UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță

MODUL:
PSIHONEUROFIZIOLOGIE

Lect. univ. dr. Eftihiţa Crăciun

Anul universitar
2016 – 2017
INTRODUCERE ..................................................................................................... 3
Unitate de studiu 1. Neuronul , sinapsa si biochimia cerebrală ...................... 15
Unitate de studiu 2. Principalele segmente şi formaţiuni ale sistemului
nervos central : măduva spinării şi trunchiul cerebral...................................... 30
Unitate de studiu 3. Cerebelul si diencefalul ...................................................... 45
Unitate de studiu 4. Telencefalul ........................................................................ 57
Unitate de studiu 5. Psihopatologia lobului frontal si parietal ........................ 78
Unitate de studiu 6. Psihopatologia lobului temporal si occipital .................... 91
Unitate de studiu 7. Aspecte de principiu în apariţia tulburărilor de tip
cortical : Agnozii , Apraxii , Amuzii .................................................................. 106
Unitate de studiu 8. Mecanismele neurofiziologice ale percepţiei ,
atenţiei şi memoriei .............................................................................................. 115
Unitate de studiu 9. Baza neurfiziologică a motivaţiei , emoţiei ,
inteligenţei şi gândirii .......................................................................................... 139
Unitatea de studiu 10. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului ............ 158
GLOSAR DE SPECIALITATE ......................................................................... 172
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................. 175

2
INTRODUCERE
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice (anatomiei, fiziologiei, neurologiei,
imunologiei) şi a metodelor statistice, odată cu recunoaşterea unor baze reale ştiinţific
determinabile ale ştiinţelor sociale, psihologia a început să capete caractere noi bazate pe
conexiunea ei cu toate domeniile enumerate mai sus.
Apariţia psihoneurologiei este rezultatul dezvoltării acestor ştiinţe de graniţă care
au dus la lărgirea considerabilă a orizontului şi orientării psihologiei. Psihoneurologia
studiază baza neurofiziologică a tuturor proceselor psihice, a comportamentului şi
limbajului.
Interdisciplinaritatea se impune tot mai pregnant ca o legitate esenţială a
cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Ea se afirmă nu numai în raporturile dintre
domeniile conexe ale aceleiaşi discipline, ci şi în raporturile dintre ştiinţe care aparent nu
au nimic comun cum sunt ştiinţele tehnice, pe de o parte şi ştiinţele biologice sau sociale,
pe de altă parte.
Cercetarea interdisciplinară care vizează corelarea şi integrarea într-un model
logico-operaţional unitar a diverselor unghiuri de abordare – interpretare ale unuia şi
aceluiaşi domeniu al realităţii, este un imperativ impus de însăşi logica internă a evoluţiei
cunoaşterii.
Noul curs în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice se concretizează în constituirea unor
orientări metodologice, apte a favoriza şi media efectiv realizarea procesului de integrare
şi interdisciplinarizare, prezentat de neurocibernetica generală, teoria informaţiei, teoria
comunicării, semiotică şi teoria generală a sistemelor. O ştiinţă închisă, izolată oricât ar fi
ea de rafinată, are o valoare instrumentală (explicativă şi aplicativă) incomparabil mai
mică decât o ştiinţă deschisă, adică relaţionată dinamic şi dialectic cu altele, dobândite
dintr-o altă perspectivă şi pe o altă cale.
Poate că în nici un alt domeniu principiul integrării interdisciplinare,
intersistemice nu se impune cu atâta stingenţă şi nu-şi dovedeşte extraordinara sa
fertilitate ca în domeniul cunoaşterii complexităţii reale a omului a organizării sale
structurale şi funcţionale, şi a optimizării modalităţilor de educaţie şi terapie. Există multe
denumiri acordate domeniului psihoneurologiei care au în linii mari aceleaşi preocupări.
În secolul trecut, studiul relaţiilor dintre procesele mintale, comportament şi
procesele fiziologice au fost cunoscute sub numele de psihologie fiziologică. Cei care au
vrut să evidenţieze caracterul larg al domeniului au folosit numele de psihologie
biologică. Alţii care au avut ca obiect de studiu procesele fiziologice sau neurologice au
folosit termenul de fiziologie a comportamentului sau cel de neuroştiinţă a
comportamentului.

3
 În alte situaţii s-a căutat a se evidenţia relaţia dintre psihologie şi neurologia
clinică; în acest caz s-a folosit termenul de neuropsihologie sau neurologie
comportamentală (Rosenzweig şi Leiman 1989).
Termenul de psihoneurologie nu se deosebeşte în esenţă de cel de
neuropsihologie, deoarece psihoneurologia are drept scop studierea bazei
neurofiziologice a proceselor psihice, a limbajului şi a comportamentului precum şi
evidenţierea aspectelor clinice ale acestora. Testele psihoneurologice destinate evaluărilor
de mai sus au fost elaborate în scopul verificării gândirii abstracte şi a stării emoţionale a
subiectului. Şi în medicină au apărut domenii mai noi care se preocupă de aceleaşi
probleme: medicina psihosomatică, medicina comportamentală. În acest context au
început şi primele studii care permit investigarea originii biochimice a unor dereglări
comportamentale ca schizofrenia, toxicomania şi alcoolismul. Prin separarea chirurgicală
a celor două hemisfere cerebrale şi prin studierea bolnavilor cu leziuni hemisferice drepte
sau stângi s-a putut preciza rolul emisferelor cerebrale în procesele psihice,
comportamentale şi de vorbire. Astfel s-a descoperit că prelucrarea informaţiei se face
diferit în emisfera stângă faţă de cea dreaptă, prima având o modalitate analitică şi
verbală de manifestare, în timp ce a doua (dreaptă) poate fi caracterizată ca predominant
spaţială şi holistică.
Cea mai complicată problemă care a dat naştere celor mai aprigi dispute cu
rezonanţe în plan fiziologic şi cultural general, este cea a raportului psihic-creier.
Abordarea şi rezolvarea lui concret-ştiinţifică nu a fost posibilă atâta vreme cât creierul se
studia ca o entitate în sine, fără a se ţine seama de datele şi unghiul de vedere al
psihologiei, iar psihicul se analiza, de asemenea, ca o organizare în sine fără o raportare
adecvată la datele anatomiei şi fiziologiei sistemului nervos, neurologiei şi
neurochirurgiei.
Graţie adaptării în ultimele decenii a metodologiei sistemice şi a principiului
interdisciplinarităţii, a devenit pregnantă necesitatea constituirii unei ştiinţe
interdisciplinare care să poată cuprinde şi aborda problema raportului psihic-creier sub
toate aspectele şi în toată complexitatea sa. O asemenea ştiinţă este psihoneurologia sau
neuropsihologia.
Astăzi când pe plan mondial asistăm la o puternică impulsionare a dezvoltării ei ,
lucrările monografice sau de sinteză din acest domeniu sunt de o deosebită actualitate şi
se bucură de un interes major din partea reprezentanţilor tuturor ştiinţelor. Deocamdată
volumul cercetărilor de acest gen este cu totul insuficient faţă de complexitatea
fenomenelor ce se cer a fi cercetate şi analizate din perspectivă sistemic-interdisciplinară.
Psihoneurologia trebuie privită ca ştiinţă care studiază problema raportului psihic-
creier în întreaga sa complexitate, trebuind deci să utilizeze şi să decanteze atât datele
experimentelor de laborator efectuate pe animale şi om cât şi datele oferite de clinica
neurologică şi neurochirurgicală. Prin aceasta, psihoneurologia nu este doar o disciplină
experimentală sau clinică, ci una fundamentală. De aici decurge şi cel de-al doilea aspect
referitor la relaţia dintre teoretic şi aplicativ în cadrul ei. În acest context trebuie să
dezvoltăm pe de o parte ideea admiterii şi realizării modelelor teoretice generale şi
explicative iar pe de altă parte trebuie să găsim noi modalităţi de intervenţie şi acţiune
practică, atât în sfera vieţii şi activităţii normale cât şi în cea a clinicii.
4
 Astfel, din punct de vedere teoretic, ne permitem a afirma cu certitudine că
identitatea individuală, personalitatea şi talentul sunt în primul rând funcţii cerebrale.
Pentru studiul comportamentului se folosesc patru direcţii principale de abordare:
1) Direcţia descriptivă care permite o abordare analitico-structurală în urma
căreia se pot stabili elementele componente ale unui anumit comportament, succesiunea
acestora în spaţiu şi timp şi corelaţiile care se stabilesc între ele în vederea alcătuirii
structurii comportamentale finale. Abordarea funcţională permite studiul funcţiei
specifice a unui anumit comportament în cadrul activităţii psihice a unui individ.
2) Direcţia eviluţionistă prin care se pot trage conclizii privitoare la evoluţia în
timp pe scara dezvoltării filogenetice a unui comportament.
3) Direcţia dezvoltării ontogenetice a maturării diferitelor comportamente legate
de maturarea unui set de neuroni sau a unui anumit circuit neuronal.
4) Direcţia studiului mecanismelor unui comportament.
În cadrul fiecărui mecanism intră componenta fiziologică (biochimică sau
electrică) ce asigură producerea comportamentului respectiv şi componenta morfologică
(tipul de neuroni, sinapse şi circuite neuronale) care susţin manifestarea fiziologică.
În ultimul timp există preocupări crescute pentru alte două componente: cea
cibernetică care consideră creierul ca o reţea de tip computer cu autoreglare şi cea fizică
din a cărei perspectivă se analizează câmpurile electromagnetice care însoţesc activitatea
psihică, schimbul de particule elementare precum şi orice proces fizic care permite
realizarea de analogii între sistemele vii şi cele nevii (Giaquinti 1990, Stawell1990).
Din punct de vedere practic, există multe domenii care necesită studii de
psihoneurologie. Astfel de domenii sunt: neurologia clinică, psihologia clinică, medicina
psihosomatică, pedagogia, îndrumarea şi selecţia profesională etc. În cadrul medicinei
psihosomatice tratamentele trebuie să ţină cont şi de determinismul psihologic al
maladiilor care poate ajunge până la un procentaj de 50%. Pe de altă parte se consideră că
65% din maladii au o bază pur psihosomatică.
Având în vedere datele de mai sus, astăzi în terapia clinică a diferitelor maladii îşi
fac loc tot mai mult tehnicile psihologice de remediere a acestora. Utilizarea râsului ca
mijloc de terapie produce ameliorarea respiraţiei, creşterea numărului de celule cu
activitate imunitară şi eliberarea de endorfine. Înlăturarea stressului psihic prin discuţii
plăcute şi prin vizite la domiciliu efectuate de prieteni, cadre medicale medii şi psihologi,
duc la prevenirea atacurilor cardiace.
Asocierea stressului psihologic şi depresiei cu diminuarea funcţiei imune mediată
celular, constituie un fapt bine stabilit. Prin urmare starea psihologică are un rol
important atât în menţinerea stării de sănătate cât şi în dezvoltarea bolilor. Orice boală
este un continuum care se extinde de la etiologii predominant organice la etiologii
predominant psihosociale.

5
 Domeniile psihoneurologiei în care se fac studii şi cercetări sunt numeroase. În
această direcţie relevăm relaţia strânsă care există între sistemul imunitar şi starea
psihică. Rolul emoţiilor, tristeţii şi frustraţiei asupra susceptibilităţii şi rezistenţei
organismului la diferite maladii este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Studiile clinice
cu privire la influienţa factorilor psihologici asupra sistemului imun au început în anul
1960 cu lucrarea de pionierat a lui Black şi colaboratorii. Autorii au demonstrat că
răspunsul de hipersensibilizare a pielii poate fi întârziat prin sugestie şi hipnoză.
Cercetările ulterioare pledează în favoarea reducerii funcţiei imune mediată celular atât în
timpul depresiei cât şi în timpul evenimentelor adverse ale vieţii. Deşi scăderea
parametrilor imuni la persoanele depresive este bine documentată, nu s-a ajuns încă la
nici o concluzie fermă cu privire la implicaţiile chimice ale reducerii citotoxicităţii,
alterării subpopulaţiilor celulelor T şi a diminuării răspunsului limfocitar la factorii
mitogeni.
Această modalitate de abordare interdisciplinară pare să dea naştere la o nouă
disciplină: psihoneuroimunologia.
În ceea ce priveşte psihoneurologia, evoluţia sa este orientată în direcţia realizării
unor baterii de teste pentru determinarea parametrilor proceselor emoţionale din stările
patologice, către discriminare tot cu ajutorul testelor de comportament, limbaj,
comunicare , memorie etc. funcţiilor nervoase strâns legate de înţelegerea metaforelor,
proverbelor şi de formarea analogiilor; în cazul lezării creierului la indivizi aflaţi în
diferite situaţii ale dezvoltării ontogenetice (copii, adolescenţi) şi în direcţia realizării
unor studii care permit nu numai analiza corelaţiilor dintre SNC ci şi a evoluţiei
ontogenetice a acestora (Dennis şi Barnes 1990).
Cercetarea modului de acţiune a hormonilor şi a neurotransmiţătorilor a adus date
noi cu privire la modul în care aceste substanţe controlează comportamentele. Astfel s-a
descoperit capacitatea corpului de a produce substanţe similare cu opioidele, cu rol
important în controlarea durerii.
Diferite regiuni ale creierului conţin opioide endogene care pot elimina durerea
iar în anumite cazuri sunt chiar mai eficace decât morfina. Stimulările cu electrozi
implantaţi în regiuni cerebrale care conţin opioizi produc eliminarea durerii pentru o
perioadă mai lungă de timp decât stimularea obişnuită.
Dezvoltarea psihofarmacologiei moderne a dus la descoperirea unor medicamente
extrem de eficace în tratarea unor boli mintale. Primul medicament psihoactv,
clorpromazina a fost introdus în 1952 iar utilizarea lui pe scară largă a început în anul
1954.
În privinţa naturii psihicului uman putem afirma că acesta nu poate exista în afara
funcţionării creierului şi a surselor obiective de informaţie din lumea externă şi din
mediul intern al organismului. Prin urmare, afirmaţia că psihicul este o funcţie a
creierului trebuie precizată şi particularizată prin sublinierea faptului că psihicul se
realizează ca funcţie de receptare – prelucrare – interpretare – stocare a informaţiei, iar
informaţia care se constituie prin prelucrări şi integrări succesive la nivelul creierului în
entităţi relativ distincte, pe care le numim procese şi stări psihice, este furnizată de
diversele categorii de semnale mecanico-fizico- chimice şi socio-culturale ce acţionează

6
din afară asupra receptorilor individului. La naştere, copilul nu posedă o organizare
psihică încheiată dar nici nu este o tabula rasa. Din punct de vedere biofiziologic el
dispune de un grad de organizare suficient de ridicat, care îi permite să intre într-un
proces de comunicare relativ activ şi selectiv cu mediul extern. Apoi copilul se naşte cu o
viaţă psihică elementară constituită în embriogeneză, pe baza interacţiunii cu mediul
intrauterin. În fine, prin mecanismul codului genetic, fătului îi sunt transmise de la părinţi
anumite trăsături şi predispoziţii, pulsiuni şi tendinţe. Această zestre ereditară are un rol
important atât în ceea ce priveşte ritmul cât şi traiectoria de conţinut sau aspectul calitativ
al dezvoltării psihice individuale.
Din punct de vedere al dezvoltării psihice optime raportul dintre factorii externi şi
condiţiile interne este simetric şi reversibil: absenţa auzului (condiţie internă) are acelaşi
efect asupra dezvoltării percepţiei auditive ca şi absenţa sunetelor (factor extern);
deficitul funcţional al creierului (condiţie internă) se răsfrânge la fel de negativ asupra
dezvoltării intelectuale ca şi deficitele de instruire şi de informaţie (factor extern) etc.
În etapele timpurii ale psihogenezei precumpăneşte influienţa factorilor externi.
În etapele târzii ale psihogenezei, când structurile cognitive, motivaţionale, instrumentale,
reglatorii etc. tind să se consolideze şi să se automatizeze, ponderea principală trece de
partea condiţiilor şi a organizării interne a individului. Sub aspect comportamental se
ajunge la concluzia că sensul de derulare a stadiilor dezvoltării psihice rezidă în trecerea
de la determinarea externă la autodeterminare pe bază de analiză- evaluare- decizie-
corecţie. Orice dezvoltare psihică presupune pe de o parte transformarea influenţelor
externe în conţinuturi şi stări subiective interne, iar pe de altă parte, transformarea prin
intermediul acţiunii, a conţinuturilor şi stărilor subiective interne în produse externe
obiectivate.
Prin urmare, sursa dezvoltării psihice a omului o constituie nu un mediu extern
brut, ci unul umanizat, impregnat de subiectivitate, adică de efectele obiectivării şi
scopurilor subiective în cursul practicii social-istorice.
În cadrul mulţimii factorilor externi care participă direct la formarea şi la
dezvoltarea proceselor şi structurilor psihice ale omului rolul determinant revine
factorilor sociali. Conţinutul diferitelor procese şi structuri psihice ale omului constă în
sisteme de cunoaştere despre diferitele domenii şi laturi ale realităţii (fizică, chimică,
biologică, istorică, astronomică), în sisteme de criterii şi etaloane de apreciere şi
clasificare a obiectelor şi fenomenelor din jur, în sisteme de valori artistice, morale etc.,
în sisteme de operaţii şi procedee mintale de manipulare a cunoştinţelor, uneltelor şi
obiectelor cu care individul vine în contact, în sisteme de semnificaţii, reguli şi norme, pe
baza cărora devin posibile reglarea adecvată a conduitei şi punerea ei de acord cu
exigenţele vieţii sociale etc.
Diversitatea extraordinară a organizării şi dezvoltării psihicului uman depinde pe
de o parte de creier (de mobilitatea, echilibrul şi forţa proceselor nervoase fundamentale,
de capacitatea informaţională rezolutivă a creierului) iar pe de altă parte de complexitatea
obiectivă a mediului şi vieţii sociale. Stimulentul esenţial al dezvoltării funcţiilor
rezolutiv- integrative al creierului este informaţia. Nivelul cel mai înalt de realizare a
integrării informaţiei îl reprezintă procesele psihice cognitive. Psihicul uman este din

7
punct de vedere ontologic esenţialmente informaţia, subordonându-se şi satisfăcând
aceleaşi principii şi condiţii de generare, structurare şi funcţionare ca şi informaţia.
Psihicul, ca şi informaţia nu pot fi codificate nici ca substanţă nici ca energie, şi
nici nu posedă însuşiri fizice sau metrice sensibile, nemijlocit perceptibile. Prezenţa şi
individualitatea componentelor psihice se evidenţiază numai prin intermediul actelor
comportamentale. Orice proces psihic se subordonează principiului comenzii şi
controlului mijlocind şi reglând prin autoorganizare dinamica raporturilor individului cu
lumea externă.
Genetic, apariţia psihicului a fost determinată de necesitatea obiectivă de adaptare
la mediu în condiţiile unui mod de existenţă dinamic, caracteristic animalelor. Omul are
cea mai mare capacitate adaptativă susţinută de dezvoltarea extraordinară a funcţiilor şi
proceselor psihice, îndeosebi a celor de cunoaştere. Ca structură informaţională, psihicul
uman reprezintă sistemul cel mai complex din Univers. Ca elemente componente,
sistemul psihic uman include entităţi de tip cognitiv, ca senzaţii, percepţii, reprezentări,
gândire (judecăţi, raţionamente) care permit o orientare adecvată în raport cu obiectele şi
fenomenele externe; entităţi de tip motivaţional care conţin informaţie despre stările de
necesitate, semnalizând deviaţiile de la echilibrul homeostatic sau de la tendinţele şi
finalităţile evolutive ale sistemului individului (motivele de dezvoltare); entităţi de tip
emoţional –afectiv care încorporează în ele informaţii despre raportul dintre semnificaţia
situaţiilor şi evenimentelor externe şi dinamica motivaţională a sistemului individului,
eliberând şi dirijând corespunzător tensiunea ergică, pe baza căreia se realizează şi se
susţin actele comportamentale deschise (exteriorizate) sau ascunse, inaparente; scheme şi
repertorii de operaţii şi acţiuni interne (mintale) şi externe (psihomotorii) de valorificare
şi utilizare adaptativă a conţinuturilor informaţionale de tip cognitiv şi afectiv.
Deosebirea esenţială dintre psihicul uman şi psihicul animal rezidă tocmai în apariţia
integrării de tip conştient. Fiecare proces psihic individualizat dobândeşte la nivelurile
sale superioare, corticale de integrare, atributele conştientizării realizându-se ca fapt de
conştiinţă.
Procesul care concentrează în sine cel mai pregnant determinaţiile structurale şi
funcţionale ale conştiinţei este gândirea. A fi conştient devine echivalent cu a gândi.
Nivelul de organizare – dezvoltare a conştiinţei depinde în foarte mare măsură de gradul
de dezvoltare – integrare a conţinuturilor şi structurilor operatorii ale gândirii.
În planul deteriorărilor patologice alterările zise ale conştiinţei se împletesc strâns
cu alterări ale gândirii şi invers. Fireşte din cele menţionate nu decurge identitatea
conştiinţei cu gândirea. Ca structură înglobată cu emergenţă specifică, conştiinţa nu-şi
epuizează toate determinaţiile sale în gândire, care, chiar dacă este componenta sau latura
cea mai importantă a ansamblului, rămâne totuşi o componentă particulară.
Aceste niveluri se articulează şi se întrepătrund într-un tot unitar, iar între nivelul
organizării de tip conştient şi cel al organizării de tip inconştient există o permanentă
interacţiune şi intercondiţionare cu raporturi de concordanţă (consonantă) şi discordantă (
disonanţă, conflict). Astfel fiecare act comportamental se realizează pe baza medierii atât
a conştientului cât şi a inconştientului. Departe de a fi compartimente ermetice şi opuse
ireconciliabil unul altuia inconştientul şi conştientul comunică şi se întrepătrund în
permanenţă. Oricum mecanismele conştiente au un rol reglator dominant asupra celor

8
inconştiente. Structurându-se preponderent pe motivaţia biologică primară, inconştientul
este sub aspect dinamic rezultatul unor secvenţe de tip impuls-reacţie, între stimuli şi
reacţiile vegetativ motorii de răspuns existând legături directe şi relativ constante de tip
reflex necondiţionat. Incatenarea mai multor secvenţe de tip impuls – reacţia duce în
filogeneză şi în ontogeneză la constituirea programelor comportamentale de tip
instinctual automat, fără luarea în considerare a variaţiilor intervenite în situaţia obiectivă
externă. La om asemenea comportamente se pot observa doar în stările de afect (explozie
emoţională), de somnambulism şi de ebrietate, unde controlul raţiunii, al conştiinţei este
puternic diminuat sau complet suspendat.
În comportamentul cotidian normal, elementele inconştientului, în cea mai mare
parte de ordin energetic, sunt încorporate în patternurile elaborate şi controlate la nivel
conştient.
Astfel inconştientul influienţează şi modulează dinamica structurilor conştiinţei
iar conştiinţa îşi exercită influienţa sa reglatoare prin analiza şi evaluarea critică a
conţinuturilor inconştientului emiţând mesaje de moderare, refulare, amânare,
transformare, ierarhizare etc. Unitatea sistemului psihic uman nu este plată şi inertă.
Datorită heterogenităţii structurale şi funcţionale a comportamentelor, pe lângă
raporturile de consonanţă, pot să se manifeste şi contradicţii, divergenţe, disonanţe
asociate cu un grad mai mare sau mai mic de tensiune trăită în plan subiectiv sub diferite
forme: nelinişte, disconfort, proastă dispoziţie, iritare, nehotărâre, obsesie, bulversare
afectivă, conflict motivaţional etc. Toate acestea conferă comportamentului şi condiţiei
existenţiale a omului o notă de dramatism mai mult sau mai puţin accentuat.
Intensitatea tensiunilor şi a disonanţelor intrapsihice, depinde nu numai de
influenţele mediului extern ci şi de particularităţile organizării psihofiziologice a
individului. În general tensiunea şi frustraţia acţionează ca factori de progres şi evoluţie a
sistemului personalităţii, determinând comportamente specifice de explorare-investigare,
de învăţare, de elaborare a unor procedee şi modalităţi noi de înfruntare şi de acţiune
asupra situaţiilor externe.
Atunci când intensitatea şi durata acestor stări depăşesc anumite limite valorice,
din factori optimizatori se transformă în agenţi perturbatori, generatori de oscilaţii cu
caracter patologic.

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul I de studiu ce urmează

cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .
Scopul cursului este acela de a prezenta conceptele de bază cu care operează
n e u r o psihofiziologia , precum şi baza neurofiziologica a proceselor psihice.

9
Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica neuropsihofiziologiei.
2.Insusirea şi explorarea cadrului conceptual al neuropsihofiziologiei.

Obiective specifice
Abordarea raportului psihic-creier si rezolvarea lui posibila numai prin raportarea
adecvata a psihicului la datele anatomiei si fiziologiei sistemului nervos,neurologiei si
neurochirurgiei precum si studierea creierului ca entitate legata de unghiul de vedere al
psihologiei.

Continutul tematic este urmatorul :

1. Organizarea structural-functionala a creierului.
2. Neuronul si functiile sale.
3. Biochimia cerebral.
4. Principalelesegmente si formatiuni ale SNC.
5. Tehnici de investigare a functiei cerebrale.
6. Psihopatologia lobilor cerebrali.
7. Mecanismele neuronale ale functiilor psihice.
8. Diferentierea si specializarea interemisferica.
9. Exemplificarea prin prezentarea unor sindroame neuropsihopatologice.

2.Cerinţe preliminare
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de
bază ale anatomiei si fiziologiei creierului , a disciplinelor psihologie generală, ,
genetica , concepte precum procesele psihice, structura psihicului, individ, teorii
generale ale psihologiei.
Unitate de studiu 1: Neuronul , sinapsasi biochimia cerebrala
Această primă unitate de studiu asigură o introducere generală în problematica
neuropsihologiei, prezentând obiectul acesteia ca ştiinţă, incluzând prezentarea structurii
anatomice si biochimice a neuronului,clasificarea,proprietatile functionale,conexiunea
interneuronala ( sinapsa ) si substratul biochimic prin prezentarea principalilor
neurotransmitatori (
acetilcolina,noradrenalina,dopamine,seretonina,aminoacizii,peptidelor ) caile chimice
cerebrale , receptorii opiacei si perceperea durerii . Scopul ei este de a familiariza
studentul cu unitatea anatomica fundamentala a sistemului nervos ( celula nervoasa ) si
biochimia sistemului nervos.

10
Unitate de studiu 2: Principalele segmente si formatiuni ale sistemului nervos
Prezentarea segmentului inferior al SNC , maduva spinarii : structura anatomica (
substanta alba , principalele cordoane si fascicule nervoase : substanta cenusie , coarnele
anterioare , coarnele posterioare , coarnele laterale) , functiile maduvei spinarii ( functia
de conducere , functia de integrare reflexa si functia de coordonare ).Trunchiul
cerebral,organizarea anatomica ( bulbul rahidian,protuberanta,pedunculii
cerebrali,tuberculii cvadrigemeni )

Unitate de studiu 3: Cerebelul si diencefalul

Organizarea anatomica a cerebelului ( substanta cenusie,substanta alba,pedunculii
cerebelosi) , rolul functional si date clinice despre acesta.
Diencefalul , componente anatomice-talamusul , metatalamusul , subtalamusul ,
epitalamusul si hipotalamusul si fiziopatologia lor .

Unitate de studiu 4: Telencefalul

Componente anatomice ( emisferele cerebrale , formatiuni de legatura
interemisferica , sistemul limbic , corpii striati , substanta alba , scoarta cerebral , lobul
frontal , temporal , parietal , occipital )
Metode si tehnici de investigare cerebral,stimularea electrica si inregistrarea ,
electroencefalograma , tomografia computerizata, rezonanta magnetica nucleara.

Unitate de studiu 5: Psihopatologia lobului frontal si parietal

Tulburari de tip molecular, tulburari ale sintezei eferente, tulburari ale vorbirii ,
tulburari ale proceselor de cunoastere , tulburari de gandire , tulburari ale sferei afectiv-
emotionale , tulburari de tip molar .
Prezentarea tulburarilor sensibilitatii si perceptiei tactile , tulburarea orientarii in
spatiu si a constructivitatii obiectuale , tulburarea operatiilor logico-
gramaticale,tulburarea operatiei de calcul si sindromul acalculiei ( sindromul Gerstmann ,
sindromul Anton-Babinski) .

Unitate de studiu 6: Psihopatologia lobului temporal si occipital

Tulburari ale perceptiei auditive la nivel cortical ( surditatea corticala , agnozia
acustica , afazia senzoriala , tulburari in recunoasterea vizuala , sindromul Kluver – Bucy
, tulburari de atentie , tulburari de gandire )
Tulburari ale senzorialitatii vizuale si ale integrarii primare,tulburari de camp
visual,reducerea acuitatii vizuale,tulburarea sensibilitatii cromatice,luminoase,tulburari
ale perceptiei obiectelor ( formei,dimensiunilor si miscarii , tulburari combinate optico-
motorii , cecitatea psihica )

Unitate de studiu 7 : Aspecte de principiu in aparitia tulburarilor de tip cortical

Agnoziile.apraxiile,afazia si amuziile

11
Unitate de studiu 8: Mecanismele neurofiziologice ale senzatiilor , perceptiei ,
atentiei , memoriei
Caracterizare generala si baza neurofiziologica ale senzatiilor,perceptiei,atentiei si
memoriei si tulburarile acestora

Unitate de studiu 9 : Baza neurfiziologica a motivatiei,emotiei,inteligentei si gandirii

Caracterizarea generala , functia de declansare , directionare sau orientare ;
Baza neurofiziologica a motivatiei ;
Structura psihologica interna a gandirii , operatiile fundamentale , procesele
gandirii , baza neurofiziologica a gandirii .
Niveluri neuronale de integrare a emotiei .

Unitatea de studiu 10 : Mecanismele neurofiziologice ale limbajului

Consideratii generale privind structura si organizarea limbajului , cele trei zone
integrative ( nucleu , secundara si tertiara ) ;
Mecanismele neurofiziologice ale limbajului .

4. Recomandări de studiu
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând timpul alocat
calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare, a sarcinilor de
învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor prezentate
în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte bibliografia şi să
respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoștințe preliminarii,
resurse necesare și recomandări de studiu, durata medie de parcurgere a unității,
subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte cheie, teste de autoevaluare
și concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in text:

OBIECTIVE

CUNOȘTINȚE
PRELIMINARE

12
 RESURSE
BIBLIOGRAFICE

DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A
UNITĂȚII DE STUDIU

EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂȚII

REZUMAT

CUVINTE CHEIE

TESTE DE
AUTOEVALUARE

RĂSPUNS CORECT

CONCLUZII

13
5. Recomandări de evaluare
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de învăţare, ce
presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a competenţelor
specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat conform
calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip grilă.

14
Unitate de studiu 1. Neuronul , sinapsa si biochimia cerebrală

Cuprins
Obiective ................................................................................................................. 16
Cunoștințe preliminarii ........................................................................................................................... 16

Resurse necesare și recomandări de studiu. .......................................................................................... 16

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................... 16

1.1.Neuronul ........................................................................................................................................... 17

1.1.1.Clasificarea neuronilor ............................................................................................................... 17

1.1.2.Celulele gliale ............................................................................................................................. 20
1.1.3.Sinapsa ....................................................................................................................................... 20
1.2.NEUROTRANSMIŢATORI ŞI NEUROMODULATORI ............................................................................ 23

1.2.1.Acetilcolina................................................................................................................................. 24
1.2.2.Serotonina.................................................................................................................................. 24
1.2.3.Noradrenalina ............................................................................................................................ 24
1.2.4.Dopamina ................................................................................................................................... 24
1.2.5.Aminoacizi excitatori.................................................................................................................. 25
1.2.6.Aminoacizi inhibitori .................................................................................................................. 25
1.2.7.Glicina. ....................................................................................................................................... 26
1.2.8.Peptidele opioide ....................................................................................................................... 26
1.2.9.Enkefalinele................................................................................................................................ 26
1.2.10.Endorfinele............................................................................................................................... 26
1.2.11.Dinorfinele ............................................................................................................................... 27
1.3.Neuromodularea............................................................................................................................... 27

Rezumat .................................................................................................................................................. 28

Cuvinte cheie .......................................................................................................................................... 28

Teste de autoevaluare ............................................................................................................................ 28

Concluzii .................................................................................................................................................. 28

15
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa-si insuseasca notiunile de baza privind celula nervoasa,conexiunea
interneuronala.
- să dobândească cunostinte referitoare la substratul biochimic al sistemului
nervos.
- sa aiba o abordare sistemica din perspectiva functionarii sistemului nervos .

Cunoștințe preliminarii
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de
bază ale anatomiei si fiziologiei creierului , a disciplinelor psihologie generală, ,
genetica , concepte precum procesele psihice, structura psihicului, individ, teorii
generale ale psihologiei.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

16
 1.1. Neuronul sau celula nervoasă împreună cu prelungirile ei, este unitatea
anatomică, funcţională şi trofică a sistemului nervos. El este singura celulă dotată cu
proprietatea de a conduce influxul nervos.Dimensiunea neuronilor variază între 2 şi 134μ.
Toate celulele corpului urmează acelaşi tipar au: membrană, citoplasmă şi un nucleu
înconjurat de o membrană dublă (nucleolemă) care comunică cu exteriorul prin pori. În
nucleu se găseşte ARN şi ADN care devin vizibili odată cu condensarea ce precedă
diviziunea, constituind cromozomii. La om sunt 46 cromozomi diferiţi ca mărime şi
formă. Fiecare regiune de ADN care produce o moleculă funcţională de ARN constituie o
genă. Gena este unitatea eredităţii, alcătuită din AND. În genetica clasică, gena este
considerată ca fiind o particulă discretă, reprezentând un fragment de cromozom, care
determină apariţia unui anumit caracter. Poate prezenta mai multe forme diferite numite
alele care influenţează aceeaşi însuşire a organismului, determinând apariţia unor
caractere contrastante (de exemplu: plante înalte – plante pitice).
Citoplasma conţine organite generale comune tuturor celulelor şi organite
specifice. Organitele generale sunt formate din :mitocondrii (produc energie); lizozomi
răspândiţi în dendrite (au enzime hidrolitice care acţionează asupra proteinelor, hidraţilor
de carbon şi acizilor nucleici pe care îi dezintegrează; aparat Golgi (elaborează conţinutul
veziculelor sinaptice) şi centrioli (numai la neuronii tineri care se divid în viaţa
intrauterină).
Organitele specifice sunt reprezentate de corpusculii Nissl (activitate de sinteză a
proteinelor protoplasmatice care servesc la refacerea celulei), neurofibrile (grupuri de
fascicule care pătrund în dendrite şi axon), neurotubuli (numeroşi în dendrite şi conul de
emergenţă al axonului, cu rol de a transporta constituenţi în procesul de creştere),
pigment gilben (lipofuscina), pigment melanic, enzime, metale cum ar fi: zinc (în
hipocamp), cupru (în locus coeruleus), fier (în substanţa neagră)
Aproximativ 75% din masa ţesutului nervos este alcătuit din celule (35% celule
neuronale şi 40% celule nevroglice); 15% reprezintă substanţa intermediară necelulară
(lichid extracelular cu elemente macromoleculare), iar 10% reprezintă reţeaua vasculară.
Într-un mod încă neexplicabil ei permit unor celule să se specializeze în moduri
diferite în decursul dezvoltării, în ciuda faptului că ele au acelaşi patern (tipar) de bază.
1.1.1Clasificarea neuronilor. Dupa formă neuronii pot fi stelaţi (în cornul
medular anterior), piriformi (neuronii Purkinje din scoarţa cerebrală); piramidali (din
straturile piramidale ale scoarţei cerebrale) şi ovalari (în ganglionii spinali). După
numărul proceselor neuronale (prelungirilor) care iau naştere din corpul celulei, neuronii
pot fi: unipolari, cu o singură prelungire nervoasă denumită axon (celulele din ganglionii
sistemului nervos autonom şi celulele cu conuri şi bastonaşe din retină); bipolari cu două
fibre nervoase, una periferică (dendrita)care primeşte informaţia şi alta situată la polul
opus (axon) care duce informaţia la SNC sau de la SNC la organele efectoare (motorii);

17
multipolari (din corpul medular anterior) cu un axon şi mai multe dendrite care emerg din
toate părţile corpului celular şi pseudounipolari cu o singură prelungire care se divide
imediat într-o fibră periferică (dendrită) şi una centrală (axon).
Neuronii sunt stelaţi şi au o prelungire lungă numită axon şi ramificaţii scurte de
cealaltă parte numite dendrite. Important de reţinut este faptul că neuronul în întregime
este o celulă unică a cărei citoplasmă umple axonii şi dendritele. Neuronii au dimensiuni
şi forme foarte variate. Numărul lor este de 5x109 din care 14 miliarde aparţin cortexului.
Axonul care transmite impulsurile electrice de la măduva spinării până la muşchii
degetelor de la picioare aparţin unui neuron care poate atinge lungimea de 60-90 cm., în
funcţie de lungimea piciorului. Axonul asigură transmiterea excitaţiei către alt neuron sau
unui aparat efector.
Dendritele sunt specializate în captarea excitaţiei şi în dirijarea ei spre operatorii
situaţi în corpul neuronului. În corpul neural au loc procese de analiză – sinteză a
informaţiei. Astăzi s-a modificat esenţial imaginea despre transformările care au loc la
nivel neuronal. Neuronul este asemănat cu un microsistem logistic, capabil a efectua
operaţii de comparaţie, discriminare, clasificare, bazate pe criterii de ordin pragmatic,
semantic şi sintactic. Natura şi conţinutul transformărilor efectuate depind de
specializarea funcţională a neuronilor.Dupa functie exista trei tipuri de neuroni:
senzoriali, motori şi de asociaţie.
Primii, cei senzoriali, sunt specializaţi în receptarea informaţiei emise de sursele
din afara SNC în prelucrarea ei şi în elaborarea în final a unui model adecvat al unei
însuşiri sau al stimulului în ansamblu. Gruparea acestor nuroni la diferite niveluri ale
nevraxului, împreună cu căile nervoase alcătuite din terminaţiile lor dentritice şi axonice
formează marile sisteme ale sintezei aferente.
Neuronii motori sunt specializaţi în elaborarea mesajelor de comandă şi a
răspunsurilor la stimulii din mediul intern sau extern al organismului. Gruparea lor
ierarhică formează marile sisteme ale sintezei eferente.
Neuronii asociativi stabilesc legătura între cei senzoriali şi cei motori. Gruparea
lor formează zonele de asociaţie sau integrative ale SNC. Pe măsură ce trecem de la un
segment inferior la altul superior, ponderea neuronilor asociativi şi implicit a zonelor de
asociaţie creşte semnificativ. Astfel la nivelul scoarţei cerebrale zonele de asociaţie
reprezintă aproximativ 2/3 din suprafaţa totală. Întrucât un neuron asociativ poate primi
semnale de la neuronii senzitivi aparţinând unor subsisteme modale diferite, precum şi de
la neuronii motori aparţinând unor zone diferite el poate efectua comparaţii şi integrări
intermodale. Corespunzător la nivelul zonelor de asociaţie se realizeaza integrări
complexe, supraordonate, cu conţinut informaţional calitativ superior.
Membrana celulară sau partea externă a neuronului reprezintă formaţiunea cea
mai specializată a tuturor neuronilor. Aceasta este semipermeabilă, permiţând trecerea
diferitelor particule încărcate electric (ioni) din interior către exterior şi invers. De obicei
există concentraţii diferite de ioni (Na+, Cl-, Ca+2etc) în interiorul şi exteriorul celulei

18
(stare polarizată), ceea ce duce la o diferenţă de potenţial electric de aproximativ –
65mV în secţiunea transversală a membranei din interior către exterior Na+ Na+ Na+ .
K+ K+ K+
Valorile potenţialului de repaus este cuprins intre –50mV pentru celulele uşor excitabile
(neuroni vegetativi), - 70mV pentru neuronii din SNC şi – 90mV pentru fibrele
musculare striate.
Situaţia poate fi schimbată cu ajutorul stimulilor de diferite tipuri (mecanici, electrici,
chimici) - - - + + + K+ K+ Na+ Na+
+ + +- - - Na+ Na+ K+ K+
Pe măsură ce potenţialul transmembranar scade către valoarea de + 55 mV apare
o creştere explozivă a permeabilităţii membranei ceea ce permite ionilor de sodiu şi clor
să pătrundă în neuron iar ionilor de potasiu să iasă în exterior (depolarizarea). Acest
schimb rapid, deplasează potenţialul de membrană de la –65mV la +55mV în
aproximativ o jumătate milisecundă, creind astfel potenţialul de acţiune. După ce
potenţialul de acţiune atinge maximum de +55mV, membrana se reântoarce rapid la
valoarea sa de repaus adică la cea a potenţialului de –65mV. Împreună cu o scurtă
perioadă refractară de după potenţialul de acţiune , timp în care membrana este inactivă,
întreaga secvenţă durează aproximativ 4 ms.
Transportul ionic transmembranar realizat prim mecanisme diverse duce la
aparitia şi menţinerea potenţialelor de membrană, de repaus sau de acţiune. Cele mai
importante dispozitive de transport sunt reprezentate de canalele membranare şi de
pompele ionice. Canalele ionice sunt sisteme pasive de transport transmembranar formate
din proteine ce străbat membrana celulei excitabile prin care se transportă ionii din
exterior către intrior şi invers. Transportul ionic transmembranar activ este asigurat de
mecanismul pompelor ionice (pompa de Na+ - K+, pompa de Ca2+, pompa de Cl_ etc.)
În concluzie, orice factor care determină o creştere bruscă a permeabilităţii
membranei pentru ionul de Na+ de la exterior produce o secvenţă de modificări rapide ale
potenţialului de membrană. Această secvenţă se numeşte potenţial de acţiune.
Modificarea durează câteva fracţiuni de secundă după care potenţialul de membrană
revine la valoarea lui de repaus – potenţial de repaus- Factorii care pot declanşa o astfel
de secvenţă pot fi electrici, mecanici, termici sau chimici.
Structura membranei neuronale care permite apariţia potenţialului de acţiune,
permite şi propagarea lui de-a lungul neuronului, din punctul din care a luat naştere.
Astfel, unda de activitate electrică (sau depolarizarea) adică variaţia explozivă a
potenţialului de membrană de la –65 la +55mV, trece de-a lungul membranei neurale.
Dacă se plasează pe membrană un electrod înregistrator format dintr-un fir subţire, el va
înregistra această undă ca pe o apariţie de activitate electrică. Acesta este influxul nervos.
Fiecare parte a membranei traversată de un impuls, rămâne inactivă pentru o perioadă de
aproximativ 4 milisecunde. Astfel rata maximă a transmisiei impulsurilor, sau fregvenţa
este de aproximativ 250/sec.

19
 Proprietăţile cruciale ale conducţiei impulsurilor sunt: frecvenţa şi tempoul
trenurilor de impulsuri. Potenţialele de acţiune sunt de obicei iniţiate pe dentritele
neuronului după care influxul nervos este propagat de-a lungul neuronului în direcţia
dentrită – celulă – axon – terminalele tuturor ramurilor axonice.
Sistemele senzoriale şi motorii, percepţia, memoria, cogniţia, gândirea, emoţia,
personalitatea sunt reprezentate fiecare de anumite paternuri de impulsuri nervoase şi de
structuri proprii ale SNC. Viteza de conducere poate fi calculată după distanţa dintre
punctele de aplicare şi culegere prin care trece potenţialul de acţiune, distanţă
caracterizată prin timpul de trecere dintre cele două puncte. Viteza de conducere variază
pentru fiecare fibră nervoasă între 0,5 şi 170 m/s. Viteza de conducere este mai mare în
fibrele mielinice şi în cele cu diametrul mai mare. Fibrele pentru durere cu un diametru
de 1μ au o conducere de 1m/s. Cele aferente fusurilor musculare cu diametrul de 13μ au o
viteză de conducere de 75m/s. Fibrele pentru sensibilitatea profundă cu diametrul de 3μ
au o viteză de 11m/s. Nervii mixti periferici (ex. nervul sciatic) care inervează
musculatura şi pielea membrului inferior conţine toate categoriile de fibre nervoase.
Proprietăţile generale care stau la baza activităţii neuronului sunt: excitabilitatea,
conductibilitatea şi labilitatea.
Activitatea de fond (spontană) a neuronilor
Mulţi neuroni posedă proprietatea de a descărca ritmic, fără acţiunea excitaţiei.
Această activitate continuuă şi după întreruperea prin narcoză a contactelor sinaptice.
Activismul spontan poate fi rezultat al bombardării sinaptice, al circuitului închis şi al
influxului nervos.

1.1.2.Celulele gliale
Numărul celulelor gliale din SNC este de aproximativ 5-6 ori mai mare decât
numărul neuronilor. Nevroglia SNC este formată din astrocite, oligodendrocite, microglie
şi ependim. Acestea nu sunt numai celule de susţinere a ţesutului nervos ci joacă un rol
însemnat în transportul de gaze, apă, electroliţi şi metaboliţi de la vasele sanguine la
parenchimul nervos, îndepărtând şi produşii de dezintegrare din neuroni.

1.1.3.Sinapsa
Neuronii nu sunt interconectaţi fizic între ei. Dacă ar fi aşa, atunci potenţialul de
acţiune s-ar propaga la întâmplare în toate părţile SNC. Între terminalul unui axon şi
neuronul următor există o discontinuitate. Conexiunea dintre neuroni ca şi cea dintre ei pe
de-o parte şi elementele receptoare şi executive, pe de altă parte, se realizează prin
intermediul unui mecanism complex pe care Foster şi Sherrington (1897) l-a denumit
sinapsă.
Cercetările histologice au evidenţiat că la locul de contact, aceste terminaţii
prezintă o proeminenţă care poate avea forma unui inel, unui buton, unui bulb sau a unei
varicozităţi. Toate aceste structuri sunt cunoscute sub numele generic de butoni sinaptici.
În general sinapsa reprezintă o barieră faţă de potenţialul de acţiune care se
propagă către terminalul axonal sau presinaptic.

20
 Structural, sinapsa cuprinde următoarele elemente: o membrană presinaptică ce
conţine vezicule caracteristice cu un diametru de 300-400Å (1/10000 dintr-un micron)
denumite veziculele aposinaptice ale lui Robertis şi Benelt şi membrana postsinaptică.
Între cele două membrane există un spaţiu care variază de la un tip de sinapsă la altul de
la 150 la 500Å. După natura terminaţiilor între care se face joncţiunea, sinapsele pot fi:
-axosomatice (în măduvă , în ganglionii spinali)
-axodentritice (în scoarţa cerebrală)
-dentrodendritice
-axoaxonale
După efectul produs la nivelul neuronului receptor se disting sinapse excitatorii şi
sinapse inhibitorii. La acestea se adaugă sinapsele receptoare (senzoriale) prin care se
realizează trecerea informaţiei de la nivelul celulelor senzoriale periferice în structurile
neuronale specifice care intră în alcătuirea sistemelor sintezei aferente, şi sinapsele
efectoare (vegetative sau motorii) prin intermediul cărora se transmit semnalele de
comandă de la centrii sintezei eferente la organele executive de răspuns (glande sau
muşchi).
După mecanismul de transfer al excitaţiei de la nivelul neuronului emitent la cel
al neuronului receptor , se presupune existenţa a două tipuri de sinapse: cu transmisie
chimică şi cu transmisie electrică.
Sinapsele excitatorii depolarizează iar cel inhibitorii hiperpolarizează membrana
postsinaptică. Acetilcolina este transmiţătorul chimic de la nivelul joncţiunilor
neuromusculare şi al multor altor sinapse neuronale. Oricum toţi neurotransmiţătorii
(noradrenalina, serotonina) sunt produsul activităţii secretorii a neuronilor care se
intensifică în cursul stimulărilor externe. Se presupune că la fiecare impuls nervos se
degajază şi se pun în mişcare aproximativ 1 milion molecule de acetilcolină. În segmentul
postsinaptic neurotransmiţătorii sunt supuşi unui proces chimic de descompunere prin
intermediul unor agenţi speciali de tipul unor enzime cum ar fi colinesteraza. Pentru ca
aceste contrasubstanţe să devină eficiente şi să asigure preluarea continuuă de către
membrana postsinaptică a influxului de la nivelul membranei presinaptice este necesar să
fie produse în cantitate suficientă şi să acţioneze rapid asupra substanţelor transmiţătoare.
Experimental s-a dovedit că, colinesteraza se produce într-o cantitate de 5 ori mai
mare decât este minim necesară, iar viteza ei de reacţie este deasemenea foarte ridicată. O
moleculă de colinesterază hidrolizează o moleculă de acetilcolină în 30μs. Această viteză
a reacţiei de hidroliză este suficient de mare pentru a asigura funcţionarea optimă a
mecanismului sinaptic.În principiu se poate spune că sinapsa funcţionează ca un sistem
cu telecomandă chimică.
Sinapsa reprezintă o barieră faţă de potenţialul de acţiune care se propagă către
terminalul axonal presinaptic. Potenţialul de acţiune trebuie să se transmită transsinaptic
către membrana postsinaptică a neuronului următor. Transmiterea transsinaptică se face
pe cale chimică. Neurotransmiţătorii sunt stocaţi în terminalul sinaptic sub forma unor
vezicule sferice de stocare. Când un potenţial de acţiune ajunge în regiunea presinaptică,

21
el stimulează un număr de vezicule pentru a migra şi a se reuni cu membrana neurală
propriu-zisă a celulei care delimitează sinapsa de unde, ele îşi eliberează conţinutul
chimic în spaţiul sinaptic. Moleculele neurotransmiţătorului difuzează transsinaptic şi se
combină cu receptorii localizaţi pe membrana postsinaptică.
Molecula neurotransmiţătorului are o anumită configuraţie spaţială care se
adaptează perfect configuraţiei spaţiale a moleculei receptor. Interacţiunea dintre
transmiţător şi receptor este de scurtă durată, dar cât timp durează produce o schimbare în
permeabilitatea membranei postsinaptice.
În acest mod se face propagarea potenţialului de acţiune, dar combinarea unei
singure molecule de neurotransmiţător cu un singur receptor este insuficientă pentru
depolarizarea completă a membranei postsinaptice. În aceste condiţii, impulsu nervos nu
va traversa sinapsa iar informaţia pe care o reprezintă va fi pierdută. Astfel, frecvenţa
impulsurilor nervoase din neuronul presinaptic nu corelează cu fregvenţa impulsurilor din
neuronul postsinaptic. Un neuron are sinapse cu câteva mii de alţi neuroni.
Sinapsele au anumite proprietăţi fundamentale comune şi anume:
-conducere unidirecţională.
-descărcare repetitivă.
-imposibilitatea transmiterii cu exactitate a fregvenţelor salvelor presinaptice.
-oboseala sinaptică.
-inhibiţia sinaptică.
-întârzierea sinaptică.
Timpul minim pentru aceste procese este de 0.5ms.
Sinapsa, unul dintre substraturile cele mai importante ale plasticităţii SN, stă la
baza unor funcţii superioare ca învăţătura, memoria etc. Utilizarea frecventă a unei căi
sinaptice duce la extinderea suprafeţei de contact, incită sinteza de substanţă
transmiţătoare şi măreşte disponibilitatea acestui transmiţător la nivelul spaţiului sinaptic,
toate la un loc favorizând transmiterea sinaptică. S-a demonstrat apoi că fenomenele care
se produc în cadrul mecanismelor sinaptice au o strânsă legătură cu stocarea informaţiei.
Tocmai datorită unei asemenea legături, se elaborează în timp, la nivel sinaptic, indici şi
operatori de recunoaştere a semnalelor de intrare. Sinapsa devine astfel nu numai un
mecanism de conducere al influxului nervos, ci şi de interpretare informaţională a lui.

22
 1.2.NEUROTRANSMIŢATORI ŞI NEUROMODULATORI

În contrast cu cercetarea activităţii electrice a sistemului nervos, studiile

biochimice au început mult mai târziu. Un pas decisiv a fost făcut în jurul anului 1900 de
către şcoala engleză de fiziologie a lui John Langley care a studiat nervii autonomi ai
organelor interne. Atunci s-a constatat că stimularea electrică a nervilor respectivi
produce modificări caracteristice, de tipul tahicardiei şi hipertensiunii arteriale care
mimează pe cele provocate de injectarea extractului de glandă adrenală.
În anul 1904 Elliot, student al lui Langley, în vârstă de 26 de ani la British
Medical, a făcut o comunicare la Physiological Society, în care postula că impulsurile
nervilor autonomi duc la eliberarea la nivelul terminalelor acestora a unei substanţe
asemănătoare epinefrinei din glanda adrenală.
Neurotransmiţătorul este o substanţă fabricată de celulă, care eliberat în spaţiul
sinaptic ca răspuns la o stimulare are un efect specific asupra altei celule. În SNC această
celulă este neuronul, dar la periferie poate fi o celulă secretoare.
În general se ştia că un neuron utilizează numai un transmiţător (legea lui Dale),
dar acum s-a dovedit că pot exista în mulţi neuroni doi transmiţători formaţi dintr-o
peptidă şi o amină. În creier au fost identificaţi receptori pentru unii neurohormoni
existând şi posibilitatea eliberării acestora în circulaţia periferică prin bucla feedback.
Ulterior, situaţia s-a complicat prin apariţia conceptului de neuromodulator.
Astfel, acţiunea neurotransmiţătorului considerată a fi scurtă, operează pe o distanţă mică.
Totuşi, unii candidaţi neurotransmiţători, în special peptidele, provoacă modificări de
lungă durată a tonusului sinaptic, modulând astfel mediul înconjurător în vederea
acţionării altui neurotransmiţător.
Prin urmare, utilizarea tradiţională a structurilor anatomice ca unităţi funcţionale
n-a fost înlocuită, dar trebuie ştiut că acelaşi comportament se află sub dependenţa atât a
unui substrat anatomic, cât şi a unuia neurochimic. Creierul posedă neuroni şi
neurotransmiţători încât orice structură are la bază componente anatomice şi componente
neurochimice.
Căile anatomice cerebrale interconectate sunt definite nu numai de structura lor
anatomică ci şi de transmiţătorii lor sinaptici. O anumită cale înglobează mii de axoni
care pleacă de la nucleii trunchiului cerebral (bulb, punte, pedunculi) către regiunile
creierului anterior. În traiectul lor către creierul anterior (nucleii bazali, sistem limbic,
cortex cerebral) aceşti axoni emit colaterale care se îndreaptă către structurile vecine.
Neuronii respectivi eliberează acelaşi neurotransmiţător la fiecare din cele peste 100
terminaţii sinaptice. A devenit posibilă identificarea unui mare număr de căi neuronale
ascendente formate din axonii care pornesc de la grupele celulare ale trunchiului cerebral
şi ajung la creierul anterior.

