BILETUL NR.

1)MISCARILE TECTONICE ORIZONTALE

. Mişcările orizontale (tangenţiale) ale scoarţei terestre
Mişcările orizontale apar datorită presiunii laterale sau tangenţiale, fapt pentru care se numesc şi
mişcări tangenţiale (sau plicative sau de cutare).
În raport cu sensul de deplasare relativă a diferitelor sectoare ale scoarţei terestre, mişcările
orizontale pot fi împărţite în mişcări divergente (sau de distensiune), respectiv mişcări convergente (sau
de compresiune).
► Mişcările divergente (sau de distensiune)sunt acele mişcări care determină apariţia rifturilor
continentale, a bazinelor de sedimentare şi a celor oceanice. Ele îşi au originea în procesele termice şi de
convecţie care se manifestă sub zonele de expansiune. Întreaga crustă oceanică a luat naştere, în ultimii
200-250 milioane de ani, ca efect al acestor mişcări.

Eforturile de distensiune la scară regională, generate de mişcările divergente ale diferitelor blocuri ale
scoarţei, au determinat apariţia şi evoluţia geologică a unor grabene flancate de sisteme de falii normale
mai mult sau mai puţin paralele. De exemplu, grabenul Rinului s-a scufundat în Oligocen cu peste 2000
m, fiind mărginit de falii normale, care îl separă de M-ţii Vosgi la vest şi de M-ţii Pădurea Neagră la est.\
► Mişcărileconvergente (sau de compresiune)sunt mişcările care determină deformarea intensă şi
ridicarea lanţurilor muntoase. Ele au fost denumite mişcări de cutare sau mişcări tectonice propriu-zise.
Sub acţiunea mişcărilor tangenţiale ale scoarţei terestre se formează: flexuri, cute, cuta falii şi
pânze tectonice.
a) Flexura sau cuta monoclinală este o dislocaţie simplă, care constă dintr-o îndoire a unor strate
orizontale sub acţiunea unor forţe orientate vertical. Flexurile iau naştere în urma unor coborâri relative a
unui compartiment al scoarţei fără întreruperea continuităţii stratelor (fig. 11).
b) Cutele reprezintă ondulaţii („valuri”) ale scoarţei, iar cutarea este fenomenul prin care au luat naştere
aceste ondulaţii. Cutele sunt caracteristice regiunilor cu roci sedimentare care iniţial sunt dispuse în strate
orizontale, dar ele nu lipsesc nici în regiunile cu roci metamorfice şi eruptive.
Cuta are două elemente principale: o parte convexă numită anticlinal şi o parte concavă numită
sinclinal, care la rândul lor au câte un ax, o şarnieră şi două flancuri,ce indică înclinarea stratelor (fig.
12). Se mai deosebesc unghiul cutei (format de cele două flancuri) şi înclinarea (unghiul pe care îl face
planul stratelor cu cel orizontal).
Dimensiunile cutei se exprimă prin: înălţimea (h), lăţimea desfăşurată (ld), lăţimea bazei (lb),
lăţimea de acoperire (la) şi lăţimea totală (lt) (fig. 13).
Cutele se clasifică în funcţie de aspectul general, înclinarea flancurilor, forma, raportul dintre
lungime şi lăţime etc.
După aspectul general, se deosebesc: cute simple şi cute complexe. Cutele simplesunt
reprezentate prin anticlinale şi sinclinale cu desfăşurare normală, care după înclinarea flancurilor pot fi:
drepte, aplecate, culcate şi răsturnate (fig. 14, A).
După formă, se deosebesc:
- cute în evantai sau strangulate, ale căror flancuri converg în jos la anticlinale şi în sus la sinclinale (fig.
14, B);
- cute izoclinale,la care cele două flancuri paralele pot fi drepte, înclinate sau culcate (fig. 14, C);
- cute tectiforme, desfăşurate în zig-zag, ale căror flancuri se racordează după un unghi şi după o linie
curbă (fig. 14, D);
- cute în formă de cufăr (fig. 14, E);
Cutele complexe sunt reprezentate prin anticlinorii şi sinclinorii (adică cute mari ce cuprind o
serie de ondulaţii mai mici - fig. 15) sau prin anteclize şi sinclize (cute întinse, cu dimensiuni mari,
caracteristice regiunilor de platformă). Exemple de sinclinorii şi anticlinorii sunt M-ţii Banatului (M-ţii
Dognecea şi Semenic alcătuiţi din şisturi cristaline reprezintă anticlinoriu, iar sedimentarul Reşiţa -
Moldova Nouă un mare sinclinoriu).
După raportul dintre lungimea (L) şi lăţimea (l) a cutelor, se disting: cute lungi (cu L/l > 5) şi
cute scurte (cu L/l< 5). Când raportul L/l este cuprins între 2 şi 5, cutele poartă denumirea de
branhianticlinale şi brahisinclinale, iar când raportul L/l este aproximativ unitar se numesc domuri şi
cuvete (fig. 16).
Asociaţii de cute. În cele mai multe cazuri, cutele nu apar izolate, ci sub formă de asociaţii, care
pot fi analizate în plan vertical şi orizontal. În plan vertical, se deosebesc mai multe stiluri de dispunere a
cutelor: stilul jurasian, caracterizat prin anticlinale şi sinclinale dezvoltate în mod egal şi paralel (M-ţii
Jura, Leaota, Bucegi, Piatra Mare); stilul ejectiv, caracterizat prin anticlinale mai strânse şi sinclinale mai
largi; stilul dejectiv, invers celui ejectiv; stilul izoclinal, caracterizat prin cute strânse paralele şi
redresate la verticală (flişul Carpaţilor Orientali) şi stilul în solzi, constituit dintr-o succesiune de cute
falii (fig. 17).
În plan orizontal, cutele formează asociaţii: paralele, în releu, în virgaţie, ghirlandă, amigdaloide etc.
Cutele diapire sunt un tip particular de cute, de forma unor anticlinale cu masivele de sare în ax, care
străpung depozitele mai noi, în timpul mişcărilor tectonice, tinzând să se apropie de suprafaţă. Ele sunt
caracteristice regiunilor salifere din Subcarpaţi şi Podişul Transilvaniei, fiind denumite astfel de către
geologul român L. Mrazec.
Elementul cel mai important al cutei diapire este sâmburele, alcătuit dintr-o materie plastică - sare, gips
sau argilă. Cutele diapire care rămân la o anumită adâncime în interiorul scoarţei se numesc diapire
închise, iar cele care sunt scoase la zi prin procesul de eroziune se numesc diapire deschise. În România,
regiunea de diapire cea mai tipică o reprezintă Subcarpaţii dintre Buzău şi Ialomiţa (P. Coteţ, 1973).
c) Cutele falii sunt cute înclinate sau izoclinale la care flancul invers a fost laminat în lungul unei falii
longitudinale.
d) Pânzele tectonice sunt cute mai complexe, rezultate din suprapunerea unor mase de roci mai vechi
peste altele mai noi, cutate sau necutate. Se disting două tipuri de pânze tectonice: pânze de şariaj şi
pânze de acoperire.
