10.

Fundamentarea raportului
producţie – rezerve – metri foraţi (gaze)

Măsura în care rezervele R asigură, la un moment dat dezvoltarea producţiei

necesare Q este dată de coeficientul anual de consum

Q
I c=
R , (10.1)

Ic fiind exprimat în procente.

Inversul acestui raport dă gradul de asigurare a producţiei cu rezerve:

Q
A=
R , (10.2)

A fiind exprimat în ani.

Ţinându-se seama de faptul că ritmul de creştere al producţiei de gaze este
cerut de ritmul de creştere al necesarului de gaze naturale (combustibil, materie
primă, producerea electricităţii, GNV), corelat cu piaţa internaţională, pentru
determinarea unui indice anual de consum optim se impun trei corelaţii:
- corelaţia între ritmul de creştere al producţiei de gaze naturale şi ritmul de
creştere al necesarului de utilizare al acestora;
- corelaţia între ritmul de creştere al producţiei de gaze naturale şi ritmul de
creştere al rezervelor;

1
- corelaţia între ritmul de creştere al rezervelor şi ritmul lucrărilor de foraj.
-
a. Corelaţia între ritmul de creştere al producţiei şi ritmul de creştere al
necesarului de gaze naturale

Ritmul de creştere al necesarului de gaze naturale este dictat de interesele

economiei naţionale. În acest sens, volumul necesar de gaze naturale trebuie
analizat în funcţie de folosirea acestora în cadrul sectoarelor industriale,
rezidenţiale şi comerciale, drept combustibil, materie primă pentru industria
chimică sau produse de export, GNV, producerea electricităţii etc.
Cu alte cuvinte, corelaţia dintre producţia de gaze naturale Q şi necesarul Qg
se va face prin intermediul unui randament de utilizare,

Qg
η g=
Q . (10.3)

Altfel spus, în condiţiile unui anumit ritm de creştere a necesarului de gaze

naturale stabilit la nivelul economiei naţionale, pentru corelaţia între acest ritm şi
ritmul de creştere al producţiei de gaze naturale, se va acţiona asupra gradului de
valorificare a gazelor naturale, în sensul creşterii acestuia.

b. Corelaţia între ritmul de creştere al producţiei şi ritmul de creştere al

rezervelor

În vederea obţinerii unui anumit nivel al indicelui de consum, ritmul de

creştere al producţiei impune, la rândul său, un anumit ritm de creştere al
rezervelor.

2
 Din acest punct de vedere, în ipoteza considerării unui indice de consum
optim Ico, există două situaţii: Icn = Ico = ct sau Icn  Ico.
În cazul Icn = Ico = ct, adică indicele de consum anual al rezervelor la
sfârşitul perioadei Icn este egal cu indicele de consum anual al rezervelor la
începutul perioadei – care este chiar indicele de consum optim Ico -, atunci:

n
q
(
Qn =Q0 1+
100 ) , (10.4)

n
b
(
Rn =R0 1+
100 ) , (10.5)

b n
ΔR=R n−R 0=R 0
[( ) ]
1+
100
−1
, (10.6)

n
ΔR t =ΔR + ∑ Q i
i=1 , (10.7)

relaţii în care:
Qo este producţia care se extrage la începutul perioadei la care ne raportăm,
tone/an;
Qn – producţia care se extrage le sfârşitul perioadei, tone/an;
q, b – procentele de creştere ale producţiei, respectiv rezervelor (în acest caz
q = b);
R0 – rezerva recuperabilă la începutul perioadei, tone;
Rn – rezerva recuperabilă la sfârşitul perioadei, tone;
R – creşterea de rezervă, tone;
3
 Rt – creşterea totală de rezervă, tone;
n
∑ Qi
i=1 - creşterile totale de producţie, tone.
În cel de-al doilea caz, adică al scăderii indicelui anual de consum al
rezervelor la o valoare impusă, deci Icn  Ico relaţiile de calcul vor fi:

n
q
Qn =Q0 1+( 100 ) ,

I co
Rn =Rn
I cn , (10.8)

ΔR =R n−R o , (10.9)

n
ΔR t =ΔR + ∑ Qi
i=1 , (10.10)

unde:
Rn reprezintă rezerva la sfârşitul perioadei tone (în acest caz, Rn se
calculează tot cu ajutorul relaţiei 10.5);
ΔR - creşterea de rezervă pentru al doilea caz;

ΔR t - creşterea totală de rezervă pentru al doilea caz.

Diferenţa dintre creşterea totală de rezervă în al doilea caz ΔR t şi creşterea

totală de rezervă în primul caz Rt, constituie creşterea suplimentară Rs, care
asigură scăderea indicelui anual de consum al rezervelor la valoarea impusă:

4
 ΔR s =ΔR t −ΔR t =R n−R n . (10.11)

c. Corelaţia între ritmul de creştere al rezervelor şi ritmul lucrărilor de

foraj

Creşterea totală de rezervă constituie criteriul determinării volumului de

lucrări de foraj.
Indicatorul prin care se determină volumul de lucrări de foraj necesar unei
anumite creşteri de rezerve este producţia medie pe sondă.
În aceste condiţii, relaţia de calcul pentru numărul de locaţii n este

ΔRt
=n
Qs , (10.12)

relaţie în care Qs reprezintă producţia medie pe sondă, tone/sondă.

Pentru o adâncime medie a sondelor hm, volumul de lucrări de foraj (metrii
foraţi)

m=n h m . (10.13)

Desigur că, între numărul de locaţii n şi metrii foraţi m pe structurile S,

există un coeficient de reuşită cr, care depinde atât de factori obiectivi (prospecţiuni
geofizice, repartizarea gazelor naturale în timp şi spaţiu, mărimea rezervei şi
distribuţia ei în spaţiu etc.) cât şi subiectivi (orientarea lucrărilor geofizice, factorii
de răspundere ai plasării locaţiilor, modul de amplasare etc.).

5
 Aşadar, fundamentarea ştiinţifică a volumului de lucrări de foraj constă în
efectuarea unei balanţe a rezervelor. Sintetizat, fundamentarea planului în
industria extractivă de gaze se bazează pe raportul necesar (producţia de gaze) /
posibil (structuri) (fig. 10.1).

Fig. 10.1. Metoda balanţei pentru fundamentarea

planului industriei extractive de gaze.

Avându-se în vedere că mărirea rezervelor pe calea descoperirii de noi

resurse reclamă un volum mare de investiţii, corelaţia între producţie şi rezerve
trebuie justificată, în ultima analiză, din punct de vedere economic. O valoare
optimă din punct de vedere economic a indicelui anual de consum al rezervelor,
corelat cu piaţa internaţională, impune determinarea unui volum optim economic al
producţiei de gaze extrase şi efectuarea unui calcul de optimizare a creşterii
rezervelor, în sensul alegerii variantei optime între posibilităţile de creştere ale
acestora.

