MODULUL I

HIDROKINETOTERAPIA MIJLOC IMPORTANT AL KINETOTERAPIEI

”Mobilitate îmbunătățită, ton mai mare și bunăstare recuperată! ”

1.1.Obiectivele practicării înotului

Orice om poate constata în mod obiectiv că înotul contribuie la o dezvoltare armonioasă
a corpului, dând un bun randament în muncă și fiind adaptabili la orice fel de activitate.
Îmbunătățirea calității vieții prin activitățile fizice desfășurate în mediul acvatic,au
pronunţat caracter igienic, prin prisma factorilor naturali de călire ai organismului. pe baza
influenţelor asupra capacităţilor de termoreglare a acestuia, de asemeni, sunt prezente informaţii
în literatura de specialitate cu privire la:
➢ creşterea rezistenţei organismului la îmbolnăvire (asigurarea unei stări optime a
sănătăţii întregii populaţii, exprimată prin robustele şi vigoarea fizică, prelungirea
duratei vieţii active)
➢ deasemeni, înotul aduce un aport substanţial la perfecţionarea marilor funcţii, prin
controlul conştient asupra respiraţiei, activizarea sistemului cardio-vascular, în
condiţiile efortului specific, general şi în poziţie orizontală
➢ contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului prin caracterul simetric al
mişcărilor, în concordanţă cu particularităţile morfologice ale corpului uman (sub
forma lui analitică, are un rol activ în prevenirea şi creşterea activităţilor corporale
vicioase şi ale deflcientelor fizice, mai ales în timpul perioadei de creştere)
➢ este un mijloc modelator ideal (menţinerea unui nivel ridicat de funcţionalitate optimă
şi adaptare la efortul fizic şi psihic specific înotului, indiferent de vârstă şi sex,
determină o stare de echilibru biologic, cu alte cuvinte, aşa - numita homeostazie.
➢ practicarea înotului influenţează favorabil sistemul nervos: reacţia de adaptare la acest
stimul (înotul) fiind pozitivă şi complexă
➢ constituie un mijloc eficient de tratament în unele afecţiuni ale aparatului locomotor, a
unor sisteme şi aparate a organismului; principalele sale merite sunt însă cele
profilactice
➢ înotul are un caracter aplicativ deosebit, devenind o condiţie de viaţă pentru cei a căror
activitate este legată de mediul acvatic
 ➢ contribuie la dezvoltarea și formarea unei capacităţi fizice ridicate a omului, exprimată
prin dezvoltarea la un nivel superior a calităţilor motrice de bază (forţă, viteză,
rezistentă, îndemânare, mobilitate) şi a unei serii întregi de calităţi psihice, din sfera
cognitivă (senzaţii, percepţii, reprezentări, gândiri, imaginaţie, etc.), volitivă (curaj,
spirit de iniţiativă, hotărâre, perseverenţă, etc.), afectivă (sentimente, emoţii) şi estetică
(simţul ritmului al armoniei, al coordonării mişcărilor, expresivitatea combinată cu
exactitatea actului motric tot mai rafinat), precum şi trărăturile de personalitate
(caracter, aptitudine, conştiinţă), sunt stimulate şi educate în acest context, conturând o
fiinţa umană echilibrată, cu o personalitate armonios dezvoltată,
➢ dezvoltă o musculatură elastică, lungă, modelând fizicul în parametrii concepţiei antice
despre frumuseţea corpului uman.
➢ are un pronunţat caracter competiţional, dovadă că a fost inclus în rândul sporturilor
olimpice încă de la prima olimpiadă modernă, Atena 1896
Pe lângă înot, aria accesibilitătii cu privire la calitatea vieții, este nelimitată de vârstă sau
nivel de posibilităţi; în acest sens, organizaţiile internaţionale care se ocupă intens de acest
aspect, apreciază că aceasta are două componente: componenta fizică – se referă la nivelul de
sănătate, alimentaţie, etc. şi componenta psihică – care vizează modul de gestionare a factorilor
stresanţi din viaţa de zi cu zi, emoţii, etc. Azi sunt bine cunoscute efectele benefice ale
activităţilor motrice asupra calităţii vieţii, în acelaşi timp, reprezintă un obiectiv major al
societăţii moderne, la realizarea căruia participă, în egală măsură, profesori de educaţie fizică
şi sport, medici şi kinetoterapeuţi, cât şi individul însuşi, prin autoeducaţie.