Pânzele de şariaj reprezintă cute – falii cu deplasări mari de-a lungul planului de ruptură. Stratele ce au
rămas pe loc constituie autohtonul regiunii, iar cele care au fost supuse deplasării tangenţiale reprezintă
pânza regiunii, separate între ele prin suprafaţa de contact anormală. În urma acţiunii de eroziune a
agenţilor externi, pânza este fragmentată şi în cuprinsul ei se disting: fereastra (porţiunea erodată din
pânză) sub care apare autohtonul, peticul de acoperire (rest din pânză, care are aspectul unui martor de
eroziune izolat) (fig. 18).
Pe teritoriul ţării noastre se cunosc trei pânze de şariaj mai importante: pânza Getică (în Carpaţii
Meridionali), pânza de Tarcău (în Carpaţii Orientali) şi pânza de Codru (în M-ţii Apuseni).
Pânza Getică a fost pusă în evidenţă de geologul român Gh. Munteanu Murgoci. Corpul pânzei
este format din şisturi cristaline de tip mezocatazonal, acoperit local de depozite paleozoice şi mezozoice.
Autohtonul Danubian este alcătuit din şisturi cristaline epizonale, străbătute de frecvente intruziuni
granitice.
Grosimea pânzei a fost apreciată la 6000 m. Ca urmare a proceselor de eroziune din corpul
pânzei, au fost izolate mai multe petice de acoperire formate din şisturi cristaline (Godeanu, Bahna-
Mehedinţi, Gura Văii etc.) (fig. 20).
Pânza de Tarcău are corpul alcătuit din depozite sedimentare cretacice şi paleogene, care stau
peste un autohton din depozite cretacice, paleogene şi miocene inferioare. În ceea ce priveşte mecanismul
de formare, majoritatea cercetărilor admit că această pânză a luat naştere prin alunecare gravitaţională
(decolare), ca urmare a ridicării regiunilor central carpatice şi a coborârii depresiunii precarpatice.
Pânza de Codru are corpul alcătuit din şisturi cristaline acoperite de depozite sedimentare
permiene, triasice şi jurasice inferioare, iar autohtonul de Bihor este format dintr-un fundament de şisturi
cristaline şi o cuvertură sedimentară formată din depozite triasice, jurasice şi cretacice inferioare.
 Pânzele de acoperire sunt cute izoclinale culcate, de proporţii mari. Ele se formează sub acţiunea
unor împingeri tangenţiale, prin înaintarea flancului normal şi trecerea lui prin şarniera cutei în flancul
invers (fig. 21)
▲ Orogenezaeste o noţiune mai largă, care cuprinde ansamblul proceselor care duc la formarea
unui lanţ muntos, atunci când mişcările tangenţiale asociate cu cele verticale au o intensitate mai mare.
Mişcările orogenice au ca rezultat formarea munţilor de cutare în zone denumite geosinclinale sau zone
de orogen.
Mişcările orogenice sunt mişcări ritmice, care se desfăşoară la intervale mari de timp, sub formă
de cicluri orogenice: laurenţian - de vârstă arhaică, huronian - de vârstă proterozoică, caledonic -
produs la începutul paleozoicului, hercinic - la sfârşitul paleozoicului şi alpin - care a avut loc în
mezozoic şi neozoic.
Sursa mişcărilor orogenice o constituie energia internă care este generată de o serie de procese
specifice interiorului Pământului.
În decursul timpului, asupra cauzelor mişcărilor orogenice care duc la formarea munţilor s-au
emis numeroase ipoteze. Dintre acestea, vor fi prezentate câteva mai importante din punct de vedere
geomorfologic.
a)Ipoteza contracţiei (emisă de Elie de Beaumont) explică formarea munţilor prin răcirea părţii interioare
a Pământului, de unde rezultă micşorarea volumului acestuia, formarea fracturilor, însoţite de mişcări
tangenţiale care dau naştere cutelor ce se revarsă la suprafaţă, monolateral sau bilateral (fig. 22).
Această teorie a fost reconsiderată deoarece, prin cercetări radioactive s-a constatat că în interior se
produce încălzirea Pământului şi nu răcirea lui.
b)Ipoteza geosinclinalului (emisă de D. Hall, 1857) se bazează pe observaţia că zonele cutate se
suprapun cu ariile geosinclinale. Geosinclinalul reprezintă o arie mare de scufundare a scoarţei terestre,
situată între blocuri rigide, în care are loc sedimentarea marină. Opusă noţiunii de geosinclinal este cea de
platformă, adică de bloc rigid mai vechi ce constituie zona de uscat, de pe care se aduc materialele
erodate în cuprinsul geosinclinalului.
Sub influenţa greutăţii sedimentelor, geosinclinalul se scufundă treptat, sedimentele ajung la
adâncimi mari cu temperaturi înalte, iar sub acţiunea blocurilor învecinate se cutează, formându-se astfel
munţii în faza embrionară. Aceştia se înalţă treptat din cuprinsul depresiunii până la suprafaţa apei,
alăturându-se apoi blocului continental ca zona orogenică (fig. 23).
Fig. 23. Formarea munţilor în ipoteza geosinclinalului (după P. Coteţ)
A – Faza I – formarea geosinclinalului între blocurile rigide (oceanic şi continental) şi
acumularea sedimentelor pe fundul lui; F: falii marginale;
B – Faza a II - a – începutul mişcărilor orogenice datorită forţelor tangenţiale şi separarea pe
fundul geosinclinalului a unor cute largi, submarine, paralele: pozitive-geanticlinale (ga) şi
negative-intergeosinclinale (ig) şi parageosinclinale (pg);
C – Faza a III - a – accentuarea mişcărilor orogenice (de cutare sub formă de anticlinorii,
sinclinorii şi de faliere până la încălecări submarine;
D – Faza a IV - a – înălţarea cutelor la suprafaţa apei prin mişcări epirogenice;
E – Faza a V - a – ataşarea zonei orogenice la blocul continental prin intensificarea mişcărilor de
cutare sub formă de şariaje şi prin erupţii vulcanice.