6
 5. curs si lucrari 5
ELEMENTE DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ ÎN
ACTIVITATEA DE FORAJ

Eficienţa tehnico-economică a activităţii de foraj se apreciază cu ajutorul

unor mărimi absolute sau relative denumite indicatori ai forajului. Aceştia pot fi
calitativi sau cantitativi.
Indicatorii calitativi se referă la obţinerea unor calităţi sau scopuri
specifice:
 evitarea contaminării sau degradării caracteristicilor fizico-chimice ale
stratelor productive;
 alegerea corespunzătoare a fluidelor de foraj, respectiv stabilirea unor
valori adecvate pentru densitate, vâscozitate, alcalinitate, limitele de curgere ş.a.;
 păstrarea, în limite admisibile, a devierii sondei;
 realizarea de investigaţii geologo-geofizice de calitate;
 atingerea obiectivului final fără avarii sau complicaţii;
 realizarea unei exploatări raţionale, în condiţii optime, sub aspect tehnic şi
economic.
Indicatorii cantitativi sunt mărimi fizico-chimice, mecanice sau economice
care evidenţiază consumurile de materiale, energie, timpi, volume, număr de
produse, viteze, costuri etc.
Alegerea criteriului de optimizare este o problemă esenţială în cadrul
proiectării oricărui sistem. Se apreciază că, destul de rar, conducerea unui sistem ia

7
în considerare un singur criteriu. În majoritatea cazurilor se urmăreşte optimizarea
după două sau mai multe criterii.

Viteza mecanică

Matematic, în valoare absolută, viteza mecanică medie pe sapă

h
vm =
ts , (5.1)

unde h este adâncimea iar ts - timpul de lucru efectiv al sapei pe talpă (timpul de
săpare).
Intrinsec, viteza mecanică este o funcţie complexă, care depinde nu numai
de h şi ts ci

v m =f ( G s , n , v j , Q , h ,t s , D s , σ co , K , D, ρ f , η f , τ 0 , F )
, (5.2)

în care: Gs este apăsarea pe sapă; n - turaţia; vj - viteza jeturilor de fluid; Q - debitul

de fluid; Ds - diametrul sapei; σco - rezistenţa la compresiune a rocii; K -
coeficientul de abrazivitate al rocii; D - uzura sapei; ρf, ηf, τ0, F - caracteristicile
fluidului de foraj (densitate, viscozitate, tensiune dinamică de forfecare, filtrare).
În general, efectele acestor factori se intercondiţionează şi nu pot fi
întotdeauna individualizate. Există, în schimb, numeroase observaţii de şantier şi
cercetări de laborator ale căror rezultate sunt, în prezent, mult mai convingătoare.

Viteza operativă

8
 Viteza operativă v0 ia în considerare şi timpii necesari introducerii, extragerii
şi schimbării sapei, adăugării bucăţilor de avansare, tratării şi omogenizării
fluidului de foraj, corectării pereţilor găurii de sondă, manevrelor din timpul
forajului ş.a., într-un cuvânt tm.
Desigur, ponderea principală o are timpul de manevră a garniturii (de aceea,
simplificat, se spune că tm reprezintă timpul de manevră).
Aşadar,

h h
v0= =
t 0 t s +t m . (5.3)

Criteriul este preferabil atunci când rapiditatea execuţiei constituie un factor

esenţial (de exemplu, la forajul de exploatare pentru creşterea rapidă a producţiei
de hidrocarburi, la sondelor de salvare sau la cele de alimentare cu apă ş.a.).
Utilitatea acestui indicator constă în faptul că, prin intermediul său, se poate
stabili timpul optim de lucru al sapei pe talpă. În acest scop se pune condiţia ca
viteza operativă să fie optimă, adică

h h
v0= =
t 0 t s +t m = max.

Viteza tehnică

Viteza tehnică reprezintă avansarea totală H, ce ar putea fi realizată într-o

lună de o instalaţie montată, dacă s-ar efectua numai operaţiile productive
necesare:

9
 720 H
vt= [ m/ILp ]
Tp . (5.4)

Semnificaţii: 720 reprezintă numărul mediu de ore dintr-o lună (24 ore/zi x
30 zile = 720 ore); Tp – timpul productiv, în ore, referitor la: săpare, manevră,
măsurarea devierii, investigarea găurii de sondă, probarea stratelor, carotaje
mecanice, marşuri de control, tubare, cimentare, perforarea coloanelor de burlane,
revizii ale instalaţiei, schimbarea cablului de foraj, măsuri de prevenire şi
combatere a dificultăţilor în foraj ş.a.; ILp – instalaţie lună productivă.

Viteza comercială (de lucru sau fizică)

Viteza comercială exprimă avansarea totală efectivă H realizată într-o lună

de către o instalaţie montată:

720 H
vc= [ m/ ILL ]
Tc , (5.5)
unde:
T c=T p+T m , (5.6)

relaţii în care:
Tc este timpul calendaristic, ore;
Tn – timpul neproductiv, în ore, compus din opriri tehnice (rezolvarea unor
accidente sau complicaţii, reparaţii la instalaţie sau anexele acesteia ş.a.) şi opriri
organizatorice (lipsă de burlane, ciment, sape, combustibil, materiale pentru
prepararea fluidului de foraj etc.);
ILL – instalaţii lună în lucru.
10
 Viteza ciclică

Viteza ciclică exprimă avansarea totală efectivă H realizată într-o lună de o

instalaţie montată, prin luarea în considerare şi a timpului necesar montării şi
demontării acesteia:

720 H
v ciclica = [ m/ILL ] ,
T ciclic (5.7)
unde Tciclic este exprimat în ore şi este compus din timpul calendaristic şi timpul
pentru montaje - demontaje.
Viteza ciclică poate fi calculată pe o sondă sau pe întreaga unitate de foraj.
În acest din urmă caz, viteza ciclică

m
v ciclica =
IAA , (5.8)

unde IAA este indicatorul instalaţie an activă.

Costul mediu pe metru forat

a. Costul mediu pe metru forat pentru o sapă:

c s + c ff + c i ( t s + t m )
c m= [ lei/m]
h , (5.9)
în care:

11
 cs reprezintă costul unei sape, lei;
cff – costul fluidului de foraj, lei;
ci – costul orar al instalatiei şi personalului de execuţie, lei/oră.