1.2. Caracteristici generale privind hidrokinetoterapia

Utilizarea apei în scop medical, în vederea tratării diferitelor afecțiuni, datează încă din
antichitate, în țări precum China, Japonia, India, Roma, Grecia. Noțiunea cuvântului
„hidroterapie” în limba greacă vine de la „hydor, hydatos” - ce înseamnă apă și „therapia”- ce
înseamnă cură, tratament- fiind o metodă terapeutică în care se apa este folosită, la anumite stări
de agregare, respectiv temperaturi, în vederea tratării diverselor boli.
„Chinezii, prin doctrina atitudinilor şi mişcărilor (Confucius), şi mai târziu grecii şi romanii
au pus bazele indicaţiilor şi aplicaţiilor benefice ale exerciţiului fizic practicat în apă (Euripide,
Galenus şi Aurelianus). Începând cu secolul al XVIII-lea, cercetările în domeniul hidroterapiei
se intensifică, anglo-saxonii (Hoffman, 1712; Pressnitz, 1830 şi puţin mai târziu Kneipp)
impulsionând preocupările pentru folosirea apei în scopuri terapeutice. Dar hidroterapia se va
organiza ca ştiinţă abia în secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul XX, prin tratarea sechelelor
poliomielitei. Astfel, în 1924, C. Lowmann prezintă o metodă de tratare a paraliziilor, iar în
1931, Lausson publică un tratat pe tema utilizării hidro-gimnasticii în poliomielită. În Franţa,
Leroy pune bazele tehnice şi terapeutice ale Kinetobalneoterapiei, termen ce defineşte toate
exerciţiile executate în apă.”1
Apa reprezintă acel mediu unde se desfășoară toate procesele vieții de tip vegetal, uman,
respectiv animal, având capacitatea de solvent biologic de tip universal, având cel mai
important rol în dezvoltarea reacțiilor biochimice asupra organismelor vii. Mediul acvatic joacă
un rol primordial în ceea ce privește apariția, respectiv menținerea vieții pe Terra.
Pe lângă relatările scriitorilor antici cu privire la rolul benefic al apei din considerente
medicale, mai multe culturi religioase au considerat apa ca fiind sacră și profană. În Vechiul
Testament apa este reprezentat ca un simbol major, fiind creată în prima zi, reprezentând viața
și aducătoare de bucurie.
Kneipp, se întreabă cât de bogată trebuie să fie o farmacie în medicamente și leacuri pentru
a combate cu succes mai multe boli deodată? Apa și plantele medicinale sunt remedii esențiale
care vindecă bolile și redau sănătatea trupului, trebuie doar să știm în ce fel să folosim virtuțile
apei, ce plante să alegem și cum să le preparăm pentru a fi eficace; cea mai bună dovadă că apa
și plantele sunt suficiente pentru a ne vindeca este faptul că sunt înregistrați mii de bolnavi
care, abandonați fiind de către medicii lor curanți, s-au îndreptat către clinica de la Worishofen,
unde au putut beneficia de ameliorări notabile sau chiar vindecări totale; același autor
subliniază, cât privește problema morții, încă nu i-au descoperit leacul; nici măcar apa nu are
privilegiul de a conferi nemurirea!’’ 2
În timpul secolului al XVIII-lea, americanii au început să folosească apa pe lângă
nevoile fundamentale pentru supraviețuire și pentru a reduce durerile musculare și pentru a
scădea stările febrile mari. În 1720, americanii au început să viziteze izvoarele naturale din
Virginia și Virginia de Vest3, iar multe persoane care sufereau de reumatism, au găsit alinare în
apa caldă, de izvor. Ca urmare, în jurul izvoarelor naturale au apărut spa-urile, majoritatea erau
deținute de medici, fiind folosite mai mult pentru relaxare decât pentru terapie.
Dar hidroterapia se va organiza ca ştiinţă abia în secolul al XIX-lea şi mai ales în secolul
XX, când în Franţa, Leroy pune bazele tehnice şi terapeutice ale Kinetobalneoterapiei, termen
ce defineşte toate exerciţiile executate în apă, astăzi numită hidrokinetoterapie.

1 Galeru, O., (2017) Înot și hidrokinetoterapie, Curs intern pentru studenții anului I, Bacău
2 Kneipp, S., (2014) Hidroterapia- Puterea vindecătoare a apei, Ed Herald, București
3 Ruoti, Richard Gene, David Michael Morris, Andrew J. Cole, Aquatic rehabilitation. Lippincott Williams &

Wilkins, 1997, p.32.