Teoria geosinclinalului a fost aplicată la noi în studiul Carpaţilor, care au reprezentat o succesiune
de geosinclinale, începând din paleozoic până în paleogen
c) Ipoteza driftului continental (emisă de A. Wagener, 1910-1912) explică nu numai formarea
continentelor şi a bazinelor oceanice, ci şi a munţilor, situaţi la contactul dintre scoarţa terestră de tip
continental (SIAL) şi cea de tip oceanic (SIMA). În urma deplasării SIAL-ului mai fluid şi a lovirii lui de
SIMA, care este mai rigid, se formează o zonă cutată cu dezvoltare lineară, cum este cazul Cordilierei
americane, orientată de la nord la sud, pe latura de vest a continentului, la contactul cu Oceanul Pacific
(fig. 24).
d) Ipoteza curenţilor subcrustali (elaborată de D. Grigs, 1939 şi A. Holmes, 1944) se bazează pe
diferenţa de structură dintre continente şi oceane, ca şi pe prezenţa curenţilor magmatici descendenţi şi
ascendenţi. Curenţii descendenţi, ce se produc sub continente, duc la formarea geosinclinalelor prin
absorbirea păturei SIMA în care se acumulează sedimente, iar sub influenţa curenţilor ascendenţi, însoţiţi
de importante procese magmatice are loc cutarea lor prin formarea unor geo-tumori (fig. 25).

Exemple
Cutele diapire sunt un tip particular de cute, de forma unor anticlinale cu masivele de sare în ax, care
străpung depozitele mai noi, în timpul mişcărilor tectonice, tinzând să se apropie de suprafaţă. Ele sunt
caracteristice regiunilor salifere din Subcarpaţi şi Podişul Transilvaniei, fiind denumite astfel de către
geologul român L. Mrazec.
Elementul cel mai important al cutei diapire este sâmburele, alcătuit dintr-o materie plastică -
sare, gips sau argilă. Cutele diapire care rămân la o anumită adâncime în interiorul scoarţei se numesc
diapire închise, iar cele care sunt scoase la zi prin procesul de eroziune se numesc diapire deschise. În
România, regiunea de diapire cea mai tipică o reprezintă Subcarpaţii dintre Buzău şi Ialomiţa (P. Coteţ,
1973).
Pe teritoriul ţării noastre se cunosc trei pânze de şariaj mai importante: pânza Getică (în Carpaţii
Meridionali), pânza de Tarcău (în Carpaţii Orientali) şi pânza de Codru (în M-ţii Apuseni).
Pe teritoriul ţării noastre se cunosc trei pânze de şariaj mai importante: pânza Getică (în Carpaţii
Meridionali), pânza de Tarcău (în Carpaţii Orientali) şi pânza de Codru (în M-ţii Apuseni).

2) ACȚIUNEA GEOLOGICĂ A GRAVITAȚIEI

ȘI A VÂNTULUI

Acţiunea geologică a gravitaţiei

Gravitaţia terestră acţionează asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei, atât direct (pe versanţi
înclinaţi sau în golurile subterane) cât şi indirect (prin acţiunea pe care o exercită asupra celorlalţi agenţi
externi – aer, apă şi gheaţă).
Stabilitatea terenurilor depinde de coeziunea rocilor, reflectată în rezistenţa lor la acţiunea
gravitaţiei. Unele roci, ca nisipurile şi pietrişurile, au o stabilitate redusă, mai ales dacă sunt impregnate
cu apă. De aceea, ele se deplasează uşor pe pantă sub acţiunea gravitaţiei. Argilele au o stabilitate ridicată
în stare uscată, dar prin impregnare cu apă devin plastice.
Rocile magmatice au stabilitate ridicată, fapt ce face ca ele să formeze adeseori pereţi verticali,
chiar surplombaţi (cu unghi mai mare de 900). Stabilitatea lor depinde de gradul de fisurare.
Rocile metamorfice au o stabilitate mai mare decât cele sedimentare. Stabilitatea lor depinde de
fisuraţie şi şistuozitate.
Rocile sedimentare au o stabilitate diferită în raport cu gradul lor de coeziune şi omogenitate,
precum şi în funcţie de înclinarea stratelor şi a pantei.
Pe versanţi au loc procese de pantă, sub acţiunea predominantă a gravitaţiei şi sub acţiunea
gravitaţiei în prezenţa apei.
Procesele de pantă sub acţiunea predominantă a gravitaţiei sunt: rostogolirile, surpările şi
prăbuşirile, respectiv creepingul.
1.Rostogolirile sunt deplasări ale materialelor rezultate în urma dezagregării rocilor din versanţi
stâncoşi. Rezultatul procesului de rostogolire îl constituie conurile de grohotiş,care reprezintă acumulări
de blocuri colţuroase la poalele povârnişurilor montane. Prin juxtapunerea conurilor de grohotiş rezultă
trene de grohotiş.
Alte forme care iau naştere în urma deplasării materialului rezultat din dezagregarea rocilor sunt râurile
de pietre (fâşii din acumulări de pietre dispuse pe linia de cea mai mare pantă) şi torenţii de pietre (care
iau naştere prin reactivarea conurilor de grohotiş de către apele torenţiale).
 2.Surpările şi prăbuşirile se produc datorită distrugerii suportului unei mase de roci, care poate
fi cauzată de exploatări miniere, eroziunea laterală, dizolvarea masei de roci subiacente (cazul zonelor
carstice) etc.
Dintre factorii ce declanşează prăbuşirile, un rol important îl au cutremurele de pământ, erupţiile
vulcanice şi exploziile artificiale.
3. Creep (sau creeping)reprezintă procesul de deplasare lentă, particulă cu particulă, a
depozitelor de cuvertură de pe terenurile în pantă. El este provocat de oscilaţiile termice, hidratarea
particulelor, infiltrarea apei, dizolvarea, creşterea rădăcinilor plantelor, acţiunea animalelor. Creepingul
poate fi stăvilit prin prezenţa vegetaţiei.
▼ Sub acţiunea gravitaţiei şi a apei de infiltraţie au loc următoarele procese: solifluxiunea,
sufoziunea, tasarea şi alunecările de teren.
Solifluxiunea. În regiunile cu climat rece, cu temperaturi medii anuale sub 0 0C, terenul
îngheaţă până la adâncimi de zeci şi chiar sute de metri. Vara, pătura superficială se dezgheaţă, se îmbibă
cu apă care nu se poate infiltra mai jos şi sub acţiunea gravitaţiei se scurge pe versant, procesul purtând
denumirea de solifluxiune.În drumul său, materialul dezgheţat poate antrena blocuri de rocă de diferite
dimensiuni, formând torenţi de pietriş şi grohotiş.
Sufoziunea. Denumirea provine din limba latină (suffodio = a săpa dedesubt). Procesul se
manifestă în rocile friabile sub acţiunea curgerii apelor freatice. Apele freatice dizolvă sărurile din masa
rocii (de exemplu carbonatul de calciu - CaCO 3 - din loess) îşi creează căi de scurgere şi acţionează ca un
torent subteran. Deasupra torentului se formează hornuri de sufoziune, care la suprafaţa terenurilor dau
naştere la pâlnii de sufoziune – mici depresiuni circulare cu diametrul de 3-6 m (fig. 26). Prin unirea mai
multor pâlnii, sufozionale se formează văi sufozionale (fig. 27).