Note.
1. Relaţia (5.9) rămâne valabilă şi pentru cazul în care se apreciază eficienta
forajului pe un interval H; în acest caz se ţine seama de numărul de sape
n aferent intervalului respectiv.
2. Adeseori, costul cff este inclus în ci.

Expresia (5.9) poate fi scrisă şi sub forma:

C
c m=a s + af +
vo , (5.10)

în care:
as reprezintă costul unitar al sapei, lei/m;
af – costul unitar al fluidului de foraj, lei/m;
C – costul pe instalaţie zi în lucru, lei/I∙zi;
vo – viteza operativă, m/I zi.

b. Costul mediu al metrului forat pe întreaga sondă:

' '
C + C +C f + Ctc +C a +C pp +C i T c
C m= s md
H , (5.11)

în care:

12
 Cs’ este costul lucrărilor de suprafaţă, lei;
Cmd – costul lucrărilor de montaj-demontaj, lei;
Cf – costul forajului propriu-zis, lei;
Ctc – costul operaţiilor de tubaj şi cimentare, lei;
Ca – costul operaţiilor auxiliare (măsurarea devierii, investigaţii
geofizice, perforarea coloanelor, probarea stratelor etc.), lei;
Cpp – costul punerii în producţie (uneori, calcul acestei mărimi se
efectuează separat), lei;
Ci’ – costul orar pe instalaţie, inclusiv energia, lei/oră;
Tc – timpul total calendaristic, ore;
H – adâncimea, m.
Costul metrului forat constituie indicatorul cel mai sintetic. Într-un anume
sens, costul unitar reprezintă o generalizare a celorlalte criterii. El permite alegerea
valorilor optime ale parametrilor regimului mecanic de foraj (apăsarea Gs şi turaţia
n) prin minimizarea expresiei costului unitar. În literatura de specialitate [2, 9-12]
sunt prezentate, detaliat, diverse metode de optimizare a parametrilor mecanici de
foraj, multe dintre ele având la bază criteriul costului minim pe metru forat. Iată
câteva dintre aceste metode: Galle – Wods, Preston – Moore, Young – Don
Murphy, Young – Bourgoyne, Orlov, Pogarski, Langston, ICPPG Câmpina ş.a.
În afara criteriului costului minim pe metru forat se mai admit, frecvent,
drept criterii de optimizare: criteriul vitezei operative maxime pe marş, criteriul
vitezei mecanice limitate, criteriul vitezei operative maxime pe sondă, criteriul
metrajului maxim pe sapă. Aceste criterii au fost stabilite în funcţie de descrierea
dată procesului de către autorii metodelor.

13
 8.
Măsurarea riscului

În cazul în care decizia nu poate fi luată numai cu ajutorul metodei valorii

aşteptate ori a regretului minim, se apelează, de obicei, la analiza de risc.
Precum se ştie, scopul oricărei investiţii este acela de a obţine profit, de a fi
rentabilă. Pentru un proiect de investiţii, rentabilitatea R se obţine din fluxurile
monetare într-un timp viitor şi din creşterea valorii pe piaţă a proiectului:

D+ ( pt − p t −1 )
R= ⋅100
pt −1 , [%] (8.1)

unde: D reprezintă valoarea dividendelor;

pt – preţul pe piaţă a acţiunilor la momentul t;
pt-1 - preţul pe piaţă a acţiunilor la momentul t – 1.
În general, o distribuţie probabilistică se caracterizează prin două mărimi:
- valoarea medie aşteptată, care exprimă gradul de grupare a valorilor
posibile;
- dispersia 2, care exprimă gradul de împrăştiere a valorilor faţă de
valoarea medie.
În cadrul tabelelor de decizie prezentate anterior, elementele de tip aij
reprezintă, în astfel de situaţii, valori monetare pentru diferite variante de decizie

14
Vi şi diverse stări ale naturii Si. Şi, aşa cum am mai amintit, suma probabilităţilor
stărilor naturii este 1.
Pentru măsurarea riscului se calculează, astfel:
 valoarea monetară aşteptată pentru alternativa i:

k
VM i =∑ ( aij⋅p j )
j=1 ; (8.2)

 măsura riscului absolut:

k
σi=
√ ∑ ( aij−VM i )2⋅p j
j =1 , (8.3)

unde  este abaterea medie pătratică şi reprezintă, în acelaşi timp, o măsură a

riscului absolut.
Cu cât valorile monetare aşteptate sunt mai dispersate în jurul valorii medii,
cu atât proiectul este mai riscant (fig. 8.1).

Fig. 8.1. Dispersia valorilor în jurul valorii medii:

15
 proiectul 1 este mai riscant decât proiectul 2

În cazul în care se investeşte în două sau mai multe proiecte, atunci se

constituie aşa numitul portofoliu de investiţie. Analiza de risc presupune, în această
situaţie, măsurarea riscului atât pentru fiecare proiect în parte, cât şi pentru
portofoliul de investiţie în ansamblul său.

Aplicaţia 8.1. Se consideră o investiţie în proiectele de foraj A şi B, care

comportă o distribuţie probabilistică a rentabilităţii conformă cu tabelul 8.1.
Se cere să se aprecieze care dintre cele două proiecte este mai riscant.

Tabelul 8.1. Datele aferente aplicaţiei 8.1

Proiect A Proiect B
pA RA (aij), pB RB (aij),
% %
0,04 11 0,06 3
0,25 16 0,26 11
0,50 20 0,40 20
0,20 25 0,25 28
0,06 32 0,06 40

Soluţie.
Se calculează, mai întâi, valoarea monetară aşteptată pentru cele două
alternative (în fapt rentabilitatea medie):

k
VM i =∑ ( aij⋅p j )
RA =
⃗
j=1 ,

R A = 110,04 + 160,25 + 200,50 + 250,20 + 320,06 = 21,36,

⃗

16
 RB = 30,06 + 110,26 + 200,40 + 280,25 + 400,06 = 20,44.
⃗

Pe de altă parte, măsura riscului absolut

k
σi=
√ ∑ ( aij−VM i )2⋅p j
j =1 ,

respectiv

σ A =√(11−21 ,36 )2⋅0 ,04 +(16−21 ,36 )2⋅0 , 25+(20−21 ,36 )2⋅0 ,25+

√+(25−21,36)2⋅0 ,04+(32−21,36)2⋅0,06 = 4,39,

σ B=√(3−20 , 44 )2⋅0 , 06+(11−20 , 44 )2⋅0 , 26+(20−20 , 44 )2⋅0 , 40+

√+(28−20,44)2⋅0,25+(40−20 ,44 )2⋅0,06 = 8,87

Cum, pe de o parte, rentabilitea medie în cazul proiectului A este mai mare

decât cea aferentă proiectului B, iar pe de altă parte B  A, evident că proiectul B
este mai riscant decât proiectul A.

