UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE SILVICULTURᾸ ȘI
EXPLOATᾸRI FORESTIERE
Specializarea: CINEGETICᾸ ( ID )

DENDROLOGIE I

Titular disciplină:
Prof.dr.ing. Neculae ȘOFLETEA
Introducere
Cunoașterea plantelor lemnoase reprezintă un pilon de bază în pregătirea și formarea
specialiștilor din domeniul forestier. Dincolo de identificarea corectă a speciilor se situează
implicațiile de ordin practic vizând gestionarea durabilă a ecosistemelor forestiere,
valorificarea produselor oferite de pădure sau a funcțiilor protective și de ordin social ale
acestora. Ca atare, Dendrologia reprezintă o disciplină fundamentală, definitorie pentru
specialiștii care gestionează ecosistemele forestiere, dar care oferă oportunități multiple de
valorificare a cunoștințelor în domenii de activitate adiacente, cum sunt: cultivarea și folosirea
taxonilor în scop ornamental, conservarea mediului și a resurselor acestuia, punerea în valoare
a produselor oferite de plantele lemnoase în farmacologie, medicina naturistă etc.

Obiectivele cursului: Studierea morfologiei, chorologiei (arealului), ecologiei şi

însuşirilor biologice ale speciilor lemnoase forestiere şi a unor taxoni de interes
ornamental

Competenţe conferite
Pentru speciile lemnoase de interes forestier si unele specii de interes
ornamental se dobândesc competențe referitoare la : incadrarea sistematică si
caracterele morfologice, principalele insuşiri biologice, arealul natural si de
cultură, cerinţele ecologice, capacitatea edificatoare de mediu, importanţa
silvoproductivă şi silvoprotectivă. Acestea au ca finalitate, în primul rând,
utilizarea cunoștințelor în gestionarea durabilă a pădurilor și a ecosistemelor
forestiere și de interes cinegetic.

Precizare importantă: Deoarece specificul disciplinei Dendrologie constă în

prezentarea secvențială, taxon după taxon, a morfologiei, chorologiei și
ecologiei acestora, competențele sunt similare pentru speciile arondate
fiecărei unități de învățare (UI). Din acest motiv, acestea nu vor fi
particularizate pe unități de învățare, pentru toate UI-urile fiind valabile cele
menționate mai sus. Excepție face UI 1.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru studiul morfologic al plantelor lemnoase se recomandă utilizarea
simultană a descrierilor textuale și a materialului fotografic inclus in curs.
Aprofundarea presupune, de asemenea, studiu individual în sala de lucrări,
utilizând bogatul material pus la dispoziția cursanților: planșe cu material
ierborizat, colecțiile de lujeri, fructe și semințe, alte exponate din dotarea

1
disciplinei.
Pentru insușirea informației referitoare la arealul, ecologia și însușirile
biologice ale speciilor recomandăm cursanților să identifice, în primul rând,
aspectele subliniate în text și cele menționate la Să ne reamintim. Desigur, acestea
reprezintă doar elementele cheie din procesul de învățare, care trebuie să fie
completate cu celelalte informații prezentate pentru fiecare taxon.

Structura cursului
Cursul cuprinde 12 unități de învățare. Pentru fiecare taxon studiat se
prezintă eșalonat: caracterele de determinare (morfologia), arealul natural sau,
după caz, de cultură, apoi cerințele ecologice. Pentru speciile de arbori de mare
ineteres forestier se prezintă, de asemenea, însușiirile biologice definitorii:
maturitatea, maturația, periodicitatea fructificației, longevitatea, productivitatea
arboretelor în condiții de optim ecologic etc.

Cerinţe preliminare
Sunt necesare cunoștințele predate la cursurile: Botanică forestieră,
Meteorologie și climatologie, Pedologie forestieră
Discipline deservite
Cunoștințe dobândite sunt esențiale pentru toate disciplinele de profil
biologic și tehnic din planurile de învățământ, mai ales însă pentru Silvicultură,
Impăduriri, Entomologie, Culturi de interes cinegetic, Management cinegetic și
salmonicol, Conservarea faunei și habitatelor, Arii naturale protejate, Amenajarea
pădurilor, Exploatarea pădurilor etc.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar pentru aprofundarea unei unități de învățare este de circa 2-
3 ore, cu execepția studiului stejarilor, pentru care sunt necesare 4 ore.

Evaluarea
Verificarea însușirii materiei se va face prin examen scris și oral. Proba
orală constă din întrebări și discuții clarificatoare din subiectele de la proba scrisă,
precum și dintr-o evaluare practică de recunoaștere a speciilor după material
ierborizat, lujeri, fructe sau semințe. Proba scrisă are pondere de 60 %, respectiv
proba orală de 40 %.

2
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………………1
Unitatea de învățare I…………………………………………………………………………………………..…..5
1.1. Introducere……………………………………………………………………………………………....…….5
1.2. Competenţe…………………………………………………………………………………………………….5
1.3. Speciile lemnoase ca obiect de studiu….…………………………………………………………………..5
1.4. Arealul natural și de cultură…………….………………………………………………….………………6
1.5. Factorii și determinanți ecologici care influențează raspândirea și
comportarea speciilor lemnoase…………………………………………………………………………….7
Unitatea de învățare II………………………………………………………………………………………………………11
2.1. Ginkgo biloba……………………………………………………………………………………………........11
2.2. Genul Abies – caractere generale………………………………………………………………………..…12
2.2.1. Abies alba………………..………………………………………………………………………….…....13
2.2.2. Abies nordmanniana……..…………………………………………………………………………..…16
2.2.3. Abies concolor………….…………………………………………………………………………..…...17
2.2.4. Abies grandis……………..……………………………………………………………………………..19
Unitatea de învățare III………………………………………………………………………………………………….....21
3.1. Tsuga canadensis………………………………………………………………………………………….....21
3.2. Genul Pseudotsuga – caractere generale…………………………………………….........................…..22
3.2.1. Pseudotsuga menziesii var. menziesii…………………………………………………………….…..23
3.2.2. Pseudotsuga menziesii var. glauca ……………………………………………………………….….26
3.3. Genul Larix – caractere generale………………………………………………….……………….……..27
3.3.1. Larix decidua……………………………………………………………………………………..…..…27
3.3.2. Larix kaempferi…………………………………………………………………………………...…..…30
Unitatea de învățare IV………………………………………………………………………………………………...….32
4.1. Genul Picea – caractere generale………………………………………..……………………………….32
4.1.1. Picea abies………………………………………..………………………………………………...…..32
4.1.2. Picea pungens…………………………………………………………………….…………………….37
4.1.3. Picea orientalis……………………………………………………………………………………..….38
4.1.4. Picea omorika…………………………………………….…………………….………………………39
Unitatea de învățare V……………………………………………………………………………………………………..42
5.1. Genul Pinus-caractere generale…………………………………………………………………….…….42
5.1.1. Pinus sylvestris……………………………………………………………………………………......…42
5.1.2. Pinus nigra ……………………………………………………………………………………………...46
5.1.3. Pinus mugo……………………………………………….……………………………………………...48
5.1.4. Pinus ponderosa……………………………………………………………………………………..…50
5.1.5. Pinus strobus………………………………………………………………………………………...….51
5.1.6. Pinus cembra…………………………………………………………………………………………… 53
Unitatea de învățare VI…………………………………………………………………………………………………...56
6.1. Taxodium distichum……………………………………………………………………………………..….56
6.2. Sequoiadendron giganteum…………………………………………………………………………….…58
6.3. Cryptomeria japonica…………………………………………………………………………………..….59
6.4. Thuja occidentalis…………………………………………………………………………………….……59
6.5. Thuja plicata……………………………………………………………………………………………..….60
6.6. Thuja orientalis………………………………………………………………………………………….….61
6.7. Chamaecyparis lawsoniana………………………………………………………………………….……62
6.8. Juniperus communis………...……………………………………………………………………….….….63
6.9. Taxus baccata………………………………………………………………………..……………………...64
Unitatea de învățare VII………………………………………………………………………………………….……….67
7.1. Magnolia acuminata……………………………………………………………………………………….67
7.2. Magnolia kobus…….…………………………………………………………………………………....…68
7.3. Liriodendron tulipifera………………………………………………………………………………........69
7.4. Clematis vitalba……………………………………………………………………………………………70
7.5. Clematis alpina……………………………………………………………………………………….…….71
7.6. Berberis vulgaris..…………………………………………………………………………………….……72
7.7. Berberis thunbergii…………..…………………………………………………………............................73
Unitatea de învățare VIII……………………………………………………………………………………………..….75

3
 8.1. Platanus hybrida…..…………………………………………………………………..…………………..75
8.2. Genul Fagus - caractere generale……………………………………………………………………….76
8.2.1. Fagus sylvatica.…………………………………………………………………………………….77
8.2.2. Fagus orientalis……...……………………………………………………………………….…....81
8.2.3. Fagus x taurica………..…………………………………………………………………...….…...82
8.3. Genul Castanea………………………………………………………………………………………….....82
8.3.1. Caractere generale de determinare…………..……………………………………………….….82
8.3.2. Castanea sativa………………………………………………………………………………….….82
Unitatea de învățare IX………………………………………………………………………………………………..…85
9.1. Genul Quercus – caractere generale……………………………………………………………..…..…85
9.2. Subgenul Erytrobalanus………………….……………………………………………………………….85
9.2.1. Quercus rubra……………………………………………………………………………….……...85
9.2.2. Quercus palustris……………………………………………………………………………..........88
9.2.3. Quercus imbricaria……..…………………………………………………...............................…88
9.3. Subgenul Cerris; Quercus cerris……….…………………………….…………………………………..89
9.4. Subgenul Lepidobalanus….………………………………………………………………………………91
9.4.1.Secția Roburoides, Seria Sessiliflorae……………..……………………….………………..…...91
9.4.1.1. Quercus petraea ssp. petraea…………………………………………..……………………. 91
9.4.1.2. Quercus petraea ssp.dalechampii…………………………………………………….…..…94
9.4.1.3. Quercus petraea ssp.polycarpa………………………………………………………………95
Unitatea de învățare X………………………………………………………………………………………………..…..97
10.1. Genul Quercus, Subgenul Lepidobalanus (continuare)……………………..…................................97
10.1.1. Secția Robur, Seria Pedunculatae……………………………………………………………..….97
10.1.1.1. Quercus robur…………………………………………………………...…………………….97
10.1.1.2. Quercus pedunculiflora……….…………………………………………………………....101
10.1.2. Secția Dascia..………………………………………………………………………………....…102
10.1.2.1. Seria Confertae; Quercus frainetto………………………………………………….......102
10.1.2.2. Seria Lanuginosae; Quercus pubescens………………………………………………...104
Unitatea de învățare XI……………………………………………………………………………………………..…..107
11.1. Genul Carpinus – caractere generale………………….……………………….................................107
11.1.1. Carpinus betulus………………………………………..………………………………………….107
11.1.2. Carpinus orientalis…….………………………………………………………………………..…109
11.2. Genul Corylus ……………………….………………………………………………………………….…111
11.2.1. Corylus avellana……………………………………………………………………………..…..111
11.2.2. Corylus colurna………………………………………………………………………………..…112
11.3. Genul Betula – caractere generale …………….………………………………………………..…...112
11.3.1. Betula pendula………………………………….……………………………………………...…113
11.3.2. Betula pubescens……………………………………………………………………………..…..115
Unitatea de învățare XII……………………………………………………………………………………....………...117
12.1. Genul Alnus – caractere generale………………….…………………………………………..……..117
12.1.1. Alnus glutinosa………………………………………..…………………………………………....117
12.1.2. Alnus incana….…………………………………………………..…………………………….…..120
12.1.3. Alnus viridis……………………………………………………………………………………..….122
12.2. Genul Ulmus – caractere generale……………………….……………………………………….….....122
12.2.1. Ulmus minor…………………………………………………………………………………....…123
12.2.2. Ulmus glabra…………………………………………………………………………...……..….125
12.2.3. Ulmus laevis……………………………………………………………..................................….127
12.2.4. Ulmus pumila……………………………………………………………………………………..128
12.3. Genul Celtis; Celtis australis …………….…………………………………………………………....128
12.4. Genul Morus……………………………………………………………………………………………...130
12.4.1. Morus alba…………………………….………………………………………………………..…130
12.4.2. Morus nigra………………………………………………………………………………....…….131
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………….…133

4
Unitatea de învăţare I. Noțiuni introductive despre studiul speciilor
lemnoase. Terminologie specifică

Cuprins
1.1. Introducere ............................................................................................................... 5
1.2. Competenţe .............................................................................................................. 5
1.3. Speciile lemnoase ca obiect de studiu ...................................................................... 5
1.4. Arealul natural și de cultură………………………………………………………………6
1.5. Factorii și determinanți ecologici care influențează raspândirea și
comportarea speciilor lemnoase……………………………………………………..…..7

1.1. Introducere
Unitatea de învățare 1 este alocată cu precădere clasificărilor și
terminologiei utilizate. De asemenea, se explicitează semnificația și modul de
evaluare ori clasificare a factorilor și determinanților ecologici în funcție de care
vor fi discutate speciile din programa de studii.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Se dobânziște terminologia în baza căreia clasifică și se discută arealul
speciilor și cerințele ecologice ale acestora.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

1.3. Speciile lemnoase ca obiect de studiu

Speciile lemnoase studiate sunt, în general, caracteristice asociaţiilor vegetale de pădure,
dar se pot întâlni şi în afara ecosistemelor forestiere.
În funcţie de apartenenţa lor la cele două filumuri - subîncrengături (Gymnospermae şi
Angiospermae), pentru speciile lemnoase de pădure se utilizează adeseori termenii de
răşinoase, conifere sau foioase.
În categoria răşinoaselor sunt incluse acele specii de gimnosperme care secretă răşină (au
pungi sau canale rezinifere în diferite părţi morfologice constituente: în lemn, scoarţă, frunze,
tegumentul seminţei etc.).
Coniferele sunt specii de gimnosperme care prezintă formaţiuni fructifere sub formă de
conuri, în care sunt produse seminţele (specii din clasa Pinatae).

5
 Sub denumirea de foioase se includ speciile lemnoase de angiosperme la care frunzele au
limbul lăţit sub formă de foaie.
După dimensiunile realizate, plantele lemnoase de pădure se departajează în arbori,
arbuşti şi arbuşti pitici.
Arborii includ acele specii lemnoase care, la maturitate, realizează, în medie, cel puţin 7 m
înălţime. Ei se mai numesc şi esenţe forestiere. De precizat că termenii de copac sau pom nu
sunt acceptaţi în terminologia forestieră, primul fiind folosit uneori numai cu semnificaţia sa literară,
iar cel de-al doilea făcând trimitere la o categorie aparte de plante lemnoase neforestiere, cultivate
pentru fructele lor comestibile.
În funcţie de dimensiunile medii realizate la maturitate, arborii sunt:
− de mărimea I, care depăşesc 25 m înălţime;
− de mărimea a II-a, cu înălţimi cuprinse între 15-25 m;
− de mărimea a III-a, cu înălţime de 7 până la 15 m;
Arbuştii includ speciile lemnoase cu înălţimea medie a exemplarelor mature de până la 7 m. Cei
mai mulţi arbuşti sunt sub formă de tufă, având un număr mare de tulpini ramificate de la bază.
Arbuştii de dimensiuni mici, până la 1 m înălţime, sunt denumiţi arbuşti pitici, având adeseori
aspectul tufos, compact, cu tulpinile scurte, târâtoare sau erecte.
În funcţie de consistenţa tulpinilor şi a ramurilor complet dezvoltate se diferenţiază o categorie
aparte de specii forestiere - subarbuştii, plante la care, de regulă, lignificarea se desăvârşeşte în zona
părţii bazale a tulpinii, astfel că, în rest, tulpinile şi ramurile degeră adeseori iarna. Aceste specii au
însă o remarcabilă capacitate de refacere din mugurii dorminzi din partea bazală a tulpinii sau prin
lăstărire.
O categorie aparte de plante lemnoase forestiere sunt lianele, care se prind adeseori de suport prin
cârcei, rădăcini adventive, ventuze, peri sugători sau sunt volubile (se înfăşoară în jurul suportului).

1.4. Arealul natural și de cultură

Corologia studiază distribuţia organismelor în spaţiu, ocupându-se de arealul lor
geografic (Vaczy, 1980), astfel că, termenul este sinonim cu cel de biogeografie.
Arealul speciilor lemnoase forestiere este, în general, bine conturat, limitele acestuia fiind
determinate în mod pregnant, de regulă, de către factorii climatici, răspândirea unei specii
fiind astfel expresia adaptării sale la un anumit complex de condiţii fizico-geografice
(Stănescu, 1979), depinzând uneori şi de capacitatea sa de concurenţă interspecifică.. De
asemenea, în analiza arealului natural actual al speciilor trebuie să se ţină seama şi de
influenţele antropice, soldate uneori cu modificări semnificative, aşa cum este cazul prezenţei
fagului la limita superioară a pădurii în unele zone din Munţii Apuseni, Parâng ş.a., unde s-a
ajuns la această situaţie şi prin defrişarea pădurilor de molid.
În afară de limitele naturale de răspândire, pentru unele specii interesează şi arealul de
cultură. Este cazul speciilor indigene extinse în afara arealului natural (al molidului, de
exemplu), sau al celor exotice, cultivate la noi uneori pe suprafeţe destul de mari (salcâmul,
duglasul, stejarul roşu ş.a.)
Arealul autohton natural sau/şi de cultură al speciilor poate fi analizat şi în funcţie de zona
de răspândire sau, după caz, de cultură. În acest context distingem următoarele categorii de
specii:
• silvostepice - răspândite în silvostepă;
• campestre - răspândite în regiunile de câmpie, până la 200 (300) m altitudine. Aici
trebuie luate în considerare şi unele situaţii particulare, cum sunt cele în care unele specii
constituie arborete în zonele de câmpie înaltă, aşa cum este cazul pădurii Prejmer (în
apropierea Braşovului), unde stejarul, frasinul şi alte specii constituie un trup semnificativ de
pădure la altitudinea de circa 520 m, în lunca Oltului;

6
 • colinare - răspândite în regiunile de coline şi de dealuri, între 200 (300) şi 600 (700)
m altitudine;
• montane - cele cu areal montan (sau preponderent montan), situat între 600 (700) şi
1 500 – 1 600 (1 700) m altitudine;
• subalpine - răspândite în etajul subalpin (subzona alpină inferioară), între 1 500 - 1
600 (1 700) şi 1 800 – 1 900 (2 100) altitudine;
• alpine - cele răspândite, la noi, între 1 800 – 1 900 (2 100) şi 2 500 m altitudine.