23
 În continuare vom analiza câţiva neurotransmiţători cheie pentru fiziologie.
1.2.1.Acetilcolina (Ach) (parasimpaticomimetic), este transmiţătorul principal
utilizat de neuronii motori ai măduvei spinării. În SNC este găsită în concentraţii mari la
nivelul nucleului caudat şi al hipotalamusului precum şi în sistemul colinergic ascendent
care defineşte inervaţia talamusului, cerebelului, sistemului limbic şi cortexului cerebral.
Activitatea colinergică se reflectă asupra trezirii corticale şi comportamentale.
Desincronizarea (trezirea) corticală este produsă de eliberarea acetilcolinei. Stimularea
reticulată măreşte activitatea căilor colinergice ascendente prin eliberarea crescută de
acetilcolină la nivelul punctelor de contact ale acestora cu cortexul cerebral. Lezarea
formaţiunii reticulate reduce cantitatea de acetilcolină eliberată la nivel cortical.
1.2.2.Serotonina este denumita chimic 5 hidroxitriptamină (5HT). Aceasta face
parte din categoria aminelor neurotransmiţătoare, în care mai intră dopamina şi
noradrenalina. Cantitatea cea mai mare de serotonină se află în nucleii rafeului din
trunchiul cerebral, de la care pleacă fibre ascendente şi descendente care influenţează
multe arii din creier, în special neocortexul, sistemul limbic, talamusul şi hipotalamusul.
Corelatele comportamentale ale sistemului serotoninic au fost mai puţin studiate. Una din
cauze se datorează lipsei medicamentelor specifice pentru blocarea sau stimularea
sistemului. Majoritatea studiilor s-au efectuat cu ajutorul medicamente care produc
creşteri sau scăderi enorme ale concentraţiei generale de serotonină. În acest mod s-a
constatat rolul de control al serotoninei asupra somnului cu unde lente. Leziunile de la
nivelul rafeului sau injectarea unor substanţe care diminuă cantitatea de serotonină
cerebrală îi fac pe şobolani mai explorativi, mai hiperactivi şi eventual hiperagresivi.
Aceste date sugerează că serotonina centrală mediază inhibarea comportamentală.
Creşterea cantităţii de serotonină duce la realizarea unui comportament mai scăzut.
Injectarea unor substanţe care sărăcesc creierul de serotonină mimează acţiunea
medicamentelor antianxioase.
1.2.3.Noradrenalina (NA) este transmiţătorul postganglionic al neuronilor
simpatici, dar în creier neuronii care o sintetizează cel mai mult se află în trunchiul
cerebral, în locus coeruleus şi în alţi nuclei. Neuronii ascendenţi influenţează cortexul
cerebral, sistemul limbic şi hipotalamusul. Se crede că noradrenalina cerebrală este
implicată în reglarea funcţiilor cognitive (pe calea cortexului), afective (prin intermediul
sistemului limbic ce controlează expresia emoţiilor), endocrine şi autonome (prin
intermediul hipotalamusului). Noradrenalina cerebrală mediază excitarea, fapt demonstrat
cu ajutorul agoniştilor noradrenalinei (ex :amfetaminele) care au efecte stimulatoare.
Diminuarea cantităţii de noradrenalină cu 70-80% nu împiedică achiziţionarea de modele
motorii noi dificile. Prin urmare, noradrenalina are un rol important în procesul de
învăţare. S-a mai afirmat că acest neurotransmiţător contribuie la alegerea stimulilor
importanţi pe care îi consideră demni de o analiză ulterioară. Implicarea noradrenalinei
ventrale în funcţia hipotalamică este mai certă.
1.2.4.Dopamina (DA). Există 3 căi majore ale dopaminei. Prima porneşte de la
substanţa neagră din mezencefal şi ajunge până la corpul striat din ganglionii bazali iar o
extensie a acestei căi inervează şi nucleul amigdaloid. A doua cale porneşte de la corpii
celulari din apropierea substanţei negre şi se termină în tuberculul olfactiv al sistemului
limbic. Terminalele dopaminice din cortex sunt probabil extensii ale acestei căi

24
mezencefalice. A treia reprezentată de o colecţie densă de corpi celulari ai dopaminei se
găseşte în hipotalamus. Ea inhibă în mod normal eliberarea de prolactină din lobul
anterior al glandei pituitare. Medicamentele care blochiază dopamina produc o creştere
imediată a nivelului de prolactină. La cei decedaţi de boala Parkinson s-a găsit o
degenerare marcantă a substanţei negre şi a striatului precum şi scăderea cantităţii de
dopamină. La majoritatea structurilor cerebrale, tractul nigro-striat este reprezentat
bilateral. Cele mai multe medicamente antischizofrenice sunt antagonişti ai dopaminei.
Dată fiind asocierea dintre pierderea dopaminei nigro-striatale şi parkinsonism este de
aşteptat ca blocanţii dopaminei să producă la oameni parkinsonism. Astfel, tratamentele
prelungite cu medicamente neuroleptice în schizofrenie produc în mod consistent efecte
secundare de parkinsonism sau efecte extrapiramidale. Axonii de dopamină care urcă de
la substanţa neagră formează sinapse în striat pe neuronii colinergici. Dopamina eliberată
din terminaţiile presinaptice acţionează în mod normal pentru a inhiba aceşti neuroni
colinergici. În parkinsonism sau în cazul blocării dopaminei de către medicamentele
neuroleptice, activitatea căii nigro-striate este redusă iar neuronul colinergic nu mai este
inhibat. Prin urmare, simptomele extrapiramidale sunt produse de neuronii colinergici
supraactivi din striat, în special din nucleul caudat. Acţiunea neurolepticelor de blocare a
dopaminei striatale duce la apariţia unor efecte secundare care pot fi ameliorate cu
medicamente anticolinergice sau cu L-Dopa, fără afectarea funcţiei antipsihotice a
neurolepticelor.
1.2.5.Aminoacizi excitatori (glutamatul şi aspartatul). Glutanatul este
transmiătorul excitator major de la nivelul creierului. Aproape toate celulele cerebrale au
receptori care-i răspund. Există 4 tipuri de receptori ai glutamatului iar unul dintre aceştia
are şi subtipuri. Ei controlează canalele cationice cu conductanţă mare, permeabile la Ca,
Na şi K. În cazul depolarizării membranei cu 20-30 mV, Mg iese din aceste canale
permiţând intrarea Na şi Ca în celulă. Aceste canale funcţionează eficient numai în
prezenţa glicinei. Când concentraţia glicinei este redusă, abilitatea glutamatului de a
deschide canalele respective se reduce. Majoritatea neuronilor glutamatergici se găsesc la
nivelul cortexului cerebral şi la nivelul hipocampului. Cantitatea excesivă de glutamat
este toxică pentru neuroni prin influxul excesiv de Ca intracelular.α, β si γ. Subunitatea α
are cea mai mare afinitate pentru GABA.
1.2.6.Aminoacizi inhibitori ( GABA şi glicina sau glicocolul).
GABA (gama-aminobutiric-acid) are acţiune inhibitoare majoră la nivel cerebral
şi medular. El acţionează în 40% din sinapsele SNC. Există trei subunităţi receptoare
pentru GABA:
Doua subunităţi α şi β se leagă de barbiturice în timp ce α se leagă de
benzodiazepine. Receptorii GABA acţionează prin deschiderea canalelor de Cl- care
hiperpolarizează şi inhibă celulele ţintă. Receptorii GABA de care se leagă
benzodiazepinele sunt concentraţi în sistemul limbic, în special în amigdală, arie cu
importanţă centrală pentru comportamentul emoţional.

25
1.2.7.Glicina.
Distribuţia cerebro-spinală a glicinei este mai limitată decât la GABA, cele mai
mari concentraţii găsindu-se în trunchiul cerebral, cerebel şi coarnele anterioare ale
măduvei spinării. Glicina este utilizată de interneuronii măduvei spinării pentru inhibarea
muşchilor antagonişti. Acţiunea hiperpolarizantă postsinaptică se realizează prin
intermediul unui receptor ionotrop cuplat la canalul de clor. Acţiunea canalului respectiv
produsă de glicină provoacă ca şi în cazul receptorului GABA, creşterea permeabilităţii
pentru ionii de clor (Robinson1994).

1.2.8.Peptidele opioide.
S-a sugerat că există neurotransmiţători endogeni similari cu morfina. Plecând de
la această ipoteză, Hughes şi Kosterlitz (1975) au identificat în omogenatele de ţesut
nervos cerebral, două peptide morfinomimetice pe care le-au denumit enkefaline.
Ulterior, Guillemin (1976) a descoperit endorfinele cerebrale, iar Goldstein şi
colaboratorii (1979) au izolat din hipofiză şi din tesutul nervos porcin o a treia grupă de
peptide opioide denumite dinorfine. Descoperirea celor trei tipuri de peptide opioide
(endorfine sau endomorfine) a fost urmată de stabilirea structurii chimice, biosintezei,
distribuţiei şi proprietăţilor biologice ale acestora.
1.2.9.Enkefalinele. Prin afirmarea lor specifică pentru receptorii opiacei,
enkefalinele seamănă cu morfina, dar efectul lor analgezic a fost greu de determinat
deoarece ele sunt scindate rapid de către enzime după injectarea lor intracraniană.
S-a demonstrat că există o strânsă legătură între distribuţia terminaţiilor
enkefalinice şi modularea impulsurilor nociceptive. Enkefalina este stocată în terminaţiile
pre-sinaptice; în condiţii corespunzătoare este eliberată în sinapsă unde acţionează asupra
receptorilor opiacei postsinaptici. Aceasta pare să fie baza analgeziei naturale. În anumite
condiţii sistemul poate deveni supraactiv (exemplul soldaţilor cu răni puternice care
continuuă să lupte). Există şi diferenţe individuale în susceptibilitatea la durere, explicate
prin densitatea acestor căi opiate. Acupunctura poate stimula sistemul opioid endogen iar
naloxona blocheaza analgezia indusă de hipnoză. În plus, opiaceele endogene pot explica
şi efectul placebo.
S-a sugerat că sistemul endogen opiat joacă un rol important şi în funcţionarea
normală a căilor de recompensare din creier.
Extranevraxial, enkefalinele au fost detectate la nivelul tubului digestiv,
ganglionilor simpatici, ţesutului glandular medulosuprarenal şi în retină (Nieuwenhuys
1985).
1.2.10.Endorfinele. Termenul de endorfină derivat din cuvintele endogen şi
morfină, se utilizează pentru a desemna unele peptide cu acţiune opioidă. Aceste
substanţe au fost relevate odată cu descoperirea în creierul vertebratelor a receptorilor
opiacei prezenţi în terminaţiile presinaptice. Spre deosebire de enkefaline, endorfinele au
o localizare mai limitată. În funcţie de zona în care se găsesc, endorfinele sunt stocate fie

26
ca atare, fie sub formă acetilată, inactivă. S-a presupus că endorfinele ar favoriza
eliberarea hormonului antidiuretic, a celui de creştere şi a prolactinei. În general
endorfinele ajută la menţinerea unui comportament normal. Receptorii opiacei au o
localizare eterogenă având concentraţia cea mai mare în ariile legate de perceperea
durerii şi de comportamentul emoţional. Alterarea mecanismului care reglează
homeostazia betaendorfinelor provoacă semne şi simptome de boală mintală. Substanţa
antagonistă cu înaltă specificitate pentru receptorul opioid, naloxona, nu a dus la nici o
ameliorare clinică a schizofrenicilor. Injectarea endorfinelor în LCR afectează numeroase
procese fiziologice şi comportamentale. Beta-endorfina dă o marcată stare catatonică
numită stare de inhibiţie rigidă sau imobilitate rigidă beta-endorfinică.
1.2.11.Dinorfinele. Reprezintă a treia familie de peptide opioide endogene. În
SNC cea mai mare concentraţie de endorfine se găsesc în hipotalamus şi in lobul neural
(posterior) al hipofizei. Cele trei sisteme opioide (enkefalinele, endorfinele şi dinorfinele)
nu sunt complet separate. Precursorii lor pot genera peptide diferite dar şi identice în
funcţie de structura nervoasă sau glandulară în care se produc şi de rolul pe care-l
îndeplinesc în plan funcţional. Distribuţia cerebro-spinală a peptidelor opioide fiind
diferită şi dublată de prezenţa receptorilor opioizi asigură efecte inhibitorii asupra
durerii şi asupra reacţiilor somatovegetative şi endocrine produse de stres.

1.3. Neuromodularea

Neuromodularea constă în modificarea în sens activator sau inhibitor a efectelor

neurotransmiţătorului la nivel postsinaptic. Substanţa neuromodulatoare poate avea
origine sinaptică cotransmiţătoare sau parasinaptică în cazul eliberării sale de către
celulele din afara ariei sinaptice. În general, substanţele modulatoare sunt lipsite de efect
propriu. Ele influenţează în mod indirect teritoriul postsinaptic, modificând reactivitatea
acestuia faţă de efectele depolarizante sau hiperpolarizante ale neurotransmiţătorului
principal. Totuşi, în funcţie de colocalizare, de fregvenţa de stimulare şi de interacţiunile
sinaptice, unii mediatori chimici pot îndeplini rol de neurotransmiţători sau de
neuromodulatori. De precizat că nu toţi modulatorii sunt şi cotransmiţători. În unele
cazuri, efectul retroactiv al neurotransmiţătorului asupra eliberării sale prin intermediul
receptorilor presinaptici exercită proprietăţi neuromodulatoare. Dar şi componentele
compartimentului extracelular pot participa la neuromodularea teritoriului sinaptic.
Aproximativ ½ din sinapsele rapide ale creierului sunt excitatorii, utilizând în cea mai
mare parte glutamatul ca neurotransmiţător. Cealaltă jumătate a sinapselor rapide este de
tip inhibitor şi utilizează în majoritatea cazurilor acidul ca mediator chimic GABA. Spre
deosebire de sinapsele excitatorii şi inhibitorii rapide, căile sinaptice lente folosesc ca
neurotransmiţători o gamă variată de amine biogenice şi peptide biologic active.
Mecanismele modulare prin care căile sinaptice lente modulează transmiterea sinaptică
sunt insuficient cunoscute. Se crede că ar fi vorba de modularea proteinkinazelor şi
proteinfosfatazelor de către mediatorii chimici implicaţi în transducţia semnalelor.

27
Rezumat

Această primă prelegere asigură o introducere generală în neuropsihofizologie,

prezentând obiectul acesteia ca ştiinţă, incluzând precizări terminologice, abordarea
raportului psihic-creier si introducerea si definirea celulei nervoase a conceptului de
sinapsa si notiunilor de biochimie cerebrala prin prezentarea unor neurotransmitatori
cheie pentru neurofiziologie. Rostul acestui prim capitol este de a familiariza studentul cu
elementele fundamentale ale acestei discipline.

Cuvinte cheie
 neuron
 sinapsa
 neurotransmitatori cu molecula mica si transmitere rapida (amine si aminoacizi)
 neurotransmitatori cu molecula mare si transmitere lenta ( peptidele opioide )

Teste de autoevaluare

1. Definiți obiectul de studio al psihoneurologiei (pg. 17 ).

2. Componentele celulei nervoase ( pg. 18 )
3.Potentialul de membrana (pg. 19 )
4.Componentele sinapsei (pg. 21 )
5.Caile dopaminergice. (pg. 24 )

Concluzii.
28
 Această primă unitate de studiu asigură o introducere generală în problematica
neuropsihologiei, prezentând obiectul acesteia ca ştiinţă, incluzând prezentarea structurii
anatomice si biochimice a neuronului,clasificarea,proprietatile functionale,conexiunea
interneuronala ( sinapsa ) si substratul biochimic prin prezentarea principalilor
neurotransmitatori (
acetilcolina,noradrenalina,dopamine,seretonina,aminoacizii,peptidelor ) caile chimice
cerebrale , receptorii opiacei si perceperea durerii . Scopul ei este de a familiariza
studentul cu unitatea anatomica fundamentala a sistemului nervos ( celula nervoasa ) si
biochimia sistemului nervos.

29
Unitate de studiu 2. Principalele segmente şi formaţiuni ale sistemului
nervos central : măduva spinării şi trunchiul cerebral

Cuprins
Obiective ................................................................................................................. 31
Cunoștințe preliminarii ........................................................................................................................... 31

Resurse necesare și recomandări de studiu. .......................................................................................... 31

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................... 31

2.1.ANATOMIA SNC................................................................................................................................ 32

2.1.1.Măduva spinării ......................................................................................................................... 33

2.1.2.Structura internă a măduvei spinării ......................................................................................... 33
2.1.3.Caile motorii............................................................................................................................... 34
2.1.4.Trunchiul cerebral ...................................................................................................................... 35
2.1.5.Bulbul rahidian ........................................................................................................................... 35
2.1.6.Nucleii bulbari proprii ................................................................................................................ 36
2.1.7.Funcţiile bulbului ....................................................................................................................... 37
2.2.PUNTEA ............................................................................................................................................. 38

2.2.1.Funcţiile punţii ........................................................................................................................... 40

2.3.MEZENCEFALUL ................................................................................................................................ 40

2.3.2.Faţa posterioară ......................................................................................................................... 40

2.3.3.Feţele laterale ............................................................................................................................ 40
2.3.4.Tegmentul mezencefalic ............................................................................................................ 41
2.3.5.Tectul. ........................................................................................................................................ 42
Rezumat .................................................................................................................................................. 43

Cuvinte cheie .......................................................................................................................................... 43

Teste de autoevaluare ............................................................................................................................ 44

Concluzii .................................................................................................................................................. 44

30
Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- sa-si insuseasca notiuni de anatomie si fiziologie a maduvei spinarii ;
- sa-si insuseasca notiuni de anatomie si fiziologie a bulbului cerebral ;
- sa-si insuseasca notiuni de anatomie si fiziologie a protuberantei ;
- sa-si insuseasca notiuni de anatomie si fiziologie a mezencefalului .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul anatomiei si psihologiei generale .

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

31
 2.1. ANATOMIA SNC

Pentru înţelegerea adecvată a raportului psihic-creier este necesară studierea

antomiei şi fiziologiei SNC. Initial, anatomia şi fiziologia SNC au făcut abstracţie de
implicarea diferitelor structuri în producerea vieţii psihice.
Modelele anatomice erau statice iar modelele fiziologice erau de tip robot în
sensul că funcţionarea unui centru era privită ca autonomă. De-abia în ultimele decenii s-
a produs o colaborare între anatomie, fiziologie şi psihologie. Creierul funcţionează după
principiul interacţiunii şi interdependenţei multifazice şi multinivelare. Sistemul dualist
preconizat de Pfluger şi Sherrington împărţea sistemul nervos în două segmente diametral
opuse : segmentul inferior reprezentat de măduva spinării şi trunchiul cerebral, în care se
află sediul actelor reflexe necondiţionate şi segmentul superior format din hemisferele
cerebrale în care se află sediul actelor psihice (spirituale, extrareflexe, extramateriale)
inaccesibile cercetărilor.
Astăzi, dispunem de viziunea monistă, comform căreia sistemul nervos alcătuieşte
un angrenaj funcţional unitar ca activitate reflexă de răspuns fiziologic şi psihic la
stimulii din mediul intern sau extern. Nu există funcţii exclusiv fiziologice şi funcţii
exclusiv psihice. Apoi nu toate formaţiunile sistemului nervos au acceaşi importanţă.
Există un sistem nervos central şi un sistem nervos periferic format din ganglioni şi
trunchiuri nervoase. Sistemul somatic este utilizat în raportul dintre organim şi mediul
extern.
Sistemul nervos vegetativ (autonom) coordonează funcţia organelor interne.
După criteriile genetice (filogenetic şi ontogenetic) există : formaţiuni nervoase
vechi (măduva cu actele sale reflexe înnăscute) şi formaţiuni nervoase noi (cu acte
reflexe complexe de adaptare a individului la mediu pe baza experienţei noi).
Ontogenetic, din partea posterioară a tubului neural se dezvoltă măduva spinării.
Partea anterioară dă naştere la cinci vezicule (mielencefalul, metencefalul, mezencefalul,
diencefalul şi telencefalul) din care se dezvoltă toate formaţiunile cerebrale:
-mielencefalul = bulbul rahidian
-metencefalul = puntea lui Varoli şi cerebelul
-mezencefalul = pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni
-diencefalul = talamencefalul şi hipotalamusul
-telencefalul = hemisferele cerebrale

32
 Sistemul nervos are substanţă cenuşie formată din celule nervoase şi substanţă
albă formată din terminaţiile celulelor nervoase.

2.1.1.Măduva spinării
Filogenetic este cea mai veche formaţiune.Ea are o lungime de 43-45 cm. şi se
întinde de la vertebra C1 (atlas) până la vertebra L2. Măduva se termină printr-un con
medular din vârful căruia porneşte filum terminale – trunchiul nervilor spinali sau coada
de cal. Pe suprafaţa sa măduva spinării are mai multe şanţuri longitudinale. Cel mai
proeminent este şanţul median anterior ocupat de artera spinală anterioară. De partea
opusă este şanţul median posterior mai puţin proeminent. Lateral se află şanţul colateral
anterior prin care ies rădăcinile anterioare motorii ale nervilor spinali şi şanţul colateral
posterior prin care intră rădăcinile senzitive ale nervilor spinali.

2.1.2.Structura internă a măduvei spinării

La exterior se află substanţa albă formată din milioane de axoni ce transmit
impulsuri superior sau inferior. Un mare număr de fibre sunt mielinice. La interior se află
substanţa cenuşie formată din corpii celulelor nervoase, din dendritele şi axonii terminali
şi preterminali, din capilare şi din ţesut glial interneuronal. Fibrele sunt amielinice.
Substanţa albă este împărţită în trei cordoane:
-cordonul anterior- între şanţul median anterior şi şanţul colateral anterior
-cordonul lateral- între cele două şanţuri colaterale anterior şi posterior
-cordonul posterior- între şanţul colateral posterior şi cel median posterior
Fiecare cordon este subdivizat în grupe de fibre numite fascicule sau tracturi. Ele
alcătuiesc magistralele senzitive şi motorii. După rolul funcţional şi direcţia influxului
nervos avem fascicule ascendente centripete senzitive şi fascicule descendente centrifuge
motorii.
Căile senzitive sunt urmatoarele:
Tractul spino-talamic lateral, care se încrucişază retroependimar; el transmite
sensibilitatea termică şi dureroasă la talamus şi de acolo la scoarţa cerebrală.
Tractul spino-talamic anterior transmite sensibilitatea tactilă
Tractul Goll şi Burdach transmit sensibilitatea tactilă şi proprioceptivă conştientă.
Tractul Flechsig şi Gowers (spinocerebelos) transmite sensibiltatea proprioceptivă
inconştientă.
Tractul spinovestibular
Tractul spinomezencefalic
Tractul spinoreticulat

33
2.1.3.Caile motorii
Căile motorii sunt somato-motorii, viscero-motorii şi centrale (encefalice). Ele
reglează reflexele condiţionate şi actele motorii voluntare. În continuare redăm cele mai
importante tractusuri motorii.
Tractul cortico-spinal pentru mobilitatea voluntară. El este direct şi încrucişat ( în
bulb).
Tractul cortico-ponto-cerebelo-dento-rubro-spinal cu origine în aria premotorie
dirijază mişcările extrapiramidale involuntare.
Tractul cortico-strio-nigric este destinat mişcări involuntare.
Tractul tecto-spinal din tuberculii cvadigemeni – are rol de a întoarce capul la
stimuli acustici.
Tractul rubro-spinal.
Tractul vestibulo-spinal.
Tractul reticulo-spinal utilizat pentru amplitudinea reflexelor motorii.

Substanţa cenuşie sub forma de H este divizată în 4 regiuni:

-coarnele anterioare sau ventrale
-coarnele posterioare sau dorsale
-zonele intermediare
-coarnele laterale

Coarnele anterioare reprezintă în principal partea motorie a substanţei cenuşii

spinale.
Coarnele posterioare conţin neuroni influenţaţi în principal de impulsurile ce intră
în măduvă pe calea rădăcinilor posterioare. Ele reprezintă partea senzitivă a substanţei
cenuşii spinale. Mulţi dintre aceşti neuroni dau naştere axonilor ce intră în substanţa albă
după care se duc spre creier.
Zonele intermediare sunt situate între coarnele anterioare şi posterioare. Zonele
intermediare sunt compuse în principal din neuroni de asociaţie sau interneurali pentru
integrarea segmentară şi intersegmentară a funcţiilor măduvei spinării. De aceea, zonele
intermediare reprezinta părţile de asociaţie ale substanţei cenuşii spinale iar cei mai mulţi
dintre axonii ce iau naştere din neuronii acesteia rămân în măduva spinării; unii trimit
totuşi proiecţii către creier.

34
 Cornul lateral este o extensie mică , triunghiulară a zonei intermediare în cordonul
lateral al regiunii toracice şi în primele două segmente lombare. El conţine corpii
celulelor neuronilor preganglionari ai sistemului nervos simpatic.
Funcţiile măduvei spinării

Maduva spinării are următoarele funcţii:

-Funcţia de integrare reflexă
-Funcţia de coordonare reflexă
-Funcţia de conducere
Un arc reflex medula are 4 verigi: veriga receptoare (exteroreceptoare,
interoreceptoare), veriga senzitivă formată din cordoane posterioare şi laterale); veriga de
comandă formată din neuronii somatici şi vegetativi; veriga de execuţie formată din
muşchii membrelor şi viscerelor). Actul reflex este raspunsul fiziologic la stimulii care
acţionează asupra unei zone receptoare, cu participarea sistemului nervos.
În funcţie de integrare reflexă, – măduva are o anumită independenţă dar şi
subordonare faţă de etajele superioare. Prin urmare reflexele medulare au o dublă
integrare: primară medulară şi secundară determinata de centrii superiori.
Funcţia de conducere – în legătură cu scoarţa, măduva este considerată o verigă
de legătură. Prin fibrele ascendente şi descendente se efectuează acte comportamentale
complexe.
Funcţia de coordonare reflexă –se manifestă prin reglarea actelor reflexe cum ar
fi: ordinea de desfăşurare, dozarea intensităţii răspunsurilor, modularea ritmului şi
tempoului ( din mers, înnot, gimnastică).

2.1.4.Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral este format din:
Bulbul rahidian (medulla oblongata)
Protuberanţa (puntea lui Varolio)
Pedunculii cerebrali

2.1.5. Bulbul rahidian

Configuraţia bulbului rahidian – configuraţia sa este asemănătoare cu cea a
măduvei spinării. Are două feţe: anterioară şi posterioară şi două părţi laterale.
Anterior de o parte şi de alta a şanţului median anterior se găsesc două cordoane
nervoase numite piramide bulbare anterioare. Lateral acestora se află şanţurile colaterale
anterioare.

35
 La nivelul şanţului bulbopontin deasupra piramidelor se află originea aparentă a
perechii aVIa de nervi cranieni.
Lateral se află coloanele bulbare laterale, prelungire a celor medulare. În partea
superioară a acestora se află oliva bulbară. La nivelul şanţului colateral dorsal al bulbului
ies perechile IX, X, XI de nervi cranieni (glosofaringian, vag şi spinal). La nivelul
şanţului colateral bulbar anterior îşi are originea aparentă nervul hipoglos(XII). Deasupra
olivei se află originea aparentă a perechii VII, iar lateral de olivă se află originea
aparentă a perechii a VIIIa de nervi cranieni. Piramidele conţin fibre motorii cortico-
spinale care în proporţie de 80% se încrucişază în 1/3 inferioară formând pe o distanţă de
0,8cm decusaţia sau încrucişarea piramidelor.
Faţa posterioară traversată longitudinal de şanţul median posterior, continuare a
celui medular este cuprinsă între cele două şanţuri colaterale aceeaşi dispoziţie ca în
măduva spinării. În partea inferioară cordoanele posterioare. La jumătatea înălţimii
bulbului, fasciculul Goll şi Burdach se depărtează. De la acest punct fasciculul Burdach
se continuuă cu corpul restiform ce intră în alcătuirea pedunculului cerebelos inferior iar
fasciculul Goll devine piramida bulbară posterioară.
Spre deosebire de măduvă, la bulb, datorită încrucişării fasciculului piramidal
(decusaţia piramidală) şi a unor căi ascendente senzitive substanţa cenuşie este
fragmentată în nuclei.
Prin fragmentarea coarnelor anterioare iau naştere nucleii motori.
Prin fragmentarea coarnelor posterioare se formează nucleii senzitivi.
Prin fragmentarea coarnelor laterale iau naştere nucleii vegetativi.
În afară de aceştia bulbul are şi nuclei proprii.
Nucleii proveniţi din fragmentare sunt: motori, senzitivi si vegetativi.
Nucleii motori sunt formaţi din nucleul nervului hipoglos(XII), nucleul ambigu al
nervului glosofaringian (IX), nucleul vag (X), nucleul spinal (XI)
Nucleii senzitivi alcătuesc intermediarul Wrisberg (VIIbis), nucleul solitar, nucleul vag
(X), nucleul glosofaringian (IX), nucleul senzitiv al trigemenului, nucleii vestibulari,
nucleii cohleari (anterior şi posterior)
Nucleii vegetativi alcatuesc nucleul solitar inferior (care trimite fibre viscero-motorii
secretorii prin nervul gloso-faringean la glanda salivară şi parotidă), nucleul dorsal al
vagului (de aici pornesc fibrele viscero-motorii la inimă, plămâni şi organele
abdominale).

2.1.6.Nucleii bulbari proprii

Nucleul Goll din piramida bulbară posterioară.
Nucleul Burdach din corpul restiform.

36
 La nivelul acestor nuclei se găsesc deutro-neuronii pentru analiza secundară a
semnalelor sensibilităţii profunde conştiente. Axonii acestor neuroni se încrucişază în
drum spre talamus formând panglica lui Reil mediana.
Nucleul olivar bulbar de unde ia naştere tractul olivospinal şi unde se termină căile care
vin de la cerebel, corpii striaţi, nucleul roşu, şi ţine de sistemul extrapiramidal.
Substanţa reticulată bulbară este alcătuită din celule motorii, vegetative şi de asociaţie.
Pedunculul cerebelos inferior este alcătuit din corpul restiform – prelungire a fasciculului
Burdach, din corpul juxtarectiform prelungire a fasciculului Goll şi din fibre ale celulelor
din substanţa reticulată. Concentraţia acestor nuclei şi fibre arată importanţa funcţională a
bulbului.
Substanta alba a bulbului este formată din fibre mielinice grupate sub formă de
tracturi. Fibrele respective pot fi grupate în două clase. O primă clasă se referă la fibrele
de trecere prin bulb (tracturi ascendente şi descendente), iar a doua clasă cuprinde fibrele
proprii bulbului cu origini la acest nivel.
Fibrele de trecere ascendente (fascicolul lui Goll, Burdach, tractul spino-cerebelos
dorsal şi ventral, tractul spinotalamic latral) provin din maduvă.
Fibrele de trecere descendente sunt formate din tractul corticospinal lateral şi
anterior, tracturile rubrospinal, tectospinal, olivospinal, reticulospinal si vestibulospinal.
Fibrele de asociaţie alcătuesc fasciculul longitudinal medial.
Fibrele proprii bulbului sunt descrise sub forma diferitelor grupări cum ar fi corpii
restiformi (format din fibre olivocerebeloase şi din fibrele tractului spinocerebelos
dorsal), juxtarestiformi (format din fibrele descendente ale radăcinii vestibulare şi ale
nervului acusticovestibular) şi fibrele arcuate interne si externe.

2.1.7.Funcţiile bulbului
Bulbul are urmatoarele funcţii:
a) Funcţia de integrare reflexă
b) Funcţia de conducere
c) Funcţia de reglare

a) Ca centru reflex, bulbul joacă un rol esenţial în comanda şi controlul activităţii

principalelor organe interne. La nivelul lui se găsesc centrii respiratori, cardiaci,
vasomotori, digestivi (salivaţia, deglutiţia, suptul), centrii unor reacţii de apărare (strănut,
tuse, clipit, vomă) şi centrii de reglare a tonusului muscular.
Particularităţile centrilor bulbari: automatismul (cu independenţă funcţială) şi
autoexcitabilitatea (pe baza modificărilor chimice ale sângelui care ajung la ei ).

37
 b) Funcţia de conducere constă în mijlocirea transmiterii informaţiei între zonele
receptoare şi centrii superiori ai integrării aferente (senzoriale ) pe de-o parte, şi centrii de
comandă (motori) pe de altă parte. Bulbul e traversat de fibre ascendente şi descendente.
Căile ascendente transmit informaţii de la receptorii cutanaţi, proprioceptivi şi viscerali
prin panglica lui Reil, prin fascicolul spinotalamic şi prin fascicole spinocerebeloase.
Căile descendente ce transmit mesaje de comandă emise de centrii encefalici superiori
sunt alcătuite din: fascicule piramidale direct şi încrucişat, fasciculul rubrospinal,
reticulospinal, vestibulospinal, tectospinal, fasciculul central al calotei, fasciculului
longitudinal.
c) Funcţia de reglare a tonusului şi dinamicii psihice se realizează cu precădere
prin intermediul substanţei reticulate.

2.2.PUNTEA

Puntea lui Varolio ce ocupă etajul mijlociu al trunchiului cerebral se prezintă ca o

bandă de substanţă nervoasă cu urmatoarele dimensiuni:
25 mm înălţime, 25mm grosime, 35 mm lăţime. Puntea este dispusă transversal deasupra
bulbului întinzându-se de la o emisferă cerebeloasă la alta. Ea are o faţă anterioară, o fata
posterioară, două feţe laterale şi două margini, una superioară şi alta inferioară.
1) Faţa anterioară are pe linia mediană şanţul bazilar. Lateral de acesta se află
piramidele pontine, care se continuuă lateral cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. Limita
dintre punte şi pedunculii cerebeloşi mijlocii este dată de emergenţa nervului trigemen
(V).
2) Faţa posterioară acoperită de cerebel, are o formă triunghiulară şi formează
jumătatea superioară a podişului ventriculului 4. Ea se află în continuarea bulbului, de
care se apropie ca structură.
3) Feţele laterale se continuă cu pedunculii cerebelo şi mijlocii.
4) Cele două margini sunt reprezentate în jos de şanţul bulbopontin care o
desparte de bulb iar în sus de sanţul pontopeduncular care desparte puntea de mezencefal.
În şantul interpeduncular apare nervul oculomotor; în unghiul pontomezencefalic apare
nervul trohlear; în unghiul pontocerebelos iese nervul acusticovestibular şi trigemen, iar
medial nervul intermediafacial; în şanţul bulbopontin deasupra piramidei bulbare se află
nervul abducens.
În structura internă a punţii deosebim o parte anterioară numită picior şi o parte
posterioară numită calotă.

38
 Limita lor este dată de corpul trapezoid. Pe linia mediană se observă o
încrucişare de fibre care poartă numele de rafeu. Rafeul împarte puntea în două jumătăţi
simetrice.
Piciorul are două feluri de fibre; longitudinale şi transversale. Cele longitudinale descind
de la scoarţă si ajung la nucleii pontini ( fibre corticopontine), la nucleii bulbari şi la
măduva spinării ( fibre corticospinale). Printre ele se află fibre transversale care pleacă
din nucleii pontini, trec linia mediană şi intră în componenţa pedunculului cerebelos
mijlociu controlateral.
Substanţa cenuşie a piciorului se compune din mici nuclei de la care pornesc
fibrele transversale şi la care ajung la unele fibre corticale (fibrele corticopontine).
Calota situată în partea dorsală a punţii este formată din substanţa reticulată şi
albă. Substanţa cenuşie este reprezentată de nucleii nervilor cranieni V,VI,VII şi VIII
(aceştia sunt nuclei motori, senzitivi şi vegetativi), de nucleii corpului trapezoid şi de
formaţiunile proprii ale punţii.
Substanţa reticulată (formaţiune pontină proprie) este situată în partea mijlocie a punţii
între nucleii nervilor cranieni şi porţiunea bazală.

Substanţa albă a calotei cuprinde căi ascendente şi descendente

1)Caile descendente provin din scoarţa cerebrală, de la nucleii subcorticali şi din
cerebel. Ele trec prin punte sau au un capat în punte. Cele care provin din scoarţa
cerebrală sunt reprezentate de fasciculul piramidal cu fibre cortico-spinale, cortico-
nucleare sau cortico-pontine şi tractul fronto-parieto-temporo-occipito-pontin.
Celelalte fibre provin din centrii subcorticali, din cerebel, din nucleul roşu, (fascicolul
rubrospinal şi fascicolul rubroolivar), din tectum, (fascicolul tectospinal) şi din substanţa
reticulată,(fascicolul reticulospinal).
2) Căile ascendente vin de la cornul medular posterior, şi de la fascicolul Goll şi
Burdach şi de la nucleii senzitivi ai nervilor cranieni şi merg spre cerebel (fasciculul
spinocerebelos), spre nucleii subcorticali, spre talamus (fasciculul spinotalamic) şi spre
tectum (fasciculul spinotectal).
O formaţiune specifică punţii este corpul trapezoid situat între partea bazilară
(picior) şi dorsală (calota). El este constituit din fibrele transversale ale nucleului cohlear
ventral care încrucisază linia mediană şi se continuuă de partea opusă cu lemniscul
lateral.
Fasciculul longitudinal medial se întinde de la planşeul ventriculului trei până la
măduva cervicală. El este legat de mişcările de orientare a ochilor, capului, gâtului.
Lemniscul medial (panglica lui Reil) este un fascicul format din fibre ascendente
care pornesc de la nucleii senzitivi inferiori şi ajung la talamus şi tectum. În punte are o

39
poziţie centrală. Pe partea laterala i se adaugă fibrele acustice care capătă denumirea de
lemnisc lateral.

2.2.1.Funcţiile punţii
Puntea îndeplineşte o funcţie de integrare reflexă şi una de conducere.
Funcţia de integrare reflexă se refera la nucleii pontini care realizează reflexe
somatice şi vegetative, ca de exemplu: reflexul salivar, lacrimal, masticator, cornean,
audio-polpebral, audio-oculogir; reflexe secretorii (sudoripar, sebaceu); contracţia
muşchilor feţei (mimica); mişcare de lateralitate oculară si tonusul muscular. Aceste
reflexe se includ in calitate de componente ale diverselor forme de comportament, ele
fiind integrate şi controlate de nivelul superior al nevraxului.
Funcţia de conducere asigură circulaţia informaţiei extrase din mediul extern şi
cel intern, către centii corticali şi subcorticali şi a mesajelor de comandă în sens
descendent către organele de execuţie. Ea se îndeplineşte prin intermediul fasciculelor
care trec prin punte.

2.3.MEZENCEFALUL

Mezencefalul este alcătuit din pedunculii cerebrali şi din tuberculii (coliculii)

cvadrigemeni.
El este situat între punte şi un plan care uneşte comisura posterioară cu marginea
posterioară a corpilor mamilari. Mezencefalul care porneşte din protuberanţa şi pătrunde
în emisferele cerebrale are o faţă anterioară, una posterioară şi două feţe laterale.
2.3.1.Faţa anterioară sau bazală este singura care este accesibilă vederii, între
pedunculii cerebrali se află o scobitură triunghiulară numită fosa interpedunculară. Vârful
acesteia se află la punte iar baza se situează în sus spre corpii mamilari. Pe ea se găseşte
substanţa perforată posterioară străbătută de vase sangvine. Fosa interpedunculară este
marginită lateral de picioarele pedunculilor cerebrali. Pe faţa mediană a pedunculilor
cerebrali se află originea aparentă a perechii a III a de nervi cranieni (oculomotorul).
2.3.2.Faţa posterioară a mezencefalului este accesibilă vederii numai după
ridicarea lobilor occipitali. Aici întâlnim lama cvadrigeminală a tectului mezencefalic cu
cele 4 proeminenţe: corpii cvadrigemeni anteriori sau superiori în număr de 2 şi corpii
cvadrigemeni inferiori în număr de 2. Braţele coliculilor cvadrigemeni superiori ajung la
corpii geniculaţi laterali, iar braţele coliculilor cvadrigemeni inferiori ajung la corpii
geniculaţi mediali. Sub coliculii inferiori iese nervul trohlear singurul nerv cranian cu
origine pe partea posterioară a trunchiului cerebral. Lateral apar pedunculii cerebeloşi
superiori care pătrund din mezencefal sub coliculii inferiori. Limita superioară este dată
de talamus şi epitalamus iar cea inferioară de vârful medular inferior.
2.3.3.Feţele laterale corespund tegmentului mezencefalic şi piciorului
peduncular.Între picior şi tegment apare şanţul lateral al mezencefalului. Feţele laterale
vin în raport cu girul hipocampic.

40
 Pe suprafaţa de secţiunea transversală, mezencefalul apare alcătuit din trei etape
suprapuse: etajul situat posterior de apeduct poartă numele de tectum; etajul mijlociu
numit tegment sau calotă continuă în jos tegmentul pontin; şi etajul anterior este format
din picioarele pedunculilor cerebrali. Limita dintre tegment şi picior este dată de
substanţa neagră. Între treimea posterioară (tectum) şi cea mijlocie (tegment) a
mezencefalului se află apeductul lui Sylvius ,care leagă ventriculul trei cu ventriculul
patru. In jurul lui se găseşte substanţa cenuşie cu formaţiunile sale nucleare.

Picioarele pedunculilor cerebrali sunt alcătuite exclusiv din substanţa albă cu

fibre lungi, descendente corticofugale.
Tractul corticospinal sau piramidal ocupă cele trei cincimi mijlocii ale piciorului
pedunculilor cerebrali. Fibrele lui ajung la motoneuronii coarnelor anterioare din partea
opusă a măduvei spinării. Fibrele frontopontine ocupă cincimea internă iar cele
tempopontine cincimea externă.
Fibrele fasciculul geniculat ajung la nucleii motori ai nervilor cranieni din bulb şi punte.
Tractul corticonuclear ajunge la nucleii motori ai globilor oculari şi la nucleii formaţiunii
reticulate.
Tractul corticopontin se compune din fibre frontopontine, temporopontine, şi
occipitopontine. Aceste fibre fac sinapsa în nucleii punţii după care se duc la cerebel.

2.3.4.Tegmentul mezencefalic

Tegmentul mezencefalic sau calota reprezintă etajul mijlociu al mezencefalului şi

este format din substanţa albă şi substanţa cenuşie. Între tegmentul şi piciorul
pedunculilor cerebrali se află substanţa neagră. În jos se continuuă cu tegmentul pontin
iar superior se pierde în diencefal.
a)Substanţa cenuşie a tegmentului mezencefalic
Substanţa cenuşie a tegmentului este formată din substanţa centrală periapeductală şi din
mase nucleare specifice mezencefalului. Printre acestea întâlnim nucleul trohlearului,
nucleul oculomotorului, nucleul tractului mezencefalic al trigemenului, nucleul roşu,
substanţa neagră etc.
Nucleul trohlearului ( IV) este situat în partea anterioară a substanţei cenuşii de o
parte şi de alta a liniei mediane corespunzând planului ce trece prin coliculii inferiori.
Neuronii motori ai acestuia inervează un singur muşchi de la globul ocular-oblicul
superior . Este singurul nerv cranian cu origine aparentă pe faţa posterioară a trunchiului
cerebral. Nucleul său reprezintă originea reala a perechii a IV a de nervi cranieni
Nucleul oculomotorului (perechia a IIIa), este cel mai superior (rostral) dintre
nucleii motori ai nervilor cranieni. El este situat în tegmentul mezencefalic, anterior de
apeductul cerebral şi în partea anterioară a substanţei cenuşii centrale. Alături de celulele
care trimit axonii la întreaga musculatură striată extrinsecă a globilor oculari, cu excepţia
muşchilor drept extern şi oblic superior, se găsesc şi celule cu funcţii vegetative
parasinaptice ale căror fibre conduc impulsurile motorii spre muşchii netezi ai globilor
oculari (intrinseci) cum sunt muşchiul sfincter al pupilelor şi muşchiul ciliar.
Legătura nucleilor motori oculari III, IV, VI, cu nucleii vestibulari, cu corpii
cvadrigemeni superiori, cu fasciculul longitudinal medial şi cu conexiunea nucleului

41
vestibular cu coarnele anterioare ale măduvei, contribuie la coordonarea mişcărilor
globilor oculari cu cele ale corpului, trunchiului şi membrelor. Prin tectul mezencefalic
nucleii motori oculari se leagă funcţional de calea optică, auditivă, etc.
Nucleul tractului mezencefalic al trigemenului contribuie la masticaţie.
Nucleul roşu Stilling este cel mai mare nucleu după substanţa neagră. El este
situat în partea superioară a tegmentului mezencefalic deasupra subsţantei negre.
Culoarea sa, cărămizie se datorează încărcării cu fier a coloizilor intracelulari precum şi
bogaţiei sale de reţele vasculare.
Din punct de vedere funcţional,nucleul roşu are rol în distribuţia normală a
tonusului muscular. Activitatea nucleului roşu este controlată de centrii superiori
extrapiramidali şi de scoarţa cerebrală.
Substanţa neagră (Sommering) sau locus niger,este cea mai mare masa nucleară a
tegmentului care se întinde de la şanţul medial al mezencefalului la cel lateral şi are
forma semilunară. Neuronii acesteia se încarcă cu pigment melanic începând de la vârsta
de 4 ani.
Activitatea substanţei negre este controlată de către nucleii de la bază şi de scoarţa
cerebrală. Din conexiunile pe care le are, derivă rolul important al acestei formaţiuni în
integrarea impulsurilor senzoriale şi în reglarea mişcărilor fine. În substanţa cenuşie a
tegmentului sunt şi alţi centrii mai puţin importanţi pentru om cum ar fi nucleul
interstiţial a lui Darkschewitsch, nucleul intercrural, nucleul dorsal al tegumentului şi
substanţa reticulată.
Substanţa albă a tegmentului. Printre nucleii substanţei cenuşii şi reticulaţi există
mănunchiuri de fibre nervoase care işi au originea în talamus şi hipotalamus în etajul
inferior al nevraxului, sau în celule din centrii mezencefalici.
Pedunculul cerebelos superior se încrucişază cu cel opus dând naştere decusaţiei
Wernekink. O parte din fibre se opresc la nucleul roşu şi o altă parte la talamus şi nucleul
subtalamic. Aici există deci fascicule ascendente şi descendente. Fasciculele ascendente
sunt reprezentate de lemniscul medial, lemniscul lateral, fasciculul longitudinal medial,
fasciculul longitudinal, tractul spinotalamic şi tractul cerebelotegmental.
Fasciculele descendente sunt reprezentate de tractul rubrospinal, tractul
tectospinal (din tubeculii cvadrigemeni la nucleii motori ai globilor oculari; dau fibre şi la
nucleii motori ai trunchiului cerebral şi la coarnele anterioare ale măduvei) şi tractul
central al tegmentului sau fasciculul central al calotei.

2.3.5.Tectul.

Tectul sau acoperişul creierului mijlociu ocupă 1/3 dorsală a mezencefalului

situată posterior de apeduct şi tegment. El este reprezentat de lama cvadrigeminală format
din 2 tuberculi (coliculi) cvadrigemeni superiori pentru reflexe vizuale şi 2 tuberculi
(coliculi) cvadrigemeni inferiori pentru reflexe acustice. Coliculii cvadrigemeni superiori
fiind centrii de integrare sunt alcatuiţi din mai multe straturi de substanţa albă şi cenuşie
dispuse alternativ.
Rolul funcţional este acela de reglare automată a mişcarilor oculare , a celor
implicate în realizarea reflexului de orientare la stimulii vizuali, a fixării obiectului în
zona perceptibilitatii optime, a urmăririi automate a obiectelor în mişcare precum şi în
realizarea reflexelor de acomodare şi convergentă.

42
 Coliculii cvadrigemeni inferiori sunt mai mici.
Funcţional, tuberculii (coliculii) cvadrigemeni inferiori se leagă de realizarea
reflexelor motorii necondiţionate la stimulii acustici, a reflexelor de orientare pentru
facilitarea percepţiei auditive, a clipirii şi a mişcărilor reflexe ale trunchiului şi
membrelor.
Formaţiunile mezencefalice îndeplinesc funcţii foarte importante în distribuirea
normală a tonusului muscular, în reglarea reflexelor de redresare şi în realizarea
reflexelor de orientare.
Secţiunea mezencefalului făcută sub nucleul roşu duce la apariţia rigidităţii
decerebrate.

Rezumat
Prezentarea segmentului inferior al SNC , maduva spinarii : structura anatomica (
substanta alba , principalele cordoane si fascicule nervoase : substanta cenusie , coarnele
anterioare , coarnele posterioare , coarnele laterale) , functiile maduvei spinarii ( functia
de conducere , functia de integrare reflexa si functia de coordonare ).Trunchiul
cerebral,organizarea anatomica ( bulbul rahidian,protuberanta,pedunculii
cerebrali,tuberculii cvadrigemeni ).

Cuvinte cheie

-aferent , eferent
-coliculi ( tuberculi )
-act reflex
-arc reflex
-nuclei proprii

43
Teste de autoevaluare

1. Precizati subdiviziunile ontogenetice ale SNC (pg. 30 )

2.Tractusuri ascendente din maduva spinarii. (pg. 31 )
3. Tractusuri descendente din maduva spinarii (pg.32 )
4.Functiile bulbului rahidian (pg. 37 )
5. Rolul tuberculilor cvadrigemeni superiori (pg. 39 )

Concluzii

Aceasta unitate de studiu are ca scop prezentarea notiunilor fundamentale din

punct de vedere structural si functional ( anatomic si fiziologic ) a maduvei spinarii si
trunchiului cerebral

44
Unitate de studiu 3. Cerebelul si diencefalul

Cuprins
Obiective ................................................................................................................. 46
Cunoștințe preliminarii ........................................................................................................................... 46

Resurse necesare și recomandări de studiu. .......................................................................................... 46

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................... 47

3.1.CEREBELUL ........................................................................................................................................ 47

3.1.1.Structura internă ........................................................................................................................ 48

3.1.2.Substanţa albă ........................................................................................................................... 48
3.1.3.Rolul funcţional al cerebelului ................................................................................................... 49
3.1.4.Sindromul cerebelos cognitiv-afectiv ........................................................................................ 49
3.2.DIENCEFALUL .................................................................................................................................... 50

3.2.1.Talamusul ................................................................................................................................... 50
3.2.2.Conexiunile talamusului............................................................................................................. 51
3.2.3.Consideraţii clinice ..................................................................................................................... 51
3.3.METATALAMUSUL ............................................................................................................................ 52

3.4.SUBTALAMUSUL................................................................................................................................ 52

3.5.EPITALAMUSUL ................................................................................................................................. 52

3.6.HIPOTALAMUSUL .............................................................................................................................. 53

3.6.1.Nucleii hipotalamici ................................................................................................................... 53

3.6.2.Conexiunile hipotalamusului ..................................................................................................... 53
3.6.3.Consideraţii funcţionale ............................................................................................................. 53
3.6.4Funcţia endocrină ....................................................................................................................... 54
Rezumat ...................................................................................................................................................... 55
Cuvinte cheie .......................................................................................................................................... 55

Teste de autoevaluare ............................................................................................................................ 55

Concluzii .................................................................................................................................................. 56

45
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa parcurga si sa-si insuseasca notiuni privind organizarea anatomica si rolul
functional al cerebelului ;
- sa-si insuseasca componentele anatomice si fiziopatologia diencefalului;
- să poată face deosebirea intre modul de dispunere al celor doua tipuri de
substanta cerebrala ( alba si cenusie ) la acest nivel fata de nivelele studiate
anterior;

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul biologie , anatomie , fiziologie , psihologie .

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

46
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

3.1.CEREBELUL

Cerebelul este porţiunea cea mai voluminoasă a metencefalului.

El este un important centru integrativ al impulsurilor statomotrice şi al coordonării şi
dozării diferitelor mişcări voluntare şi reflexe. Primeşte aferenţe din aproape întreaga
sferă receptoare a organelor de simţ care înregistrează cele 2 însuşiri fundamentale ale
materiei: gravitatea şi inerţia. Suprapunerea conexiunilor vestibulare proprioceptive şi
corticale impune o diviziune ontofilogenetică a cerebelului în porţiuni arhicerebeloase,
paleocerebeloase, neocerebeloase.
Arhicerebelul conectat cu nucleii vestibulari este constituit din lobul floculo-
modular şi nodulus (ca formatiune vermiană).
Paleocerebelul conectat cu măduva spinării este constituit din lobul central şi din
lobul patrulater anterior.
Neocerebelul porţiunea cea mai voluminoasă şi mai nouă filogenetic este conectat
cu scoarţa cerebrală. El este constituit din lobii: patrulater posterior, semilunar posterior,
semilunar inferior, gracilis si biventer.
La omul adult limitele acestor porţiuni nu sunt nete.
Cerebelul imită oarecum creierul mare cu care are asemănări şi deosebiri.
Asemănări : cerebelul este lipsit de emergenţa nervilor cranieni; la suprafaţă are un strat
de substanţă cenuşie ( scoarţa cerebrală) iar înăuntru are o masă voluminoasă de
substanţă albă în mijlocul căreia se gasesc câţiva nuclei cenuşii subcorticali.
Cerebelul dispune de fibre de proiecţie, de conexiuni cortico-subcorticale şi de
reprezentări corticale ale periferiei.
Deosebiri: are citcumvoluţii mult mai înguste şi mai ordonate, aproape paralele;
scoarţa are o structură aproape uniformă; în scoarţa cerebrală elementul cel mai
caracteristic este celula piramidală iar în cerebel este celula Purkinge.
Greutatea cerebelului este de aproximativ 130g, constituind a opta parte din
greutatea totală a creierului. Suprafaţa cerebelului are 1000cm2 din care 1/6 este vizibilă
la suprafaţă.
Cerebelul poate fi împărţit în 3 părţi: vermisul, hemisferele cerebeloase (legate de
bulb, punte şi mezencefal), şi 3 perechi de pedunculi cerebeloşi.

47
 Vermisul este o portiune mediană, nepereche, care are un diametru de 4cm si o
lăţime de 1 cm. El are circumvoluţii transversale inelare care dă aspectul de vierme de
mătase de unde îi vine şi numele (vermis) dat de Galen . Subdiviziunile vermisului sunt
urmatoarele: lingula, lobul central, culmen, declive, falium (o lamă subţire), tuber,
piramis, uvula şi nodulus.
Hemisferele cerebeloase ( pereche) sunt brăzdate de şanţuri adânci de 5-6mm,
care împart hemisfera în lobi şi lobuli, ce constituie unităţi morfofuncţionale.

3.1.1.Structura internă
Cerebelul are substanţă albă în interior şi substanţă cenuşie la exterior.
Substanţa cenuşie exterioară sau scoarţa cerebeloasă are organizare stratificată şi
este compusă din trei straturi care de la exterior la interior sunt urmatoarele: stratul
molecular, stratul ganglionar şi stratul glanular.
Stratul molecular este format din stelaţi, sau celule în coşuleţ şi din multe fibre
nervoase.(dendritele celulelor lui Purkinje, axonii celulelor granulare şi dendritele
celulelor Golgi)
Stratul ganglionar (intermediar) alcătuit din celule lui Purkinje (aproximativ 30
milioane) cu aspect de para cu baza către stratul molecular sunt asezate într-un singur
rând. Dendritele celulelor Purkinje sunt situate în stratul molecular iar axonii acestora
ajung în nucleii cerebeloş şi vestibular lateral, avand rol inhibitor. Axonii celulelor în
coşuleţ sunt organizaţi şi dau ramificaţii la axonii celulelor lui Purkinje. Pe arborele
dendritic al unei celule Purkinje se gasesc aproximativ 20 de mii de contacte sinaptice.
Stratul granular este format din corpul celulelor granulare Golgi din dendrite sub
formă de ghiare şi din axoni îndreptaţi în sus divizati în formă de T care fac sinapse cu
dendritele celulelor Purkinje, cu celulele stelate şi cu celulele în coşuleţ. Fibrele nervoase
agăţătoare şi muschioase sunt excitatorii iar fibrele interneuronilor sunt inhibitori. Din
punct de vedere functional, celulele în coşuleţ, celulele stelate şi neuronii Golgi sunt
interneuroni.

3.1.2.Substanţa albă
Aceasta este formată din fibre mielinice de asociaţie, comisurale şi de proiecţie.
Cele de acociaţie transmit informaţia în interiorul aceleiaşi hemisfere cerebeloase sau de
la scoarţă la nucleii cerebeloşi profunzi.
Cele comisurale transmit informaţia la zone simetrice din cele două hemisfere.
Cele de proiecţie permit comunicarea şi interacţiunea cu celelalte formaţiuni ale
SNC.

Nucleii cenuşii din substanţa albă

In substanta albă există 4 tipuri de nuclei de substanţă cenuşie dispuşi pereche,
atât în vermis cât şi în hemisferele cerebeloase.
1)Nucleii fastigiali sunt localizaţi în vermis de o parte şi de alta a liniei mediane,
în acoperişul ventriculului patru. Ei au legătură cu tectum, cu nucleii vestibulari cu
substanţa reticulată şi cu măduva spinării. Primesc fibre din scoarţa cerebeloasă a
vermisului.
2)Nucleii globulari se află în hemisferele cerebrale (în hemisfere stângă şi
dreaptă), lateral de primii. Primesc fibre din scoarţa cerebeloasă de lângă vermis.

48
 3)Nucleii emboliformi sunt aşezaţi posterior de nucleii globulari. Primesc fibre
din scoarţa cerebeloasă de lângă vermis.
4)Nucleii dinţaţi (formaţiuni neocerebeloase) cei mai mari sunt situaţi lateral de
nucleii globulari. Primesc fibre de la scoarţa neocerebeloasă şi paleocerebeloasă. De aici
pornesc fibre ce leagă cerebelul cu celelalte formaţiuni ale SNC cum ar fi nucleul rosu,
talamusul şi globus palidus. Axonii ce pleacă di ucleul dintat traverseaza pedunculul
cerebelos superior si incrucisaza linia mediana.

Legăturile exterioare ale cerebelului se realizează prin intermediul fibrelor

pedunculilor cerebeloşi (inferior, mijlociu şi superior).
Pedunculi cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi leagă cerebelul cu măduva şi cu
bulbul. Fibrele aferente sunt constituite din : fascicolul spinocerebelos direct Flechsig
(permite informarea rapida a paleocerebelului despre pozitia corpului în spaţiu în timpul
mişcării), fibre olivocerebeloase, fibre reticulocerebeloase, fibre din nucleii Goll şi
Burdach, fibre din fasciculul vestibulocerebelos şi fibre din nervii cranieni V, IX, X.
Fibrele eferente sunt constituite din fasciculul cerebelovestibular şi din fasciculul
cerebeloolivar.
Pedunculii cerebeloşi mijlocii, cei mai mari leagă cerebelul de punte. Au în
alcătuirea lor fibre pontocerebeloase, care fac parte din circuitul corticopontocerebelos.
Din nucleii pontini pleacă fibre pontocerebeloase încrucişate care ajung la neocerebel
prin pedunculul cerebelos mijlociu.
Pedunculii cerebeloşi superiori conţin fibre eferente care pleacă de la măduvă,
trunchi cerebral, talamus, scoarţă cerebrală şi fibre aferente care vin din măduvă, trunchi
cerebral şi scoarţă.

3.1.3.Rolul funcţional al cerebelului

Cerebelul are rol în reglarea fazică şi tonică a diferitelor grupe musculare atât în
repaus cât şi în activitate, în păstrarea echilibrului (arhicerebelul), în păstrarea poziţiei
corpului, şi în coordonarea mişcărilor. De asemenea cerebelul este o verigă esenţială în
feedbackul chinestezico-motor.
Cerebelul modulează transmitera către scoarţa cerebrală a impulsurilor senzoriale
proprioceptive, vestibulare şi tactile. Activitatea bioelectrică a cerebelului se intensifică
în timpul recepţionării semnalelor senzoriale vestibulare şi proprioceptive, precum şi în
timpul efectuării mişcărilor.
Cerebelul este un centru integrativ important intercalat între zona receptoare şi
cea motorie. El asigură eumetria şi sinergia atât în miostatică cât şi miodinamică şi
integrează toate informaţiile legate de mişcare şi postură.