Problemă propusă
Se consideră două proiecte de investiţii A şi B. Cercetările economice au
condus la următoarele estimări (tabelul 8.2).

Tabelul 8.2. Datele problemei propuse

Proiect A Proiect B

17
 pA ProfitA, pB ProfitB,
% %
0,10 11 0,05 3
0,55 17 0,20 11
0,50 20 0,40 20
0,15 25 0,25 28
0,09 32 0,06 37

17-18. PREVENIREA ŞI COMBATEREA

UNOR DIFICULTĂŢI DE FORAJ (I)
1. Surparea rocilor din pereţii găurii de sondă
Excavaţia creată prin foraj în masivul de roci modifică echilibrul natural stabilit în timp. În jurul
găurii de sondă tensiunile se redistribuie, iar deformaţiile produse reduc diametrul sondei. Apar
astfel tensiuni de tracţiune şi de forfecare care, atunci când depăşesc anumite limite, desprind
fragmente de rocă din pereţi şi se surpă sub greutatea proprie.
Existenţa surpărilor este semnalată de: creşterea volumului de detritus la site; natura, forma şi
mărimea fragmentelor de rocă (diferite de cele ale detritusului dislocat de sapă); formarea unui
pod de particule solide la talpă, în timpul marşului; tendinţele de prindere a garniturii ş.a. Natura
fragmentelor permite stabilirea stratului din care provin.
Principalul pericol îl constituie prinderea garniturii de foraj. Se pot forma şi poduri de material
surpat mai sus de talpă, în zonele lărgite, unde viteza ascensională este scăzută. Ele provoacă
prinderi la manevrarea garniturii.
Nisipurile şi pietrişurile, lipsite practic de coeziune, se surpă imediat ce sunt traversate atunci
când presiunea exercitată asupra lor de fluidul de foraj nu este suficientă. Dacă fluidul de foraj
are proprietăţi corespunzătoare de colmatare şi un conţinut ridicat de solide, turta formată preia o
anumită cădere de presiune şi pereţii se stabilizează. Uneori este necesară o mărire a densităţii
noroiului pentru a crea o presiune suficientă în gaura de sondă.
Marnele fisurate, disodilele, menilitele, calcitele, lipsite de coeziune, se surpă, de asemenea. Pe
lângă un fluid de foraj cu bune proprietăţi de colmatare este necesară şi mărirea densităţii
fluidului de foraj.
În cazul traversării unor marne tari din depozitele vechi, în interiorul lor, prin microfisuri, se
formează, în timp, presiuni însemnate de umflare care distrug legăturile de adeziune. Reducerea
vitezei de filtrare a noroiului poate stabiliza aceste marne. Rocile slab consolidate pot fi şi
erodate, mai ales în dreptul prăjinilor grele, atunci când turta de colmatare lipseşte sau nu este
rezistentă, viteza ascensională a curentului de noroi este ridicată, regimul de curgere este
turbulent ş.a.
Surpările intervin adeseori la contaminarea cu săruri de calciu. Atunci când fenomenul de
surpare nu poate fi controlat în întregime prin reglarea proprietăţilor fluidului de foraj, trebuie
ameliorate condiţiile de evacuare a fragmentelor de rocă. Se măreşte debitul de circulaţie şi,
eventual, vâscozitatea şi gelaţia noroiului. Înainte de extragerea sapei, se circulă o anumită
perioadă pentru a se evacua materialul surpat. La fel şi înainte de reluarea forajului.
18
2. Strângerea pereţilor găurii de sondă
După traversarea lor, unele roci manifestă deformaţii radiale apreciabile: diametrul găurii se
micşorează, pereţii se strâng. Rezolvarea problemei constă în corectarea, respectiv lărgirea găurii
de sondă, la fiecare manevră. Uneori situaţia devine mai gravă: de la imposibilitatea de a ajunge
cu sapa la talpă până la prinderea ei, a garniturii sau a altor echipamente introduse în gaura de
sondă, inclusiv prinderea coloanei de burlane în timpul tubării şi chiar turtirea ei ulterioară.
Aceste deformaţii radiale îmbracă două aspecte: unul mecanic, provocat de curgerea
vâscoplastică a rocilor la depăşirea limitei de curgere; altul fizico-chimic, asociat interacţiunii
dintre fluidul de foraj şi rocile traversate.

Curgerea vâscoplastică
Viteza de curgere radială a rocilor din pereţii sondei şi variaţia ei în timp pot fi evaluate dacă
sunt cunoscute proprietăţile reologice ale rocilor (prin studiul stării de tensiune şi de deformaţie
din jurul sondei). Argilele, marnele, sarea şi brecia sării prezintă proprietăţi vâscoplastice
pronunţate care se accentuează cu creşterea presiunii şi temperaturii, respectiv cu adâncimea
sondei.
Argilele, la adâncimi reduse şi în absenţa contactului cu apa, nu creează dificultăţi serioase. Prin
corectări repetate, sonda îşi menţine uşor diametrul nominal. Există unele argile cu conţinut de
montmorilonit de sodiu şi apă care curg în gaura de sondă. În noroaie dulci ele se umflă,
înrăutăţesc proprietăţile reologice ale fludului de foraj şi formează aglomerări voluminoase ce
pot obtura spaţiul inelar şi circulaţia de curăţire. Sunt numite şi argile vâscoase (gumbo). Ele
trebuie traversate rapid, cu noroaie inhibante (pe bază de clorură de potasiu) sau anhidre, iar apoi
izolate.
În cazul adâncimilor şi presiunilor mari, dacă se depăşeşte o anumită limită, marnele presurizate
cu conţinut ridicat de apă posedă proprietăţi vâscoplastice anormale pentru adâncimea şi
presiunea la care se află şi conduc la deformaţii radiale semnificative. Acestea pot fi prevenite
prin mărirea densităţii noroiului.
Deformaţiile radiale în dreptul stratelor de sare, la adâncimi mici, sunt reduse şi nu creează
probleme serioase. La adâncimi mari, viteza de deformare poate atinge 10 – 20 mm/h, provocând
dificultăţi şi chiar accidente (prinderi, turtiri de coloană etc.). Rezistenţa sării creşte uşor cu
presiunea şi scade cu temperatura. După 2 500 – 3 000 m, efectul temperaturii devine
predominant iar limita de curgere scade. Însuşirile vâscoplastice ale sării se accentuează,
comportarea ei tinzând spre cea aferentă unui fluid.
Mişcarea sării se transmite şi asupra intercalaţiilor marnoase, unde efectul de umflare şi
rezistenţa mai scăzută pot agrava fenomenul de strângere a pereţilor. Pentru a menţine diametrul
găurii de sondă în limite tehnologice acceptabile sunt necesare corectări şi manevre dese, operaţii
care prelungesc durata forajului. Mărirea densităţii noroiului constituie cea mai sigură metodă de
păstrare a stabilităţii pereţilor în dreptul sării.