1.5. Factori și determinanți ecologici care influențează raspândirea și

comportarea săeciilor lemnoase
a) Factorii climatici determină o presiune selectivă remarcabilă, având ca efect
modelarea structurii genetice a populaţiilor forestiere. Cei mai importanţi factori ai
climatopului pot fi consideraţi: căldura, lumina, precipitaţiile, umiditatea atmosferică,
vânturile, gazele industriale, compoziţia chimică a aerului ş.a.
• În raport cu exigenţele faţă de căldură distingem următoarele categorii de specii:
- euterme, cu exigenţe mari faţă de căldură;
- termofile, incluzând speciile euterme tipice;
- subtermofile, incluzând speciile euterme adaptate şi la temperaturi mai scăzute;
- mezoterme, cu exigenţe mijlocii faţă de căldură;
- oligoterme, cu exigenţe reduse faţă de căldură;
- euriterme, incluzând speciile cu mare amplitudine faţă de acest factor ecologic.
• În raport cu cerinţele faţă de precipitaţii speciile pot fi clasificate în:
- submezofile, cu exigenţe reduse;
- mezofile, cu exigenţe mijlocii;
- pluviofile, iubitoare de zone cu cantităţi mari de precipitaţii;
- eurifile, incluzând speciile cu amplitudine mare faţă de cantitatea de precipitaţii.
Categorii aparte de specii sunt cele nivofile, care se întâlnesc în staţiuni foarte bogate în
zăpezi şi cele chionofite, adaptate la depuneri mari de zăpadă, persistentă timp îndelungat
(cazul speciilor subalpine şi alpine).
• În raport cu cerinţele faţă de lumină se foloseşte noţiunea de temperament,
diferenţiindu-se:
- specii heliofile (cu temperament de lumină), care au pretenţii mari faţă de cantitatea de
lumină, dar, totodată, tolerează expunerea puternică la lumină;
- specii subheliofile (cu temperament de lumină spre mijlociu), relativ tolerante faţă de
cantitatea mare de lumină;
- specii semiombrofile (cu temperament de semiumbră sau de semilumină), cu toleranţă
mijlocie în condiţii de semiumbrire;
- specii ombrofile sau sciofile(cu temperament de umbră sau delicat), care manifestă
toleranţă mare faţă de umbrirea accentuată.
De reţinut că exigenţele unor specii faţă de lumină se pot modifica în timp (cazul
frasinului, la care temperamentul de lumină se accentuează cu înaintarea în vârstă) sau nu sunt
echivalente în diferite sectoare de areal (cazul molidului, specie de semiumbră, care însă
devine de semilumină în arboretele de mare altitudine).
b) Factorii edafici influenţează, în primul rând, nivelul productivităţii arboretelor, dar şi
stabilitatea acestora. În unele situaţii aceşti factori devin chiar limitativi, făcând imposibilă
supravieţuirea anumitor specii.
• În raport cu exigenţele faţă de conţinutul solului în baze de schimb se întâlnesc
următoarele categorii de specii:

7
 - eubazice – cele cu exigenţe mari faţă de conţinutul solului în baze de schimb (faţă de
gradul de saturaţie în baze, V = 75 – 100%);
- mezobazice – cele cu exigenţe mijlocii faţă de conţinutul solului în baze de schimb (V
= 30 – 75%);
- oligobazice - cele cu exigenţe reduse faţă de conţinutul solului în baze de schimb (V
până la 30%);
- extrem oligobazice – cele cu exigenţe foarte reduse faţă de conţinutul solului în baze
de schimb (V până la 20%);
- euribazice – cele cu amplitudine mare privind conţinutul solului în baze de schimb.
• Faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP) distingem specii:
- megatrofice, care se dezvoltă bine pe soluri cu TP > 140;
- eutrofe, care sunt cu exigenţe mari faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP
= 80 – 140);
- mezotrofe, care manifestă exigenţe mijlocii faţă de troficitatea potenţială globală a
solului (TP = 50 – 80);
- oligotrofe, cu exigenţe mici faţă de troficitatea potenţială globală a solului (TP = 10 –
30).
În funcţie de acest parametru se pot întâlni şi unele categorii intermediare de specii, cum
sunt cele oligomezotrofe (TP = 30 – 50) sau de condiţii limită, extrem oligotrofe (TP < 10).
Speciile cu amplitudine mare faţă de troficitatea potenţială globală a solului se
încadrează în categoria celor euritrofe.
Troficitatea potenţială globală a solului se determină cu relaţia:
Tp = H ⋅ d ⋅ G v ⋅ V8,3 ⋅ rv ⋅ 0,1 , în care:
- H reprezintă procentul de humus în orizonturile superioare de sol;
-d - grosimea solului;
- Gv - greutatea volumetrică;
- V8,3 - gradul de saturaţie în baze determinat la pH = 8,3;
- rv - raportul dintre volumul de sol fără rădăcini, schelet ş.a. şi volumul total al
solului;
- 0,1 - coeficient de ajustare numerică.
• În funcţie de exigenţele faţă de umiditatea din sol speciile pot fi:
- ultrahigrofite – cele care vegetează preferenţial pe soluri excesiv hidrice (umede –
ude până la ude);
- higrofite – cele care preferă solurile excesiv la moderat hidrice (jilav-umede până la
umede-ude);
- mezohigrofite – cele care preferă solurile euhidrice şi mezohidrice (revene-jilave până
la jilav-umede);
- mezofite – cele de soluri tipic mezohidrice (revene până la revene-jilave);
- mezoxerofite – cele de soluri oligomezohidrice (uscat-revene până la revene);
- xerofite – cele de soluri extrem oligohidrice – oligohidrice (uscate până la uscat-
revene);
- eurifite - cele cu mare amplitudine adaptativă faţă de umiditatea din sol.
Totodată, în funcţie de regimul apei din sol se disting:
- specii alternofite, care sunt adaptate la un regim variabil de umiditate în sol, de la
excesiv umede în unele perioade ale anului până la uscate;
- specii stagnofite, care rezistă pe soluri cu regim de apă nemobilă, stagnantă;
- specii inundofile, care rezistă la inundaţii de mare amploare şi de lungă durată;

8
 - speciile semiinundofile, rezistente la inundaţii mijlocii, de scurtă durată;
- specii slab inundofile, care rezistă la inundaţii de mică amploare şi de scurtă durată.
• În funcţie de natura substratului litologic şi a conţinutului solului în anumite
săruri sau elemente minerale se diferenţiază specii:
- halofile, care sunt adaptate la soluri cu concentraţii mari de săruri de sodiu;
- semihalofile, relativ adaptate la soluri cu concentraţii de săruri de sodiu;
- nitrofile, cele care preferă soluri bogate în azot;
- calcicole, care manifestă preferinţe pentru solurile formate pe substrate calcaroase;
- subcalcicole, care suportă bine solurile formate pe substrate calcaroase, dar se pot
dezvolta bine şi pe soluri formate pe alte substrate;
- carbonatice, care vegetează pe soluri cu exces de carbonaţi;
- calcifuge, care evită solurile formate pe substrate calcaroase.
În funcţie de unele însuşiri fizice ale solului se diferenţiază specii:
- psamofile, care preferă solurile uşoare, cu textură grosieră, nisipoase, nisipo-lutoase;
- drenofile, care preferă solurile cu drenaj bun, fără stagnări de apă pe profil, aerisite;
- compactifile, care sunt adaptate la soluri bătătorite, foarte compacte;
- saxicole, care sunt adaptate pe stâncării;
- subsaxicole, care sunt adaptate pe soluri scheletice, litice, pietroase.
Speciile cu mare amplitudine ecologică faţă de factorii edafici sunt denumite euriedafice.
O categorie aparte de specii o constituie cele de numite pioniere, care trebuie să
îndeplinească, în general, următoarele condiţii:
- să fie tolerante faţă de condiţiile climatice şi edafice;
- să aibă temperament de lumină sau pronunţat de lumină, ceea ce le permite să se
instaleze cu uşurinţă în teren descoperit;
- să aibă creşteri active în tinereţe, deci să deţină o mare capacitate de concurenţă
interspecifică;
- să fructifice de la vârste mici, abundent şi cu periodicitate redusă, de obicei în fiecare
an ;
- diseminarea să se facă cu uşurinţă şi la distanţe mari.
Adaptările particulare ale unor populaţii faţă de anumite condiţii climatice şi edafice
determină formarea ecotipurilor (climatipuri sau edafotipuri).
c) Factorii geomorfologici (de geotop) determină modificări esenţiale ale climatului,
imprimând, în funcţie de altitudine, înclinare, expoziţie şi de configuraţia terenului, chiar pe
spaţii restrânse, un regim cu totul deosebit tuturor elementelor meteorologice (Marcu, M.,
Marcu, V., 1998).
Aceeaşi factori ai geotopului, la care se adaugă panta terenului şi poziţia pe versant,
influenţează, de asemenea, favorabilitatea condiţiilor din sol.

Exemple:
1. Formula ecologică a bradului:
Central-vest european, montan (colinar), mezoterm, mezofil,
umidofil, ombrofil, eubazic-mezobazic, mezotrof-eutrof, mezofit-
mezohigrofit
2. Formula ecologică a mesteacănului:
Colinar-montan, euriterm, eurifil, heliofil, pionier, oligobazic,
oligotrof, eurifit, psamofil, euriedafic
9
 Să ne reamintim…

● Speciile halofile sunt rezistente pe soluri cu concentrație mare de săruri de sodiu;

● Speciile heliofile rezistă în plină lumină;
● Arealul de cultură desemnează zonele de extindere a speciilor în afara ariei naturale de
răspândire;
● Prefixul euri desemnează situații de mare diversitate sau amplitudine din spectrul de
variație a unui factor sau determinant ecologic;
● Clasificarea plantelor lemnoase după mărime se referă la exemplarele ajunse la maturitate;
● Speciile pioniere prezintă adaptabilitate ridicată în diverse condiții de mediu (vezi formula
ecologică a mesteacănului).

10
Unitatea de învăţare II. Specii din genurile: Ginkgo și Abies

Cuprins
2.1. Ginkgo biloba……………………………………………………………………………..11
2.2. Genul Abies – caractere generale………………………………………………………12
2.2.1. Abies alba……………………………………………………………………………..13
2.2.2. Abies nordmanniana…………………………………………………………………16
2.2.3. Abies concolor…………………………………………………………………….….17
2.2.4. Abies grandis…………………………………………………………………………19

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

2.1. Ginkgo biloba

Morfologie (planşa 1). Arbore de mărimea I, până la 30 (40) m înălţime şi 2 (3) m diametru.
Tulpina dreaptă, cu ritidom cenuşiu-negricios şi crăpături largi. Coroana este în tinereţe conic-
piramidală; ramificaţia neregulat vertici-lată (în tinereţe verticilată).
Lujerii lungi şi scurţi; macroblastele sunt netede, gălbui-brune, lucitoare, cu muguri alterni,
scurt-conici, obişnuit perpendicular-patenţi, de 6-8 (10) mm lungime; cicatricea cu două urme
fasciculare; brahiblastele numeroase, cenuşiu-negricioase, solzoase, cu un mugure terminal.
Frunzele caduce, cu limbul lăţit (ca la foioase), de 5-8 cm lungime, baza cuneată şi pe
margine întregi, la partea superioară bilobate sau nelobate, cu marginea neregulat denticulată; sunt
coriace, verzi-deschis (galbene intens toamna, înainte de cădere); peţiolul lung cât lamina sau
chiar mai mare. Sunt solitare pe macroblaste şi în fascicule (3-5) pe brahiblaste; nervurile fine,
paralele, unele ramificate dicotomic.
Florile sunt unisexuat-dioice, cele femele pedunculate, cu câte un ovul descoperit, pe o
proeminenţă cărnoasă; cele mascule în amenţi cilindrici, câte 2-8, lungi de 2,5-3 cm.
Seminţele, false drupe (galbulus), de 2-3 cm lungime, elipsoidale, pedunculate (1-2 cm), verzi
la început, galbene la maturitate (maturaţia anuală-octombrie); învelişul cărnos provine din
proliferarea stratelor externe ale ovulului.
Areal. Specie alohtonă, originară din China Orientală, cultivată în afara arealului natural ca specie
ornamentală, prin grădini publice sau în colecţii dendrologice. Se menţionează că a fost introdus în
Europa în jurul anului 1730, în Grădina Botanică din Utrecht (Olanda).
Cerinţe ecologice. În arealul natural se întâlneşte în zone cu climă moderată. În culturile din
Europa s-a adaptat însă şi climate mai reci şi mai uscate decât în arealul natural. Suportă relativ bine
gerurile de iarnă, dar în primii ani puieţii reclamă măsuri de protecţie.
Deşi manifestă preferinţe pentru solurile bogate, afânate, cu drenaj normal, suportă totuşi şi pe
cele relativ sărace şi compacte. Este însă o specie sensibilă faţă de concentraţiile mari de sodiu. Rezită
bine în plină lumină (temperament heliofil).
Caracterul relictic al speciei se remarcă atât prin morfologia aparte a frunzelor şi florilor, cât şi
prin variabilitatea mică pe care o prezintă, ceea ce a condus uneori la aprecierea că se află în declin

11
biologic. Vechimea mare a speciei trebuie pusă şi în legătură cu capacitatea sa apreciabilă de
supravieţuire, având foarte puţini dăunători biotici şi abiotici.

Planșa 1: Exemplificări morfologice pentru caracterele de determinare

2.2. Genul Abies – caractere generale.

Cuprinde arbori cu înrădăcinarea profundă, puternică, pivotantă. Scoarţa mult timp netedă, cu
pungi de răşină. Coroana este deasă, cu verticile regulate; arborii puşi brusc în lumină formează crăci
lacome (coronare).
Lujerii sunt obişnuit netezi, mai rar brăzdaţi (Abies firma, A. homolepis), cu cicatricele circulare.
Frunzele aciculare, persistente mulţi ani (6-15), turtite, pe dos cu două dungi albe de ceară, late,
care acoperă cele două şiruri de stomate; la puţine specii apar dungi de stomate şi pe faţa superioară
(Abies concolor). Acele sunt inserate spiralat şi sunt dispuse obişnuit pectinat, mai rar în perie.
Florile unisexuat-monoice, apar pe lujerii din anul precedent. Cele mascule în amenţi formaţi
pe dosul lujerilor, la subsuoara frunzelor. Cele femele pe partea superioară a lujerilor (câte una sau
două pe internod), obişnuit la vârful coroanei, erecte.
Conurile erecte, ovoide sau cilindrice, cu bracteele vizibile sau ascunse între solzi (după specie).
Solzii sunt rotunjiţi la vârf şi îngustaţi la bază. Maturaţia anuală, toamna, când conurile se desfac (cad
solzii, împreună cu seminţele, rămânând pe ramuri numai axele conurilor).
Seminţele stau câte două pe partea internă a solzilor fertili şi sunt mari, triunghiulare, aripate
(aripioara concrescută cu sămânţa); au pungi de răşină în tegument.
Plantula prezintă 4-8 cotiledoane inegale, perpendiculare pe tulpiniţă; rădăciniţa este bine
dezvoltată.

12
2.2.1. Abies alba Mill. (A. pectinata D. C.)
- Brad, Brad alb -
Morfologie (planşa 2). Arbore de mărimea I, până la 35-40 m înălţime şi 1-2 m în diametru
(excepţional până la 50-60 m înălţime şi 3-4 m în diametru). Înrădăcinarea este profundă, pivotantă.
Tulpina dreaptă, cilindrică, cu scoarţa cenuşie-verzuie, mult timp netedă; mai târziu cu ritidom
solzos, cenuşiu închis, relativ subţire. Coroana compactă, piramidală, cu vârful ascuţit în tinereţe (cu
excepţia exemplarelor umbrite), la vârste înaintate în "cuib de barză" (lujerul terminal creşte mai puţin
decât lujerii laterali).
Lujerii netezi, scurt păroşi, cenuşii-verzui, cu muguri nerăşinoşi (cu excepţia celor terminali),
ovoizi.
Acele de 2-2,5(3) cm lungime, pe dos cu două dungi late, albe, terminate într-un peţiol scurt,
răsucit, pectinate pe lujerii umbriţi (două rânduri de ace: unele lungi de 2-3 cm, altele mai scurte, de
1,5-2 cm), cu vârful emarginat sau obtuz; cele de la vârful coroanei în perie pe faţa superioară a
lujerului, mai rigide şi cu vârful ascuţit.
Florile unisexat-monoice, cele mascule în amenţi galbeni-verzui sau roşietici, de 1-1,5 cm
lungime, cele femele verzui, erecte.
Conurile de 10-20 cm lungime, erecte; solzii cu pete de răşină, cei din zona mediană a conului la
fel de lungi ca şi de laţi sau puţin mai laţi decât lungi. Bracteea evidentă, ieşită dintre solzi, răsfrântă
peste solzul imediat inferior, spre vârf cu o parte mai lăţită (spatulă) terminată într-un vârf acuminat.
Seminţele sunt relativ mari (7-9 mm lungime) şi grele (circa 23000 la 1 kg), gălbui-brune,
muchiate, cu pungi de răşină în tegument (se alterează repede), concrescute cu o aripioară gălbuie-
roşcată, mai lată şi rotunjită la vârf, lungă de circa 1,5-1,7 cm.
Areal. Este o specie autohtonă cu areal exclusiv european, mai puţin răspândită decât molidul
(fig. 1). Se întâlneşte mai frecvent în ţinuturile muntoase centrale şi sud europene, în Jura, Alpi, Vosgi,
Pădurea Neagră, Carpaţi, Alpii Dinarici, Apenini, Balcani etc. În aceste teritorii arealul său este
discontinuu, fragmentat, mai ales în aria estică de răspândire. În Europa vestică se găseşte insular, în
câteva puncte, ca în Platoul Central al Franţei, în Pirinei sau în Normandia. Limita nordică a bradului
nu depăşeşte paralela de 55 °, iar cea estică este delimitată de arcul carpatic. Înaintează mai mult în
altitudine în sudul ariei sale de răspândire, ca pe Etna, unde ajunge până la circa 1950 m altitudine.
Altitudinea maximă se înregistrează în Alpii Maritimi (2100 m).
În ultimii 200 de ani suprafaţa ocupată de brad s-a redus considerabil, astfel că, din totalul
suprafeţei păduroase, ea reprezintă în prezent: 15% în Elveţia, 13% în Grecia∗), 9,8% în Slovenia, 7%
în Austria, 6,8% în Turcia∗) şi numai 2% în Germania (Bachofen et al. citat de Bucher, 1999).
În ţara noastră ocupă circa 5% din suprafaţa împădurită (aproximativ 315 mii ha), situându-se pe
locul al doilea dintre gimnosperme, după molid.
Zonele de maximă răspândire se situează în Carpaţii Orientali (mai ales pe clina lor estică, între
400 şi 1200 m altitudine) şi în Carpaţii de Curbură, unde formează îndeosebi valoroase arborete de
amestec (amestecuri de răşinoase cu fag) sau arborete pure. În Carpaţii Meridionali deţine mai frecvent
o poziţie secundară în pădurile de amestec dominate de fag şi molid, mai ales în masivele de la est de
râul Olt. Reapare în proporţie mai mare în Munţii Banatului, îndeosebi în zona platoului calcaros al
Aninei-Oraviţa, unde coboară la altitudini mici, la dealuri, în domeniul pădurilor de foioase în
amestec. Această situaţie nu este singulară, fiind întâlnită şi în zona Carpaţilor de Curbură (în Munţii
Bârsei – la Noua şi Cristian), în Munţii Perşani (ca la Vulcan – lângă Braşov), iar în Bucovina
altitudinile minime se situează la circa 200-300 m. Cotele altitudinale minime se înregistrează
pe valea Nerei, în Banat (192 m), iar cele maxime în Carpaţii Meridionali, unde înaintează adeseori
până la 1300–1400 m, rar până la 1500 m şi numai excepţional, exemplare pitice, izolate, până la
1700–1750 m.
De remarcat că, în Munţii Apuseni, este puţin răspândit, mai ales în zona cristalină, unde apare
abia de la circa 770 m altitudine (Haralamb, 1963).

13
 Arealul său natural este inclus, de regulă, în cel al fagului, care îl depăşeşte mai ales la altitudini
mici.
Extinderea bradului pe cale artificială se dovedeşte dificilă, astfel că arealul său de cultură se
suprapune, în mare măsură, cu arealul natural.