1.3. Principii fizice aplicate corpurilor scufundate în apă
a) Plutirea
Un corp scufundat în apă, conform principiului lui Arhimede, este împins de jos în sus
cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dezlocuit (portanţa hidrostatică).
Dacă greutatea corpului este mai mică decât greutatea volumului de apă dezlocuit, corpul
pluteşte; dacă corpul este mai greu, atunci el cade la fund; dacă cele două forţe (greutatea
corpului şi portanţa hidrostatică) sunt egale, corpul se echilibrează în masa apei.
Corpul scufundat în apă cade datorită greutăţii lui; asupra lui însă acţionează o forţă care
îl împinge în sus. Această forţă se numeşte portanţa hidrostatică. Rezultă deci că portanţa
hidrostatică, depinde de volumul corpului respectiv, de partea sa scufundată în lichid şi de
densitatea lichidului.
Greutatea specifică a unui corp sau a unui lichid se poate determina şi prin relaţia:
greutatea unui centimetru cub din materia respectivă exprimată în grame forţă (sau greutatea
unui decimetru cub exprimată în kgf sau în N).
În ţara noastră s-a legiferat sistemul internaţional de unităţi; unităţile geometrice şi
mecanice sunt: metrul (m) pentru lungimi, secunda (s) pentru timp şi Newtonul (N) pentru
forţe: l kgf = 9,81 N.
Ce cunoștem?!
➢ un corp pluteşte dacă portanţa hidrostatică este mai mare decât greutatea lui.
➢ greutatea specifică unui corp se obţine împărţind greutatea corpului cu volumul său:
𝑔𝑟𝑒𝑢𝑡𝑎𝑡𝑒
➢ greutatea specifică γ = 𝑣𝑜𝑙𝑢𝑚

➢ greutatea specifică a corpului omenesc este apropiată de cea a apei, dar în acelaşi timp
variabilă ceea ce determină gradul de plutire
➢ apa caldă este mai uşoară decât apa rece, din această cauză se menţine la suprafaţă;
aceasta se poate constata în timpul scăldatului într-o apă stătătoare, unde straturile
superioare sunt întotdeauna mai calde decât cele inferioare.
➢ apa dulce este mai uşoară decât cea sărată; omul pluteşte mai bine în apa de mare (a
cărei densitate relativă este de 1,035) decât în apa dulce (care are o densitate relativă
medie este de 1,007), cu cât apa este mai sărată, cu atât se pluteşte mai bine
➢ oricine a încercat “pluta pe spate” în lacuri sărate, a putut constata diferenţa de plutire
faţă de apele dulci
➢ apă “grea” sau “uşoară” e numită de înotători în mod practic, nu numai după gradul de
 plutire, ci şi după rezistenţa pe care o întâmpină la înaintare în timpul înotului; astfel,
în apa unui lac sărat se pluteşte mai uşor, însă înaintarea este încetinită, deoarece apa,
având o densitate mai mare decât apa dulce, opune o rezistenţă deosebită la înaintare
➢ densitatea relativă a corpului omenesc este în medie cuprinsă între 0,9350 şi 1,0570
➢ în structura corpului, oasele au cea mai mare greutate specifică; în ordine descrescândă
vin muşchii, ligamentele, straturile de grăsime, plămânii şi tubul digestiv
➢ greutatea specifică a corpului omenesc depinde de structura sa şi se poate schimba odată
cu modificarea ei; din practică se cunoaşte că oamenii graşi plutesc mai bine decât cei
slabi şi, în general, femeile au o tendință de flotabilitate mai bună decât bărbaţii
➢ cea mai bună plutire o au copiii, deoarece au sistemul osos mai “uşor”, ceea ce le
permite să realizeze uneori performanţe mai bune decât adultii
➢ din cercetările efectuate s-a constatat că, în general, greutatea specifică creşte odată cu
vârsta, din cauza îngreuierii sistemului osos. Astfel, la vârsta de 13 ani greutatea
specifică este în medie de 0,973, iar la 17 ani ea creşte până la 0,986.