Roci hidratabile
Lignitul, anhidritele, marnele, în contact cu apa liberă din fluidul de foraj, se umflă şi strâng
pereţii găurii de sondă. Prin hidratare, anhidritele se transformă în gips, cu mărirea volumului.
Fenomenul poate deveni periculos în cazul stratelor groase de anhidrit. Pentru traversarea lor se
recomandă noroaie de calciu sau chiar emulsii inverse.
Cele mai dificile probleme le ridică argilele şi marnele hidratabile. Există două mecanisme de
absorbţie a apei de către particulele argiloase: hidratarea de suprafaţă (cristalină) comună tuturor

19
argilelor şi hidratarea osmotică, specifică rocilor montmorilonitice. Semnificativ, prin amploare,
este mecanismul umflării osmotice (cantitatea de apă este mai mare).
Argilele şi marnele conţin o anumită umiditate, condiţionată de adâncime, vârstă geologică,
natura mineralelor şi prezenţa cationilor de schimb. După deschiderea lor, simultan cu
modificarea locală a câmpului de tensiune, se tulbură şi echilibrul umidităţii. Cauzele principale
privesc noua stare de tensiune şi diferenţa de activitate chimică a apei din pori şi a apei din
fluidul de foraj. Dacă potenţialul chimic al apei din pori este mai ridicat decât cel al apei din
noroi, aceasta din urmă este absorbită de rocă până la atingerea echilibrului. Presiunea de
hidratare se suprapune peste starea de tensiuni mecanice. Rezistenţa la curgere a rocii este
depăşită, iar ea se umflă spre interiorul sondei. Uneori se produc şi surpări cu formare de
caverne.
Modalităţile de prevenire sunt diferite, în funcţie de gravitatea dificultăţilor create. O primă
măsură constă în reducerea conţinutului de apă liberă din noroi, evaluat prin viteza de filtrare.
Dacă dificultăţile sunt pronunţate, se pot folosi fluide pe bază de produse inhibante, cu clorură de
potasiu, clorură de sodiu, clorură de calciu, fluide cu conţinut redus de solide şi polimeri.
Fluidele inhibante sunt preferabile atunci când este necesară şi o densitate ridicată.
Cele mai bune rezultate se obţin cu ajutorul fluidelor pe bază de produse petroliere, cu activitate
echilibrată în ceea ce priveşte faza apoasă. Activitatea apei se reglează cu ajutorul clorurii de
calciu sau de sodiu, astfel încât ea să fie egală cu cea a apei din porii rocii. Dacă activitatea apei
din noroi este mai mare decât a celei din rocă, acesta se deshidratează.

3. Dizolvarea rocilor din pereţii găurii de sondă

Stratele formate din clorură de sodiu, potasiu, calciu sau magneziu şi breciile lor, în contact cu
apa dulce din fluidul de foraj, se dizolvă, iar gaura de sondă se lărgeşte, se ocneşte. În zonele
lărgite, evacuarea detritusului şi cimentarea coloanelor se înrăutăţesc, iar presiunile neuniforme
ce se creează în jurul coloanelor pot provoca turtirea lor. Stratele de deasupra cavernelor şi
intercalaţiilor nesalifere se pot surpa, provocând prinderea garniturii de foraj. În plus, se
degradează proprietăţile fluidelor de foraj (între altele, vâscozitatea şi viteza de filtrare pot atinge
valori inacceptabile). Stratele respective se traversează cu noroaie saline saturate sau cu emulsii
inverse.
În primul caz, ca urmare a creşterii concentraţiei cu temperatura, fluidele saturate la suprafaţă
devin nesaturate la adâncime şi continuă să dizolve roca din pereţii sondei. Problema se complică
atunci când se întâlnesc, simultan, diverse cloruri. O soluţie saturată de clorură de sodiu continuă
să dizolve celelalte cloruri. Prin utilizarea emulsiilor inverse la care faza apoasă este saturată cu
clorura din stratele ce se traversează, se pot realiza găuri de sondă calibrate, condiţii bune de
cimentare şi reducerea riscului de turtire a coloanelor.

4. Manşonarea sapei şi a garniturii de foraj

Argilele vâscoase şi unele marne argiloase hidratabile, traversate cu fluide apoase, se lipesc pe
suprafaţa sapei, dantura se încarcă şi chiar blochează rolele. Viteza de avansare se reduce.
Adesea, la extragere, duzele sapei se înfundă şi, prin efectul de piston, se creează depresiuni
periculoase asupra pereţilor găurii de sondă, iar noroiul este în mare măsură deversat. În această
situaţie, se descarcă, în primul rând, sapa prin scuturare, manevre energice de ridicare şi
coborâre, accelerarea rotirii deasupra tălpii şi intensificarea circulaţiei. O măsură de prevenire o
reprezintă alegerea sapelor cu dantura înaltă.
Detritusul argilos sau marnos se dispersează parţial în noroi, iar restul formează aglomerări greu
de evacuat. La întreruperea circulaţiei şi extragerea garniturii ele se depun, iar acolo unde apare o

20
strangulare a secţiunii (deasupra sapei, a prăjinilor grele) se consolidează, iar garnitura
«pistonează». În cazul unei strangulări superioare, apar dificultăţi la extragere. Particulele
argiloase sau marnoase aderă la suprafaţa prăjinilor grele, mărindu-le diametrul cu zeci de
milimetri, precum şi la suprafaţa pereţilor găurii de sondă. Secţiunea de curgere se micşorează,
fapt ce determină creşterea presiunii de circulaţie şi a momentului necesar rotirii garniturii.
Fluidele inhibante, în primul rând cele pe bază de clorură de potasiu şi de polimeri, împiedică
hidratarea, umflarea şi dispersarea particulelor argiloase sau marnoase. Cele mai bune rezultate
se obţin cu ajutorul emulsiilor inverse, care au efect inhibant şi previn lipirea.