3.1.4.Sindromul cerebelos cognitiv-afectiv

Studiile anatomice, fiziologice şi neuromagistice funcţionale, sugerează că
cerebelul participă la organizarea funcţiilor de ordin înalt, dar există foarte puţine
descrieri clinice relevante care să confirme această posibilitate.
Studiile făcute de Schmahmann şi Sherman (1998) pe 20 de pacienţi cu leziuni
cerebeloase au confirmat se pare existenţa modificărilor funcţiilor neurologice şi mentale.
Modificările comportamentale au fost clinic proeminente la pacienţii cu leziuni care

49
implicau lobul posterior al cerebelului şi vermisul. Aceste modificări s-au caracterizat
prin:
- afectarea funcţiei executive de planificarea şi mobilitate a fluenţei verbale a memoriei
de lucru şi a raţionamentului abstract.
- dificultăţi în cunoaşterea spaţială în care putem include organizarea şi memoria
spaţială.
- modificări de personalitate cu tocirea afectului şi comportament necorespunzător
dezinhibat.
- deficite de vorbire cu agramatisme şi disprozodie(tulburari de intonare).
Leziunile lobului anterior al cerebelului produc modificări minore în executarea funcţiilor
spaţio-vizuale. Această entitate clinică a fost denumită de autori “sindromul cerebelos
cognitiv-afectiv”. Constelaţia acestor deficite se datorează disrupţiei modularii
cerebeloase dată de afectarea circuitelor neurale care leagă regiunea prefrontală, parietală
posterioară, temporală superioară şi cortexul limbic de cerebel.

3.2. DIENCEFALUL

Diencefalul se compune din două formaţiuni din talamencefal (talamus,

metatalamus, subtalamus, epitalamus) şi din hipotalamus. Comisura posterioară separă
diencefalul de mezencefal.

3.2.1.Talamusul sau corpul optic.

Topografic, talamusul se situează pe feţele laterale (în partea posterioară) ale
ventriculului trei.
- Superior este delimitat de ventriculul lateral, corpul calos, fornix şi velum
interpositum.
- Lateral se află braţul posterior al capsulei interne, corpul şi coada nucleului caudat.
Este separat de hipotalamus prin şanţul hipotalamic.
- Caudal se află tegmentul mezencefalic.
- Medial formează peretele lateral al ventriculului trei.
- Faţa inferioară este separată de partea terminală a pedunculilor cerebrali prin regiunea
subtalamică.
- Extremitatea anterioară a talamusului, mai mică decât cea posterioară este
înconjurată pe partea laterală de capul nucleului caudat şi parţial de stâlpii anteriori ai
trigonului. Extremitatea posterioară voluminoasă şi rotunjită ce proemina în răspântia
ventriculilor laterali poartă numele de pulvinar. Această extremitate este înconjurată
de stâlpii posteriori ai trigonului cerebral.
- Pe partea inferioară apar cei doi corpi geniculaţi ai metatalamusului.
- La exteriorul talamusului găsim un strat subţire de substanţa albă, iar în interior
aglomerări de substanţă cenuşie.
Lama medulară internă împarte substanţa cenuşie în 5 grupe nucleare: anterioară,
posterioară, externă, internă şi intralaminară.

50
 În funcţie de legăturile cu segmentele inferioare şi cu scoarţa cerebrală, nucleii
talamici se împart în: nuclei de transmisie şi nuclei de asociaţie.

3.2.2.Conexiunile talamusului
Talamusul este un mare centru senzitiv subcortical. El reprezintă o staţie de
întrerupere obligatorie pentru căile tuturor formelor de sensibilitate în drumul lor spre
zona superioară de integrare – scoarţa cerebrală. De la această regulă există o singură
abatere reprezentată de căile olfactive care ating cortexul direct fără a trece prin talamus.
Nu toate fibrele eferente au o destinaţie corticală. Unele se termină în nucleii cenuşii
subcorticali. Datorită acestui fapt există nuclei cu proiecţie corticală şi nuclei cu proiecţie
subcorticală. Mai există şi nucleii talamici de asociaţie care primesc aferenţe din afara
diencefalului. Legătura dintre scoarţa şi nucleii din prima categorie nu este numai în sens
talamocortical ci şi invers corticotalamic. Prin aceste legături nucleii talamici şi
câmpurile corticale pe care se proiectează sunt solidarizaţi în unităţi funcţionale.
Leziunile corticale duc la degenerarea nucleilor corespunzători. Între nucleii talamici şi
nucleii subcorticali există conexiuni numai într-o singură direcţie – în direcţia
talamonucleară. Căile mari ascendente se termină în nucleii cu proiecţie corticală. Aceste
căi transmit colaterale şi spre nucleii cu proiecţie subcorticală impresionând concomitent
atât scoarţa cat şi nucleii bazali. Talamusul este sediul ultimului neuron al lanţului
ascendent al analizatorilor, care leagă un nucleu de scoarţa cerebrală.

3.2.3.Consideraţii clinice
În cazul leziunilor talamice apar simptome neurologice: sindromul talamic cu
urmatoarele simptome neurologice: tulburări de sensibilitate contralaterale constituite din
hemianestezie sau hemianalgezie pentru toate tipurile de sensibilitate. Sensibilitatea
superficială poate să nu fie serios afectată deoarece o parte a acesteia este reprezentată
bilateral. Aceasta presupune ca unele fibre se pot reîncrucisa la nivelul comisurii
posterioare. Durerea de tip central reprezintă simptomul caracteristic. Această durere
intensă cu caracter de arsură poate iradia în tot hemocorpul (hiperpatie) opus.
Mişcările involuntare apar sub forma unui tremur intenţional datorită lezării
nucleului lateral ventral sau aferenţelor sale.
Ataxia observată la membrelor inferioare depinde de intensitatea parezei şi de
tulburarea sensibilitaţii profunde.

Tulburări de gust.
Hemianopsia homonimă care se datorează lezării corpului geniculat lateral.
Tulburări de vorbire. Funcţia celor 3 mari arii ale vorbirii este coordonată prin
intermediul conexiunilor intratalamice, corticotalamice şi talamocorticale. Tulburările de
vorbire pot apărea prin lezarea cortexului, conexiunilor şi talamusului stang. Talamusul
drept este legat mai mult de performanţele neverbale. Nucleii talamici intralaminari par a
fi implicaţi în atenţia selectivă legată de zonele neocorticale şi de sistemul limbic.
Tulburările de memorie au fost observate în leziunile unilaterale ale nucleului
ventro-lateral al talamusului. Leziunile talamice scad capacitatea de a reţine informaţii
noi.
Tulburările de emoţie apar în sfera manifestărilor motorii sau expresive ale
acestora, talamusul intervenind ca factor modulator al proceselor afective.

51
 Demenţa talamică este o tulburare gravă şi profundă a funcţilor intelectuale
manifestată prin apatie, indiferenţă, rare fenomene de agitaţie, scăderea performanţelor
intelectuale, diminuarea vorbirii spontane, tulburări de memorie şi dezorientare temporo-
spaţială. Demenţa talamică s-ar datora lezării bilaterale a conexiunilor talamo-corticale şi
a circuitelor hipocampo-talamo-cingulare.
Talamusul drept este în legătură cu funcţia vizuo-spaţială şi somestezică ce se
dezvoltă în perioada iniţială a învăţării.

3.3.METATALAMUSUL

Este alcătuit din cei 2 corpi geniculaţi laterali şi mediali. Corpii geniculaţi laterali
se leagă de tuberculii cvadrigemeni superiori. La nivelul lor se termină tracturile optice
iar eferenţele acestora formează radiaţiile optice care ajung la scoarţa cerebrală occipitală.
Corpii geniculaţi mediali se leagă de tuberculii cvadrigemeni inferiori. La nivelul lor fac
sinapsă căile auditive vehiculate de lemniscul lateral. De la aceste formaţiuni pornesc
radiaţiile acustice care ajung la ariile auditive primare din prima circumvoluţie temporală
(girusul lui Heschl).

3.4.SUBTALAMUSUL

Subtalamusul este reprezentat de frontiera diencefalomezencefalică compusă din:

nucleul subtalamic, zona incertă şi câmpul lui Forel. Subtalamusul este o staţie de
legătură a căilor extrapiramidale cu corpii striaţi. Distrucţia părţii centrale a nucleului
subtalamic provoacă dischinezii la nivelul extremităţii inferioare, iar lezarea porţiunii
caudale a nucleului dă deschinezii la nivelul extremităţii superioare.

3.5.EPITALAMUSUL

Se compune din glanda epifiză (pineală) cu nuclei habenulari interni şi externi şi

aparatul habenular. Aceste formaţiuni primesc fibre de la căile olfactive şi comandă
mişcarile capului şi gâtului în raport cu stimulii olfactivi. Epifiza este comparată cu un
con de brad, de unde şi numele de glanda pineală. Ea este situată deasupra tuberculilor
cvadrigemeni anteriori unde se leagă de habenule. Sub recesul pineal se află comisura
posterioară iar sub ea se gaseşte apeductul lui Sylvius. Glanda pineală involuează după
vârsta de 7 ani iar după 14 ani se calcifică. Ea este o glandă endocrină cu rol important în
dezvoltarea sexuală. Singurul hormon pineal unanim recunoscut este melatonina.

52
Precursorul melatoninei este serotonina. La om, activitatea pinealei influenţează sistemul
circadian, prin modificarea sistemului plasmatic al melatoninei.

3.6.HIPOTALAMUSUL

Hipotalamusul reprezintă partea ventrală a diencefalului care formează planşeul

ventriculului trei fiind singura porţiune a diencefalului care apare la suprafaţă. La
suprafaţă, hipotalamusul este delimitat de chiasma optică, de tracturile optice şi de
spaţiul perforat posterior. În faţa spaţiului perforat posterior apar tuberculii mamilari.
Aceasta este porţiunea mamilară a hipotalamusului. Zona bombată dinaintea tuberculilor
mamilari se numeşte tuber cinereum. De partea cea mai declivă a lui tuber cinereum se
prinde tija pituitarei de care se leagă hipofiza.
Hipofiza sau glanda pituitară este o glandă cu secreţie internă, strâns legată de
hipotalamus nu numai topografic ci şi funcţional.

3.6.1.Nucleii hipotalamici

Nucleii vegetativi ai hipotalamusului se găsesc dispuşi mai ales subependimar în

apropierea cavităţii ventriculului trei. Nucleii hipotalamici pot fi împarţiţi în 4 grupe:
grupul anterior, medial, lateral, posterior. Grupele medial şi lateral sunt simetrice astfel
încât în total există 6 grupe nucleare.

3.6.2.Conexiunile hipotalamusului
Hipotalamusul este un important centru nervos în legătură cu aparatul
organovegetativ. Este o verigă intermediară între talamus şi scoarţa cerebrală pe de o
parte şi sistemul nervos vegetativ pe de altă parte. Hipotalamusul are rol coordonator
asupra unor sectoare ale vieţii vegetative ca: circulaţia, termoreglarea, digestia, excreţia.
Pe de altă parte, hipotalamusul are mare influenţă şi asupra sistemului endocrin prin
intermediul hipofizei.

3.6.3.Consideraţii funcţionale
S-a relevat că hipotalamusul este legat de controlul central al sistemului nervos
autonom, al funcţiilor vegetative şi a celor endocrine. El este cel mai important centru
subcortical de reglare a activităţilor simpatice şi parasimpatice. Coordonarea acestei
activităţi este făcută în scopul menţinerii unei stări interne adecvate a organismului şi a
supravieţuirii optime.
Activitatea parasimpatică este elaborată de regiunile hipotalamice anterioară şi
medială. Stimularea acestor regiuni da brahicardie, vasodilataţie periferică, creşterea
acidităţi sucului gastric, creşterea tonusului tubului digestiv şi vezical şi scăderea
tensiunii arteriale.
Activitatea simpatică este legată de hipotalamusul lateral şi posterior. Stimularea
acestei porţiuni duce la intensificarea activităţii somatice şi metabolice caracteristică

53
stresului emoţional, atacului şi fugii. Ea se exprimă prin dilataţia pupilelor, piloerecţie,
tahicardie, ridicarea tensiunii arteriale, inhibiţia peristaltismului şi a tonusului muscular al
vezicii şi intestinului.
Dupa Hess ar exista o zonă trofogenă anterolaterală (excitarea induce somn) şi
una dinamogenă medială şi posterioară. Hipotalamusul are un rol important în reglarea
activităţii simpatice şi parasimpatice, reglarea sistemului cardiovascular, reglarea
somnului, reglarea temperaturii, reglarea foamei şi a aportului de hrană şi în reglarea
setei. Distrucţia nucleilor supraoptici sau a tractului supraopticohipofizar sau a întregii
neurohipofize, dă diabet insipid (sete, ingestie crescută de lichide, poliurie, fără
hiperglicemie).

3.6.4.Funcţia endocrină
Majoritatea hormonilor pituitarei anterioare sunt controlaţi de către
neurohormonii peptidici ai hipotalamusului numiţi releasing factor (factori de eliberare).
Din grupa substanţelor hipotalamice care stimulează eliberarea hormonilor pituitarei
anterioare fac parte: TRH (thyrotropin releasing hormone), CRH (corticotropin releasing
hormone), GnRH (gonadotropin releasing hormone), FSHRF (follicle stimulating
hormone releasing factor), PRF (praloctin releasing factor), LHRH (luteinizing hormone
releasing hormone), GHRH (growth hormone releasing hormone), MRH(melanocyte
releasing hormone).
Toţi aceşti releasing factori reglează hipofiza anterioară. Hipotalamusul reglează
şi funcţia de reproducere, metabolismul (glucidic, lipidic, ureic, protidic), elemente
figurate ale sângelui şi memoria (datorită legăturilor hipotalamusului cu formaţiunea
reticulată şi cu sistemul limbic) . Memoria se pierde la cei cu leziuni ale corpilor
mamilari. Mai pregnantă ea apare în lezarea hipotalamusului ventro-medial. Hipocampul
e important pentru memoria pe termen scurt. Pacienţii cu leziuni strict hipotalamice
ventro-mediale au severe tulburări de inteligenţă iar unii au tulburări demenţiale şi delir.

3.6.5.Tulburarea sferei emoţionale

Furia, agresiunea şi teama reprezintă cele mai comune tulburări comportamentale
care apar la om în cazul leziunilor hipotalamice ventro-mediale. Ele apar şi în cadrul
comportamentului normal ca răspuns la un stimul de ameninţare sau de restrângere a
hranei. Telencefalul are influenţe reglatoare asupra acestui comportament agresiv.
Stimularea regiunii hipotalamice posterioare provoacă mai curând reacţii de
groază decât de furie. Hipotalamusul îşi exercită influenţa asupra comportamentului pe
trei căi: motorie, autonomă şi endocrină. Hipotalamusul normal produce un
comportament adecvat stării afective şi influenţează intensitatea fiecărui act
comportamental.

54
Rezumat
Organizarea anatomica a cerebelului ( substanta cenusie,substanta alba,pedunculii
cerebelosi) , rolul functional si date clinice despre acesta.
Diencefalul , componente anatomice-talamusul , metatalamusul , subtalamusul ,
epitalamusul si hipotalamusul si fiziopatologia lor .

Cuvinte cheie
- scoarta cerebeloasa
- pedunculi cerebelosi
- corpul optic
- corpi geniculati
- centru nervos vegetativ

Teste de autoevaluare

1. Straturile scoartei cerebeloase. (pg. 46 )

2. Functiile cerebelului (pg. 47 )
3. Componentele diencefalului (pg. 49 )
4. Nucleii hipotalamusului. (pg. 50 )
5. Epitalamusul ( pg. 51 )

55
Concluzii
In aceasta unitate este definita organizarea anatomica a cerebelului ( substanta
cenusie,substanta alba,pedunculii cerebelosi) , rolul functional si date clinice despre
acesta cat si diencefalul , componente anatomice-talamusul , metatalamusul ,
subtalamusul , epitalamusul si hipotalamusul si fiziopatologia lor .

56
Unitate de studiu 4. Telencefalul

Cuprins
Obiective ................................................................................................................. 59
Cunoștințe preliminarii ........................................................................................................................... 59

Resurse necesare și recomandări de studiu ........................................................................................... 59

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................... 60

4.1.TELENCEFALUL .................................................................................................................................. 60

4.2.SISTEMUL LIMBIC .............................................................................................................................. 60

4.2.1.Amigdala .................................................................................................................................... 61
4.2.2.Ganglionii bazali ......................................................................................................................... 61
4.2.3.Talamusul ................................................................................................................................... 61
4.2.4.Corpii striaţi................................................................................................................................ 63
4.2.5.Nucleul caudat. .......................................................................................................................... 63
4.2.6.Nucleul lenticular ....................................................................................................................... 63
4.2.7.Substanţa albă ........................................................................................................................... 64
4.2.8.Capsula internă .......................................................................................................................... 64
4.3.SCOARŢA CEREBRALĂ ....................................................................................................................... 65

4.3.1.Ariile corticale ............................................................................................................................ 66

4.4.HEMISFERELE CEREBRALE ................................................................................................................. 67

4.4.1.Faţa inferioară hemisferei cerebrale ......................................................................................... 67

4.4.2.Faţa laterală a hemisferei cerebrale .......................................................................................... 68
4.4.3.Lobul frontal............................................................................................................................... 68
4.4.4.Lobul temporal........................................................................................................................... 69
4.4.5.Lobul parietal ............................................................................................................................. 69
4.4.6.Lobul insulei ............................................................................................................................... 70
4.4.7.Lobul occipital ............................................................................................................................ 70
4.4.8.Faţa medială a hemisferei cerebrale ......................................................................................... 70

57
 4.4.9.Circumvoluţiile şi lobulii feţei mediale....................................................................................... 70
4.4.10.Formaţiuni interhemisferice .................................................................................................... 71
4.4.11.Fornixul .................................................................................................................................... 71
4.4.12.Comisura albă anterioară ........................................................................................................ 72
4.5.METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE A ANATOMIEI ....................................................................... 72

ŞI FIZIOLOGIEI CREIERULUI .................................................................................................................... 72

4.5.1.Electroencefalograma (EEG) ...................................................................................................... 74

Rezumat .................................................................................................................................................. 76

Cuvinte cheie .......................................................................................................................................... 77

Teste de autoevaluare ............................................................................................................................ 77

Concluzii .................................................................................................................................................. 77

58
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa dobandeasca notiuni legate de anatomia si fiziologia acestor formatiuni
nervoase;
- sa inteleaga si sa explice legaturile acestor formatiuni cu celelalte etaje ale
SNC-ului;
- sa dobandeasca cunostinte legate de patologia descrisa la acest nivel .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul anatomiei , psihologiei generale si fiziologiei .

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

59
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

4.1.TELENCEFALUL

La om, telencefalul reprezintă segmentul cel mai pronunţat şi cel mai evoluat al
SNC. El se compune din cele 2 hemisfere cerebrale delimitate de fisura interhemisferică.
Anatomic, hemisferele sunt unite printr-o masivă bandă de substanţă albă, corpul calos şi
prin comisura albă anterioară şi posterioară. În componenţa hemisferelor cerebrale intră
mai multe formaţiuni cu structură şi funcţii diferite. În interior găsim ventriculii laterali
care trimit prelungiri în lobii frontal, temporal şi occipital numite coarne (cornul frontal,
cornul temporal şi cornul occipital). Masa propriu-zisă a hemisferelor cerebrale se
compune din : sistemul limbic, corpii striaţi, substanţa albă şi scoarţa cerebrală.

4.2.SISTEMUL LIMBIC

Acesta este cel mai vechi constituent din punct de vedere filogenetic al
hemisferelor cerebrale. La om, sistemul limbic se prezintă sub forma unui inel alcătuit
din ţesut cortical primitiv, în componenţa căruia intră două grupe de structuri, limbice şi
paralimbice.
Structurile limbice sunt hipocampul, amigdala, striatul limbic (nucleul acumbens,
tracturile dopaminergice mezolimbice), nucleii talamici nespecifici, hipotalamusul,
cortexul piriform, substanţa numită septum, aria tegmentală mezencefalică şi fornixul.
Structuri paralimbice sunt girusul parahipocampic, girusul cingulat, polul temporal,
insula şi cortexului orbitofrontal caudal.
.
Hipocampul este implicat în achiziţionarea datelor noi de memorie, în funcţia
neuroendocrină, în cea autonomă şi în cea de emoţie. Cu toate că hipocampul este
implicat în emoţie, în reglarea neuroimună şi endocrină, funcţia sa principală se referă la
memorie.
Deşi hipocampul are numeroase sisteme aferente, el posedă numai un singur
sistem eferent – fornixul care se termină în corpii mamilari ai hipocampusului.

60
 4.2.1.Amigdala este o altă structură implicată în memorie şi emoţie, dar rolul ei
cel mai important este acela de generare a afectului. În contrast cu hipocampul, amigdala
are un mare număr de aferenţe şi eferenţe. Nucleii săi comunică cu structurile
hipotalamice, talamice ,striate, corticale, de trunchi cerebral şi sunt direct implicaţi la om
în reglarea multor funcţii homeostatice. Datorită acestor evidenţe anatomice amigdala
poate contribui la medierea căilor limbice finale comune somatomotorii şi visceromotorii.
4.2.2.Ganglionii bazali sunt bine cunoscuţi pentru implicarea lor în funcţia
motorie şi în sistemul extrapiramidal. O parte a acestor ganglioni bazali, striatul, compus
din nucleul caudat şi lenticular au legături cu tuberculul olfactiv şi nucleul accumbens
(nucleul accumbens septi reprezintă regiunea de fuziune dintre capul nucleului caudat şi
putamen, acoperit pe partea sa ventrală de tuberculul olfactiv).
Aria striată care primeşte proecţii limbice se compune din nucleul acumbens şi
tuberculul olfactiv. Aceste structuri sunt cunoscute sub numele de striat limbic. Ele au
fost investigate pentru rolul lor în schizofrenie şi s-a constatat că au o inervaţie
predominant dopaminergică. Şi globus palidus (altă componentă a nucleilor bazali) are
afiliaţii limbice preferenţiale. Neuronii palidali ventrali răspund la stimularea
amigdaloidă probabil datorită medierii nucleului accumbens.

4.2.3.Talamusul este foarte complex din punct de vedere anatomic. Această

structură funcţionează ca o staţie de releu pentru impulsurile nervoase senzitive. Nucleul
talamic, cu care chirurgii s-au familiarizat cel mai mult este nucleul bazal lateral care
retransmite (are rol de releu) informaţii senzitive către cortexul ideotipic. Totuşi, există şi
arii întinse heteromodale care fac parte din cortexul limbic şi paralimbic către care se
retransmit aceste semnale. Funcţia acestui nucleu nu este bine cunoscută. Sistemul
reticulat activator ascendent are legături cu nucleii talamici reticulari şi intralaminari de la
care pleacă proiecţii corticale difuze. Sistemul limbic se caracterizează printr-o bogată
reţea de conexiuni. El primeşte influxuri şi semnale de la nucleii talamici anteriori, de la
hipotalamus, prin nucleul ventral anterior şi de la nucleii nervului vag. La rândul său
trimite semnale hipotalamusului şi mezencefalului. O altă parte a informaţiilor senzoriale
primite de sistemul limbic este de natură olfactivă. El recepţionează semnale şi de la alte
modalităţi senzoriale cum ar fi: tactilă, proprioceptivă şi viscerală. Unele cercetări au
stabilit că o anumită parte a impulsurilor senzoriale ajung la structurile limbice prin
intermediul fibrelor descendente de la ariile de proiecţie senzorială ale neocortexului.
Sistemul limbic acţionează ca un tampon între lumea externă şi cea internă.
Eferentele sale ajung la ariile înalt specializate ale cortexului cerebral dar şi la părţile
instinctuale ale sistemului nervos din trunchiul cerebral inferior, din măduva spinarii şi
din sistemul nervos autonom.
Mac Lean ( 1990) susţine prioritatea hipocampului în acest mecanism. “Deoarece
formaţiunea hipocampică primeşte conexiuni din toate ariile sistemului limbic inervate de
sisteme extero- şi interoceptive , el poate efectua sinteza informaţiilor interne şi externe,
după care, la rândul său influenţează activitatea hipotalamusului şi alte structuri implicate
în variatele funcţii somatoviscerale de tipul autoconservării, procreaţiei şi
comportamentelor legate de familie”.
Oricum, sistemul limbic al lobului temporal îşi exercită rolul funcţional, în
principal prin proecţiile sale directe către diencefal, mezencefal şi măduva spinării. Pe de
altă parte, se ştie că lobul frontal reprezintă nivelul cel mai înalt de integrare a funcţiilor

61
autonome. Lezarea sau stimularea acestei arii, poate cauza modificări în controlul
intestinal, vezical, al temperaturii şi al sudoraţiei. Aceste arii corticale cum ar fi insula şi
porţiuni din lobul temporal şi parietal sunt şi ele incluse în sistemul limbic. Oricum, în
mod tradiţional, rolul sistemului limbic este legat de memorie şi emoţie dar cu unele
efecte şi asupra altor funcţii considerate a fi asociate cu reacţiile emoţionale esenţiale de
supravieţuire a speciei.
Ariile din jurul sistemului limbic numite paralimbice au structuri histologice mai
complexe mezocorticale. La om există 5 structuri paralimbice majore:
- cortexul orbitofrontal caudal
- insula
- polul temporal
- girusul parahipocampic
- cortexul cingulat
Aceste formaţiuni formează un inel sau limbus în jurul bazei creierului.
Structurile limbice sunt cel mai strâns legate de hipotalamus, reglatorul de bază al
mediului intern şi generatorul instinctelor şi actiunilor (energiilor) noastre. Sistemul
limbic este implicat ca şi hipotalamusul în memorie, îmvăţare şi în unele funcţii sociale
specifice mamiferelor, importante pentru supravieţuirea speciei.
Pe de altă parte, cortexul idiotipic este abia influenţat de activitatea limbică,
deoarece el nu serveşte organismul pentru a avea inputuri senzoriale şi motorii primare
colorate de emoţii şi stări energetice.
Cortexul asociativ unimodal prelucrează aceste inputuri în forma lor pură în scop
vital pentru supravieţuire.
Ariile heteromodale şi paralimbice prelucrează şi ele aceste informaţii dar într-un
mod mult mai general. Ele integrează datele de mai sus în acţiuni, afecte, experienţă şi
chiar în personalitate.
Ariile corticale idiotipice şi unimodale sunt dedicate transferului unei singure
modalităţi informaţionale, în timp ce ariile paralimbice-heteromodale au mai multe
inputuri şi autputuri şi nu pot stabili o specializare. Ariile adiacente comunică una cu alta
mult mai mult decât o fac ariile neadiacente. De exemplu, hipotalamusul şi sistemul
limbic au numeroase comunicaţii (legături) şi influenţe directe în timp ce, cu puţine
excepţii, influenţele hipotalamice directe asupra restului cortexului sunt relativ minore.
Prezenţa ariilor paralimbice şi heteromodale a fost descrisă ca un
“ tampon sinaptic” între realitatea externă şi impulsurile interne. Ele fac ca individul să
răspundă la anumiţi stimuli dintr-un context, într-un anume fel în cazul existenţei mai
multor căi alternative. Astfel, comportamentul poate fi modificat în funcţie de variatele
schimbări ale stării interne, lumii externe şi experienţei anterioare, fiind mai bun decât
patternurile de răspuns programate. Soluţiile posibile şi focalizările sale primare, căile
genetice şi stările neurale admise pentru determinarea comportamentului se află în aceste
arii. Acestea fac ca deosebirea dintre fizic şi mintal să fie atât de voalată încât să devină
aproape fără înţeles.
Implicarea sistemului limbic în memorie este bine cunoscută. Nu există nici o
stare amnestică fără disfuncţie limbică. Leziunile hipocampice caracteristice afectează
faptele noi de memorie iar când sunt afectaţi ambii hipocampuşi şi amigdala, afectarea
memoriei devine foarte severă.

62
 Deoarece ariile paralimbice transmit informaţii de la ariile senzoriale corticale la
hipocamp în condiţiile producerii unor leziuni paralimbice pot apărea tulburări de
memorie.
Totodată este acceptat faptul că motivaţiile şi afectul sunt reglate şi ele de ariile
paralimbice precum şi de alte structuri limbice. Ceea ce nu este bine înţeles este gradul în
care ele determină un control autonom mai înalt prin funcţionarea mecanismului de
transducţie neuroendocrină. Tradiţional, sistemul limbic a fost asociat cu emoţiile.
Modificările autonome care însoţesc stările emoţionale nu par a fi pe deplin
integrate în funcţionarea organismului.
Rolul amigdalei în producerea modificărilor visceale este cunoscut de mulţi ani,
iar descoperirile recente care au dovedit că stimularea ariilor paralimbice produc
modificări consistente în starea de somn, în motilitatea gastrointestinală, în ritmul cardiac
şi în presiunea sanguina ajută mult la înţelegerea fiziologiei şi patologiei. Astfel,
disfuncţia cortexului arbitofrontal poate provoca tulburări ale undelor lente de somn şi
acţiunii cardiace. În rezumat, ariile paralimbice şi limbice sunt urmatoarele:
Arii paralimbice : cortexul orbitofrontal caudal, insula, polul temporal, girusul
parahipocampic, cortexul cingular.
Arii limbice : septul, substanţa nenumită, amigdala, cortexul piriform,
hipocampul, hipotalamusul, nucleii talamici nespecifici, striatul limbic, aria tegmentală
mezencefalică de integrare a impulsurilor olfactive, de reglare a funcţiilor vegetative
(circulatorii, respiratorii, digestive, sexuale), de reglare a stărior emoţional-afective şi de
reglarea atenţiei.
Unele componente ale sistemului limbic sunt incluse în mecanismele motorii.

4.2.4.Corpii striaţi
În cadrul emisferelor cerebrale, substanţa cenuşie nu este dispusă numai la
exterior în scoarţa cerebrală ci şi în interior, formând un grup de nuclei cunoscuţi sub
numele de corpi striaţi sau nuclei bazali.
Aceştia sunt situaţi la baza emisferelor cerebrale şi sunt alcătuiţi din nucleul
caudat şi nucleul lenticular.

4.2.5.Nucleul caudat.
Nucleul caudat se găseşte pe partea superlaterală a talamusului, are forma unei
virgule şi este alcătuit din trei segmente: cap, corp şi coadă care se termină în nucleul
amigdalian din lobul temporal.
Faţa inferioară a capului nucleului caudat este legată de nucleul lentiform printr-o
bandă de substanţă cenuşie dar are şi alte legături mai mici.
Corpul nucleului caudat este separat de nucleul lentiform prin braţul anterior al
capsulei interne. Faţa posterioară a corpului nucleului caudat corespunde braţului
posterior al capsulei interne care îl separă de nucleul lentiform. Marginea medială este
separată de talamus prin şanţul optostriat în care se află stria terminalis.

4.2.6.Nucleul lenticular
El este al doilea component al corpului striat, aşezat în plină substanţă albă a
hemisferelor cerebrale. La suprafaţă corespunde groapei silviene şi insulei şi are forma
unei lentile biconvexe. El este format din putamen (lateral ) şi din globus palidus (

63
medial). Este separat de talamus prin capsula internă. Extern, capsula externă îl separă de
claustrum. Anterior şi inferior acestuia, trece comisura anterioară care se duce în lobul
temporal pe sub capul nucleului caudat, legând între ei cei doi nuclei amigdalieni.
Globus palidus este în legatură cu nucleii motori situaţi caudal cum ar fi oliva
bulbara şi nucleul roşu, de la care alte fibre plecă către măduva. Corpul striat apare ca
centru şi importantă etapă de releu a căii extrapiramidale.
Din punct de vedere funcţional, corpii striaţi sunt implicaţi în distribuirea şi
modularea excitaţiilor corticale expediate diferitelor grupe musculare, în coordonarea
mişcărilor involuntare şi în frânarea activitaţii centrilor motori de la nivelul etajelor
inferioare.
Fiind situaţi pe traiectul căilor extrapiramidale, aceşti nuclei recepţionează
impulsuri de la hipotalamus şi de la aria premotorie, care de aici sunt expediaţi la nucleul
roşu, substanţa neagră, substanţa reticulată şi la nucleii nespecifici ai talamusului. Prin
centrii motori medulari impulsurile ajung la muşchi. Cercetările recente au stabilit că
circuitele care se formează la nivelul nucleilor bazali reprezintă o componentă esenţială a
mecanismelor procesului de învăţare. Lezarea lor provoacă tulburări ale dinamicii şi
melodicitaţii mişcărilor şi o diminuare semnificativă a capacităţii de învăţare.

4.2.7.Substanţa albă
Substanţa albă a hemisferelor cerebrale se mai numeşte şi centrul oval. Ea umple tot
spaţiul dintre scoarţa cerebrală, corp striat şi diencefal.
Fibrele substanţei albe sunt de trei feluri : de proiecţie, comisurale, de asociere.
Fibrele de proiecţie leagă zonele corticale cu următoarele formaţiunile inferioare
ale SNC: corpi striaţi, talamusul, cerebelul, trunchiul cerebral şi măduva spinării.
Unele din acestea sunt de tip ascendent aducând la scoarţă, de la receptorii
periferici şi de la celelalte segmente subiacente, informaţii specifice şi nespecifice.
Altele de tip descendent pornesc de la nivelul scoarţei transmiţând informaţii de
comandă şi control segmentelor inferioare şi prin intermediul lor aparatelor de execuţie.
Aceste 2 tipuri de fibre alcătuiesc magistralele senzorio-motorii ale nevraxului.
Fibrele comisurale asigură legătura anatomică şi funcţională a celor 2 hemisfere
cerebrale făcând posibilă coordonarea activităţii lor integrativ-reflexe. Ele se grupează în
5 fascicule mari:
- corpul calos
- comisura albă anterioară ( leagă părţile anterioare ale lobilor temporali)
- comisura hipocampului (lama de substanţa albă care uneşte cei 2 hipocampi)
- formixul sau trigonul cerebral situat sub corpul calos (leagă cornul Ammon cu corpii
mamilari)
- lama septului pelucid leagă în plan sagital corpul calos de fornix
Fibrele de asociaţie leagă diferite zone ale scoarţei din cadrul aceleiaşi hemisfere.

4.2.8.Capsula internă
Capsula internă este formată din fibre care vin din pedunculul cerebral către
scoarţă sau care pleacă de la aceasta către etajele subcorticale. Ea are un braţ anterior şi
un braţ posterior unite prin genunchiul capsulei. Braţul anterior se continuuă cu substanţa
albă a lobului frontal. Braţul posterior se află între talamus şi nucleul lentiform.

64
 4.3.SCOARŢA CEREBRALĂ
Filogenetic, scoarţa cerebrală este formaţiunea cea mai nouă. La om, ea reprezintă
organul suprem al funcţiilor de comandă şi control al organismului. Suprafaţa sa este de
aproximativ 2000cm2 iar în structura sa internă are aproximativ 18 miliarde de neuroni.
În afara neuronilor, în cortex întâlnim nevroglie, fibre nervoase şi vase sangvine.
Din punct de vedere al distribuţiei neuronilor în scoarţa cerebrală întâlnim trei
regiuni: una slab stratificată (1-2 straturi) numita allocortex ( în hipocamp sau în cornul
lui Ammon şi în cortexul olfactiv) (allo = altul). Acest cortex, diferit de tipul obişnuit cu
6 straturi, corespunde structurilor vechi filogenetice. Altele două sunt mult stratificate.
Din care fac parte : izocortexul ( în care toate straturile sunt dezvoltate în mod egal).
Izocortexul acoperă cea mai mare parte a hemisferelor la om şi corspunde cortexului de
asociaţie. Alta este ideocortexul caracterizat prin dezvoltarea intensă sau absenţa stratului
IV. El corespunde ariilor primare din clasificarea funcţională. Cortexurile primare (
vizual, auditiv şi somestezic) au o mare abundenţă de celule glanulare în stratul IV.
Numărul lor este atât de mare încât acestea au fost denumite koniocortex, (konios = praf)
Cortexul motor primar (aria IV), nu are celule granulare şi nici stratul IV.
Enorme celule piramidale ( celule Betz), pot fi găsite în stratul V. Cortexul idiotipic şi
izotipic aparţin structurilor noi sau neocorticale filogenetice. Intre allo- şi izocortex
au fost individualizate şi forme de trecere denumite periallocortex şi proizocortex care
formează o centură paralimbică cu 3 porţiuni principale: girusul parahipocampic,
circumvoluţia cingulară şi insula. În structura alocortexului avem un strat extern sau
granular format din neuroni mici cu funcţie senzorială şi un strat piramidal cu neuroni
mari şi mijlocii cu funcţie motorie. În structura izocortexului întâlnim 6 straturi
principale:
- Stratul zonal sau molecular este format cu precădere din nevroglie cu rol protector
pentru straturile mai profunde şi terminaţii nervoase. Celulele nervoase au o pondere
redusă, sunt de talie mică şi au o dispoziţie orizontală.
- Stratul granular este extern, alcătuit din numeroase celule mici cu forme diferite:
piramidală, stelată şi rotundă. Dendritele merg ascendent în stratul molecular iar
axonii se duc în jos până la stratul IV. Acest strat este legat de prelucrarea şi
integrarea mesajelor senzoriale transmise de nucleii talamici specifici.
- Stratul piramidal extern este format din neuroni piramidali mijlocii. Dendritele lor
lungi ajung în stratul molecular, iar cele scurte rămân în acelaşi strat. Axonii pătrund
în substanţa albă subcorticală servind pentru legarea diferitelor zone ale scoarţei
cerebrale. Alţi axoni ai stratului 3 ajung la segmentele inferioare ale nevraxului
(trunchi, măduvă).
- Stratul granular intern este format în cea mai mare parte din celule ovoide mici cu
dendrite scurte şi bogat ramificate. Axonul lor se remifică puternic şi se termină la
dendritele propriului neuron sau la dendritele celulelor piramidale din acelaşi strat sau
din straturile vecine. El reprexintă cel de-al doilea sediu cortical al sensibilitaţii,
deoarece primeşte fibre de la nucleii talamici nespecifici.
- Stratul piramidal intern este format din neuroni piramidali giganţi. Dendritele urcă
până la stratul molecular iar axonii ajung la centrii motori subcorticali şi medulari. Ei
alcătuiesc căile piramidale prin care se transmit la scoarţă mesaje de comandă pentru
mişcările voluntare.

65
- Stratul fuziform sau polimorf este format din celule fuziforme granulare şi
triunghiulare. Dendritele ajung la stratul molecular iar axonii trec în substanţa albă a
hemisferelor cerebrale.
În unele zone predomină straturile granulare iar în altele celulele piramidale. Sub raport
funcţional, straturile granulare integrează informaţiile venite de la periferie fapt datorită
căruia aceste straturi sunt denumite senzorio-gnostice.
Straturile piramidale realizează operaţii de integrare plurimodală a informaţiei
(zone asociative) şi de integrare în programe de tip finalist a impulsurilor de comandă sau
efectorii (zonele motorii).

4.3.1.Ariile corticale
Nu toată scoarţa cerebrală are o structură asemănătoare. Există variaţii
stratigrafice de la o zonă la alta, variaţii în grosimea păturilor celulare, variaţii de volum
şi variaţii numerice. Prin urmare există zone cu întindere mai mare sau mai mică,
deosebite din punct de vedere structural. Aceste zone au fost numite câmpuri corticale
sau arii corticale. Brodman a descris peste 50 de arii iar Economo peste 100.
După predominenţa paturilor celulare din structura lor, unele arii au funcţie
efectorie, iar altele receptorii. Celulele piramidale şi fuziforme sunt celule efectorii iar
celulele granulare primesc informaţii de la periferie sau din straturile profunde ale
scoarţei cerebrale. Ele imprimă un caracter receptor ariilor în care predomină.
Celulele din stratul I, II si chiar III care se găsesc în aproape întreaga scoarţă sunt
straturi de asociaţie. De aceea, în special în scoarţa creierului omenesc, funcţia de
asociaţie aparţine întregului neocortex. Pe lobii hemisferici aceste arii sunt indicate prin
numere de ordine.
În lobul frontal găsim ariile 4 şi 6 situate pe circumvoluţiile frontală ascendentă şi
precentrală. Axonii acestor celule formează în parte căile cerebrospinale (piramidale)
care comandă musculatura striată.
În porţiunea superioară a ariei 4, se găsesc neuronii care comandă muşchii
membrelor inferioare, în porţiunea mijlocie a acesteia se găsesc neuronii care comandă
mişcarile trunchiului, iar în porţiunea inferioară a sa se găsesc neuronii care comandă
mişcările membrelor superioare şi ale capului.
În circumvoluţia frontală a treia (F3) stânga la dreptaci se găresc ariile 45 şi 44
legate de coordonarea mişcărilor în raport cu limbajul articulat.
În lobul parietal, pe versantul anterior al circumvoluţiei postcentrale se găseşte
aria 3 în care se termină aferenţele pentru tact, termice şi dureroase. Îndărătul ariei 3 se
găsesc ariile 1, 2, 5 şi 7 legate de integrarea activităţilor senzitive complexe.
În lobul temporal, pe circumvoluţiile transverse ale lui Heschl (aria auditivă
primară) se găsesc ariile 41 si 42 iar pe circumvoluţiunea temporală aria 22. Aceste arii
sunt destinate receptării auzului.
În lobul occipital pe ambele buze ale scizurii calcarine se găseşte câmpul 17 unde
ajung şi se proiectează fibrele plecate de la nivelul retinei. Tendinţa de a limita prin
graniţe precise ariile corticale este greşită. Ariile au între ele zone de trecere. De
asemenea, eronat s-a apreciat că fiecare arie corticală are o funcţie caracteristică.
Localizările funcţionale din scoarţa cerebrală nu respectă limitele citoarhitectonice ale
unei arii. Scoarţa cerebrală reprezintă o vastă suprafaţă de recepţie sintezo-analizatoare
pentru receptorii periferici dar şi de comandă şi de reglare a efectorilor.

66
 Fiecare din aceste regiuni are o porţiune periferică unde se realizează analiza şi
sinteza superioară şi o porţiune centrală unde analiza şi sinteza sunt posibile numai în
forma lor elementară. Părţile periferice ale diferitelor regiuni se întrepătrund reciproc.

4.4.HEMISFERELE CEREBRALE

Creierul este format în cea mai mare parte din cele două hemisfere cerebrale ,
dreapta si stanga. Greutatea la 6 ani atinge 85% din greutatea creierului adult care la
bărbat este de 1380g, iar la fameie este de 1250g; (reierul lui Einstein a avut greutatea de
1230g). Hemisferele cerebrale sunt separate printr-un şant sagital – şantul
interhemisferic. Î profunzimea lui se află corpul calos. Fiecare hemisferă are o margine
superioară, una laterală şi una medială.
Marginea superioară, curba de la polul frontal la occipital, separă faţa laterală de
cea medială.
Marginea laterală, de la polul frontal la cel occipital, separă faţa laterală de cea
inferioară.
Marginea medială separă faţa inferioară de cea medială.

Feţele hemisferei. Suprafaţa exterioară a hemisferei cerebrale este brăzdată de

şanţuri care separă porţiuni în relief numite circumvoluţii. Şanţurile delimitează câmpuri
mai largi a căror structură histologică au legătură cu funcţiile pe care le îndeplinesc. Ele
constituie limite între zonele funcţionale ale creierului. Astfel, avem şanţul lateral Sylvius
şi şanţul centrul Rolando. Suprafaţa exterioară este divizată în lobi de către şanţurile
interlobare sau scizuri. În fiecare lob găsim şanţuri mai reduse ca adâncime care
delimitează o circumvoluţie de alta a aceluiaşi lob. Ele se numesc şanturi intergirale.
Circumvoluţia se numeşte şi girus.

4.4.1.Faţa inferioară hemisferei cerebrale.

Faţa inferioară a hemisferei cerebrale se sprijine pe etajul orbitar şi temporal al
endobazei iar posterior pe cortul cerebelului. Ea este divizată în două parţi de şanţul lui
Sylvius care pleacă din unghiul lateral al spaţiului prefrontal anterior după care se
îndreaptă către marginea laterală. O pătrime anterioară presilviana şi trei pătrimi
posterioar retrosilviene. Pătrimea anterioară sau lobul orbitar este aşezat pe tavanul
orbitei. El are un şanţ orbital median care începe în unghiul anterior al spaţiului perforat
anterior. În partea anterioară acesteia se află bulbul olfactiv şi tractul olfactiv. Un alt şanţ
orbital lateral se află către exterior. Aceste şanţuri împart lobul orbital în trei
circumvoluţii.
Circumvoluţia orbitală medială aflată între fisura interhemisferică şi şanţul
olfactiv este numită girus rectus.
Circumvoluţia orbitală laterală situată în afara şanţului orbital lateral se continuuă
cu circumvoluţia frontală a treia (F3).
Circumvoluţia orbitală mijlocie situată între cele două şanţuri.

67
 Partea retrosilviană a feţei inferioare se numeşte lobul temporooccipital. Aceasta
are două şanţuri cu direcţie anteroposterioară numite şanţuri temporooccipitale lateral şi
medial. Ele delimitează circumvoluţiile temporooccipitală laterală (între cele două
şanţuri) şi circumvoluţia temporooccipitală medială (între şanţul temporooccipital medial
şi marginea medială a hemisferei). Lateral, rămâne o fâşie de substanţa cerebrală care
intra în compoziţia circumvoluţiei temporale a treia (T3)
Circumvoluţia temporooccipitală laterală este numită şi lobul fuziform.
Circumvoluţia temporooccipitală medială sau hipocampul are o porţiune
anterioară mare, iar în partea posterioară trimite un pliu către corpul calos realizând
marea circumvoluţie limbică a lui Broca. Anterior are un relief, sub formă de con, numit
cârligul sau uncusul hipocampic, în grosimea căruia se găseşte un nucleu de substanţă
cenuie numit nucleul amigdalian. Posterior, circumvoluţia hipocampică se întinde până la
scizura calcarină.

4.4.2.Faţa laterală a hemisferei cerebrale

Faţa laterală a hemisferei cerebrale este cea mai importantă datorită centrilor
corticali pe care îi conţine. Ea este cuprinsă între marginea superioară şi laterală a
hemisferei şi se întinde de la polul frontal până la cel occipital. Această faţă are 3 şanţuri
care o divid în 4 lobi:
-Scizura lui Sylvius sau şanţul lateral este cel mai mare. Substanţa corticală din fundul ei
formează lobul insulei. În profunzimea ei se găseşte claustrul şi corpul striat. Anterior,
delimitează lobul orbital de cel temporal .
-Scizura Rolando sau şanţul central începe în spaţiul dintre prelungirea ascendentă şi
ramura posterioară a şanţului sylvian şi sfârşeşte pe faţa medială a ei puţin îndărătul
mijlocului marginii superioare. Superior şi inferior există câte o cută de anastomoză care
leagă circumvoluţia dinaintea şanţului central cu cea dindărătul lui. Pliul superior poartă
denumirea de lobul paracentral iar cel inferior de opercul rolandic.
Scizura perpendiculară externă este cel mai simplu şanţ din şanţurile primare ale
feţei laterale. Ea separă lobul parietal de cel occipital numai în porţiunea superioară. Cele
3 şanţuri împart faţa laterală a hemisferei în 4 lobi: frontal, temporal, parietal şi occipital.

4.4.3.Lobul frontal.
Lobul frontal este situat înaintea şanţului central şi este delimitat în sus de
marginea superioară iar în jos de marginea laterală a hemisferei la nivelul cărora
circumvoluţiile de pe faţa laterală se continuuă cu circumvoluţiile feţei mediale şi feţei
orbitale a lobului. Faţa laterală are 2 şanţuri antero-posterioare: şanţul frontal superior şi
şanţul frontal inferior. Cele două şanţuri antero-posterioare se bifurcă în faţa şanţului
central dând naştere şantul precentral. Aceste 3 şanţuri delimitează 4 circumvoluţii
frontale. Circumvoluţia F1, este situată între marginea superioară şi şanţul frontal
superior. Circumvoluţia F2 situată între cele două şanţuri ( lezarea ei dă tulburări în
mişcările conjugate ale globilor oculari). Circumvoluţia F3 sau circumvoluţia lui Broca
este situată sub şanţul frontal inferior stâng la dreptaci. Ea are 3 porţiuni: anterioară,
mijlocie, posterioară. În porţiunea posterioară sau în piciorul circumvoluţiei F3 din
hemisfera stângă se găseşte centrul motor al vorbirii articulate. Aceasta este zona lui
Broca. Circumvoluţia F4 sau frontală ascendentă prerolandică sau precentrală este
cuprinsă între şanţul precentral şi cel central. Aici, în celulele Betz îşi au originea fibrele

68
groase ale tractului motor – tractul piramidal sau cerebrospinal. Inferior, se află un pliu
care înconjoară extremitatea inferioară a şanţului central numit opercul rolandic, iar
superior se găseşte pliul frontal superior sau lobul paracentral.

4.4.4.Lobul temporal
Lobul temporal situat în partea mijlocie şi inferioară a feţei laterale a hemisferei,
este delimitat în sus de şanţul sylvian iar în jos de marginea laterală a hemisferei. Faţa
externă a lui este împarţită de două şanţuri antero-posterioare (şanţul temporal superior şi
şanţul temporal inferior) în trei circumvoluţii: circumvoluţia T1, circumvoluţia T2 şi
circumvoluţia T3.
Circumvoluţia T1 se continuă posterior cu lobul parietal. La partea sa
superioară, această circumvoluţie are o serie de pliuri numite circumvoluţiile temporale
transverse ale lui Heschl la nivelul cărora se găseşte localizat centrul auzului.
Circumvoluţia T2 se continuuă cu pliul curb, iar circumvoluţia T3 trece şi pe lobul
occipital unde se continuă cu circumvoluţia occipitală 3 (O3).

4.4.5.Lobul parietal
Lobul parietal este situat deasupra şanţului sylvian şi îndărătul şanţului central.
Superior este limitat de marginea superioară a hemisferei iar limita sa posterioară este
dată de scizura perpendiculară externă. Pe acest lob găsim un şanţ important numit
intraparietal. El incepe în unghiul dintre şanţul central şi şanţul lateral, se îndreapta în
sus către marginea superioară a hemisferei mergând paralel cu şanţul central după care se
îndreaptă către posterior. Circumvoluţiile parietale sunt în număr de trei : parietală
ascendentă, parietală superioară şi parietală inferioară.
Circumvoluţia parietală ascendentă postrolandică este cuprinsă între şanţul central
şi şanţul intraparietal. În acest girus este situat centrul sensibilităţii generale.
Extremitatea superioară a acesteia este unită cu extremitatea superioară a
circumvoluţiunii frontale ascendente printr-un pliu de trecere numit lobul paracentral. La
extremitatea inferioară, circumvoluţia parietală ascendentă se uneşte cu extremitatea
inferioară a circumvoluţiei frontale ascendente prin pliul de trecere frontoparietal inferior
numit opercul rolandic.
Circunvoluţia parietală superioară cu direcţie antero-posterioară este cuprinsă
între marginea superioară a hemisferei cerebrale şi porţiunea anteroposterioară a şanţului
intraparietal. Posterior ea se leagă de circumvoluţia occipitală superioară.
Circumvoluţia parietală inferioară se găseşte înapoia şi dedesuptul şanţului
intraparietal. Anterior ea, se leagă de piciorul circumvoluţiei frontale ascendente iar
posterior, înconjoară extremitatea posterioară a şanţului lateral pentru a se uni cu prima
circumvoluţiune temporală. Acesta este pliul parietotemporal al lui Broca (girusul
supramarginalis). În această circumvoluţie şanţul intraparietal trimite şanţul intermediar
al lui Jensen care împarte circumvoluţiunea parietală inferioară în 2 : una anterioară
acestui şanţ numit girusul supramarginalis şi alta posterioară şanţului lui Jensen numită
pliul curb sau girus angularis. Pliul curb este pliul de legătura dintre circunvoluţia
parietală inferioară şi temporală a doua care înconjoară extremitatea posterioară a
şanţului temporal superior.

69
 Circumvoluţiile din jurul lui formează lobul pliului curb în care intră: girus
supramarginalis, pliul curb (girus angularis) şi extremitatea posterioară a circumvoluţiei a
două temporale.

4.4.6.Lobul insulei
Lobul insulei este situat în profunzimea şanţului lateral sau sylvian. El este
acoperit de buzele acestuia care dacă le îndepărtăm face să apară o ridicătură de formă
triunghiulară. Lobul insulei este înconjurat de un şanţ circular şi de câteva şanţuri scurte,
verticale.

4.4.7.Lobul occipital
Porţiunea de pe faţa laterală a hemisferei care rămâne îndăratul unei linii care
uneşte scizura perpendiculară externă cu marginea inferioară a ei aparţine lobului
occipital. Superior şi inferior este delimitat de marginile hemisferei. Suprafaţa este
brazdată de două şanţuri antero-posterioare: şanţul occipital superior şi şanţul occipital
inferior. Între aceste şanţuri şi marginile hemisferei se găsesc trei circumvoluţii
longitudinale:
Circumvoluţia occipitală întâia (O1) paralelă cu marginea superioară.
Circumvoluţia occipitală a doua (O2) cuprinsă între cele două şanţuri occipitale.
Corcumvoluţia occipitală a treia (O3) cuprinsă între şanţul occipital inferior şi
marginea externă a hemisferei.

4.4.8.Faţa medială a hemisferei cerebrale.

Faţa medială sau internă a hemisferei cerebrale este separată de faţa similară a
celuilalt hemisfer prin coasa creierului mare. În profunzimea acesteia se găseşte corpul
calos. Şanturile feţei mediale sunt în număr de trei: scizura calosomarginală (merge
paralel cu corpul calos iar posterior se îndreaptă către marginea superioară a hemisferei),
scizura calcalină (pleacă de la polul occipital, iar după un tract uşor ascendent ajunge
până la scizura perpendiculară internă) şi scizura perpendiculară internă (este continuarea
pe faţa medială a scizurii perpendiculare externe care se termină în scizura carcarină sub
splenium-ul corpului calos.

4.4.9.Circumvoluţiile şi lobulii feţei mediale.

Scizurile descrise mai sus împart faţa medială a hemisferei în 2 lobuli şi 2 circumvoluţii.
Prima este circumvoluţia corpului calos (girus cingali), cuprinsă între şanţul
corpului calos şi scizura calosomarginală. Ea se leagă de hipocamp prin pliul
temporolimbic.
A doua, circumvoluţia frontală internă situată deasupra scizurii calosomarginale,
este o porţiune a circumvoluţiei frontale superioare. Segmentul din circumvoluţia frontală
internă cuprins între şanţul precentral şi porţiunea terminală a scizurii calosomarginale a
fost numită lobul paracentral. Ea leagă circumvoluţia parietală ascendentă de frontala
ascendentă.
Lobulii feţei mediale a hemisferei sunt: cuneusul, precuneusul.
Lobulul cuneus de formă triunghiulară este cuprins între scizura perpendiculară internă şi
scizura calcarină.

70
Lobulul precuneus de formă patrulateră este delimitat anterior de porţiunea terminală a
scizurii calosomarginale iar posterior de scizura perpendiculară internă.

4.4.10.Formaţiuni interhemisferice.
Corpul calos este o largă comisură între cele două hemisfere, a cărui lungime
atinge 8-10 cm. Lăţimea sa are 1 cm. anterior şi 2 cm. posterior iar grosimea este de 1
cm. El este aşezat în fundul fisurii interhemisferice şi se întinde între cele 2 hemisfere
numai in porţiunea mijlocie. Are o faţă superioară convexă, 2 margini laterale şi 2
extremităţi.
Faţa superioară este acoperită de o lamă de substanţa cenuşie numită indusium
griseum. Ea corespunde fundului fisurii interhemisferice şi este în raport cu marginea
inferioară a coasei creierului şi cu circumvoluţia corpului calos (girus canguli).
Pe faţa inferioară se insera septum pelucidum aşezat sagital între corpul calos şi
fornix. Lateral, aceasta faţa formează tavanul ventriculului lateral, iar posterior această
faţă fuzionează cu fornixul.
Extremitatea anterioară sau genunchiul corpului calos se opreşte la 3 cm. de polul
frontal. Ea este curbă şi se termină pe peretele anterior al ventriculului trei prin ciocul
corpului calos.
Extremitatea posterioară sau spleniumul corpului calos situat la 6-7 cm. de polul
occipital se află deasupra corpilor cvadrigemeni. Corpul calos este format din fibre care
leagă cortexul celor 2 hemisfere. Fibrele ciocului corpului calos leagă feţele orbitare;
fibrele genunchiului leagă feţele mediale şi laterale; fibrele părţii mijlocii leagă cea mai
întinsă parte a hemisferelor iar fibrele spleniumului leaga cei doi poli occipitali.