Fig. 1 Arealul bradului (după harta EUFORGEN)

Cerinţe ecologice. Faţă de condiţiile climato-edafice, bradul este cea mai pretenţioasă dintre
speciile autohtone de răşinoase, fapt care rezultă cu uşurinţă şi din “încorsetările” arealistice discutate
anterior. Limitele sale de răspândire înspre nord sau răsărit, la altitudini mari sau mici, sunt
determinate climatic, întrucât este o veritabilă specie mezotermă, cu mare sensibilitate faţă de
îngheţurile târzii, mai ales în stadiul juvenil. Manifestă cerinţe mari faţă de umiditatea atmosferică
(specie umidofilă), iar pentru o bună dezvoltare are nevoie de precipitaţii suficiente (specie mezofilă).
Deşi suportă destul de bine gerurile de iarnă, cele foarte mari îi dăunează, fapt care explică
extinderea altitudinală şi latitudinală mai redusă în comparaţie cu fagul. Sensibilitate foarte mare faţă
de factorii climatici manifestă în special plantulele, dar şi seminţişurile tinere, afectate adeseori de
îngheţurile târzii, gerurile mari de iarnă, secetă, vânturile uscate, care fac aproape imposibilă
regenerarea bradului în afara adăpostului oferit de arboretul matur.
Zonele cu inversiuni termice (aşa numitele “găuri de ger”) sunt evitate sistematic de brad. La
altitudini mici factorul climatic care limitează cel mai mult prezenţa bradului este umiditatea. Limita
de suportanţă a bradului se consemnează la circa 600 mm precipitaţii pe an, iar optimul ecologic se
situează în zonele cu 800-1000 mm precipitaţii pe an. Nu îi prieşte nici climatul oceanic, ceea ce
explică lipsa sa din pădurile Europei vestice.
Temperamentul bradului este pronunţat de umbră (temperament delicat), fiind depăşit din acest
punct de vedere, dintre speciile indigene de gimnosperme, doar de tisă. Capacitatea sa de a rezista la
umbră este atât de mare încât poate supravieţui la numai 1/80 din intensitatea luminii în teren
descoperit (în stadiul de plantulă chiar 1/100 - Zentgraf citat de Bucher, 1999). Rezistă mult timp la
umbrire accentuată, chiar până la 40-50 de ani, rămânând însă pipernicit şi formând coroane rare,
lăţite, tabulare. Aceste exemplare, dacă sunt puse în lumină, încă îşi pot reactiva creşterile, dar vor
manifesta multă sensibilitate faţă de factorii de stres iar creşterile pe care le realizează vor fi mult
diminuate. Totodată, ca urmare a temperamentului pronunţat de umbră, la arborii puşi brusc în lumină
apare fenomenul de coronare, formându-se crăci lacome, situaţie care se asociază adeseori cu apariţia
14
stării de devitalizare. De asemenea, temperamentul delicat şi sensibilitatea mare a plantulelor şi
puieţilor tineri faţă de insolaţie, ger, îngheţuri
târzii etc., reclamă măsuri speciale de protecţie şi alegerea corespunzătoare a terenului pentru
producerea puieţilor în pepiniere.
Bradul este pretenţios faţă de condiţiile din sol, situându-se şi din acest punct de vedere în fruntea
gimnospermelor autohtone. Optimul ecologic, şi ca atare, creşterile cele mai frumoase şi regenerarea
naturală cea mai bună se înregistrează pe solurile profunde, bogate în elemente minerale şi în baze de
schimb (eubazice- mezobazice), cu potenţial trofic ridicat (mezotrofe la megatrofe), constant şi bine
aprovizionate cu apă, întrucât bradul este mezofit-mezohigrofit. Aceste cerinţe sunt îndeplinite în
arealul bradului îndeosebi de euticambosolurile cu textură lutoasă sau luto-argiloasă, formate pe
coluvii sau eluvii fertile, pe conglomerate poligene, dar mai ales pe rocile marno-gresoase ale flişului
cretacic şi paleogen (cazul multor arborete din zona de curbură internă a Carpaţilor, pe Valea
Prahovei, sau din curbura externă, ca în brădetele de la Soveja, în Vrancea).
De remarcat că, în cazul brădetelor carpatice, apar uneori situaţii de compensări între factorii
climatici şi cei edafici, condiţionând astfel răspândirea şi productivitatea speciei. Astfel, la altitudini
mici sau în regiuni sudice sporul de căldură şi uscăciunea relativă a climatului pot fi compensate prin
regimul hidrologic mai favorabil din sol, dacă textura acestuia este mai fină (luto-argiloasă). Dacă însă
drenajul solului este normal sau chiar uşor activ, ca pe solurile formate pe gresii (gresia de Tarcău
ş.a.), determinantă pentru buna dezvoltare a bradului devine umiditatea atmosferică, astfel că, în
asemenea situaţii, bradul se instalează preferenţial pe versanţii umbriţi sau/şi pe firul văilor.
Uscăciunea, fie ea şi temporară, nu este acceptată de brad, astfel că suboptimul ecologic apare
începând de la circa 700 mm precipitaţii medii anuale în jos, mai ales pe solurile nisipo-lutoase sau
chiar luto-nisipoase. În acelaşi timp, nici excesul de umiditate în sol nu este favorabil bradului, ceea ce
explică atingerea nivelului de limită de suportanţă ecologică pe solurile cu textură prea fină, argiloase,
pseudogleice, amfigleice, gleizate etc. Nu suportă inundaţiile şi evită solurile mlăştinoase.
Situaţii de limită de suportanţă ecologică se înregistrează şi pe soluri superficiale, cu volum edafic
mic, de 0,15 – 0,30 m3/m2, chiar dacă gradul de saturaţie în baze de schimb este ridicat (cazul
arboretelor formate pe rendzine litice).
O caracteristică interesantă a brădetelor carpatice o reprezintă atingerea nivelului ridicat de
productivitate aproape în exclusivitate pe soluri neutre sau moderat acide, bogate în elemente
minerale. În ţinuturile Europei Centrale, ca de exemplu în Vosgi, arborete deosebit de productive se
întâlnesc şi pe soluri acide, mai sărace în elemente minerale, situaţie care se datorează, probabil,
efectului compensator pe care-l exercită sporul pluviometric înregistrat în zona respectivă.
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice.
Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 60-70 ani (în optimul ecologic chiar la 40-50
ani), iar la arborii izolaţi la circa 30-40 ani. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani, dar în unele
zone de optim ecologic (valea Prahovei, Postăvarul ş.a.) fructificaţiile abundente se înregistrează la 1-
2 ani. În orice caz, fructificaţiile la brad se caracterizează prin constanţă şi abundenţă superioare celor
de la molid. Maturaţia este anuală, toamna, prin septembrie-octombrie, când conurile se
dezarticulează şi seminţele se împrăştie. Puterea germinativă a seminţelor este relativ mică, de 30-
50%. Datorită terebentinei şi uleiurilor pe care le conţin, seminţele râncezesc uşor, astfel că necesită
condiţii speciale pentru păstrare pe timpul iernii, până la semănare. Germinaţia este epigee şi se
produce primăvara devreme, în mustul zăpezii. Creşterea este foarte înceată în primii ani, când
plantula abia realizează 5-6 cm înălţime. Primul verticil de ramuri apare în anul al patrulea. Creşterile
în înălţime se activează considerabil abia după 15-20 de ani, când devin tot mai susţinute, pentru ca,
ulterior, după formarea “cuibului de barză”, să se reducă din ce în ce mai mult. Productivitatea
arboretelor de brad situate în condiţiile staţionale cele mai bune poate ajunge, la 100 de ani, la 10-12
m3/an/ha. În unele zone din Europa Centrală, arboretele pure de brad de productivitate superioară
realizează creşteri medii de 18 m3/an/ha sau chiar mai mari, la vârsta de 90-100 de ani (Bucher, 1999).
Longevitatea bradului este de până la 700(800) ani, fiind ceva mai mare decât a molidului.

15
 Planșa 2: Exemplificări morfologice pentru determinarea bradului

♀
♂

2.2.2. Abies nordmanniana (Stev.) Spach

- Brad de Caucaz –
Morfologie (planşa 3). Arbore de mărimea I, până la 50(60) m înălţime. Coroana este regulată,
piramidală, deasă, verde închis.
Lujerii sunt la început verzui-gălbui, apoi bruni, glabri sau fin şi scurt pubescenţi (după
provenienţă). La ramificaţiile laterale apare adeseori un al patrulea lujer divergent, sub lujerul
principal (acest caracter apare şi la Abies alba, dar mult mai rar).
Mugurii nerăşinoşi, ovoizi-acuţi, adeseori bruni-roşcaţi.
Acele, obişnuit mai viguroase decât la Abies alba (lungi de 2-3(3,5) cm, late de 2-2,5 mm), verzi-
închis, lucitoare pe faţă, cu două dungi albe de stomate pe dos, la vârf obtuze sau ştirbite; sunt dispuse
în perie pe faţa lujerului, orientate spre extremitatea ramurii.
Florile mascule sunt roşii lucitoare, iar cele femele verzi.
Conurile cilindrice, de 12-15 cm lungime şi 3-4 cm diametru, cu bractee exerte (ies dintre solzi),
cu vârful reflect. Solzii din zona mediană a conului sunt mai laţi decât lungi.
Seminţele sunt, obişnuit, ceva mai mari decât la Abies alba (11-14 mm lungime); aripioara brună-
deschis, la fel de lungă sau puţin mai mare decât sămânţa.
Areal (fig. 2). Arbore alohton, răspândit în ţinuturile din estul Mării Negre, în zonele montane ale
Caucazilor Occidentali şi în nord-estul Turciei (Anatolia). Cele mai reprezentative staţiuni sunt situate
între 1100 şi 1600 m altitudine. Apare însă şi la altitudini mai mici, până la 300 (500) m, de-a lungul
văilor, constituind arborete de amestec cu specii de foioase, mai ales cu fagul de Caucaz (Fagus
orientalis). La altitudini mari urcă până la 2100 m, aici dominând amestecurile cu Picea orientalis, iar
în staţiunile uscate se asociază cu Pinus sylvestris. În prezent arealul bradului de Caucaz este foarte
fragmentat, suprafaţa ocupată de acesta ridicându-se în Munţii Mării Negre la circa 13200 ha

16
(Yahyaoglu et al., citat de Ata, 1995). De asemenea, în Caucaz, arboretele pure de întindere mare sunt
destul de rare.

Fig. 2 - Arealul natural al speciei Abies nordmanniana (Stev.) Spach (după Ata, 1995)

În ţara noastră culturile experimentale din fondul forestier sunt puţine, şi ca atare, neconcludente,
fiind în marea lor majoritate amplasate la dealuri şi chiar în şleauri de luncă (de exemplu, la Simeria -
Dumitriu-Tătăranu et al., 1988).
Cerinţe ecologice. Marea majoritatea a populaţiilor de brad de Caucaz sunt adaptate la un climat
montan, motiv pentru care rezistenţa la ger (iarna se înregistrează temperaturi de -35..-40ºC) şi chiar la
îngheţuri târzii, care se produc uneori şi vara, prin iulie, este considerată superioară bradului alb,
deoarece porneşte în vegetaţie mai târziu. Suportă cu dificultate deficitul de apă din sezonul estival, cu
excepţia unor populaţii de mică altitudine, care prezintă înclinaţii relativ xerofitice.
Faţă de sol, la fel ca şi bradul indigen, se dovedeşte pretenţios, preferând pe cele bogate, profunde,
humifere, cu textură mijlocie, cu pH între 4,5 şi 7. Nu îi priesc solurile prea uscate sau prea umede, dar
umiditatea atmosferică ridicată îi este favorabilă.
Temperamentul său este de umbră, dar nu atât de delicat ca al bradului indigen, ceea ce permite
punerea mai rapidă în lumină (Jacamon, 1979).
Ca şi alte specii de brazi, manifestă sensibilitate faţă de poluarea globală sau locală a atmosferei,
dar este considerat mai rezistent decât bradul alb faţă de poluanţi cu oxizi de sulf.

Planșa 3: Exemplificări morfologice pentru determinarea bradului de Caucaz

2.2.3. Abies concolor (Gord. et Glend.) Lindl.

- Brad argintiu -

17
 Morfologie (planşa 4). Arbore de până la 40 m înălţime, în arealul natural (America de Nord),
la noi până la 25-30 m, cu coroana regulat - piramidală, cenuşie-argintie, iar scoarţa este cenuşie-
deschisă, mult timp netedă, cu pungi de răşină aromată.
Lujerii sunt cenuşii-verzi sau verzi-gălbui, glabri sau fin şi slab păroşi, cu muguri ovoizi-
subglobuloşi, răşinoşi, obtuzi sau rotunjiţi la vârf.
Acele pectinate, falcate spre faţa superioară a lujerului, lungi (4-6 cm), acute sau rotunjite la
vârf, pe ambele feţe cu numeroase dungi de stomate (de aici nuanţa caracteristică, argintie-
albăstruie, uneori verde-albăstruie). Strivite degajă un miros aromatic, de citrice.
Conurile cilindrice, de 7-12 cm lungime şi 3-5 cm diametru, înainte de maturitate verzui sau
roşii-purpurii, apoi brune. Solzii carpelari mai laţi decât lungi, cu bracteele ascunse, fără apex;
spatula gălbuie.
Seminţele de circa 1 cm lungime, sunt cuneiforme, lucioase, brune-gălbui, cu aripa
aproximativ la fel de lungă ca sămânţa.
Areal (fig. 3). Specie alohtonă,
răspândită în vestul Americii de Nord,
unde arealul său este relativ frag-
mentat, divizat în două zone mai
importante. Prima zonă, care este de
mai mare răspândire, cuprinde Munţii
Stâncoşi, înaintând înspre nord până
în statul Idaho, iar înspre sud până în
Mexic. A doua zonă cuprinde pădurile
limitrofe Oceanului Pacific, în Munţii
Cascadelor, în statele Oregon şi
California. În Munţii Stâncoşi se în-
Fig. 3- Arealul natural al speciei Abies tâlneşte la altitudini cuprinse între
concolor (Gord. et Glend.) Lindl.. (după Harlow 1800 şi 3200 m. Formează arborete
et Harrar, 1958)
de amestec cu duglasul albastru, pinul
galben, molidul de Arizona, molidul înţepător ş.a.
Cerinţe ecologice. Bradul argintiu este bine adaptat la rigorile climatului montan. Totuşi, în
primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. Rezistă relativ bine la
secetă, pe soluri bine drenate, nisipo-lutoase. Faţă de sol se dovedeşte, în general, mai puţin
pretenţios decât multe dintre speciile de brazi. Suportă bine praful şi fumul din centrele
industriale, dar este sensibil faţă de poluarea cu fluor şi cu oxizi ai azotului şi sulfului. Datorită
coloritului acelor este foarte apreciat ca arbore ornamental.

Planșa 4: Exemplificări morfologice pentru determinarea bradului argintiu

18
2.2.4. Abies grandis (Dougl.) Lindl.
- Brad uriaş, Brad de Vancouver -
Morfologie (planşa 5). Este unul dintre cei mai mari arbori din vestul Americii de Nord,
realizând până la 70-80 m înălţime (chiar 100 m - Rehder, 1960) Are coroana piramidală şi scoarţa cu
numeroase pungi de răşină mari, la vârste înaintate brună-negricioasă, solzoasă.
Lujerii sunt verzi-măslinii până la bruni-gălbui (bruni-verzui), glabri, lucitori, cu muguri ovoizi,
răşinoşi; caracteristic, mugurii sunt cenuşii-violacei.
Acele pectinate, aproape distice, pe două rânduri (cele de pe faţa superioară a lujerului mai
scurte), de 3-6 cm lungime şi 2-2,5 mm lăţime, flexibile, neînţepătoare, cu două dungi de stomate pe
dos; zdrelite degajă miros de citrice.
Conurile sunt cilindric-conice, de 5-10(12) cm lungime; au bracteele ascunse între solzi, cu
spatula triunghiular-cordiformă.
Areal (fig. 4). Specie alohtonă, originară din vestul Americii de Nord, unde arealul său cuprinde
pădurile din zona de coastă a Pacificului, din California până în Columbia Britanică, iar înspre
interiorul continentului depăşeşte cu puţin limita nordică a statului Idaho, urcând în altitudine până la
circa 1200-1500 m.

Fig. 4 - Arealul natural al speciei Abies grandis (Dougl.) Lindl. (după Harlow et Harrar, 1958)

Cerinţe ecologice. În arealul natural vegetează în zone influenţate vădit de climatul oceanic
relativ dulce şi umed.
În tinereţe manifestă o mare sensibilitate faţă de îngheţurile târzii.
Preferinţele sale faţă de staţiunile cu climat moderat reclamă folosirea în cultură, la noi, în zonele
de dealuri şi în cele montane, adăpostite, ferite de excese termice, din ţinuturi cu precipitaţii suficiente,
cum sunt cele din vestul ţării. Se dovedeşte sensibil faţă de deficitul de umiditate din sol. De altfel,
înrădăcinarea mai puţin profundă decât la bradul alb îl recomandă pentru a fi cultivat pe soluri slab
hidromorfe (Jacamon, 1979). Pe soluri profunde, bogate în elemente minerale, bine
aprovizionate cu apă şi în zone ferite de excese termice manifestă o mare vigoare de creştere,
îndeosebi după vârsta de 15-20 de ani. Este relativ sensibil faţă de poluarea globală.

Planșa 5: Exemplificări morfologice pentru determinarea bradului uriaș

19
 Să ne reamintim...

> Arborele pagodelor are frunze căzătoare, lujeri geniculați, semințe denumite galbulus;
> Speciile genului Abies sunt unisexuat monoice;
> Bradul (Abies alba) are frunze pectinate;
> Bradul prezintă temperment ombrofil;
> Formula ecologică a bradului: Central-vest european, montan (colinar), mezoterm,
mezofil, umidofil, ombrofil, eubazic-mezobazic, mezotrof-eutrof, mezofit-mezohigrofit
> Bradul argintiu și bradul uriaș sunt originare din America de Nord

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 1,2,3,4 și 5 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Identificați similitudinile și diferențele morfologice dintre cele 4 specii ale genului
Abies

.
.
.
.
.
.
.
.
.
.

20
Unitatea de învăţare III. Specii din genurile:Tsuga, Pseudotsuga și
Larix

Cuprins
3.1. Tsuga canadensis………………………………………………………………………21
3.2. Genul Pseudotsuga – caractere generale………………………………………..…22
3.2.1. Pseudotsuga menziesii var. menziesii…………………………………………..23
3.2.2. Pseudotsuga menziesii var. glauca …………………………………………….26
3.3. Genul Larix – caractere generale……………………………………………….…..27
3.3.1. Larix decidua………………………………………………………………………27
3.3.2. Larix kaempferi……………………………………………………………………30

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

3.1. Tsuga canadensis (L.) Carr.

- Ţuga -
Morfologie (planşa 6). Arbore de mărimea a II-a, doar ocazional, în arealul natural
(America de Nord) realizează până la 30 m înălţime. Coroana lat-piramidală, cu ramuri
lungi, subţiri şi cu vârful curbat, aproape pendente (îndeosebi cele de la partea superioară
a coroanei). Scoarţa cenuşie-negricioasă, cu ritidom relativ subţire, îngust crăpat.
Lujerii subţiri şi flexibili, gălbui-bruni, fin păroşi, cu perniţe slab proeminente şi
decurente.
Acele de 8-18 mm lungime, descrescătoare ca lungime de la bază spre vârful lujerului;
au vârful rotunjit sau slab emarginat, sunt mai late în treimea inferioară, pe faţă sunt verzi-
închis, lucitoare şi pe dos cu două dungi albe. Un rând de ace stau culcate pe faţa
superioară a lujerului, orientate spre vârful acestuia, cu stomatele în sus.
Conurile sunt cele mai mici de la speciile familiei Pinaceae, de circa 2 cm, ovoide, cu
solzii rotunjiţi şi bracteele mici, nevizibile; sunt scurt pedunculate, terminale, la început
erecte, apoi pendente sau oblic-descendente. După desfacerea solzilor şi împrăştierea
seminţelor rămân un timp pe ramuri.
Seminţele mici, de circa 2-4 mm lungime, aripa de 4-8 mm lungime, concrescută cu
sămânţa.
Areal (fig. 5). Specie alohtonă, originară din estul Americii de Nord, din sud-estul
Canadei până în Munţii Appalachi. Înspre interiorul continentului avansează cel mai mult
de o parte şi de alta a paralelei 45°, în zona Marilor Lacuri.
La noi s-a cultivat preponderent în grădini botanice şi parcuri dendrologice sau în
zonele verzi.
Cerinţe ecologice. Manifestă o bună rezistenţă faţă de ger şi îngheţurile târzii sau
21
timpurii. Tolerează tipuri foarte variate de sol, în schimb, creşteri active realizează numai
pe cele bogate, profunde, revene. Are exigenţe relativ mari faţă de umiditatea din aer şi
sol.
Rezistă foarte bine la umbrire, putând să supravieţuiască în subetajul pădurilor
închise, chiar câteva decenii. Se poate acomoda şi dezvolta şi în plină lumină.

Fig. 5 - Arealul natural al speciei Tsuga

canadensis L. (Carr.) (după Harlow et
Harrar, 1958)

Planșa 6: Exemplificări morfologice pentru determinarea

speciei Tsuga canadensis

3.2. Genul Pseudotsuga – caractere generale

Scoarţa mult timp netedă, cu pungi de răşină. Lujerii sunt subţiri, flexibili, cu umeraşi
scurţi, nedecurenţi, pe care stau acele. Ramurile se recunosc uşor după mugurii mari,
ovoid-conici sau fusiformi, cu vârful ascuţit, roşcaţi. Acele liniare, turtite, cu vârful
ascuţit şi dungi de stomate pe dos. Florile unisexuat-monoice, amentiforme. Conurile
terminale, pendente, cu solzii rotunjiţi la vârf. Caracteristic, au bracteele lungi, vizibile, cu
trei vârfuri (cel median acicular şi mai lung). Seminţele aripate, fără pungi de răşină;
maturaţia anuală.