La noi în ţară, cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română şi Dobrogea, datorită
prezenţei loessului, care este o rocă friabilă şi bogată în carbonaţi.
Tasrile reprezintă mişcări lente de coborâre pe verticală datorită comprimării rocilor.
Condiţia principală pentru dezvoltarea acestui proces o constituie prezenţa rocilor friabile, poroase (loess,
nisip etc.).
În urma tasării rezultă crovul, care sete o mică depresiune cu contur circular sau eliptic, cu diametrul de la
câţiva zeci de metri până la 2-3 km şi cu adâncimi de 2-6 m. Când crovurile se îngemănează dau naştere
la depresiuni cu diametrul mult mai mare, numite găvane sau padine.
Crovurile prezintă un microclimat propriu, mai umed, datorită stagnării apei şi a acumulării
zăpezii spulberate de vânt, precum şi o evapotranspiraţie mai redusă ca urmare a adăpostirii faţă de vânt.
La noi în ţară, cele mai tipice forme de tasare apar în Câmpia Română, Banat şi Dobrogea, pe depozite de
loess.
Alunecrile de teren sunt deplasări naturale, repezi, ale unor mase de roci, prin desprinderea
lor de substrat sub acţiunea gravitaţiei şi a apelor de infiltraţie. La o alunecare de teren se deosebesc: râpa
de desprindere, suprafaţa de alunecare şi masa alunecată (corpul alunecării) (fig. 28).
Rpa de desprindere reprezintă zona unde a avut loc desprinderea masei de teren, având aspectul unei
cornişe cu înclinare mare.
Corpul alunecrii este masa de teren desprinsă, care se acumulează de obicei la baza versantului,
având un aspect haotic.
Suprafaa de alunecare este alcătuită în general dintr-un substrat impermeabil (argilă, marnă).

Exemple
La noi în ţară, cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română şi Dobrogea, datorită
prezenţei loessului, care este o rocă friabilă şi bogată în carbonaţi.
Forme de tasare(crovuri, găvane) apar în Câmpia Română, Banat şi Dobrogea, pe depozite de loess.
Alunecările de teren sunt favorizate de precipitaţiile abundente, dezgheţuri rapide de primăvară,
defrişări, cutremure etc. La noi în ţară, frecvenţa cea mai mare a alunecărilor de teren se înregistrează în
zona subcarpatică, în Podişul Moldovei şi în Depresiunea Transilvaniei.
 Acţiunea geologică a vântului
După cum se ştie, aerul atmosferic în mişcare se numeşte vânt. Mişcarea aerului este determinată
de încălzirea neuniformă a suprafeţei Pământului şi de repartiţia neuniformă a umidităţii relative a aerului.
Variaţia densităţii aerului atmosferic se manifestă sub formă de variaţii de presiune atmosferică.
Cu cât gradientul barometric este mai mare, cu atât este mai mare forţa care pune în mişcare aerul
atmosferic.
Puterea vântului este presiunea pe care o exercită asupra obstacolelor, perpendicular pe direcţia
lui (se exprimă în kg/m2). Ea este direct proporţională cu pătratul vitezei vântului:
P = 0,125·v2 ,unde
2
p - presiunea vântului în kg/m ;
v - viteza vântului în m/s;
0,125 - constantă obţinută experimental.
Ca agent geologic, vântul acţionează direct şi indirect. Acţiunea indirectă se manifestă în procesul
de evaporaţie a apei, de transport a vaporilor şi de formare a precipitaţiilor. În acelaşi fel, el influenţează
indirect procesul de alterare şi acţiunea geologică a apelor continentale. Tot indirect acţionează prin
intermediul apelor marine, prin formarea valurilor şi a curenţilor marini.
Acţiunea geologică directă a vântului asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei terestre se manifestă prin:
eroziune eoliană, transport şi sedimentare a materialelor rezultate în urma eroziunii.
Eroziunea eolian cuprinde două procese: deflaţia şi coraziunea.
Deflaia este procesul de antrenare şi îndepărtare sub acţiunea vântului a unor particule mobile de
la suprafaţa scoarţei terestre. Intensitatea deflaţiei depinde de intensitatea vântului, de prezenţa
materialelor mobile sau dezagregate şi de umiditatea climatului. Deflaţia se manifestă cu deosebire în
regiunile calde şi uscate, prin antrenarea nisipului şi a prafului.
Coroziunea este fenomenul de roadere produs de acţiunea vântului încărcat cu particule de praf sau
nisip. Aceste particule, care lovesc continuu suprafaţa ce se opune vântului, ajung să roadă suprafaţa rocii,
iar ca rezultat al acţiunii de roadere apar microforme foarte variate de relief, denumite mărturii (cum sunt
Babele din M-ţii Bucegi) sau unele sfere eoliene (aşa cum apar în gresiile miocene de pe Dealul
Feleacului - Cluj), stâlpi eolieni, ace şi ziduri eoliene (acul Cleopatrei din M-ţii Făgăraş), saltele eoliene,
nişe, buzunare şi faguri eolieni etc.
 Transportul eolian.În raport cu tăria sa, vântul poate transporta pietriş (prin rostogolire), nisip şi
praf. Nisipul este transportat atât prin rostogolire cât şi în suspensie aeriană. În timpul transportului,
elementele componente ale nisipului sunt sortate, în sensul că cele mai fine sunt transportate la distanţă
mai mare. Concomitent cu sortarea, are loc şi o fărâmiţare şi şlefuire a suprafeţei particulelor.
Praful este transportat numai în suspensie, atât în mişcare orizontală cât şi pe verticală, astfel încât el
poate fi deplasat la distanţe foarte mari, de mii de kilometri (3-4000 km). Astfel, în Europa ajunge praf
din Sahara, în Japonia din Deşertul Gobi, iar în Noua Zeelandă din Deşertul Australiei.
 Sedimentarea eoliană duce la formarea unor depozite eoliene sub forma de dune fixe sau mobile,
care prezintă o stratificare oblică sau încrucişată a nisipurilor. La dunele fixe înclinarea este mai mică în
sensul opus vântului şi mai mare (20-300) în sensul vântului. La cele mobile apare stratificarea înclinată
numai în sensul vântului.
Spre deosebire de nisip, care se depune în regiunile cu relief de câmpie sau podiş, sedimentarea
prafului are loc în regiunea cu relief variat inclusiv în regiunile cu relief accidentat (munţi, dealuri).
Depunerile de praf sunt cunoscute sub numele de loess. În Europa depunerile de loess ating o grosime de
30-40 m, iar în China de la 50 până la 600 m.
Praful depus în pleistocen în Europa şi America de Nord, sub formă de loess, îşi are originea în
depozitele glaciare şi fluviatile rămase în urma retragerii calotelor de gheaţă.