4.4.11.Fornixul
Denumit şi bolta cu 4 stâlpi sau trigonul cerebral este o lamă de substanţă albă
triunghiulară pe secţiune, aşezată sub corpul calos şi desupra talamusului şi ventriculului
trei. Fornixul este boltit cu concavitatea în jos iar la extremitatea sa posterioară
fuzionează cu faţa inferioară a corpului calos. Anterior, el se depărtează de corpul calos
iar în acest spaţiu se plasează septum pelucidum, lama subtire de substanţa albă care
separă ventriculii laterali. Fornixul are 2 feţe, 2 margini şi 3 unghiuri.

Faţa superioară a formixului vine în raport cu corpul calos iar pe linia medială se
inseră septul. Lateral, această faţa este liberă, formând o parte din planşeu ventriculul
lateral.
Faţa inferioară vine în raport cu valul coroidian al ventriculul trei iar prin
intermediul lui cu nucleii talamici şi ventriculul trei. De marginea dreaptă şi stângă se
inseră plexurile coroide ale ventriculilor laterali. Formixul are şi trei unghiuri: unul
anterior şi două posterioare. Din unghiul anterior pleacă două cordoane, numite stâlpi
anteriori care se duc înainte şi în jos, depărtându-se. Ei înconjoară extremitatea anterioară
a talamusului şi delimitează cu el gaura lui Monro după care ajung în corpii mamilari.
Din cele două unghiuri posterolaterale pleacă câte un stâlp, stâlpii posteriori care coboară
îndărătul talamusului şi se continuuă cu fimbria hipocampi.

71
 Fornixul are două feluri de fibre: fibre longitudinale care intră în constituţia
stâlpilor anteriori şi posteriori, (în acest fel, fibrele longitudinale ajung la nucleul mamilar
şi bulbul olfactiv) şi fibre transversale (de la o margine la alta)

4.4.12.Comisura albă anterioară

Comisura albă anterioară este formată dintr-un fascicul de fibre care leagă un lob
temporal de altul trecând prin peretele anterior al ventriculul trei imediat înaintea stâlpilor
anteriori ai trigonului cerebral. Ea leagă între ei şi bulbii olfactivi.

4.5. METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE A ANATOMIEI

ŞI FIZIOLOGIEI CREIERULUI

Între gradul de cunoaştere a anatoniei creierului şi intelegerea funcţionării lui

există o legătură indisolubilă. Pentru lămurirea multor probleme actuale se impune
aplicarea unor metode de studiu din ce în ce mai perfecţionate. Circumscrierea registrului
acestor metode depinde de profunzimea sau nivelul cu care se abordează raportul creier-
funcţie-psihic.
Legat de aspectele concrete ale cunoaşterii şi de optica disciplinelor particulare
(anatomie, fiziologie, neurobiologie, psihologie), unele metode se adresează fiziologiei,
altele anatomiei şi o a treia categorie revine psihologiei.
Metode şi tehnici fiziologice. Cele două modalităţi de transmitere a informaţiei
electrică şi chimică, oferă 2 seturi de tehnici de investigare (stimularea şi înregistrarea
chimică, stimularea şi înregistrarea electrică).
Stimularea şi înregistrarea electrică. Stimularea electrică prin mimarea activităţii
naturale a creierului este cunoscută de foarte multă vreme. Stimularea localizată implică
în mod necesar utilizarea electrozilor cu un singur fir. Aceştia pot fi atât de subţiri încât
să permită stimularea neuronilor individuali.
Pentru studii comportamentale se utilizează electrozi mai mari care activează sute
sau mii de celule cerebrale.
Şocul electroconvulsiv reprezintă stimularea electrică cea mai intensă. În astfel de
cazuri, se trece un curent electric mai intens care induce o criză convulsivă. Această
tehnică traumatică nu oferă nici o imagine asupra funcţionarii cerebrale dar este
considerată de unii ca fiind un tratament util pentru bolnavii depresivi.
Tehnica electrozilor implantaţi a furnizat date valoroase cu privire la fiziologia
creierului. În prezent, ea este folosită atât în scop experimental cât şi terapeutic. Aceasta
nu înseamnă că trebuie să admitem ideea greşită, comform căreia oamenii vor putea
acţiona numai după voinţa psihoterapeutului. În tendinţa de exagerare a potenţialului de
utilizare a tehnicilor de manipulare cerebrală, unii cercetatori văd în mod eronat în aceste
procedee nu numai posibilitatea înlăturării tulburarilor psihiatrice intratabile, ci şi
modalitatea de condiţionare a unui anumit comportament social, sau de blocare a unei
acţiuni nedorite.
Stimularea prin unde radio şi controlul fizic de la distanţă asupra funcţionarii
creierului şi comportamentului, urmăreşte să pună în evidenţă specializarea funcţională a

72
diferitelor zone ale creierului în conditiile menţinerii integrităţii lui structurale (Delgado
1971). Stabilindu-se o legătură bilaterală, de tip feedback, între subiect şi experimentator
se creează posibilitatea pe de-o parte, a urmăririi îndelungate a dinamicii funcţionale a
zonelor interesate, iar pe de altă parte a stimulării lor dirijate, evidenţiindu-se
specificitatea răspunsurilor comportamentale.
Explorarea diferitelor zone corticale şi subcorticale aparţinând sistemului
extrapiramidal, limbic şi diencefalic, a dus la înregistrarea unor comportamente
senzoriomotorii şi stări afectiv-emotionale de diferite grade de complexitate, coerentă şi
direcţionalitate.
În afara relevării specializării funcţionale a zonelor explorate s-a putut dovedi şi
faptul că gradul de complexitate şi specificitate a răspunsurilor provocate este direct
proporţional cu nivelul ierarhic la care se situează zona stimulată. Astfel, stimularea
zonelor corticale a dus la declanşarea unor acte comportamentale mai complexe şi mai
închegate foarte apropiate de cele realizate în mod normal de către animal, decât
stimularea unor structuri ierarhice inferioare mezencefalice sau diencefalice (Dănăila si
Golu 1988). Deşi la om această metodă a fost utilizată pe scară foarte redusă, constatările
făcute au dus la concluzia că actele comportamentale au o bază de integrare semnificativ
mai largă, cel puţin la nivelul scoarţei cerebrale, decât cele ale animalelor.
Pentru provocarea unui act compus din mai multe verigi senzorio şi ideomotorii,
la om este necesară stimularea unui număr mai mare de puncte decât la animalele de
experienţă.
Conectarea telemetrică a creierului studiat al un computer echipat cu programe
speciale de prelucrare – interpretare a datelor, despre dinamica functională a creierului şi
de emitere a comenzilor de control, va permite obţinerea de date noi privitoare nu numai
la descifrarea logicii interne de funcţionare a creierului, ci şi în ceea ce priveşte
corectarea, fără intervenţii chirurgicale, a posibilelor erori şi aberaţii neurofiziologice în
integrarea comportamentului.
La om, utilizarea acestui procedeu ca instrument de control sau manipulare a
comportamentului este condiţionată de rezolvarea prealabilă a unor serioase probleme de
ordin etic, politic şi social. Oricum, nu se poate înlocui comportamentul natural prin
comportamentul artificial indus experimental.
Electrozii pot fi utilizaţi şi pentru înregistrarea activităţii electrice naturale a
creierului. Înregistrarile pot fi facute pe neuroni singulari sau pe populaţii de mii de
neuroni aşa cum se întâmplă în cazul potenţialelor evocate sau a înregistrării
electroencefalogramei unde pot fi implicate milioane de celule.
Potenţialele evocate sunt sarcini electrice evocate de un stimul (luminos sau
auditiv) din mediul înconjurator. Ele apar la câteva milisecunde după aplicarea
stimulului, latentă depinzând de localizarea exactă a electrodului înregistrator. Cel mai
adesea, potenţialele evocate sunt preluate din cortex cu ajutorul electrozilor plasaţi direct
pe scalp, dar ele pot fi înregistrate şi cu ajutorul unei singure unităţi.
Deoarece creierul prezintă o activitate permanentă este imposibil a se deosebi un
potenţial evocat singular de activitatea de fond. Pentru aceasta se utilizează stimuli
repetaţi şi un computer pentru înregistrarea activităţii electrice succesive în speranţa
constatării în final a unui potenţial consistent care să iasă deasupra activităţii de fond şi
care să elimine activitatea aleatorie de fond. Măsurarea potenţialelor evocate, deşi este

73
utilă în verificarea funcţionalitătii diferitelor regiuni de pe creier, semnificaţia şi relaţia
lor cu procesele cognitive constituie un subiect în dezbatere.

4.5.1.Electroencefalograma (EEG)
Electroencefalograma este o altă metodă de cercetare a activităţii cerebrale.
Pornind de la lucrările de pionierat ale lui Galvani (1791) şi ale lui Volta (1792) asupra
existenţei biocurenţilor la nivelul ţesuturilor vii, fiziologul englez Caton (1874) a pus în
evidenţă pentru prima dată prezenţa biocurenţilor cerebrali la iepure. Aceste constatări
publicate la scurt interval n-au suscitat nici un interes deosebit. La om, prima înregistrare
a ritmurilor bioelectrice cerebrale a fost făcută de psihiatrul german Hans Berger în 1924.
El a înregistrat biocurenţii cerebrali prin aplicarea unor electrozi nepolarizabili la un
bolnav căruia i se făcuse o trepanaţie largă, decomprensivă. Tot el a descris ritmul α si β
şi reacţia de oprire a ritmului α sub actiunea unor stimuli exteriori. Ulterior, s-a trecut la
aplicarea acestei metode noi şi în patologia umană pentru diagnosticarea bolilor
sistemului nervos.
În prezent, EEG are o largă aplicare în medicină, atât ca metodă de cercetare cât şi
ca metodă clinică de explorare funcţională. Totuşi, criteriile pe care le furnizează această
metodă au o valoare diagnostică relativă din lipsă de specificitate. Examenul EEG este
extrem de uşor de efectuat, se face într-un interval de timp relativ scurt, nu produce
senzaţii neplacute şi nu are contraindicaţii.
EEG aşa cum se înregistrează în mod obişnuit cu ajutorul electrozilor diseminaţi
pe suprafaţa scalpului, reflectă activitatea corticală fapt datorită căruia este denumită
ECG (electrocorticogramă). Ea reprezintă activitatea continuă a milioane de neuroni care
apare în două variante: sincronizată şi desincronizată.
Activitatea EEG sincronizată are o formă ondulatorie caracteristică, repetată, care
poate fi identificată prin numărul de unde pe secundă. Astfel, la subiecţii relaxaţi EEG
este dominată de undele alfa şi delta.
Ritmul alfa are o fregvenţă între 8-12 c/sec şi o amplitudine care variază între 25
şi 100μV . O asimetrie de amplitudine care depăşeşte 50% de o parte, faţă de partea
opusă, trebuie considerată patologică. Uneori amplitudinea ritmului alfa este ceva mai
scăzută pe hemisferul dominant. Amplitudinea undelor creşte şi descreşte progresiv
îmbrăcând aspectul unor fusuri. Aceste fusuri pot avea o durată de 1-3 secunde. Undele
alfa se înregistrează numai în condiţii de repaus psihosenzorial.
Orice excitaţie (luminoasă, psihosenzorială, efort de atenţie, activitate psihică),
produce dispariţia ritmului alfa, fapt cunoscut în EEG sub denumirea de reacţie de
oprire.
Stimularea luminoasă intermitentă produce unde alfa care preiau ritmul stimulilor
luminoşi.
Ritmul delta este constituit din unde cu o fregvenţă de 0.5-3 c/secundă şi o
amplitudine de 50-100μV sau chiar mai mare.
Pe EEG, la adult, în condiţii de veghe, nu se înregistrează în mod normal unde din
banda delta. Ritmul delta poate fi monomorf sau polimorf. Ritmul alfa monomorf este
constituit din oscilaţii cu contur regulat, sinusoidale, cu fregvenţă de 0.5-3 c/sec şi cu
amplitudine mai mare, în jurul a 100μV. El denotă perturbaţii ale activităţii bioelectrice
subcorticale.

74
 Ritmul delta polimorf are contur şi fregvenţe neregulate dar amplitudinea este mai
mică decât cea a ritmului delta monomorf. Acest ritm relevă tulburarile din activitatea
bioelectrică a cortexului cerebral provocate de procesele patologice superficiale. Ritmul
alfa relevă fie activitatea bioelectrică cerebrală din anumite stări fiziologice (somn,
imaturitate cerebrală), fie activitatea bioelectrică ce insoţeşte anumite stări patologice
(come, encefalite, hipertensiune intracraniană).
Ritmul beta este constituit din unde cu o fregvenţă care variază între 15-25c/sec şi
o amplitudine între 10-30μV. Se consideră că undele beta au în medie jumătate din
amplitudinea undelor alfa şi dublul fregvenţei lor. Foarte neregulate, ele sunt dispersate
printre ritmul alfa şi astfel mascate încât numai după suprimarea ritmului alfa printr-un
excitant psihosenzorial se pot pune în evidenţă.
Incidenţa maximă a acestui ritm se situează la nivelul regiunilor frontale şi
temporale dar îndeosebi la nivelul regiunii rolandice. În timpul reacţiei de oprire, ritmul
beta se înregistrează şi la nivelul regiunii occipitale. Faţă de undele alfa, ritmul beta este
mai puţin labil şi nu este influenţat de un numar aşa de mare de excitanţi psihosenzoriali.
Excitaţiile tactile duc la dispariţia undelor beta, fenomen asemănător reacţiei de
oprire produsă de excitaţiile luminoase asupra ritmului alfa. Şi la reacţia de oprire a
ritmului beta se descrie un timp de latentţă de perseverare şi de adaptare, întocmai ca la
reacţia de oprire a ritmului alfa. Totuşi ritmul beta este un ritm de activitate.
EEG disincronizată nu are o undă dominantă sau caracteristică, ci constă în
activităţi electrice neregulate. O înregistrare puternic disincronizată este tipică pentru
starea de trezire, de atenţie şi de somn cu vise. Anumite tipare EEG pot fi înregistrate şi
la nivelul structurilor subcorticale cu ajutorul electrozilor invazivi implantaţi în diferite
formaţiuni.
Interesantă este EEG şi unda sa caracteristică teta a cărei semnificaţie funcţională
a constituit subiect de discuţii aprinse timp de mulţi ani.
Ritmul teta este constituit din unde cu o fregventă de 4-7c/sec şi cu o amplitudine
de 30-70μV. Ele se înregistrează sub forma unor unde izolate pe toate derivaţiile şi
reprezintă 10-15% din numărul total de unde. În jurul vârstei de 4 ani, ritmul teta
constituie ritmul dominant pe traseele EEG. De asemenea el domină traseele EEG ale
adultului şi în primele faze ale somnului. Aceste date relevă faptul că ritmul teta este
generat de formaţiunile subcorticale.
Paroxismele de unde teta grupate pe mai multe derivaţii apar în cazul proceselor
patologice localizate în straturile cerebrale profunde. În cazul unui traseu EEG normal,
undele teta izolate şi asincrone nu trebuie să depăşească 10-15% din totalul undelor
înregistrate.
Pe traseul unui adult normal în stare de veghe şi la adăpost de orice excitanţi
psihosenzoriali, ritmul alfa şi beta constituie în medie 90% din totalul oscilaţiilor
înregistrate. Totuşi diferenţele individuale sunt mari. De la traseele EEG cu ritm alfa
dominant şi până la cele cu ritm beta dominant se descriu numeroase tipuri intermediare.
În stările de excitaţie corticală se întâlnesc ritmuri rapide de tip beta iar în stările de
inhibiţie apar unde mai lente şi mai ample de tip alfa. Starile emotive se însoţesc de
artefacte musculare foarte pronunţate sau de fenomene vasomotorii care deasemeni
produc artefacte. Activitatea psihică dezorganizează în mod necaracteristic traseul EEG,
fără a se putea trage vrea concluzie asupra unui anumit act psihic. În baza elementelor

75
EEG nu se pot face corelari cu anumite funcţii psihice şi nici nu se pot face aprecieri
asupra capacităţii intelectuale. La debilii mintali traseul EEG poate fi complet normal.

Electroencefalograma din timpul somnului diferă după cele 5 stadii descrise de

Loamis şi colaboratorii:
- Stadiul A corespunde perioadei de relaxare care precede somnolenţa. EEG se traduce
printr-un ritm alfa lent, prin sectoare de unda teta şi uneori prin sectoare de linişte
electrică.
- Stadiul B corespunde perioadei de somnolenţă şi adormire. În această fază în care
traseul se aplatizează se pot înregistra în mod sporadic unde lente cu o fregventă de 4-
5c/sec.
- Stadiul C corespunde perioadei de somn superficial. EEG se traduce prin bufee de
unde rapide cu o fregvenţă medie de 14c/sec. Aceste unde grupate în fusuri se
deosebesc de undele alfa prin aceea că au o fregvenţă mai mare şi o amplitudine mai
mică.
- Stadiul D este echivalent cu faza de somn uşor. Din punct de vedere EEG în afară de
fusurile descrise anterior se înregistrează şi unde lente din bandă alfa cu o fregvenţă
de 0.5-3c/sec, dar cu o amplitudine mai mare care poate ajunge până la 250-300μV.
- Stadiul E desemnează perioada de somn profund. Pe traseul EEG în locul fusurilor
rapide apar unde lente din banda alfa şi rare unde lente de tip teta. În această fază,
traseul are un aspect omogen şi uniform. Somnul provocat de hipnotice are
caracteristici EEG ca şi somnul spontan. În cercetările ulterioare s-au produs mici
modificări ale acestor stadii ale somnului.
Astfel a apărut noţiunea de somn lent şi cea de somn rapid sau paradoxal. Somnul rapid
sau faza E reprezintă în medie 18-20% din durata totală a somnului şi apare îndeosebi
spre dimineaţa. EEG se caracterizează prin absenţa fusurilor şi a complexelor K spontane
şi provocate şi prin activitate de mică amplitudine cu o fregvenţă aparţinând undelor teta
şi alfa. Pe regiunile anterioare se observă ritmuri rapide cu bufeuri scurte de 16-24c/sec
care amintesc activitatea beta de la adormire.
În esenţă, somnul rapid sau paradoxal se caracterizează printr-o activitate electrică
desincronizată, rapidă şi plată , atât la nivelul cortical cât şi diencefalic, prin apariţia
activităţii musculare pe EMG, prin mişcări ale globilor oculari, prin vibraţii ale
pleoapelor, prin mioză şi prin variaţii cardiovasculare şi respiratorii ( hipertensiune
arterială, bradicardie sau tahicardie ,neregularitatea respiraţiei , variabilitatea frecvenţei
respiratorii ).

Rezumat
In aceasta unitate de studiu sunt descries omponentele anatomice ale
telencefalului ( emisferele cerebrale , formatiuni de legatura interemisferica , sistemul

76
limbic , corpii striati , substanta alba , scoarta cerebral , lobul frontal , temporal , parietal
, occipital , lobul insulei )
Sunt descrise deasemenea si metode si tehnici de investigare cerebral,stimularea
electrica si inregistrarea , electroencefalograma , tomografia computerizata, rezonanta
magnetica nucleara.

Cuvinte cheie
– lobi cerebrali
– santuri cerebrale
– formatiuni interemisferice
– circumvolutii
– EEG , RMN , TC

Teste de autoevaluare

1. Definiti scoarta cerebrala ( straturile izocortexului ) . (pg. 57 )

2. Precizati formatiunile interhemisferice . (pg. 63 )
3. Tipuri de unde electroencefalografice . (pg. 68 )
4. Structura formixului (pg. 70 )
5. Fata laterala a hemisferei cerebrale. (pg. 64 )

Concluzii
Coreland datele si cunostintele dobandite anterior , studentul poate ajunge la o
intelegere adecvata a complexitatii reale a creierului precum si a metodelor si tehnicilor
de investigare a acestuia .

77
Unitate de studiu 5. Psihopatologia lobului frontal si parietal

Cuprins
Obiective ................................................................................................................. 79
Cunoștințe preliminarii ........................................................................................................................... 79

Resurse necesare și recomandări de studiu ........................................................................................... 79

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................... 80

5.1.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI FRONTAL ............................................................................................... 80

5.2.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI PARIETAL .............................................................................................. 84

5.2.1.Tulburarea orientării în spaţiu şi a constructivităţii obiectuale ................................................. 86

5.2.2.Tulburarea operaţiilor logico-gramaticale ................................................................................. 87
5.2.3.Tulburarea operaţiei de calcul şi sindromul acalculiei............................................................... 87
Rezumat .................................................................................................................................................. 89

Cuvinte cheie .......................................................................................................................................... 89

Teste de autoevaluare ............................................................................................................................ 89

Concluzii .................................................................................................................................................. 90

78
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- sa dobandeasca notiuni privind fiziologia lobului frontal
- sa dobandeasca notiuni privind fiziologia lobului parietal
- sa inteleaga aspecte privind patologia lobului frontal
- sa inteleaga aspecte privind patologia lobului parietal
- sa identifice localizari cerebrale a diferitelor functii si procese .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei personalității ,
anatomiei si fiziologiei.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

79
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

5.1. PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI FRONTAL

Problema locului şi rolului lobului frontal în ansamblul sistemului mecanismelor

cerebrale a fost şi continuă să fie şi astăzi foarte controversată.
S-a creeat o situaţie cumva paradoxală: pe de o parte, această întinsă regiune a
hemisferelor cerebrale a permis să se determine primele zone precis delimitate ca
specializare funcţională (zona Broca), iar pe de altă parte, tot în această regiune
explorările cu stimulare electică locală au dezvăluit existenţa unor arii total areactive care
au fost denumite zone mute ale creierului.
Aşa se face că până în urmă cu patru decenii rolul lobilor frontali era redus, cu
precădere la integrarea şi comanda mişcărilor voluntare şi a vorbirii. Treptat a început să
se contureze ideea potrivit căreia, lobul frontal nu este o formaţiune omogenă, nici sub
raport structural, citoarhitectonic şi nici funcţional.
Este logic să admitem că leziuni ale diferitelor zone din cadrul acestor formaţiuni
afectează componente ale organizării psihocomportamentale.
În 1930, Kleist a realizat o primă sinteză a simptomelor psihice produse de
leziunile lobului prefrontal, pe care le-a reunit sub denumirea de tulburări alogice ale
gândirii. Ele constau în pasivitatea şi inerţia proceselor intelectuale, în imposibilitatea de
a conecta şi folosi structurile raţionamentului logic, în tulburarea capacităţii de mobilizare
activă a spiritului critic, în dezorganizarea sintezelor psihice superioare şi în abolirea
capacităţii de predicţie a cursului viitor al evenimentelor.
Gravitatea deficitelor depinde de întinderea leziunii. Astfel, leziunile unilaterale
provoacă tulburări neînsemnate, iar leziunile bilaterale provoacă tulburări evidente.
Aceasta arată că în segmentul anterior al creierului, fenomenul de dublare a funcţiilor, de
redundanţă (exces, surplus) este mai puternic exprimat decât în celelalte formaţiuni.
Cu cât focarul patologic este situat mai posterior şi mai profund, cu atât
tulburările devin mai severe şi mai pregnant individualizate.

80
 În cazul leziunilor unilaterale, tulburările au un caracter mai pronunţat şi mai bine
diferenţiat când focarul se localizează în emisfera diminuată.
În general, în cazul afectării lobului frontal, întâlnim următoarele modificări:
1) Tulburări ale sintezei eferente- manifestate prin deficite motorii. După cum
ştim, la nivelul lobului frontal în circumvoluţia frontală ascendentă (aria 4) se situează
capătul cortical al analizatorului motor. Aici are loc integrarea modelului informaţional
intern al schemei corporale ca organizare dinamic-chinestezică. În cadrul acestei scheme
este reprezentat fiecare segment osteomuscular al corpului la o adresă sau număr de cod
precis, corespunzător importanţei pe care o are în realizarea mişcărilor instrumentale, a
praxiei. Aceasta face posibilă conştientizarea strict diferenţiată a mişcării fiecărui
segment şi producerea independentă, prin comenzi centrale voluntare, a celor mai variate
mişcări instrumentale. Prin urmare, la nivelul zonei menţionate, există centrii nervoşi
specializaţi de comandă, adică de declanşare a mişcărilor voluntare. Ei sunt repartizaţi
simetric în ambele hemisfere, dar comanda aparatelor de execuţie se realizează încrucişat.
Leziunile localizate la nivelul acestor zone vor afecta posibilitatea de a efectua
mişcări intenţionate cu un segment sau altul al corpului. În formele clinice slabe, în care
se păstrează posibilitatea efectuării unor mişcări ale membrului afectat, avem de-a face cu
hemipareza.
O a doua grupă de tulburări care pot fi generate de afectarea sintezei eferente a
lobului frontal o formează praxiile.
Foarte importantă pentru desfăşurarea eficientă a comportamentului şi a activităţii
este şi autoreglarea mişcărilor voluntare instrumentale. La nivelul lobilor frontali, în ariile
premotorii 6 şi 8 se închide feedbackul chinestezic, mecanism de corectare – optimizare a
caracteristicilor mişcărilor (amplitudine, direcţie, traiectorie, formă, viteză, flexibilitate,
tempou şi coordonare simultană succesiv-alternativă).
Leziunile situate la nivelul regiunii premotorii provoacă dereglări şi alterări de
fineţe ale actului motor (desincronizări, încetiniri sau precipitări ale tempoului,
distorsiuni ale traiectoriei, deviaţii, tremor, perseveraţii, interferenţe), care fac dificilă sau
imposibilă adecvarea mişcărilor la specificul situaţiei şi al obiectului ce urmează a fi
atins.
2) Tulburări ale vorbirii. Acestea se manifestă sub trei forme principale: afazie
motorie, perturbarea fluxului şi dinamicii vorbirii, afectarea rolului reglator al cuvântului
în cadrul comportamentului.
Afazia motorie – are la bază leziuni ale piciorului celei de-a treia circumvoluţii
frontale a hemisferei dominante.
Perturbarea fluxului, ritmului, tempoului şi dinamicii vorbirii este produsă de
leziuni ale ariei motorii suplimentare. Vorbirea este sacadată, lipsită de expresivitate, de
modulaţie şi cu omitere de sunete.

81
 Afectarea rolului reglator al cuvântui este determinată de lezarea ariilor verbale
propriu-zise şi de lezarea zonelor mai anterioare ale lobului frontal din hemisfra
dominantă. Bolnavul reţine instrucţiunile şi comenzile dar ele nu sunt integrate în schema
operaţională a comportamentului. Fenomenul a fost denumit disocierea limbajului de
acţiune. În comportamentul bolnavilor cu leziuni frontale apar şi reacţii impulsive
pretimpurii, omisiuni şi perseveraţii.
3) Tulburări ale proceselor de cunoaştere. În leziunile întinse ale lobilor
prefrontali apar diverse tulburări ale structurilor şi capacităţilor cognitive. Acestea
vizează percepţia, memoria şi gândirea.
a)Tulburările percepţiei vizează reducerea semnificativă a câmpului vizual, a
selectivităţii şi mobilităţii, a activismului în explorarea stimulilor, prin dezorganizarea
acţiunilor perceptive, a strategiilor de inspecţie, a verbalizării şi a semnificaţiei
instrumentale a perceptului. Ele pot fi decelate prin probe psihologice speciale constând
din sarcini de identificare a unui anumit obiect într-un ansamblu de alte obiecte din
aceeaşi clasă, în sortarea şi clasificarea stimulilor după o anumită însuşire, în
reconstituirea imaginii obiectului din părţile sale componente prezentate dispersat, în
discriminarea şi identificarea obiectelor prezentate în imagini suprapuse şi în anticiparea
transformărilor la care este supus în momentul actual un obiect sau imaginea lui. Bolnavii
cu leziuni prefrontale obţin performanţe foarte slabe. Este evident că tulburările
percepţiei sunt de tip secundar, ele manifestându-se pe fondul altor tulburări primare ale
limbajului, praxiei, memoriei şi atenţiei.
b) Tulburările de gândire din cadrul sindromului frontal, ating grade diferite de
gravitate fiind de tip primar şi secundar. Primtre cele mai semnificative sunt alterările
structurii conceptuale (categoriale) şi operaţionale. Se poate vorbi de o adevărată
destrămare a piramidei noţiunilor ca urmare a blocării sau abolirii capacităţii (operaţiilor)
de abstractizare-generalizare. În faţa sarcinilor care reclamă definirea sau operarea cu
noţiuni general-abstracte, relevarea sensului şi interpretarea unor aforisme, maxime,
proverbe, sesizarea inadvertenţelor şi absurdităii unor judecăţi, formularea ipotezelor şi
construcţiilor ipotetico-deductive, formularea predicţiilor etc. Bolnavii cu sindrom
prefrontal se coboară la un nivel intuitiv-concret, orientându-se după aspectele de
suprafaţă, nesemnificative, nereuşind să depăşască limitele perceptive ale situaţiei.
Totodată, gândirea îşi pierde discursivitatea şi coerenţa logică interioară, dobândind un
caracter fragmentar, lacunar şi necritic. Pacientul manifestă tendinţa impulsivă de a
obţine rezultatul dintr-o dată, ceea ce face extrem de dificilă sau chiar imposibilă
rezolvarea sarcinilor multifazice care persupun parcurgerea unor transformări prealabile
pregătitoare, deplasarea pe traiectorii ocolite şi trecerea de la un procedeu la altul. În
cazul tulburării primare a limbajului oral (afazie motorie) şi a memoriei sunt afectate şi
structurile gândirii, acestea pierzându-şi în primul rând dimensiunea lor general-abstractă.
De aici rezultă că limbajul reprezintă suportul şi instrumentul principal al funcţiilor
superioare de abstractizare şi generalizare, al mişcării gândirii pe verticală de la particular
la general şi de la general la particular.
c) Tulburările de memorie se instalează ca urmare a leziunilor lobului frontal,
localizate antero-inferior. Cel mai serios este afectat procesul reactualizării (ecforarea) şi
memoria imediată. Când suprafaţa de întindere a leziunilor este mare, ecforarea din

82
memoria de lungă durată se dovedeşte aproape total compromisă. Este profund alterată şi
funcţia de engramare, de la o repetare a materialului la alta, bolnavul nerealizând o
creştere semnificativă a ratei de memorare.
4)Tulburări ale sferei afectiv-emoţionale. Tulburările de ordin afectiv se
caracterizează prin îngustarea registrului trăirilor emoţionale. Se produce o regresiune a
întregii vieţi afective, coborârea ei de la stări mai slab diferenţiate, difuze, o disociere
între conţinutul şi sensul trăirii şi semnificaţia obiectelor stimul. Trăirile devin
nespecifice, nedirecţionate, desfăşurându-se în sine, detaşat de sarcinile şi scopurile
activităţii.
Cel mai uşor se dezintegrează nivelul structurilor afective superioare condiţionate
sociocultural. Bolnavul manifestă indiferenţă, placiditate afectivă, exacerbarea
tendinţelor narcisiste de autoadulare şi supraevaluare, îngustarea bazei pentru trăirile
orientate spre extereior, euforice cu starea de bună dispoziţie şi exaltarea afectivă
nemotivată. Lipsa simţului autocritic se asociază cu dezinhibiţia comportamentelor
instinctive (sexuale şi alimentare – bulimie), cu euforie puerilă, cu glume deplasate, cu
schimbări bruşte de dispoziţie. Ansamblul acestor tulburări a fost denumit de către
Jastrowitz “moria”.
Instabilitatea emoţional-afectivă, fără nici un motiv obiectiv se manifestă prin
trecerea de la o extremă la alta: de la râs şi veselie la plâns şi depresie şi invers.
Serios dezorganizată poate să apară şi sfera motivaţională. Primul afectat este
segmentul proiectiv-prospectiv, reprezentat de idealuri, nivelul de aspiraţie şi de absenţa
liniei de perspectivă. Asemenea pacienţi trăiesc cu precădere în prezent, neaspirând şi
nenăzuind la nimic deosebit în viitor. Sfera de legătură şi de inserţie a bolnavului cu
leziuni frontale în realitatea socială se îngustează considerabil prin dezorganizarea
succesivă a intereselor de cunoaştere, estetice, distractive etc. El nu simte nici imboldul
interior de a se implica direct în desfăşurarea evenimentelor, nici curiozitatea de a afla şi
a fi la curent cu ceea ce se petrece în jurul său. Pot fi alterate în sens hipo- sau hiper- şi
structurile motivaţionale primare (biologice). Gatismul urinar şi stercoral, somnolenţa se
întâlnesc frecvent în leziunile frontale asociate cu tulburări ale stării de conştienţă.
5)Tulburările de tip molar (global) includ destructurările care nu ating conţinutul
şi dinamica unui proces psihic anume, ci organizarea de ansamblu a comportamentului.
Astfel se produce o disociere între principalii vectori care definesc comportamentul:
- vectorul propensiv (ansamblul motivelor care împing la acţiune).
- vectorul instrumental (ansamblul capacităţilor reale de care dispune subiectul pentru
performarea diferitelor sarcini).
- vectorul evaluativ (feedbackul de la rezultatul acţiunii la mecanismul central de
comandă care face posibilă autoreglarea).
- vectorul circumstanţial (ansamblul condiţiilor restrictive şi permisive care determină
traiectoria şi parametrii externi ai acţiunii).

83
 Bolnavul cu sindrom frontal nu este în stare să realizeze un raport adecvat între
complexitatea şi dificultatea sarcinilor pe de-o parte, şi posibilităţile sale de a le rezolva,
pe de altă parte, între acţiune şi contextul obiectiv în care se desfăşoară ea, între ceea ce
s-a obţinut şi ceea ce trebuia să se obţină.
Ca urmare, comportamentul său îşi pierde caracterul adecvării şi selectivităţii,
devenind în multe puncte bizar sau chiar stupid. În sindromul frontal este frecvent şi
puternic afectată capacitatea de anticipare-planificare a activităţii. Bolnavii cu leziuni
frontale nu-şi dau seama de eventualele erori comise şi nu întreprind independent nimic
pentru a le corecta.
La bolnavii cu leziuni ale lobului frontal din emisferul dominant, etapa orientării şi
analizei prealabile a sarcinii, şi cea a analizei evaluative postefectorii sunt maximal
reduse, ele încetând practic să-şi îndeplinească rolul ce le revine în desfăşurarea optimă a
comportamentului. Leziuni sau rezecţii bilaterale mai întinse ale lobului frontal produc
coborârea structurală a organizării comportamentului la stadii inferioare, regresive,
infantilizarea ei. Aceasta se evidenţiază şi în sfera structurilor intelectului care este redus
cu 2-3 trepte valorice.
Tulburările de tip molar foarte importante sunt constituite din disocierea funcţională
dintre verigile aferente şi efernte, dintre planul codurilor imagistic-intuitive şi cele
simbolic-abstracte, dintre faza decodării (înţelegerii) instrucţiunilor şi sarcinilor şi cea a
convertirii lor în programe executive, fie mintal-interne, fie motorii-externe.
În general, bolnavii cu sindrom frontal sunt puternic handicapaţi în contextul relaţiilor
sociale, în adecvarea propriilor atitudini, opinii acţiuni, la cerinţele celor din jur, la
desfăşurarea şi semnificaţia evenimentelor. Relaţiile lor interpersonale devin lipsite de
selectivitate şi finalitate, iar sistemul răspunderilor şi îndatoririlor familiale, profesionale,
sociale etc. este puternic dezorganizat. Este vorba în ultimă instanţă de o atenuare
considerabilă a dimensiunii conştiente a integrării comportamentului, alterându-se atât
conştiinţa lumii externe cât şi conştiinţa de sine.

6)Tulburările vegetative (termice, pilomotorii, pupilare, vasomotorii, hipertensive,

digestive, sfincteriene etc.) pot apărea în cazul afectării ariilor 49, 10, 11, 12, 13, 14, de la
nivelul lobului frontal, arii care conţin proiecţii vegetative corticale.

5.2. PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI PARIETAL

Ca şi lobul frontal, lobul parietal se caracterizează printr-o organizare structural-

funcţională, complexă, eterogenă legată atât de sensibilitate cât şi de praxii şi gnazii.
Sensibilitatea este legată de proiectarea capătului cortical al analizatorului senzitiv
pe ariile 3, 1 şi 2 din parietala ascendentă precum şi pe ariile 5 şi 7.

84
 Câmpurile 39 şi 40, care au conexiuni cu cortexul frontal, occipital şi temporal
(aria auditivă) au rol în integrarea aferenţelor care permit formarea imaginii corporale la
nivelul emisferului nedominant. În cazul emisferului dominant aceste câmpuri menţin
proxia şi funcţia senzorială a limbajului.
Prin poziţia topografică pe care o are în cadrul telencefalului, lobul parietal devine
un centru de convergenţă a informaţiei de la toate modalităţile gnoziei senzitive şi
senzoriale şi de transformare a diverselor genuri de coduri-imagini (vizuale, auditive,
tactile, proprioceptive) în constructe mintale de ordin superior, plurimodale şi
generalizate. În interacţiune cu lobul frontal şi temporal, lobul parietal alcătuieşte
mecanismul principal de integrare a proceselor cognitive superioare (reprezentarea,
imaginaţia şi gândirea).
Întrucât şi la acest nivel se manifestă asimetria funcţională interhemisferică, va
exista o deosebire de conţinut şi de grad între tulburările provocate de leziunile
parietalului stâng şi drept sau între tulburările provocate de leziunile unilaterale şi cele
bilaterale.
Tulburările produse de lezarea acestui lob sunt complexe şi depind de localizarea,
profunzimea şi întinderea leziunii. Ele constau din:
1)Tulburări de sensibilitate
2)Tulburări ale orientării în spaţiu şi a constructivităţii obiectuale
3)Tulburări ale operaţiilor logico-gramaticale
4)Tulburări ale operaţiilor de calcul şi sindromul aculculiei
5)Tulburări ataxice de echilibru, vestibulare, vizuale, de gust şi trofice
1)Tulburările de sensibilitate apar controlateral în cazul lezării parietalei
ascendente (câmpurile 3, 1 şi 2) unde se află veriga corticală terminală a analizatorului
somestezic şi unde se desăvârşeşte procesul de prelucrare a excitaţiilor determinate de
proprietăţile mecanico-fizice ale stimulilor externi şi se integrează imaginea psihică
cutanato-tactilă de presiune, atingere, apăsare, temperatură, ca fapt de conştiinţă.
Prin intermediul acestei modalităţi obţinem informaţii despre cele mai importante
însuşiri ale obiectelor externe (asperitate, duritate, formă, măriume, volum, greutate).
Informaţia tactilă se include în calitate de conexiune inversă în praxia obiectuală
(mişcările voluntare de operare şi vehiculare cu lucrurile materiale din jur).
Lezarea acestei zone provoacă tulburări ale sensibilităţii şi percepţiei cutanato-
tactile în jumătatea opusă a corpului (hemihipoestezie). În cazul leziunilor iritative pot
apare crize jacksoniene senzitive, localizate sau extinse la întregul hemicorp opus.
Tulburările afectează forma superioară a sensibilităţii cutanate, adică sensibilitatea
epicritică sau discriminativă când afectează ariile 5-7. În aceste cazuri, bolnavul deşi
simte şi realizează bine senzaţia propriu-zisă de atingere şi de apăsare, nu poate
recunoaşte figura sau cifra trasată pe suprafaţa pielii (dermolexia) şi nici nu poate localiza

85
cu precizie atingerea (alloestezie sau alocheirie). Bolnavul nu recunoaşte obiectele după
pipăit (astereogenozie) deşi vizual le identifică. Nu recunoaşte formele (amorfognozie),
nu recunoaşte textura şi aspectul suprafeţelor (ahilognozie) şi nu poate descrie un obiect
fără să-l poată vedea (asimbolie tactilă).
Agnozia tactilă sau astereognozia are la bază modificări psihofiziologice
complexe ale sensibilităţii care constau în creşterea pragului senzorial, în pierderea
experienţei tactile şi tactil-chinestezice anterioare a operaţiilor logice de comparare,
combinare şi integrare într-o configuraţie unitară a secvenţelor informaţionale extrase
succesiv. Aceste fenomene ne amintesc de îngustarea atenţiei. Destrămarea complexului
informaţional tactilo-perceptiv duce la tulburarea severă a capacităţii de localizare a
segmentelor corpului propriu sau a altor persoane (asomatognozie).
Aceste tulburări de schemă corporală (somatognozice) diferă după lobul parietal
afectat.
În cazul leziunilor parietale drepte apar în hemicorpul stâng hemiasomatognozia
(bolnavul nu-şi recunoaşte şi nici nu-şi foloseşte membrele de partea opusă), anozagnozia
(pacientul ignoră deficitul motor), anozodiaforia (nepăsare faţă de boală), anozomelia
(neagă apartenenţa membrelor de partea stângă) şi halucinaţii chinestezice (impresia
mişcării normale a membrelor paralizate).
Toate aceste simptome date de leziuni parietale întinse care cuprind şi câmpurile
39-40 pot fi încadrate în sindromul Anton-Bahinski. Sindromul Dejerine (senzitiv-
cortical) sete reprezentat de alterarea simţului de atitudine, a topognoziei, a discriminării
tactile, lărgirea cercurilor Weber şi de tulburări stereognozie.
În leziunile parietale stângi care interesează ariile 39 şi 40 şi girumul angular,
apare sindromul Gerstmann care constă din agnozie digitală (imposibilitatea de a denumi
sau alege un deget), indisctiminare dreapta-stânga (confundă dreapta cu stânga), acalculie
şi agrafie pură. Uneori, bolnavul pierde posibilitatea de descriere sau localizare a
diferitelor părţi ale corpului, tulburare bilaterală care poartă denumirea de
autotopoagnozie. În cadrul sindromului de lob parietal stâng poate apare şi asimbolia
pentru durere sau indiferenţă faţă de durere.
5.2.1.Tulburarea orientării în spaţiu şi a constructivităţii obiectuale.
Orientarea în spaţiu este una din cerinţele esenţiale ale desfăşurării normale
optime a comportamentului, activităţii şi a adaptării la situaţiile mediului ambiant. Ea are
la bază mecanisme şi procese psihofiziologice complexe. Leziunile angulare şi
supramarginale realizează un sindrom caracterizat prin percepţia spaţiului vizual. În astfel
de cazuri, bolnavul nu poate determina poziţia în spaţiu, în relaţie cu el însuşi a unor
obiecte şi nici nu poate aprecia dimensiunile unor obiecte.
Orientarea în spaţiu presupune perceperea, diferenţierea şi evaluarea
dimensiunilor metrice ale obiectelor: formă, mărime, volum. Aceasta se realizează pe
baza a trei modalităţi principale ale recepţiei senzoriale: tactilă, chinestezică, vizuală.
Apoi orientarea spaţială presupune perceperea şi evaluarea distanţelor şi raporturilor
poziţionale dintre obiecte. Pe această bază se realizează aşa numita hartă mintală a

86
spaţiului în cadrul căreia sunt plasate şi localizate obiectele concrete după anumite
coordonate de distanţă şi poziţie (puncte cardinale, raporturi de simetrie-asimetrie, sus-
jos, faţă-spate). Datele de mai sus presupun participarea mecanismelor integrative ale
lobului parietal.
În al treilea rând, orientarea spaţială are şi o bază conceptuală constituită prin
abstragerea şi generalizarea proprietăţilor de formă, simetrie, proporţionalitate,
dimensionalitate. Prin intermediul acesteia se asigură operarea mintală, discursivă şi
anticipativă cu determinaţiile generale ale spaţiului ca mod de existenţă a oricărui obiect
real şi planificarea acţiunilor nu numai în timp ci şi în spaţiu. Şi în elaborarea nivelului
conceptual al orientării în spaţiu, lobului parietal îi revine un rol esenţial sau chiar
determinant. Lezarea circumvoluţiilor postcentrale dau tulburări în percepţia tactilo-
chinestezică a spaţiului.
Leziunile parietale superioare duc la dezorganizarea componentelor mintale ale
orientării în spaţiu a schemelor şi conceptelor spaţiale. Astfel de bolnavi întâmpină
serioase dificultăţi în reglarea comportamentului locomotor în concordanţă cu
coordonatele spaţiale. Ei prezintă confuzii şi ratări în tentativele de orientare şi deplasare
în ambianţa obişnuită de acasă.
Bolnavii cu leziuni parietale posterioare eşuează curent în reproducerea unor
hărţi, localităţi familiare sau în alcătuirea unor schiţe de locaţii. Dificile şi insurmontabile
sunt şi sarcinile de recompunere a obiectelor din parţi componente prezentate disparat,
construirea figurilor geometrice, a literelor şi cifrelor. Prin urmare, praxia constructivă,
praxia ideomotorie, praxia de îmbrăcare şi schemele logico-operaţionale de vehiculare a
simbolisticii spaţiale, sunt afectate în leziunile parietale posterioare şi parieto-occipitale.

5.2.2.Tulburarea operaţiilor logico-gramaticale

Tulburările schemelor logico-gramaticale devin evidente în leziunile regiunii
inferioare a lobului parietal (ariile 39-40 stângi) asociate cu cele ale lobului temporal. Ele
se concretizează prin fenomene de agramatism (morfologic şi sintactic), acuitate verbală
şi agrafie în producerea căreia intervine angozia digitală şi dezorientarea dreapta-stanga.
Semnificativă este afazia semantică (dificultatea bolnavului de a denumi obiectele
prezentate). Ea are la bază disfuncţia mecanismului de asociere între imaginea obiectului
văzut şi semnul lui verbal stocat în memoria de lungă durată. Sprijinul examinatorului
ajută la găsirea răspunsului în sfera amnestică.

5.2.3.Tulburarea operaţiei de calcul şi sindromul acalculiei

În leziunile lobului parietal asociate cu cea a lobului occipital, apar tulburări
majore de calcul care au o strânsă legătură cu reprezentările şi schemele spaţiale.
Valoarea numerică a cifrelor este determinată nu numai de forma semnului (6, 9,
3, 5) ci şi de poziţia din cadrul şirului.
Este explicabil atunci de ce dezorganizarea sintezelor spaţiale provocate de
leziuni parietale duc şi la afectarea capacităţii de calcul. Întrucât orice calcul se
circumscrie în anumite coordonate spaţiale, destrămarea acestora îl face imposibil. În
leziunile parietale tulburările structurilor de calcul se extind şi asupra semnificaţiei

87
semnelor aritmetice şi a transformărilor care le corespund. Putem conchide că
destrămarea sistemului relaţiilor matematice, conjugate cu dezorganizarea structurilor
seriale a numerelor, constituie tabloul esenţial al adevăratei acalculii parietale.
Tulburări ataxice, de echilibru, vestibulare, vizuale oculomotorii, de gust şi
trofice.
Tulburările motilităţii produse de extinderea leziunii spre circumvoluţia frontală
ascendentă sau spre fibrele de proiecţie din profunzime, pot fi agravate de ataxie aparută
ca rezultat a perturbării sensibilităţii profunde, de apraxie sau de deficitele de schemă
corporală.
Tulburările de echilibru şi vestibulare descrise frecvent ca datorate leziunilor
parietale se manifestă prin fenomene ataxice date de tulburarea sensibilităţii profunde, de
interceptarea fibrelor cortico-ponto-cerebeloase sau a celor cerebelo-talamo-corticale.
Tulburările vestibulare se datorează faptului că lobul parietal are un rol important în
integrarea supravestibulară. Ele pot fi paroxistice (sindromul de automatoza Zingerle),
senzoriale (cu caracter pur vestibular sau optico-vestibular) şi permanente (diminuarea
excitabilităţii labirintului controlateral leziunii).
Tulburările vizuale sub formă de hemianopsie omonima controlaterală se
datorează lezării radiaţiilor lui Gratiolet. Aceasta hemianopsie omonimă debutează cu
deficit în cadranul inferior.
Tulburările oculomotorii se manifestă prin devierea conjugată permanentă a
privirii sau prin pierderea reflexului de privire spre partea opusă leziunii.
Tulburarile de gust apar ori de cate ori leziunea interesează partea posterioară a
operculului rolandic.
Tulburarile trofice pot interesa muşchii (amiotrofii), tegumentele (edeme,
vezicule, hipersudoratie) şi fanerele (unghii striate, sfaramicioase, căderea părului de pe
mâini).
Regiunile limbii, faringelui şi laringelui au reprezentare bilaterală Homunculus-ul
senzitiv situat cu capul în jos, este disproportionat ca întindere, deoarece aria feţei, gurii
şi mâinii, în special a policelui şi indexului ocupă în raport cu importanţa lor funcţională
suprafaţa cea mai întinsă. Aria de reprezentare a mâinii şi în special a degetelor ocupă o
zonă aproape egală cu cea a trunchiului şi a restului membrelor.
Sensibilitatea vezicii urinare, a regiunii rectală şi genitală este localizată în
porţiunea inferioară şi medială a girului postcentral. Regiunile feţei, trunchiului şi
proximale ale trunchiului sunt conectate cu cele de partea opusă prin intermediul fibrelor
comisurale ce străbat corpul calos.

88
Rezumat
In aceasta unitate de studiu sunt prezentate tulburari de tip molecular, tulburari ale
sintezei eferente, tulburari ale vorbirii , tulburari ale proceselor de cunoastere , tulburari
de gandire , tulburari ale sferei afectiv-emotionale , tulburari de tip molar .
Prezentarea tulburarilor sensibilitatii si perceptiei tactile , tulburarea orientarii in
spatiu si a constructivitatii obiectuale , tulburarea operatiilor logico-
gramaticale,tulburarea operatiei de calcul si sindromul acalculiei ( sindromul Gerstmann ,
sindromul Anton-Babinski) .

Cuvinte cheie
– afazie Broca
– sindrom moriatic
– arii motorii
– arii sensitive
– afazia Wernicke

Teste de autoevaluare
1. Descrieti tulburarile sintezei eferente. (pg. 78 )
2. Descrieti tulburarile afectiv-emotionale (pg. 81 )
3. Sindromul Gerstmann. (pg. 83 )
4. Sindromul Anton-Babinski(pg. 84 ).
5. Definiti anazodiaforia ( pg. 85 )

89
Concluzii
In aceasta unitate de invatare studentii pot dobandi cunostinte aprofundate privind
localizarea si interpretarea rolului functional al lobului frontal.Leziuni ale diferitelor zone
din aceste formatiuni afecteaza componente ale organizarii psihocomportamentale si
intelegerea rolului complex al lobilor frontali in cognitie si personalitate.
Deasemenea prezentarea lobiilor parietali care ocupa pozitia optima pentru
integrarea informatiilor somato-senzoriale ,vizuale si motorii intr-o imagine coerenta a
corpului.

90
Unitate de studiu 6. Psihopatologia lobului temporal si occipital

Cuprins
Obiective ................................................................................................................. 93
Cunoștințe preliminarii ........................................................................................................................... 93

Resurse necesare și recomandări de studiu. .......................................................................................... 93

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................... 94

6.1.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI TEMPORAL ............................................................................................ 94

6.1.1.Tulburări ale recepţiei auditive .................................................................................................. 94

6.1.2.Surditatea corticală .................................................................................................................... 95
6.1.3.Tulburarile provocate de leziunile ariilor auditive secundare ................................................... 95
6.1.4.Agnozia acustică......................................................................................................................... 95
6.1.5.Afazia senzorială ........................................................................................................................ 95
6.1.6.Amuzia ....................................................................................................................................... 96
6.1.7.Afazia amnestică ........................................................................................................................ 97
6.1.8.Tulburări în recunoaşterea vizuală ............................................................................................ 97
6.1.9.Tulburări ale sferei afective şi motivaţionale ............................................................................ 97
6.1.10.Tulburarea altor funcţii psihice ................................................................................................ 98
6.1.11.Tulburări vestibulare ................................................................................................................ 98
6.1.12.Tulburări olfactive .................................................................................................................... 98
6.1.13.Tulburări gustative ................................................................................................................... 99
6.1.14.Tulburarea ritmului somn-veghe ............................................................................................. 99
6.1.15.Epilepsia temporală ................................................................................................................. 99
6.2.PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI OCCIPITAL ............................................................................................. 99

6.2.1.Tulburări ale senzorialităţii vizuale şi ale integrării primare.................................................... 100

6.2.2.Tulbnurări de câmp vizual. ....................................................................................................... 100
6.2.3.Cecitatea corticală ................................................................................................................... 101
6.2.4.Reducerea acuităţii vizuale ...................................................................................................... 101

91
 6.2.5.Tulburarea sensibilităţii cromatice. ......................................................................................... 101
6.2.6.Tulburarea sensibilităţii luminoase .......................................................................................... 101
6.2.6.Tulburări ale percepţiei obiectuale .......................................................................................... 102
6.2.7.Tulburarea integralităţii şi structuralităţii ................................................................................ 102
6.2.8.Tulburarea percepţiei formei, dimensiunilor şi mişcărilor obiectelor ..................................... 103
6.2.9.Cecitatea psihică ...................................................................................................................... 104
Rezumat ................................................................................................................................................ 104

Cuvinte cheie ........................................................................................................................................ 104

Teste de autoevaluare .......................................................................................................................... 105

Concluzii ................................................................................................................................................ 105

92
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să înțeleagă si să definească diversitatea functional la acest nivel ;
- să înțeleagă caracteristicile diferitelor tulburari descrise la nivelul celor doi
lobi;
- sa inteleaga complexitatea structural functionala si citoarhitectonica la acest
nivel .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei personalității,
psihologiei medicale și psihiatriei.
.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

93
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

6.1. PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI TEMPORAL

Lobul temporal reprezintă o regiune destul de eterogenă atât sub raport structural
cât şi funcţional.
Din punct de vedere histologic, aici întâlnim: a) structuri filogenetice vechi
(allocortexul) cu organizare mai simplă situate în partea bazală şi inferioară şi b) structuri
filogenetice noi, situate în jumatatea superioara (neocortexul).
Asemenea diversitate anatomostructurală are şi un corespondent pe plan
funcţional. Astfel s-a demonstrat că allocortexul, prin hipocamp şi amigdală, coordonează
importante funcţii vegetative (viscerale), participă la desfăşurarea unor reacţii
fundamentale afectiv-emoţionale şi motivaţionale, reglează funcţia oro- alimentară şi cea
sexuală şi are un rol principal în memoria de fixare.
Neocortexul temporal reprezintă capătul cortical al analizatorului acustic şi
vestibular. Fiecare cohlee se proiectează pe ambele hemisfere cerebrale prin fibre
acustice homo şi heterolaterale. Deasemeni el are un rol important în desfăşurarea
proceselor psihice şi de limbaj.
Leziunile lobului temporal generează tulburări complexe de recepţie auditivă, de
recunoaştere vizuală, tulburări ale sferei afective, motivaţionale şi a altor funcţii psihice
(mnezice, de atenţie, de gândire), tulburări vestibulare, olfactive, gustative, ale ritmului
somn-veghe, viscero-vegetative, de câmp vizual, precum şi epilepsia temporală.

6.1.1.Tulburări ale recepţiei auditive

Afectarea recepţiei auditive diferă după cum leziunile sunt iritative sau
distructive. În cazul leziunilor iritative, apar halucinaţii auditive elementare de tipul
acufenelor (vâjâituri, pocnituri, zgomote) şi halucinaţii auditive complexe (voci, melodii).
În cazul leziunilor distructive, afectarea recepţiei auditive diferă ca profunzime,
după localizarea concretă a leziunii în cadrul reprezentanţei corticale a analizatorului
auditiv, după întinderea leziunii, după afectarea uni sau bilaterală a acesteia şi după

94
localizarea leziunii în zona audiosenzorială primară (ariile 41, 42) sau secundară (aria
22). Datorită proiecţiei bilaterale a căilor auditive, lezarea unui singur lob temporal nu
produce tulburări evidente de auz, ci cel mult o moderată hipoacuzie la urechea opusă.
Leziunile bilaterale pot determina apariţia unei surdităţi corticale.

6.1.2.Surditatea corticală
Ca şi în cazul analizatorului vizual, în cazul analizatorului auditiv, tulburarea cea
mai gravă se produce atunci când leziunea afectează bilateral ariile 41 si 42 Brodman din
circumvolutia Heschl. În acest caz este suprimată sensibilitatea auditivă primară, tradusă
prin pierderea capacităţii de a avea senzaţii auditive elementare.

6.1.3.Tulburarile provocate de leziunile ariilor auditive secundare

Cel mai frecvent întâlnite în clinică sunt: agnozia acustică; afazia senzorială;
amuzia; afazia amnestică. Astfel, tulburările sintezei aferente secundare sunt
semnificative, mai des întâlnite decât cele ale sintezei aferente primare.

6.1.4.Agnozia acustică
Agnozia acustică constă în tulburarea funcţiei calificate a analizatorului auditiv de
a diferenţia şi evalua identitatea sunetelor verbale şi muzicale, auzul ca funcţie
psihofiziologică bazală fiind conservat în limite aproximativ normale.
În procesul învăţării şi elaborării sistemului auzului verbal şi muzical, se
constituie coduri specifice de comparare şi evaluare a semnificaţiei şi funcţiei pe care
sunetele particulare o au în cadrul seriilor logice structurate ale cuvintelor şi respectiv
melodiilor.
Destrămarea codului fonematic din agnozia acustică atrage dupa sine şi tulburarea
procesului sintezei verbale de rang superior a cuvintelor şi sintagmelor (propoziţiilor).
Asemenea tulburări se înregistrează cel mai frecvent în cazul leziunilor localizate în ariile
auditive secundare din emisfera dominantă (stanga la dreptaci).
Întregul complex al deficitelor care alcătuiesc sindromul afaziei senzoriale
temporale are la bază destrămarea schemelor funcţionale ale auzului fonematic.