5. Devieri nedorite. Găuri de cheie

Devierea unei sonde de la direcţia proiectată, de regulă verticală, şi, mai ales, curbarea ei,
creează numeroase dificultăţi în timpul forajului şi exploatării. Pricipalele dificultăţi care apar în
timpul forajului sunt: creşterea forţelor de tracţiune şi a momentelor de torsiune datorate
frecărilor; accentuarea tendinţei de prindere a garniturii de foraj prin lipire; agravarea
instabilităţii rocilor din pereţii sondei; formarea găurilor de cheie cu riscul prinderii garniturii;
dificultatea tubării coloanelor de burlane cu pericolul turtirii lor în zonele cu schimbări bruşte de
direcţie; nereuşita cimentărilor; uzura interioară a coloanelor; prelungirea duratei de foraj, ca
urmare a măsurilor de prevenire a devierii excesive; îngreunarea rezolvării unor accidente ş.a.
Unghiul de înclinare faţă de verticală şi curbura sondei trebuie menţinute între anumite limite
acceptabile (în funcţie de adâncime, scopul sondei, mijloace şi tehnologia disponibile), astfel
încât dificultăţile să fie minime, iar eforturile necesare pentru a rămâne între aceste limite să nu
devină exagerate. Adesea, dacă nu există alte restricţii, se tolerează o deviere naturală de până la
10°.
Cele mai periculoase sunt schimbările bruşte de direcţie şi curburile accentuate, de peste (0,5 -
1)° /10 m. Ele apar la traversarea zonelor tectonizate cu schimbări de înclinare a stratelor, la
forajul alternanţelor de roci tari cu altele mai slabe (când se folosesc ansambluri de prăjini grele
nestabilizate), la dirijarea inadecvată a sondei cu schimbări bruşte de direcţie sau intensităţi mari
de deviere, la reducerea înclinării sondei prin efectul de pendul al prăjinilor grele, când se
continuă forajul cu o sapă de diametru redus într-o gaură mai largă ş.a. În aceste zone se pot
forma găuri de cheie.
Gaura de cheie (fig. 2.1) reprezintă un jgheab longitudinal format în peretele dinspre centrul de
curbură al sondei, în care se pot înţepeni prăjinile grele, sapa sau orice instrument cu diametrul
mai mare decât lăţimea canalului. În general, găurile de cheie sunt create de către racordurile
garniturii de foraj printr-un proces de frecare, de roadere şi de dislocare cu muchiile frontale, în
timpul manevrelor. Racordurile cu scaun conic au o acţiune mult atenuată. Forţa T cu care
racordul apasă pe perete este (fig. 1)

T = 2 l c Fax , (1)

unde:
l reprezintă lungimea unei prajini de foraj;
c - curbura sondei;
Fax – forţa axială de tracţiune.
Forţa de apăsare la care începe formarea găurii de cheie depinde de rezistenţa rocii: 10 -
30 kN.

21
 a. b.

Fig. 1. Formarea găurii de cheie: a. situaţia iniţială; b. situaţia finală

Când rocile tari alternează cu altele mai slabe, în dreptul cărora gaura de sondă se ocneşte, gaura
de cheie se adânceşte mai repede. În condiţii asemănătoare, prăjinile mai subţiri avansează mai
mult în perete decât cele cu diametrul mai mare. Apariţia unei găuri de cheie poate fi detectată
urmărindu-se cu atenţie indicatorul de greutate la extragerea garniturii.
Pentru a preveni apariţia găurilor de cheie trebuie evitate, în primul rând, curburile accentuate şi
schimbările bruşte de direcţie, prin folosirea ansamblurilor de prăjini grele suficient de rigide şi
prin corectarea „îngenuncherilor” găurii de sondă. Dacă există riscul formării unei găuri de
cheie, între prăjinile grele şi cele de foraj se plasează un corector cu lame spirale şi rotire liberă.
Corectorul lărgeşte de jos în sus gaura de cheie prin rotirea şi ridicarea garniturii.

22
 17-18. PREVENIREA ŞI COMBATEREA UNOR DIFICULTĂŢI DE
FORAJ (I)
1. Surparea rocilor din pereţii găurii de sondă
Excavaţia creată prin foraj în masivul de roci modifică echilibrul natural stabilit în timp. În jurul
găurii de sondă tensiunile se redistribuie, iar deformaţiile produse reduc diametrul sondei. Apar
astfel tensiuni de tracţiune şi de forfecare care, atunci când depăşesc anumite limite, desprind
fragmente de rocă din pereţi şi se surpă sub greutatea proprie.
Existenţa surpărilor este semnalată de: creşterea volumului de detritus la site; natura, forma şi
mărimea fragmentelor de rocă (diferite de cele ale detritusului dislocat de sapă); formarea unui
pod de particule solide la talpă, în timpul marşului; tendinţele de prindere a garniturii ş.a. Natura
fragmentelor permite stabilirea stratului din care provin.
Principalul pericol îl constituie prinderea garniturii de foraj. Se pot forma şi poduri de material
surpat mai sus de talpă, în zonele lărgite, unde viteza ascensională este scăzută. Ele provoacă
prinderi la manevrarea garniturii.
Nisipurile şi pietrişurile, lipsite practic de coeziune, se surpă imediat ce sunt traversate atunci
când presiunea exercitată asupra lor de fluidul de foraj nu este suficientă. Dacă fluidul de foraj
are proprietăţi corespunzătoare de colmatare şi un conţinut ridicat de solide, turta formată preia o
anumită cădere de presiune şi pereţii se stabilizează. Uneori este necesară o mărire a densităţii
noroiului pentru a crea o presiune suficientă în gaura de sondă.
Marnele fisurate, disodilele, menilitele, calcitele, lipsite de coeziune, se surpă, de asemenea. Pe
lângă un fluid de foraj cu bune proprietăţi de colmatare este necesară şi mărirea densităţii
fluidului de foraj.
În cazul traversării unor marne tari din depozitele vechi, în interiorul lor, prin microfisuri, se
formează, în timp, presiuni însemnate de umflare care distrug legăturile de adeziune. Reducerea
vitezei de filtrare a noroiului poate stabiliza aceste marne. Rocile slab consolidate pot fi şi
erodate, mai ales în dreptul prăjinilor grele, atunci când turta de colmatare lipseşte sau nu este
rezistentă, viteza ascensională a curentului de noroi este ridicată, regimul de curgere este
turbulent ş.a.
Surpările intervin adeseori la contaminarea cu săruri de calciu. Atunci când fenomenul de
surpare nu poate fi controlat în întregime prin reglarea proprietăţilor fluidului de foraj, trebuie
ameliorate condiţiile de evacuare a fragmentelor de rocă. Se măreşte debitul de circulaţie şi,
eventual, vâscozitatea şi gelaţia noroiului. Înainte de extragerea sapei, se circulă o anumită
perioadă pentru a se evacua materialul surpat. La fel şi înainte de reluarea forajului.