22
 3.2.1. Pseudotsuga menziesii( Mirbel) Franco var. menziesii
[P. taxifolia (Lamb.) Britt.; P. douglasii (Lindl.) Carr.]
- Duglas verde, Duglas, Brad-duglas -

Morfologie (planşa 7). Arbore de foarte mari dimensiuni, în arealul natural (America
de Nord) obişnuit peste 60 m înălţime, excepţional chiar peste 115 m (Farrar, 1996).
Recordul absolut este menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7,6 m în
diametru (Pardé, 1994).
Tulpina este dreaptă, cilindrică, se elaghează relativ greu. Scoarţa cenuşie, cu pungi
de răşină plăcut mirositoare; formează ritidom gros, suberos, adânc crăpat, la început
format numai la baza trunchiului, ulterior avansează tot mai mult pe tulpină. Coroana
piramidală, cu verticile regulate, ramurile aproximativ perpendiculare pe trunchi.
Lujerii sunt subţiri, pubescenţi, rar glabri, la început oranj-pal, apoi brun-roşcaţi sau
cenuşii-bruni, cu mugurii ovoid-conici sau fusiformi, roşcaţi-vişinii, de până la 7-10 mm
lungime.
Acele liniare, drepte, lungi de 2-3 cm şi late de numai 1-1,5 mm, cu vârful ascuţit,
moi, turtite, cu două dungi albe înguste pe dos; zdrobite degajă miros aromat, de citrice.
Stau pe perniţe mici, nedecurente şi sunt dispuse relativ pectinat.
Florile mascule axilare, cilindrice până la conice, galbene-roşcate; cele femele
terminale, ovoid-înguste, verzi până la roşii-purpurii.
Conurile ovoidale, de 5-10 cm lungime, pendente, scurt pedunculate; solzii rotunjiţi la
vârf, bracteele ies mult dintre solzi, orientate spre vârful conului. La maturitate solzii se
îndepărtează şi eliberează seminţele. Conurile cad întregi. Seminţele de circa 5-7 mm
lungime, nerăşinoase, prinse de o aripă lungă de 7-11 mm.
Areal general (incluzând cele
trei varietăţi care vor fi descrise
mai jos - fig. ). Specie alohtonă,
una dintre cele mai importante din
ţinuturile vestice ale Americii de
Nord, unde ocupă două zone mai
importante: una de-a lungul coastei
Oceanului Pacific (Munţii Coastei,
Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra
Nevada), alta înspre interiorul
continentului (Munţii Stâncoşi), de
unde coboară mult în sud, până în
Munţii Mexicului, la circa 19°
latitudine nordică. Limita nordică a
arealului său se înregistrează în
Columbia Britanică, la circa 55°
latitudine nordică. De-a lungul
coastei Pacificului, arealul natural
se întinde pe circa 2200 km, dar în
interiorul continentului, de-a lungul
Munţilor Stâncoşi până în Munţii
Mexicului, distanţa dintre limita
nordică şi cea sudică este evi-
dent mai mare, de circa 4500
km (Herman, 1999). Dezvoltarea Fig. 6 - Arealul natural al speciei
longitudinală a arealului este, de Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco.
asemenea, semnificativă, astfel că, (după Hermann et Lavender, citaţi de Hermann, 1999)
de la ţărmurile Pacificului şi până în zona de maximă extindere (versanţii estici ai

23
Munţilor Stâncoşi), distanţa este de circa 1500 km. Altitudinile minime se înregistrează în
ţinuturile nordice ale arealului său, de la nivelul oceanului până la 600-900 m. Limitele
altitudinale superioare diferă în cele două zone de areal: urcă până la circa 1600 m
altitudine în zona montană a coastei Pacificului şi până la 3200 m în sudul Munţilor
Stâncoşi (cel mai înalt punct din arealul său este situat la 3260 m, pe Muntele Graham, în
sud-estul Arizonei).
Valoarea silvoproductivă şi calităţile aparte ale lemnului au făcut ca duglasul verde să
fie cultivat şi în alte zone de areal, în Europa sau în alte regiuni cu climă temperată, în
Noua Zeelandă (Farrar, 1997). În Europa, culturi forestiere au fost instalate începând de
acum circa 150 de ani, fiind plantat pe suprafeţe mai mari în a doua jumătate a secolului al
XX-lea, îndeosebi în ţinuturile central-vestice. Astfel, în ţările din Uniunea Europeană,
duglasul ocupă la ora actuală circa 640000 ha. Cele mai multe culturi se găsesc în
Franţa (circa 320000 ha), Germania (circa 152000 ha) şi Marea Britanie (aprox. 48000
ha)–Champs citat de Hermann, 1999). În emisfera sudică, cele mai mari suprafeţe se
găsesc în Noua Zeelandă (circa 71000 ha în anul 1990)–Neumann citat de Hermann, 1999.
La noi, exemplarele cele mai vârstnice, de peste 100 de ani, sunt în Moldova, în
Ocolul Silvic Fântânele (Bacău). După datele publicate de Lăzărescu şi Ionescu (1964),
cele mai frumoase arborete de duglas sunt în vestul ţării, în ocoalele silvice Marghita,
Aleşd, Dobreşti, Beiuş şi Lugoj, dar şi la Anina - în sud-vest, la Cacica şi Fântânele - în
Moldova ş.a.
Arealul de cultură al duglasului verde, în ţara noastră, însumează în prezent circa
12700 ha, cu mult mai puţin decât se afirma în urmă cu circa trei decenii (30000 ha?).
Culturile existente au fost instalate în staţiuni de o mare eterogenitate, din zonele colinare
joase sau chiar de la câmpie şi până în zona montană, la circa 1400 m altitudine, astfel că,
în aceste condiţii, comportarea duglasului în unele culturi nu a fost cea aşteptată.
Cerinţe ecologice. Sub raport climatic, duglasul verde prezintă o variabilitate destul
de mare, fapt care rezultă şi din analiza arealului său larg din patria de origine, aşa că,
existenţa raselor geografice şi a ecotipurilor climatice nu surprinde.
Populaţiile din arboretele naturale din zona de coastă a Pacificului se caracterizează
prin adaptabilitate faţă de climatul moderat şi umed, cu evidente influenţe oceanice. În
Munţii Coastei, de exemplu, cantitatea de precipitaţii în anumite arborete de duglas verde
ajunge la 2000-3500 mm/an, iar temperaturile minime de iarnă nu coboară decât foarte rar
sub -20°C (temperatura medie a lunii ianuarie variază între -2 şi +3°C, iar a lunii iulie
între 20-27°C). Climatul deosebit de favorabil din zona respectivă, unde practic nu există
secete de vară, favorizează apariţia unor arborete colosale. Sunt însă şi staţiuni de duglas
verde, ca de exemplu între Munţii Coastei şi Munţii Stâncoşi, unde precipitaţiile medii
anuale oscilează între 600-700 m şi 1000 mm, iar minimele termice absolute sunt mult
mai coborâte, ajungând la -30°C. Se consideră că valoarea de 600 mm precipitaţii pe an
constituie o limită critică pentru duglasul verde.
În aceste condiţii, pentru reuşita culturilor, în ţara noastră, contează foarte mult
zona de origine a seminţelor. Astfel, pentru culturi în zona montană sunt recomandate
provenienţele Washington, Oregon şi Columbia Britanică (zona Munţilor Stâncoşi), iar
pentru plantaţii în zona colinară sunt mai indicate provenienţele de pe versanţii estici ai
Munţilor Cascadelor.
La noi în ţară, arboretele vârstnice denotă o bună comportare faţă de ger şi îngheţuri.
Totuşi, rigorile climatului continental au afectat o serie de plantaţii tinere, ca în deceniul
1970-1980, când gerurile puternice, îngheţurile târzii şi insolaţia au acţionat ca factori
limitativi, provocând vătămări semnificative. După At. Haralamb (1963), în culturile
efectuate la noi s-a constat că, în primii cinci ani, nu suportă temperaturi mai coborâte de -
25°C, mai ales dacă puieţii sunt incomplet acoperiţi de zăpadă, îndeosebi în intervalul
februarie-martie, când insolaţia şi temperaturile scăzute determină uscarea lujerului
terminal. De asemenea, seceta prelungită de vară poate fi dăunătoare, cauzând uscarea
exemplarelor tinere în vârstă de până la 10-25 ani. Cele mai stabile şi mai productive
culturi de duglas, în ţara noastră, se află în vestul ţării, în condiţii de climat moderat, în
staţiuni din subetajul fagului, cu temperaturi medii anuale de 7-9(10)°C şi precipitaţii

24
relativ ridicate, de peste 700-800 mm pe an, din care 550-650 mm în sezonul de vegetaţie.
Se constată că, la noi ţară, duglasul verde prezintă multe analogii cu bradul în privinţa
cerinţelor faţă de climă, comportându-se ca o specie mezotermă, mezofilă-umidofilă.
Totuşi, poate fi creditat ca ceva mai rezistent la uscăciune decât bradul, putând fi coborât
până în gorunete. Aşa se explică buna sa comportare într-o serie de plantaţii din zonele de
dealuri din vestul Transilvaniei şi din Banat, unde iernile relativ blânde, îngheţurile
periculoase puţin frecvente şi precipitaţiile ridicate au asigurat reuşita culturilor.
Creşterile active sunt condiţionate în mare măsură şi de condiţiile favorabile din sol.
Preferă solurile profunde, bine drenate, aerisite, cu umiditate normală. Suportă mai bine
perioadele de secetă dacă în sol se găsesc rezerve suficiente de
umiditate, fără însă a manifesta afinitate pentru solurile compacte, argiloase,
pseudogleizate, faţă de care se dovedeşte mai sensibil decât bradul.
Temperamentul duglasului este de semiumbră. Puieţii de vârste mici se pot dezvolta
chiar în teren descoperit, în plină lumină, doar cu un uşor adăpost lateral sau de deasupra.
Însuşiri biologice. Maturitatea duglasului verde este timpurie, la circa 30-40 ani, dar
uneori se poate realiza chiar mai repede. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani, iar
maturaţia este anuală. Puterea germinativă a seminţelor este de 40-60%. Dacă sunt
păstrate în condiţii adecvate de temperatură şi umiditate, pot germina acceptabil chiar
după un număr mare de ani (după Farrar,1997, viabilitatea seminţelor poate fi păstrată
până la 10-20 ani!). Creşterea devine activă şi susţinută chiar după 2-3 ani, depăşind
celelalte răşinoase indigene. Creşterile maxime se înregistrează între 20 şi 30 de ani. Este
o remarcabilă specie repede crescătoare, manifestând în tinereţe o mare capacitate de
concurenţă interspecifică. În staţiuni optime poate să producă, până la circa 140 de ani,
aproximativ 16-17(20) m3/an/ha (în unele arborete din optimul ecologic, în patria de
origine, productivitatea realizată la vârste între 50 şi 80 de ani ajunge la 25 m3/an/ha sau
chiar mai mult (Scott citat de Hermann, 1999). Longevitatea este foarte mare, de până la
700(1000) de ani.

Planșa 7: Exemplificări morfologice pentru determinarea

duglasului verde

25
3.2.2. Pseudotsuga menziesii var. glauca (Beissn.) Franco
- Duglas albastru, Duglas brumăriu -

Morfologie (planşa 8). Arbore de mărimea I, până la 45-50 m în patria de origine

(America de Nord).
Se deosebeşte de duglasul verde prin:
Ritidomul mai subţire şi mai puţin suberos.
Acele mai scurte (1,5-2 cm), mai rigide; caracteristic, sunt verzi-albăstrui, îndeosebi
cele de un an.
Conurile mai mici, de 5-6 cm lungime, cu bracteele tot trilobate, însă puternic
răsfrânte peste solzii inferiori.
Arealul natural ocupat de duglasul albastru este semnificativ, incluzând regiunile
înalte ale Munţilor Stâncoşi (v. fig.6).
Arealul celor două varietăţi de duglas (verde şi albastru) este, pe ansamblu, bine
delimitat. Totuşi, în anumite zone ele se găsesc în contact, rezultând o varietate (formă?)
de tranziţie – caesia (Debazac, 1964), întâlnită în nordul statului Washington şi în sud-
estul Columbiei Britanice.
Duglasul albastru formează arborete de amestec cu Pinus ponderosa, Pinus contorta,
Larix occidentalis, Picea engelmannii, Abies concolor, Pinus monticola ş.a.
În ţara noastră a fost cultivat mult mai puţin decât duglasul verde, iar plantaţiile au
fost făcute în condiţii foarte variate, din stejărete (Ocolul Silvic Târgu Mureş) până în
etajul pădurilor de molid (Ocolul Silvic Falcău).
O situaţie aparte o constituie cultura realizată într-o staţiune aflată la contactul cu
silvostepa, la Cobia (Ocolul Silvic Segarcea), unde, în urmă cu circa 80 de ani, s-a înfiinţat
o plantaţie pe circa 4,5 ha. Desigur că alternativa efectuării de plantaţii cu gimnosperme
într-o astfel de staţiune a reprezentat o mare provocare. Probabil că s-a ajuns la decizia
respectivă în urma cunoaşterii faptului că, în arealul său natural, duglasul albastru se
întâlneşte în unele staţiuni cu numai circa 600 mm precipitaţii anuale, împreună cu Pinus
ponderosa (minim 410 mm precipitaţii pe an în zona sudică a Munţilor Stâncoşi). Totuşi,
experimentul de la Cobia nu a dat rezultatele scontate, deoarece, deşi la început creşterile
au fost mult mai active decât ale stejarului brumăriu, totuşi, ulterior, o mare parte dintre
exemplarele de duglas albastru s-au uscat, dovedindu-se că precipitaţiile de numai 530
mm pe an, din care doar 300 mm în sezonul de vegetaţie, sunt insuficiente pentru o specie
montană, adaptată îndeosebi la cantităţi mai mari de precipitaţii, cu o altă repartiţie anuală
a acestora, cu umiditate atmosferică mult mai ridicată ş.a.m.d.
Duglasul albastru este o specie excelentă pentru spaţiile verzi, valoarea
sa ornamentală fiind determinată, în primul rând, de coloritul caracteristic al acelor.

Planșa 8: Exemplificări morfologice pentru determinarea

duglasului albastru

26
 3.3. Genul Larix Mill. - caractere generale
Arbori cu coroana rară şi ramuri orizontale, dispuse în verticile neregulate. Trunchiul
cu ritidom crăpat, solzos. Lujerii sunt lungi (macroblaste) şi scurţi (brahiblaste). Mugurii
sunt mici, subglobuloşi. Frunzele căzătoare, aciculare, moi; pe lujerii lungi solitare,
inserate spiralat, iar pe cei scurţi în fascicule bogate. Florile unisexuat-monoice; cele
femele apar pe lujerii scurţi, erecte, cele mascule în amenţi sferici sau ovoidali. Conurile
rămân întregi, sunt mici, globuloase sau ovoidale; la unele specii bracteele sunt ascunse
între solzi, la altele sunt exerte. Maturaţia anuală. Seminţele mici, aripate, fără pungi de
răşină.

3.3.1. Larix decidua Mill. ssp. carpatica

(L. decidua var. polonica Auct.)
- Larice, Zadă, Crin -

Morfologie (planşa 9). Arbore autohton de mărimea I, de până la 40-50 m înălţime şi

1-2 m în diametru. Înrădăcinarea pivotant-trasantă. Tulpina dreaptă sau curbată
(însăbiată), cu scoarţa tânără cenuşie; ritidomul gros, adânc crăpat, se desprinde în plăci
neregulate, crăpăturile în profunzime (la arborii vârstnici) roşii-violacei.
Coroana piramidală, relativ largă la exemplarele izolate, adeseori asimetrică la cele
din masiv, datorită fototropismului accentuat, relativ scurtă, rară, formată din verticile
neregulate; ramurile de ordinul I orizontale.
Lujerii sunt subţiri, flexibili, pendenţi, gălbui, glabri, cu muguri mici, subgloboloşi,
din care în anii următori se vor forma brahiblaste. Lujerii scurţi sunt cenuşii-negricioşi, ca
un mugure terminal.
Acele căzătoare, lungi de 1-3 cm, moi, verzi-deschis, solitare pe lujerii lungi, relativ
rare, în smocuri bogate (câte 30-40) pe lujerii scurţi. Toamna, înainte de cădere, devin
gălbui-portocalii.
Conurile ovoidale sau subglobuloase, mici (2-3 cm), brune-deschis la maturitate, cu
solzi convecşi, rotunjiţi sau emarginaţi la vârf; stau pe pedunculi scurţi, recurbaţi.
Bracteele ascunse între solzi.
Seminţele de 3-4 mm lungime, nerăşinoase, concrescute cu o aripă de 7-8 mm.
Plantula cu 5-7 cotiledoane divergente, dispuse radiar.
Areal (fig. 7). Laricele pre-zintă
un areal fragmentat, care include
îndeosebi teritorii montane, dar şi
unele ţinuturi de mică altitudine. În
Alpii Occidentali ai Franţei (Alpii
Maritimi, Dauphiné, Savoia) şi ai
Elveţiei se întâlneşte în etajul
montan superior şi în subalpin
(ajunge până la 2400–2500 m),
Fig. 7- Arealul natural al speciei Larix decidua Mill.
alcătuind arborete pure sau de
amestec cu Pinus cembra şi Pinus mugo var. rostrata. În Alpii Centrali şi Orientali
coboară până la altitudinea de circa 350–400 m.
În Munţii Sudeţi, laricele constituie arborete de amestec, mai ales cu fagul, la
altitudini cuprinse între 300 şi 800 m [var. (ssp. ?) sudetica], în timp ce în Munţii Tatra
amplitudinea altitudinală este destul de mare, între 700 m (unde se asociază cu pinul
silvestru) şi 1800 m (în amestec cu molidul şi cu zâmbrul) - var. (ssp.?) carpatica.
Altitudinile cele mai mici se înregistrează în Polonia, de-a lungul Văii Vistulei, între 150
şi 600 m [var. (ssp. ?) polonica].
Laricele natural din ţara noastră aparţine varietăţii (subspeciei?) carpatica, fiind
reprezentat de populaţii izolate, concentrate în cinci centre muntoase: Ceahlău, Ciucaş,
Bucegi, Lotru şi Apuseni.
În trecut, la noi în ţară, laricele era mult mai răspândit decât astăzi, când suprafaţa

27
ocupată de această specie, în arboretele naturale, s-a diminuat până la circa 4500 ha.
Reducerea drastică a suprafeţei laricetelor naturale se datorează exploatărilor intense care
s-au practicat de-a lungul timpului, ca urmare a valorii deosebite a lemnului.
Centrul de maximă răspândire se află în Bucegi, unde suprafaţa păduroasă cu
participarea naturală a laricelui este de circa 1570 ha, din care pe aproximativ 470 ha se
găseşte diseminat. Urmează apoi Munţii Lotrului, unde se întâlneşte în arborete naturale
pe circa 1380 ha, din care diseminat pe circa 620 ha (Gurean, 1999, 2000).
Cele mai multe arborete naturale se află la peste 1000 m altitudine, ajungând până la
limita zonei forestiere (1700–1750 m), sau chiar dincolo de aceasta (în Munţii Lotrului
până la 1900 m, în Bucegi până la 2050 m), dar numai sub formă de exemplare arbustive.
Altitudinile minime se înregistrează în Apuseni (circa 600 m), dar şi în această zonă urcă
uneori până la 1200 m.
Din cele circa 4500 ha ocupate de laricetele naturale, arboretele pure sunt doar pe
circa 350 ha. Formează arborete de amestec cu molidul, zâmbrul, fagul, bradul,
mesteacănul ş.a.
Începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în ţara noastră s-au realizat o serie de
culturi artificiale de larice, mai ales în ţinuturi montane, la altitudini de 600-1500 m.
Suprafaţa acestor culturi a ajuns în prezent la circa 18000 ha, mult mai puţin decât se
prognozase prin “Programul naţional de dezvoltare şi conservare a fondului forestier în
perioada 1976-2010”, prin care se preconiza ca în anul 2000 să se ajungă la 68000 ha.
Cerinţe ecologice . Fragmentarea arealului şi ecartul altitudinal mare al populaţiilor
naturale de larice pledează pentru considerarea neunitară a acestei specii în privinţa
cerinţelor sale faţă de climă. Ca regulă generală însă, cele mai multe şi mai reprezentative
laricete naturale vegetează în ţinuturi cu climat continental, caracterizate prin amplitudini
mari de temperatură, sezon de vegetaţie relativ scurt (în laricetele de mare altitudine din
Alpi şi din Carpaţi, uneori de numai 2,5-3 luni), ierni aspre şi îngheţuri frecvente. Aşa se
explică de ce în multe zone din Alpi sau din Carpaţi, în ţinuturi cu climat marcat de
continentalism accentuat, o serie de specii sensibile faţă de excesele termice, cum sunt
bradul sau fagul, lipsesc adesea din compoziţia arboretelor constituite de larice.
Pe de altă parte, existenţa unor populaţii de mică altitudine în Sudeţi, în Alpii Austriei
(unde coboară până la 400-500 m altitudine), dar mai ales pe valea Vistulei, în Polonia,
atestă disponibilităţile evidente ale laricelui şi pentru climate moderate, ceea ce vine în
sprijinul susţinerii ideii existenţei unor rase geografice destul de bine diferenţiate ecologic,
cât şi morfologic (îndeosebi după caracterele conurilor). În staţiunile de joasă altitudine
pot să apară însă vătămări cauzate de îngheţuri târzii, care pot surprinde laricele pornit în
vegetaţie. În privinţa precipitaţiilor, optimul ecologic al laricelui se înregistrează între 800
şi 1200 m pe an, pentru ca valorile de numai 500-550 mm pe an să corespundă limitei de
suportanţă ecologică.
De mare însemnătate pentru productivitatea laricelui şi starea sa de vegetaţie sunt
condiţiile absorbţiei şi eliminării apei prin transpiraţie. De aceea, climatele suficient de
umede, corelate cu existenţa solurilor afânate, aerisite, care reţin bine apa şi o cedează
uşor rădăcinilor, dar şi versanţii bine aerisiţi, cu insolaţie puternică, unde transpiră activ,
influenţează hotărâtor, pozitiv, starea de vegetaţie a laricelui.
Transpiră mai intens decât toate celelalte conifere, motiv pentru care preferă zonele
înalte, cu atmosfera mult timp senină, cu umiditatea relativă a aerului mică şi cu aer
continuu primenit de vânt. Dimpotrivă, lâncezeşte pe văile umede, în care masele de aer
rămân mult timp imobile. În asemenea condiţii, pe lângă starea de lâncezeală, se
înregistrează o frecvenţă mărită a atacurilor provocate de ciuperca Dasyscypha
willkommii, care provoacă umflături canceroase pe tulpină şi în coroană, ceea ce poate
cauza chiar uscarea arborilor. În consecinţă, excesul de umezeală şi staţiunile cu pericol de
înmlăştinare sunt total contraindicate, iar condiţiile de turbărie nu sunt tolerate deloc. De
aceea, laricele este foarte pretenţios faţă de acele proprietăţi fizice ale solului care
influenţează reţinerea şi cedarea apei, regimul de aeraţie şi permeabilitatea.
Deosebit de favorabile îi sunt solurile slab acide până la alcaline, profunde,
mezobazice-eubazice, mezotrofe-eutrofe. În regiunile bogate în precipitaţii, nevoile sale