6.1.5.Afazia senzorială
În cadrul afaziei senzoriale putem delimita două grupe de tulburări: tulburări care
ţin de latura sonoră sau fonetică a limbajului şi tulburări care afectează latura semantică a
limbajului.
Tulburările din prima grupă constau din: incapacitatea de a discrimina sunetele
verbale şi de a le releva şi identifica fonemele în cadrul cuvintelor, dificultatea de a
pronunţa corect sunetele verbale (parafazia), dificultatea sau imposibilitatea de a efectua
corect analiza componentei acustice a cuvintelor prezentate oral sau scris. În asemenea
situaţii, bolnavii fie că scriu cu multe greşeli, substituind, omiţând sau dublând literele,
fie că înşiră grupuri de litere şi cuvinte la întâmplare din care nu se poate desprinde un
înţeles logic unitar.

95
 Apropiate sunt şi tulburările din planul citirii textelor mai grele, cu cuvinte mai
puţin uzuale sau în depistarea şi identificarea în cadrul textului dat a unor cuvinte
individuale, iar în cadrul cuvintelor a unor silabe sau sunete. Prin urmare, citirea capătă
un caracter lacunar, unele cuvinte sau secvenţe ale textului nefiind recunoscute fonetic,
bolnavul surprinzând doar în mare, global sensul celor citite.
Tulburările care vizează latura semantică a limbajului se concretizează în
reducerea sau pierderea capacităţii de înţelegere a conţinutului informaţional al cuvintelor
şi propoziţiilor. Destrămarea conturului duce şi la abolirea adresabilităţii sale obiectuale.
În cel mai bun caz, semnificaţia nu se pierde complet, dar devine foarte vagă, slab
definită, extinzându-se asupra unui întreg domeniu.
Legată de tulburarea laturii semantice a limbajului, în afazia senzorială este
alterată şi memoria verbală. Memoria verbală nu poate fi privită ca o simplă colecţie de
cuvinte izolate, constituită după principiul grămezii, ci ca o organizare sistemică, în
interiorul căreia cuvintele formează combinaţii cu determinaţii semantice specifice de tip
emergent. Fără asemenea conexiuni ar fi imposibil să operăm cu semnificaţia cuvintelor
detaşate de obiectele pe care le desemnează, iar funcţia de abstractizare-generalizare a
limbajului ar fi aproape nulă.
Aşadar, întelegerea adecvată a vorbirii celor din jur ca şi a propriei vorbiri
presupune o bună funcţionare a memoriei verbale sistemice, integrată ca ansamblu de
conexiuni logico-gramaticale.
Leziunile lobului temporal provoacă şi dezorganizări în sistemul structurilor
verbale. Astfel că, în sindromul afaziei senzoriale se corelează şi se condiţionează
reciproc, tulburările structurii interne a cuvintelor şi cele ale memoriei verbale atât sub
aspectul fixării cât şi al reactualizării. Bolnavul are dificultăţi în memorarea şi
reproducerea chiar a unui numar mic de cuvinte (3-5).

6.1.6.Amuzia
În principiu, logica tulburărilor structurilor verbale determinate de dezorganizarea
auzului fonematic este transferabilă şi la analiza tulburărilor structurilor muzicale
determinate de dezorganizarea auzului muzical.
Tulburarea acestei funcţii este mai pregnantă în cazul în care leziunea se
localizează la nivelul ariei 22 din emisfera subdominantă. Aceasta face ca afazia
senzorială să nu fie însoţită de amuzie şi invers.
În cazul amuziei, alterarea codului indicilor de discriminare-identificare a
înalţimii sunetelor, a raportului de înalţime dintre ele şi a liniei melodice a seriilor
sunetelor muzicale, bolnavul nu este în stare nici să sorteze sunetele după înalţime, nici să
recunoască identitatea melodică a unor secvenţe sonore şi nici să le reproducă. Totul se
transformă într-o sonoritate vag-difuză, lipsită de contur, din care bolnavul nu poate să
extragă nici încarcătura ideaţională, nici pe cea emoţională.

96
6.1.7.Afazia amnestică
Afectarea segmentelor inferioare şi mediale ale regiunii temporale (aria 21 si 37)
provoacă afazia amnestică, afazia transcorticală senzorială, afazia nespecifică.
Principala caracteristică a acestei forme de afazie senzorială rezidă în aceea că în
cadrul ei auzul fonematic rămâne mai mult sau mai puţin conservat.
Aceşti bolnavi se descurcă bine în sarcinile de discriminare şi identificare a
sunetelor verbale, a fonemelor şi silabelor opuse, de reproducere a silabelor izolate şi de
scriere după dictare. Dificultăţile încep să apară în sarcinile de memorare a seriilor
verbale şi de reproducere a lor. Repetările nu ajută.
Se încearcă o compensare prin perseveraţii (reproducerea de mai multe ori a
aceluiaşi cuvant) şi confabulaţii (reproducerea unor cuvinte care nu au figurat în seriile
stimul). Mai slabe sunt performanţele în memorarea şi reproducerea şirului de propoziţii
simple.
O tulburare caracteristică este şi modificarea ordinii de reproducere a cuvintelor
date spre memorare. Bolnavii cu afazie amnestică înţeleg relativ bine semnificaţia
cuvintelor. Totuşi, în seriile verbale lungi încep să apară tulburări atât în realizarea
sensului de ansamblu al comunicării (discursului), cât şi în raportarea obiectuală a unor
cuvinte. Se produce aşa numita fragmentare semantică a fluxului verbal. Cuvintele
prezentate la intervale scurte unul de altul îşi anulează reciproc adresabilitatea sau
raportarea semantică.

6.1.8.Tulburări în recunoaşterea vizuală

Leziunile temporale inferioare provoacă tulburări în procesul integrării percepţiei
vizuale complexe şi în recunoaşterea vizuală a obiectelor.
Kluver si Bucy (1938) au arătat că ablaţia lobului temporal determină un sindrom
caracterizat prin tulburări în învăţarea şi memorarea sarcinilor vizuale, prin exagerarea
tendinţei orale (duce totul la gură), prin indiferenţă (placiditate) şi hipersexualitate.
Rezultă că lobul temporal participă prin regiunile sale medio-inferioare la folosirea şi
integrarea informaţiei vizuale şi comportamental-instrumentale, în învăţarea unor
patternuri noi în raport cu noi soluţii. Emisfera stangă joacă rolul principal în
recunoaşterea şi reglarea comportamentului în raport cu stimulii vizuali obişnuiţi,
cotidieni; iar emisfera dreaptă se dovedeşte mai direct implicată în discriminarea şi
recunoaşterea stimulilor vizuali mai puţin uzuali.

6.1.9.Tulburări ale sferei afective şi motivaţionale

În leziunile temporale inferioare apar tulburări ale afectivităţii şi motivaţiei.
Dintre tulburările afective, mai pregnante sunt: scăderea tonusului emoţional general,
reducerea agresivităţii, intensificarea emoţiei de frică şi spaimă.
Stimularea la om a convexităţii lobului temporal provoacă tristeţe, teamă de
moarte iminentă, simtamantul singurătăţii.

97
 Stimularea complexului amigdalian provoacă anxietate şi teamă însoţite de dureri
epigastrice

6.1.10.Tulburarea altor funcţii psihice

Prin poziţia sa de nod- releu în ansamblul organizării cerebrale, lobul temporal
este implicat direct sau indirect în realizarea unei game întinse de funcţii şi procese
psihice. În afara tulburărilor descrise vom lua în consideraţie şi tulburarea funcţiei
mnezice, tulburarea atenţiei, tulburarea gândirii.
Leziunile temporale stângi dau tulburări semnificative ale memoriei şi
reproducerii materialului verbal simbolic.
Leziunile temporale drepte provoacă tulburări severe ale procesului de
recunoaştere.
Lobectoniile temporale bilaterale cu implicarea hipocampului produc tulburări de
memorie persistente şi de durată.
Leziunile hipocampice bilaterale determină deficitul cel mai mare de memorie.
Lobectoniile temporale drepte provoacă un deficit mai puţin sever decat cele
stângi.
Bolnavii cu leziuni temporale în hemisfera dominantă stângă şi cu afazie
senzorială, deşi în mare îşi păstrează capacitatea de abstractizare-generalizare, nu reuşesc
să efectueze în minte serii succesive de operatii care presupun o permanentă susţinere şi
mediere verbală. Dificultăţi apar şi în rezolvarea sarcinilor nonverbale, în ordonarea
logică a unor imagini, în texte nonverbale de inteligenţă şi în sarcinile de calcul mintal.
În cazul leziunilor temporale drepte înregistrăm tulburări semnificative în
rezolvarea acelor tipuri de situaţii problematice care reclamă operarea cu concepte
figurale, cu scheme şi relaţii spaţiale. Tulburările respective se accentuează când leziunile
temporale se conjugă cu cele parietale şi occipitale.

6.1.11.Tulburări vestibulare
Aceste tulburări se datorează proiecţiei fibrelor vestibulare în lobul temporal. Ele
se manifestă prin vertije permanente sau proxistice, cu senzaţie de rotire sau deplasare în
plan vertical. Stimularea circumvoluţiei temporale superioare poate produce ameţeli.
În cazul leziunilor temporale apar şi tulburări de echilibru, tranzitorii sau
permanente cu diminuări bruşte şi de scurtă durată a tonusului muscular sau crize de
hipertonie unilaterală.

6.1.12.Tulburări olfactive
Astfel de tulburări manifestate sub formă de hiposmii, parosmii şi halucinaţii
olfactive pot fi întâlnite în cadrul epilepsiei temporale. Penfield şi Perot (1963) au descris
răspunsuri olfactive la om prin stimularea uncusului hipocampic şi a porţiunii inferioare a
circumvoluţiei parietale ascendente.

98
6.1.13.Tulburări gustative
Tulburările gustative apar foarte rar, sub formă de halucinaţii însoţite uneori de
mişcări oro-masticatorii inconştiente, în cadrul epilepsiei temporale.

6.1.14.Tulburarea ritmului somn-veghe

Această tulburare însoţită de hipersomnii, uneori de tip narcoleptic, alteori cu
aspect de mutism akinetic este rar întâlnită.

6.1.15.Epilepsia temporală
Simptomele paroxistice din cadrul epilepsiei temporale sunt extrem de polimorfe
datorită particularităţilor morfofuncţionale ale lobului temporal. Ele se manifestă prin
halucinaţii auditive simple şi complexe, halucinaţii olfactive, halucinaţii vizuale
complexe, stări de vis cu alterarea conştiinţei cu privire la lumea exterioară, tulburări
paroxistice de vorbire.
În acest timp, bolnavul retrăieşte ca în vis, câteva minute, scene din viaţa sa
anterioară, sau crede că este în altă localitate, are halucinaţii vizuale şi uneori olfactive.
Alteori, criza epileptică se manifestă prin halucinaţii vestibulare, stări depresive,
anxietate, euforie, automatisme simple (mişcări de sugere, masticaţie, frecarea mâinilor)
sau complexe (automatisme ambulatorii, deplasarea pe distanţe diferite cu starea de
conştiinţă aparent normală dar cu amnezia retrogradă a faptelor, tulburări paroxistice
vegetative, manifestări critice erotice etc.

6.2. PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI OCCIPITAL

Lobul occipital care reprezintă 1/10 din volumul total al creierului are câmpuri
arhitectonice care se dispun concentric în jurul scizurii calcarine. În imediata sa apropiere
se găseşte aria 17 Brodmann la care sosesc aferenţe de la corpul geniculat extern
homolateral, prin intermediul radiaţiilor optice.
Astfel aria 17 sau aria striată reprezintă nucleul analizatorului care realizează
integrarea primară a capacităţii de a avea senzaţii vizuale.
Ariile 18 (peristriate) şi 19 (prestriata) care se găsesc în jurul ariei 17 sunt prin
excelenţă asociative. Câmpul 19 are conexiuni cu câmpurile 17 si 18 homo şi
controlaterale, precum şi cu ariile prefrontale, motorii 6 şi 8, cu ariile senzitive 3, 1, 2, 5
şi 7 şi cu ariile auditive 22, 21 şi 39.
Prin integrarea secundară, obiectuală şi sintactică, ariile asociative 18 şi 19 au un
rol de prim ordin în organizarea imaginii optice, în sintetizarea percepţiilor şi în
recunoaşterea vizuală a lumii exterioare.
Tot la nivelul zonelor asociative se realizează şi integrarea de tip propoziţional,
discursiv, constând în perceperea relaţiilor dintre obiectele prezentate simultan sau

99
succesiv şi în sistematizarea generalizată, prin intermediul cuvântului şi al informaţiei
obiectuale particulare.
Împreună cu ceilalţi lobi (frontal, parietal şi temporal), lobul occipital participă la
integrarea şi realizarea modalităţilor superioare de codificare a informaţiei, cum este de
pildă codificarea prin intermediul sistemului semnelor grafice din cadrul limbajului scris.
Leziunile localizate la nivelul acestui lob pot determina fie tulburări de câmp vizual
(afectarea ariei 17), fie un sindrom psihovizual (afectarea ariilor asociative 18 şi 19)
format dintr-o gamă variată de tulburări gnozice vizuale, iluzii vizuale (imagini
perceptive deformate) şi halucinaţii vizuale (apariţia unor imagini de tip perceptiv în
absenţa unor obiecte sau fenomene reale).

6.2.1.Tulburări ale senzorialităţii vizuale şi ale integrării primare

În lumina psihoneurologiei contemporane sensibilitatea modală înalt diferenţiată
şi specializată, cum este cea vizuală este o funcţie integrată multinivelar la nivel periferic,
la nivel subcortical şi la nivel cortical, trebuind interpretată ca expresie a activităţii
unitare a întregului analizator. Lezarea oricăreia dintre verigile analizatorului vizual va
afecta parţial sau total sensibilitatea specifică.
În ceea ce priveşte veriga corticală, tulburările propriu-zise de sensibilitate se
înregistrează atunci când leziunea se localizează în zona care formează nucleul
analizatorului.
În cazul analizatorului vizual, această zonă nucleul este reprezentată de aria 17
Brodmann. În funcţie de întinderea leziunii, de localizarea ei şi de situarea unilaterală sau
bilaterală, se produc forme şi grade diferite de tulburare a câmpului vizual.

6.2.2.Tulbnurări de câmp vizual.

Leziunile parţiale uni sau bilaterale ale lobului occipital duc la îngustarea sau
fragmentarea câmpului vizual. În percepţie, tulburările de câmp vizual se manifestă prin
reducerea volumului, adică a numărului de obiecte sesizabile şi conştientizabile, fiind
omise cele dintr-o jumătate sau alta a câmpului vizual. Aferenţele cele mai importante ale
câmpului 17 vin de la corpul geniculat lateral homolateral prin intermediul radiaţiilor
optice. Pe buza superioară a scizurii calcarine se proiectează fibrele nervoase din partea
superioară a retinei deci câmpul vizual inferior.
La nivelul buzei inferioare a scizurii calcarine sosesc proiecţiile din partea
inferioară a retinei deci câmpul vizual superior. În partea posterioară a câmpului 17 se
proiectează majoritatea fibrelor musculare. Tulburarea câmpului vizual reprezintă
simptomul major al leziunilor occipitale.
Ea se datorează lezării radiaţiilor optice şi a ariilor de proiecţie. În leziunile
occipitale tulburările de câmp vizual pot fi rar paroxistice. Unul din simptomele cele mai
frecvente de afectare a câmpului vizual în cazul leziunilor occipitale unilaterale este
hemianopsia homonimă laterală.
În cazul legării buzei superioare sau inferioare a scizurii calcarine apare o
hemianopsie unilaterală caracterizată prin afectarea jumătăţii inferioare sau superioare a

100
câmpului vizual, limita orizontală fiind de regulă nulă în timp ce limita verticală este de
obicei variabilă. Lezarea unei singure buze a scizurii calcarine dă o tulburare de câmp
vizual în cvadrant.
Lezarea occipitală bilaterală provoacă o hemianoprexie laterală homonimă
bilaterală cu conservarea vederii centrale.

6.2.3.Cecitatea corticală
Cecitatea corticală, rar întâlnită se datorează atingerii bilaterale a câmpului 17.
Extinderea leziunii la verigile anterioare duce la apariţia şi a unui agnozii asociate. Ea se
manifestă prin pierderea totală a vederii, prin nedistingerea formei şi culorilor pe care
bolnavul le ignoră uneori. Reflexele de clipire la ameninţare şi iluminare sunt abolite.
Papila nervului optic şi reflexele pupilare sunt normale.
Halucinaţiile vizuale elementare şi complexe sunt frecvente.

6.2.4.Reducerea acuităţii vizuale

La bolnavii cu leziuni ale anumitor zone din aria proiecţiei primare se poate
produce şi o diminuare a contrastului dintre figură şi fond şi de aici o estompare a
contururilor obiectelor. Aceasta face dificilă identificarea lor şi orientarea în spaţiu.

6.2.5.Tulburarea sensibilităţii cromatice.

Lezarea anumitor porţiuni din aria 17 Brodmann provoacă tulburări majore în
discriminarea şi recunoaşterea culorilor.
Treptele se situează între nesesizarea tonurilor cromatice şi cecitatea cromatică
centrală (pierderea completă a sensibilităţii cromatice).

6.2.6.Tulburarea sensibilităţii luminoase

Recepţia şi discriminarea luminii, relevarea deosebirilor de intensitate dintre
stimulii luminoşi, diferenţierea luminii de întuneric, constituie funcţia de bază, filogenetic
cea mai veche a analizatorului vizual. Ea reprezintă însăşi capacitatea de a vedea. De
aceea, afectarea ei apare în leziunile ariei 17 Brodmann, ca un deficit major, care atrage
dupa sine tulburări grave şi la nivelul structurilor superioare ale percepţiei vizuale.
Afectarea sensibilităţii luminoase ca şi a celei cromatice înregistrează grade diferite de
profunzime:creşterea pragului senzorial inferior, în care caz, pentru provocarea unei
senzaţii de lumină este necesară o intensitate semnificativ mai mare a stimulului decat în
mod normal;creşterea pragurilor diferenţiale, astfel ca pentru a putea fi deosebiţi şi
individualizaţi doi stimuli luminoşi, diferenţa de intensitate dintre ei trebuie să fie de
câteva ori mai mare decat normal (Gregory 1973) ; scăderea generală a nivelului
sensibilităţii până la apariţia fenomenului de amblopie; cecitatea corticală totală, cu
pieredere propriu-zisă a capacităţii de a vedea, fenomen care apare în cazul lezării
bilaterale a ariei 17 Brodmann. Unii din aceşti bolnavi nu recunosc că nu văd, iar la
întrebările care li se adresează evită să se angajeze în discuţie, încercând să se comporte
ca şi cum ar vedea.

101
6.2.7.Tulburări ale percepţiei obiectuale
Percepţia vizuală este una dintre formele cele mai complexe ale gnoziei senzoriale
fiind totodată şi cea mai bogată din punct de vedere informaţional. Leziunile lobilor
occipitali prezintă o mare importanţă pentru psihologie prin faptul că oferă date esenţiale
pentru elaborarea unei teorii generalizate a percepţiei.

6.2.8. Tulburarea integralităţii şi structuralităţii

Cercetătorii şcolii gestaltiste au stabilit că principala caracteristică a percepţiei în
genere şi a celei vizuale îndeosebi o constituie structurabilitatea sau integralitatea.
Aceasta rezidă în reflectarea şi conştientizarea obiectelor ca entităţi unitare, integrale,
ireductibile la elementele sau părţile care le copmun. Leziunile lobului occipital localizate
la nivelul ariilor asociativ-integrative 18 şi 19 Brodmann duc în primul rând la afectarea
structuralităţii imaginii perceptive. Lezarea unilaterală a unei zone întinse a lobului
occipital provoacă o dezintegrare primară unilaterală a percepţiei.
Extinderea leziunii asupra zonei simetrice contralaterale, duce la destrămarea
globului a structuralităţii percepţiei, fenomen denumit agnozie optică.
În formele mai grave, bolnavul nu poate recunoaşte nici obiectele cele mai simple
deşi le recunoaşte la pipăit sau prin auz. Aceasta nu se datorează defectelor de memorie ci
destrămării structuralităţii percepţiei.
În cazul lezării cortexului vizual stâng şi a substanţei albe subiacente, agnozia se
extinde şi asupra cititului. Pacientul cu alexie agnozică sau alexie fără agrafie (agnozie
vizual-verbală) este incapabil de a citi litere, cuvinte sau fraze deşi păstrează capacitatea
de a le copia. Din cauza hemianopriei pacientul este orb pentru câmpul său vizual drept,
informaţiile vizuale pătrunzând numai în emisferul drept prin câmpul vizual stâng.
Agnozia pentru culori este definită ca o tulburare de identificare a culorilor în
lipsa vreunei discromatopsii, afazii sau degradări intelectuale. La bolnavii cu leziuni
occipitale stângi când pacientul se află în imposibilitatea de a denumi culorile obiectelor
perfect recunoscute şi identificate, avem de-a face cu o anomie şi nu cu o agnozie.
Agnozia spaţială se manifestă prin tulburări de percepţie, reprezentare şi
înţelegere a spaţiului prin tulburări de manipulare a datelor spaţiale, prin pierderea
memoriei topografice, prin pierderea posibilităţii de localizare a obiectelor, prin
imposibilitatea de a compara mărimi măsurate şi prin pierderea vederii stereocopice.
Tulburarea manipulării spaţiale constă în neglijarea unui hemispaţiu în
imposibilitatea de a se orienta pe o hartă, prin neputinţa de a reprezenta un plan bine
conturat şi prin incapacitatea subiectului de a recunoaşte locurile familiare deşi le poate
descrie.
Prin urmare în condiţiile păstrării acuităţii vizuale agnoziile vizuale se manifestă
printr-o tulburare de recunoaştere şi identificare vizuală a obiectelor, imaginilor,
scrisului, fizionomiilor (prosopagnozie),aspectelor mimice , a culorilor şi a spaţiului.

102
6.2.9.Tulburarea percepţiei formei, dimensiunilor şi mişcărilor obiectelor
Structuralitatea reprezintă o determinare intrinsecă a obiectelor care face ca ele să
fie ceea ce sunt şi care stă la baza identificării lor perceptive.
Forma, mărimea şi mişcarea sunt însuşiri particulare, care în percepţie se relevă ca
atare şi care chiar în condiţii normale pot suferi anumite modificări, denaturări (în iluzii)
Leziunile lobilor occipitali provoacă alterări serioase ale acestor însuşiri care face dificilă
sau imposibilă recunoaşterea obiectelor.
Iluziile şi halucinaţiile vizuale sunt întâlnite frecvent în sindroamele psihovizuale.
Fenomenologic, iluziile vizuale au fost reunite sub denumirea de metamorfopsie. În
cadrul acestora, tulburarea percepţiei vizuale se referă la forma, mărimea şi mişcarea
obiectelor. După Critchley (1949) metamorfopsiile pot fi divizate în 7 clase:
1)Denaturări ale mărimii şi dimensiunii obiectelor: macropsie, micropsie,
deformarea după o singură dimensiune (alungire, turtire, îndoire etc).
2)Oblicizarea liniilor sau dimensiunilor verticale sau orizontale.
3)Inversiunile (perceperea ca în oglindă).
4)Alterarea conţururilor obiectelor
5)Denaturarea culorilor obiectelor (acromatopsie)
6)Fragmentarea conţururilor obiectelor.
7)Tulburarea percepţiei mişcărilor. La acestea Critchley a mai adaugat teleopsia
(obiectele sunt percepute îndepărtate şi mici); pelopsia (fenomen opus teleopsiei obiectele
sunt percepute mai mari şi mai aproape de subiect); pierderea dimensiunii stereoscopice
(obiecte sunt percepute plat); perseveraţiile (prelungirea exagerată a imaginilor
consecutive);. aloestezia optică (obiectul este perceput în câmpul vizual opus celui în care
este prezentat); poliopsia (multiplicarea obiectului, bolnavul percepând obiectul în mai
multe ipostaze sau situaţii).
Tulburătile combinate optico-motorii în care încadrăm sindromul Balint. Acest
sindrom apare în leziunile occipitale şi cuprinde trei simptome principale : paralizia
psihică a privirii, ataxia optică, inatenţia vizuală.
Paralizia psihică a privirii se caracterizează prin dezorganizarea programelor
executive ale mişcărilor oculare voluntare, de inspecţie şi explorare a câmpului perceptiv
extern, cu conservarea mobilităţii oculare reflexe.Aceasta determină serioase tulburări ale
percepţiei şi aprecierii distanţelor şi reducerea câmpului vizual până la a cuprinde un
singur obiect. Privirea bolnavului vagabondează la întâmplare pe obiectele din jur,iar
când se fixează asupra unuia celelalte dispar complet din sfera percepţiei.
Ataxia optică constă în perturbarea coordonării optico-manuale în dificultatea
bolnavului de a apuca obiectul pe care îl fixează cu privirea.

103
 Inatenţia vizuală rezidă în îngustarea considerabilă a sferei de cuprindere a
atenţiei. Bolnavul este atent doar pe axa de fixare a privirii. Simptomele care alcătuesc
sindromul Balint pun şi mai pregnant în evidenţă rolul componentelor oculo-motorii în
percepţia obiectuală complexă. Acestea îndeplinesc două funcţii esenţiale: de inspecţie,
fixare şi explorare a obiectului şi de calchiere şi reproducere după principiul asemănării
izomorfice a punctelor modale care determină conturul şi forma obiectului. Alterarea
oricărei dintre aceste două funcţii atrage după sine tulburarea serioasă a percepţiei vizuale
obiectuale.

6.2.10.Cecitatea psihică
Cecitatea psihică rezidă în imposibilitatea recunoaşterii obiectelor şi a
întrebuinţării lor care altminteri bolnavul le percepe clar şi le poate descrie sau desemna.
Asemenea tulburări apar cel mai fregvent în cazul emisferei nedominante şi se manifestă
îndeosebi în perceperea fizionomiilor. Persoanele familiare, cunoscute devin pentru
bolnav străine. Bolnavul poate reproduce după model un obiect, dar nu reuşeşte să facă
acest lucru din memorie. Aici ar fi afectat mecanismul de proiectare sau aplicare a
mulţimii informaţionale actuale pe repertoriul patternurilor integrative din tezaurul
memorativ

Rezumat

In aceasta unitate de studiu sunt prezentate tulburari ale perceptiei auditive la

nivel cortical ( surditatea corticala , agnozia acustica , afazia senzoriala , tulburari in
recunoasterea vizuala , sindromul Kluver – Bucy , tulburari de atentie , tulburari de
gandire )
Deasemenea sunt prezentatesi tulburari ale senzorialitatii vizuale si ale integrarii
primare,tulburari de camp visual,reducerea acuitatii vizuale,tulburarea sensibilitatii
cromatice,luminoase,tulburari ale perceptiei obiectelor ( formei,dimensiunilor si miscarii
, tulburari combinate optico-motorii , cecitatea psihica )

Cuvinte cheie
– Surditate corticala
– Agnozie acustica
– Amuzia

104
 – Epilepsie temporala
– Cecitate corticala si psihica
– Metamorfopsie

Teste de autoevaluare
1. Precizati simptomele principale ale sindromului Balint. (pg. 96 )
2. Ce este agnozia pentru culori ? (pg. 98 )
3. Definiti cecitatea corticala . (pg. 93 )
4. Simptomele paroxistice din cadrul epilepsiei temporale . (pg. 94 )
5. Sindromul Kluver - Bucy. (pg. 97 )

Concluzii
In aceasta unitate studentul poate intelege ca lobul temporal nu trebuie privit ca o
entitate anatomica izolata datorita conexiunilor sale multiple , corticale si subcorticale , in
special cu sistemul limbic oferindu-i unrol determinant in integrarea polisenzoriala ,
auditiva , vizuala , somestezica.
Deasemenea leziunile lobilor temporali antreneaza o serie de tulburari ce duc la
aparitia diferitelor sindroame.
Prezentarea patologiei lobilor occipitali evidentiaza faptul ca leziuni localizate la acest
nivel determina o gama variata de tulburari ale gnoziei vizuale altor structuri
psihocomportamentale in care este implicata informatia vizuala.

105
Unitate de studiu 7. Aspecte de principiu în apariţia tulburărilor de
tip cortical : Agnozii , Apraxii , Amuzii

Cuprins
Obiective ............................................................................................................... 107
Cunoștințe preliminarii ......................................................................................................................... 107

Resurse necesare și recomandări de studiu. ........................................................................................ 107

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................. 108

7.ASPECTE DE PRINCIPIU ÎN APARIŢIA TULBURĂRILOR DE TIP CORTICAL ............................................ 108

7.1.Agnoziile ...................................................................................................................................... 109

7.2.Apraxiile ...................................................................................................................................... 109
7.3.Apraxia constructivă ................................................................................................................... 110
7.4.Apraxia de îmbrăcare .................................................................................................................. 110
7.5.Afazia........................................................................................................................................... 110
7.6.Afazia expresivă Broca ................................................................................................................ 111
7.7.Afazia Wernicke .......................................................................................................................... 111
7.8.Afazia anomică ............................................................................................................................ 111
7.9.Afazia globală .............................................................................................................................. 111
7.10.Afazia de conducere.................................................................................................................. 111
7.11.Afazia transcorticală senzitivă................................................................................................... 112
7.12.Afazia transcorticală motorie.................................................................................................... 112
7.13.Amuziile .................................................................................................................................... 112
7.14.Asimboliile................................................................................................................................. 112
Rezumat ................................................................................................................................................ 113

Cuvinte cheie ........................................................................................................................................ 113

Teste de autoevaluare .......................................................................................................................... 114

Concluzii ................................................................................................................................................ 114

106
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să definească noțiunea de agnozie
- să definească noțiunea de apraxie si tipurile acesteia
- să definească tipurile de afazii
- să definească amuziile

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei personalității,
psihologiei sociale și psihiatriei.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 si vol. 2, Editura

Medicala 2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008
 Botez M.I. , Alexandru S. , Dobrota I.- Elemente de neuropsihologie ,
Editura Stiintifica , 1971
 Botez M.I. – Neuropsihologie clinica si psihologia comportamentului ,
Editura Bucuresti , 1996

107
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

7.1, ASPECTE DE PRINCIPIU ÎN APARIŢIA TULBURĂRILOR

DE TIP CORTICAL.

Dezvoltarea funcţiilor psihice superioare este legată de dezvoltarea scoarţei

cerebrale. La om, localizarea este aproape absolută neexistând practic nici o funcţie
reflexă care să nu fie reprezentată şi controlată de scoarţa cerebrală.
Realizarea proceselor psihice de tip conştient nu poate fi concepută în afara
scoarţei cerebrale. Ea reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt unde se desăvârşeşte
prelucrarea semnalelor informaţionale provenite din mediul intern şi cel extern, se
elaborează produse psihice finale (percepţii, reprezentări, scheme, concepte, trăiri
emoţionale, dorinţe, aspiraţii, scopuri), se constituie analiza critică a rezultatelor obţinute
şi se stabilesc modalităţi de perfecţionare şi optimizare ulterioară a activităţii. Scoarţa
este sediul unui mecanism informaţional care asigură asimilarea de către individ, în
cursul evoluţiei sale ontogenetice, a experienţei socioculturale elaborate istoriceşte.
Ea devine organul care face posibilă socializarea şi umanizarea în plan
psihocomportamental a individulul.
Este logic în acest caz, că afecţiuni difuze sau în focar ale scoarţei cerebrale să
provoace tulburări severe ale proceselor psihice superioare şi ale calităţilor
comportamentului specific uman. În analiza tulburărilor de tip cortical se impune să
ţinem seama de următoarele aspecte de principiu:
a)Esenţială în producerea unei tulburări psihocomportamentale este nu numai
localizarea leziunii ci şi întinderea ei. Localizarea poate determina modalitatea tulburării
(senzorială, motorie, de limbaj sau gândire) iar întinderea acesteia – gravitatea tulburării.
b)Orice leziune, oricât ar fi de localizată sau circumscrisă provoacă două genuri
de tulburări: primare, legate de afectarea zonei propriu-zise care participă direct la
integrarea funcţiei psihice respective şi secundare, produse de întreruperea unor circuite,
de comprimare a zonelor vecine sau mai îndepărtate

108
 c)Tulburările au un caracter dimanic după cauza care le produce. Ele pot debuta
brusc (hemoragie cerebrală) sau lent (evoluţia unei tumori). Funcţiile simple se pot
restabili spontan, iar funcţiile complexe se restabilesc mai greu.
d)Leziunile la nivel cortical pot provoca tulburări psihocomportamentale specifice
şi nespecifice. Tulburările specifice se circumscriu unei anumite funcţii: (senzorială,
motorie, limbaj, etc). În clinică ele sunt grupate în câteva sindroame principale: agnazii,
apraxii, afazii (pure şi complexe), asimbolii şi amuzii.

7.1.Agnoziile
Agnoziile sunt produse de afecţiuni sau leziuni ale sistemelor sintezei aferente şi
mecanismelor memoriei obiectuale. Ele se caracterizează prin dificultatea sau
imposibilitatea bolnavului de a recunoaşte obiectele externe sau părţi ale propriului corp
în ciuda faptului că funcţia sensibilităţii modale specifice şi structura de ansamblu a
intelectului sunt bine conservate.
În agnozie este compromisă activitatea integrativă nu a zonelor de proiecţie
primară ci a celor asociative secundare. Nerealizarea recunoaşterii poate avea la bază o
destrămare sau o blocare a modelelor informaţionale individuale sau generalizate ale
obiectelor la nivelul memoriei de lungă durată, precum şi disfuncţii ale blocurilor
interpretative. Prin urmare, agnoziile nu sunt generate în exclusivitate de afecţiuni ale
zonelor cortexului cerebral. Dacă imaginea psihică a obiectului perceput este rezultatul
activităţii unitare a întregului sistem aferent – eferent (analizator) atunci lezarea oricărei
verigi componente a acestora poate avea ca efect final pierderea capacităţii de
recunoaştere a obiectelor percepute.

7.2.Apraxiile
Apraziile reunesc tulburările capacităţii de a performa în mod adecvat activităţile
motorii complexe subordonate unei intenţii sau unui scop. Pentru îndeplinirea unor
sarcini, pentru atingerea unor obiective este necesară elaborarea unor programe acţional
motorii adecvate şi derularea lor în comformitate cu o anumită logică. Aceste programe
includ mişcări particulare a diferitelor grupe de muşchi. Fiecare mişcare devine o
secvenţă operaţională subordonată schemei de ansamblu a acţiunii ce trebuie performată.
Când se dă comanda de execuţie trebuie activat programul în ansamblul său iar nu doar
secvenţele izolate ale lui. Apraxia apare ca o consecinţă a dezorganizării acestei scheme
logice de execuţie, fără a manifesta vreun deficit motor şi fără a fi destrămat modelul
mintal al actului motor. Bolnavul nu este în stare să realizeze acţiunile cerute în vederea
atingerii unui obiectiv sau scop. Dificultatea majoră nu constă în efectuarea mişcărilor în
general ci în selectarea şi legarea logică a acestora în timpul execuţiei, potrivit cerinţelor
sarcinii ce trebuie rezolvată.
Pentru a se produce o apraxie este uneori necesară existenţa a două sau mai multe
leziuni localizate bilateral în ambele emisfere. Adesea o singură leziune chiar dacă este
localizată în zona principală nu provoacă asemenea sindroame. Evident, apraxia se referă
numai la tulburarea programelor de execuţie a acţiunilor motorii învăţate şi nu la cele
reflexe, necondiţionate înnăscute. În general se disting trei feluri de apraxii: apraxia
ideatorie, apraxia ideomotorie, apraxia motorie.

109
 Apraxia ideatorie se caracterizează prin imposibilitatea de a executa o serie de
mişcări complexe, în vederea îndeplinirii unei act. Bolnavul nu posedă formula mişcărilor
pe care trebuie să le execute pentru a îndeplini un act. Exemplu: seria complexă de
mişcări pentru aprinderea unei lumânări cer chibritul Fiecare mişcare în parte este
posibilă, dar seria complexă de mişcări în vederea executării acestui act este imposibilă.
Apraxia ideomotorie de obicei unilaterală constă în faptul că bolnavul, deşi
posedă formula mişcărilor şi că fiecare mişcare în parte poate fi executată, bolnavul nu
poate îndeplini actul ordonat. Un bolnav se putea alimenta numai cu mâna stângă, deci
posedă formula mişcărilor.
Apraxia motorie se caracterizează printr-o inhibiţie a iniţiativei motorii fără ca
muşchii respectivi să fie paralizaţi. Mişcările fixate prin obişnuinţă: a bea, a stinge o
lumânare nu sunt posibile. Aici intră şi lipsa coordonării muşchilor buzei, limbii,
laringelui, în vederea obţinerii limbajului articulat.
În funcţa proxică intervine activitatea mai multor zone din emisfera dominantă. Se
poate vorbi mai bine de predominarea unei apraxii asupra celeilalte.
Regiunea care produce apraxie se întinde din regiunea parietală până în regiunea
frontală. Apraxiile ideatorie şi ideomotorie sunt produse mai ales de leziunile parietale,
pe când cea motorie apare în cazul lezării regiunii frontale (piciorul F3, F2).
7.3Apraxia constructivă se produce prin lezarea lobilor parietali şi a
circumvoluţiilor învecinate din lobul occipital. Bolnavul nu poate construi din beţe de
chibrit un pătrat, un romb, etc.
7.4.Apraxia de îmbrăcare constă în imposibilitatea de a aplica la corpul propriu
formula spaţială de a se îmbrăca. Ea este produsă de lezarea lobului parietooccipital al
hemisferei minore.
Agrafia ar fi tot o formă de apraxie constructivă. Ea este produsă de lezarea
piciorului F2.
7.5.Afazia subsumează ansamblul tulburărilor sistemului general al limbajului, a
posibilităţii de a exprima gândirea în cuvinte sau propoziţii sau de a înţelege, de a recepta
ideile altora exprimate în cuvinte sau propoziţii, produse de leziuni localizate la nivelul
scoarţei cerebrale, cu conservarea intactă a aparatelor periferice sau de execuţie. Vom
face deci distincţie între afazii şi alte tulburări de limbaj de origine periferică.
Limbajul este o funcţie complexă cu organizare sistemică, presupunând interacţiunea
coordonată a mai multor verigi: de recepţie, de decodificare, de engramare, de
exprimare, de combinare.
În cazul leziunilor cerebrale pot fi afectate parţial sau total una sau câteva
asemenea verigi. În virtutea caracterului său sistemic, afectarea chiar şi a unei singure
verigi se repercutează negativ asupra sistemului limbajului în ansamblu. Una din cele mai
acceptate clasificări este următoarea: afazia Broca (motorie, expresivă), afazia Wernicke
(senzorială, receptivă), afazia globală, anomia, afazia de conducere, afazia transcorticală
motorie, afazia transcorticală senzitivă, sindromul de izolare a ariei vorbirii.
110
 7.6.Afazia expresivă Broca (motorie) are ca tulburare dominantă dezorganizarea
funcţiei articulatorii. În cazuri grave, bolnavul nu poate emite sau scrie nici un cuvânt. În
afazia motorie cronică, pacienţii au leziuni care se extind şi dincolo de aria Broca. Ariile
implicate în afazia Broca persistentă sunt: porţiunea posterioară a F3 şi porţiunea
inferioară a circumvoluţiei centrale.
7.7.Afazia Wernicke, senzorială sau receptivă, cu deficit cognitiv constă în
tulburarea severă a capacităţii de decodare semantică a cuvintelor auzite, deci de
înţelegere a limbajului vorbit, scris şi citit. Pacienţii cu o asemenea afazie substituie
sunetele, le inversează, cuvintele apărând fonetic denaturate (parafazie adică înlocuirea
unui cuvânt prin altul apropiat ca pronunţare dar cu sens diferit)-ex: sare în loc de mare
sau tos în loc de cos.
Jargonafazie constă în utilizarea de către bolnav a unor cuvinte noi inexistente,
formate de ei, fără semnificaţie. Exemplu: nu mă tasă în loc de nu mă lasă. Ea apare
în cazul lezării părţii posterioare a primelor două circumvoluţii, temporale a girusului
angular şi supramarginal şi a ariei 37. Jargonafazia persistentă şi parafazia se
datorează lezării girusului supramarginal.

7.8.Afazia anomică
Caracteristica primară a afaziei anomice, constă în dificultatea generală de a
denumi obiecte în prezenţa înţelegerii auditive intacte, a exprimării gramaticale
corecte, a articulării bune şi a fluenţei. Afazia anomică este adesea cea mai uşoară
formă de afazie, reprezentând uneori punctul terminal al recuperării altor forme de
afazie. Ea poate caracteriza şi stadiul de început al afaziei progresive primare.
Bolnavul cu anomie, spre deosebire de cel cu afazie anomică nu recurge la perifraze
şi evită să se angajeze în comunicare.
7.9.Afazia globală apare în cazul leziunilor extinse care implică aria Broca şi
Wernicke. Ea are efecte dăunătoare asupra prognosticului, similar unei hemisferectomii
(tehnică folosită în trecut la pacienţii cu epilepsie intratabilă, care a fost abandonată în
ultimii ani). Individul care manifestă afazie globală poate reproduce o vorbire serială sau
automată (ex. poate să numere, să reproducă zilele saptămânii, să spună o rugăciune,
etc.).În general, afazia globală apare în cazul leziunilor cerebrale extinse, adică din
ambele hemisfere.
La copii deficitul poate fi recuperat în oarecare măsură. Infarctele cerebrale de la
nivelul substanţei albe periventriculare duc la o afazie globală ireductibilă.
7.10.Afazia de conducere apare în situaţiile în care există o întrerupere a căilor de
comunicare dintre ariile Broca şi Wernicke apare deconexiunea celor două arii ducând la
un sindrom caracterizat prin limbaj spontan aproape normal, cu rare greşeli parafazice şi
performanţe cognitive foarte bune. Însă, în momentul în care pacientul este pus să repete
după examinator cuvintele, de exemplu “şal”, este pronunţat după mai multe încercări:
“val”, “mal”, “cal”, “pal”, uneori pacientul neajungând la forma corectă sau depăşind-o,
continuând să facă diverse combinaţii fonetice apropiate de cuvântul iniţial.

111
 Leziunile sunt situate în operculul parietal posterior cu afectarea fasciculului
arcuat posterior, şi mai nou, prin studii RMM, s-a stabilit că apare şi după lezarea insulei.
Prognosticul acestor leziuni este favorabil, pacienţii recuperând în general foarte bine
deficitul.
Pacienţii care nu înţeleg limbajul examinatorului dar au o vorbire fluentă şi repetă
perfect cuvintele auzite, prezintă ecolalie sau afazie transcorticală senzitivă. Mulţi ani
această afecţiune a fost considerată ca nelocalizată anatomic, mai ales că a fost descrisă la
pacienţii cu boala Alzheimer. Studiile actuale au stabilit că sindromul se întâlneşte la
pacienţii cu accidente vasculare cerebrale ischemic din teritoriul ariei cerebrale
posterioare, leziunea fiind predominant la nivelul liniei de demarcaţie dintre lobul
temporal şi cel occipital, fără afectarea ariei Wernicke.

7.11.Afazia transcorticală senzitivă apare deci în cazul lezării prin ischemie sau
alte cauze ale teritoriului arterei cerebrale posterioare de la nivelul joncţiunii
temporooccipitale stângi la dreptaci, fără afectarea ariei Wernicke.
7.12.Afazia transcorticală motorie,se caracterizează prin vorbire nonfluentă,
repetiţie intactă, afectarea întelegerii auditive şi prin tendinţa de perseverare şi substituire
a sunetelor şi cuvintelor. Aceasă simptomatologie se întâlneşte la pacienţii cu leziuni
tumorale sau vasculare ischemice situate la nivelul ariei motorii suplimentare a lui
Penfield. Cel mai fregvent apar după ocluzii ale ramurilor arterei cerebrale anterioare,
mai ales când este afectată faţa internă a lobului frontal. Lezarea bilaterală a arborelui
vascular cerebral anterior duce la abulie, pacientul devenind inert, fără dorinţa de a vorbi
sau de a se mişca, putând ajunge până la mutism akinetic.
În cazul leziunilor mixte, atât frontale cât şi posterioare, când se asociază afazia
transcorticală motorie cu cea senzitivă, se produce un sindrom de izolare a ariei vorbirii.
Această situaţie neobişnuită se poate întâlni în intoxicaţiile cu monoxid de carbon, în care
leziunile cerebrale parcelare multiple bilaterale pot produce izolarea ariei vorbirii,
pacientul nefiind capabil să vorbească sau să înţeleagă limbajul, ci numai să repete unele
cuvinte sau melodii, evident fără a le înţelege sensul şi conţinutul.

7.13.Amuziile
Amuziile sunt tulburări legate de structurile obiective ale muzicii. Ele sunt de
recepţie şi de expresie. Ca şi în afazia senzorială, în amuzia de recepţie, sunetele apar
lipsite de identitate şi într-un flux nestructurat. În amuzia expresivă bolnavul nu poate
reproduce melodiile cunoscute. Aceasta este cumva izomorfă afaziei expresive. Amuzia
de recepţie apare în leziuni T1 stângi iar cea expresivă în leziuni frontale şi temporale
drepte. Intonaţia şi modularea muzicală a vocii se află sub controlul emisferei drepte,
nedominante.
7.14.Asimboliile sunt definite ca alterări ale funcţiilor de simbolizare în care sunt
incluse: alterarea operaţiilor de decodificare a semnificaţiei semnelor şi alterarea
operaţiilor de combinare a semnelor în vederea obţinerii unei structuri informaţionale cu

112
caracter generalizat- abstract, alterarea operaţiilor de calcul, de vehiculare şi transformare
a cantităţilor, alterarea operaţiilor de categorizare şi de elaborare a constantelor mintale.
Cu alte cuvinte, asimboliile trebuie considerate ca tulburări ale structurilor
cognitive suprioare, aici fiind afectată în primul rând gândirea.
Aceste tulburări nu sunt legate de lezarea unei singure zone, ci a unor zone
diferite din lobii parietali, frontali şi temporali. Aceste tulburări nespecifice nu se
circumscriu unei funcţii psihice particulare, ci au un caracter oarecum generalizat, difuz.
Ele se exprimă într-o gamă foarte mare de simptome ca: reducerea tonului psihic (apatie),
scăderea capacităţii de concentrare şi de lucru, încetinirea ritmului şi tempoului
proceselor mintale interne şi a reacţiilor motorii externe, scăderea capacităţii de învăţare,
scăderea potenţialului intelectual general, reducerea iniţiativei, dezorganizarea
mecanismelor de autocontrol şi autoreglare a comportamentului. Toate acestea apar pe
fondul unor leziuni difuze, sau al celor cu arie întinsă de acţiune situate la nivelul zonelor
asociative anterioare şi posterioare, al nodurilor conexionale dintre lobii cerebrali. În
examinarea psihologică trebuie realizat un tablou cât mai veridic atât al deficitelor
parţiale specifice, cât şi a celor globale, nespecifice, cerinţă necesară pentru stabilirea
unui diagnostic diferenţial, precum şi pentru elaborarea modalităţilor adecvate de
recuperare.

Rezumat
In aceasta unitate de studiu sunt prezentate diferite competentele lingvistice ale
creierului, afazia ca o consecinta a diferitelor leziuni ale creierului , notiunea de agnozie ,
apraxie si amuzie si clasificarea acestora.

Cuvinte cheie
– Apraxie
– Amuzie
– Agnozie
– Afazie

113
Teste de autoevaluare
1. Definiti afazia senzoriala ( receptiva Wernicke ). (pg. 108 )
2. Definiti agnozia acustica. (pg. 107 )
3. Definiti apraxia de imbracare. (pg. 109 )
4. Definiti agrafia .(pg. 107 )
5. Definiti afazia expresiva Broca ( motorie). (pg. 108 )

Concluzii
Deficitele de limbaj se caracterizeaza fie prin limitarea severa a productiei verbale
si/sau scrise cu intelegerea relativ buna a acestora ca in afazia Broca,fie prin limitarea
severa a intelegerii auditiva cu pastrarea relativ bune a productiei verbale( afazia
Wernicke ) .
Majoritatea studiilor lezionale si a studiilor de imagistica functionala sugereaza ca
emisfera dreapta joaca un rol in procesul de recunoastere a fetelor iar structurile
posterioare ale emisferelor stangi joaca un rol important in recunoasterea obiectelor.
Apraxiile reunesc tulburarile capacitatilor de perfomare in mod adecvat actelor
motrii complexe,subordonate unei intentii sau unui scop.

114
Unitate de studiu 8. Mecanismele neurofiziologice ale percepţiei ,
atenţiei şi memoriei

Cuprins
Obiective ............................................................................................................... 117
Cunoștințe preliminarii ......................................................................................................................... 117

Resurse necesare și recomandări de studiu ......................................................................................... 117

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................. 118

8.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE PERCEPŢIEI ..................................................................... 118

8.1.1.Modelul integrării seriale şi paralele ....................................................................................... 121

8.1.2.Modelul stocării iconice ........................................................................................................... 122
8.1.3.Modelul schemei sau al integrării generalizate ....................................................................... 122
8.1.4.Modelul pandemoniumului ..................................................................................................... 122
8.1.5.Modelul analizei prin sinteză ................................................................................................... 122
8.1.6.Modelul simbolizării-designării ................................................................................................ 123
8.1.7.Imaginile parametrice .............................................................................................................. 123
8.1.8.Imaginile configuraţionale monomodale................................................................................. 123
8.1.9.Imaginile configuraţionale plurimodale................................................................................... 123
8.2.PERCEPŢIA SPAŢIULUI, TIMPULUI ŞI MIŞCĂRII ............................................................................... 124

8.2.1.Percepţia spaţiului ................................................................................................................... 124

8.2.2.Perceptia spatiului bidimensional............................................................................................ 124
8.2.3.Percepţia mărimii ..................................................................................................................... 125
8.2.4.Percepţia raporturilor spaţiale................................................................................................. 126
8.2.5.Percepţia distanţei ................................................................................................................... 126
8.2.6.Percepţia spaţiului tridimensional ........................................................................................... 126
8.2.7.Percepţia timpului.................................................................................................................... 127
8.2.8.Percepţia mişcării..................................................................................................................... 128
8.3.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI ......................................................................... 128

115
 8.3.1.Baza neurofiziologică a atenţiei ............................................................................................... 129
8.3.2.Tulburări ale atenţiei................................................................................................................ 131
8.4.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE MEMORIEI ...................................................................... 132

8.4.1.Tipuri de memorie ................................................................................................................... 132

8.4.2.Formaţiuni cerebrale implicate în procesul învăţării ............................................................... 136
Rezumat ................................................................................................................................................ 137

Cuvinte cheie ........................................................................................................................................ 137

Teste de autoevaluare .......................................................................................................................... 137

Concluzii ................................................................................................................................................ 138

116
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să poată explica mecanismele neurofiziologice ale perceptiei;
- să insuseasca notiunea de imagine perceptiva si percept;
- sa inteleaga desfasurarea procesuala fazica a perceptiei;
- sa defineasca formele superioare de realizare a perceptiei
- sa defineasca modelele perceptive
- perceptia spatiului,timpului si miscarii
- calitatile atentiei ( concentrare,stabilitate,distributivitate,mobilitate )
- sa cunoasca rolul sistemului reticulat activator ascendent si a sistemului
reticular inhibitor ascendent care impreuna cu conexiunile lor inverse este
determinant in atentie .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei personalității,
psihologiei sociale și psihiatriei.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

117
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

FUNCŢIILOR ŞI PROCESELOR PSIHICE
Aici vom analiza mecanismele neuronale ale percepţiei, atenţiei, memoriei,
limbajului, gândirii, afectivităţii şi motivaţiei.

8.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE PERCEPŢIEI

Adaptarea optimă la realitatea externă reclamă reflectarea nu doar a unor

proprietăţi şi dimensiuni izolate singulare ci şi a obiectelor şi fenomenelor în unitatea şi
multitudinea aspectelor lor.
O asemenea cerinţă o satisface în bună parte percepţia. Ea marchează saltul
calitativ pe continuumul cogniţiei, de la modelele informaţionale fragmentare,
unidimensionale, proprii senzaţiei, la modele informaţionale globale, totalizatoare,
multidimensionale, care fac posibilă conştiinţa obiectualităţii, prin raportarea specifică,
diferenţiată la fiecare din mulţimea obiectelor şi fenomenelor care stimulează organele de
simţ şi prin reglarea şi integrarea în scheme funcţionale unitare a mişcărilor de
vehiculare, în scopuri adaptative a obiectelor percepute.
Sistemele senzoriale ne permit atât nouă cât şi animalelor să recunoaştem, să
apreciem şi să determinăm unele aspecte ale lumii înconjurătoare, aspecte care sunt
necesare pentru adaptare şi pentru supravieţuire. Deşi fiecare specie are posibilităţi
distincte de a vedea lumea, procesele de bază care mediază realizarea perceptuală sunt
foarte asemănătoare.
Toate animalele, deci şi omul au părţi specializate ale corpului care sunt sensibile
la anumite forme de energie. Aceste componente corporale numite receptori acţionează
ca nişte filtre.
Ei (receptorii) răspund la anumiţi stimuli, excluzându-i pe ceilalţi. Mai mult, ei
convertesc energia în limbajul sistemului nervos: semnale electrice şi biochimice.