b) Echilibrul corpului în apă

În exerciţiile de plutire (decubit dorsal, decubit ventral) majoritatea oamenilor nu reușesc
să-şi menţină poziţia orizontală pe apă. Acest fapt se datorează picioarelor, care au o greutate
specifică mai mare decât restul corpului şi, în acest caz, centrul de greutate al corpului nu
coincide cu centrul de presiune.
Centrul de greutate al corpului reprezintă punctul de aplicare al rezultantei tuturor forţelor
de greutate, iar centrul de presiune reprezintă punctul de aplicare al rezultantei forţei de
împingere în sus a apei asupra tuturor părţilor corpului scufundat în apă.
La om, centrul de greutate (G) este situat cam la 10-15cm sub capătul de jos al sternului.
Ce se petrece însă cu centrul de presiune (M)? Din fizica experimentală se ştie că, scufundând
progresiv un corp în lichid, centrul e presiune (M) se ridică faţă de corp, până la o poziţie
corespunzătoare scufundării complete.
Considerând poziţia orizontală a înotătorului, centrul de greutate al corpului (G)= şi
centrul de presiune (M) putem prezenta două cazuri :
1. cazul echilibrului nestabil – când G este mai aproape de picioare decât M, poziţie
instantanee ce tinde spre o poziţie verticală;
2. cazul echilibrului indiferent – când corpul rămâne în echilibru, oricare ar fi poziţia
sa, punctul M coincide cu G
În mod practic, cei care nu putem să menţinem o poziţie orizontală în exerciţiul “pluta pe
piept”, din cauza picioarelor care se scufundă, treptat, trebuie să întindă braţele în sus, rămânând
numai ceafa deasupra apei, pentru a putea respira. În acest caz, centrul de greutate al corpului
se deplasează în sus, spre cap.
Dacă nici în această poziţie înotătorul nu reuşeşte să se menţină pe apă, el este nevoit să
execute mişcări cu braţele sau picioarele.

c) Rezultanta hidrodinamică la înot

a) În plutire acţionează două forţe: greutatea corpului şi portanţa hidrostatică. La
înaintarea în apă prin înot, pe lângă aceste două forţe apare o a treia - rezultanta hidrodinamică,
datorită mişcării prin apă. Ea are o componentă verticală, numită portanţă hidrodinamică şi o
componentă pe direcţia de deplasare, numită rezistenţă hidrodinamică; aceasta se opune
înaintării corpului, mişcărilor de vâslire ale braţelor şi mişcărilor propulsive ale picioarelor.
În studiul rezultantei hidrodinamice la înot trebuie să luăm în considerare următorii
factori: viteza de înaintare a înotătorului, aria, forma şi felul suprafeţei corpului scufundat în
apă, poziţia corpului, coeficientul de rezistenţă şi cel de portanţă, influenţa valurilor şi a
curenţilor.
Rezistenţa pe care înotătorul trebuie să o învingă la înaintarea în apă se datorează
vâscozităţii apei, iar portanţa hidrodinamică, faptului că prin mişcare presiunea are în punctele
suprafeţei udate a înotătorului diferite valori, mai mari pe faţa inferioară decât pe cea superioară.
Ea se exprimă într-o relaţie simplă:
𝜌
Fr = 2A·cr

Fr =rezistenţa hidrodinamică;
ρ=1000 kg/m3 densitatea apei;
A=aria secţiunii transversale a părţii scufundate a corpului;
cr=coeficientul de rezistenţă.
Indiferent de procedeul de înot, se constată că în timpul mişcării iese afară din apă o
porţiune din corpul înotătorului mai mare decât atunci când el pluteşte în repaus.
Modificarea rezistenţei şi a portanţei hidrodinamice în funcţie de viteza de înot
Ambele forţe hidrodinamice se modifică proporţional cu pătratul vitezei de înaintare.
Astfel, dacă viteza de înaintare se măreşte de două ori forţele cresc de patru ori (2 2=4); dacă se
măreşte de trei ori, ele cresc de trei ori (32=9) ş.a.m.d.
Un înotător care înoată cu o viteză de 1,8 m/s consumă o energie de patru ori mai mare
decât atunci când înoată cu o viteză de 0,60 m/s. Deoarece înotătorul înaintează cu ajutorul
mişcării braţelor şi picioarelor, este necesar ca în primul rând să se dezvolte forţa musculară,
pentru a putea înota mai repede.
Deci, pentru obţinerea unei viteze mai mari, este necesar să crească atât ritmul cât şi
frecvenţa mişcărilor de braţe şi picioare.
e) Viteza de înot
Practica a demonstrat că înaintarea uniformă este mai puţin obositoare decât înotul cu
schimbarea vitezei. Mişcările uniforme permit o adaptare mai rapidă a organismului la un efort
susţinut. În acest caz şi respiraţia se poate efectua mai uşor şi în ritm egal. În momentul în care
înotătorii schimbă viteza alternativ, ei obosesc mai repede.
Înotul cu schimbarea vitezei constituie o excelentă metodă de antrenament pentru
dezvoltarea rezistenţei înotătorilor în regim de viteză, .necesară probei alese.
Putem conchide că:
a) folosirea înotului cu viteză constantă este mai economică şi mai puţin obositoare, decât a
celui cu schimbarea vitezei;
b) pentru a înota cu viteză constantă, frecvenţa mişcărilor trebuie să fie egală şi coordonată
perfect cu respiraţia.