28
ridicate de apă pot fi satisfăcute şi pe soluri superficiale, bine drenate sau chiar pe
stâncării.
La noi, în ţară, o mare parte din arboretele naturale de larice vegetează pe soluri
bogate în substanţe minerale, formate pe calcare, conglomerate ş.a. În Alpi sau în Sudeţi
se întâlneşte frecvent şi pe soluri mai sărace şi acide, cum sunt cele formate pe şisturi
cristaline, granite ş.a. De altfel, şi în unele culturi efectuate în ţara noastră s-a dovedit
capacitatea laricelui de a vegeta mulţumitor pe soluri silicioase, acide, ca pe gresiile
cenomaniene de pe Valea Cetăţii (Ocolul Silvic Râşnov) – Stănescu, 1979.
Temperamentul laricelui este pronunţat de lumină, ceea ce se reflectă în coroana rară,
transparentă, respectiv în reacţia specifică de fototropism.
Însuşiri biologice
Maturitatea este timpurie, fructificaţiile regulate înregistrându-se de la aproximativ 30
ani. În climate moderate fructifică chiar mai repede, dar multe dintre seminţele produse la
vârste mici sunt seci. Arborii izolaţi fructifică de la vârsta de 15-20 de ani. Periodicitatea
fructificaţiilor este, în medie, de 3-5 ani, asemănătoare pentru laricetele carpatice, cele din
Sudeţi şi din Polonia, în timp ce în Alpi fructificaţiile sunt mai dese, aproximativ din 2 în
2 ani. Maturaţia este anuală, seminţele se coc prin octombrie-noiembrie şi se diseminează
şi iarna (pe timp uscat). Puterea germinativă este, în general, scăzută, de 30-60%.
Procentul de seminţe seci se situează între 25-35%. Seminţele pot fi păstrate chiar 3-4 ani,
însă după un an procentul de germinaţie scade şi încolţirea este greoaie (sămânţa veche
răsare abia în anul al doilea sau chiar al treilea – Haralamb, 1963). Creşterea laricelui este
rapidă în tinereţe, astfel că, puieţii de trei ani pot ajunge la circa 1 m. Cele mai active
creşteri în înălţime se înregistrează la 25-30 de ani. La 55-60 de ani, în condiţii staţionale
favorabile, exemplarele de larice pot ajunge la 28-30 m înălţime, iar productivitatea
arboretelor se situează la 8-9 m3/an/ha. Până la vârste medii exemplarele de larice au
creşteri mai active decât bradul sau molidul. Ulterior însă creşterile se diminuează evident,
aşa că, adeseori, productivitatea medie a arboretelor de 100-120 ani se situează la doar 5-6
m3/an/ha, fiind evident mai mică decât la molid sau la brad. Longevitatea este foarte mare,
de 600-700 sau chiar 800 de ani.

Planșa 9: Exemplificări morfologice pentru determinarea laricelui

29
3.3.2. Larix kaempferi (Sieb. et Zucc.) Gord.
(L. leptolepis Sarg.non Carr.)
- Larice japonez -

Morfologie (planşa 9). Arbore de până la 30 m înălţime, cu ramurile scurte,

orizontale.
Lujerii roşcaţi, violaceu-brumaţi, glabri sau păroşi; mugurii roşii.
Acele mai lungi decât la Larix decidua, de 2-3,5 cm, verzi-albăstrui, la vârf acute sau
obtuze, cu linii de stomate pe ambele feţe (neevidenţiabile însă cu ochiul liber). Pe lujerii
scurţi stau în smocuri bogate, uneori peste 40 într-un fascicul.
Conurile de 3-5 cm lungime, ovoide, pedunculate; caracteristic, solzii sunt cu
marginea superioară răsfrântă înspre exterior, la vârf rotunjiţi sau ştirbiţi. Bracteele sunt
mici, ascunse între carpele.
Areal natural. Specie alohtonă, endemit din insula Honda (Japonia), unde formează
arborete de amestec cu Abies homolepis, Picea hondoensis ş.a., la altitudini cuprinse între
1200 şi 2400 m.
Cerinţe ecologice.
În patria de origine vegetează într-un climat montan marcat evident de
influenţe oceanice: precipitaţii abundente şi umiditate atmosferică ridicată.
Preferă solurile profunde, fertile, cu umiditate suficientă.
Deşi la noi în ţară nu s-au instalat decât puţine culturi forestiere cu această specie, s-a
putut totuşi deduce, în linii mari, existenţa unei anumite plasticităţi ecologice. Astfel, dacă
solurile sunt profunde şi normal aprovizionate cu apă, poate vegeta mulţumitor chiar dacă
acestea sunt mai puţin bogate în substanţe minerale, ca în cazul plantaţiei de la Valea
Popii (Ocolul Silvic Râşnov), unde substratul litologic este constituit din gresii
cenomaniene.
Având în vedere imunitatea manifestată faţă de cancerul laricelui, cultura sa nu
comportă riscuri de o asemenea factură, fiind folosit, totodată, la obţinerea hibridului cu
Larix decidua - Larix eurolepis Henry. – care are, de asemenea, o bună rezistenţă la
cancer.
Se poate utiliza cu bune rezultate în spaţiile verzi (are acele verzi-albăstrui, lujerii
lungi, roşcaţi-violacei etc.)

Planșa 9: Exemplificări morfologice pentru determinarea

laricelui japonez

30
 Să ne reamintim...

Caracterele definitorii de determinare a speciei Tsuga canadensis derivă din

dimensiunile, forma și modul de dispinere a acelor, respectiv mărimea conurilor;

Caracterele definitorii de determinare a genului Pseudotsuga după lujeri: pernițe
nedecurente și muguri roșii-vișinii;

Caractere definitorii pentru genul Larix: frunze căzătoare, solitare pe lugerii lungi,
respectiv în fascicule bogate pe cei scurți

Solzii conului maturat: nerăsfrânți la laricele european, răsfrânți la cel japonez

Formula ecologică a duglasului verde: mezoterm, mezofil, mezofit, mezobazic-
eubazic, mezotrof-eutrof, semiombrofil

Formula ecologică a laricelui: montan-subalpin, mezoterm-oligoterm, pluviofil,
heliofil, oligobazic-eubazic, mezotrof-eutrof, mezofit, drenofil

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 6-9 și identificați caracterele prezentate la descrierea morfologică

a fiecărei specii

Testul 2: Identificați similitudinile și diferențele morfologice, arelistice și ecologice dintre

cele 2 specii ale genului Pseudotsuga, respectiv ale genului Larix

31
Unitatea de învăţare IV. Specii din genul Picea

Cuprins
4.1. Genul Picea – caractere generale……………………………………..……………32
4.1.1. Picea abies………………………………………..………………………………32
4.1.2. Picea pungens………………………………………………………………….…37
4.1.3. Picea orientalis……………………………………………………………….….38
4.1.4. Picea omorika…………………………………………….………………….…..39

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

4.1. Genul Picea Dietr. - Caractere generale

Arbori cu port piramidal sau conic. Ramificaţia regulat verticilată.
Lujerii sunt prevăzuţi cu numeroşi umeraşi proeminenţi, decurenţi, inseraţi în spirală,
pe care stau acele. Frunzele sunt persistente, aciculare, cu vârful de obicei ascuţit, rombice
în secţiune transversală la speciile din secţia Eupicea, turtite ca la brazi şi cu dungi de
stomate pe dos, la secţia Omorika. Florile sunt unisexuat-monoice: cele mascule în amenţi
dezvoltaţi pe lujerii din anul precedent, ovoizi, cele femele terminale, erecte, cu
numeroase carpele dispuse în spirală. Conurile la început erecte, apoi pendente, cu solzi
lignificaţi la maturitate, persistenţi şi cu bractee mici, ascunse între solzi. Maturaţia
anuală. Seminţele aripate, mici, stau într-o concavitate de la baza aripioarei, de unde se
desprind uşor; sunt nerăşinoase. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare, dispuse în rozetă,
oblic-ascendente. Germinaţia epigee.

4.1.1. Picea abies [P. excelsa (Lam.) Link.]

- Molid, Molift, Brad roşu -
Morfologie (planşa 10). Arbore de mărimea I, frecvent până la 30-40 m înălţime,
uneori până la 50-60 m.
Înrădăcinarea trasantă, ceea ce-l face foarte vulnerabil la vânturi cu caracter de
vijelie.
Tulpina cilindrică, cu scoarţa în tinereţe netedă, brună-deschis, formează ritidom
brun-roşcat ("brad roşu"), dar uneori chiar cenuşiu sau violaceu; solzii ritidomului
poligonali sau rotunjiţi, uneori cu marginile desprinse de trunchi.
Coroana îngust piramidală până la columnară, cu vârful ascuţit şi, la vârste înaintate,
cu verticile evidente, dar apar ramuri şi între verticile. Elagajul este greoi, mai ales în
arboretele de la mare altitudine, de orice vârstă, precum şi în cele tinere de la orice nivel
altitudinal.
Lujerii adeseori bruni-roşcaţi, uneori însă gălbui-bruni, glabri sau slab păroşi,
zgrăbunţoşi şi brăzdaţi longitudinal, după căderea acelor; mugurii ovoizi sau conici,
nerăşinoşi, bruni-roşcaţi, cu solzii de la vârf lacşi.
Frunzele aciculare, de 1-2(2,5) cm lungime, verzi-închis, cu vârful brusc îngustat şi

32
terminat într-un mucron; sunt rigide, înţepătoare, dispuse spiralat şi stau în perie pe faţa
superioară a lujerului. Cad repede după tăierea arborilor. Au stomate pe toate feţele, dar nu
sunt vizibile cu ochiul liber.
Florile mascule în amenţi roşii-purpurii sau gălbui-roşcaţi, de circa 1,5-2 cm lungime,
dispuşi în toată coroana; cele femele galbene-verzui până la roşii-purpurii, alungit
cilindrice, de circa 4-5,5 cm lungime, preponderent formate pe ramurile de la vârful
coroanei; pot să apară însă şi în restul coroanei, pe ramuri expuse la lumină.
Conurile sunt cilindrice, de 10-15 cm lungime (mai scurte la altitudini mari) şi 4-5
cm diametru, pendente; până în luna august sunt verzi până la roşii-violacee, la maturitate
brune-gălbui, cu solzi rigizi, persistenţi, rombici, acuminaţi sau rotunjiţi la partea
superioară, cu vârful trunchiat, denticulat sau ştirbit. Bracteele sunt mici, ascunse între
solzi, alungite, alipite de aceştia. După diseminarea seminţelor conurile rămân în coroană
până în anul următor.
Seminţele sunt de 4-5 mm lungime, brune-închis, cu aripa brună-deschis, de circa 10
mm lungime, rotunjită la marginea superioară.
Plantula are 5-10 cotiledoane fin dinţate, dispuse în rozetă.
Areal natural (fig. 8). Molidul este una dintre cele mai răspândite specii din ţinuturile
centrale şi meridionale, dar mai ales septentrionale ale Europei, fiind depăşit doar de
pinul silvestru.
În privinţa distribuţiei latitudinale, limitele molidului se situează între 44° 08' şi 69°
27' latitudine nordică.
Limita vestică a molidului nu o depăşeşte pe cea a bradului, lipsind atât din Pirinei, cât
şi din Masivul Central Francez. Pădurile naturale de molid încep să apară doar de la vest
de Rhon şi continuă spre răsărit, pentru a dispărea apoi aproape total în Peninsula
Balcanică. Se constituie astfel zona de areal preponderent montan, destul de frământat,
care cuprinde Alpii, Jura, Pădurea Neagră, Munţii Boemiei, Tatra, Carpaţii, Alpii Dinarici
şi Munţii Rodopi. Această zonă de areal se întrerupe în ţinuturile mijlocii ale Poloniei,
după care molidul reapare din nou, pentru ca, la nordul Munţilor Carpaţi, arealul său să
înregistreze o nouă disjuncţie, în Munţii Beskyzi inferiori.
Urmează apoi, înspre nord, o a treia zonă de areal, de cea mai mare întindere, care
cuprinde Scandinavia, Finlanda şi Nordul Rusiei, unde molidul devine arbore de
câmpie. Înspre nord-est arealul molidul se racordează cu Picea obovata, la contactul lor
apărând forme de trecere de origine hibridogenă. În Rusia nu coboară sub paralela de 50°,
evitând astfel imensa zonă de stepă din regiunea respectivă.

Fig. 8 - Arealul natural al speciei Picea abies (L.) Karst.

Pe măsură ce coboară în latitudine, spre centrul şi sudul Europei, molidul urcă în

altitudine, plasându-se mai sus decât fagul şi bradul, până la limita superioară altitudinală

33
 a pădurii,
pe care o constituie frecvent.
În prezent, în ţara noastră, arealul natural şi de cultură al molidului însumează circa
1,43 milioane ha, adică aproximativ 22% din suprafaţa păduroasă a ţării (fig. 12). Trebuie
remarcat faptul că, molidul formează singur un întreg etaj fitoclimatic–molidişurile, dar
arealul acestora în Carpaţi nu coincide cu arealul molidului, deoarece coboară la altitudini
inferioare, în amestecurile de răşinoase cu fag. Totodată, molidul urcă şi deasupra
rariştilor subalpine, în golul de munte, sub formă de exemplare izolate.
Limita superioară a etajului fitoclimatic al molidişurilor se situează la circa 1500–
1550 m în nordul Carpaţilor Orientali, la circa 1700–1750 m în Carpaţii Meridionali
(maximum 1810 m în Munţii Sebeşului) şi între 1550–1650 m în Munţii Apuseni.

Fig. 9 - Arealul natural şi artificial al molidului în România (după Marcu, 1973):

Limitele altitudinale inferioare ale molidului (nu ale molidişurilor!), în medie, se

înregistrează la circa (600)700-800 m în Carpaţii Orientali (în depresiunile intramontane
transilvănene Ciuc, Gheorgheni sau în Bucovina – Vatra Dornei – coboară şi mai jos, până
la circa 500-550 m), la 900–1000 m în Carpaţii Meridionali ( rar coboară sub 1000–1200
m), în timp ce în Munţii Apuseni, pe versanţi estici coboară mai mult (la circa 900 m)
decât pe versanţii vestici ai Munţilor Bihorului (la circa 1200 m).
În Munţii Poiana Ruscă apare doar insular, fiind practic izolat de restul molidişurilor
carpatice, iar în Carpaţii Meridionali, la vest de Jiu, apare tot mai rar, pentru ca în Munţii
Banatului (Semenic, Almăjului, Locvei, Cernei, Mehedinţi) să fie prezent doar în plantaţii
instalate în afara arealului natural.
Suprafaţa cea mai mare a molidişurilor de la noi este concentrată în Carpaţii Orientali,
unde formează masive compacte, mai ales în bazinele superioare ale Bistriţei, Vişeului,
Someşului, Oltului, Trotuşului ş.a. Aici realizează şi optimul în ceea ce priveşte vigoarea
de creştere şi capacitatea de regenerare. Anvergura molidişurilor în Carpaţii Orientali este
de circa 200 km de la nord-vest la sud-est şi de circa 40-80 km pe direcţia est-vest.
Începând din zona Carpaţilor de Curbură arealul natural al molidului se îngustează
considerabil, pentru ca, în continuare, în Carpaţii Meridionali, să se fragmenteze,
concentrându-se în zonele înalte ale Munţilor (Bucegi, Făgăraş, Căpăţânei, Sebeşului,
Cindrel, Retezat, Godeanu, Ţarcu). Un exemplu de discontinuitate arealistică în Carpaţii
Meridionali îl constituie lipsa sa din Pasul Turnu-Roşu.
Limita superioară a molidişurilor carpatice a fost influenţată uneori antropogen, ca în
Munţii Baiului, în prezent fiind evident mai coborâtă decât în trecut, iar în unele cazuri, ca
în Parâng sau Vâlcan, prin defrişarea molidişurilor (în vederea extinderii păşunilor de
mare altitudine) s-a ajuns ca limita superioară a pădurii să fie constituită de către fag.
Acolo unde limita superioară a pădurii este naturală, apar de regulă rariştile subalpine, în
care molidul este însoţit, după caz, de larice, zâmbru, jneapăn, ienupăr pitic, scoruş de
munte şi nelipsitele specii de Ericaceae.
În funcţie de etajarea climatelor, în arealul speciei se diferenţiază molidişuri

34
subalpine, montane superioare, mijlocii şi inferioare şi molidişuri de depresiuni.
Arealul de cultură. Valoarea ridicată şi utilizările multiple ale lemnului, cultura
uşoară şi curentele “proînrezinare” existente de-a lungul timpului au fost doar câteva
dintre motivele pentru care această specie a fost mult extinsă în afara arealului natural,
aproape în exclusivitate la altitudini mici, în ţinuturile subcarpatice.
După datele de care dispunem, cele mai vechi arborete de molid instalate în afara
arealului natural, în ţara noastră, datează de la jumătatea secolului trecut, fiind instalate în
Bucovina, sub influenţa curentelor silvice de origine germană. Ulterior, înainte de primul
război mondial, aceleaşi influenţe germanice au contribuit la extinderea molidului într-o
serie de culturi instalate în Transilvania şi în Banat. Acesta a fost, de fapt, numai
începutul, pentru că, ulterior, un curent puternic de înrezinare a pădurilor României s-a
manifestat după jumătatea secolului al XX-lea, marcând major silvicultura românească pe
parcursul a aproape trei decenii, astfel că, plantaţiile de molid create în afara arealului au
ajuns la circa 360 mii ha.
Încă în primii ani de la instalare, aceste culturi extraareal au ridicat o serie de
probleme, cum ar fi concurenţa speciilor locale, care a condus de multe ori la eliminarea
molidului.
Foarte vulnerabile s-au dovedit arboretele instalate pe soluri grele şi compacte, în care,
în anii de precipitaţii reduse, când umiditatea din sol s-a apropiat sau chiar a atins
coeficientul de ofilire, s-au produs uscări în masă.
Cerinţe ecologice
În linii generale, molidul este un arbore de ţinuturi reci, umede, cu nebulozitate
accentuată.
Totodată, căldura deţine un rol decisiv în stabilirea arealului molidului la altitudini
mari, unde s-a constat, la noi, o evidentă asimetrie de răspândire pe versanţii însoriţi faţă
de cei umbriţi. Astfel, se înregistrează, de regulă, un spor altitudinal de până la 40-60 (70)
m pe versanţii sudici şi vestici faţă de cei nordici şi estici şi de până la 100 (110) m pe
versanţii sud-vestici faţă de cei nord-estici.
Are nevoie de mai puţină căldură estivală decât bradul sau fagul şi se mulţumeşte cu
un sezon de vegetaţie mai scurt. Adaptarea speciei la un sezon scurt de vegetaţie rezultă şi
din datele comunicate de Săvulescu şi Stănescu (1965), rezultând că durata sezonului de
vegetaţie este, în medie, de 107 zile la Stâna de Vale, în Munţii Apuseni (altitudinea 1102
m), de 124 zile la Predeal (altitudinea 1100 m) şi de 145 zile la Gheorgheni (altitudinea
815 m).
Pentru versantul nordic al Postăvarului, în arboretele de la 1760 m altitudine,
lungimea medie a sezonului de vegetaţie a fost estimată la 105 zile, iar gradientul creşterii
duratei intervalului activ spre baza versantului, este de circa 10 zile/100 m diferenţă de
nivel (Stănescu et Şofletea, 1990, 1992).
Ca o reflectare a pretenţiilor sale reduse faţă de căldură, molidul se arată tolerant faţă
de îngheţurile timpurii. Astfel, s-a dovedit că toamna târziu, la apariţia îngheţurilor,
fotosinteza poate avea loc chiar şi la temperaturi sub 0°C, dar nu mai mici de –5...–6°C,
dar această situaţie nu poate fi caracteristică decât în populaţii adânc specializate, cum
sunt cele de mare altitudine şi din ţinuturile extrem nordice.
Îngheţurile târzii pot să provoace vătămări puieţilor, însă nu atât de grave ca în cazul
bradului. De aceea, mai ales în staţiuni favorabile şi pe versanţii umbriţi, regenerarea
molidului este posibilă şi în teren descoperit. Totuşi, fluctuaţiile de îngheţ-dezgheţ pot
provoca “deşosarea” plantulelor şi puieţilor (dezrădăcinarea lor totală sau parţială),
datorită superficialităţii extreme a rădăcinilor. După perioada critică din primii ani,
pericolul vătămărilor provocate de îngheţurile târzii devine nesemnificativ, deoarece se
înregistrează un decalaj corespunzător între deschiderea mugurilor, declanşarea creşterilor
în înălţime şi data medie de producere a ultimului îngheţ.
Creşterea şi dezvoltarea molidului sunt mult influenţate de cantitatea de precipitaţii şi
umiditatea atmosferică. Optimul ecologic se înregistrează între 800 şi 1200 mm
precipitaţii pe an. Sensibilitatea cea mai mare faţă de secetă se înregistrează în primii 2-3
ani, când puieţii au rădăcina foarte puţin dezvoltată şi, ca urmare a insolaţiei sau secetei,