118
 La orice animal, prelucrarea informaţiei senzoriale se efectuează cu ajutorul unor
coduri dependente de intensitatea energiei şi de activitatea celulelor nervoase.
Experimentatorul ar trebui să poată decodifica aceste coduri prin analiza aspectelor
impulsurilor nervoase. Prin urmare, ar trebui să ştie ce gândeşte un individ la un
moment dat. Desigur, cunoştinţe cu privire la aceste reguli de codificare şi
decodificare se capătă încet restrângându-se deocamdată la dimensiunile relativ
simple ale unui stimul.
O parte din complexitatea problemei provine din faptul că prelucrarea activităţii
neurale senzoriale implică regiuni diferite ale creierului şi fiecare din ele poate utiliza
diferite moduri de transformare a semnalelor. Mai mult, modul în care un eveniment este
reprezentat în sistemul nervos poate fi diferit în diferite regiuni ale creierului, deoarece
fiecare din ele nu reflectă pasiv barajul de intrări neurale. Mai degrabă are loc o
prelucrare activă a acestora prin fenomenul de filtrare, abstractizare şi integrare. Toate
acestea se referă la modul în care evenimentele sunt reprezentate în creier.
Această prelucrare de informaţii necesită circuite neurale extensive, iar evoluţia
receptorilor senzoriali a dus la dezvoltarea regiunilor cerebrale corespunzătoare.
Examinând dimensiunile relative, numărul şi precizia componentelor regiunilor
senzoriale ale sistemului nervos de la o specie dată, putem indica gradul în care diferitele
simţuri contribuie la adaptarea acelei specii la mediul său înconjurător.
Diferite tipuri de energie ca: sunetul, lumina, necesită receptori diferiţi pentru
conversia energiei respective în activitatea neurală.
Interpretarea modernă a percepţiei are la bază metodologia ciberneticii şi teoria
generală a sistemelor.
S-au conturat astfel un set de postulate şi principii generale, unanim acceptate,
care pe de-o parte alcătuiesc scheletul unei viitoare teorii psihologice explicative a
percepţiei, iar pe de altă parte, constituie cadrul de referinţă pentru conceperea şi
desfăşurarea cercetărilor concrete. Redăm în continuare în esenţă conţinutul acestor
principii şi postulate:
1)Percepţia este prin excelenţă un proces de tip comunicaţional, realizându-se în
cadrul interacţiunii individului cu realitatea externă.
2)Imaginea perceptivă este o rezultantă a corelării dinamice a operaţiilor de
analiză şi sinteză.Ea constituie un nivel calitativ superior de integrare a informaţiei,
comparativ cu senzaţia, asigurând o edificare mai adecvată a subiectului asupra
individualităţii specifice a obiectelor din jur. Senzaţia determină numai o reacţie de
orientare difuză, în timp ce percepţia face posibilă o orientare cu adresă, un
comportament cognitiv mai complex bazat pe discriminare, identificare şi
interpretare.
3)Perceptul nu este nici o copie mecanică, inertă a obiectului, nici un proces
autonom al aparatelor senzoriale şi neurale ale subiectului: el este un model izomorf
sau homomorf care traduce prin intermediul alfabetului-cod, propriu structurilor

119
neurofiziologice şi psihofiziologice ale subiectului, mulţimea mesajelor despre stările
şi proprietăţile obiectului. Între percept şi obiect există nu numai o corespondenţă
formală, ci şi una de conţinut.
4)Percepţia nu este o organizare performantă şi predeterminată, ci una dobândită,
evolutivă. Evoluţia ei se desfăşoară în două planuri: filogenetic şi ontogenetic. În
ambele planuri, evoluţia duce la forme iniţial difuze, slab diferenţiate, slab
specializate, insuficient adecvate, la forme pregnant organizate, înalt diferenţiate şi
specializate. Percepţia reclamă explorări multidimensionale, înregistrarea şi evaluarea
într-o imagine de ansamblu a unui imens volum de însuşiri şi relaţii distribuite pe
intervale spaţio-temporale foarte întinse. Menţinerea controlului asupra tuturor
acestor secvenţe şi unificarea lor într-un sistem unitar presupun existenţa şi
dezvoltarea unor complicate mecanisme de conexiune inversă (feedback).
5)Structurile perceptive se supun legii redundanţei, ceea ce le asigură o bună
rezistenţă la influenţa factorilor perturbatori şi o înaltă capacitate asimilativă în raport
cu noile fluxuri informaţionale.
Redundanţa perepţie se exprimă în următoarele laturi:
a)unul şi acelaşi obiect este tradus şi integrat subiectiv prin intermediul mai multor
“coduri-imagini” modale: vizual, auditiv, tactil, chinestezic, olfactiv, gustativ.
b)dublarea codurilor-imagine în cazul analizatorilor pereche (vizual, auditiv, tactil-
chinestezic); datorită acestui fapt, devine posibil ca obiectul perceput de un singur
ochi să fie recunoscut apoi fără dificultate când îl percepem doar cu celălalt ochi.
c)includerea în imaginea perceptivă a unei cantităţi de informaţie mai mari decât este
minim necesară pentru diferenţierea şi identificarea obiectelor. În cazul obiectelor
percepute de mai multe ori, faza explorativă se reduce, iar recunoaşterea se realizează
doar pe baza câtorva însuşiri mai semnificative, imaginea completându-se cu
elemente evocate din memoria de lungă durată.
6)Diferitele componente şi însuşiri ale obiectului stimul posedă grade variate de
relevanţă informaţională. Percepţia se desfăşoară ca proces de detectare şi integrare,
cu precădere a componentelor şi însuşirilor relevante, cele nerelevante fiind trecute pe
plan secundar.
Relevanţa este condiţionată nu numai de obiect, ci şi de dinamica structurilor
cognitive şi motivaţional-afective ale subiectului. Astfel, câmpul perceptiv exterior
trebuie considerat sub două aspecte: potenţial şi real.
Câmpul potenţial reprezintă obiectul sau situaţia stimul aşa cum există în afara
contactului cu subiectul.
Câmpul real, factual, este ceea ce acţionează efectiv asupra subiectului, ceea ce este
înregistrat şi conştientizat. De aici rezultă că orice imagine perceptivă nu reproduce
decât parţial obiectul, acesta neputând fi niciodată epuizat din punct de vedere
informaţional (cognitiv) printr-un singur act de percepere. Astfel, percepţia rămâne
întotdeauna susceptibilă de completare, de îmbogăţire şi de optimizare.
7)Sub aspectul conţinutului informaţional, percepţia nu poate fi reprezentată
printr-un punct, ci printr-o serie ierarhică de trepte sau secvenţe. Ea se întinde de la

120
integrarea stimulilor modali singulari, ca de pildă percepţia unui sunet, ca unitate a
intensităţii, frecvenţei, timbrului şi periodicităţii, până la integrarea unor grupuri
spaţio-temporare complexe de elemente, însuşiri şi relaţii (de exemplu percepţia
structurilor muzicale, percepţia limbajului).
8)Percepţia are o desfăşurare procesuală fazică: pe de o parte, ea se constituie ca
succesiune logică a unor secvenţe operaţionale relativ distincte (detecţia,
discriminarea şi identificarea), pe de altă parte, informaţia extrasă din obiect este
integrată în coduri – imagie de grade diferite de generalitate şi completitudine,
alcătuind o organizare ierarhică, multinivelară.
Detecţia are la bază operaţiile de explorare-investigare a spaţiului perceptiv şi se
finalizează în conştientizarea existenţei semnalului căutat sau aşteptat. Detecţa are
rolul de a delimita obiectul percepţiei de fondul percepţiei.
Discriminarea reprezintă o fază superioară în realizarea actului perceptiv. Ea
presupune extragerea unei cantităţi de informaţie mai mari şi mai relevante despre
stimul decât detecţia.Implică sensibilitatea diferenţială şi operaţiile de comparare
globală sau secvenţială a stimulului detectat cu ceilalţi stimuli din câmpul perceptiv şi
conştientizarea pe această bază a deosebirilor. Discriminarea se poate realiza la
diferite grade de fineţe, aceasta depinzând de condiţiile fizice (externe) ale percepţiei
şi de nivelul pragurilor diferenţiale.
După modul de prezentare a stimulilor, discriminarea poate fi simultană (atunci când
stimulii sunt prezentaţi în acelaşi timp) şi succesivă (atunci când stimulii sunt
prezentaţi unul după altul, la diferite intervale). Eficienţa discriminării depinde de
durata de expunere a stimulilor. Pentru fiecare tip de sarcină perceptivă există un
anumit timp optim de expunere ce trebuie respectat pentru a menţine curba
performanţelor (răspunsurilor) subiectului la nivel ridicat.
Criza de timp determină erori de substituţie şi confuzie. Expunerea prea îndelungată a
unui stimul favorizează apariţia fenomenului de adaptare senzorială, reducând
acuitatea pentru stimulii următori. Prin exerciţiu se obţine o creştere considerabilă a
acuităţii şi a preciziei operaţiilor de comparare-evaluare.
Identificarea reprezintă o formă superioară de realizare a percepţiei. Ea reclamă
extragerea şi integrarea unei cantităţi mai mari de informaţie relevantă decât
discriminarea, pentru a se putea circumscrie cu exactitate stimulul (obiectul) dat în
contextul celorlalţi stimuli. Ea face posibil răspunsul la întrebarea “ce este acesta”.
Un asemenea răspuns implică neapărat o operaţie de raportare a imaginii actuale la un
anumit model etalon, reactualizat din tezaurul memoriei de lungă durată. În legătură
cu identificarea vom analiza modelele logico-formale care stau la baza integrării şi
recunoaşterii senzoriale.
8.1.1.Modelul integrării seriale şi paralele, postulează că identificarea se
realizează prin corelarea a două procedee de comparare a stimulilor: unul serial cu un
operator terminal care declanşează răspunsul diferit de îndată ce detectează o
deosebire la una din dimensiunile definitorii ale stimulului şi unul paralel cu un
reporter de identitate, relativ rapid care generează acelaşi răspuns ori de câte ori
stimulii sunt identici.

121
Când numărul însuşirilor relevante este mic, timpul de reacţie este mare, atestând
folosirea procedeului comparării seriale; când toate însuşirile sunt relevante timpul de
reacţie se micşorează, ceea ce atestă utilizarea procedeului comparării în paralel.
8.1.2.Modelul stocării iconice postulează caracterul stadial al extragerii
informaţiei la diferite niveluri: fiziologic şi cognitiv. Extragerea de însuşiri la nivel
fiziologic este un proces automat care nu este influienţat nici de memorie, nici de
învăţare, nici de expectaţiile subiectului (performanţele anterioare ale subiectului).
Astfel obiectul este integrat la nivel fiziologic, ca o mulţime neordonată de însuşiri
primare înregistrate de unităţile receptoare. Este necesar un timp suplimentar pentru
ca subiectul să devină conştient de însuşirile prezente în câmpul vizual, iar stocajul
iconic persistă şi după încetarea acţiunii stimulilor.
8.1.3.Modelul schemei sau al integrării generalizate postulează că ori de câte ori
există o ordine în desfăşurarea comportamentului, un răspuns particular anume devine
posibil numai pentru că este raportat la alte răspunsuri similare, care au fost integrate
într-o succesiune logică, iar nu la elemente întâmplătoare.
8.1.4.Modelul pandemoniumului postulează necesitatea stabilirii unei
corespondenţe de 1/1 între numărul însuşirilor pe care le posedă obiectul şi detectorii
din interiorul mecanismelor neuronale ale recepţiei. Fiecare detector extrage câte o
singură însuşire , care este transmisă blocului unor operatori integratori, denumiţi
“demoni”. Se delimitează patru grupe de astfel de operatori: operatori de imagine,
operatori de însuşiri, operatori cognitivi, operatori de decizie.
Primii au un rol simplu de înregistrare a imaginii iniţiale a semnalului. Această
imagine este supusă apoi analizei de către operatorii (demonii) de însuşiri care extrag
fiecare câte o caracteristică individuală: o linie, un unghi, o curbă, o poziţie etc.
Operatorii cognitivi coordonează activitatea operatorilor de însuşiri, realizând
recunoaşterea unui model concret (o literă a alfabetului, o figură geometrică). În final,
intră în acţiune operatorul de decizie care alege răspunsul acelui operator cognitiv
care este cel mai bine întemeiat.
Demonii reprezintă modele stocate în mecanismele memoriei de lungă durată, iar
activitatea lor explică mecanismul de organizare şi selecţie a elementelor
informaţionale care sunt extrase de receptori din obiectul existent în câmpul
perceptiv.
8.1.5.Modelul analizei prin sinteză se bazează pe postulatul ireductibilităţii
perceptului ca ansamblu integral, la adiţiunea simplă a însuşirilor detectate separat,
una câte una. Astfel, analiza obiectului stimul se realizează prin intermediul sintezelor
perceptive elaborate în cursul experienţei anterioare. Pe măsura îmbogăţirii
experienţei anterioare se perfecţionează şi identificarea perceptivă care se comută tot
mai mult de la nivelul integrării secvenţiale la cel al analizei prin sinteză.
Perceptul odată constituit se include în momentul următor ca instrument al unei noi
operaţii de analiză a obiectului. Se constitue astfel un sistem de recunoaştere
(identificare) care construeşte şi revizueşte în continu expectaţiile în legătură cu ceea
ce se poate produce la intrare la nivelul receptorului.

122
Operaţia de sinteză dirijează atenţia spre componentele cele mai semnificative ale
mesajului şi spre caracteristicile cele mai relevante ale obiectului stimul.
8.1.6.Modelul simbolizării-designării se întemeiază pe admiterea caracterului
universal al operaţiilor de simbolizare-designare în prelucrarea şi integrarea
informaţiei la nivelul creierului. Există însuşiri care nu pot fi reflectate independent
de celelalte. Astfel, datorită particularităţilor structural-funcţionale a analizatorului
vizual noi nu putem reflecta independent dimensiunile metrice ale obiectelor sau
mărimilor liniare ale mişcării.
Integrarea informaţiei extrase din câmpul stimulator extern se realizează în coduri
imagine de diferite grade de complexitate. Putem astfel delimita trei asemenea tipuri
de imagini perceptuale: imagini de ordinul I parametrice ; imagini de ordinul II
configuraţionale monomodale ; imagini de ordinul III configuraţionale plurimodale.
8.1.7.Imaginile parametrice se integrează în cadrul zonelor de proiecţie topică a
scoarţei cerebrale în aşa numitele nuclee ale analizatorilor. Ele cuprind determinaţii şi
însuşiri individuale ale obiectelor desprinse pe baza operaţiilor de detecţie şi analiză
discriminativă. Aceste coduri parametrice furnizează informaţia de bază pentru fluxul
transformărilor ulterioare care duce la obţinerea imaginilor monomodale şi
plurimodale.
8.1.8.Imaginile configuraţionale monomodale se înregistrează la nivelul zonelor
de asociaţie secundare ale scoarţei cerebrale. Aceste zone sunt dotate cu precădere cu
operatori de corelare-combinare-integrare. În urma operaţiilor efectuate de ei apare
imaginea monomodală globală a obiectului perceput pe calea unui singur analizator.
Între imaginea monomodală integrală şi obiect se stabileşte un raport de izomorfism
sau homomorfism. La baza imaginii monomodale stau ansambluri neuronale
organizate după principii spaţiale şi temporare. Pentru fiecare prototip (clasă)de
obiecte se elaborează în ontogeneză un anumit model neuronal, care realizează apoi
integrarea informaţiei actuale.
8.1.9.Imaginile configuraţionale plurimodale rezultă din transcrierea informaţiei
din imaginile monomodale într-un nou cod constând în legături semantice specifice
între zonele de asociaţie a doi sau mai mulţi analizatori. Aceste imagini asigură o
reflectare mai completă a obiectului şi stabilirea unor raporturi de designare-
reprezentare între elementele şi însuşirile lui. Nivelul plurimodal de integrare a
informaţiei senzoriale se include ca mecanism supraordonat în desfăşurarea oricărui
act perceptiv concret. El facilitează operaţia de cunoaştere şi identificare a obiectelor
prin reducerea timpului de explorare şi extragere a informaţiei şi prin furnizarea unor
criterii de testare a relevanţei informaţiei.
Un rol esenţial în elaborarea şi integrarea celor trei tipuri de imagini îl joacă limbajul.
Cuvântul este implicat în percepţie ca instrument de analiză a obiectului, ca factor de
organizare şi reflectare a operaţiilor de explorare-detectare, ca semn de fixare şi
reprezentare a produsului procesului de integrare.

123
 8.2. PERCEPŢIA SPAŢIULUI, TIMPULUI ŞI MIŞCĂRII

Toate obiectele materiale din jur există în spaţiu şi în timp; tuturor le este proprie
mişcarea, transformarea şi devenirea.
Desfăşurarea optimă a activităţii noastre presupune relevarea şi evaluarea atât a
caracteristicilor spaţio-temporare, cât şi a celor de mişcare.
Raportarea conştientă la realitate reclamă întotdeauna încadrarea în spaţiu şi timp a
obiectelor şi fenomenelor, indicarea traiectorii generale a mişcării şi devenirii lor. Un
rol important în realizarea acestui proces îl joacă percepţia.

8.2.1.Percepţia spaţiului
Caracteristica fundamentală a spaţiului sensibil o reprezintă întinderea,
dimensionalitatea. Distingem astfel un spaţiu bidimensional care circumscrie
contururile suprafeţelor şi un spaţiu tridimensional care circumscrie volumele.

8.2.2.Perceptia spatiului bidimensional

Percepţia spaţiului bidimensional are la bază diferenţierea şi aprecierea
raporturilor dintre verticalitate şi orizontalitate, dintre lungime şi înălţime sau lăţime.
Principalele caracteristici care alcătuiesc conţinutul imaginii perceptive a spaţiului
bidimensional sunt: forma, mărimea, poziţiile reciproce ale obiectelor şi distanţele.
Forma se percepe ca o structură relativ stabilă, invariantă care conferă individualitate
specifică obiectelor materiale concrete sau imaginilor lor.
Când obiectele sunt percepute de la distanţă, imaginea formei rezultă din integrarea
informaţiei vizuale şi chinestezice.
Când obiectele sunt percepute prin pipăit, fără participarea văzului, rolul predominant
revine informaţiei tactile şi chinestezice; când obiectele sunt percepute atât vizual cât
şi tactil vor fi corelate informaţiile vizuale, chinestezice şi tactile.
Observăm că mişcările şi informaţia chinestezică sunt indispensabile în elaborarea
imaginii formei. Un rol esenţial revine mişcărilor mâinii şi globilor oculari. În
percepţia pe cale tactil-chinestezică a obiectului, prima însuşire ce se urmăreşte a se
identifica este cea a formei. Prin experienţe speciale s-a demonstrat că excluderea
mişcării active de explorare-palpare determină serioase denaturări ale imaginii tactile
a formei, ducând la recunoaşteri false. Şi atunci când forma obiectului este percepută
vizual au loc mişcări specifice ale globilor oculari care contribuie direct la
constituirea imaginii. Este evident că afecţiuni cerebrale care dereglează coordonarea
mişcărilor oculare generează serioase tulburări ale percepţiei formei obiectului. S-a
demonstrat că nu toate punctele conturului obiectului participă în mod egal la
constituirea imaginii perceptive a formei. Importanţa cea mai mare revine punctelor
care marchează vârful unghiurilor, curburilor şi limitele laturilor. În percepţia formei
este puternic exprimată proprietatea constantei. Schimbând poziţia obiectului sau
mărimea lui, noi continuăm să-i recunoaştem şi să-i identificăm corect forma. Acest

124
 fapt este posibil datorită influenţei corectoare pe care o exercită experienţa anterioară
asupra semnalelor actuale.
Identificarea formei este un proces informaţional complex. Ea reclamă o corelare
dinamică a fluxului informaţional actual ca un model relativ generalizat păstrat în
tezaurul memoriei.
Modelul respectiv funcţionează ca un etalon care exprimă un invariant de
configuraţie propriu unei clase mai mult sau mai puţin întinse de cazuri individuale.
De o parte şi de alta se situează zona de compatibilitate. Dacă imaginea actuală intră
în această zonă, ea este integrată prin etalonul dat; dacă iese în afara limitelor ei
pentru a fi integrată reclamă fie reactualizarea altui model, fie formarea unui model
neuronal nou şi fixarea lui în memorie ca reprezentant al unui nou prototip sau al unei
noi clase de obiecte.

8.2.3.Percepţia mărimii
Percepţia mărimii se realizează în diverse situaţii; în contact direct cu obiectul, pe
cale vizuală (la distanţă mică, medie sau mare de obiect). Ea reclamă corelarea
informaţiei tactile şi chinestezice, a celei vizuale şi chinestezice sau a celei vizuale,
chinestezice şi tactile. Mişcarea reprezintă veriga funcţională care efectuează măsura
dimensiunilor liniare ale obiectului. Şi în percepţia vizuală a mărimii se manifestă
legea constant semnalele retiniene sunt supuse corecţiei la nivel cortical, din partea
modelelor informaţionale stocate în memorie. Constanţa mărimii se menţine până la o
distanţă de circa 50 m. Dincolo de această limită, mărimea obiectului perceput se
micşorează proporţional cu pătratul distanţei. Percepţia mărimii se perfecţionează în
contextul sarcinilor care reclamă comparări, precum şi operaţiile de evaluare şi
estimare de tip conceptual.
În final se poate ajunge la o concordanţă foarte înalta între datele experienţei
subiective furnizate de percepţia directă a mărimii şi datele experienţei zise fizice,
furnizate de instrunentele obiective de măsură. Oricât de mult am exersa percepţia
mărimii, nu reuşim să o aducem la nivel ideal de perfecţiune şi exactitate. În afara ei
apar denaturări de tipul supraestimărilor sau subestimărilor, denumite iluzii de
mărime. În sfera percepţiei vizuale prin centrarea preferenţială a privirii asupra unor
dimensiuni ia naştere fenomenul de câmp ce duce la supraestimarea elementelor
asupra cărora ne fixăm. Cum câmpul vizual şi simetria spaţială a corpului sunt
organizate pe coordonate verticală-orizontală, în percepţia mărimii apare fenomenul
de supraestimare a dimensiunilor verticale.
De asemenea, segmentele circumscrise în unghiuri care se deschid spre interior,
sunt subestimate, în timp ce segmentele circumscrise în unghiuri care se deschid spre
exterior sunt supraestimate (iluzia optico-geometrică, Muller-Layer). Alt gen de iluzie
este determinat de fenomenul contrastului; un obiect mic inserat printre altele mai
mari va apărea în percepţie ca fiind mai mic şi invers. Două persoane – una înaltă şi
alta scundă, privite alături vor fi percepute prima ca fiind şi mai înaltă, iar cea de-a
doua ca fiind şi mai scundă decât în realitate. În privinţa culorii, acelaşi obiect colorat
închis va părea mai mic, iar cel colorat deschis va părea mai mare.

125
8.2.4.Percepţia raporturilor spaţiale
Percepţia raporturilor spaţiale constă în diferenţierea şi aprecierea apropierii sau
îndepărtării obiectelor unele de altele, a caracteristicilor poziţiei lor. Informaţia despre
raporturile spaţiale are o importanţă desebită în dirijarea şi coordonarea mişcărilor
obiectuale şi locomotorii.

8.2.5.Percepţia distanţei
Percepţia distanţei se realizează prin interacţiunea văzului şi chinesteziei. Mărimea
obiectelor acţionează ca semnal al distanţei lor faţă de noi. Există tendinţa de
supraestimare a distanţelor populate de obicei şi de subestimare a celor lipsite de
obiecte.

8.2.6.Percepţia spaţiului tridimensional

Percepţia spaţiului tridimensional presupune desprinderea, alături de formă şi
mărime, a volumului obiectelor. La baza ei stă interacţiunea a două fluxuri
informaţionale: informaţia tactil-chinestezică şi cea vizual-chinestezică. În primul
caz, rolul principal îl joacă mişcările explorative ale mâinii care fixează punctele de
articulaţii ale diferitelor feţe şi caracteristicile conturului. În cazul al doilea, cel mai
important este mecanismul binocular (stereoscopic). Fiecare ochi înregistrează un
obiect din alt unghi. Ca urmare, vor lua naştere două imagini retiniene relativ
distincte. Prin suprapunere ele vor coinide parţial. Dacă cele două imagini ar coincide
integral, obiectul ar fi perceput plat, lipsit de cea de-a treia dimensiune; dacă ele ar fi
complet disparate obiectul ar fi perceput dedublat (vedere dublă).
Mişcarea de acomodare şi convergenţă asigură plasarea obiectului în limitele zonei
vizibilităţii optime.
Globii oculari efectuează mişcări specifice de inspecţie prin care se extrage
informaţia despre raporturile de formă şi mărime dintre diferitele părţi componente
ale obiectului. Această informaţie integrată şi decodată la nivel cortical alcătuieşte
conţinutul imaginii tridimensionalităţii obiectului. Rolul esenţial în diferenţierea şi
identificarea volumului sau celei de-a treia dimensiune revine zonelor asociate ale
analizatorului tactil-chinestezic şi vizual-chinestezic.
Tridimensionalitatea fiind o caracteristică de tip relaţional, nu poate fi codificată
decât configuraţional, prin intermediul unor mozaicuri neuronale rezultate din
intersecţia unor straturi orizontale şi a unor coloane. Acest mecanism de codificare se
formează în ontogeneză, în cursul primului an de viaţă, ceea ce înseamnă că percepţia
volumului este o funcţie secundară, dobândită. Iniţial, ea se structurează în
analizatorul tactil-chinestezic şi apoi mai târziu în centrul analizatorului optico-
chinestezic. Percepţia spaţiului îndeplineşte o funcţie reglatoare excepţională. Ea stă
la baza caracterului adaptativ al tuturor comportamentelor noastre în raport cu
obiectele externe:comportamentul locomotor, sistemul mişcărilor obiectulale
,sistemul mişcărilor constructive ,sistemul mişcărilor grafice .
Perceptia spaţială este o latură importantă a inteligenţei generale şi o componentă
esenţială a structurii psihologice a unor aptitudini speciale: aptitudinea pentru desen şi
modelaj, aptitudinea tehnică, aptitudinea matematică.

126
8.2.7.Percepţia timpului
Ca mod de existenţă a materiei şi mişcării timpul este un continuum infinit. Pentru
a opera cu el în planul cunoaşterii şi activităţii practice noi îl supunem segmentării
transformându-l în serii discontinui alcătuite din durate pline şi intervale vide în care
nu se întâmplă nimic. În percepţie, putem surprinde doar segmentul prezentului, luat
,de asemenea ca succesiune de durate pline şi intervale vide.
Percepţia propriu-zisă nu se realizează decât în raport cu duratele şi intervalele
scurte până la 3-5 minute. Dincolo de această limită, nu mai avem de-aface cu
percepţia timpului, ci cu evaluarea lui mentală, prin mijlocirea experienţei anterioare
şi a sistemului unităţilor de măsură: secunda, minutul, ora, ziua, săptănâna, luna, anul.
Percepţia şi aprecierea timpului sunt puternic influenţate de trăirea emoţională şi
de saturaţia în conţinut a duratelor. Evaluarea duratelor şi intervalelor care nu se
asociază cu o trăire emoţională este mai exactă decât cea în care intervine o asemenea
trăire. Pe fondul unei trăiri emoţionale pozitive, timpul este subestimat. O trăire
emoţională negativă duce la supraestimarea timpului. Duratele în care desfăşurăm o
activitate sunt subestimate , iar cele de aşteptare sărace în evenimente, sunt
supraestimate.
Existenţa acestor oscilaţii subiective în evaluarea timpului a dus la delimitarea
timpului real şi a celui psihologic. Acesta din urmă nu este decât o aproximare a celui
real. Folosirea unităţilor de măsură şi a datelor comparative ne permite însă
corectarea erorilor perceptive şi sporirea gradului de obiectivitate a evaluărilor.
Mecanismele percepţiei şi evaluării timpului au o alcătuire extrem de complexă şi
eterogenă, după cum complexă este şi esmnificaţia factorului timp în viaţa şi
activitatea umană. Întreaga noastră organizare are integrată în sine coordonata
temporară: toate procesele şi activităţile noastre au o desfăşurare serială orientată,
exprimându-se obiectiv ca funcţie de timp.
Măsurarea, cuantificarea şi controlul variabilei timp se impune ca o necesitate
obiectivă a reglării la mai multe niveluri: biologic, fiziologic, psihologic, social.
Corespunzător vor exista şi mecanisme diferite de percepere şi apreciere. Astfel,
distingem aşa numitul mecanism al ceasornicelor biologice, care funcţionează de la
nivelul codului genetic (controlul bazal piramidal asupra bioritmurilor şi proceselor
metabolice) până la nivelul sistemului supraordonat al organismului (ciclurile
biologice globale, hormonale, somn-veghe). Aceste ceasornice mediază formarea
mecanismelor psihofiziologice de ordinul 2 de percepere a timpului. În cadrul acestor
mecanisme rolul principal revine analizatorului auditiv, urmând în ordine analizatorul
vibratil, chinestezic şi vizual. Prin intermediul mecanismelor primare şi secundare, se
structurează mecanismele terţiare bazate pe asimilarea şi transformarea în structuri
operaţionale interne a sistemului, unităţii de măsură a timpului şi a codului
semnificaţiilor alfabetului temporar.
Prin interacţiunea dintre cele trei genuri de mecanisme se formează aşa numitul
orizont temporar al personalităţii umane care structurează într-un mod specific
dinamica activităţii şi comportamentului. Acest orizont se compune din trei segmente
principale: prezent, trecut şi viitor. În plan subiectiv, trecerile de la unul la altul se
realizează cu uşurinţă ele fiind reversibile. Ponderea pe care un segment sau altul o

127
 ocupă în planul trăirii conştientizate depinde de încărcătura în evenimente şi de
vârstă. La adult, întinderea cea mai mare revine prezentului, la bătrâni întinderea cea
mai mare revine trecutului, la adolescenţi ponderea cea mai mare o are viitorul.

8.2.8.Percepţia mişcării
La baza percepţiei mişcării stă înregistrarea modificărilor succesive ale poziţiei
obiectului dat faţă de punctul iniţial şi faţa de reperele din jur. Aceste modificări sunt
înregistrate prin mişcările de întoarcere a capului ca semnale ale aparatului vestibular,
şi de mişcările de urmărire ale globilor oculari care asigură instalarea obiectului în
zona vederii centrale. Semnalele care iau naştere în acest mod furnizeaza principala
informaţie despre mişcare. Noi nu percepem mişcarea propriu-zisă ci obiectele în
mişcare. Distingem direcţia de depalsare a obiectului şi viteza.
Exactitatea aprecierii depinde de distanţa la care ne aflăm de obiect şi de prezenţa
sau absenţa unor repere în spaţiul în care are loc deplasarea. Astfel mişcarea va fi
percepută mai adecvat în cazul în care obiectul care se mişcă se află mai aproape de
noi, iar spaţiul din jur este marcat cu diferite puncte de reper.
De asemenea mişcarea pe orizontală- la suprafaţa solului se percepe mai corect decât
cea pe verticală sau decât cea orizontală care se desfaşoară la înălţime. Aprecierea
direcţiei este mai exactă decăt aprecierea vitezei.
Erorile cele mai mari se înregistrează în estimarea vitezelor foarte mici şi foarte
mari. Impersia mişcarii se poate provoca şi prin prezenţa unor imagini în sine statice.
Dacă acestea se succed cu o viteză mai mare decât valoarea pragului de fuziune
optică (1/16 s) în locul unor secvenţe statice vom percepe un tablou dinamic, în
mişcare.

8.3. MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI

Atenţia constă în orientarea şi concentrarea selectivă ale a activitaţii psihice

asupra unor stimuli sau sarcini în vederea obţinerii unei percepţii optime şi a adaptarii
comportamentului la modalitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi
scopurilor interne.
Declanşarea stării de atenţie orientată (focalizată) este concomitentă cu
declanşarea de către un obiect stimul sau de comanda voluntară a subiectului, a
percepţiei, memoriei, gândirii, imaginaţiei, praxiei etc.
Indiferent de controlul oricărui proces psihic sau act comportamental se
realizează, atenţia pune în evidenţă relativ aceleaşi trăsături sau calităţi şi anume:
- concentrarea care se exprimă în planul performanţial, în precizia şi corectitudinea
testelor zise de atenţie ( de baraj, de substituţie ) şi în rezistenţa la influenţa factorilor
distractivi (perturbatori);
- stabilitatea dată de durata de menţinere a nivelului maxim sau optim de concentrare în
cadrul sarcinii sau activitaţii date (opusul acestei activitaţi fiind instabilitatea sau
fluctuaţia);

128
- distributivitatea care rezidă în capacitatea de concentrare simultană a atenţiei asupra a
două sau mai multe obiecte. Astăzi se apreciază că este vorba de comutarea foarte
rapidă la intervale de sutimi de secundă a centrului atenţiei de la un obiect sau
element la altul;
- mobilitatea sau comutativitatea care exprimă rapiditatea proceselor de prelucrare a
informaţiei şi de decizie, precum şi rapiditatea trecerii la elementele sau secvenţele
următoare.
Atenţia poate fi involuntară, pasivă sau reflexă, apărând în caz de schimbări
neaşteptate, bruşte, şi voluntară sau activă.
Atenţia depinde de stimul (natura, viteza, şi durata acestuia, ea scăzând progresiv
pe măsura creşterii timpului consacrat îndeplinirii unei sarcini) şi de organism (vârstă,
sex, defecte senzoriale, starea de sănătate, timp de adaptare şi starea de trezire care
atunci când este medie, individul este foarte atent şi opereaza cu un nivel optim de
randament, iar când se ridică la un nivel foarte înalt duce la anxietate perturbând
desfăşurarea comportamentului.
Această reglare a sistemului de trezire precum şi anularea intrării altor informaţii,
se optimizează printr-un joc continu-funcţional între sistemul reticulat activator
ascendent (SRAA) şi sistemul reticulat inhibitor ascendent (SRIA) care prin
mecanismele de feed-back, fixează atenţia către un stimul anumit în funcţie de
interes, voinţă sau direcţionare voluntară.
Subiecţii diferă după capacitatea de a-şi menţine atenţia asupra aceluiaşi stimul
pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp, precum şi după capacitatea de a-şi
concentra şi orienta atenţia asupra unui anumit stimul, fără a fi distras de alţi stimuli
sau de alte activităţi.
Aceasta este controlată într-o mai mare măsură de către mecanismele nervoase şi
de starea organismului decât de atributele fizice ale sistemului.
Prin faptul că atenţia se fixează pe stimuli semnificativi, ea este în strânsă legătură
cu motivaţia. Pentru desfăşurarea procesului de atenţie, reflexul de orientare este
deosebit de important. Fiind un reflex specific, acesta apare şi se manifestă după o
creştere, diminuare sau modificare calitativă a stimulului.
Prin prezentarea repetată a unui agent, apare fenomenul de stingere sau
obişnuinţă. Prima prezentare a stimulului produce un răspuns generalizat, iar după un
număr de 20-30 de prezentări, răspunsul devine din ce în ce mai restrâns localizat
EEC la aria corticală motorie, celelalte răspunsuri fiind inhibate. Reflexul de orientare
corespunde unei stări alerte nespecifice pe când atenţia este o stare de alertă specifică.

8.3.1.Baza neurofiziologică a atenţiei

Atenţia este legată de activitatea întregului sistem nervos, în special de funcţia
receptorilor, a căilor aferente, a cortexului cerebral, a formaţiunii reticulate şi a
conexiunilor inverse (feed-back).
Datorită fluxului informaţional din ce în ce mai mare pe care omul trebuie să-l
selecteze şi să-l ordoneze, mecanismul de filtrare trebuie să constituie partea esenţială
a procesului de atenţie care să acţioneze asupra mărimilor de intrare. Mecanismul de

129
filtrare a stimulilor interni sau externi, lasă să pătrundă în conştiinţă şi stimuli
nesemnificativi, care perturbă activitatea mintală focalizată şi fluxul operaţiilor
motorii executive.
În astfel de cazuri percepţia selectivă devine imposibilă, întrucât aspectele neesenţiale
ale situaţiei devin dominante.
Funcţia de SRAA şi a SRIA împreună cu conexiunile lor inverse (feedback)este
determinantă în atenţie.
Cortexul îşi păstrează rolul său dominant în prelucrarea mărimilor de intrare care de
cele mai multe ori ajung la el înainte de a trece prin sistemul reticulat, care execută
ordinul de închidere sau deschidere a accesului altor stimuli.
Stimulii repetaţi îşi pierd efectul excitator.
În general există două tipuri de reacţii de trezire: una mai scurtă ca durată şi
latenţă denumită reacţie fazică, şi se află cu latenţă mai lungă şi persistentă, denumită
reacţie tonică, ce continuă şi după distrugerea cortexului specific.
Autorii conchid că răspunsul tonic, persistent de trezire este legat de partea inferioară
a sistemului reticulat ascendent, pe când cel fezic, rapid şi diferenţiat este legat de
sistemul nespecific de proiecţie talmică şi de structurile senzoriale adiacente.
S-a constatat că potenţialele evocate prin stimuli senzoriali (auditivi, vizuali) neutrii
sunt reduse în amplitudine, dar atunci când aceşti stimuli sunt asociaţi cu factori
având o semnificaţie biologică, potenţialele evocate sunt facilitate atât la nivelul
centrilor din encefal, cât şi la nivelul organismului receptor şi al nucleului cohlear din
bulb.
Există deci mecanisme intime, care controlează accesul stimulilor aferenţi la diferiţi
centrii encefalici, cu ajutorul conexiunilor feed-back, prin reducerea câmpurilor
perceptive în cursul atenţiei.
Un aspect inportant al reglării transmisiei senzoriale constă în succesiunea rapidă a
influenţelor SR AA şi SRIA care sunt implicate în facilitarea răspunsurilor
organismului la impulsurile senzoriale în trezire şi în menţinerea stării de atenţie.
Pentru atenţia voluntară este necesară participarea căilor corticoreticulare, în special
frontale, pe când pentru atenţia involuntară sunt solicitate numai structurile
subcorticale şi frontale.
Blocarea sau desincronizarea ritmului alfa este prezentată ca un indicator de atenţie
sau trezire, ca rezultat al impulsurilor din SR care creşte nivelul de excitaţie corticală.
Înregistrarea potenţialelor evocate, direct sau prin intermediul scalpului, la oameni, a
confirmat constatările făcute pe animale privind suprimarea senzorială în timpul
distragerii atenţiei de la stimulii-test.
Acelaşi fenomen se întâmplă când atenţia subiectului este voluntar concentrată asupra
amintirii altor sarcini mintale sau când este abătută asupra altor stimuli auditivi,
olfactivi, dureroşi ori asupra unor operaţii de calcul. În timpul distragerii s-a constatat
o reducere generală a amplitudinii activităţi evocate.

130
 Când atenţia este concentrată asupra unui obiect, se produce o inhibiţie parţială
sau totală în căile senzoriale care nu sunt implicate direct, având loc excluderea unor
mesaje aferente în favoarea celor cu semnificaţie mai mare.
S-a observat că potenţialul evocat auditiv la om, creşte ca amplitudine, numai în
cursul unor eforturi discriminatorii dificile, nu şi în cursul unor teste uşoare.
Prezentarea unor numere luminoase ce alternează la fiecare trei sferturi de secundă cu
un câmp alb luminos, în timp ce individul este pus să rezolve probleme simple, a dus
la constatarea că potenţialele evocate sunt mai mari la numere decât la stimulul alb a
cărui intensitate era de patru ori mai mare. Deci, mărimea potenţialului evocat vizual
este controlată mai de grabă de mecanismele neurale ale atenţiei decât de intensitatea
fizică a stimulului. S-a mai constatat că amplitudinea potenţialelor evocate prin
stimuli luminoşi înregistrate prin electrozi implantaţi în lobul occipital, variază în
raport cu intensitatea stimulilor şi cu gradul de atenţie acordat acestora. Amplitudinea
se reduce până la dispariţie când bolnavul îşi concentrează atenţia în rezolvarea unor
probleme aritmetice. Şi stimulii auditivi, olfactivi distrag atenţia, reducând mult din
amplitudinea efectului stimulului vizual.
Reducerea timpului reacţiei de avertizare a fost dovedită de Lansing şi
colaboratorii (1959) la un individ care a fost pus să apese pe o cheie imediat ce vedea
o lumină, obţinându-se un timp de latenţă de 200ms. Dacă individul era pus în stare
de alertă printr-un stimul premergător auditiv, timpul de latenţă se reducea la 106 ms.
Lindsley a numit timpul scurtat timp de decizie.
Intervenţia S R în acest fenomen este certă deoarece după stimularea electrică a
FR la maimuţe, înainte sau în timpul expunerii unor obiecte, timpul mediu de reacţie
se scurta cu 80-100 ms, îmbunătăţindu-se totodată şi numărul răspunsurilor corecte.

8.3.2.Tulburări ale atenţiei

Tulburarea atenţiei constitue un semn important pentru diagnosticul anumitor
leziuni cerebrale situate la diferite niveluri ale sistemului nervos. În prezent,
cunoaşterea patologiei atenţiei este încă foarte limitată. Atenţia nu poate fi studiată ca
proces psihic independent, ci numai prin intermediul efectelor sale asupra celorlalte
procese psihice sau a performanţelor.
` O clasificare unanim acceptată a tulburărilor de atenţie nu există încă. În general,
tulburările atenţiei pot fi patologice, ca rezultat al unor leziuni cerebrale, şi
funcţionale ca rezultat al epuizării, somnolenţei, plictiselii, dezinteresului, neglijenţei,
etc. Bolnavii cu leziuni cerebrale prezintă tulburări de atenţie de tipul unei exagerări
ale acesteia (hiperprosexie), ca în sindromul de logoree şi hipechinezie sau de tipul
distracţiei şi neatenţiei cum se întâmplă în majoritatea proceselor expansive
intracraniene, leziuni vasculare, inflamaţii etc. Bolnavii cu leziuni cerebrale
unilaterale prelucrează mult mai lent informaţia oricăror stimuli care în mod normal
se înregistrează de partea lezată, şi au dificultăţi în rezolvarea unui volum mai mare
de date într-o anumită unitate de timp.
Numeroase observaţii asupra pacienţilor cu leziuni cerebrale au evidenţiat nu
numai o distracţie a atenţiei ci şi o dificultate în menţinerea ei timp mai îndelungat.
La aceştia, timpul de reacţie este semnificativ mai mare decât la cei cu creier integru.

131
 Şi ritmul de răspuns al pacienţilor cu leziuni cerebrale este mult mai rar, iar testul
de reacţie selectivă relevă performanţe foarte slabe în sarcina de identificare a
semnalelor.
Aici intervine atât reţinerea semnalului cât şi diferenţierea lui perceptivă.
Anomaliile perceptive sunt expresia directa a unei afecţiuni cerebrale, iar gravitatea
acestor deficienţe de atenţie este direct proporţională cu gravitatea leziunilor
cerebrale.
S-a ajuns la următoarele concluzii în ceea ce priveşte atenţia la bolnavii cu leziuni
cerebrale: când stimularea este bilaterală şi simultamă, prelucrarea mai lentă a
informaţiei în emisfera lezată ne-ar asigura că emisfera intactă a prelucrat energia
senzorială înaintea celei afectate. Aceste modificări în ritmul de prelucrare sunt cauza
multor tulburări de comportament observate la pacienţii cu leziuni cerebrale.
Deasemenea tulburările de atenţie pot fi conştiente (incapacitatea de a se concentra
asupra unei sarcini) sau inconştiente.

8.4. MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE MEMORIEI

Memorarea este procesul de reţinere pentru o anumită perioadă de timp a

informaţiilor despre lume.
Memoria este un concept mai larg care cuprinde totalitatea aspectelor funcţionale şi
structurale legate de învăţarea şi de memorarea informaţiilor, de regăsirea la nevoie a
informaţiilor memorate, de consolidare a memoriei prin repetare, precum şi de uitare
parţială sau totală a informaţiilor memorate.

8.4.1.Tipuri de memorie
Se vorbeşte despre o memorie pozitivă, care corespunde memoriei propriu-zise şi
de o memorie negativă, reprezentată de fenomenul numit obişnuinţă, adică de
ştergerea unor conexiuni ce leagă informaţii care nu mai sunt necesare sau care au
devenit stânjenitoare pentru organism.
În funcţie de domeniile cărora le aparţin informaţiile, precum şi de modul de
utilizare de către fiinţele vii a acestor informaţii, se poate vorbi de o memorie
senzorială ce reţine date primite prin organele de simţ şi de o memorie motorie pentru
situaţia în care rezultatul este dobândirea unui anumit comportament sau a unui grad
sporit de îndemânare.
Memoria (învăţarea) poate fi asociativă atunci când, alături de informaţii se reţin
şi legăturile dintre ele şi neasociativă atunci când este vorba de reţinerea ca atare a
informaţiilor.
Alţi termeni utilizaţi mai cu seamă atunci când este vorba de fiinţele umane, sunt
cei de memorie implicită şi memorie explicită. Memoria implicită corespunde mai
mult sau mai puţin memoriei neasociative, la fel cum memoria explicită corespunde
memoriei asociative. Memoria asociativă poate fi contiguă sau necontiguă. În primul
caz, intervalul de timp care separă evenimentele ce vor fi reţinute asociativ nu

132
depăşeste 60 s. Se pare că numai oamenii sunt capabili de memorie necontiguă,
numită şi memorie ştiinţifică, celorlalte vieţuitoare rămânându-le doar şansa unor
reflexe condiţionate pavloviene.
Memoria poate fi de scurtă durată (MSD), ce reţine informaţiile timp de câteva
secunde, minute sau ore şi de lungă durată (MLD) care acţionează zile, săptămâni,
luni, ani sau chiar toată viaţa.
Unii autori împart MSD şi MLD în subclase de memorie cărora le dă alte limite de
timp. Alti autori adaugă la MSD şi la MLD un al treilea tip de memorie şi anume
memoria imediată care ar dura secunde sau minute şi s-ar baza în întregime pe
modificări funcţionale de tipul formării circuitelor neuronale reverberante.
Conform unui alt tip de clasificare există o memorie de lucru şi o memorie de
referinţă, prima corespunzând în linii mari MSD iar cea de-a doua fiind foarte
apropiată de MLD.
Deasemenea se mai vorbeşte de memoria episodică (reţinerea doar a
evenimentelor observate) şi de memoria semantică ce pretinde un grad de
abstractizare şi prelucrare raţională a informaţiilor.
O deosebire importantă trebuie facută între memoria reflexivă şi cea declarativă.
Memoria declarativă include învăţarea unor fapte şi întâmplări care pot fi raportate
verbal, în timp ce memoria reflexivă include forme ale învăţării perceptuale şi motorii
care se manifestă în modificare sarcinilor de performanţă care nu pot fi exprimate
verbal. Aici putem include abilităţile şi aptitudinile.
Procesele de învăţare şi de memorie pot fi abordate atat teoretic cât şi
experimental, la nivel psihologic, neurologic, fiziologic, anatomic, histologic,
biologic, biofizic şi evident cibernetic.
Memoria are stadii şi este în continuă modificare..
De mult este cunoscut faptul că traumatizaţii cranio-cerebrali au pierderi selective de
memorie pentru evenimentele dinaintea traumatismului (amnezie retrogradă) şi pentru
cele care au loc dupa revenirea cunoştinţei (amnezie anterogradă). Acest fenomen a
fost documentat pe animale cu ajutorul agenţilor traumatici, a şocurilor
electroconvulsive şi a drogurilor care deprimă activitatea neuronală sau inhibă sinteza
proteinelor cerebrale. Deasemeni, datele de memorie recentă sunt rapid disrupte în
timp ce memoria veche rămâne aproape integră. Durata amneziei retrograde variază
de la câteva secunde la câţiva ani.Acest fapt depinde de natura, trăinicia şi
consolidarea învăţării de specia animală şi de severitatea fenomenului disruptiv.
Mc Gaugh şi colaboratorii (1989) au constatat că stricnina sau alte droguri
excitante pot ameliora retenţia învăţării la animale atunci când drogul este administrat
imediat după antrenament. Dacă drogul este dat la câteva ore după antrenament nu are
nici un efect asupra testelor de reţinere a celor învăţate.
Memoria pe termen lung poate fi reprezentată de modificările plastice ale
creierului.
Cum este înmagazinată informaţia? Probabil că există mai multe forme de
memorie pe termen scurt.

133
Un tip foarte scurt de memorie pe termen scurt este dat de postimaginea retiniană care
urmează expunerii stimulilor vizuali. Aceasta se referă deci la evenimente vizuale şi
poartă numele de memorie iconică. Dacă o persoană este lăsată să privească scurt o
matrice formată din mai multe litere şi numere, ea poate reproduce cu acurateţe
elementele specifice ale matricei; dar acurateţea reproducerii diminuă extrem de rapid
în mai puţin de o secundă.
Timpul poate fi extins prin creşterea luminozităţii stimulilor vizuali. În această
postimagine vizuală, un rol important revine proceselor fotochimice din retină. Prin
urmare, forma foarte simplă de memorie pe termen scurt este codificată de către
modificările fizice tranzitorii de la nivelul organului receptor.
Memoria pe termen scurt, cu durată ceva mai lungă, ce persistă minute sau ore
poate fi mediată de o varietate de modificări plastice pe termen scurt ce au loc la
nivelul transmiterii sinaptice.
Un alt mecanism posibil de encodare a memoriei pe termen scurt, constă în
înmagazinarea informaţiei în formele activităţii neurale continui manifestate printr-o
conexiune feed-back excitatorie între neuroni (circuite neuronale). Acest tip de
activitate poate reverbera în circuite închise de neuroni şi poate fi menţinută o
anumită perioadă de timp. Ideea circuitelor reverberante este interesantă deoarece ele
nu implică nici o modificare fizică de durată la nivelul celulelor nervoase. Memoria
pe termen scurt pentru evenimente este menţinută în mod simplu prin această
activitate neuronală continuuă.
Reţeaua reverberantă este astfel alcătuită încât un anumit neuron să răspundă de
un număr infinit de ori atunci când un alt neuron este stimulat o singură dată.
Reţeaua reverberantă pare a sta la baza memoriei imediate. Cu timpul, neuronii
implicaţi vor contura căi preferenţiale de circulaţie a impulsurilor nervoase, ca urmare
a unor modificări funcţionale şi structurale ale sinapselor, fapt care stă la baza
memoriei de scurtă durată şi a memoriei de lungă durată.
Dar cum este înmagazinată memoria pe termen lung? Care sunt modificările care
se menţin ani de zile? Există două posibilităţi:
Prima, puţin probabilă, postulează că modificările dinamice provocate de
memoria pe termen scurt pot persista dând naştere la memoria pe termen lung.
A doua posibilitate relevă că memoria pe termen lung este legată mai mult de
modificările cerebrale plastice decât de cele dinamice. Acestea duc la apariţia unei
modificări cerebrale funcţionale persistente.
Un experiment simplu duce la deosebirea celor două alternative. Dacă întreaga
activitate neuronală este stopată temporar, datele de memorie încadrate în
mecanismul dinamic al circuitelor reverberante sunt predominant abolite. Activitatea
neuronală poate fi încetinită prin utilizarea anesteziei profunde, a anoxiei sau prin
răcirea creierului. Când se procedează în acest mod, memoria pe termen scurt sau
recentă este disruptă în timp ce memoria veche rămâne integră.
De aici se poate trage concluzia că cel puţin memoria veche nu este mediată de
către modificările dinamice ci ea implică modificări cerebrale fizice.

134
 Din cauza naturii de durată a memoriei, pare rezonabil a postula că uneori
modificările au la bază schimbări pe termen lung ale conexiunilor interneuronale.
Memoria pe termen lung se bazează pe sinteza unor noi proteine şi pe dezvoltarea
unor noi conexiuni sinaptice.
Facilitarea pe termen lung, care durează una sau mai multe zile implică sinteza
unor proteine noi. Acest mecanism inductiv este iniţiat de protein kinaza A care este
translocată în nucleu unde se crede că fosforilează unul sau mai mulţi activatori
transcripţionali.
Kandel s-a concentrat asupra studiului modificărilor biochimice şi biofizice care
se produc la nivelul sinapselor în cazul învăţării, cu consecinţele sale: memoria de
scurtă durată (primară sau de lucru) şi memoria de lungă durată (secundară). Pentru
experimentele sale, Kandel a folosit un model animal foarte simplu, molusca de mare
aplysia al cărei sistem nervos conţine circa 20000 de neuroni cu dimensiuni mari.
Molusca are un reflex protector al branhiilor care a fost utilizat în studiul
mecanismului de bază al învăţării. Kandel a constatat că anumiţi stimuli electrici
produc o amplificare a reflexului protector iar întărirea acestui reflex se menţine
câteva zile sau săptămâni prin creşterea capacităţii de învăţare a animalului. Kandel a
demonstrat că această creştere a capacităţii de învăţare este în relaţie cu amplificarea
sinapselor care conectează celulele senzoriale cu celulele nervoase în cadrul activităţii
învăţării implicate în reflexul protector al moluştei. Kandel a arătat că un stimul
electric senzitiv de intensitate mică poate genera o formă de memorie pe termen scurt
care durează minute sau ore. Mecanismul fiziologic, în acest caz, implică structura
canalelor ionice, care sunt modificate astfel încât cresc cantitatea de calciu care
pătrunde în partea terminală a nervului.
Procesul este datorat fosforilării proteinelor, anumitor canale ionice. Creşterea
concentraţiei de calciu antrenează o cantitate sporită de neuromediator eliberat în
sinapsă şi în consecinţă creşte intensitatea reflexului.
Dacă stimulul electric utilizat este de intensitate mai mare sau perioada de
stimulare este mai lungă, rezultă o memorie pe termen lung care poate dura până la
câteva săptămâni.
Stimulii puternici produc o creştere a nivelului intracelular de AMP ciclic şi ca o
consecinţă o creştere paralelă a nivelului de protein Kinază. Aceste molecule
reprezintă semnele intracelulare care ajungând la nucleul celular unde influenţează
sinteza proteinelor (pentru unele o accentuează, pentru altele o reduce) modificând
astfel concentraţia proteică la nivelul sinapselor. Această plasticitate sinaptică se află
la baza capacităţii de învăţare pe termen lung. Prin urmare, memoria pe termen lung
depinde de sinteza de noi proteine.
Moleculele care bloghează această sinteză pot diminua capacitatea de învăţare pe
termen lung fără ca memoria de scurtă durată să fie afectată.
Procesele nervoase de memorare sunt mult mai complexe.

135
8.4.2.Formaţiuni cerebrale implicate în procesul învăţării
Majoritatea evenimentelor sunt percepute în ariile corticale primare care se
conectează şi interacţionează cu zonele asociative şi cu talamusul prin conexiuni
corticotalamice şi talamocorticale (circuite feed-back). Aceste circuite şi legături fac
posibilă selectarea informaţiei şi integrarea ei pentru uzul ulterior. Diverse modalităţi
selective ale memoriei pot fi abolite prin lezarea ariilor corticale corespunzătoare. S-a
arătat că în asemenea situaţii sunt distruse anumite deprinderi din trecut, precum şi
capacitatea pentru o noua învăţare.
Subiectul nu mai poate primi o cantitate de informaţie de acelaşi gen, deficitul
memoriei fiind proporţional cu cel de percepţie, fapt care face pe pacient incapabil de
a raporta stimulii primiţi la cunoştinţele vechi.
Deci, orice leziune corticală care perturbă o funcţie, perturbă şi memoria acelei
funcţii prin distrugerea angramelor. Deficitul de memorie corticală este deci selectiv,
variînd după zona distrusă.
Neocortexul din jurul zonelor senzoriale primare este în raport cu memoria
imediată pentru modalitatea respectivă, iar la graniţa cu ambele modalităţi, de fapt o
amnezie de fixare de diferite grade, cu reducerea reţinerii şi stocării, poate fi
consemnată în orice fel de leziune corticală cu caracteristici de localizare cunoscute.
Este posibil ca acest defect de înregistrare să rezulte dintr-o convergenţă de factori
diverşi care stânjenesc memoria ca : instabilitate afectivă şi motorie, cefalee, tulburări
de atenţie, apatie, iritabilitate, tulburări de percepţie, de intelect, stare de disconfort
etc.
În 1937 Papez elaborează modelul faimosului circuit care-i poartă numele, pentru
a explica baza neurofiziologică a memoriei. În alcătuirea acestui circuit intră
formaţiuni filogenetice vechi: cornul lui Ammon, fornixul, hipotalamusul, corpii
mamilari, fasciculul lui Vicq D Azyr, nucleii anteriori ai talamusului.
Diversele leziuni cerebrale, însoţite de tulburări de memorie, vin să infirme teza
după care memoria ar fi în strictă dependenţă funcţională de acest circuit. Totuşi se
poate admite că, cu cât se stabilesc mai multe conexiuni între cortex şi aceste
formaţiuni vechi subcorticale, cu atât mai eficientă va fi fixarea şi cu atât mai uşoară
evocarea. Prin urmare, reproducerea unei acţiuni nu este o simplă conexiune între
elementul senzorial şi cel motor prin zonele de asociaţie, ci ea constituie rezultanta
unui complex de axe spaţiale şi temporare ale funcţionării creierului, fapt care
constituie substratul constant al activităţii. Se poate deci afirma că întregul creier
participă la procesul memoriei, dar diferitele sale zone şi formaţiuni nu joacă acelaşi
rol.
Etapele mai importante privitoare la studiile asupra tulburărilor de memorie sunt
legate de sindromul descrid de Korsakov (1889).
O noua etapă a început odată cu descoperirea rolului SRAA de către Moruzzi şi
Magoun (1949). Nu mult după aceasta, dezvoltarea unor ştiinţe de graniţă ca
neuropsihologia, neurofiziologia şi în special neurocibernetica, au contribuit la
elaborarea conceptului stoc generalizat, comform căreia informaţiile pot fi stocate în
toate reţelele şi subreţelele modulare ale sistemului nervos central.

136
 Rosenblatt (1962) a adus noi dovezi în sprijinul acestui concept, elaborând o clasă
de reţele teoretice (formale) capabile să înveţe, dotate cu o memorie distributivă.
Astăzi este unanim admisă ipoteza că memoria creierului biologic, spre deosebire de
cea a creierelor artificiale (ordinatoare), are un caracter distribuit, nefiind strict
localizată într-o singură formaţiune neuronală. Fiecare structură sau zonă care
îndeplineşte o anumită zonă posedă şi mecanismul memorativ al funcţiei respective.
Fără aceasta nu ar putea fi concepută instruirea creierului. Trebuie admisă
posibilitatea transferului informaţiei stocate de la o structură neuronală la alta, precum
şi a constituirii unor mecanisme de coordonare şi corelare a blocurilor memorative
particulare modale.

Rezumat
In aceasta unitate de studiu este prezentata caracterizare generala si baza
neurofiziologica ale perceptiei,atentiei si memoriei si tulburarile acestora.

Cuvinte cheie
– perceptia marimii
– perceptia distantei
– perceptia spatiului bidimensional si tridimensional
– perceptia miscarii
– sistemul reticulat ascendent
– sistemul reticulat inhibitor ascendent
– hiperprosexie , hipoprosexie , disprosexie

Teste de autoevaluare
1. Precizati care sunt calitatile atentiei (pg. 126 )
2. Precizati formatiunile celebrare implicate in procesul invatarii. (pg. 130 )
3. Descrieti principalele tulburari de atentie (pg. 126 )
4. Precizati influentele emotionale asupra perceptiei si aprecierii timpului (pg. 122 )
5. Precizati caracteristicile care alcatuiesc continul imaginii perceptive a spatiului
bidimensional (pg. 120) .

137
Concluzii
Adaptarea optima la realitatea externa reclama reflectarea nu doar a unor
proprietati si dimensiuni izolate ci si a obiectelor in multitudinea aspectelor lor .
O asemenea cerinta este satisfacuta in mare parte de perceptie care marcheaza
saltul calitativ pe continumul cognitiei de la modelele informationale fragmentare proprii
senzatiei la modelele senzationale globare care fac posibila constiinta obiectualitatii.
Interpretarea moderna a perceptiei are la baza metodologia ciberneticii si teoria
generala a sistemelor.
Desfasurarea optima a activitatii noastre presupune relevarea si evaluarea
caracteristicilor spatio-temporale cat si a celor de miscare,un rol important in realizarea
acestui proces il joaca perceptia.
Atentia este legata de activitatea intregului sistem nervos si consta in orientarea si
concentrarea selectiva a activitatii psihice asupra unor stimuli sau sarcini in vederea
adaptarii comportamentului la modalitatea conditiilor externe si la dinamica motivelor si
scopurilor interne.