f) Efecte termice
1. Termoliza şi schimbul caloric
Temperatura apei este mai mică decât temperatura corpului omenesc, ceea ce produce
termoliza. Conductibilitatea termică a apei este de patru ori mai mare decât cea a aerului. La o
temperatură a apei de aproximativ 300 C într-un timp efctiv de 4 minute, se pierd aproximativ
50 Kcalorii, iar în aceleaşi condiţii de temperatură dar în aer, aceiaşi cantitate de Kcalorii se
pierde într-o oră. Temperatura corpului la nivelul pielii este de cca. 33,50 C. Pentru băile
terapeutice se utilizează temperaturi de 320 – 380 C. Căldura de conducţie şi suprafaţa mare a
pielii (1,5 – 2 m2 ), caracterizată printr-o inervaţie bogată, asigură creşterea schimburilor
termice într-un timp foarte scurt (răcire sau încălzire).
2. Efectele băilor calde- clasificare:
Efectele diferă în funcţie de temperatura utilizată.
Clasificarea lui Rostan:
2 – 120 C - baie foarte rece;
12,5 – 18,750 C - baie rece;
18,75 – 250 C - baie răcoroasă;
25 – 31,250 C - baie călduţă;
 31,25 – 37,50 C - baie caldă;
37,5 – 450 C - baie fierbinte
Opiniile autorilor concordă în privinţa ideii că băile calde provoacă:
- O vasodilataţie periferică ce se concretizează prin înroşirea tegumentelor; un
mecanism de apărare declanşat de sistemul hipofizo-corticosuprarenal şi care se exteriorizează
prin tahicardie, scăderea tensiunii şi solicitarea capilarelor neutilizate
- O activitate sedativă generală, însoţită de senzaţia subiectivă de bine;
- O relaxare a tonusului muscular;
- O creştere a pragului de sensibilitate la durere şi scăderea sensibilităţii periferice. Dacă
este prea fierbinte (peste 380 C), apa poate avea efecte nocive, provocând în special o astenie
incompatibilă cu activitatea dinamică.
Tot astfel, nici apa prea rece nu asigură o activitate confortabilă, deci optimă.
3. Efecte psihologice
În afară de confortul datorat căldurii băii, sunt fără îndoială importante de semnalat alte
două aspecte:
- persoanele cu dizabilităţi severe au în apă posibilitatea de a face mişcări active, care
nu se pot efectua în alte condiţii;
- persoanele hidrofobe pun probleme majore kinetoterapeuţilor.
Prin urmare, apa nu este întotdeauna un suport psihologic infailibil.

1.4.Influenţa apei asupra organismului

În urma numeroaselor cercetări efectuate, diferiți medici și pedagogi de renume au

desemnat înotul ca făcând parte dintre sporturile care contribuie, într-o mare măsură, la
menținerea și îmbunătățirea sănătății și la dezvoltarea fizică a tinerii generații. Să vedem care
sunt factorii care stau la baza acestei informații?! Astăzi, se cunosc destul de bine aceste
influențe pentru a se putea stabili reguli precise în privința practicării înotului atât în bazine
special amenajate cât și în ape curgătoare, lacuri, mare.

a) Respiraţia

Reprezintă funcția de bază la care se referă acțiunea înotului. Introducerea aerului în piept
(inspirația), ajută la plutirea corpului, pe când eliminarea (expirația) necesită mișcări
suplimentare de mâini și picioare pentru menținerea corpului la suprafața apei. Aceasta este
explicația faptului că înotătorii începători fac o expirație incompletă, superficială. Învățarea
copiilor să expire corect(expirația zgomotoasă sub apă recomandată copiilor care învață să
înoate în bazine puțin adânci) este foarte importantă.