35
se pot usca. De aceea, deşi puieţii se pot instala şi în teren descoperit, ei sunt mai bine
protejaţi dacă au un uşor adăpost de sus sau din lateral, dar de scurtă durată.
Temperamentul molidului este variabil, dar în ansamblu este o specie de semiumbră.
Puieţii se pot instala şi în plină lumină, dar dacă sunt umbriţi pot rezista sub masiv chiar 2-
3 decenii, luând însă forme tabulare, ceea ce susţine afirmaţia de mai sus referitoare la
plasticitatea molidului faţă de lumină. Totodată, temperamentul molidului suferă
modificări la limita superioară a păduri, în rariştile subalpine, unde nu se mai comportă ca
specie de semiumbră, ca în plin areal, ci manifestă o evidentă înclinaţie heliofilă.
În ceea ce priveşte solul, molidul este mult mai puţin pretenţios decât bradul
(Haralamb, 1963, Stănescu, 1979). Se întâlneşte în egală măsură pe soluri cu troficitate
specifică ridicată sau scăzută. De aceea, productivitatea arboretelor de molid este mai
degrabă influenţată de umiditatea din sol şi însuşirile fizice ale acestuia, decât de gradul de
saturaţie în baze de schimb (starea de suboptim se înregistrează pe solurile oligobazice,
când V% = 20-30%, pentru ca situaţiile de pesimum ecologic să apără pe soluri extrem
oligobazice, când V% are valori chiar mai mici de 15%).
Molidul se comportă bine pe solurile de porozitate mijlocie, bine aerisite, slab
scheletice, cu umiditate suficientă. Caracterul său de specie mezofită-higrofită se reflectă
în faptul că tolerează luncile montane, unde, uneori, se produc chiar viituri de scurtă
durată. Umiditatea în exces îi dăunează, deşi poate avansa până în turbării, unde însă
starea sa de vegetaţie este lâncedă, în astfel de staţiuni neegalând performanţele adaptative
ale pinului silvestru. Epitetul de “arbore de lac” (Haralamb, 1963) reflectă cât se poate de
bine cerinţele sale mari faţă de umiditatea din sol, dar aşa cum s-a mai precizat, nu în
exces. Solurile cu drenaj activ, pietrose, nisipoase îi sunt mult mai prielnice decât cele
grele, cu drenaj întârziat.
În climate propice creşte viguros pe districambosoluri, inclusiv pe cele podzolice.
Suportă însă şi podzolurile cu humus brut, foarte acide. De altfel, molidul contribuie activ
la acidificarea şi podzolirea solurilor pe care se instalează, datorită litierei sale depusă în
straturi groase, pâsloase, care se descompune anevoie şi imperfect, mai ales la altitudini
medii şi mari, unde rezultă humus brut, mai rar moder. În aceste condiţii, se înţelege că o
mare parte din elementele minerale rămân blocate în substanţa organică parţial
descompusă. Este motivul pentru care molidul s-a adaptat să-şi asigure o mare parte din
nutriţia azotată pe cale micotrofă, întrucât realizează simbioze cu ciuperci care descompun
resturile organice în compuşi asimilabili (hifele ciupercilor pot fi uşor evidenţiate pe
rădăcinile cu rol absorbant, iar solul de molidişuri, la o examinare olfactivă sumară, degajă
un miros penetrant de fungi).
Însuşiri biologice
O caracteristică biologică importantă a molidului este înrădăcinarea superficială,
tipic trasantă. Rădăcinile sunt relativ subţiri şi, în mod obişnuit, nu pătrund în sol mai
adânc de 50 cm decât în cazul solurilor profunde şi bine aerisite. Maturitatea arborilor
izolaţi se produce către vârsta de 50 de ani (sau chiar mai devreme), în timp ce în masiv
are loc la 60-70 de ani. În staţiunile de limită de suportanţă ecologică fructificaţiile se
produc la vârste mai mici. Periodicitatea fructificaţiilor este mai neregulată decât la brad
şi variază destul de mult în funcţie de condiţiile staţionale. În general, fructificaţiile
abundente se produc la 3-5(6) ani (în staţiuni nefavorabile chiar şi la 7-8 ani). Maturaţia
este anuală, prin octombrie-noiembrie. Diseminarea seminţelor durează până primăvara.
Seminţele fiind aripate şi destul de uşoare, pot ajunge la distanţe destul de mari. Cele mai
multe ajung până la o distanţă echivalentă cu 2-3 înălţimi de arbore. Puterea germinativă
este relativ ridicată, de 70-80%, uneori chiar de până la 96% şi se păstrează circa 4 ani,
timp în care scade treptat. Seminţele răsar după 2-4 săptămâni de la semănare. În cazul
regenerărilor naturale, seminţele reuşesc să germineze în proporţie evident mai mică pe
solurile cu humus brut, datorită pâslei de materie organică nedescompusă sau parţial
descompusă, care face ca multe dintre ele să nu vină în contact cu solul propriu-zis. În
general însă, regenerarea molidului din sămânţă se face cu mare uşurinţă. Interesant este,
de asemenea, că molidul se poate regenera uneori şi prin marcotaj natural, din ramurile de
la bază, dacă sunt parţial acoperite de sol, dar vârful a rămas liber. Se înţelege că

36
asemenea situaţii sunt foarte rare, dar procesul în sine este interesant şi se produce numai
când există multă umiditate în sol şi în atmosferă. Un caz aparte întâlnit la molid este aşa-
numita “regenerare pe cadavre”, exprimare plastică în legătură cu instalarea pe cale
generativă (din sămânţă) a puieţilor pe trunchiuri căzute la pământ sau cioate în fază
avansată de descompunere. Fenomenul respectiv este corelat cu existenţa nutriţiei
micotrofe. Creşterile la molid sunt mici în primii 3-5 ani, după care se activează rapid,
astfel că lujerii anuali terminali depăşesc în tinereţe, de multe ori, 1 m lungime.
Productivitatea arboretelor de molid situate în optimul ecologic al speciei poate ajunge la
circa 16 m3/an/ha, la vârsta de 120 de ani. Longevitatea molidului este ceva mai mică
decât la brad, de până la circa 600 de ani.

Planșa 10: Exemplificări morfologice pentru determinarea molidului

4.1.2. Picea pungens Engelm.

- Molid înţepător, Molid argintiu -

Morfologie (planşa 11). Arbore de mărimea I, obişnuit până la 30 m înălţime, rar până
la 50 m. Scoarţa cenuşie, solzoasă, crăpată.
Lujerii viguroşi, bruni-gălbui, cu muguri nerăşinoşi; solzii mugurelui răsfrânţi.
Acele viguroase, de 2-3 cm lungime, rigide, foarte înţepătoare, curbate, dispuse radiar,
mai îngrămădite pe faţa superioară a lujerilor; sunt verzi-albăstrui sau albe-argintii.
Conurile cilindrice, de 6-10 cm lungime, brune-gălbui, cu solzi romboidali, ştirbiţi la
vârf, subţiri, flexibili (conurile strânse în mână sunt foarte elastice).
Areal. Specie alohtonă, originară din vestul Americii de Nord, din Munţii Stâncoşi,
unde se întâlneşte la altitudini cuprinse între 1800 m şi 3000 m, în nordul arealului său
(Parcul Naţional Yellowstone) şi 3300 m în sud (Arizona şi nordul Mexicului). La noi s-a
cultivat în mod frecvent în scop ornamental, de la câmpie şi până la zona montană şi foarte
puţin în plantaţii forestiere.
Cerinţe ecologice. Molidul înţepător este adaptat la climatul montan continental, cu
temperaturi scăzute. Este puţin pretenţios faţă de sol. În ţinuturile sudice ale arealului său

37
natural suportă bine uscăciunea în aer şi în sol. În culturile ornamentale a dovedit
rezistenţă bună faţă de poluarea cu fum şi praf.
Fructificaţiile abundente sunt relativ dese, la 2-3 ani, iar puterea germinativă a
seminţelor este mare, de până la circa 90%. Longevitatea poate atinge 400-600 ani.
Valoarea ornamentală deosebită a acestei specii este dată, în primul rând, de acele
frumos colorate (varietăţile argentea şi glauca), sau de coroanele compacte (var.
compacta), uneori cu ramurile de ordinul I relativ pendente (var. kosteriana).

Planșa 11: Exemplificări morfologice pentru determinarea

molidului înțepător

4.1.3. Picea orientalis (L.) Link.

- Molid de Caucaz -

Morfologie (planşa 12). Arbore de mărimea I, obişnuit până la 40 m înălţime,

ocazional până la 60 m. Tulpina se elaghează greu; are ritidom solzos, brun. Coroana cu
ramuri dese, în verticile neregulate; este îngust piramidală şi ascuţită la vârf.
Lujerii bruni-gălbui sau gălbui-albicioşi, lucitori, fin păroşi, cu muguri ovoizi, mici
(circa 3 mm), nerăşinoşi.
Acele foarte scurte, de 8-10 mm lungime, drepte, verzi-închis, lucitoare, îngrămădite
pe faţa superioară a lujerului, culcate înspre vârful acestuia; pe dosul lujerului lasă o
cărare; au vârful obtuz şi sunt neînţepătoare.
Conurile cilindrice, de 6-10 cm lungime, cu solzii rotunjiţi la vârf, obovaţi, adeseori
încărcaţi cu răşină. Până la maturitate sunt violacee, apoi brune.
Seminţele sunt negre, de circa 4 mm lungime, cu aripa de aproximativ 7 mm lungime.
Areal (fig. 10). Specie alohtonă, răspândită în Munţii Caucaz şi nord-estul Turciei.
Ocupă staţiuni umede şi reci, obişnuit între 1000 şi 2100 m. Coboară uneori, totuşi, şi sub
1000 m, în domeniul pădurilor de fag.
La limita superioară a pădurii (2000–2150 m) este specia cea mai frecventă, formând
arborete pure şi amestecate. Depăşeşte pinul silvestru şi bradul de Caucaz ca pondere şi
putere de penetrare în zonele montane superioare (Ata, 1995).
Cerinţe ecologice. Manifestă preferinţă pentru văile înguste, cu versanţi umbriţi, în
zone cu umiditate atmosferică ridicată. Se dezvoltă bine pe soluri profunde, luto-nisipoase,
bine aprovizionate cu apă. Temperamentul molidului de Caucaz este relativ delicat, de
semiumbră-umbră (aproape ca al bradului). Suportă umbrirea arboretului matur până la
15-18 ani, fotosinteza având loc la numai 25-35% din lumina diurnă (Ata, 1995). Poate fi
folosit cu bune rezultate în spaţiile verzi, datorită coroanei dese, cu ramuri până aproape
de sol.

38
 Fig. 10 - Arealul natural al speciei Picea orientalis

Planșa 12: Exemplificări morfologice pentru determinarea

molidului de Caucaz

4.1.4. Picea omorika (Pančič) Purk.

- Molid sârbesc -

Morfologie (planşa 13). Arbore de până la 30 m înălţime, cu port caracteristic,

columnar-piramidal. Tulpina dreaptă, cu ritidom subţire, crăpat în plăci.
Lujerii scurt păroşi, bruni-deschis, cu muguri nerăşinoşi, bruni-închis.
Acele, caracteristic, comprimate dorso-ventral, lenticulare, ca cele de la brazi, cu două
dungi albe pe dos; sunt de 1-2 cm lungime, cu vârful obtuz, scurt mucronat, neînţepătoare;
cele de pe partea superioară a lujerului răsfirate, îndreptate înspre vârful lujerului,
lucitoare.
Conurile sunt mici, de 3-6 cm lungime, ovoide, până la maturitate intens violacee,
apoi brune; solzii sunt rotunjiţi la vârf, laţi. Se desfac mai greu decât la ceilalţi molizi, de
obicei în primăvara anului următor.
Areal. Specie alohtonă, de origine balcanică (fig. 11), endemit de pe valea Drinei (la
limita dintre Serbia şi Bosnia-Herţegovina), unde se găseşte în părţile înalte ale Munţilor
Tara, între 800 şi 1400 m, într-o regiune cu relief foarte accidentat, în populaţii
dispersate, pe o suprafaţă care totalizează astăzi aproximativ 60 ha. Arealul său de la NV
la SE

39
 este de circa 40 km, iar pe direcţia SV-
NE de circa 25 km. Au fost descrise
mai mult de 50 de arborete izolate,
situate pe ambele părţi ale râului
Drina, din care cele mai mari au circa
3000 de arbori. Arboretele pure repre-
zintă în prezent o excepţie.
Cel mai adesea formează arborete
amestecate cu pinul negru, pinul
silvestru, molidul, fagul şi ocazional cu
cerul, carpenul, plopul tremurător sau
jugastrul. Incendiile de pădure şi
Fig. 11 - Arealul natural al speciei Picea folosirea sa intensivă au decimat
omorika (Pančič) Purk. (după Wardle, din arboretele iniţiale, astfel că astăzi specia
Schütt, 1995) este în regres (Schütt, 1995).
Este considerat relict terţiar. În arealul natural se întâlneşte într-o zonă calcaroasă,
frecvent udată de ploi (precipitaţii medii anuale de circa 1000 mm, distribuite uniform pe
întreaga durată a anului). Rezistă bine la ger şi chiar la secetă.
La noi poate fi folosit ca arbore ornamental, având coroana foarte îngustă, columnară.
Se comportă mulţumitor în zonele poluate cu fum şi praf.

Planșa 13: Exemplificări morfologice pentru determinarea

molidului sârbesc

Să ne reamintim...

Lujerii molizilor prezintă pernițe proeminente și decurente

Acele sunt rombice, cu excepția molidului sârbesc

Molidul reprezintă circa 22 % din suprafața împădurită a României

Formula ecologică a molidului: montan-subalpin, mezoterm-oligoterm,
pluviofil-umidofil, semiombrofil, oligobazic-mezobazic, oligotrof-
mezotrof, mezofit-higrofit, tolerant acidofil

40
 Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 10-12 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Identificați similitudinile și diferențele morfologice, arelistice și ecologice dintre

speciile genului Picea

41
Unitatea de învăţare V. Specii din genul Pinus

Cuprins
5.1. Genul Pinus-caractere generale………………………………………………………42
5.1.1. Pinus sylvestris………………………………………………………………………42
5.1.2. Pinus nigra ………………………………………………………………………….46
5.1.3. Pinus mugo……………………………………………….………………………….48
5.1.4. Pinus ponderosa………………………………………………………………….…50
5.1.5. Pinus strobus………………………………………………………………………..51
5.1.6. Pinus cembra……………………………………………………………………… 53

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3-4 ore.

5.1. Genul Pinus L. - Caractere generale

Arbori sau, mai rar, arbuşti, cu frunze persistente, aciculare, dispuse câte 2, 3 sau 5
într-o teacă membranoasă, persistentă un timp sau caducă odată cu acele. În cilindrul
central acele au unul sau două fascicule libero-lemnoase. Florile sunt unisexuat monoice:
cele mascule în amenţi numeroşi la baza lujerilor tineri, de jur împrejurul acestora, cele
femele obişnuit terminale, erecte. Conurile erecte, pendente sau patente, globuloase,
cilindrice, ovoidale sau conice, simetrice sau asimetrice. Solzii carpelari au, de regulă, o
îngroşare la vârf, formând apofiza, prevăzută cu o proeminenţă numită umbelic.
Umbelicul are poziţie centrală sau terminală (în primul caz, uneori este ghimpos). Apofiza
poate fi prevăzută cu muchii (carene) - de regulă o carenă transversală. Seminţele aripate
(excepţie dintre speciile indigene face Pinus cembra); sunt cuprinse într-un cleştişor de la
baza aripioarei, de unde pot fi desprinse cu uşurinţă. Maturaţia este bienală (de multe ori
diseminarea se face numai în primăvara celui de-al treilea an). Plantula cu multe
cotiledoane (până la 10-15 (18) la unele specii).

5.1.1. Pinus sylvestris L.

- Pin silvestru, Pin comun -

Morfologie (planşa 14). Arbore de mărimea a II-a, numai ocazional până la 40-50 m
înălţime. Înrădăcinarea în funcţie de condiţiile staţionale: pe stâcării, de exemplu, este
superficială, dar în alte cazuri, dacă condiţiile permit, poate fi chiar pivotantă.
Tulpina are conformaţie variabilă, în funcţie de provenienţă, de condiţiile staţionale şi
structura arboretului. În unele populaţii este de o rectitudine remarcabilă, ca într-o serie de
arborete de pe valea Putnei. De cele mai multe ori însă, este sinuoasă, ramificându-se
grosolan la partea sa superioară. Scoarţa dezvoltă de la vârste mici un ritidom
caracteristic, roşu-cărămiziu, exfoliabil în foiţe subţiri. La arborii vârstnici, în treimea

42
inferioară a trunchiului se formează ritidom gros, crăpat, brun-cenuşiu.
Coroana este în tinereţe piramidală, menţinându-se aşa numai în arboretele cu
trunchiuri bine conformate pe toată lungimea fusului. În alte situaţii însă, capătă formă
caracteristică, tabulară, cu ramificaţii neregulate.
Lujerii tineri sunt verzi, devin apoi bruni-cenuşii. Mugurii sunt ovoizi, alungiţi, de
până la 10-12 mm lungime, slab răşinoşi.
Acele sunt câte două într-o teacă, lungi de 3-7 cm, puţin răsucite, au vârful ascuţit şi
sunt relativ rigide. Sunt verzi-albăstrui sau verzi-cenuşii. Teaca la început alburie, ulterior
devine cenuşie sau negricioasă.
Conurile sunt solitare sau câte 2-3, ovo-conice, adesea asimetrice, lungi de 3-7 cm,
scurt pedunculate. Au apofiza rombică, brună-cenuşie, neproeminentă şi slab carenată,
uneori însă foarte proeminentă, înaltă, piramidală, uşor curbată; umbelicul mic, brun-
deschis, nearmat (neghimpos).
Seminţele ovoid-alungite, cenuşii sau negricioase, de 3-4 mm, au aripa brună, de 10-
15 mm lungime.
Areal (fig. 12). Specie autohtonă, una dintre cele mai răspândite de pe Glob, ocupând
circa 143 milioane ha (3,7% din suprafaţa păduroasă a pădurilor globului). Deşi vast,
arealul său este însă puternic fragmentat, mai ales în zonele sudice de răspândire. Se
întâlneşte atât în Europa, cât şi în Asia, de la Atlantic la Pacific, iar în latitudine aria sa de
răspândire este cuprinsă între 37 şi 70° latitudine nordică. Ca atare, limita sa nordică de
răspândire depăşeşte cercul polar, precum şi limita polară a pădurilor de molid, în
Norvegia. De aici arealul său coboară puţin spre sud, până în zona Cercului Polar, la circa
67° latitudine, întinzându-se peste Munţii Ural şi apoi prin Asia, până la circa 138°
longitudine estică. La limita vestică de răspândire, insule de pin silvestru apar în Munţii
Pirinei, pentru ca apoi, spre răsărit, existenţa sa să fie mai mare începând cu Munţii
Ceveni, Masivul Central, continuând cu Alpii Maritimi şi Munţii Vosgi. Rămân în afara
arealului său vestic teritorii însemnate din Franţa, apoi Belgia, Olanda, parte din vestul
Germaniei, Danemarca, Anglia (cu excepţia Scoţiei), Islanda. Limita sudică exclude o
serie de teritorii situate într-o zonă care începe aproximativ din partea nordică a Peninsulei
Italice. Lipseşte, de asemenea, din Ungaria şi cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.
În Pirinei, Alpii Dinarici, Balcani, Carpaţi şi în Caucaz se înregistrează o mare
discontinuitate arealistică, fiindu-i caracteristică răspândirea insulară, în timp ce în nordul
continentului prezintă o mare continuitate.

Fig. 19 - Arealul pinului silvestru

Răspândirea altitudinală a pinului silvestru prezintă unele analogii cu
molidul, dar numai în linii generale. Astfel, în nordul Europei este arbore de
câmpie, formând întinse masive pure pe morene glaciare, în timp ce în zonele
centrale şi vestice europene ocupă teritorii la dealuri şi munte (ajunge până la
2700 m altitudine în Caucaz, 1600 m în Alpii Maritimi şi Pirinei, 800-900 m în
Vosgi).