Exemple
Praful este transportat numai în suspensie, atât în mişcare orizontală cât şi pe verticală, astfel încât el
poate fi deplasat la distanţe foarte mari, de mii de kilometri (3-4000 km). Astfel, în Europa ajunge praf
din Sahara, în Japonia din Deşertul Gobi, iar în Noua Zeelandă din Deşertul Australiei.
Spre deosebire de nisip, care se depune în regiunile cu relief de câmpie sau podiş, sedimentarea
prafului are loc în regiunea cu relief variat inclusiv în regiunile cu relief accidentat (munţi, dealuri).
Depunerile de praf sunt cunoscute sub numele de loess. În Europa depunerile de loess ating o grosime de
30-40 m, iar în China de la 50 până la 600 m.
Praful depus în pleistocen în Europa şi America de Nord, sub formă de loess, îşi are originea în
depozitele glaciare şi fluviatile rămase în urma retragerii calotelor de gheaţă.
3) RELIEFUL STRUCTURILOR CONCORDANTE
MONOCLINALE
Relieful petrografic
1. Relieful modelat pe granite
Fiind o roca dură, compactă, impermeabilă, fisurată și eterogenă sub raport mineralogic, granitul
dă naștere la forme de relief masive greoaie, mamelonate, foarte evoluate care în majoritatea cazurilor au
ajuns într-un stadiu avansat de evoluție.
În faza inițială de evoluție, relieful granitic prezintă forme semețe, pante accentuate și diaclaze de
natură tectonică.
Rețeaua hidrografică din regiunile granitice este foarte densă, cu izvoare mici și multe, cu
numeroase pâraie și cu râuri nu prea mari. Apele sunt limpezi datorită absenței aluviunilor. Malurile văilor
au pante uniforme și convexe, iar talvegul corespunde cu linia de intersectare a versanților. Fundul văilor
largi din domeniul granitic este plat și prezintă frecvente mlaștini.
Prin dezagregare, granitele se desfac în blocuri rotunjite sau ușor colțuroase, cu dimensiuni
diferite care formează aglomerări dispuse pe interfluvii sau pe versanții văilor, pe sub aceste blocuri își
dirijează apele torenții. Fărămițarea lor duce la formarea unui grohotiș colțuros denumit arena granitică.
Dezagregarea granitelor are loc sub acțiunea a doi factori: caldura și umiditate.
În condițiile climatului temperat, relieful granitic prezintă forme domoale, mamelonare și
uniforme ca dimensiuni.
În condiții de climat rece și umed, fragmentarea masivelor granitice duce la formarea crestelor
fierestruite cu piramide triunghiulare, ca de exemplu în M-ții. Retezat, Godeanu, Parâng, Mont Blanc.
Grohotișurile formate sunt evacuate lent de ghețari sau aluneca ușor, formând taluze cu panta accentuată
sau torenți de pietre.
Indiferent de zonalitatea climatică, relieful granitic se caracterizează în general prin existența
formelor greoaie cu versanți convecși și văi obturate de arene granitice, iar modelarea se sfârșește prin
peneplenizarea regiunilor (M-ții Măcinului).
Dioritele, al căror feldspat este cu preponderență calcic și care conțin amfiboli și cuarț în
proporție redusă (sub 10%), favorizează apariția unui relief haotic, adesea cu forme domoale și baze
înecate de material detritic și cu forme de mare altitudine. Acest tip de relief apare în M-ții Măcinului
unde s-a dezvoltat pe magmatitele paleozoice de la Iacob Deal, Piatra Roșie, Pricopan, Greci, Gîlma
Mare, Gîlmele Inșirate, Dealul Coslugea.
Relieful granitic de mare altitudine este bine reprezentat în Carpații Meridionali. Aici rocile
granitice trec progresiv într-un gnais ocular cu cristale mari de feldspat, ca de exemplu în M-ții Făgăraș și
Retezat. Descompunerea rapidă a granițelor și gnaiselor granitice a generat importante arene care
fosilizează poalele versanților și versanții în general.
Modul deosebit de diclazare a condiționat apariția unor planuri verticale a căror regularitate este
atât de mare încât rocile lasă impresia că sunt șistoase (mai ales în Parâng) și prabușirea unor mase
enorme de roci și apariția vârfurilor semețe. Diaclazele tind să accentueze contrastul hipsometric al
reliefului, iar regiunile cu altitudine redusă favorizează descompunerea chimică profundă și dezvoltarea
arenelor extinse pe mari suprafețe, care estompează denivelările. În zonele cu energie de relief mare și
pante accentuate, diaclazele determină și accelerează dezagregarea mecanică care favorizează apariția
formelor semețe, a crestelor ascuțite, marilor de blocuri și a grohotișurilor haotice.
Granitul gnaisic din Retezat, foarte rezistent la eroziune, este puternic afectat de dezagregare prin
îngheț și dezgheț, fapt pentru care crestele și versanții au baza acoperită cu blocuri enorme, iar adâncimea
diferitelor excavații a fost înlesnită de dezagregarea arenica intensă.
Relief granitic de mare masivitate și altitudine apare în axa zonei centrale a Munților Apuseni
(Bihor, Gilău și vestul Trascăului).
2. Relieful modelat pe sisturi cristaline
Rocile metamorfice sau cristalofiliene se grupează în trei categorii: roci corneene, formate prin
contact termic: milonite (agregate de minerale fărămițate și consolidate) cristalizate prin metamorfism
dinamic, pe aliniamente de falie și șisturi cristaline, rezultate prin metamorfism regional.
Relieful format pe șisturi cristaline, care sunt și cele mai raspândite, este foarte variat datorită
varietății rocilor ce intră în aceasta grupă.
Ca și rocile granitice, șisturile cristaline sunt roci impermeabile și condiționează o densitate
accentuată a izvoarelor. Prin modelarea acestor roci rezultă forme de relief greoaie, rotunjite și numai în
climatele alpine apar creste, abrupturi și vâfuri ascuțite.
Fiind rigide, ca și granitele, șisturile cristaline nu pot fi antrenate decât în cutări de largă curbură
sau sunt faliate, favorizând astfel conservarea îndelungată a peneplenelor.
Micașisturile constituite din cuarț și mică, condiționează apariția reliefului monoclinal cu creste
asimetrice (un versant domol, celalalt abrupt) și văi asimetrice.
Gnaisele ca șisturi cristaline feldspatice cu structură granulară și șistuozitate mai redusă dau
naștere la forme de relief asemănătoare celor formate pe granite.
Gnaisul ocular din masivul Cozia este alcătuit din feldspați potasici care apar sub formă de
nodule lenticulare, atacați intens de eroziune. Roca capătă astfel un aspect alveolar și determină apariția
unor forme de relief asemănătoare cu cele grefate pe dolomite, versanți abrupți, stânci cu aspect de turnuri
și coloane zvelte și chiar grote (cum sunt cele de la Turnu Roșu și Stânișoara, dar de dimensiuni mai
reduse. Cuvertura argiloasă de natură feldspatică declanșează curgeri de noroi care antrenează roca
puternic fisurată (ex. Valea Lotrișorului).