138
Unitate de studiu 9. Baza neurfiziologică a motivaţiei , emoţiei ,
inteligenţei şi gândirii

Cuprins
Obiective ............................................................................................................... 140
Cunoștințe preliminarii ......................................................................................................................... 140

Resurse necesare și recomandări de studiu ......................................................................................... 140

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................. 141

9.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE MOTIVAŢIEI .................................................................... 141

9.2.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE AFECTIVITĂŢII ................................................................. 144

9.2.1.Teoriile emoţiei ........................................................................................................................ 146

9.2.2.Girusul cinguli .......................................................................................................................... 149
9.2.3.Talamusul ................................................................................................................................. 149
9.2.4.Hipotalamusul .......................................................................................................................... 149
9.2.5.Septul ....................................................................................................................................... 150
9.2.6.Zona limbică rinencefalică ....................................................................................................... 150
9.3.MECANISMELE NEUROFUNCŢIONALE ALE INTELIGENŢEI .............................................................. 151

9.3.1.Bazele neurofiziologice ale inteligenţei ................................................................................... 151

9.3.2.Leziunile cerebrale şi inteligenţa ............................................................................................. 153
9.4.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE GÂNDIRII ........................................................................ 154

Rezumat ................................................................................................................................................ 156

Cuvinte cheie ........................................................................................................................................ 157

Teste de autoevaluare .......................................................................................................................... 157

Concluzii ................................................................................................................................................ 157

139
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să dobandească cunostinte la nivel neurologic , psihologic si fiziologic privind
procesele de memorie
- sa inteleaga modificarile biochimice si biofizice care se produc la nivelul
sinapselor in cazul invatarii cu consecintele sale,memoria de scurta durata
(primara ) si memoria de lunga durata ( secundara)
- sa cunoasca formatiunile cerebrale implicate in procesul invatarii,arii corticale
primare care se conecteaza si intractioneaza cu zonele asociative si talamusul.
- explicarea comportamentului uman care nu poate fi realizata numai prin
motive homeostazice si de conservare ci si prin introducerea unor categorii
dinamice de motive prin care sistemul personalitatii trece de la o stare de
echilibru mai simpla si psihologic inferioara la una mai complexa si
psihologic superioara .

Cunoștințe preliminarii
 Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei personalității,
psihologiei sociale și psihiatriei.
.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

140
 Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

9.1. MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

MOTIVAŢIEI

Motivaţia reprezintă procesul psihic care se constituie prin reflectarea într-o formă
nespecifică (senzaţii, reprezentări, trăiri) a nevoilor organismului, care apare ca
rezultat al oscilaţiilor de la echilibrul optim. Ea se concretizează într-o gamă foarte
variată de componente, începând cu tendinţele şi impulsurile care au un caracter
relativ difuz, slab structurat şi terminând cu interesele şi idealurile umane pregnant
diferenţiate, individualizate şi structurate.
Explicarea comportamentului uman nu poate fi realizată numai prin motive
homeostazice de conservare. Se impune introducerea şi a altor categorii dinamice de
motive, prin care sitemul personalitaţii să treacă de la o stare de echilbru mai simplă
şi pshihologic inferioară, la alta mai complexă şi psihologic superioară.
Astfel, dinamica personalităţii umane are la bază şi motive de dezvoltare, de
autorealizare, de autodepăşire, de afirmare şi impunere a adevărului, de realizare a
unui bine general.
Ulitmele două tipuri de motive nu numai că ies mult din limitele ceriţenlor
homeostaziei individuale, dar se şi opun lor, inclusiv aşa-numitului instinct de
autoconsevare.
Convertită în motivaţie, cauzalitatea externă devine pârghie de autoreglare a
sistemului personalitaţii, care dobândeşte astfel capacitatea de a acţiona independent
pe cont propriu în baza motivelor sale interne.
Efectul major care se înregistrează în cazul diminuării sau abolirii motivaţiei este
instalarea unei stari de totală pasivitate şi apatie, de indiferenţă în raport cu ce se
petrece în jur şi cu propria persoană.
Se poate vorbi de o motivaţie pozitivă care susţine şi facilitează desfăşurarea
activităţii date, şi de o motivaţie negativă care contribuie la acumularea de tensiune
afectivă rejectivă (de eliminare) scăzănd performanţa.
Motivul poate fi integrat atât la nivel conştient cât şi inconştient. În primul caz
subiectul poate constitui un control voluntar asupra intensitaţii şi semnului motivului,

141
poate încerca să-l modeleze şi să-l transforme. În al doilea caz, motivul declanşază
acţiunea automat, subiectul neputând relata de ce a săvârşit acţiunea.
În genere, sistemul personalităţii îşi elaborează în decursul timpului mecanisme
adecvate de reglare a raportulrilor şi dinamicii diferitelor motive. Oricum se stabileşte
o ordine perferenţială de satisfacere: primele sunt satisfăcute stările motivaţionale
bazale legate de asigurarea vieţii şi integrităţii individului (trebuinţe biologice,
trebuinţe fiziologice) şi abia după aceea stările motivaţionale secundare legate de
aspectele axiologice – estetice, etice, cognitive etc.
Pot exista situaţii în care omul să inverseze ordinea menţionată şi chiar să sacrifice
satisfacerea trebuinţelor bazale în favoarea satisfacerii trebuinţeor de esnţă socio-
culturală. Întrucat aproape nici o stare motivaţională nu ne satisface imediat, de îndată
ce s-a activat, se creează un anumit decalaj între dorinţa şi posibilitatea realizării. De
aici se naşte dimensiunea proiectivă a motivaţiei, concretizată prin nivelul de
aspiraţie. Aceasta pledează orientarea sistemului personalităţii pe coordonatele
viitorului indicându-se astfel spre ce tinde să realizeze şi până la ce nivel.
Din nivelul de aspiraţie este derivat nivelul de expectaţie. Acesta reflectă la ce anume
se aşteaptă să obţină subiectul în sarcina în care urmează să se angajeze. În sfârşit,
desfăşurarea ca atare a acţiunii se finalizează cu obţinerea unui anumit rezultat sau
efect care va reprezenta nivelul de realizare.
Între acestea trei pot exista raporturi poziţionale pe curba valorică, foarte diferite:
a)nivelul de aspiraţie în poziţie superioară urmat de cel de expectaţie şi de cel de
realizare, toate trei la distanţe mici, rezonabile. Aceasta ar reprezenta formula
integrativă cea mai bună.
b)nivelul de aspiraţie în poziţie superioară, cel de expectaţie în poziţie mediană,
imediat după primul şi nivelul de realizare în poziţie inferioară la mare distanţă de
primele două. Aceasta este formula caracteristică celor ce se supraestimează, celor
care năzuiesc şi-şi propun mult mai mult decât le permit posibilităţile obiective de
realizare.
c)nivelul de realizare în poziţie superioară, nivelul de expectaţie în poziţie mediană şi
nivelul de aspiraţie în poziţie inferioară, relativ la distanţă mare de primele. Această
formulă este caracteristică celor ce se subestimează, celor care aspiră şi-şi propun mai
puţin decât pot obiectiv să realizeze.
Componentele şi verigile motivaţiei se localizează la niveluri diferite ale SNC şi
se realizează de către structuri şi zone neuronale diferite. Principiul de integrare este
cel de la inferior la superior. Cu alte cuvinte, componentele filo şi ontogenetic mai
vechi şi cu organizare internă mai simplă se vor integra la niveluri inferioare ale
encefalului, în vreme ce componentele mai noi şi mai complex structurate se vor situa
la niveluri superioare ale encefalului.
Potrivit datelor experimentale, se pare că la om nivelul cel mai de jos al sintezei
motivaţionale (de prelucrare a semnelor informaţionale corespunzătoare şi de
individualizare a unei stări de motivaţie specifică) este reprezentat de formaţiunile
diencefalice (talamohipotalamice). Hipotalamusul este sediul unor multiple
mecanisme de integrare şi control motivaţional, îndeosebi în raport cu stările de
142
necesitate de ordin biofiziologic primar: alimentare, de repaus (somn), de apărare,
sexuale etc.
Mecanismele respective au o alcătuire de tip binar-antagonic, ele incluzând o
verigă a cărei excitare determină activarea unei stări de motivaţie şi prin ea a
comportamentului corespunzător de explorare-identificare-asimilare, şi o alta a cărei
stimulare, dimpotrivă duce la inhibarea şi anularea stării date de necesitate.
Cele două verigi funcţionează alternativ: conectarea uneia duce la deconectarea
celeilalte; ieşirile uneia devin intrări inhibatorii pentru cealaltă.
Putem spune că o verigă se activează şi răspunde stării de necesitate, iar cealaltă
se inactivează şi corespunde stării de saţietate. Această afirmaţie este susţinută de
datele unor experimente de laborator efectuate pe animale, precum şi de observaţiile
clinice pe subiecţi umani cu leziuni diencefalice.
Distrugerea nucleului ventromedial al hipotalamusului la şobolan, pisică şi câine
determină o exacerbare a stării de foame şi implicit un comportament de hiperfagie.
Dimpotrivă ablaţia zonei hipotalamice laterale determină slăbirea nevoii alimentare,
hipofagie.
Un nivel superior în integrarea sferei motivaţionale îl constituie scoarţa cerebrală.
Aici se impune să delimităm două etaje: sistemul rinencefalic şi sistemul neocortical.
Rinencefalul este cumva izomorf cu hipotalamusul, el integrând cam aceleaşi
structuri motivaţionale, de natură biofiziologică. Spre deosebire de hipotalamus
rinencefalul realizează sinteze mai complexe şi modele comportamentale mai bine
adecvate semnificaţiei stimulilor şi contextului situaţional, corelează o gamă mai
variată de semnale senzoriale şi asigură ierarhizarea lor în funcţie de semnificaţie. La
nivelul rinencefalului se constituie şi mecanisme de ordonare şi selecţie a
impulsurilor de activare a diferitelor stări motivaţionale.
Sistemul neocortical capătă la om o importanţă deosebită. El cuprinde circuite
fronto-temporo-parietale ce integrează structurile motivaţionale complexe, de natură
socio-culturală.
Porţiunea anterioară a lobilor frontali, îndeosebi este tot mai fregvent invocată în
explicarea mecanismelor trebuinţelor spirituale, a intereselor şi idealurilor. De la acest
nivel se exercită o influienţă reglatorie asupra formaţiunilor rinencefalice şi
diencefalice şi tot aici se stabileşte programul general de satisfacere a diferitelor
motive, prin raportarea şi circumscrierea lor în logica ierarhizării activităţii.
Prin intermediul sistemului neocortical în derularea stărilor de motivaţie, alături
de principiul hedonic al plăcerii pe care se întemeiază funcţionarea mecanismelor
rinencefalo-diencefalice se introduce principiul realităţii graţie căruia satisfacerea
acestuia capătă un caracter condiţionat fiind pusă în dependenţă de anumite exigenţe.
Totodată integrarea de la nivel neocortical asigură conştientizarea stărilor de
motivaţie, analiza lor critică şi subordonarea controlului lor voluntar.
Aceasta face ca mecanismele motivaţiei umane să se deosebească semnificativ de
mecanismele motivaţiei animalelor, datele obţinute în experimentele pe animal
neputând fi transferate fără nici o rezervă la om.

143
 9.2.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE
AFECTIVITĂŢII

Afectivitatea constituie o componentă dinamico-energetică a sistemului psihic. Ea

reflectă în forma unor trăiri subiective, interne conştientizate gradul de concordanţă
sau discordanţă dintre dinamica sferei motivaţionale interne şi desfăşurarea
evenimentelor în plan obiectiv extern. Pentru a provoca o trăire emoţională, un stimul
nou sau o situaţie externă trebuie să satisfacă două condiţii principale: să prezinte un
anumit grad de noutate sau de “neaşteptat” şi să aibă o anuimită semnificaţie pentru
subiectul în cauză.
În funcţie de aceşti doi indicatori, stimulii se împart în două categorii: afectogeni şi
neutrii.
Cei afectogeni se divid în pozitivi, a căror acţiune contribuie la obţinerea de
satisfacţii şi la menţinerea sau restabilirea echilibrului funcţional intern al sistemului
personalităţii, şi negativi a căror acţiune provoacă tensiune şi perturbaţie.
Şi trăirile emoţionale dobândesc un caracter polar, împărţindu-se şi ele în pozitive şi
negative.
În genere emoţia pozitivă se asociază cu starea de confort psihic, de relaxare, de elan
vital, optimism, de satisfacţie.
La rândul ei, emoţia negativă se asociază cu starea de încordare, de apăsare, de
depresiune, de insecuritate, de suferinţă psihică.
În multe situaţii cei doi poli ai trăirii nu se exclud ci coexistă, subiectul încercând o
stare oarecum conflictuală ambivalentă de atracţie-respingere, dragoste-ură.
Ambivalenţa, în formă mai pregnantă se manifestă la copii; pe măsura maturizării
afective ponderea ei diminuează. Poate însă reapărea ca simptom patologic provocat
fie de focare organice cerebrale fie de focare psihogene.
O altă dimensiune importantă în evaluare trăirilor emoţionale este intensitatea. Se
poate alcătui o scală în cadrul căreia putem determina urmatoarele 6 puncte (treptele)
de forţă ale unei emoţii: punctul 0 ar reprezenta absenţa emoţiei în planul conştiinţei
:1) emoţie foarte slabă,2) emoţie slabă,3) emoţie moderată, uşor controlabilă bine
încapsulată în schema logică a comportamentului adaptativ,4) emoţie puternică, al
cărei control reclamă din partea subiectului încordarea efortului voluntar, 5)emoţie
foarte puternică, imposibil de controlat, cu manifestări explozive şi cu efecte
dezorganizatoare asupra comportamentului. Ele sunt numite stări de afect.
Intensitatea unei emoţii poate fi evaluată şi pe baza cuantificării corelaţiilor ei
fiziologice (expresii motorii, vegetative, bioelectrice).
Intensitatea este factorul principal care determină rolul emoţiei în cadrul
activităţii. Indiferent de semnul lor, emoţiile de intensitate medie au un rol reglator,
de potenţare atât a activităţilor de învăţare cât şi a celor de muncă şi creaţie, în vreme
ce emoţiile foarte slabe şi foarte puternice exercită o influenţă dezorganizatoare.

144
 Cele foarte slabe pentru a nu asigura energia necesară menţinerii şi finalizării
acţiunilor; cele foarte puternice, pentru ca, punând în circulaţie o cantitate prea mare
de energie, blochează funcţionarea normală a mecanismelor de decizie şi autocontrol,
împingând la acţiuni impulsive inadecvate.
A treia coordonată de analiză a proceselor emoţional-afective o constituie durata
sau stabilitatea. Aceasta se referă la persistenţa în timp atât a semnului cât şi a
intensităţii unei emoţii sau structuri emotionale. La un pol avem structurile emoţional
afective stabile – persoane cu stabilitate emoţională, iar la celălalt pe cele instabile.
Limita superioară a stabilităţii este rigiditatea afectivă, iar limita inferioară a
instabilităţii este efemeritatea afectivă, adică schimbarea excesiv de rapidă a stărilor
emoţionale în ciuda menţinerii nemodificate a contextului situaţional-obiectiv.
Optimă este acea structură afectivă a cărei dinamică corelează şi concordă cu
dinamica semnificaţiei şi conţinutului situaţiilor reale în care se include subiectul.
În sfârşit în analiza sferei afectivităţii este obligatorie luarea în considerare a
dimensiunii genetice, evolutive. Din acest punct de vedere se delimitează două
niveluri integrative: a) nivelul integrativ al emoţiilor primare şi b) nivelul integrativ al
emoţiilor secundare.
Primul se structurează în raport cu stările motivaţionale înnăscute-biologice şi
fiziologice şi se manifestă în forma emoţiilor simple, necondiţionate de tensiune sau
relaxare, de discomfort sau de echilibru biofiziologic, de frică, spaimă, euforie sau de
furie etc. Asemenea emoţii încep să se manifeste din primele zile şi săptămâni după
naştere. Declanşarea lor se produce după mecanismul reflexului necondiţionat
multifazic şi nu reclamă participarea conştiinţei.
Treptat ele sunt conştientizate şi subordonate controlului voluntar.
Din punct de vedere neurofiziologic structurile afective primare se inserează la
nivelul formaţiunilor subcorticale. Nivelul integrative secundar al afectivităţii are un
caracter dobândit, el formându-se în cursul vieţii individuale prin învăţare. Structurile
afective secundare sunt de ordin socio-cultural. Ele se elaborează pe baza unor
semnificaţii extrabiologice, etice, estetice, politice, filozofice etc. şi a unor motivaţii
derivate din valorile socioculturale. Este evident că neurofiziologic componentele
afective secundare se integrează la nivel cortical. Fireşte, între cel două
compartimente (afectivitatea primară şi cea secundară) nu poate exista o opoziţie
absolută. Cerinţele obiective ale adaptării optime impun realizarea, în ultima instantă
a unei unităţi funcţionale chiar dacă această unitate nu este plată, ci contradictorie,
implicând atât momente de concordanţă cât şi momente de discordanţă de conflict.
Din interacţiunea şi cointegrarea celor două compartimente rezultă formula
generală a organizării afective, care caracterizează sistemul personalităţii.
În clinică, trebuie supusă investigaţiei tocmai această formulă pentru a putea decala
tulburările primare de cele secundare şi a trece de la un diagnostic global la unul
diferenţial.

145
9.2.1.Teoriile emoţiei
Până în prezent nu există o teorie unanim acceptată a emoţiei. Cel mai vechi
model aparţine lui James şi Lange (1899) care susţine că trăirea emoţională este
rezultatul proiectării în sfera conştiinţei a modificărilor fiziologice din organism
(tahicardie, contracţia muşchilor, vasodilataţie sau vasoconstricţie periferică) şi a
reacţiilor acestora la incitările mediului. După afirmaţiile modelului fiziologist- « sunt
vesel pentru că râd », « mi-e frică pentru că fug »- emoţia apare întotdeauna ca efect
al unei transformări sau reacţii comportamentale, fiind plasată la sfârşitul seriei
evenimentelor care au loc în organism şi niciodată la începutul ei.

Modelul James Lange a fost infirmat deoarece modificările fiziologice de genul

celor menţionate pot apare şi în absenţa trăirilor emoţionale specifice. Pe de altă
parte, s-a dovedit că pe fondul unor modificări fiziologice obiective asemănătoare se
pot derula, la diferiţi subiecţi, stări emoţionale diferite nu numai ca intensitate, ci şi ca
modalitate şi semn. Teoria intelectualistă a lui Herbart 1925 o infirmă pe prima.
Comform acesteia, emoţia este generată de tensiunea şi ciocnirea reprezentărilor
mintale ale diferitelor situaţii (amintirea- reprezentare a decesului unei fiiniţe dragi ne
produce durere sufletească). Deşi nu este integral greşită, această teorie nu reflectă
decât o anumită latură a dinamicii, în realitate mult mai complexă a producerii
trăirilor emoţionale. Ulterior s-a produs o disjuncţie între explicaţiile psihologice şi
cele fiziologice. Primele încercau să demonstreze relativa autonomie şi ireductibilitate
a emoţiei, producerea ei fiind pusă pe seama decodificării şi interpretării
semnificaţiilor situaţiilor cu care se relaţionează subiectul corelând afectivitatea cu
motivaţia şi reflexia mintală. Cele din urmă (fiziologice) se orientau în direcţia
identificării structurilor neuronale capabile să producă prin ele însele stări emoţionale.
Dihotomia între direcţia psihologică şi cea neurofiziologică este relativă. Cunoaşterea
şi explicarea unei funcţii psihice nu se reduce la dezvăluirea şi descrierea suportului
său neuronal de integrare, dar nici nu pot fi considerate complet înafara acestui
suport. Prin urmare, cercetarea psihologică şi cea neurofiziologică se cer a fi private
în raport de complementaritate. Din acest punct de vedere trebuie să distingem emoţii
provocate, emoţii evocate şi emoţii anticipative.
În primul caz, emoţia se produce ca raspuns specific la acţiunea directă a unui
stimul afectogen din mediul extern sau intern al organismului. Integrările se vor
realiza preponderant la nivel subcortical (talamo-hipotalamic) nu la nivel cortical.
Caracteristicile particulare ale emoţiei provocate vor depinde nu numai de însuşirile
stimulului ci şi de experienţa afectivă anterioară a subiectului, de profilul de
ansamblu al personalităţii sale.
În cazul al doilea, starea emiţională are ca agent declanşator amintirea sau
reprezentarea unei situaţii sau eveniment perceput şi trăit anterior. Punctul de plecare
al mesajului de comandă se situează la nivel cortical în sfera conştiinţei şi prin
intermediul memoriei afective de lung durată. Evocarea poate avea loc în mod
voluntar sau în mod involuntar, spontan.
În cel de-al treilea caz factorul declanşator al stării emoţionale îl constituie
modelul mintal al obiectului sau situaţiei ce urmează a fi percepute, model creat graţie

146
funcţiei anticipative a imaginaţiei şi gândirii. Numai rareori omul se lasă surprins de
desfăşurarea evenimentelor, apărând în faţa lor nepregătit. În mod normal el încearcă
prin diferite procedee să determine dinainte cursul evenimentelor, aşteptându-se la
cele ce s-ar putea întâmpla. În funcţie de gradul de adecvare şi completitudine a
reprezentării pe care şi-o formează, el îşi constitue montajul general de întâmpinare a
situaţiei, care va include şi o componentă afectivă: -de atracţie sau repulsie ; de teamă
sau frică ; de dominare ; o trăire stenică, mobilizatoare sau o trăire astenică cu efect
de blocaj. Emoţiile anticipative reflectă posibilul adică ceea ce urmează să se
producă. Concordanţa sau neconcordanţa cu realitatea depinde de veridicitatea
conţinutului informaţional al imaginii care o declanşază şi de interpretarea pe care o
dă subiectul acestui conţinut. Mesajul de comandă în declanşarea stării emoţionale
porneşte de la nivelurile integrative superioare ale SNC, respectiv de la scoarţa
cerebrală, chiar dacă în calitate de executanţi direcţi ai reacţiei emoţionale date, pot fi
formaţiuni subcorticale.
Problema producerii emoţiei trebuie privită şi din perspectiva dinamicii activităţii.
Fiind orientate în direcţia atingerii anumitor scopuri, a satisfacerii anumitor stări de
motivaţie, individuale sau sociale, activitatea include în mod necesar componente
emoţional-afective. Dinamica afectivităţii pune în evidenţă o gamă întinsă de laturi şi
stări emoţionale particulare, care reflectă nu numai complexitatea structurală a
activităţii căreia se încorporează ci şi complexitatea şi mobilitatea mecanismelor
integrative. În principiu, de-a lungul traiectoriei activităţii se reliefează trei tipuri de
stări emoţionale (pregătitoare, însotitoare şi finale).
1)Stările emoţionale pregătitoare, determinate de reprezentarea internă generală a
sarcinii ce trebuie îndeplinită şi de condiţiile obiective în care este dată ea. Acestea
pot fi foarte diverse: de satisfacţie, de bucurie, de nerabdare, de euforie, de entuziasm
sau de insatisfacţie de tristeţe, de teamă , de panică etc. Este evident că debitul
activităţii va fi influenţat pozitiv sau negative, în funcţie de modalitatea emoţiei
premergătoare.
2)Stări emoţionale însoţitoare, operatorii, determinate de desfăşurarea propriu-
zisă a activităţii de raportul dintre tentative şi reuşite, dintre reuşite şi eşecuri; de
valoarea rezultatelor parţiale înregistrate după fiecare secvenţă. În funcţie de semnul
şi intensitatea lor acestea pot susţine şi împinge înainte desfăşurarea activităţii sau o
pot frâna, dezorganiza.
3)Stări emoţionale finale, determinate de încheierea activităţii, de evaluarea
rezultatului obţinut. Ele pot fi pozitive, de satisfacţie sau negative de insatisfacţie,
mobilizatoare dispunând subiectul la reluarea ciclului următor al activităţii sau
demoralizatoare, incitând subiectul la renunţare, la abandonare.
Analiza mecanismelor stărilor afective nu poate fi ruptă de analiza mecanismelor
activităţii. Pe lângă verigile neurofiziologice aceste mecanisme includ şi verigi
psihologice şi chiar psiho-sociale. Şi dacă verigile psihologice sunt de altă natură
decât afectivă – de pildă de natură motivaţională, cognitivă sau volitivă – atunci
suntem obligaţi ca în configuraţia bazei neurofiziologice să luăm în seamă
conexiunile dintre structurile aşa-zis specific emoţionale şi cele legate direct de
procesele motivaţionale, cognitive sau volitive. În ciunda aparent precisei localizări,

147
afectivitatea , privită în toată complexitatea ei, iar nu redusă la emoţiile primare aşa
cum se tinde uneori, are poate cea mai largă bază neurofiziologică.

Primele încercări de a sintetiza modelul neuronal al stărilor emoţionale la om pe

baza analizi leziunilor cerebrale aparţin lui Papez (1937) şi Mac Lean (1950). Totuşi
bazele anatomice şi fiziopatologice ale tulburărilor emoţionale rămân încă obscure în
comparaţie cu tulburările senzoriale şi motorii. Lobul frontal exercită în mod cert
influenţa asupra comportamentului emoţional prin faptul că are conexiune cu
mecanismele integrative afective de la nivelul diencefalului, prin intermediul
talamusului dorso-medial. În interacţiunile diencefalo-neocorticale intervine şi
sistemul limbic. Modificările emoţionale care apar în cadrul leziunilor prefrontale,
trebuie considerate prin prisma existenţei acestor relaţii. Leucotomia prefrontală
reduce tensiunea şi diminuează emoţia. După leziunile bilaterale frontale întinse
atitudinea normală faţă de viitor este pierdută, iar pacientul devine distrat şi
superficial. S-a presupus că efectul tranchilizant al leucotomiei prefrontale s-ar datora
întreruperii proiecţiilor din aria 24 a girusului cingului anterior. Îndepărtarea zonei
prefrontale lezată poate ameliora starea pacientului. Zona relaxantă este cea ventro-
mediană. Lobul temporal are importanţă mai mare în viaţa emoţională, fapt relevant
de Kluver şi Bucy (1938). Higgins şi colaboratorii (1956) au obţinut la un pacient
prin stimulare lobului temporal o mărire a debitului verbal, voiciune, optimism,
percepţii senzoriale pălcute, fericire, afecţiune pentru cei din jur şi o stare de bună
dispoziţie.
Tot prin stimularea lobului temporal Roberts (1961) a obţinut în afara unor
halucinaţii auditive senzaţia că bolnavul ar trăi o viaţă dublă, una din trecut pe care şi-
o reaminteşte şi una prezentă cu perceperea tuturor stimulărilor senzoriale din mediul
înconjurător.După o lobectomie temporală Obrador (1947) a observat un
comportament placid, indiferentă afectivă pentru cei din jur, apatie, deprimare,
vorbire monotonă şi diminuare globală a reactivităţii emoţionale. Leziunile lobului
temporal la om se manifestă prin accese epileptice timp în care lumea externă apare
ireală, iar pacientul pierde conştiinţa raportului dintre corp şi personalitate.
Atunci apar iluzii de formă, dimensiune şi distanţă ale obiectelor, halucinaţii
vizuale, gustative, olfactive, auditive însoţite de déjà vu, jamais vecu, jamais vu,
tulburări de memorie, de conştiinţă, de atenţie şi tulburări emoţionale pozitive
(senzaţie de relaxare, bucurie) sau negative (nelinişte, deprimare, spaimă, oroare,
agresiune etc), fapte care duc pe bolnav la executarea unor mişcări simple sau
complexe fără scop – automatisme.
Animalele cu leziuni ale scoarţei cerebrale temporale sunt liniştite, dar au accese
de furie după extirparea structurilor amigdalo-hipocampice şi a girusului cingului,
fapt care demonstrează rolul lor în geneza stării de indiferenţă afectivă.
Fenomenele de furii la animalele cu leziuni parahipocampice sunt generate tot în
hipocamp. Leziunile bilaterale ale feţei mediale a lobului temporal, limitate la
complexul amigdalian şi hipocamp dau indiferenţă şi docilitate afectivă, reducerea
fricii dar cu păstrarea furiei şi mâniei la stimuli agresivi.

148
 9.2.2.Girusul cinguli este o verigă importantă în mecanismul afectivităţii. S-a
descris o cale anatomică de nuclei vagali în regiunea cingulară anterioară care trece
prin hipotalamusul anterior şi regiunea septală. Datorită unor posibile conexiuni cu
sistemul simpatic, acest traiect ar reprezenta o cale prin care factorii emoţionali pot
influenţa motricitatea, tonusul şi comportamentul. Girus canguli este mai curând în
legătură cu reacţiile emoţionale şi cu aspectele motrice ale acestora care, de regulată
pot secunda, afecta ,învăţarea şi memoria. Leziunile bilaterale de girus cinguli pot
descreşte activitatea şi reacţiile afective până la mutism akinetic. După extirparea
circumvoluţiei cingulate la animale cu scoarţa intactă se obţine creşterea pragului
emotivităţii, scăderea reactivităţii emoţionale, o stare de indiferenţă şi pierderea fricii.
Cele mai multe studii au arătat că în leziunile bilaterale de girus cinguli la om se
observă mai curând blânde decât agresivitate, o reducere a activităţii, fricii, tensiunii
şi o dereglare în coordonarea temporală a evenimentelor recente, placiditate, stupoare
catatonică şi chiar mutism akinetic. La maimuţă, stimularea acestei regiuni produce
ostilitate fără a ajunge la sălbăticie. Girusul cinguli care face parte din circuitul
emoţional al lui Papez are numeroase conexiuni cu cortexul, structurile subcorticale,
talamusul, hipotalamusul, formaţiuni reticulate şi nuclei bazali.
9.2.3.Talamusul ar putea interesa sistemul manifestărilor motorii sau expresiile
emoţiilor, intervenind ca factor modulator al proceselor afective. Nucleul dorso-
median care are strânse conexiuni anatomice cu hipotalamusul şi neocortexul orbital
frontal , este nucleul ţintă în talamotomia prin cuagulare efectuată pentru reducerea
tensiunii emoţionale a anxietăţii, agitaţiei şi agresivităţii bolnavilor psihici.
Stimularea nucleului postero-ventral al talamusului la maimuţă şi pisică produce
anxietate şi mişcări ofensive şi defensive, reacţii sonore şi fenomene vegetative.
9.2.4.Hipotalamusul a fost privit ca sediul principal al emoţiilor sub control
cortical direct, prin întărirea şi coordonarea mecanismelor neurale şi hormonale de
expresie emoţională.
Hess (1957) a relevant rolul hipotalamusului în comportament divizându-l într-un
hipotalamus anterior ergotrofic asociat cu sistemul simpatic şi unul posterior
trofotropic legat de sistemul parasimpatic. Kaada şi colaboratorii (1949) afirmă că
hipotalamusul joacă un rol evident şi complex în elaborarea proceselor afective în
legătură cu structurile nervoase din vecinatate, părţi ale sistemului limbic. Stimularea
electrică a hipotalamusului caudal la pisică provoacă accese de furie şi agresiuni.
Leziunile hipotalamice la om se manifestă prin tulburari afectiv-emoţionale de frică,
teroare, furie, anxietate sau stări emoţional-pozitive cum ar fi tendinţa la glume.
Teoria centrului dublu a lui Anand sugerează ca hipotalamusul lateral este un centru
care iniţiază un comportament de întreţinere ca reacţiei la stimuli vizuali iar
hipotalamusul medial este un centru de saţietate care inhibă centrul de întreţinere
când animalul este sătul. După lezarea hipotalamusului lateral şobolanii nu mai
mănâncă zile în şir deoarece nu le este foame. Alţi autori au produs pofta de mâncare
la animalele sătule prin stimluarea hipotalamusului lateral. În modificarea
comportamentului alimentar au fost implicate leziuni răspândite şi în nucleul dorso-
medial al talamusului, în cortexul temporal, amigdală şi mezencefal. Totuşi
hipotalamusul se află în raport direct cu reacţiile emoţionale şi cu diferitele feluri de
comportament însoţite de funcţii vegetative corespunzătoare.

149
 9.2.5.Septul este direct implicat în integrarea unor reacţii emoţionale primare. În
general septul îşi exercită rolul de suprimare a emotivităţii exagerate prin intermediul
hipocampului.
King (1961) conchide că regiunea septală exercită un efect calmant asupra
comportamentului, prin inhibarea mecanismului de tensiune pituitar adrenala
(suprarenal). La om tumorile de sept şi structuri adiacente dau iritabilitate emoţională
cu izbucniri de agresiune şi emoţie necontrolată, sensibilitate mărită la zgomote
neaşteptate şi tulburări de memorie.
9.2.6.Zona limbică rinencefalică are conexiuni în dublu sens cu hipocampul,
zonele septale, hipotalamusul, amigdala şi cu restul rinencefalului.
Unii cercetători afirmă că stimularea rinencefalului produce reacţii de tipul fricii,
curiozităţii, atenţiei şi spaimă, însoţite de activarea sistemului pituitaro-suprarenal. La
bolnavii cu labilitate afectivă, la delicvenţi există o diminuare a puterii de inhibare a
afectelor şi a stărilor impulsive. La om diferitele localizări ale unor procese expansive
cerebrale (traumatice, vasculare, infecţioase), crizele de epilepsie temporală,
stimularea unor anumite structuri cerebrale în cursul unor intervenţii
neurochirurgicale cu implicare hipotalamusului, lobului temporal, frontal, girusului
canguli sau septului, au relavat o mare varietate de reacţii afective. La animale
leziunile experimentale şi stimularea au adus numeroase dovezi privitoare la
participarea diferitelor parţi ale SNC în comportamnetul afectiv emoţional.
În general reacţiile emoţionale sunt elaborate şi integrate de către conexiunile
limbice ale hipotalamusului, septului, hipocampului şi amigdalei care la rândul lor se
află sub control cortical, în special al girusului canguli, temporal şi frontal.
Brain-Strauss (1962) afirmă că, cu cât căutăm o zonă anume din SNC în raport cu
emoţia, cu atât mai mult ea ne scapă. Prin urmare afectivitatea dispune de cât mai
largă bază neurofiziologică.

150
 9.3.MECANISMELE NEUROFUNCŢIONALE ALE
INTELIGENŢEI

Termenul ca atare de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a

relaţiona, a organiza.
Introducerea lui în psihologie se datorează lui Spencer (1870) şi Galton (1883)
care formulează ideea existenţei unei capacităţi mintale,generale, integratoare,
distinctă de procesele cognitive, particulare şi de aptitudinile speciale, capacitate
derivată din calitatea organizării structural-funcţionale de ansamblu a creierului.
Preocupat de găsirea unor procedee de evidenţiere şi măsurare a inteligenţei
înţeleasă ca disponibilitate şi competenţă mintală generală, Binet (1896) a introdus
noţiunea de vârstă mintală, dată în raport cu vârsta cronologică şi cu performanţa
globală obţimută de un subiect la un ansamblu de sarcini sau probe. Aceasta poate să
corespundă cu vârsta cronologică, ceea ce reprezintă media normală, să se situeze sub
vârsta cronologică (dezvoltare mintală întârzâiată sau debilitate mintală) sau să se
plaseze deasupra vârstei cronologice (dezvoltare mintală accelerată , superioară).
Stern (1898) consideră că o estimare mai bună a inteligenţei se obţine în forma
unui coeficient QI determinat prin împărţirea vârstei mintale la vârsta cronologică
înmulţit cu 100. Valoarea 100 a lui Q3 exprimă punctul normalităţii sau media.

9.3.1.Bazele neurofiziologice ale inteligenţei

Deşi morfohistologic toate creierele umane se aseamănă, la şoareci s-a descoperit
o oarecare diversitate a structurii macro şi microscopice cerebrale, drept consecinţă a
unei constituţii genetice diferite, care se transmite la descendenţi. Acest fapt arată că
dezvoltarea micro şi macroscopică a creierului se află sub controlul desfăşurării
segvenţiale a unui program genetic autonom. După naştere, are loc o perfecţionare
structurală prin mielinizarea fibrelor şi prin stabilirea conexiunilor între neuronii care
ajung să formeze o reţea nervoasă de o complexitate extraordinară. Pe masură ce
structurile se complică, reacţiile se diversifică, acuitatea senzorială se perfecţionează,
iar dezvoltarea psihomotorie şi intelectuală progresează evident. Remarcabila
plasticitate a sistemului nervos cere pentru a se dezvolta normal exerciţii senzorio-
motorii şi stimulări din mediul ambiant. Perfecţionarea structurilor şi validitatea
funcţională a lor depind de felul şi intensitatea acestor stimulări. Totuşi, este dificil de
stabilit care este ponderea potenţialului genetic şi care este contribuţia mediului
exterior în determinarea complexităţii morfofiziologice şi psihologice a organizării
cerebrale.
Wimer şi colaboratorii (1969) au relevat amploarea controlului genetic al
dezvoltării cerebrale prin măsurarea volumului absolut şi relativ al neocortexului şi
hipocampului la 9 descendenţi de şoareci.
De mult se ştie că greutatea creierelor şobolanilor “superdotaţi” este mai mare
decât a şobolanilor “inferiori”. La om în cursul ultimelor luni ale vieţii fetale şi în
primii doi ani ai vieţii extrauterine, se constitue cea mai mare parte a structurilor
cerebrale prin multiplicarea şi ramificarea neuronilor, prin proliferarea celulelor

151
nevroglice şi mielinizarea fibrelor. Deşi neuronii nu se mai divid după naştere, ei
ating talia-limită la 4 ani, iar maturizarea lor, ramificarea dendritelor şi înmulţirea
sinapselor nu se încheie înainte de 10-12 ani. Astfel, un creier uman care la naştere
cântăreşte 380g, creşte, atingând la pubertata1400g. Puii de şobolan cărora în cursul
gestaţiei li s-a injectat hormon somatotrop au avut un cortex cerebral cu o greutate
mai mare, celule cu dendrite mai numeroase şi mai bune performanţe la învăţarea
labirintelor.
Prezentă în sângele care irigă fetusul a unei cantităţi superioare celei normale de
hormon androgen în decursul unei anumite perioade a vieţii intrauterine, ar spori
inteligenţa în mod semnificativ.
Levine (1972) presupune că la nou nascut hormonii determină parţial organizarea
anumitor mecanisme de control al SNC. Constatăm deci că o pluralitate de factori, ca
determinismul genetic, metabolismul, constelaţia hormonală şi mediul ambiant
condiţionează neurogeneza, ramificarea dendritelor şi multiplicarea interconexiunilor
lor, în general, sau numai într-o anumită arie cerebrală şi implicit determină
dezvoltarea inteligenţei.
Potenţialităţile intelectuale diferă în funcţie de varierea şi interacţiunea acestor
factori structurali sau metabolici în cadrul unei organizări individuale sau a alteia,
precum şi de starea anatomică sau funcţională a anumitor arii corticale care primesc
sau interpretează mesajele informaţionale din mediul extern.
Factorul general, pe care mediul extern îl poate perfecţiona sau deteriora, este
legat de un anumit nivel al energiei cerebrale, energie care depinde de intensitatea
metabolismului, de o anumită calitate a echipamentului enzimatic specific nervos şi
de aporturile hormonale.
Calitatea individuală a funcţionării cerebrale şi activitatea intelectuală depind de
structura macroscopică, microscopică, precum şi de lanţurile de reacţii chimice care
duc la sinteza mediatorilor chimici (acetilcolina şi noradrenalina) împreună cu
enzimele care catalizează pe fiecare din ele.
Unele variaţii individuale genetice, pot produce o carenţă în sinteza unor enzime
sau elaborarea de enzime anormale, care modifică metabolismul cerebral şi
intelectual.
La şobolanii superior dotaţi s-a constatat o proporţie crescută de acetilcolină şi
actilcolineterază. Alţi autori au găsit o cantitate mai mare de acetilcolinesterază la
şobolanii cu rezultate mai slabe în proba labirintului.
Transmiterea ereditară a unui anumit corelat biochimic pare a fi un element
important în analiza bazelor genetice ale activităţii psihocomportamentale.
Unele enzime cu rol important în metabolismul cerebral sunt deja decelabile în
plasma sanguina, în fibroblasti, în globulele albe, astfel încât acum s-ar putea realiza
studii sistematice şi la om. Unii autori explică geniul prin existenţa unei densităţi mai
crescute a reţelei vasculare meningocerebrale. Cazurile observate de noi care
angiografic au prezentat hipervascularizaţie meningocerebrală nu au depăşit
inteligenţa medie. Mai plauzibil este de luat în consideraţie calitatea şi nu cantitatea
aportului sanguin cerebral. Astfel, în insuficienţa tiroidiană, pe lângă tulburările de
152
 metabolism, se descoperă şi o dezvoltare anormală a neuronilor cerebrali, între care
nu se pot stabili conexiuni multiple din cauza numărului insuficient de dendrite.

9.3.2.Leziunile cerebrale şi inteligenţa

După cele afirmate ar fi imprudent a admite că organizarea cerebrală a intelectului
este în întregime determinată genetic şi progresează independent de mediul ambiant
la care este expus organismul şi deci independent de tipul de învăţare care are loc.
Există dovezi care sugerează că procesul de învăţare poate uneori juca un rol
decisiv în focalizarea sau răspândirea în creier a substratului fizilogic al
performanţelor intelectuale speciale.
S-a demonstrat că efectul leziunilor la copii este mai puţin specific decât la adult,
drept consecinţă a procesului de maturizare care se desfăşoară la copii şi focalizării
mărite a intelectului la adulţi determinată de învăţare.
Învăţarea generalizată se deosebeşte de cea a obiceiurilor specifice care au efect
diferit asupra localizării cerebrale.
La maimuţă o leziune inferotemporală bilaterală este suficientă pentru a anula un
obicei învăţat de discriminare vizuală după un criteriu convenţional. Totuşi, dacă
învăţarea preoperatorie este continuată, postoperator cu câteva sute de încercări,
obiceiul tinde a supravieţiu leziunilor amintite.
S-a demonstrat că dacă după un astfel de supra antrenament aimalului operat i se
extirpă cortexul frotal sau parietal, obiceiul se pierde în ciuda faptului că astfel de
leziuni nu ar trebui să abolească o deprindere de discriminarea vizuală.
Faptele sugerează că supraînvăţarea unei singure deprinderi se face prin
răspândirea mai amplă în creier a urmei care o susţine, reprezentând astfel opusul
efectului de focalizare. De aici derivă faptul că unele leziuni cerebrale selective,
focale duc la deficite intelectuale selective, din care fac parte binecunoscutele
sindroame neurologice ca afazia, apraxia, agnozia, sindroamele interhemisferice,
dominanta cerebrală şi manuală. Pe lângă oricare din tulburările de localizare există şi
o degradare generală a facultăţilor mintale superioare. La aceste persoane se
consemnează, de obicei, leziuni cerebrale intinse, duble sau bilaterale. În cazul unor
leziuni mai mici, focale, nu există nici un fel de dovadă convingătoare pentru
existenţa modificărilor intelectuale importante care să nu depindă de localizarea
leziunii.
Unele modificări survin indiferent de amplasarea leziunii, dar acestea nu sunt
înţelese ca funcţii intelectuale superioare. La toate grupurile de leziuni s-a relevat o
dificultate crescândă în identificarea figurilor geometrice ascunse în contextul unei
configuraţii mai complexe.
Creierul adult nu este echipotent pentru inteligenţă, deoarece numeroasele şi
diferitele aptitudini sunt separat susţinute de creier, iar în cazul leziunilor cerebrale
focale sunt disociate una de alta şi selectiv afectate. Nu există în prezent nici o dovadă
neurologică pentru a proba existenţa la adult a unei funcţii a creierului,
corespunzatoare inteligenţei generale. Evidenţa neurologică este mult mai potrivită cu
teoriile care postulează un număr de aptitudini primare, decât cu cele care indică o

153
 capacitate sau funcţie de inteligenţă generală unitară. Nici analiza factorială sau alte
analize psihologice nu constrâng la presupunerea unei astfel de capacităţi generale la
adulţi.
Spre deosebire de adulţi, la care există o hemisferă specifică, la copii cu cât
leziunile cerebrale survin la o varstă mai mică cu atât sunt mai puţin selective asupra
intelectului.
O hemosferectimie stângă facută pentru o hemiplegie infantilă, rareori a avut ca
rezultat o afazie marcată, în timp ce afazia devine o regulă când o asemenea operaţie
este făcută pentru o leziune suferită după primii doi ani de viată.
Dacă ipoteza lui Hebb care susţine necesitatea unei cantităţi mai mari de ţesut
cerebral spre a dobândi o aptitudine intelectuală mai înaltă este sau nu adevărată,
rămâne de demonstrat, dar sigur este faptul că la copilul mic creierul este mai
echipotent pentru dezvoltarea intelectului decât creierul adultului în ceea ce priveşte
susţinerea performanţelor intelectuale.
Reiese că potenţialul intelectual al copilului este mult mai dependent de
integritatea creierului ca tot şi mult mai unitar în funcţie decât sunt aptitudinile
implicate în inteligenţa adultului.
Echipotenţialitatea şi efectul de masă scad odată cu maturizarea cerebrală prin
faptul că efectele leziunilor cerebrale devin cu atât mai specifice cu cât creierul este
mai matur.

9.4.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE GÂNDIRII

Oricât am admite polivalenţa funcţională a unei structuri neuronale particulare

este imposibil să găsim acoperirea anatomofiziologică necesară diversităţii calitative de
conţinut a operaţiilor şi integrărilor informaţionale pe care ar trebui să le realizeze pentru
a fi declarată drept centru unic al gândirii. Totodată, ni se pare la fel de nejustificată, sub
raport ştiinţific şi tendinţa de a nu pune în nici un fel problema specificităţii
mecanismelor neurofiziologice ale gândirii şi de a considera că nu există asmenea
structuri care să fie legate preponderent de realizarea acestui complex proces psihic. Nu
este viabil nici modelul dualist preconizat de Eccles de a corela din afară organizarea
neuronală a creierului şi organizarea gândirii ca două entităţi în sine, independente.
Singura alternativă ştiinţifică justă la asemenea exagerări este cea oferită de
concepţia localizărilor şi integrărilor dinamice. În lumina acestei concepţii, gândirea ca
proces complex, multifazic şi multinivelar nu poate fi legată de o oarecare zonă unică şi
strict delimitată a creierului; în acelaşi timp însă, ea nu e lipsită de o bază
neurofiziologică mai mult sau mai puţin specifică.
Trebiue admis că mecanismul gândirii are o structură complexă şi eterogenă. În
cadrul lui se impune delimitarea a două componente mari: componenta specifică şi
componenta nespecifică. În alcătuirea celei dintâi pe lângă structurile şi circuitele
activatoare ascendente intră: structurile integrative modale, care stau la baza proceselor

154
cognitive subordonate gândirii şi care furnizează acesteia informaţia necesară propriei
sale construcţii (percepţiile şi reprezentările) ; structurile care integrează şi realizează
funcţia limbajului ; structurile memorative care integrează şi realizează procesele
mnezice (stocarea , păstrarea şi reactualizarea).
Deşi pe om un experiment de dezaferentare totală prin scoaterea în funcţiune a
canalelor senzoriale nu este cunoscut, din datele obţinute în experientele pe animale se
poate deduce fără dificultate, consecinţa pe care ar avea-o o asemenea operaţie pentru
gândire. Lipsită fiind de sursa sa discretă de informaţie, adică de senzorialitate,
desfăşurarea normală a gândirii ar deveni practic imposibilă. Constatăm apoi că tulburări
primare a unuia sau altuia dintre modalităţile senzoriale atrag după ele tulburări
secundare în sfera gândirii, fie în structura ei emoţională, fie în dinamica ei operaţională.
De exemplu, agnoziile constând în pierderea capacităţii de identificare vizuală a
obiectelor externe fac imposibilă desfăşurarea adecvată a procesului de gândire în situaţii
problematice, reprezentate prin intermediul imaginilor sau schemelor, a căror decodare
reclamă buna funcţionare a mecanismelor percepţiei vizuale. Şi mai severe sunt
tulburările provocate de diferite focare patologice localizate într-o verigă sau alta a
mecanismelor corticale ale limbajului (veriga senzorială sau motorie, executivă).
Realizarea normală a limbajului în toate formele sale constitue o condiţie sine qua non a
formării şi funcţionării structurilor gândirii. De aceea limbajul ca instrument principal
dedecodare şi dezorganizare a conţinuturilor operaţiilor gândirii se include ca o verigă
fundamentală în componenta nespecifică a mecanismelor ei.
Deosebit de importantă este şi veriga mnezică. Gândirea se desfaşoară nu numai
pe baza informaţiilor actuale furnizate de percepţie ci presupune apelul permanent şi
selectiv la fondul experienţei anterioare stocate în mecanismele memorative. Totodată
însăşi stabilitatea în timp a conţinuturilor sale informaţionale şi a schemei logico-
operaţionale de organizare, presupune nu numai o integrare fazică actuală ci şi o integrare
tonică, latentă în mecanismele memorative de lungă durată. Cu alte cuvinte, structural ea
posedă şi o dimensiune mnezică. Este logic atunci că asemenea focare lezionale care
provoacă primordial tulburări în organizarea şi funcţionarea subsistemului memoriei să
determine în ordine secundă tulburări şi în sfera gândirii.
În alcătuirea componentei specifice a mecanismelor gândirii intră după toate
probabilităţile zonele asociativ –integrative de ordinul 3-4 ale scoarţei cerebrale împreună
cu circuitele comunicaţionale dintre ele. Acestea se dispun cu precadere, în lobii parietali
şi frontali. Pe baza datelor obţinute din analiza tulburărilor provocate de focare lezionale
localizate în diferitele regiuni ale emisferelor cerebrale se poate emite ipoteza că veriga
de coordonare şi integrare supraordonată a activităţii diferitelor zone care formează
componenta specifică a mecanismelor gândirii se situează în lobii frontali.
Numărul mare de zone şi reţele neuronale care intră în configuraţia acestor
mecanisme, presupune existenţa unei diferenţieri şi specializări funcţionale dintre ele. Cu
alte cuvinte trebuie presupus că diferitele zone şi reţele neuronale particulare dobândesc
în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice a creierului uman specializări operational-
integrative diferite. Deja există o serie de date faptico-experimentale care pledează în
favoarea acestei ipoteze. Astfel, prin analiza comparativă a tulburărilor de gândire
consecutive unor afecţiuni în focar ale creierului, s-a demonstrat că zonele din hemisfera
155
stângă sunt solicitate cu precadere în integrarea aşa numitelor concepte figurale, a
operaţiilor de ordonare, sistematizare şi clasificare a materialului imagistico-intuitiv, a
structurilor propoziţionale şi a operaţiilor de calcul simple. În acelaş timp s-a pus în
evidenţă faptul că zonele din lobii parietali realizează cu precădere operaţiile executive
propriu-zise ale gândirii , de corelare şi transformare a conţinuturilor informaţionale
specifice ; lezarea lor afectează îndosebi structura aşa numitei gândiri obiectuale, adică a
gândirii care se reflectă asupra lumii obiectelor şi fenomenelor sensibil concrete. Zonele
din lobii frontali participă cu precădere la integrarea laturii formal-abstracte a gândirii.
Lezarea lor afectează în primul rând capacitatea de a opera cu noţiuni abstracte şi cu
forme simbolic-propoziţionale în sine, desprinse de suportul lor obiectual-sensibil. De
exemplu, la pacienţii cu asemenea tulburări se diminuează considerabil sau este cu totul
destramată capacitatea de a descifra sensul construcţiilor de genul aforismelor sau al
proverbelor, de a sesiza contradicţia sau absurditatea unor judecăţi, de a organiza mintal,
într-o structură propoziţională logică, elementele unei judecăţi prezentate în dezordine şi
de a stabili adevărul sau falsul judecăţii date. Pe lângă diferenţierea şi specializarea
funcţională dată, mecanismele specifice ale gândirii presupun şi o anumită organizare
dinamică spatio-temporară adică elaborarea unui program de contacte şi succesiuni în
timp şi spaţiu a diferitelor zone, secvenţe şi operatori.
Întrucat procesul gândirii are un caracter discursiv desfăşurandu-se pe traiectorii
largi, această organizare trebuie să se organizeze după schema “intrare-ieşire –intrare” şi
“stare iniţială-stare intermediară-stare finală-stare iniţială”. Depildă, intrarea va fi
reprezentată de structurile care înregistrează şi decodifică datele unei probleme, iar
ieşirea de structurile în care se elaborează soluţia.
Cum orice proces de gândire are o desfăşurare serială, este logic să presupunem
că ieşirea unităţii operatorii devine intrare pentru unitatea operatorie următoare. Se pare
că unitatea centrală care asigură menţinerea controlului asupra acestei succesiuni se
situează în lobii frontali, îndeosebi în cel al emisferei dominante: stânga la dreptaci şi
dreapta la stângaci. Focarele lezionare localizate în jumătatea anterioară a lobului frontal
din emisfera dominantă au dus în mod constant la tulburări ale schemei spaţio-temporale
şi ale planificării actelor de gândire.
Gândirea unor asemenea pacienţi devine lipsită de orizont, fragmentară şi
situaţională.

Rezumat
Caracterizarea generala , functia de declansare , directionare sau orientare ;
Baza neurofiziologica a motivatiei ;
Structura psihologica interna a gandirii , operatiile fundamentale , procesele
gandirii , baza neurofiziologica a gandirii .
Niveluri neuronale de integrare a emotiei .

156
Cuvinte cheie
– motivul , emotie
– nivelul de aspiratie
– nivelul de realizare
– circuitele fronto-temporo-parietale

Teste de autoevaluare
1. Precizati tipurile de motive. (pg. 140 )
2. Definiti nivelul de aspiratie,de expectatie si de realizare. (pg. 141 )
3. Precizati treptele de forta ale unei emotii (pg. 143 )
4. Precizati ce tipuri de tulburari determina focarele lezionare localizate in jumatatea
anterioara a lobului frontal (pg. 150 ).
5. Definiti notiunea de varsta mentala (pg. 144 )

Concluzii
Dinamica personalitatii umane are la baza nu numai motive de conservare ci si
motive de dezvoltare,autorealizare,autodepasire de afirmare si impunere de realizare a
unui bine general.
Se poate vorbi de o motivatie pozitiva care sustine si faciliteaza desfasurarea
activitatii si motivatie negative care contribuie la acumularea de tensiune afectiva-
rejectiva,scazand performanta.
Componentele si verigile motivatiei se localizeaza la diferite niveluri ale SNC si
se realizeaza de catre structuri si zone neuronale diferite .
Afectivitatea constituie o componenta dinamica energetica a sistemului psihic.
Girusul cinguli este o veriga importanta in mecanismul afectivitatii.El are
numeroase conexiuni cu cortexul si structurile subcorticale(
talamusul,hipotalamusul,formatiuni reticulate si nucleii bazali ).
Deasemenea in aceasta unitate,studentii pot parcurge si intelege mecanismele
neurofiziologice ale inteligentei precum si remarcabila plasticitate a sistemului nervos.
Organizarea cerebrala intelectului are o oganizare determinata genetic si
progreseaza dependent de mediul ambient la care este expus organismul.
Prezentarea mecanismelor neurofiziologice ale gandirii,desfasurarea seriala a
acesteia si rolul zonelor asociativ integrative ale scoartei cerebrale impreuna cu circuitele
comunicationale dintre ele dispuse cu precadere in lobii parietali si frontali.

157
 Unitatea de studiu 10. Mecanismele neurofiziologice ale
limbajului

Cuprins
Obiective ............................................................................................................... 159
Cunoștințe preliminarii ......................................................................................................................... 159

Resurse necesare și recomandări de studiu ......................................................................................... 159

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................................................. 160

10.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE LIMBAJULUI .................................................................. 160

10.1.1.Structura şi organizarea limbajului ........................................................................................ 161

10.1.2.Mecanismele limbajului ......................................................................................................... 164
10.2.INTERACTIUNEA HEMISFERELOR CEREBRALE IN MECANISMUL LIMBAJULUI .............................. 165

10.3.DIFERENŢIEREA ŞI SPECIALIZAREA INTERHEMISFERICĂ ............................................................... 167

Rezumat ................................................................................................................................................ 170

Cuvinte cheie ........................................................................................................................................ 170

Teste de autoevaluare .......................................................................................................................... 171

Concluzii ................................................................................................................................................ 171

158
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- să inteleaga ca prin organizarea sa interna,creierul uman poseda doar
competenta lingvistica dar nu si performanta;ultima devine posibila numai
prin receptarea si integrarea din afara a sistemului limbi.
- să inteleaga interpretarea limbajului ca un sistem inalt organizat si integrat;
- să inteleaga stadiile fonetic si semantic in organizarea structurilor verbale;
- să cunoasca zonele integrative ( necleu,secundara si tertiara ) .
- sa cunoasca mecanismele limbajului si interactiunea emisferelor cerebrale cu
acesta
- diferentierea si specializarea interemisferica .

Cunoștințe preliminarii

 Cunoștințele în domeniul dreptului penal. psihologiei generale, psihologiei

personalității, psihologiei medicale, psihiatriei.
.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

 Danaila L , Golu M.- Tratat de neuropsihologie , vol. 1 , Editura Medicala

2006
 Arseni C.,Golu M.,Danaila L. – Psihoneurologie , Editura 1983
 Andronescu A. – Anatomia functionala a sistemului nervos , Editura
Informatica 1998
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez -Marquard Therese – Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului , Editura Medicala , Bucuresti 1996
 Botez M.I. , Lalonde R. , Botez - Marquard Therese – Cerebelul ,
comportament motor si non-motor
 Danaila L , Craciun E. – Neuropsihologie , Editura Renaisance , 2008

159
 Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.