43
 La noi în ţară, pinetele naturale de pin silvestru ocupă numai circa 9000 ha, fiind
vorba aproape în exclusivitate de refugii glaciare ale speciei. Deşi în postglaciar au fost
perioade când climatul rece şi uscat a favorizat răspândirea pinului silvestru (la coline şi în
munţi înalţi), odată cu încălzirea climatului arealul său s-a redus în favoarea molidului şi
apoi a altor specii (bradul, fagul ş.a.), astfel că, pinul silvestru s-a menţinut numai în
staţiuni limitative (soluri foarte sărace, extrem oligotrofice, sau pe stâncării şi în turbării).
Limitele altitudinale ale acestor fragmente de areal ale pinului silvestru sunt cuprinse
între zonele premontane şi marile altitudini montane. Astfel, în Subcarpaţii Moldovei şi
pe Valea Oituzului coboară până în ţinuturile colinare, la
circa 300-400 m, iar altitudinea maximă se înregistrează în Munţii Retezat, la 1930 m, în
bazinul Gemenele (Haralamb, 1963); exemplare izolate sunt amintite aici chiar la
altitudini mai mari–Stănescu, 1979).
Aria de maximă răspândire a arboretelor naturale din ţara noastră se situează în
Carpaţii de Curbură, preponderent în bazinele superioare ale Trotuşului, Buzăului,
Râmnicului Sărat, Nărujei, Putnei, Şuşiţei, Zăbalei, în Cheile Bicazului etc. De asemenea,
este prezent în Munţii Lotrului, în bazinele Surducul Jiului, Streiului, Argeşului,
Dâmboviţei, Bârsei, Geoagiului ş.a. (Alexe, 1964). Cel mai bine reprezentat este în bazinul
Trotuşului, unde există atât arborete pure, cât şi de amestec cu molidul, bradul, fagul, şi
chiar cu gorunul.
Arealul de cultură al pinului silvestru cuprinde staţiuni variate din mai toate
regiunile ţării, dar mai ales în partea inferioară a ariei sale naturale de răspândire, la
dealuri, dar chiar şi la câmpie. Din cele circa 130 mii ha plantaţii cu pini, ponderea cea
mai mare revine pinului silvestru, pinului negru şi pinului strob.
Cerinţe ecologice. Chiar şi numai la o analiză sumară, de ansamblu, a arealului
natural al acestei specii, se poate deduce marea sa amplitudine ecologică, situându-se din
acest punct de vedere în fruntea clasamentului speciilor indigene de răşinoase. Astfel, la
limita nordică a arealului său sau la altitudini mari rezistă foarte bine la ger, mulţumindu-
se cu un sezon de vegetaţie de numai circa trei luni, în timp ce la altitudini mici sau la
limita sudică a răspândirii sale suportă temperaturi mari, arşiţa prelungită şi insolaţia
puternică.
Totodată, toleranţa pe care o manifestă faţă de temperaturile mari sau mici este
însoţită şi de o mare adaptabilitate faţă de regimul de umiditate, suportând deopotrivă
climatele umede şi secetoase, versanţii umbriţi sau însoriţi, adăpostiţi sau expuşi insolaţiei
puternice, cu umiditate atmosferică ridicată sau scăzută etc.
În acelaşi timp, cerinţele pinului silvestru sunt modeste şi faţă de condiţiile edafice, unde,
de asemenea, amplitudinea ecologică este foarte mare. Este foarte puţin pretenţios faţă
de troficitatea solului, suportând bine solurile oligotrofice sau chiar extrem oligotrofice, cu
humus brut sau moder, puternic acide. Prezenţa sa pe soluri formate pe o multitudine de
substrate (gresii, granite, bazalte, argile, şisturi, calcare etc.) se corelează cu creşterea cel
puţin satisfăcătoare pe soluri superficiale, scheletice, pe soluri nisipoase, afânate,
permeabile sau, dimpotrivă, relativ grele, compacte, cu deficienţe de aerisire şi cu orizont
greu permeabil la mică adâncime. Apare pe soluri cu regim hidrologic foarte variabil, de
la cele cu textură grosieră, nisipoase, cu drenaj activ, ca în culturile de pe nisipurile de la
Reci (Covasna), până la cele cu apă în exces sau cu regim variabil, pseudogleizate, dar şi
în turbării, unde rămâne adeseori pipernicit, fiind reprezentat de varietatea turfosa
Woerlein, ca la Poiana Stampei (în Bucovina). În turbăria Luci, de la Sâncrăieni-Ciuc,
apare însă şi o formă arborescentă, cu tulpini de până la circa 15 m înălţime, cu rectitudine
foarte bună. Pe stâncăriile din Cheile Bicazului, pe cele de la Colţii Măgurii (Valea
Sebeşului), sau pe Valea Sohodolului de Runc (în Oltenia) se întâlnesc exemplare cu
trunchiul relativ bine conformat (varietatea erecta). În general însă, în condiţii staţionale
limitative apar adeseori exemplare cu tulpini rău conformate şi coroane ± tabulare.
Cele mai favorabile pentru pinul silvestru se dovedesc solurile silicioase, profunde,
revene, afânate, bogate în humus. Solurile cu prea mult humus, trofice, determină creşteri
active, iar lemnul este poros şi fragil.

44
 Are temperamentul pronunţat de lumină, reliefat de coroanele transparente şi de
posibilitatea instalării cu uşurinţă în teren descoperit În arboretele mature de pin silvestru
se pot astfel instala cu uşurinţă alte specii lemnoase, fie în subetaj, fie ca specii de
subarboret.
Exigenţele climato-edafice modeste ale pinului silvestru fac din acesta o specie
pionieră tipică, comparabilă cu mesteacănul sau plopul tremurător, fiind totuşi inferior
acestora în privinţa capacităţii de fructificaţie şi de diseminare.
Însuşiri biologice. Maturitatea arborilor izolaţi este timpurie (15-20 ani), însă în
masiv este mai târzie (40-50 ani sau chiar mai mult). Maturaţia este bienală, diseminarea
făcându-se însă adeseori începând din primăvara celui de-al treilea an. Periodicitatea
fructificaţiilor este de 3-5 ani. Puterea germinativă este de 60-80% sau chiar mai mare,
iar seminţele pot fi menţinute viabile 3-4 ani (la cele vechi scade însă puterea de
germinaţie cu aproape 20%). Creşterea pinului silvestru este activă în tinereţe, putând fi
mai mare decât a molidului. La 10 ani lungimea lujerului anual poate fi de circa 50-70 cm.
La vârste înaintate creşterile se reduc considerabil, astfel că, la 100 de ani, pinul silvestru
bioacumulează mult mai puţin decât bradul sau molidul. Important este însă faptul că, în
staţiuni de bonitate foarte scăzută, pinul silvestru are o productivitate mai mare decât alte
specii (fagul, gorunul, molidul, bradul ş.a.). Longevitatea poate ajunge până la 600 de ani
(mult mai mică însă în staţiunile marginale, de bonitate inferioară).

Planșa 14: Exemplificări morfologice pentru pinul silvestru

45
 5.1.2. Pinus nigra Arn. ssp. nigra
[P. n. var. austriaca (Hoss.) Asch. et Graebn., P. austriaca Höss.]
- Pin negru, Pin negru austriac -

Morfologie (planşa 15). Arbore de până la 30-40 m înălţime. Tulpina dreaptă sau slab
sinuoasă, mai bine conformată decât în multe arborete de pin silvestru, cu ritidom format
de timpuriu, adânc brăzdat la arborii vârstnici, solzos, cenuşiu-negricios. Coroana relativ
largă şi deasă, ovoidal-piramidală, poate deveni tabulară la vârste mari.
Lujerii tineri sunt bruni-cenuşii, ulterior cenuşii-negricioşi, cu muguri terminali
cilindrici, cu vârful brusc şi lung acuminat, răşinoşi, cenuşii sau alburii, de 1-2 cm
lungime.
Acele câte două într-o teacă, verzi-întunecat, lungi de 8-14 cm, ascuţite, rigide şi
înţepătoare, îngrămădite spre vârful lujerului.
Conurile sunt ovoid-conice, simetrice, lungi de 6-10 cm, grupate câte 2-4. Apofiza
apoximativ rombică, brună-gălbuie, lucitoare, cu partea superioară rotunjită, umbelic brun
închis, la solzii superiori uneori cu ghimpi foarte scurţi, iar carena este proeminentă.
Seminţele ovoide-alungite, de 5-6 mm lungime, cu o aripă neagră, lucitoare.
Areal natural (fig. 13). Pinul negru (Pinus nigra Arn.) este specie autohtonă, prezent
însă la noi pe suprafeţe mici şi dispersate, în Banat - P. n. ssp. banatica (Borb.) Novak.
Arealul pinului negru cuprinde cele mai mari suprafeţe în regiunile mediteraneene,
dezvoltându-se de o parte şi de alta a paralelei de 40°. Apare începând din jumătatea estică
a Peninsulei Iberice, continuă apoi spre est (Pirinei, Ceveni) prin Franţa, Italia, Peninsula
Balcanică, până în partea asiatică a Turciei. Este prezent în Corsica, Calabria, Creta,
Cipru, dar şi în Alpii Italiei şi Austriei. Limita sudică a arealului se situează, de fapt, în
nordul Africii, în vecinătatea Gibraltarului şi în Algeria, în timp ce la limita nordică, aflată
la circa 46°, în afară de prezenţa sa în Banat, o altă apariţie insulară se înregistrează în
Crimeea. Suprafeţe foarte întinse ocupă în Turcia (peste 1 milion de ha) şi în Spania (circa
400 mii ha), dar şi în Austria, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Grecia ş.a.
În Alpii Austriei şi Italiei se situează între 300 şi 1000 m altitudine, în Ceveni între
300 şi 700 m altitudine, în Spania urcă până la 2000 m altitudine, iar în Sicilia şi Calabria
staţiuni importante ocupate de această specie se află între 1000 şi 1800 m altitudine.
În ţara noastră, în majoritatea cazurilor a fost cultivat pinul negru austriac (P. n. ssp.
nigra, P. n. var. austriaca). Plantaţiile s-au făcut îndeosebi în ultimul secol, mai ales în
Transilvania, pe versanţi cu pantă mare, accidentaţi, în apropierea localităţilor, pe islazuri
degradate ş.a.
Cerinţe ecologice. Deşi prezintă amplitudine ecologică mai mică decât pinul silvestru,
pinul negru este, totuşi, o specie rustică, deoarece este tolerant faţă de anumiţi factori
ecologici climatici şi edafici.
Astfel, el este, în primul rând, o specie meridională, bine adaptată la climatul
mediteranean, cu insolaţie puternică, căldură estivală multă şi îngheţuri târzii rare. În
culturile efectuate în ţinuturile Europei mijlocii (şi nu numai) suportă însă destul de bine
gerurile mari şi îngheţurile. Rezistă bine la secetă. Totuşi, secetele repetate an-de-an, mai
ales când solurile sunt de tipul rendzinelor litice, pot provoca uscări în coronă sau chiar ale
arborilor întregi, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, spre sfârşitul perioadei îndelungate
de secetă din intervalul 1982-1993 într-o serie de plantaţii din Transilvania, pe calcare.
Trebuie însă reţinut faptul că, în pofida unor astfel de situaţii limitative, pinul negru şi-
a dovedit realele sale aptitudini pentru condiţii staţionale grele, pe versanţi în pantă mare,
accidentaţi, calcaroşi, cu insolaţie puternică, pe soluri superficiale, scheleto-pietroase sau
stâncoase, de tipul rendzinelor litice, care acumulează foarte multă căldură în plin sezon
estival şi sunt astfel supuse uscăciunii înaintate.

46
 Fig. 13 - Arealul natural al speciei Pinus nigra Arn.
(după Critchfield et Little, 1966, citaţi de Grossoni, 2 000)

Aceste aptitudini de specie xerofită, saxicolă-subsaxicolă, calcicolă-subcalcicolă l-au

recomandat pentru împădurirea terenurilor degradate din ţara noastră, dar şi din alte
ţinuturi, cum sunt zonele carstice din teritoriile meridionale (în Spania, Italia, Grecia,
Albania ş.a.).
Temperamentul său este de lumină. Arboretele mature sunt mai bine încheiate decât la
pinul silvestru, motiv pentru care apreciem că temperamentul pinului negru nu este, totuşi,
aşa de pronunţat de lumină ca al celeilalte specii.
Însuşiri biologice. Maturitatea pinului negru este timpurie, fructificând începând de
la 20-30 ani. Maturaţia este bienală, ca la ceilalţi pini, însă diseminarea se face adeseori
abia în anul al treilea. Periodicitatea fructificaţiei este de 2-3 ani. Seminţele sunt relativ
grele (circa 50000 seminţe la 1 Kg). Puterea germinativă este, în general, bună şi se poate
menţine la un nivel acceptabil circa 3 ani. Creşterile juvenile sunt active, în primii 2-3 ani
chiar mai mari decât la pinul silvestru. Longevitatea este de circa 400 de ani

Planșa 15: Exemplificări morfologice pentru pinul negru

47
5.1.3. Pinus mugo Turra (P. montana Mill.)
- Jneapăn, Jep, Căţun -
Morfologie (planşa 16). Arbust de până la circa 3 m înălţime (Pinus mugo var.
mughus (Scop) Zenari - sin. P. mughus Scop. - întâlnit şi în ţara noastră). Tulpina culcată,
prostrată, se continuă apoi ascendent, fiind foarte elastică; în lemn se găseşte multă răşină.
Scoarţa brună-cenuşie, mărunt solzoasă.
Lujerii tineri sunt verzi, mai târziu devin bruni sau cenuşii-negricioşi, şi ei foarte
elastici (adaptare la zăpezi abundente şi vânturi puternice); au muguri răşinoşi.
Acele câte două într-o teacă (pe ramuri pot să apară şi fascicule cu trei ace într-o
teacă), lungi de 3-6(7) cm, verzi-închis, falcate sau ± drepte, rigide; îmbracă lujerul de jur-
împrejur şi stau, de regulă, apropiate de acesta, orientate spre vârf.
Florile apar târziu, pe la sfârşitul primăverii şi începutul verii, atunci când condiţiile
climatice de mare altitudine, unde se întâlneşte jneapănul, devin favorabile antezei.
Conurile de 2-5 cm lungime, ovoid-conice, cu apofize rombice, piramidale sau plane,
carenate. Umbelicul este dispus central, obişnuit mucronat, înconjurat de un inel negricios
sau cenuşiu. Conurile sunt solitare sau câte 2-4 într-un verticil, prinse direct de ramură sau
scurt pedunculate, la maturitate patente sau pendente.
Seminţele mici, galbene, brune sau cenuşii.
Areal (fig. 14). Jneapănul are o răspândire destul de fragmentată, fiind întâlnit în zone
montane şi subalpine ale Europei. Teritorii mai mari ocupă în munţii din centrul şi sud-
estul continentului, în Alpi, Alpii Dinarici, Rodopi şi Carpaţi. Apare însă şi în Pirinei,
unde urcă până la 2500 m altitudine, în zona centrală a Apeninilor, în Munţii
Boemiei ş.a.
În ţara noastră este reprezentat prin forma sa târâtoare, încadrată la Pinus mugo var.
mughus (P. mughus).
Ocupă adeseori suprafeţe întinse, mai ales pe versanţii mai puţin expuşi insolaţiei,
adăpostiţi (vestici şi nordici), formând asociaţii dese, pure, în etajul subalpin. Se poate
întâlni însă şi sub formă de pâlcuri izolate. Se interpune frecvent între etajul pădurilor de
molid şi păşunile alpine. Apare începând din rariştile de limită altitudinală sau chiar mai
jos de acestea (în ochiurile de molidişuri de mare altitudine). Rar, coboară de-a lungul
văilor reci, pe culoare de avalanşe, ca în Munţii Oaş (la 1000 m altitudine). Răspândirea sa
la noi este foarte

Fig. 14 - Arealul natural al speciei Pinus mugo Turra:

largă, începând din Munţii Maramureşului (Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei etc.),
până în complexul Retezat-Ţarcu. Se întâlneşte şi în Munţii Apuseni.
Jneapănul vegetează la altitudini de 1400–1500 m în Carpaţii Nordici şi circa
1600–2300 m în Carpaţii Meridionali.
În rarişti se asociază cu molidul, laricele, zâmbrul şi alte specii caracteristice

48
acestor asociaţii, iar dincolo de limita altitudinală a pădurii coabitează cu aninul de
munte (Alnus viridis), salcia căprească de munte (Salix silesiaca), specii de ericacee
(afin, bujor de munte, cocăzar ş.a.).
Cerinţe ecologice (tabelul 7). Jneapănul creşte în climate reci şi umede, fiindu-i
foarte favorabile zonele cu nebulozitate accentuată, unde umiditatea atmosferică este
ridicată. Este foarte bine adaptat la un sezon scurt de vegetaţie, iar dimensiunile mici
pe care le realizează reprezintă o excelentă adaptare faţă de vânturile puternice. De
asemenea, tulpinile elastice îi conferă o bună rezistenţă faţă de zăpezile abundente,
rezistând bine pe culoare de avalanşe. Totuşi, acolo unde solurile sunt prea umede, în
văi înguste sau în depresiunile cu acumulări foarte mari de zăpadă, care se topeşte
primăvara foarte târziu, cedează locul aninului de munte.
Solurile din zonele ocupate de jneapăn sunt, în general, foarte sărace, acide,
superficiale, scheletice, de tipul podzolurilor alpine cu humus brut. Este aproape
indiferent faţă de substratul litologic. Totuşi, în ţara noastră manifestă o vitalitate mai
mare în zonele calcaroase (în Rarău, Bucegi, Ciucaş, Piatra Craiului ş.a.), probabil ca
urmare a căldurii sporite pe care o acumulează solurile şi conţinutului mai mare în
baze de schimb (în zona de micaşisturi din Făgăraş, unde solurile sunt mai reci şi mai
sărace, arealul său se fragmentează evident).
Se întâlneşte şi în zone cu fenomene de turbificare.
Temperamentul este de lumină.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, astfel că, începând de la 6-10 ani,
fructifică aproape anual. Creşterea este foarte înceată, rezultând lemn dens, cu
duramen închis, bogat în răşină, din care se poate extrage terebentină de calitate
superioară.

Planșa 16: Exemplificări morfologice pentru jneapăn

49
 5.1.4. Pinus ponderosa Laws.
- Pin galben -

Morfologie (planşa 17). Arbore de mărimea I, în arealul natural (America de Nord)

până la 50 m înălţime (ocazional până la 75 m). Tulpina dreaptă, bine conformată, cu
ritidom gros, adânc crăpat, în plăci, brun-închis sau brun-roşcat. Partea internă a scoarţei
este galbenă-sulfurie (de aici “pin galben”). Coroana este îngust -piramidală.
Lujerii viguroşi, la îceput gălbui-verzui până la portocalii, ulterior cenuşii-negricioşi,
cu mugurele terminal mare (1,5-2 cm), alungit-cilindric, cu vârful conic.
Acele câte 3 într-o teacă, caracteristic, foarte lungi (12-28 cm), drepte, ascuţite,
rigide, verzi-închis; după cădere lasă vagina aderentă un timp (câţiva ani) de lujer.
Conurile cilindrice până la ovoid-înguste, scurt pedunculate, simetrice, mari (8-15 cm
lungime). Au apofiza rombică, proeminentă, brună-lucitoare, carenată şi umbelicul
puternic ghimpos. Sunt patente sau pendente, stau de regulă în verticile, câte 3-4.
Caracteristic, la cădere lasă pe lujer rozeta bazală de solzi.
Sămânţa ovoidală, mare (6-9 mm), cu aripa lungă de 2-3 cm, cenuşie-închis sau
brună-închis.
Areal (fig. 15). Este originar din vestul Americii de Nord, unde deţine un areal foarte
larg, însă relativ fragmentat. Limita sudică se situează în Mexic, la numai 30° latitudine
nordică, iar limita nordică este în Canada, la circa 51°. Limitele altitudinale se situează
între circa 300 m şi 2900 m. Formează arborete de amestec cu Pseudotsuga menziesii,
Pinus jeffreyi, Pinus lambertiana, Abies concolor, Calocedrus decurens ş.a.
În ţara noastră a fost cultivat în colecţii dendrologice, prin parcuri şi grădini publice.
Puţinele culturi forestiere au fost instalate în făgete montane şi colinare, în gorunete, dar şi
în stejărete şi şleauri de luncă.
Cerinţe ecologice. Pinul galben dispune de o largă adaptabilitate ecolo-gică, ceea ce
se poate deduce şi din analiza arealului său natural, unde se întâlnesc populaţii de climat
moderat, oceanic, altele de climat aspru, continental, secetos iarna şi, în fine, populaţii
xerofitice, localizate în sudul ariei sale de
vegetaţie, adaptate la numai circa 300 mm
precipitaţii pe an.
Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice,
având consumuri mici de elemente minerale.
Poate vegeta şi pe soluri cu volum edafic mic şi
foarte mic. Solurile nisipoase (nisipuri zburătoare)
şi cele mlăştinoase sunt contraindicate. Nu este
pretenţios faţă de natura substratului litologic,
putând vegeta pe soluri formate pe substrate
silicioase până la cele calcaroase.
Are temperament de lumină.
Fig. 15 - Arealul natural al speciei Pinus Este indicat pentru culturi în terenuri
ponderosa Laws. (după Harlow et Harrar, degradate, precum şi ca specie ornamentală (are
1958)
acele verzi-întunecate, foarte lungi).