2. Strângerea pereţilor găurii de sondă

După traversarea lor, unele roci manifestă deformaţii radiale apreciabile: diametrul găurii se
micşorează, pereţii se strâng. Rezolvarea problemei constă în corectarea, respectiv lărgirea găurii
de sondă, la fiecare manevră. Uneori situaţia devine mai gravă: de la imposibilitatea de a ajunge
cu sapa la talpă până la prinderea ei, a garniturii sau a altor echipamente introduse în gaura de
sondă, inclusiv prinderea coloanei de burlane în timpul tubării şi chiar turtirea ei ulterioară.
Aceste deformaţii radiale îmbracă două aspecte: unul mecanic, provocat de curgerea
vâscoplastică a rocilor la depăşirea limitei de curgere; altul fizico-chimic, asociat interacţiunii
dintre fluidul de foraj şi rocile traversate.

23
Curgerea vâscoplastică
Viteza de curgere radială a rocilor din pereţii sondei şi variaţia ei în timp pot fi evaluate dacă
sunt cunoscute proprietăţile reologice ale rocilor (prin studiul stării de tensiune şi de deformaţie
din jurul sondei). Argilele, marnele, sarea şi brecia sării prezintă proprietăţi vâscoplastice
pronunţate care se accentuează cu creşterea presiunii şi temperaturii, respectiv cu adâncimea
sondei.
Argilele, la adâncimi reduse şi în absenţa contactului cu apa, nu creează dificultăţi serioase. Prin
corectări repetate, sonda îşi menţine uşor diametrul nominal. Există unele argile cu conţinut de
montmorilonit de sodiu şi apă care curg în gaura de sondă. În noroaie dulci ele se umflă,
înrăutăţesc proprietăţile reologice ale fludului de foraj şi formează aglomerări voluminoase ce
pot obtura spaţiul inelar şi circulaţia de curăţire. Sunt numite şi argile vâscoase (gumbo). Ele
trebuie traversate rapid, cu noroaie inhibante (pe bază de clorură de potasiu) sau anhidre, iar apoi
izolate.
În cazul adâncimilor şi presiunilor mari, dacă se depăşeşte o anumită limită, marnele presurizate
cu conţinut ridicat de apă posedă proprietăţi vâscoplastice anormale pentru adâncimea şi
presiunea la care se află şi conduc la deformaţii radiale semnificative. Acestea pot fi prevenite
prin mărirea densităţii noroiului.
Deformaţiile radiale în dreptul stratelor de sare, la adâncimi mici, sunt reduse şi nu creează
probleme serioase. La adâncimi mari, viteza de deformare poate atinge 10 – 20 mm/h, provocând
dificultăţi şi chiar accidente (prinderi, turtiri de coloană etc.). Rezistenţa sării creşte uşor cu
presiunea şi scade cu temperatura. După 2 500 – 3 000 m, efectul temperaturii devine
predominant iar limita de curgere scade. Însuşirile vâscoplastice ale sării se accentuează,
comportarea ei tinzând spre cea aferentă unui fluid.
Mişcarea sării se transmite şi asupra intercalaţiilor marnoase, unde efectul de umflare şi
rezistenţa mai scăzută pot agrava fenomenul de strângere a pereţilor. Pentru a menţine diametrul
găurii de sondă în limite tehnologice acceptabile sunt necesare corectări şi manevre dese, operaţii
care prelungesc durata forajului. Mărirea densităţii noroiului constituie cea mai sigură metodă de
păstrare a stabilităţii pereţilor în dreptul sării.

Roci hidratabile
Lignitul, anhidritele, marnele, în contact cu apa liberă din fluidul de foraj, se umflă şi strâng
pereţii găurii de sondă. Prin hidratare, anhidritele se transformă în gips, cu mărirea volumului.
Fenomenul poate deveni periculos în cazul stratelor groase de anhidrit. Pentru traversarea lor se
recomandă noroaie de calciu sau chiar emulsii inverse.
Cele mai dificile probleme le ridică argilele şi marnele hidratabile. Există două mecanisme de
absorbţie a apei de către particulele argiloase: hidratarea de suprafaţă (cristalină) comună tuturor
argilelor şi hidratarea osmotică, specifică rocilor montmorilonitice. Semnificativ, prin amploare,
este mecanismul umflării osmotice (cantitatea de apă este mai mare).
Argilele şi marnele conţin o anumită umiditate, condiţionată de adâncime, vârstă geologică,
natura mineralelor şi prezenţa cationilor de schimb. După deschiderea lor, simultan cu
modificarea locală a câmpului de tensiune, se tulbură şi echilibrul umidităţii. Cauzele principale
privesc noua stare de tensiune şi diferenţa de activitate chimică a apei din pori şi a apei din
fluidul de foraj. Dacă potenţialul chimic al apei din pori este mai ridicat decât cel al apei din
noroi, aceasta din urmă este absorbită de rocă până la atingerea echilibrului. Presiunea de
hidratare se suprapune peste starea de tensiuni mecanice. Rezistenţa la curgere a rocii este
depăşită, iar ea se umflă spre interiorul sondei. Uneori se produc şi surpări cu formare de
caverne.

24
Modalităţile de prevenire sunt diferite, în funcţie de gravitatea dificultăţilor create. O primă
măsură constă în reducerea conţinutului de apă liberă din noroi, evaluat prin viteza de filtrare.
Dacă dificultăţile sunt pronunţate, se pot folosi fluide pe bază de produse inhibante, cu clorură de
potasiu, clorură de sodiu, clorură de calciu, fluide cu conţinut redus de solide şi polimeri.
Fluidele inhibante sunt preferabile atunci când este necesară şi o densitate ridicată.
Cele mai bune rezultate se obţin cu ajutorul fluidelor pe bază de produse petroliere, cu activitate
echilibrată în ceea ce priveşte faza apoasă. Activitatea apei se reglează cu ajutorul clorurii de
calciu sau de sodiu, astfel încât ea să fie egală cu cea a apei din porii rocii. Dacă activitatea apei
din noroi este mai mare decât a celei din rocă, acesta se deshidratează.