Amfibolitele și eclogitele ca roci alcătuite din minerale melanocrate dau naștere la forme de
relief cu văi destul de largi, versanți abrupți și vârfuri semețe.
În țara noastră, relieful dezvoltat pe roci metamorfice este grefat pe șisturi cristaline și gnaise și se
întâlnește în masivele Rodnei, Giumalău, Grînțiesul Mare din Carpații Orientali, în Munții Făgăraș, Lotru,
Surianu din Carpații Meridionali și în Masivul Semenic din Munții Banatului.
3. Relieful modelat pe calcare
Relieful dezvoltat pe roci carbonatice și în special cel format pe calcare și calcare dolomitice,
prezintă particularități deosebite, fapt pentru care se vorbește de relief calcaros și de relief carstic.
Relieful carstic, condiționat de proprietățile chimice ale calcarelor, apare ca rezultat al acțiunii
apelor de suprafață și a celor subterane care modelează atât prin eroziune, dar mai ales prin coroziune
(cele subterane) datorită dizolvării.
Fisurile sau diaclazele de natură tectonică sau exogenă, favorizează patrunderea apelor în
subteran, stimulează prăbușirile și ca urmare constituirea avenelor și a peșterilor.
Prezența celor două tipuri de relief format pe roci carbonatice este condiționată de existența
materialului solubil și caracteristicile litologice și stratigrafice, cantitatea de CO 2 conținută în apă și
intensitatea dizolvării și circulației apei în masa depozitelor.
Relieful calcaros se caracterizează prin prezența platourilor masive, abrupturi aproape verticale a
canioanelor sau cheilor.
Platourile masive apar în zona bancurilor calcaroase de grosimi mari, formate din calcare
omogene, fin granulare, dure și impermeabile. Prezintă suprafețe cu aspect tabular, care favorizează
conservarea platourile de eroziune perforate de doline, uvale (de la sârbescul uvale = vale, vâlcea,
zănoagă) și polii.
La periferia platourilor apar abrupturi de falii cu pante aproape verticale și cu tăpșane acoperite
de grohotișuri.
Canioanele au versanții abrupți și profile transversale înguste în formă de U. Ele s-au format prin
adâncirea în loc a unui râu autohton (care se menține subaerian) în masa calcarelor afectate de mișcări
epirogenice pozitive, fie prin reapariția la zi a unui râu subteran ca urmare a prabușirii platformelor care
pe alocuri se mai păstrează sub formă de poduri (ex.podul de la Ponoare din Podișul Mehedinti), fie, prin
eroziune și disolutie care determină formarea unei văi prin înaintarea regresivă a izvorului. Dacă masa de
calcare este foarte groasă este probabil ca adâncirea carstică să ducă la secarea izvoarelor și dispariția apei
din canioane. Canioanele constituie elementul caracteristic al platourilor calcaroase așa cum e cazul
canioanelor Colorado, Neretva din Alpii Dinarici și Verdon din Alpii Sudici. La noi în țară, aspect de mici
canioane au Cheile Bicazului, Cheile Bistriței, Defileul Dunării în zona Cazanelor etc.
Cheile rezultă cel mai frecvent prin unirea versanților văilor la nivelul albiei minore, lunca
lipsind.
Văile din regiunile calcaroase se caracterizează prin prezența marmitelor laterale și a celor de pe
fundul albiei minore, formate predominant prin procesul de eroziune și mai puțin prin coroziune.
Formarea reliefului carstic depinde de solubilitatea, gradul de diaclazare și omogenitatea fizică și
chimică a calcarelor. Ea este influențată și de climat și de factorii structurali (așezarea și îndesarea
straturilor).
Zonarea climatică determină apariția următoarelor tipuri de carst: carstul zonelor cu climat
oceanic rece, carestul regiunilor cu climat cald și arid, carstul regiunilor cu climat cald și umed.
Factorii litologici și structurali determină fie dezvoltarea carstului complet sau holocarstîn
calcare pure cu grosimi foarte mari, fose tectonice și sinclinale care înlesnesc formarea poliilor, așa cum
este de exemplu carstul dinaric și a carstului incomplet sau merocarst care se dezvoltă în calcare cu
grosimi reduse, mai puțin pur, cu o structură cutată, nivelată printr-o suprafață de eroziune.
Carstul de suprafață este reprezentat prin lapiezuri (șănțulețe sau gauri create prin coroziune și
parțial eroziune), doline (microdepresiuni cu aspect de pâlnie formate prin dizolvarea calcarului), uvale
(mai multe doline unite), avene (puțuri care la partea inferioarăcomunică cu o peșteră sau o galerie
subterană), văi seci (soholoduri) și polii (depresiuni închise, alungite cu versanți abrupți și fundul plat,
străbătute de râuri cu scurgere temporară sau permanentă. Termenul de polie provine din limba sârbă și
este echivalentul câmpiei.
Relieful carstic subteran este reprezentat prin peșteri. Ele apar în masivele calcaroase acolo
unde cantități de apă provenite din regiunile înconjurătoare, pătrund în subteran și prin disoluție
determină apariția unor mari goluri. Apa din caverne este drenată curgând datorită gravitației. Râurile
subterane apar la zi sub formă unor izbucuri, afluenți ai văilor de suprafață sau formează lacuri care
inundă grotele.
În evoluția peșterilor se disting două faze: faza cursului activ de apă ce determină extinderea și
adâncirea peșterilor și faza a două de sedimentare a golurilor carstice cu depuneri fine și blocuri mari de
calcar prabușite din tavan cu pereții lustruiți de ape și acoperiți cu concrețiuni stalagmitice. Prin unirea
stalactitelor și a stalagmitelor se formează coloane de calcit.
În țara noastră, rocile carstificabile ocupă o suprafață de cca 4.400 km 2, șinclinoriu Reșita-
Moldova Nouă 673 km2, M-ții Vîlcanului și Mehedinți 354 km 2, M-ții Pădurea Craiului 340 km 2, M-ții
Mureșului (Metaliferi și Tarcău 300 km 2), Poiana Ruscă 265 km2, M-ții Bihorului 200 km2, M-ții
Hașmașului/Bicaz 167 km2 și M-ții Codru-Moma 158 km2.
În aceste zone apar platouri calcaroase cu înălțimi 400-1200 m delimitate de abrupturi, dezvoltate
în regiuni cu structuri monoclinale (Bihor) sau faliate, sinclinorii (Reșita-Moldova Nouă).
Carstul de creastă apare pe calcare care constituie flancuri de sinclinale redresate așa cum se
întâlnește în Masivul Piatra Craiului unde calcarele formează creste lungi și înguste cu pereții verticali,
muchii ascuțite, contraforturi etc. Dolinele sunt în număr redus, iar văile oarbe lipsesc.