10.1.MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

LIMBAJULUI

Una din cele mai remarcabile capacităţi funcţionale ale creierului uman este aceea
de a elabora şi de a opera cu semne şi simboluri , care lărgesc considerabil aria
comunicării interpersonale şi registrul de prelucrare a informaţiilor extrase din mediul
extern.
Funcţia semiotică a creierului are la bază principiul mai general al semnalizării pe
care îl aduce cu sine în sinusul nervos încă de la apariţia sa. Acest principiu exprimă
capacitatea SN de a transfera semnificaţia de la stimulii necondiţionaţi biologiceşti
necesari, la cei indiferenţi, neutri, care devin semnale condiţionale în raport cu primii.
Dezvoltarea ulterioară a SNC (sistemul nervos central) a făcut posibilă producerea
de către animale a unor semnale proprii, pentru exteriorizarea stărilor interne şi
designarea unor fenomene din mediul extern (îndeosebi a celor cu influenţă negativă,
nocivă).
Apariţia în SN a unor mecanisme de comandă a emiterii de semnale pentru
transmiterea de informaţii, mesaje a impus şi formarea aparatelor executive capabile să le
genereze.
Aşa s-au dezvoltat schemele de producere a semnalelor chinestezice atât de
complexe şi perfecţionate nu numai la om ci şi la alte clase de animale.
Totuşi numai creierul uman a atins acel nivel de organizare care să-i permită
elaborarea şi operarea cu cel mai complex sistem de semnale, limbajul articulat, din care
au fost derivate mai târziu şi aşa numitele limbaje artificiale ca de exemplu limbajul
matematic, limbajul de programare.
Cuvântul, alături de unealtă, va deveni unul din factorii fundamentali ai
dezvoltării psihice a omului.
Verbalizarea, adică fixarea în cuvânt în calitatea lui de semn sau cod a produselor
reflectării psihice (stări emoţionale, noţiuni) se va impune ca un principiu esential al

160
organizării activităţii cerebrale. Pe baza cuvântului ca purtator de semnificaţii şi substitut
al obiectelor şi fenomenelor concrete din jur se va închega un complex sistem de legături
temporare, care se va exterioriza în cel mai complex tip de comportament din câte a
imaginat evoluţia – comportamentul verbal.
Baza genetică a apariţiei şi dezvoltării limbajului este relaţia de comunicare.
Aceasta presupune existenţa şi interacţiunea a minimum doi indivizi care emit şi
recepţionează reciproc mesajele unul altuia.
Dispariţia indivizilor care sunt purtătorii şi producători reali ai proceselor
comunicaţionale duce nu numai la dispariţia limbajului ca fenomen psihologic, ci şi a
limbii ca fenomen social-viu.
Prin organizarea sa internă, creierul uman posedă doar competenta lingvistică, dar
nu şi performanţa. Ultima devine posibilă numai în receptarea şi integrarea din afară a
sistemului limbii.
Important de subliniat este faptul că competenţa lingvistică a creierului se cere a fi
fructificată din primele zile după naştere altminteri ea diminuă şi nesolicită pâna la
vârsta de 14 ani dispare cu totul. Faptul a fost demonstrat de analiza celor câtorva cazuri
de copii pierduţi în junglă şi găsiţi la vârste relativ mari. Cei care au depăşit vârsta de 15
ani nu au mai putut fi verbalizaţi. Cel mai uşor şi rapid, creierul asimilează şi integrează
limba în care se desfăşoară comunicarea cotidiană din anturajul imediat al copilului. La
vârste fragede este facilitată şi învăţarea limbilor straine: mai târziu competenţa creierului
pentru acestea diminuează, adultul învăţând mai greu decât copilul oricare limbă străină.

10.1.1.Structura şi organizarea limbajului

Limbajul este interpretat ca un sistem înalt organizat şi integrat. El presupune
existenta unor elemente constitutive concrete şi a unui ansamblu de operaţii de
transformare şi relaţionare – combinare a acestor elemente. Unitatea de bază constitutivă
a limbajului este cuvântul. El are două laturi : latura fizică externă exprimată în semnale
perceptibile de tip sonor (sunetele articulate), vizual (grafemele limbajului scris) sau tactil
(semnele alfabetului Braille) şi latura informaţională internă, care determină
semnificaţia.Formarea semnului limbajului reclamă fixarea şi păstrarea în mecanismele
memorative ale creierului nu numai a imaginii structurii fizice a cuvântului (sonore,
grafice sau tactile) ci şi a legăturii lui designative cu obiectul (relaţia extralingvistică).
Pentru a înlătura echivocul şi nedeterminarea semantică în comunicare, este necesar ca
fiecare cuvânt să reprezinte un număr cât mai mic de obiecte sau dimensiuni ale realităţii.
Idealul ar fi ca raportul de designare să fie de 1/1 adică un cuvânt perceptibil distinct
pentru un singur obiect sau însuşire. Aceasta ar duce însă la crearea unui volum atât de
mare de cuvinte, încât ar depăşi capacitatea memorativă utilă a creierului, creând
dificultăţi şi mai mari în desfăşurarea comunicării. Astfel că principiul economiei este
satisfacut prin acceptarea multiplicităţii semantice a cuvântului sau a polisemiei : unui
cuvant i se ataşazâ mai multe semnificaţii. In acest caz decodificarea şi identificarea
conţinutului informaţional să se realizeze în context, în funcţie de relaţiile care se
stabilesc între cuvântul dat şi alte cuvinte.

161
 Pentru asigurarea discursivităţii şi fluenţei comunicării verbale este necesară
engramarea în mecanismele memorative nu numai a cuvintelor dar şi a regulilor logico-
gramaticale de conectare şi combinare a lor. După cum se ştie, unitatea de bază a acestui
gen de comunicare nu este cuvântul singular ci propoziţia, o structură logico-gramaticală
închegată, obţinută din combinarea serială a două sau mai multe cuvinte.
Discursivitatea reclamă ordonarea şi integrarea propoziţiilor în unităţi semantice
mai mari de tipul frazelor, paragrafelor. Crcetările de psihologie genetică au arătat că în
organizarea structurilor verbale se disting două stadii :stadiul fonetic şi stadiul semantic.
Primul stadiu rezidă în ordonarea cuvintelor după similitudini fonetice şi în
condiţionarea reacţiilor de răspuns la stimuli verbali preponderent de informaţie. El se
întinde până la vârsta de 3 ani.
Cel de-al doilea stadiu (semantic) se caracterizează prin aceea că ordonarea şi
ierarhizarea cuvintelor în cadrul vocabularului intern se fac după similitudini de conţinut,
semantice.
Rolul reglator al cuvântului în raport cu comportamentul se comută de la nivelul
fizic al informaţiei la cel intern al conţinutului, al semnificaţiei. Latura semantică se
impune ca dominantă. Cuvântul nu se leagă direct de obiect, ci indirect prin intermediul
imaginii mintale a lui. De aceea, semnificaţia se menţine atâta timp cât se pastrează
legătura cuvântului cu modelul informaţional intern, mintal al obiectului; destrămarea
acestui model ca urmare a unei tulburări patologice a funcţionării creierului duce
inevitabil şi la destrămarea semnificaţiei, cuvântul ca entitae fizică putând rămâne
nealterat. Semnificaţia va fi alterată şi în cazul când tot în urma unor focare patologice ale
creierului este dezorganizat cuvântul, ca entitate structurală distinctă, aşa cum se întâmplă
în afazia senzorială şi motorie.
In primul caz, semnificaţia este abolită datorită pierderii capacitaţii subiectului de
a integra, diferenţia şi identifica individualitatea fonetica şi vizuală a cuvintelor auzite sau
scrise.
In al doilea caz semnificaţia este alterată datorită dezorganizării modelelor şi
schemelor motorii, articulatorii ale vorbirii care face imposibilă producerea adecvată a
cuvintelor în plan oral.
Prin urmare, latura semantică a limbajului trebuie înţeleasă ca unitate funcţională
tabilăa cuvâtului ca suport fizic, ş a imaginii mintale interne ca model informaţonal al
obiectului.
Pentru a se realiza în procesul comunicării, această latură reclamă stabilirea unui
anumit izomorfism între tezaurele lingvistice ale emitentului şi receptorului.
Comunicarea verbală are la bază convertibilitatea deplină după raportul 1:1 a
relaţiilor dintre emitent şi receptor.
Tezaurul lingvistic se elaborează în cursul ontogenezei prin interiorizarea treptată
a structurilor obiective ale limbii. La diferiţi indivizi însă el se va situa la nivele diferite,

162
în funcţie de orizontul general de cultură şi de specificul profesiunii fiecăruia. In cadrul
lui am putea delimita 3 zone integrative:
Zona integrativă nucleu în care intră elementele constitutive de bază ale limbii şi
care formează scheletul comunicării cotidiene între indivizii care vorbesc limba dată.
Aceasta se elaborează în ontogeneză şi se situează aproximativ la acelaşi nivel la toţi sau
la majoritatea indivizilor adulţi.
Zona integrativă secundară se constituie în cadrul procesului de instruire şcolară,
al asimilării structurilor de bază ale ştiinţei şi culturii, ale lecturilor literare. In ea intră
elemente cu o frecvenţă mai mica în comunicarea cotidiană. La nivelul acestei zone,
diferenţele individuale devin pregnante, practic inexistand doi indivizi la care alcătuirea
şi funcţionarea zonei respective să fie identice.
Zona integrativă terţiară cuprinde cu precădere, elemente şi structuri lingvistice
specifice unei profesiuni. Această zonă înalt specializată a tezaurului lingvistic individual
cu cea mai mare arie de întindere este accesibilă în comunicare unui numar restrâns de
indivizi, care alcătuiesc un acelaşi grup profesional.
Gradul de consolidare a celor trei zone la nivelul mecanismelor neuronale este
invers proporţional cu ordinea constituirii lor în ontogeneză; cel mai puternic consolidată
este zona primară, iar cel mai slab zona terţiară. Cele trei zone nu trebuie concepute ca
fiind izolate una de cealaltă ci ca fiind reciproc intersectabile. Incarcătura semantică a
elementelor fiecărei zone este variabilă: ea poate creşte pe măsura includerii şi folosirii
elementelor respective în situaţii comunicaţionale noi sau poate să scadă (degradare
semantică) ca urmare a nefolosirii elementelor date şi a neraportării lor la realitatea
extralingvistică pe care o desemnează. Cu cât subiectul destinatar este mai bine pregătit
(are acumulată mai multă informaţie despre domeniul comunicării) şi dispune de un
tezaur mai elaborat, cu atât cantitatea de informaţie semantică pe care o va extrage din
mesajul verbal receptionat va fi mai mare şi invers.
Sistemul limbajului evoluează în direcţia unei cât mai precise determinări
semantice; totuşi nu se ajunge niciodată ca aceasta să fie absolută. In cadrul tezaurului
individual, cuvintele au grade de interpretare semantică (decodificare) diferite, în vreme
ce unele cuvinte sunt relativ precis definite, din punct de vedere al semnificaţiei; altele
au o determinare semantică foarte vagă sau eronată, subiectul indicând o altă
semnificaţie decât este obiectiv consacrată.
In raport cu fluxul cuvintelor recepţionate din afară, unul şi acelaşi subiect
realizează o decodificare semantică diferită: unele mesaje sunt adecvat înţelese, altele
vag, iar altele sunt decodificate eronat.
In fine, chiar mesajele în sine adecvat înţelese de către destinatar, lasă o anumită
nedeterminare semantică ce ar reclama noi completări şi precizări. In clinică, testarea
structurilor verbale trebuie făcută secvenţial, prin investigarea succesivă a tuturor zonelor
şi stadiilor.

163
10.1.2.Mecanismele limbajului
Limbajul se înumără printre acele funcţii psihice a căror investigaţie
neurofiziologică a furnizat date experimentale în favoarea teoriei localizaţioniste.
In urma investigaţiilor efectuate deBroca (1861) şi Wernicke (1874) s-a format
ferm convingerea că limbajul beneficiază de o localizare precisă la nivelul creierului.
Până aproape de zilele noastre la întrebarea care este baza sau mecanismul
neurofiziologic al limbajului, răspunsul venea imediat fără ezitare: centrul lui Broca
(circumvoluţia frontală a treia din hemisfera dominantă) pentru limbajul expresiv şi “
centrul Wernicke” (prima circumvoluţie temporală din hemisfera dominantă) pentru
limbajul impresiv, adică pentru înţelegerea vorbirii celor din jur.
Cercetările ulterioare, fără a infirma constatările faptice ale lui Broca şi
Wernicke, au dus la o corelare semnificativă a modelului ingust – localizaţionist conceput
de ei.
Printre cei care au contribuit decisiv la trasarea unei perspective mai largi în
abordarea şi explicarea mecanismelor neurofiziologice ale limbajului a fost Jackson
(1835-1911). Acest autor a emis ipoteza comform căreia trebuie luate în seamă ambele
hemisfere cerebrale, iar nu doar cea dominantă. Hemisfera stângă este implicată direct
deoarece lezarea ei privează pe om de vorbire, în timp ce hemisfera dreaptă ajută la
recunoaşterea imaginilor simbolizate.
Jackson consideră că centrul lui Broca coordonează mişcările limbii, buzelor,
laringelui şi faringelui şi sublinia că dacă afazicul a pierdut limbajul propoziţional, el
poate dispune de un limbaj emoţional şi de stereotipii. El socotea că aceste relicve ca şi
jargonul, se află sub dependenţa hemisferei drepte. In cazul unei asemenea leziuni apar
efecte negative reprezentate de incapacitatea de a vorbi, scrie şi citi şi semne pozitive
manifestate prin capacitatea bolnavului de a înţelege ceea ce i se spune, de a mişca corect
organele de articulare când mănâncă şi bea şi de a utiliza un limbaj emoţional. Efectele
pozitive se datoresc activităţii unui nivel inferior eliberat de sub controlul nivelului
superior.
Orientările trasate de Jackson au fost preluate de Pick şi Head. Aceştia au încercat
să demonstreze inconsistenţa localizării rigide a limbajului pledand pentru admiterea unei
baze integrative neurofiziologice mai largi şi dinamice în care este inclusă înţelegerea,
abstractizarea, generalizarea. Astfel, Head distingea afazia verbala, sintactică , nominală
şi semantică. Important este că Head admitea că toate cele patru tipuri de afazii
menţionate pot să apară atât în leziuni ale hemisferei stângi cât şi în leziuni ale hemisferi
drepte.
Wilson (1926) includea în mecanismele limbajului şi ariile asociative, corticale.
După el, afazia apare ca rezultat al unei dezordini a mecanismelor transcorticale (nivelul
cel mai înalt după Jackson) care se repercuta asupra proiecţiilr corticale (nivelul mediu
după Jackson).

164
 Luria analizând critic diferitele puncte de vedere găseşte că cele mai plauzibile
sunt ipotezele lui Jackson. El a dezvoltat modelul sistemic al mecanismelor cerebrale ale
limbajului.

10.2.INTERACTIUNEA HEMISFERELOR CEREBRALE IN

MECANISMUL LIMBAJULUI

In baza datelor oferite de investigarea unor pacienţi cu focare patologice organice

localizate în hemisfera dreaptă s-a putut demonstra teza integrării bilaterale, prin
interacţiunea interhemisferică, a sistemului limbajului.
Deşi părea definitiv rezolvată, problema mecanismelor neurofiziologice a
limbajului a revenit iarăşi în actualitate în ultimul deceniu, odată cu intensificarea
cercetărilor asupra asimetriei şi specializării funcţionale a celor două hemisfere cerebrale.
De când Broca (1861) a descris aşa-numitul centru al vorbirii iar Wernicke (1874)
centrul perceperii şi înţelegerii auditive a cuvintelor, în neurofiziologia clasică s-a
înrădăcinat concluzia că limbajul se realizează ca funcţie doar a emisferei stângi
dominante. In clinică, cvasitotalitatea tulburarilor de limbaj se include într-una din cele
două forme de afazie descrise de Broca şi Wernicke, motorie şi senzorială.
Rămân însă multe aspecte care nu pot fi asimilate nici unuia dintre aceste două
tipuri,în acelaşi timp pe măsură îmbogăţirii cazuisticii, a diversificării şi perfecţionării
metodelor de analiză-evaluare a tulburărilor de limbaj se evidenţiază faptul că acestea
apar şi în urma lezării altor zone ale creierului decât ariile Broca şi Wernicke chiar şi în
urma afectării structural-functonale a hemisferei drepte.
Pe de altă parte, dezvoltarea în ultimele două decenii a cercetărilor experimemtale şi
teoretice prin prisma modelului cibernetic a impus corective esenţiale tabloului clasic al
structurii limbajului şi mecanismelor sale integrative. Aceste cercetări au stabilit că
limbajul este un sistem complex cu organizare multinivelară şi multifazică incluzând mai
multe seturi de operaţii neuronale şi anume: integrarea indicilor de discriminare-
identificare a sunetelor vorbirii ( limbajul oral) ; asocierea şi punerea în corespondentă
designativă a imaginii auditive a cuvântului cu imaginea vizuală sau tactilă a obiectului
sau fenomenului desemnat; selectarea mişcărilor aparatului fonator articulator şi
integrarea lor în scheme motorii adecvate producerii sunetelor verbale şi cuvintelor;
selecţia, combinarea şi ordonarea semantică şi sintactică a cuvintelor în structuri
propoziţionale ; relevarea şi integrarea invarianţilor de discriminare – recunoaştere a
literelor, cifrelor şi a altor semne grafice; asocierea imaginii sau reprezentării vizuale a
grafemelor cu imaginea auditivă a sunetelor verbale; asocierea imaginii vizuale a literelor
şi cuvintelor scrise cu patternul motor de articulare (actul cititului); asocierea imaginii sau
reprezentării vizuale a literelor şi cuvintelor scrise cu schemele motorii manuale care
asigură realizarea actului scrisului; transferuri şi transpoziţii succesive între diferite
subsisteme ale limbajului oral, scris, intern, extern, perceput şi emis; controlul reglator al
desfăşurării procesual-fazice a limbajului prin operaţii şi mecanisme de tip feed-back şi
feed-before; fixarea (engramarea) , păstrarea şi reactualizarea produselor, seturilor

165
anterioare de operaţii . Este evident că în realizarea unei game atât de diversă şi complexă
de transformări şi integrări reclamă participarea şi interacţiunea unui număr mare de zone
ale creierului situate nu numai în emisfere stângă ci şi în cea dreaptă.
Devine astfel necesar ca în explicarea mecanismelor, neurofiziologice ale
limbajului verbal modelul iniţial al lateralizării absolute să fie înlocuit cu modelul
integrării bilaterale bazat pe admiterea rolului activ şi necesar al conexiunilor
interhemisferice.
Astfel s-a reuşit a se evidenţia implicarea hemisferei drepte în realizarea optimă a
structurii şi a aspectelor dinamic-procesuale ale limbajului, chiar la subiecţii dreptaci la
care comform modelului lateralizării absolute, limbajul ar fi apanajul exclusiv al
hemisferei stângi.
In cazul lezării hemisferei drepte, tulburările de vorbire se concretizează printr-o
abundenţă a producţiilor parafazice, prin perseveraţii, substituţii, alterarea structurilor
grameticale simple (topica frazei, acordul dintre subiect şi predicat, între substantiv şi
adjectiv, etc.) înstrăinarea sensului unor cuvinte, performanţe scăzute la sarcinile de
exprimare orală, a raporturilor spaţio-temoprale, a celor de ordine şi de mărime.
In planul discursului oral apare abolirea discernământului şi spiritului critic şi
înlănţuirea cuvintelor în propoziţii. Prin urmare, atenţia verbală suferă alterări mai
importante în cazul lezării hemisferei drepte decât în lezarea celei stângi. Faptul atestă
necesitatea participării emisferei drepte la procesul global de integrare şi realizare a
limbajului. Trebiue aratat că structurile fronto-parietale drepte îndeplinesc rolul de
mecanism de potenţare a tonusului funcţional al emisferei stângi şi de filtru în raport cu
elementele verbale ecforate în timpul derulării vorbirii. Vorbirea discursivă a acestor
bolnavi are un caracter monoton, sters. In leziunile parieto-temporale s-au semnalat false
decodificări şi verboagnozii (alterarea funcţionării mecanismelor sintezei aferente a
seriilor verbale percepute auditiv).
Aceste date sugerează că hemisfera dreaptă este mai activ implicată în realizarea
limbajului impresiv decât a celui expresiv. Dificultăţile cele mai mari şi tulburările cel
mai frecvente şi mai semnificative s-au înregistrat la nivelul verigii afernte (de
decodificare). La nivelul verigii efernte (citit, scris şi povestit) la bolnavii cu leziuni
frontale şi parietale drepte, asemenea tulburări au fost în general minore.
In grupa pacienţilor stângaci tulburările de limbaj au fost mai severe decât la
bolnavii dreptaci cu aceleaşi leziuni ale hemisferei drepte. Tulburările se individualizează
în funcţie de topografia şi întinderea zonelor afectate.
In cazul pacienţilor stângaci se evdenţiază caracterul mai slab lateralizat al
structurilor limbajului.
Rolul hemisferei drepte în integrarea şi realizarea limbajului este semnificativ mai
activ decât la dreptaci. Pe de-o parte se extinde competenţa ei în realizarea
componentelor limbajului receptiv; pe de altă parte se introduce controlul ei direct asupra
aparatului articulator şi implicit participarea la relizarea limbajului expresiv.

166
 Corelate cu datele oferite de analiza dreptacilor cu leziuni ale emisferei drepte ele
ne arată că dominanta lingvstică a emisferei stângi nu elimină cu totul, ci doar limitează
participarea emisferei drepte la realizarea comportamentului verbal.Cercetările de fată
impun perspectiva mecanismelor integrative globale ale limbajului şi interacţiunea
ambelor emisfere cerebrale.

10.3.DIFERENŢIEREA ŞI SPECIALIZAREA
INTERHEMISFERICĂ

Una dintre direcţiile principale prin care s-a realizat creşterea capacităţii
informaţionale şi adaptative a sistemului nervos al creierului, o constituie multiplicarea
nuvelelor integrative pe verticală şi dublarea structurilor pe orizontală.
Această tendinţă este pregnant exprimată la nivelul creierului uman al
telencefalului. Aici avem de-a face cu două hemisfere cerebrale aproximativ identice din
punct de vedere anatomohistologic. In mod normal ele nu sunt formaţiuni izolate una de
cealaltă. Dimpotrivă fiind legate anatomic prin intermediul fasciculelor comisurale (cea
mai importantă fiind comisura corpului calos), cele două hemisfere interacţionează strâns
şi în plan funcţional.
Pe baza investigaţiilor psihologice, electrofiziologice şi neurochirurgicale s-a
formulat concluzia dominanţei hemisferice. O anumită funcţie este integrată în mai mare
măsură într-o hemisferă care poartă denumirea de dominantă decât în cealaltă denumită
corespunzător nedominantă.
Statistic, la om, dominanta este hemisfera stângă iar subdominanta hemisfera dreaptă.
Indicatorii primari ai dominantei hemisferice sunt furnizaţi de gradul de asimetrie
funcţională a celor două mâini, a celor două picioare şi a celor doi ochi. Pe această bază
se disting 3 situaţii posibile:
1. dominanta mâinii drepte, a piciorului drept şi a ochiului drept a căror reglare depinde
esenţialmente de emisfera stângă, considerată dominantă.
2. Dominanta mâinii stângi, a piciorului stâng şi a ochiului stâng a căor comandă se află
în competenţa hemisferei drepte care în acest caz va fi dominanta.
3. Relativa echivalenţă funcţională între mâna dreaptă şi mâna stângă, între piciorul
drept şi piciorul stâng, între ochiul drept şi ochiul stâng, ceea ce semnifică o slabă
asimetrie funcţională a celor două hemisfere.
Analizele statistice arată că prima situaţie este cea mai frecventă, ea fiind întalnită la
peste 80% din populaţia indivizilor umani, ceea ce face ca, în principiu, când se
vorbeşte de emisfera dominantă să se aibă în vedere emisfera stângă.
Cea mai puţin frecventă fiind mai degrabă o excepţie, este situaţia de echivalenţă
funcţională.

167
 Printre funcţiile mai puternic lateralizate, judecând după efectul leziunilor hemisferice
unilaterale se înumăra: praxia manuală, praxia membrelor inferioare, limbajul şi funcţiile
de simbolizare-abstractizare-generalizare.
In prezent, problema diferenţierii şi specializării funcţionale a celor două hemisfere
cerebrale se află în centrul cercetărilor neurologice şi psihoneurologice.
Aspectele mai controversate sunt următoarele două:1) dacă lateralizarea şi efectul de
dominanţă sunt predeterminate (realizându-se în virtutea unui program inclus în
repertoriul genetic) sau sunt dobândite (constiuindu-se în cursul ontogenezei, în contextul
instruirii, al asimilării deprinderilor de utilizare a obiectelor şi uneltelor) ; 2) cât de
accentuată şi tranşantă trebuie considerată această specializare.
Primul aspect pare să fie mai uşor de rezolvat, luându-se în consideraţie datele
cercetătorilor de psihologie genetică. Aceştia arată că lateralizarea nu se manifestă de la
naştere; ea începe a se constitui după vârsta de 1,6 ani când copilul este pus în mod
sistematic în situaţia de a utiliza diferitele obiecte şi unelte pentru propriile necesităţi şi
pentru indeplinirea unor sarcini date de adult. Preferinţa pentru lateralizarea de stânga sau
de dreapta este însă condiţionată de caracteristicile organizării structural-funcţionale
generale a creierului, constituite în cursul evoluţiei istorice.
Aceasta este dovedită şi de faptul că probabilitatea unor descendenţi stângaci este
semnificativ mai mare în familiile în care există sau au existat stângaci decât în familiile
în care nu există asemenea antecedente.
Cel de-al doilea aspect se dovedeşte mult mai complex. Opiniile oscilează între
două extreme : cea a diferenţierii şi specializării absolute, fiecare hemisferă realizând o
altă lume spirituală şi cea a punerii la îndoială a unei diferenţieri şi specializări relevante.
După părerea noastră, în lumina principiilor economiei şi redundanţei foarte
puternic afirmate în organizarea structural-funcţională a creierului, asimetria funcţională
interhemisferică se impune ca o realitate necesară. In acelaşi timp însă faptul că orice
conexiuni reflex-condiţionată nouă, este dublată adică reprezentată şi integrată simultan
în ambele hemisfere, ne arată că această asimetrie nici nu trebuie absolutizată.
Metodologic singura care corespunde realităţii este ipoteza complementarităţii. Potrivit
acestei ipoteze, cele 2 hemisfere interacţionează şi se completează reciproc în integrarea
şi realizarea unităţii de ansamblu a sistemului comportamental. De aceea afectarea acestei
interacţiuni şi scindarea (izolarea ) celor două hemisfere vor avea ca efect principal
tocmai destrămarea unităţii vieţii şi activităţii psihice, apariţia raporturilor conflictuale
între comenzile hemisferei stângi şi a celei drepte ceea ce în situaţii reale creează
dificultăţi de alegere, comportamente contradictorii şi stări de dezorganizare şi confuzie.
Intreaga gamă a tulburărilor care apar în urma lezării căilor de asociaţie
intrahemisferice, şi a celor comisurale interhemisferice a fost reunită sub denumirea de
sindrom de deconectare.
In cazul scindării lezionare a celor două hemisfere, este afectată, posibilitatea
dublărilor şi transferurilor senzorio-motorii. Aceasta înseamnă că o învăţare senzorială

168
sau motorie în cadrul hemisferei stângi, să spunem, nu va mai putea fi transferată spontan
şi celeilalte hemisfere drepte.
De asemenea învăţarea de a diferenţia şi identifica un obiect în cadrul unei
modalităţi senzoriale (vizuale) nu se va mai transpune la nivelul altei modalităţi
senzoriale (tactil chinestezice).
Observaţiile asupra bolnavilor cu secţiuni de corp calos, duc la concluzia că
întregul comportament al acestora se desfăşoară de o asemenea manieră ca şi cum cele
două hemisfere ar functiona separat, independent. Ca aspecte mai semnificative s-a
constatat că funcţiile lateralizate sunt cel mai eficient îndeplinite de emisfera dominantă.
In vreme ce sarcinile verbale, adresate emisferei stângi sunt rezolvate corect, aceleaşi
sarcini adresate emisferei drepte nu pot fi soluţionate. Invers sarcinile video-constructive
adresate emisferei drepte sunt rezolvate corect; aceleaşi adresate emisferei stângi ramân
fără răspuns. De aici rezultă rolul extrem de important al conexiunilor interemisferice în
sistematizarea, unificarea şi utilizarea în comportament a structurilor imagistico-intuitive
şi a celor formal-abstracte, a componentelor afectiv-motivaţionale şi a celor cognitiv-
raţionale, a structurilor automatizate şi a celor voluntare, a experienţei acumulate anterior
şi a celei abia achiziţionate. Acestea sunt urmatoarele:
1) Limbajul având o organizare unltidimensională cu verigi diferite presupune o
bază neuronală largă şi o schemă logico-operaţională unitară în care sunt incluse zone din
toţi lobii cerebrali astfel: a)pentru realizarea percepţiei limbajului oral sunt solicitate
zonele auditive din lobul temporal îndeosebi prima circumvoluţie (centrul Wernicke).
Lezarea acestei zone duce la destrămarea modelelor auditive interne ale cuvintelor şi
implicit la tulburarea decodificării fluxului vorbirii celor din jur (afazia senzorială); b)
actul vorbirii,adică, punerea în funcţiune a aparatelor motorii şi conectarea în anumite
scheme articulatorii a mişcărilor lor reclamă zonele motorii din lobul frontal îndeosebi a
celor din circumvoluţiunea a trei (centrul Broca şi alte zone din jur). Leziunile produse la
acest nivel afectează primordial capacitatea pacientului de a produce independent
limbajul oral. In genere, funcţia mişcării organelor fonatorii se menţine realizându-se
adecvat în cadrul altor comportamente ( în actul mâncării sau al intonării muzicale).
Aceasta înseamnă că afazia de tip expresiv trebuie explicată prin destrămarea modelelor
interne ale schemelor articulatorii. Ea face imposibilă sau dificilă atât selectarea din
repertoriul posibil al secvenţelor motorii corespunzătoare cât şi legarea lor într-o structură
expresivă unitară; c) actul citirii reclamă participarea zonelor primare şi asociative din
lobul occipital cu a celor motorii din lobul frontal şi cu a celor auditive. Deci tulburarea
citirii poate fi provocată fie de leziuni ale zonelor motorii, fie din leziuni ale zonelor
vizuale, fie de afectarea interacţiunii dintre zonele motorii şi vizuale pe de-o parte şi cele
auditive pe de altă parte; d) construcţiile semantice compelxe care conferă limbajului
funcţia generalizatoare, reclamă participarea unor zone asociative de ordin superior
situate la intersecţia traseelor de comunicare între zonele integrative primare (între
analizatorii verbomotor, auditiv şi vizual).

169
 2)Configuraţia mecanismelor neurofiziologice nu este predeterminată ci se
formează în cursul ontogenezei. Specializarea diferitelor zone în realizarea unei verigi
sau alteia a sistemului limbajului este rezultatul învăţării al exerciţiului, fiind deci mai
pronunţată şi mai pregnant individualizată la adult decât la copil. Prin aceasta se explică
şi diferenţele individuale care se consemnează în schema concretă de organizare a
mecanismelor limbajului. Numai zonele mari pot fi aceleaşi la mai mulţi indivizi,
elementele concrete de detaliu variaza în limite apreciabile. Dovadă şi faptul că leziuni
asemănătoare pot da efcte perturbatoare diferite.
3)Lateralizarea în ceea ce priveşte integrarea structurilor limbajului este relativă.
Nu se poate susţine că limbajul se integrează exclusiv şi în totalitate doar la nivelul
hemisferei dominante. Ambele hemisfere conlucrează atât în procesul de formare a
sistemului limbajului, cât şi în realizarea în act, a diferitelor laturi şi verigi ale lui. Ceea
ce se poate afirma este că ambele hemisfere au acelaşi rol. Emisfera dominantă realizează
structurile verbale mai complexe discursive, bazate pe transformări şi combinaţii
semantice multimediate, deductive şi transductive în vreme ce emisfera subdominantă
performează integrări mai simple, sprijinite mai mult pe experienţa şi pe imagine.

Rezumat
In aceasta unitate de studiu sunt prezentate consideratii generale privind structura
si organizarea limbajului , cele trei zone integrative ( nucleu , secundara si tertiara ) ;
Deasemenea sunt caracterizate si mecanismele neurofiziologice ale limbajului .

Cuvinte cheie
Cuvantul
Fonetic
Semantic
Emisfera dominanta
Emisfera subdominanta

170
Teste de autoevaluare
1. Definiti verbalizarea. (pg. 159 )
2. Definiti stadiul fonetic in organizarea structurilor verbale (pg. 160 )
3. Definiti stadiul semantic in organizarea structurilor verbale (pg. 160 )
4. Precizati zonele integrative ale limbajului (pg. 161 )
5. Enumerati tulburarile de vorbire in cazul lezarii enmisferei drepte. (pg. 163 )

Concluzii
Una din cele mai remarcabile capacităţi funcţionale ale creierului uman este aceea
de a elabora şi de a opera cu semne şi simboluri , care lărgesc considerabil aria
comunicării interpersonale şi registrul de prelucrare a informaţiilor extrase din mediul
extern.
Prin organizarea interna creierul poseda doar competenta lingvistica,nu si
performanta.
Important este de subliniat faptul ca , competenta lingvistica trebuie fructificata
din primele zile dupa nastere,altfel ea diminua si nesolicitata pana la varsta de 14 ani
dispare cu totul.
Pentru asigurarea fluentei comunicarii verbale este necesara engramarea in
mecanisme memorative , nu numai a cuvintelor cat si a regulilor logico-gramaticale.
Tezaurul lingvistic se elaboreaza treptat prin interiorizarea structurilor obiective
ale limbii.El se situeaza la diferiti indivizi,la nivele diferite in functie de orizontul general
de cultura si de specificul promisiunii.
Sistemul limbajului evolueaza in directia unei determinari semantice cat mai
precise dar aceasta nu ajunge sa fie niciodata absoluta.
In privinta diferentierii emisferice s-a evidentiat implicarea emisferei drepte in
realizarea optima a structurii si aspectelor dinamic procesuale a limbajului.
Datele oferite de analiza dreptacilor cu leziuni ale emisferei drepte ne arata ca
dominanta lingvistica a emisferei stangi nu elimina cu totul ci doar limiteaza
participarea emisferei drepte la realizarea comportamentului verbal.
Limbajul are organizare multidimensionala cu verigi diferite,o baza neuronala larga si
o schema logico-operationala unitara in care sunt incluse zone din toti lobii cerebrali.

171
GLOSAR DE SPECIALITATE

ACETILCOLÍNĂ s.f. (Chim.) Substanță organică secretată de terminațiile fibrelor

nervoase. [< fr. acétylcholine].Acidulo gama amino butiric GABA
AFAZÍE, afazii, s. f. Pierdere totală sau parțială a facultății de a vorbi și de a înțelege
limbajul articulat. – Fr. aphasie (< gr.).
AFÉCT, afecte, s. n. 1. Reacție emoțională, cu desfășurare puternică și relativ de
scurtă durată. 2. (În sens larg) Denumirea generică pentru stările sau reacțiile afective.
– Din germ. Affekt, lat. affectus.
AFERENT, -Ă adj. 1. în legătură cu ceva. 2. care se cuvine, revine cuiva. 3. (anat.;
despre vase, nervi) care merge de la periferie către un centru important sau un organ.
(< fr. afférent, lat. afferens)
AFEMÍE s. f. imposibilitatea de a exprima ideile, sentimentele prin cuvinte. (<
fr. aphémie)
AFONÍE s. f. Imposibilitate de a vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a nervilor
acestuia. – Din fr. aphonie.
AGNOZÍE s.f. 1. (Med.) Tulburare manifestată prin pierderea capacității de a
recunoaște obiectele, persoanele etc. 2. (În filozofia lui Socrate) Mărturisire a
neștiinței conștiente. [Gen. -iei. / < fr. agnosie, cf. gr. a – fără, gnosis – cunoaștere].
AGRAMATÍSM s. n. Necunoaștere a scrierii și a vorbirii corecte; lipsă totală de
învățătură; p. ext. incultură, ignoranță. –
Din germ.Agrammatismus, fr. agrammatisme.
AGRAFÍE s.f. Afecțiune patologică manifestată prin pierderea capacității de
exprimare în scris. [< fr. agraphie, cf. gr. a – fără, graphein– a scrie].
ALEXÍE s.f. (Med.) Incapacitate de a înțelege limbajul scris; cecitate verbală. [<
fr. alexie, cf. gr. a – fără, lexis – cuvânt].
ALOESTEZÍE s. f. transferare a unei senzații în regiunea corespunzătoare simetrică.
(< fr. alloesthésie)
AMIGDÁLĂ, amigdale, s. f. (Anat.) Fiecare dintre cele două glande de natură
limfatică, situate de o parte și alta a omușorului. – Dinfr. amygdale.
AMIMÍE s. f. Stare patologică constând în incapacitatea de exprimare a stărilor
afective prin mimică. – Din fr. amimie.
Amnezia anterograda (amnezie de fixare) se refera la incapacitatea de fixare a
evenimentelor recente, in urma unei traume, in timp ce reamintirea evenimentelor din
trecutul indepartat nu este afectata.
AMORFOGNOZÍE s. f. agnozie (parțială); imposibilitate de a recunoaște tactil
forma obiectelor. (< fr. amorphognosie)

172
AMUZÍE s. f. Pierdere sau tulburare a funcțiilor de înțelegere, elaborare și exprimare
muzicală (vocală sau instrumentală). ♦ (Rar) Ignoranță în ceea ce privește muzica. –
Din lat. amusia.
Angular gyrus , este o regiune a creierului în lobul parietal, care se află în apropiere
de marginea superioară a lobului temporal , şi imediat posterior girusului
supramarginal ; este implicat într-un număr de procese legate de limbă,matematică
şi cunoaştere. Aceasta este zona Brodmann 39 din creierul uman.
ANOMÍE f. Stare a societății caracterizată prin lipsă de legi sau prin existența unor
norme contradictorii care fac dificilă orientarea individului în colectivitate.
/<fr. anomie
anozodiaforíe s.f. Indiferență manifestată de un bolnav față de propria-i boală. (<
fr. anosodiaphorie)
ASIMBOLÍE s.f. Incapacitate patologică de a înțelege simbolurile (mai ales pe cele
ale limbii vorbite). [Gen. -iei. / < fr. asymbolie, cf. gr. a – fără, symbolon – simbol].
ATAXÍE s. f. (Med.) Tulburare a coordonării mișcărilor voluntare din cauza lezării
unor căi nervoase și centri nervoși. – Din fr. ataxie.
Comisura anterioara , Comisura de la nivelul maduvei spinarii localizata in fata
canalului central si a comisurii cenusii anterioare.
DISFORÍE s. f. (Med.) Tulburare a dispoziției (3) manifestată printr-o stare
(penibilă) de tristețe și frică, însoțită uneori de iritabilitate extremă și de agresivitate.
– Din fr. dysphorie.
DISLEXÍE s.f. (Med.) Tulburare nervoasă, constând în dificultatea de a citi și a
înțelege ceea ce se citește. [< fr. dyslexie, cf. gr. dys – dificil, lexis – cuvânt].
ECOLALÍE s.f. Repetare automată a sunetelor auzite la alții, care se manifestă ca
simptom al unor boli nervoase. ♦ Repetare automată a vorbelor altuia. [Gen -iei. / <
fr. écholalie, cf. gr. echo – sunet, lalein – a vorbi].
ECOPRAXÍE s.f. (Med.) Imitare imediată și fidelă a gesturilor altei persoane,
observată la unii psihopați. [Gen. -iei. / < fr. échopraxie, cf. gr. echo – ecou, praxein –
a face].
EFERÉNT, -Ă adj. Care duce în afară. ◊ Nervi eferenți = nervi prin care excitația
trece de la centrii nervoși spre periferia corpului;vase eferente = vase care conduc
lichidele secretate. [< fr. efférent, cf. lat. effere – a duce în afară].
Ganglioni bazali , Afectiune neurodegenerativa, rara, caracterizeaza prin prezenta
zone de calcifiere in diverse regiuni cerebrale, in special in ganglionii bazali si cortex.
Sinonim: sindrom Fahr.
HIPOFONÍE s.f. Amuțire a unui sunet. [Gen. -iei. / < fr. hypophonie].
MACROPSÍE s.f. (Med.) Tulburare de vedere constând din impresia de mărire a
obiectelor; megalopsie. [Gen. -iei. / < fr. macropsie, cf. gr. makros – mare, opsis –
vedere].

173
PALILALÍE s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii care constă în repetarea involuntară a
unor propoziții sau cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. palilalie, cf. gr. palin – din nou, lalein –
a vorbi].
SCOTÓM s.n. (Med.) Pierdere sau diminuare a vederii într-o zonă a câmpului vizual.
[Pl. -oame. / < fr. scotome, cf. gr. skotoma – întunecare].
Sistemul nervos adrenergic cuprinde structurile care eliberează şi sintetizează
catecolamine (dopamina, noradrenalină, adrenalină). Este reprezentat de căi nervoase
nevraxiale, de cvasitotalitatea fibrelor postganglionare simpatice, de celulele
cromafine constituite în medulosuprarenală şi paraganglioni sau dispersate ca urmare
a migrării din creasta neurală (sistem cromafin difuz).
Sistemul nervos autonom se mai numește și sistemul nervos vegetativ sau sistemul
nervos visceral. Impreună cu sistemul nervos somatic formează sistemul nervos
periferic la animalele vertebrate. Acest sistem nu este
controlat conștient("intenționat").
Sistem nervos central , Denumit si nevrax, sistemul nervos central (S.N.C.) este
format din miliarde de neuroni (celule nervoase) conectati intre ei si dintr-un tesut de
sustinere interstitial (nevroglie). El cuprinde encefalul (creierul, cerebelul, trunchiul
cerebral), protejat de craniu si maduva spinarii, amplasata in coloana vertebrala.
TELENCEFÁL s.n. (Anat.) Partea anterioară a creierului. [Pl. -luri, -le. / <
fr. télencéphale].

174
BIBLIOGRAFIE

 Alexander, M. P. (1989). Frontal lobe and language. Brain Lang Ed..

 Andersen, J. R. (1983). The architecture of Cognition, Harvard Univ. Press,
Cambridge M.A.
 Aniţei, M. (2010). Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, Bucureşti.
 Arseni, C., Golu, M., Dănăilă, L. (1983). Psihoneurologie, Editura Academiei,
Bucureşti.
 Bachevalier, J. (1996). Sistemele de memorie şi bazele lor neurofiziologice. În :
M.I. Botez (ed.). Neuropsihologia şi neurologia comportamentului, Editura
Medicală, Bucureşti, pp. 393-409.
 Bair, J.H. (1902). The practice curve: A study of the formation of habits, in
Psychol. Rev. Monog. Suppl., 19, 1 -70.
 Bergstrome, J.A. (1984). The relation of the interference of the practice effect of
an association, Amer. J. Psychol., 6, 433-442.
 Berlucchi G. (1983). Two hemispheres butone brain. Behav. Brain Sci., 6; pp.
171-172.
 Bianchi L. (1989).The functions of the frontal lobes, Brain Lang Ed.
 Black, B.I. (1991). Information in the brain, MIT Press, Cambridge Mass.
 Botez, M. (1996). Neuropsihologie clinică şi neurologia comportamentului, Ed.
Medicală, Bucureşti.
 Bowditch, H.P. & Warren, J.W. (1980) The knee-jerk and its physiological
modifications, J. Psysiology, II, 25-46.
 Brown, W. (1915). Practice in associating color names with colors, Psychol. Rev.,
20, 45-55.
 Cattell, J.M. (1886). The time it takes to see and name objects, Mind, II, 63-65;
 Cârneci, D. (1999). The emotional stroop task and anxiety: a cognitive
neuroscience approach, in Creier, Cogniţie, Comportament, decembrie, pp.27-40.
 Culler, A.J. (1912) - Interference and adaptability - Arch, of Psychol., 24.
 Dănăilă, L. (2006). Tratat de neuropsihologie, Editura Medicală, Bucureşti.

175
 Delacour, J. (2000). Introducere în neuroştiinţele cognitive, Editura Polirom, Iaşi.
 EuroQol Group. EuroQol-a new facility for the measurement of health-related
quality of life. 1990. Health Policy, 16: pp.199-208.
 Floru, R. (1967). Psihofiziologia atenţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
 Frith, C. D. (1992). The role of the prefrontal cortex in self-consciousness : the
case of auditory hallucinations, In : Phil. Trans. R. Soc. Long. B 35, pp. 135-154.
 Goldstein, K. (1994). Mental changes due to frontal lobe damage, J. Psychol., 17,
pp. 187-208.
 Hebb, D.O., Penfield W. - Human behaviour after expensive bilateral removal
from the frontal lobes, Arch. Neurol. Psychiatry, 44, 421-438, 1940. Jacobsen
C.F. - A study of cerebral function in learning: The frontal lobes, J. Comp.
Neurol. 52, 1931.
 Glaser, M.O. & Glaser, W.R. (1892) Time course analysis of the Stroop
phenomenon, J. of Exp. Psychol.: Human Perception and Performance, 8, 875-
894.
 Goldstein, Kurt. (1948). Language and Language Disturbances: Aphasic
symptom complexes and their significance for medicine and theory of language.
New York: Grune & Stratton.
 Jacobsen C.F. (1935). Functions of frontal association areas in primates, Arch.
Neurol., Psychiatry.
 Jacobsen C.F., Nissen H.W. (1937). Studies of cerebral function in primates, IV
The effects of frontal lobe lesions on the delayed alternation habit in monkey, J.
Comp. Physiol. Psychol.
 Jacobsen C.F., Wolfe J.B., Jackson T.A. (1935). An experimental analysis of the
functions of the frontal association areas in primates, J. Nerv. Ment. Dis.
 Jürgens U, Von Gramon D. (1982). On the role of the anterior cingulate cortex in
phonation, Brain Lang., 15, 234-248.
 Koechlin, E., Ody, C., Kouneiheir, F. (2003). The architecture of cognitive
control in the human prefrontal cortex, Science, 302, 1181-1185.
 Kemenoff, L.A., Miller, B.L., Kramer J.H. (2009). Frontal Lobe Encyclopedia of
the Human Brain.
176
 Kemenoff, L.A., Miller, B.L., Kramer, J.H. (2002). Frontal Lobe Encyclopedia of
the Human Brain, Elsevier, p. 317-325.
 Kleist K. (1931). Die Störungen der Ich-Leistrungen und ihre Lokalisation im
Orbitalinnen und Zwischenhirn. Monatsschrift fur Psychiatrie, 71, 338-350.
 Kleist K. (1934). Gehinipathologie, Barth, Leipzig.
 Kline, L.W. (1921). An experimental study of associative inhibition in J. Exper.
Psychol, 4, 270-299.
 Levin H.S., Goldstein F.C., Williams D.H., Eisenberg H.M. - The contribution of
frontal lobe lesions to the neurobehavioral outcome of closed head injury. In
Frontal Lobe Function and Dysfunction, E. Harvey, S. Levin, E. Howard, M.
Eisenberg et aL (eds.) p. 318-338, Oxford University Press, New York, 1991.
 Levine B., Black S.E., Luna A.R. - Highes cortical functions in man, New York:
Basic Books, 1966.
 Levin P.M. - The efferent fibers of the frontal lobe of the monkey, macaca
mulatta. J. Comp., 2010.
 Levin B., Black S.E., Cabey a R. et al. (1998). Episodic memory and the self in a
case of isolated retrograde amnesia, Brain, 121(10), pp.1951-1973.
 Levis H.S., Goldstein F.C., Williams D.H., Eisenberg H.M. - The contribution of
frontal lobe lesions to the neurobehavioral outcome of closed head injury. In
Frontal Lobe Function and Dysfunction, E. Harvey, S. Levin, E. Howard, M.
Eisenberg et al. (eds.) p. 318-338, Oxford University Press, New York, 1991.
 Lezak, M.D. (1995). Neuropsychological Assessment, 3rd ed., Oxford University
Press, New York.
 Lund, F.H. (1927) The role of practice in speed of association, in J. Exper.
Psychol., 10, pp. 424-433.
 Luria, A.R. (1966). Higher cortical functions in man, Tavistock, London.
 Luria, A.R., Homskaya, E.D. (1964). Disturbance in the regulative role of speech
with frontal lobe lesions In: Warren, J.M., Akert, K. (eds): The Frontal Granular
Cortex and Behaviour, New York: McGraw-Hill, p. 333-371.
 Malmo, R.B. (1942). Interference factors in delayed response in monkeys after
removal of frontal lobes, J. Neurophysiol., pp.37-58.
177
 Mc Lardy, T. (1950). Thalamic projection to frontal cortex in man, J. Neurol.
Neurosurg. Psychiatry.
 Mesulam, M.M. (1998). From sensation to cognition, Brain, 121, 1013-1052.
 Meyer A., Beck, E., McLardy, T. - Prefrontal leucotomy: a ncuro-anatomical
report. Brain, 70,18-49, 1947.
 Meyer A.(1971). Historical Aspects of Cerebral Anatomy, Oxford University
Press, New York.
 Milner, B.(1963). Studies of interference of different brain lesions on card sorting.
Arch. Neurol, 9, 90-100.
 Milner B. (1964). Some effects of frontal lobectomy in man. In: Warren, J-M.,
and Akert, K., (eds), The Frontal Granular Cortex and Behaviour, McGraw-Hill,
New York, pp. 313-331.
 Miller B.L., Cummings J.L. (1998).(eds.), The Human Frontal Lobes: Functions
and Disorders. Guilford Publications, Inc., New York.
 Miller B.L., Cummings J.L. (1999). The Human Frontal Lobes: Functions and
Disorders, Guilford New York.
 Miller, B.L., Cummings, J.L., Villanueva-Meyer, J. et al. (1991). Frontal lobe
degeneration: Clinical neuropsychological and SPECT characteristics, Neurology,
42, pp.1374-1382.
 Miller B.L., Chang L., Mena I. et al. (1993). Progressive right frontotemporal
degeneration: Clinical neuropsychological and SPECT characteristics, Dementia,
4, pp. 204-213.
 Mitrofan, N. (2006). Psihodiagnostic, Note de curs, 2004-2006, Bucureşti.
 Mitrofan, Iolanda (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane – psihologie,
psihopatologie şi psihoterapie a copilului şi familiei, Editura Polirom, Iaşi.
 Morecraft, R.J., Yeterian, E.H. (2002). Prefrontal Cortex. Encyclopedia of the
Human Brain, Elsevier, pp. 11-26.
 Muller, G.E. & Schumann, F. (1894). Experimentelle Beitrage Zu Utersuchung
des Gedächtnisses - Zsch. F. Psychol., 6, 81-190.
 Munsterberg, H. (1892). Gedachtnisstudien. Beitrage zur Experimentellen
Psychologie , 4, 70.
178
 Neary, D., Snowden, J.S., Gustafson, L. et al. (1998). Frontotemporal lobar
degeneration; A consensus on clinical diagnostic criteria, Neurology, 51(6), 1546-
1554.
 Newell, A., Simon, H.A. (1972). Human Problem Solving, Englewood Cliffs, NJ:
Prentice Hall.
 Passingham, R.E. (1995). The Frontal Lobes and Voluntary Action, Oxford
University Press New York.
 Peterson, J. & David, Q. J. (1918) The psychologie of handling men in the army,
Minneapolis, Minn. Perine Book Co, 146.
 Petrides, M., Pandya, D.N. (1994). Comparative architectonic analysis of the
human and the macaque frontal cortex. In: Handbook of Neuropsychology, Vol 9,
F. Boiler and J. Grafman (Eds.), p.17-58, Elsevier Science, New York.
 Petrovici, I. (1968). Apraxia of gait and of trunk movements, J. Neurol. Sei., 7,
229-243.
 Posner, M.I., DiGiorlamo, G.J., Fernandez-Duque, D. (1997). Brain mechanisms
of cognitive skills. Consciousness Cognition, 6, pp.267-290.
 Pribram, K.H. (1971). Languages of the brain. Prentice-Hall Inc. Englewood
Cliffs, New Jersey.
 Prigatano, G.P., Schacter D.L. (eds.) (1991). Awareness of Deficit after Brain
Injury: Clinical and Theoretical Issue, Royal Cern. Soc. London.
 Răşcanu, Ruxandra (1999). Neuropsihofiziologia devianţei la adolescenţi şi tineri,
Editura Actami, Bucureşti.
 Răşcanu, Ruxandra (2006). Introducere în psihodiagnoza clinică. Partea a II-a,
Editura Universităţii din Bucureşti.
 Roberts, R.J., Hager, L.D., Heron, C. - Prefrontal cognitive processes: Working
memory and inibition in antisaccade task, J. Exp. Psychol. Gen., 123, 374-393,
1994.
 Roberts, A.C., Robbins, T.W., Weiskrantz, L. (eds.) - The Prefrontal Cortex,
Executive and Cognitive Functions, Oxford University Press, New York, 1998.
 Rolando L. - Delia strutfura degli emisferi cerebrali. Memorie della Reale
Academia di Scienze di Torino 35, 103-146 (cited by Meyer 1971), 1831.
179
 Romberg M.H. - Lehrbuch der Nervenkheiten des Menschen. Berlin: Dunker.
1840-1846. English translation by EH Sieveking. A manual of the Nervous
Diseases of Man. London The New Operations on the Sidenham Society (1840-
1846, 1853).
 Rubens A.B. - Aphasia with infarction in the territory of the anterior cerebral
artery, Cortex 1, 239-250, 1975.
 Schuster P. - Psychische Störungen bei Hirntumoren, Enke, Stuttgard, 1902.
 Scoville W.B. - Psichosurgery and other lesions of the brain affecting human.
Proc. The Ilth Int.Conf. Psychosurg., Copenhagen, CH. C. Thomas Publ.
Springfield 111, 1973.
 Shallice T. - Specific impairments of planning, Philos Trans. R.. Soc. Lond. B
298, 199-209,1982.
 Shallice T. - From Neuropsychology to mental structure, Cambridge University
Press, Cambridge, 1988.
 Shallice T., Burgess P. - Higher-order cognitive impairments and frontal lobe
lesions in man. In: Levin HS, Eisenberg HM, Benton AL (eds.), Frontal Lobe
Function and Dysfunction, Oxford University Press, New York, 1991.
 Soury J. - Le System Nerveux Central. Paris, Carre et Naud, 1899.
 Spillane J.D. - The Doctrine of the Nerves: Chapters in the History of the
Neurology, New York, Oxford University Press, 1981.
 Stroop, J. R. (1935) Studies of interference in serial verbal reactions, in J. of Exp.
Psychol, 18.
 Stuss D.T., Benson D.F. - Neuropsychological studies of the frontal lobes,
Psychol. Bull., 95(1),3-28, 1984.
 Stuss D.T., Benson D.F. - The Frontal Lobes, Raven Press, New York, 1986.
 Şchiopu, Ursula (2002). Introducere în psihodiagnostic, Editura Fundaţiei
Humanitas, Bucureşti.
 Teuber H.L. - Unity and diversity of frontal lobe functions. In: The frontal
granular cortex and behaviour, sub red. Konorski, G., Teuber, HL, Zernicki, B.,
International Symposium, Acta Neurobiolexp., Varşovia., 1972.
 Sugg, M. & McDonald, J. (1994). Time Course of Inhibition in Color-Response
180
 and Word-Response versions of the Stroop Task, J. of Exp. Psychol.: Human
Perception and Performance, 3, 647-675.
 Qensel F. - Stimhirnverletzung mit Charakterveranderung. Muenchener
Medizinische Wochenschrift 61, 1761-1763, 1914.
 Telford, C.W. (1930). Differences in responses to colors and their names - J.
Genet. Psychol., 37.
 Valensteín E.S, - Brain control, J. Wiley and Sons, New York, 1973. Van Hoesen
G.W. - The modem concept of association cortex, Curr. Opin. Neurobiol 3,150-
154, 1993.
 Varolio C. - De Nervis Opticis. Padua: Meitti (cited by Clarke and O'Malley,
1968; Meyer 1971), 1573.
 Varolio C. - Anatomiae sive de Resolutione Corporis Humani. Frankfurt: Weohel
and Fischer (cited by Clarke and O'Mai ley, 1968, Meyer 1971), 1571. Vincent C,
- Neurochirurgiscbe Bertrachtungen über die Funktionen des Frontal Lappens
Dtsch, Med. Wochcnschr. 62, 41-45, 1936.
 Virzi, R.A. & Egeth, H.E. (1985). Toward a translational model of Stroop
interference - Memory and Cognition, 13,304-319.
 Walker A.E. (1935). The retrograde cell degeneration in the thalamus of macacus
rhesus following hemidecortication, J. Comp. Neurol., 62, 407-419, 1935.
 Walker A.E. - The Primate Thalamus, University of Chicago Press, Chicago,
1938.
 Willis T. - Cerebri Anatome. London Martyn & Allestry. Translation by S.
Pordage On the Anatomy of the Brain. London: Dring, 1681. Feindel W (ed.)
Thomas Willis The Anatomy of the Brain and Nerves. Montreal: McGill
University Press, 1965, 1664.
 Zangwall O.L. - Psychological deficits associated with frontal lobe lesions. Int. J.
Neurol. 5, 395-402, 1966.
 Young B.G., Mc Glone J. - Cerebral localization. In: Joynt R., ed. Clinical
Neurology. Philadelphia: J.B. Lippincott Co., 1992, voi. I. Ch. 9, 1-40, 1992.

181