10.

Fundamentarea raportului
producţie – rezerve – metri foraţi (gaze)

Măsura în care rezervele R asigură, la un moment dat dezvoltarea producţiei

necesare Q este dată de coeficientul anual de consum

Q
I c=
R , (10.1)

Ic fiind exprimat în procente.

Inversul acestui raport dă gradul de asigurare a producţiei cu rezerve:

Q
A=
R , (10.2)

A fiind exprimat în ani.

Ţinându-se seama de faptul că ritmul de creştere al producţiei de gaze este
cerut de ritmul de creştere al necesarului de gaze naturale (combustibil, materie
primă, producerea electricităţii, GNV), corelat cu piaţa internaţională, pentru
determinarea unui indice anual de consum optim se impun trei corelaţii:
- corelaţia între ritmul de creştere al producţiei de gaze naturale şi ritmul de
creştere al necesarului de utilizare al acestora;
- corelaţia între ritmul de creştere al producţiei de gaze naturale şi ritmul de
creştere al rezervelor;

1
- corelaţia între ritmul de creştere al rezervelor şi ritmul lucrărilor de foraj.
-
a. Corelaţia între ritmul de creştere al producţiei şi ritmul de creştere al
necesarului de gaze naturale

Ritmul de creştere al necesarului de gaze naturale este dictat de interesele

economiei naţionale. În acest sens, volumul necesar de gaze naturale trebuie
analizat în funcţie de folosirea acestora în cadrul sectoarelor industriale,
rezidenţiale şi comerciale, drept combustibil, materie primă pentru industria
chimică sau produse de export, GNV, producerea electricităţii etc.
Cu alte cuvinte, corelaţia dintre producţia de gaze naturale Q şi necesarul Qg
se va face prin intermediul unui randament de utilizare,

Qg
η g=
Q . (10.3)

Altfel spus, în condiţiile unui anumit ritm de creştere a necesarului de gaze

naturale stabilit la nivelul economiei naţionale, pentru corelaţia între acest ritm şi
ritmul de creştere al producţiei de gaze naturale, se va acţiona asupra gradului de
valorificare a gazelor naturale, în sensul creşterii acestuia.

b. Corelaţia între ritmul de creştere al producţiei şi ritmul de creştere al

rezervelor

În vederea obţinerii unui anumit nivel al indicelui de consum, ritmul de

creştere al producţiei impune, la rândul său, un anumit ritm de creştere al
rezervelor.

2
 Din acest punct de vedere, în ipoteza considerării unui indice de consum
optim Ico, există două situaţii: Icn = Ico = ct sau Icn  Ico.
În cazul Icn = Ico = ct, adică indicele de consum anual al rezervelor la
sfârşitul perioadei Icn este egal cu indicele de consum anual al rezervelor la
începutul perioadei – care este chiar indicele de consum optim Ico -, atunci:

n
q
(
Qn =Q0 1+
100 ) , (10.4)

n
b
(
Rn =R0 1+
100 ) , (10.5)

b n
ΔR=R n−R 0=R 0
[( ) ]
1+
100
−1
, (10.6)

n
ΔR t =ΔR + ∑ Qi
i=1 , (10.7)

relaţii în care:
Qo este producţia care se extrage la începutul perioadei la care ne raportăm,
tone/an;
Qn – producţia care se extrage le sfârşitul perioadei, tone/an;
q, b – procentele de creştere ale producţiei, respectiv rezervelor (în acest caz
q = b);
R0 – rezerva recuperabilă la începutul perioadei, tone;
Rn – rezerva recuperabilă la sfârşitul perioadei, tone;
R – creşterea de rezervă, tone;
3
 Rt – creşterea totală de rezervă, tone;
n
∑ Qi
i=1 - creşterile totale de producţie, tone.
În cel de-al doilea caz, adică al scăderii indicelui anual de consum al
rezervelor la o valoare impusă, deci Icn  Ico relaţiile de calcul vor fi:

n
q
Qn =Q0 1+(100 ) ,

I co
Rn =Rn
I cn , (10.8)

ΔR =R n−R o , (10.9)

n
ΔR t =ΔR + ∑ Q i
i=1 , (10.10)

unde:
Rn reprezintă rezerva la sfârşitul perioadei tone (în acest caz, Rn se
calculează tot cu ajutorul relaţiei 10.5);
ΔR - creşterea de rezervă pentru al doilea caz;

ΔR t - creşterea totală de rezervă pentru al doilea caz.

Diferenţa dintre creşterea totală de rezervă în al doilea caz ΔR t şi creşterea

totală de rezervă în primul caz Rt, constituie creşterea suplimentară Rs, care
asigură scăderea indicelui anual de consum al rezervelor la valoarea impusă:

4
 ΔR s =ΔR t −ΔR t =R n−R n . (10.11)

c. Corelaţia între ritmul de creştere al rezervelor şi ritmul lucrărilor de

foraj

Creşterea totală de rezervă constituie criteriul determinării volumului de

lucrări de foraj.
Indicatorul prin care se determină volumul de lucrări de foraj necesar unei
anumite creşteri de rezerve este producţia medie pe sondă.
În aceste condiţii, relaţia de calcul pentru numărul de locaţii n este

ΔRt
=n
Qs , (10.12)

relaţie în care Qs reprezintă producţia medie pe sondă, tone/sondă.

Pentru o adâncime medie a sondelor hm, volumul de lucrări de foraj (metrii
foraţi)

m=n h m . (10.13)

Desigur că, între numărul de locaţii n şi metrii foraţi m pe structurile S,

există un coeficient de reuşită cr, care depinde atât de factori obiectivi (prospecţiuni
geofizice, repartizarea gazelor naturale în timp şi spaţiu, mărimea rezervei şi
distribuţia ei în spaţiu etc.) cât şi subiectivi (orientarea lucrărilor geofizice, factorii
de răspundere ai plasării locaţiilor, modul de amplasare etc.).

5
 Aşadar, fundamentarea ştiinţifică a volumului de lucrări de foraj constă în
efectuarea unei balanţe a rezervelor. Sintetizat, fundamentarea planului în
industria extractivă de gaze se bazează pe raportul necesar (producţia de gaze) /
posibil (structuri) (fig. 10.1).

Fig. 10.1. Metoda balanţei pentru fundamentarea

planului industriei extractive de gaze.

Avându-se în vedere că mărirea rezervelor pe calea descoperirii de noi

resurse reclamă un volum mare de investiţii, corelaţia între producţie şi rezerve
trebuie justificată, în ultima analiză, din punct de vedere economic. O valoare
optimă din punct de vedere economic a indicelui anual de consum al rezervelor,
corelat cu piaţa internaţională, impune determinarea unui volum optim economic al
producţiei de gaze extrase şi efectuarea unui calcul de optimizare a creşterii
rezervelor, în sensul alegerii variantei optime între posibilităţile de creştere ale
acestora.