 Calcarele sub formă de recifi apar în Muntele Tesla – Ciucaș sau Piatra Ardeului în M-ții
Metaliferi. Clipe tectonice de calcar insedimentate în depozitele flișului apar și în Postavarul și Piatra
Mare.
Pe teritoriul țării noastre, peșteri apar în Munții Mehedinți (Topolnița 15 km lungime), M-ții
Pădurea Craiului (Peștera Vântului 18 km lungime și Mezaid 3,4 km), Masivul Rodnei (Peștera Tăușoare
5 km lungime) etc.
Relieful de carst variază și în raport cu zonele climatice, carstul zonelor cu climat rece se
deosebește de cel din climate calde și aride sau calde și umede ecuatoriale.
De asemenea, relief de carst care se formează și pe tufuri calcaroase și travertine pe depozite de
cretă sau gips.
4. Relieful modelat pe conglomerate
Rezistența conglomeratelor ca roci sedimentare cimentate la acțiunea factorilor externi, depinde
de natura cimentului și de duritatea diferită a componentelor detritice.
La noi în țară, conglomeratele apar în zona flișului din Carpații Orientali, zona tectonică destul de
complicată.
Relieful format pe conglomerate se caracterizează prin prezența abrupturilor, adeseori verticale,
așa cum e cazul cu abruptul prahovean al Munților Bucegi, în special cel din apropiere de Bușteni.
Intercalarea unor gresii conglomeratice în masa conglomeratelor de Bucegi a dus la formarea
cheilor așa cum sunt Cheile Jepilor, a Călugărului și a Dorului.
Specific conglomeratelor este prezența unor forme de coroziune diferențiată care duc la
menținerea unor martori ca Bisericuța și Piramidele de pe Culmea Țigănești, Ciobanașul și Coloanele, de
pe Culmea Doamnelor și Obârșia. Sfinxul și Babele au o origine mixtă, adică prezența lor este datorată
atât eroziunii eoliene cât și eroziunii apelor de șiroire.
Formele cu aspect de ciupercă și babe din M-ții Ciucaș - Zaganul se explica prin intercalarea în
masa conglomeratelor a unor gresii mai friabile care au favorizat eroziune diferențiată.
Conglomeratele mai dure, cu elemente cuartitice și gnaisice, așa cum e cazul celor din vârful
Gropșoarelor din Zaganul, dau naștere unui relief mai domol cu forme rotunjite, fără acel aspect reniform
specific conglomeratelor calcaroase.
Prezența in masa conglomeratelor a unor fragmente de calcare tehtonice, așa cum e cazul celor
din M-ții Ciucaș - Zaganul, au favorizat apariția unor forme carstice sub formă de turnuri semețe cu urme
de dezagregare și coroziune denumite "tiglai" care amintesc de Babele din Bucegi lapiezuri liniare, văi
suspendate cu ape temporare etc.
Pe conglomerate slab cimentate eroziunea torențială este intensă și se formează frecvente ravene
și ogașe.
Pe conglomeratele cu ciment calcaros pot apărea peșteri cum e cazul peșterii "Jgheabul cu Gaura"
din M-ții Hășmaș. Tot aici pot apărea brâne sub formă unor trepte înguste pe povârnișuri și grohotișuri
acumulate la bază sub formă de tăpșane.
5. Relieful modelat pe gresii
Ca și conglomeratele și gresiile sunt tot roci detritice, cimentate de care se deosebesc prin faptul
că rezultă din cimentarea nisipurilor. În raport cu natura cimentului, gresiile pot fi dure și foarte
compacte, omogene și bine cimentate, atunci când cimentul este de natură silicioasă sau friabile, slab
cimentate cu ciment calcaros sau argilos. Gresiile dure sau nașterea unui relief caracterizat prin văi
înguste cu versanți puternic înclinați și forme de relief semețe, pe când gresiile friabile dau naștere unui
relief mai domol cu frecvente alunecări.
Gresiile cu granule mari sunt mai ușor dezagregate și erodate, iar cele cu granule fine sunt mai
rezistente și se desfac în fragmente mari asemănătoare granitului.
În general, în zona flișului carpatic, bancurile de gresii sunt alcătuite din alternante de strate dure
și friabile sau conțin intercalații de marne, argile sau conglomerate. Lipsa acestora de omogenitate
favorizează evidențierea structurii și apariția unor versanți în linie frântă cu proeminente și excavații de
natura diferențială, deci de un microrelief frământat.
Variațiile pe orizontală ale faciesurilor grezoase, se evidențiază prin diferențieri altimetrice
apreciabile, așa cum se întâlnesc în Munții Vrancei ca urmare a succesiunii gresiilor dure de Kliwa, care
corespund vârfurilor înalte și a celor de Tarcău, mai fraibile care apar în șei.
Densitatea, coerența, permeabilitatea și dispoziția în strate a gresiilor au favorizat apariția
reliefului tabular cu aspect de suprafețe structurale.
Datorită permeabilității gresiilor, rețeaua hidrografică este în general rară, iar izvoarele reduse ca
număr. Versanții abrupți cu profile drepte sau convexe se distrug foarte repede.
Mărimea variabilă a granulelor de nisip și rezistența diferită a cimentului explică apariția
cornișelor și surplombelor și uneori a cheilor înguste. Văile, cu timpul se lărgesc, iar versanții își
păstrează caracterul abrupt.
Gresiile argiloase aparțin unor văi cu versanți cu panta relativ moderată și cu frecvente alunecări
de teren, ceea ce determină apariția unui relief răvășit, spre deosebire de cel format pe gresii silicioase cu
profil în linii frânte.
Pe gresiile cu ciment silicios s-a semnalat și prezența grotelor, iar pe cele cu ciment calcaros a
formelor carstice, de unde denumirea reliefului de carst grezos. Relieful modelat pe gresii depinde și de
condițiile climatice.
6. Relieful modelat pe roci argiloase si marnoase
Rocile argiloase și marnoase ca roci pelitice se diferențiază prin compoziția lor chimică, prin
gradul de impermeabilitate, prin coerența și plasticitate. Sub raportul compoziției chimice, rocile argiloase
și marnoase sunt în general omogene fiind alcătuite din minerale argiloase. Uneori apar și intercalații de
nisip, pietrișuri grezoase sau calcaroase. Ele sunt deci roci mult mai rezistente la descompunerea chimică,
sunt puțin solubile. Sunt roci șistoase, impermeabile de regulă, coerente și plastice. În regiunile climatului
temperat ele determină apariția ravenelor cu solifluxuri. În stadiul avansat de maturitate relieful se
caracterizează prin prezența unor culmi domoale, printr-o rețea hidrografică densă, cu numeroase izvoare,
prin văi cu profil transversal foarte larg și culmi puțin evidente.