3. Dizolvarea rocilor din pereţii găurii de sondă

Stratele formate din clorură de sodiu, potasiu, calciu sau magneziu şi breciile lor, în contact cu
apa dulce din fluidul de foraj, se dizolvă, iar gaura de sondă se lărgeşte, se ocneşte. În zonele
lărgite, evacuarea detritusului şi cimentarea coloanelor se înrăutăţesc, iar presiunile neuniforme
ce se creează în jurul coloanelor pot provoca turtirea lor. Stratele de deasupra cavernelor şi
intercalaţiilor nesalifere se pot surpa, provocând prinderea garniturii de foraj. În plus, se
degradează proprietăţile fluidelor de foraj (între altele, vâscozitatea şi viteza de filtrare pot atinge
valori inacceptabile). Stratele respective se traversează cu noroaie saline saturate sau cu emulsii
inverse.
În primul caz, ca urmare a creşterii concentraţiei cu temperatura, fluidele saturate la suprafaţă
devin nesaturate la adâncime şi continuă să dizolve roca din pereţii sondei. Problema se complică
atunci când se întâlnesc, simultan, diverse cloruri. O soluţie saturată de clorură de sodiu continuă
să dizolve celelalte cloruri. Prin utilizarea emulsiilor inverse la care faza apoasă este saturată cu
clorura din stratele ce se traversează, se pot realiza găuri de sondă calibrate, condiţii bune de
cimentare şi reducerea riscului de turtire a coloanelor.

4. Manşonarea sapei şi a garniturii de foraj

Argilele vâscoase şi unele marne argiloase hidratabile, traversate cu fluide apoase, se lipesc pe
suprafaţa sapei, dantura se încarcă şi chiar blochează rolele. Viteza de avansare se reduce.
Adesea, la extragere, duzele sapei se înfundă şi, prin efectul de piston, se creează depresiuni
periculoase asupra pereţilor găurii de sondă, iar noroiul este în mare măsură deversat. În această
situaţie, se descarcă, în primul rând, sapa prin scuturare, manevre energice de ridicare şi
coborâre, accelerarea rotirii deasupra tălpii şi intensificarea circulaţiei. O măsură de prevenire o
reprezintă alegerea sapelor cu dantura înaltă.
Detritusul argilos sau marnos se dispersează parţial în noroi, iar restul formează aglomerări greu
de evacuat. La întreruperea circulaţiei şi extragerea garniturii ele se depun, iar acolo unde apare o
strangulare a secţiunii (deasupra sapei, a prăjinilor grele) se consolidează, iar garnitura
«pistonează». În cazul unei strangulări superioare, apar dificultăţi la extragere. Particulele
argiloase sau marnoase aderă la suprafaţa prăjinilor grele, mărindu-le diametrul cu zeci de
milimetri, precum şi la suprafaţa pereţilor găurii de sondă. Secţiunea de curgere se micşorează,
fapt ce determină creşterea presiunii de circulaţie şi a momentului necesar rotirii garniturii.
Fluidele inhibante, în primul rând cele pe bază de clorură de potasiu şi de polimeri, împiedică
hidratarea, umflarea şi dispersarea particulelor argiloase sau marnoase. Cele mai bune rezultate
se obţin cu ajutorul emulsiilor inverse, care au efect inhibant şi previn lipirea.

25
5. Devieri nedorite. Găuri de cheie
Devierea unei sonde de la direcţia proiectată, de regulă verticală, şi, mai ales, curbarea ei,
creează numeroase dificultăţi în timpul forajului şi exploatării. Pricipalele dificultăţi care apar în
timpul forajului sunt: creşterea forţelor de tracţiune şi a momentelor de torsiune datorate
frecărilor; accentuarea tendinţei de prindere a garniturii de foraj prin lipire; agravarea
instabilităţii rocilor din pereţii sondei; formarea găurilor de cheie cu riscul prinderii garniturii;
dificultatea tubării coloanelor de burlane cu pericolul turtirii lor în zonele cu schimbări bruşte de
direcţie; nereuşita cimentărilor; uzura interioară a coloanelor; prelungirea duratei de foraj, ca
urmare a măsurilor de prevenire a devierii excesive; îngreunarea rezolvării unor accidente ş.a.
Unghiul de înclinare faţă de verticală şi curbura sondei trebuie menţinute între anumite limite
acceptabile (în funcţie de adâncime, scopul sondei, mijloace şi tehnologia disponibile), astfel
încât dificultăţile să fie minime, iar eforturile necesare pentru a rămâne între aceste limite să nu
devină exagerate. Adesea, dacă nu există alte restricţii, se tolerează o deviere naturală de până la
10°.
Cele mai periculoase sunt schimbările bruşte de direcţie şi curburile accentuate, de peste (0,5 -
1)° /10 m. Ele apar la traversarea zonelor tectonizate cu schimbări de înclinare a stratelor, la
forajul alternanţelor de roci tari cu altele mai slabe (când se folosesc ansambluri de prăjini grele
nestabilizate), la dirijarea inadecvată a sondei cu schimbări bruşte de direcţie sau intensităţi mari
de deviere, la reducerea înclinării sondei prin efectul de pendul al prăjinilor grele, când se
continuă forajul cu o sapă de diametru redus într-o gaură mai largă ş.a. În aceste zone se pot
forma găuri de cheie.
Gaura de cheie (fig. 2.1) reprezintă un jgheab longitudinal format în peretele dinspre centrul de
curbură al sondei, în care se pot înţepeni prăjinile grele, sapa sau orice instrument cu diametrul
mai mare decât lăţimea canalului. În general, găurile de cheie sunt create de către racordurile
garniturii de foraj printr-un proces de frecare, de roadere şi de dislocare cu muchiile frontale, în
timpul manevrelor. Racordurile cu scaun conic au o acţiune mult atenuată. Forţa T cu care
racordul apasă pe perete este (fig. 1)

T = 2 l c Fax , (1)

unde:
l reprezintă lungimea unei prajini de foraj;
c - curbura sondei;
Fax – forţa axială de tracţiune.
Forţa de apăsare la care începe formarea găurii de cheie depinde de rezistenţa rocii: 10 -
30 kN.

26
 a. b.

Fig. 1. Formarea găurii de cheie: a. situaţia iniţială; b. situaţia finală

Când rocile tari alternează cu altele mai slabe, în dreptul cărora gaura de sondă se ocneşte, gaura
de cheie se adânceşte mai repede. În condiţii asemănătoare, prăjinile mai subţiri avansează mai
mult în perete decât cele cu diametrul mai mare. Apariţia unei găuri de cheie poate fi detectată
urmărindu-se cu atenţie indicatorul de greutate la extragerea garniturii.
Pentru a preveni apariţia găurilor de cheie trebuie evitate, în primul rând, curburile accentuate şi
schimbările bruşte de direcţie, prin folosirea ansamblurilor de prăjini grele suficient de rigide şi
prin corectarea „îngenuncherilor” găurii de sondă. Dacă există riscul formării unei găuri de
cheie, între prăjinile grele şi cele de foraj se plasează un corector cu lame spirale şi rotire liberă.
Corectorul lărgeşte de jos în sus gaura de cheie prin rotirea şi ridicarea garniturii.

27
28