Înotul, ’’arta de a respira în apă’’, după o definiție mai veche, ajută la mărirea capacității
respiratorii (vitale). S-a constatat că numai după 12 lecții de înot, capacitatea vitală crește cu
circa 200-400 cmc. aer. Conform litaraturii de specialitate, acest lucru se datoreză faptului:

➢ ’’Presiunii hidrostatice care acţionează asupra toracelui înotătorului, solicitând în

mod deosebit atât contracţia muşchilor respiratori care trebuie să depună un efort
suplimentar de a învinge această presiune superioară pentru a putea elimina aerul
din plămâni.
➢ Necoordonarea mişcării braţelor cu executarea respiraţiei, în funcţie de procedeul
folosit. Acest factor limitează posibilităţile schimburilor gazoase, astfel inspiraţia
este de scurtă durată, iar expiraţia foarte activă. Absorbţia de oxigen ajunge până la
2500tnl.
➢ Un alt factor îl reprezintă tempoul şi frecvenţa mişcării braţelor executată în cursă.
Cu cât viteza de deplasare este mai mare, cu atât timpul afectat respiraţiei este mai
scurt.’’ 4

Aceste afirmații scot în evidență:

Frecvenţa respiraţiei este legată de tehnica de înot şi poate avea valori de 30-40 de
respiraţii pe minut. Numărul de respirații pe minut(ritmul respirator) îl găsim scăzut în repaus
la înotători -bra-dipnee- ceea ce denotă o funcție economică a respirației în repaus; în timpul
înotului numărul de respirații pe minut crește în funcție de viteza de înot și felul probei.
Deasemeni, înotul influenţează creşterea perimetrului toracic, a capacităţii vitale, a
debitului respirator şi a consumului maxim de oxigen
Funcţia respiratorie are un rol dublu la înotători :unul fiziologic, legat de activitatea în
apă şi unul fizic care determină plutirea şi poziţia înotătorului pe apă.

b) Circulaţia
Circulația sângelui suferă în timpul înotului unele modificări, favorizând un transport
crescut de oxigen și substanțe hrănitoare la segmentele ce execută efortul (mâini, picioare) ; în
același timp se ajută transportarea bioxidului de carbon și a altor substanțe de uzură ce trebuie

4 Șalgău, (2004) Natație-de la teorie la practică, Ed. Tehnopress, Iași

eliminate, deoarece adunarea lor într-o cantitate prea mare în corp ar obosi mușchii, îngreuind
în același timp funcția inimii și respirației.
Se știe că prin poziția orizontală, efortul inimii în probele de înot este mai mic decât în alte
sporturi. Înotul solicită în primul rând aparatul cardiovascular.
Tensiunea arterială suferă modificări asemănătoare pulsului; în repaus tensiunea maximă la
înotători variază între 110-130mm Hg; tensiunea minimă este cuprinsă între 65-85mm Hg;
aceste valori, mai mici decât ale persoanelor nesportive, înseamnă o adaptare bună a circulației
la efort. După înotarea a 50m în viteză maximă, tensiunea maximă poate crește până la 200-220
mm Hg (în medie 180-90), iar tensiunea minimă de obicei scade; revenirea la valorile de plecare
se face în 5-8 minute.
c) Excreţia
Prin înot se stimulează funcția glandelor cu secreție internă; în acest mod se acționează
asupra tiroidei accentuând arderile din corp, principiu folosit în tratarea unor boli (obezitate,
etc.)în care metabolismul este încetinit.
Deasemeni se cunoaște faptul că efortul pe care îl depune înotătorul înotând, generează
imposibilitatea de detoxifiere în totalitate prin transpirație, în atari condiții, această funcție este
preluată de rinichi. Prin solicitarea acestora, survin modificări la nivelul urinei, cu o scădere a
pH-lui și prin creșterea cantității de albumină eliminată, aceasta atingând valori de peste 50mg
la litru.
d) Aparatul locomotor

Activitatea de înot favorizează descărcarea articulației în mediul acvatic, ca urmare a forței

date de apă, practic forța gravitațională scade, implicit greutatea corpului scade, influenţând
sistemul osteoarticular, favorizând creşterea.
Desigur, lucru în apă individualizează copiii cu o postură deficitară (scolioză, cifoză,
hiperlordoză) dând posibilitatea să se lucreze defalcat, pentru fiecare afecțiune în parte,
incluzând articulațiile de jos în sus sau de sus în jos; mișcările lipsite de eforturi musculare
mari, asta ca urmare a scăderii presiunii la nivelul articulației și ca urmare a scăderii forței
gravitaționale care se propagă la nivelul fiecărei articulații, contribuie la dezvoltarea fusiformă
a muculaturii, iar caracterul simetric al mişcărilor de înot previne/recuperează /exclude
instalarea unor deficiențe ale coloanei vertebrale aşa cum se întâmplă în cazul altor discipline.