Relieful modelat pe roci argiloase și marnoase are aspectul de câmpie joasă cu mlaștini, văi
numeroase și largi, versanți cu panta redusă, interfluviile cu formă convexă, dând reliefului în ansamblu
un aspect ușor ondulat.
Relieful format pe roci argiloase și marnoase prezintă frecvente pornituri de teren (rostogoliri,
surpări, tasări, solifluxiuni, scurgeri de glod, alunecări etc).
Argilele și marnele în stare uscată au însușiri de roci coezive, iar în stare umedă devin mobile
datorită gonflării plastice. Fiind roci poroase și impermeabile favorizează alunecările de teren și scurgerile
de noroi. Alunecările de teren sunt procese de deplasare naturală a maselor de teren pe versanți prin târâre
sau patinare sub influența umectării intense a rocilor și materialelor de pantă și datorită gravitației.
Microrelieful alunecărilor este determinat de poziția materialului deplasat și prezintă trepte de
alunecare, crăpături, depresiunietc. Treptele apar mai frecvent în partea superioară a masei de alunecare
și sunt separate prin crăpături. Crestele și depresiunile determină o succesiune de ridicături, șanțuri și
adâncituri. Când ridicăturile au forma unor clăi ele poarta numele de gruiețiîn Câmpia Transilvaniei și
tiglaiîn Moldova. Depresiunile de forma unor șanțuri largi au mărimi variabile și se transformă în lacuri
efemere sau mlaștini. Alunecările pot fi lente, repezi sau bruște.
În raport cu adâncimea terenului, alunecările au fost grupate astfel: alunecări superficiale (în
brazde) cu adâncime sub 1 m, alunecări lenticulare cu adâncimea între 1 și 3 m, care antrenează atât
solul cât și roca subiacentă, alunecări sub formă de movile (monticoli, gruieți, tiglăi etc.) careza
afectează terenurile pe adâncimi de 5-20 m chiar până la 50 m; alunecări cu aspect de pseudoterase
(trepte etajate) care sunt în majoritatea cazurilor la mare adâncime și care au loc pe versanți cu pante peste
20o, alunecări curgătoare care fac tranziția spre curgerile de noroi; alunecări-surpări, caracteristice
regiunilor cu alternante de marne sau argile și roci dure, gresii sau chiar necimentate - nisipuri.
În majoritatea cazurilor pe aceași versanți apar alunecări de tipuri diferite care dau naștere unor
complexe de alunecare. În general apar două tipuri de complexe de alunecare.
Relieful cu alunecări este dominat de forme haotice cu ridicături variabile separate de depresiuni
cu adâncimi diferite, creste izolate de teren stabil înconjurate de valuri de pământ.
Relieful rocilor marnoase, este oarecum asemănător celui format pe argile mai ales atunci când
conținutul de CaCO3 este destul de redus. Dacă proporția de CaCO 3, în marne este mai ridicată, relieful
format prezintă unele particularități în sensul ca datorită eroziunii apar lapiezuri adânci asemănătoare
unor ravene. Uneori apare un relief de carst marnos ca cel de pe depozitele marnei grezoase din
depresiunea Vrancei.
Pe șisturile argiloase sau marnoase din zona flișului carpatic au loc aceleași procese de
alunecare, solifluxiune, curgeri de noroi, etc, care domină alte procese de pantă, dar relieful apare mai
puțin tipic datorită intercalațiilor de strate mai puțin dure (gresii sau calcare), modelarea fiind mai lentă
rețeaua hidrografică mai densă și mai ramificată. Relieful se aseamănă întrucâtva cu cel format pe
șisturile cloritoase, roci metamorfice cu conținut argilos.
7. Relieful dezvoltat pe nisipuri
Nisipurile ca roci detritice psamitice necimentate de origine aluvială sau eoliană sunt permeabile,
slab coezive și foarte puțin rezistente la eroziune.
În stare uscată nisipurile pot prezenta pante de până la 25-30 o, pe când în stare umedă nu se pot
menține la o înclinare mai mare de 10 o. Datorită acestui fapt, formele pozitive de relief sunt efemere. În
zonele cu depozite nisipoase, relieful prezintă suprafețe uniforme întinse, separate de văi rare, largi, cu
versanți slab înclinați (sub 15o) și taluzuri, în general lipsite de cursuri de ape permanente.
Modelarea nisipurilor este condiționată de două procese distincte: deplasarea granulelor libere
datorită vântului și al granulelor fixate prin șiroire și solifluxiune. Mărimea granulelor joacă un rol
important în procesul de modelare a reliefului. Cu cât granulele sunt mai mari în diametru cu atât
versanții pot fi înclinați, iar când conțin pietrișuri, panta ajunge și la 45 o.
În regiunile deșertice predomină modelarea eoliană care acționează prin deflație și acumulare
dând naștere dunelor și câmpiilor nisipoase.
În regiunile temperate, cu climat umed, datorită covorului vegetal, versanții se mențin timp mai
îndelungat, modelarea reducându-se la deplasări lente pe versant a particulelor de nisip și rearanjarea
acestora.
8. Relieful dezvoltat pe loess si depozite loessoide
Loessul ca rocă detritică aleuritică, slab agregată și pulverulentă lipsită de stratificație, este
alcatuită predominant din particule de dimensiunea prafului formate din granule de cuarț, îmbrăcate
adeseori cu o peliculă calcaroasă sau feruginoasă, care reprezintă până la 50% din masa rocii, sfărâmături
calcaroase, granule de calcit cristalizat sau amorf, cruste calcaroase și concrețiuni calcaroase, minerale
argiloase, fragmente de gips, feldspații, mică și magnetit, zircon, rutil, turmalină, augit, hornblendă, dintre
mineralele grele care pot reprezenta până la 10% din masa rocii.
În stare uscată loessul este sfărâmicios, iar în stare umedă devine cleios, asemănător argilei.
Morfologia loessului se caracterizează prin existența planurilor orizontale sau verticale, cu văi
delimitate de versanți abrupți. În regiunile cu climat umed, loessul intens levigat și decarbonatat pierde
nisipul prin spălare, se îmbogățește în argilă și se transformă într-un mâl argilos. Loessul generează forme
de tasare și sufoziune.
Tasarea are loc datorită îndesării în timp sau sub acțiunea greutății proprii a maselor de deasupra.
Tasările duc la formarea crevașelor, găvanelor sau padinilor, mici depresiuni circulare sau ovale frecvente
pe câmpurile de loess orizontale sau ușor înclinate. În Câmpia Româna și Câmpia Tisei apar crovuri sub
formă unor ușoare depresiuni cu diametre de la câțiva zeci de metri până la 2-3 km și adânci de 2-3 m, rar
5-6 m. Ele apar foarte evidente primăvara, în timpul topirii zăpezii când apar sub formă unor pete albe,
pe fondul negru al ogoarelor, sau după ploi abundente când se transformă în ochiuri de apă (G.Vîlsan
1916, G. Murgoci 1908).