50
 Planșa 17: Exemplificări morfologice pentru pinul galben

5.1.5. Pinus strobus L.

- Pin strob, Pin neted -

Morfologie (planşa 18). Arbore de mărimea I, obişnuit până la 30 m înălţime, ocazional până la
50 m.
Tulpina dreaptă, scoarţa subţire, mult netedă, verzui-cenuşie, cu pungi de răşină. La vârste mari
formează ritidom adânc crăpat, de nuanţă închisă. Pe tulpină rămân frecvent urmele verticilelor de
ramuri sub forma unor umflături caracteristice, iar unele ramuri din fostele verticile, la uscare se curăţă
mai întâi incomplet, rămânând un timp pe tulpină sub forma unor cioturi caracteristice.
Coroana este piramidală, regulat-verticulată, formată din ramuri relativ subţiri. La vârste mari este
relativ largă şi formată din ramuri destul de viguroase.
Lujerii sunt subţiri, elastici, verzui-cenuşii, la început pubescenţi, apoi glabri sau cu smocuri de
perişori sub locul de inserţie al acelor, iar mugurii sunt alungiţi, ovoizi, de circa 6 mm lungime,
galbeni-roşcaţi, slab răşinoşi.
Acele câte 5 într-o teacă, de 5-10(12) cm lungime, subţiri, flexibile, verzi-albăstrui, pe margini
fin serate; sunt concentrate spre vârful lujerilor, stau răsfirate şi persistă în coroană numai 2-3 ani. Se
descompun greu, rezultând o litieră groasă.
Conurile terminale, pendente, îngust-cilindrice, încovoiate, răşinoase, de 8-15 cm
lungime; înainte de maturitate verzi, după care sunt brune, cu apofizele subţiri, puţin proeminente, iar
umbelicul este terminal.
Seminţele de 5-6 mm lungime, cu o aripă îngustă, lungă de până la circa 2 cm.
Areal (fig. 16). Specie alohtonă, originară din estul Americii de Nord, unde deţine un rol
important în pădurile de răşinoase sau de amestec cu speciile de foioase.
În sudul ariei sale de răspândire naturală ajunge până în statele Tennessee şi Georgia, la circa 34°
latitudine nordică (în sudul Munţilor Appalachi), iar în nord depăşeşte zona Marilor Lacuri, ajungând
la 50°, în sud-estul Canadei. Rezultă astfel o extindere în latitudine de circa 1800 km. În longitudine
arealul este mai larg în ţinuturile nordice din zona Marilor Lacuri (circa 1900 km), unde este specie de
câmpie, în timp ce în sud formează o fâşie, în Munţii Appalachi, unde devine specie montană (între
600 şi 1300 m altitudine).
În ţara noastră, primele culturi mai importante au fost făcute încă din secolul trecut, astfel că, în
prezent, suprafeţele cultivate însumează circa 1500 ha. Plantaţiile au fost făcute în staţiuni diferite, mai
frecvent între 300 şi 600 m altitudine. Multe dintre aceste culturi au manifestat o stare activă de
vegetaţie.
În unele situaţii au fost create culturi pure de pin strob, în alte cazuri a fost introdus în amestec cu
fagul, bradul, laricele, molidul, pinul silvestru, pinul negru, în şleaurile de deal ş.a.
De asemenea, pinul strob a fost mult cultivat în ţara noastră prin parcuri şi grădini.

51
 Fig. 16- Arealul natural al speciei Pinus strobus L. (după
Harlow et Harrar, 1958)

Cerinţe ecologice. În America de Nord pinul strob prezintă o amplitudine ecologică relativ mare,
cu diferenţe evidente de natură termică între extremele arealistice nordice şi sudice, dar şi
semnificative diferenţieri ale regimului pluviometric. Optimul de vegetaţie îl realizează între 45° şi 47°
latitudine nordică, adică în zona limitrofă Marilor Lacuri.
În general este creditat cu o bună rezistenţă la ger şi îngheţuri târzii, dar manifestă sensibilitate
mărită faţă de secetă. De altfel, în patria de origine creşte foarte bine în staţiunile de luncă şi de terasă
din zona Marilor Lacuri, cu soluri bine aprovizionate cu apă din precipitaţii şi din pânza freatică.
La noi în ţară a realizat creşteri mai puţin active în culturile efectuate în staţiuni mai înalte, în
făgetele montane sau în amestecurile de răşinoase cu fag, din cauza climatului mai rece şi a solurilor
mai sărace şi mai puţin profunde. În schimb, în climate moderate, ca în făgetele montane inferioare şi
de deal sau în şleaurile de deal, performanţele productologice realizate şi starea de vegetaţie au fost
mult mai bune.
Îi sunt favorabile, ca atare, solurile bogate în substanţe nutritive, humifere, profunde, cu drenaj
normal, revene-jilave, de tipul eutricambosolurilor, formate pe calcare, conglomerate, marne etc. Pe
soluri mai sărace şi acide, de pe roci silicioase, poate creşte încă activ, dar cu condiţia să fie profunde,
afânate, slab scheletice, ferite de uscăciune.
Are temperament de semiumbră, acoperind bine solul. Litiera sa bogată, acumulată în straturi
groase, ca urmare a căderii acelor la 2-3 ani, se descompune destul de greu şi contribuie la acidificarea
solului.
Însuşiri biologice. Maturitatea arborilor este timpurie: 15-20 de ani la arborii izolaţi şi 30-50
de ani în masiv. Periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. Puterea germinativă a seminţelor este
mare, de 70-90%. Maturaţia conurilor este bienală, prin septembrie, când solzii se desfac brusc şi
seminţele se împrăştie relativ repede. Creşterea pinului strob este foarte activă la vârste mici şi
mijlocii, ceea ce face ca această specie să fie considerată, la noi, printre cele mai valoroase specii
exotice repede crescătoare. În staţiuni optime, pinul strob poate realiza, la 50 de ani, creşteri medii de
16-17 m3/an/ha (circa 850 m3/ha). Chiar şi în staţiuni de bonitate mijlocie productivitatea arboretelor
se menţine încă la valori apreciabile, de 11-12 m3/an/ha, la vârsta de 50 de ani. În cele mai productive
arborete din arealul natural poate realiza un volum total pe picior de 1000 m3/ha, la vârsta de 100 de
ani.

Planșa 18: Exemplificări morfologice la pinul strob

52
 5.1.6. Pinus cembra L.
- zâmbru-

Morfologie (planşa 19). Arbore de până la 25 m înălţime, uneori de mărimea a III-a. Tulpina
conică, cu scoarţa în tinereţe verde-cenuşie; formează ritidom de timpuriu, brăzdat longitudinal, brun-
cenuşiu. Coroana, în tinereţe, ovoidală sau piramidală, simetrică, deasă, compactă, cu ramuri până
aproape de sol, ascendente, mai târziu devine asimetrică, largă, cu vârful rotunjit sau obtuz.
Lujerii relativ viguroşi, dar foarte elastici, bruni sau gălbui-roşcaţi, tomentoşi, ruginiu păroşi, cei
de doi ani ± glabri, cenuşii-negricioşi; mugurii bruni-roşcaţi, ovoizi, cu vârful ascuţit, răşinoşi.
Acele câte 5 într-o teacă, în unele fascicule numai 3 sau 4, de 5-10 cm lungime, drepte, fine,
relativ rigide, aglomerate pe lujer, culcate spre vârful acestuia, verzi-întunecat, lucitoare, pe faţa
internă cu linii vizibile de stomate albe-albăstrui.
Florile viu colorate, cele mascule în amenţi roşii-carmin, elipsoidali, cele femele violet-roz, câte
2-4, terminale.
Conurile terminale, erecte, scurt pedunculate, ovoidale, cu vârful rotunjit, lungi de 5-8 cm,
cărnoase şi violacei-brumate în tinereţe, brune după coacere. Solzii sunt groşi, cu apofiza convexă,
bombată, striată longitudinal, cu umbelic terminal prevăzut cu un mic mucron. La coacere, în anul al
treilea, solzii devin mobili, dar conurile cad nedesfăcute.
Seminţele, caracteristic, nearipate, mari (8-12 mm lungime), ovoidale, cu un tegument foarte tare,
brun-roşcat, grele. Sunt denumite coconari. Germinează greu, uneori după mai mulţi ani.
Plantula cu 8-15 cotiledoane, germinaţia epigee.
Areal (fig. 17). Specie autohtonă, cu areal insular în Europa, în Alpi şi Carpaţi, la limita
altitudinală superioară a vegetaţiei forestiere, în etajul montan superior şi în subalpin. În Alpii vestici
ajunge până la 2680 m, iar exemplare pitice apar în Alpii Italieni până la 2850 m (Mayer, citat de
Schütt, 1994).
La noi în ţară se întâlneşte preponderent, de asemenea, la limita superioară a vegetaţiei forestiere,
unde formează arborete de amestec cu molidul şi laricele sau, mai rar, constituie chiar arborete pure de
mică întindere. Este prezent în munţii cu fenomene glaciare: Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraş,
Lotru, Retezat, Parâng, Godeanu, Ţarcu etc. Cel mai reprezentativ pentru zâmbru este însă muntele
Retezat, unde ocupă suprafeţe însemnate în pădurile de limită altitudinală, pe care însă le depăşeşte,
amestecându-se cu jnepenişurile, urcând până la circa 2000 m altitudine, în zona Tăului Negru. Tot în
Retezat, pe văile reci şi umede coboară până la circa 1200 m altitudine (de exemplu, la cabana Pietrele
- circa 1400 m altitudine).
Cerinţe ecologice. Este bine adaptat la
rigorile climatului continental de mare altitudine,
cu geruri puternice, îngheţuri frecvente şi
variaţii mari de temperatură. Suportă bine
vânturile puternice de la altitudini mari,
faţă de care se dovedeşte mai rezistent decât
molidul, având o bună ancorare în sol. Se
mulţumeşte cu un sezon de vegetaţie scurt, de
numai 3-4 luni. Cele mai active creşteri le
realizează pe soluri bogate în humus, acide, cu
textură relativ fină, care reţin bine apa, revene-
jilave, formate pe o gamă destul de mare de
substrate litologice (granite, gnaise,
micaşisturi, şisturi sericitoase Fig. 30 - Arealul natural al speciei Pinus cembra L. ş.a.). Nu-i convin
solurile nisipoase, prea afânate, extrem de superficiale şi uscate. De asemenea, vegetează slab pe
solurile superficiale de pe calcare, datorită faptului că se încălzesc puternic şi pierd apa prin evaporare.
În schimb, pe solurile mai profunde de pe calcare se poate dezvolta mulţumitor, deoarece au textură
fină şi înmagazinează suficientă umiditate.
Trebuie însă remarcat faptul că, dincolo de limita altitudinală a pădurii, unde zâmbrul avansează
foarte mult, solurile sunt adeseori superficiale, scheletice, acide, slab humifere, ceea ce, prin corelaţie

53
cu excesele termice, sezonul scurt de vegetaţie, vânturile puternice etc., determină apariţia unor
exemplare din ce în ce mai mici, pe măsură ce creşte altitudinea, arbustive, cu trunchiuri rău
conformate, chiar contorsionate şi coroane asimetrice, drapelate.
Temperamentul zâmbrului nu este unitar, deoarece în regiunile înalte este tolerant faţă de lumină,
în timp ce la limita inferioară a arealului său se comportă adeseori ca o veritabilă specie de semiumbră.
Însuşiri biologice. Maturitatea zâmbrului este timpurie, de la 15-25 de ani, iar periodicitatea
fructificaţiei este foarte rară, de 6-10 ani. Maturaţia este bienală, conurile căzând însă în primăvara
celui de-al treilea an, nedesfăcute şi se dezarticulează. Puterea germinativă a seminţelor este de 60-
80%, dar adeseori o bună parte dintre ele germinează foarte greu, numai după 2-3 ani, răstimp în care
pot fi consumate de şoareci şi alte animale. Creşterea în înălţime este foarte înceată, dar ritmică.

Planșa 19: Exemplificări morfologice pentru Pinus cembra

Să ne reamintim...

Caracterele definitorii de determinare a genului Pinus: 2,3 sau 5 ace într-o teacă,
florile femele se localizează terminal, pe lujerii noi, maturația este bienală, semințele
la unele specii sunt aripate (stau într-un "cleștișor"), la alte specii sunt nearipate.

Formula ecologică a pinului silvestru: montan-subalpin (colinar), euriterm, eurifil,
heliofil, oligobazic, oligotrof, eurifit, euriedafic (specie pionieră!)

Formula ecologică a pinului negru: termofil-mezoterm, oligopluviofil-submezofil,
heliofil-subheliofil, euribazic, mezotrof-oligotrof, saxicol-subsaxicol, xerofit,
calcicol-subcalcicol

Formula ecologică a jneapănului: alpin-subalpin, oligoterm, nivofil, heliofil,
oligobazic, oligotrof, acidifil, mezohigrofit, subsaxicol

Formula ecologică a zâmbrului: subalpin-montan, oligoterm, nivofil, subheliofil,
oligobazic, oligotrof, mezofit, subsaxicol

54
 Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 14-19 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale pinilor autohtoni

55
Unitatea de învăţare VI. Specii din genurile Taxodium, Sequoiadendron,
Cryptomeria, Thuja, Chamaecyparis,
Juniperus, Taxus

Cuprins
6.1. Taxodium distichum……………………………………………………………………..56
6.2. Sequoiadendron giganteum…………………………………………………………….58
6.3. Cryptomeria japonica…………………………………………………………………..59
6.4. Thuja occidentalis……………………………………………………………………….59
6.5. Thuja plicata……………………………………………………………………………..60
6.6. Thuja orientalis……………………………………………………………………….….61
6.7. Chamaecyparis lawsoniana………………………………………………………….…62
6.8. Juniperus communis………………………………………………………………….….63
6.9. Taxus baccata…………………………………………………………………………….64

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

6.1. Taxodium distichum (L.) Rich.

- Chiparos de baltă -

Morfologie (planşa 20). Arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime.

Trunchiul drept, viguros, bine elagat, la bază îngroşat şi cu creşteri radiale inegale
(canelat). Pe terenuri mlăştinoase, din rădăcinile sale orizontale şi superficiale ies deasupra
solului pneumatofori înalţi de până la 1-2 m (protuberanţe cu ţesuturi aerenchimatice -
funcţie respiratorie). Scoarţa brună-roşcată, cu ritidom subţire până la vârste mari,
exfoliabil în fâşii înguste. Coroana la început piramidală, simetrică, ulterior devine
globuloasă, rarefiată.
Lujerii sunt de două tipuri: unii lungi, terminali, persistenţi, glabri, bruni-lucitori,
prevăzuţi cu muguri foarte mici şi deşi; pe aceşti lujeri se află frunze foarte mici, solzoase,
dispuse spiralat; alţii sunt dispuşi lateral pe lujerii terminali, extrem de subţiri, verzi, fără
muguri, cu frunze aciculare dispuse distih, căzători toamna.
Frunzele lineare, turtite, înguste, apiculate, foarte moi, verzi-deschis, de 1-1,5 cm
lungime. Toamna, înainte de cădere, devin portocalii.
Florile unisexuat-monoice, cu maturaţia anuală.
Conurile elipsoidal-globuloase, de 2-3 cm lungime, cu 10-12 solzi poligonali,
scutiformi, valvaţi; sunt compacte, foarte tari, până la maturitate verzui, cărnoase,
după aceea lignificate.

56
 Seminţele nearipate, câte două sub un solz, mari (8-15 mm lungime), de forme
neregulate, muchiate, brune-roşcate, cu multă răşină. Se împrăştie o dată cu
dezarticularea solzilor din arbore sau după căderea conului pe sol.
Areal. Specie alohtonă, răspândită în ţinuturile sud-estice ale Americii de Nord, în
regi-unile de coastă, de mică altitudine, ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic. Înspre
interiorul continen-tului pătrunde cel mai mult în bazinul fluviului Mississippi, unde
înaintează înspre nord până la circa 40° latitudine nordică. Nu se întâlneşte decât pe
soluri abundent aprovizionate cu apă.
La noi în ţară a fost cultivat mai întâi în parcuri dendrologice şi grădini botanice.
Culturile forestiere sunt relativ puţine şi pe suprafeţe restrânse, cum sunt cele din
luncile Jiului, Dunării, cât şi în Delta Dunării (la Bratovoeşti - Ocolul Silvic Segarcea,
Reşca - Ocolul Silvic Caracal, Ostrovul Banu - Ocolul Silvic Corabia, Coţofeni - Ocolul
Silvic Craiova ş.a. - Haralamb, 1963).
Cerinţe ecologice. În cea mai mare parte a arealului său din patria de origine,
chiparosul de baltă se află sub influenţa unui climat oceanic, umed. Chiar şi în fâşia de
areal situată în bazinul râului Mississippi, climatul este mult mai blând decât cel de la
noi (temperatura medie a lunii ianuarie nu coboară, în general, sub 0°C), iar precipitaţiile
sunt abundente, de circa 1000 mm/an.
În culturile din Europa, chiparosul de baltă s-a adaptat destul de bine la condiţii
climatice diferite de cele din arealul natural. Nu rezistă însă în condiţii de continentalism
accentuat, faţă de care se dovedeşte foarte sensibil, mai ales în tinereţe, dacă gerurile sunt
prelungite şi repetate.
Propice dezvoltării chiparosului de baltă sunt ţinuturile meridionale cu climat blând, în
staţiuni în care apa stagnează periodic, iar după retragere devine accesibilă din pânza
freatică. De altfel, prezenţa pneumatoforilor îi permite să vegeteze în staţiuni cu ape
băltite, acumulate din topirea zăpezilor, din precipitaţii lichide sau din inundaţii.
Rezultate bune se obţin însă şi în culturile din zone cu umiditate mai scăzută, cu
condiţia ca apa freatică să fie accesibilă. Nu-i convin însă staţiunile supuse alternanţei
puternice de umiditate şi uscăciune, cele cu apa permanent stagnantă, turbăriile, solurile
foarte sărace sau cele cu fenomene de sărăturare.
Are temperament de lumină, începând chiar din tinereţe, când nu suportă decât o
foarte slabă umbrire de sus, în timp ce adăpostul lateral îi asigură protecţia necesară şi
binevenită.

Planșa 20: Exemplificări morfologice la chiparosul de baltă

57
6.2. Sequoiadendron giganteum (Lindl.) Dechne
(Sequoia gigantea Lindl.); Wellingtonia gigantea Lindl.)
- Arborele mamut, Secvoia -
Morfologie (planşa 21). Arbore de dimensiuni impresionante, cu înălţimea de peste
100 m şi diametrul de până la circa 10 m. Tulpina este bine elagată în masiv, conică,
îngroşată la bază, cu ritidom foarte gros, de 15-25(50) cm, fibros, brun-roşcat, adânc
crăpat. Coroana piramidală, deasă, regulată, puternic ramificată.
Lujerii subţiri, unii dintre ei pendenţi, în primii ani verzi, apoi bruni-roşcaţi, cu muguri
nuzi, neevidenţi (ascunşi la subsuoara frunzelor).
Frunzele solziform-aciculare, ovate până la lanceolate, de 3-12 mm lungime, cu vârful
ascuţit, îndepărtat uşor de lujer, la bază lăţite, decurente, cu două dungi de stomate pe dos;
sunt dispuse de jur împrejurul lujerului, spiralat, formând un manşon. Cad după circa 5
ani, împreună cu lujerii laterali.
Florile unisexuat-monoice; cele femele terminale, cu 25-40 solzi carpelari, cu
bracteele neevidente, concrescute cu carpelele; câte 3-12 ovule la baza fiecărui solz.
Conurile ovoidal-elipsoidale, lungi de 4-8 cm, cu solzi scutiformi, terminaţi într-o
apofiză rombic lăţită şi cu o depresiune transversală (în centrul depresiunii cu un mucron).
La maturitate (în cel de-al doilea an) sunt puternic lignificate, solzii se îndepărtează mult
între ei şi eliberează seminţele. Seminţele câte 3-9 sub un solz, turtite, eliptice, mici (3-6
mm), cu două aripioare laterale înguste, galbene-portocalii, lucitoare, mai late decât
sămânţa.
Areal. Este originar din vestul Americii de Nord, unde apare de-a lungul versanţilor
vestici ai Munţilor Sierra Nevada. Arealul este foarte restrâns, sub forma unei fâşii lungă
de 420 km, orientată pe direcţia nord-sud (între 39°30’ şi 35°30’ latitudine nordică) şi lată
de circa 24 km.
În ţara noastră s-a cultivat ca specie ornamentală, ca de exemplu în Banat (Băile
Herculane, Dognecea, Orşova, Caraşova, Reşiţa), în nord-vestul ţării (la Oradea, Săcuieni,
Ardusat-Baia Mare), la Sinaia, Gurghiu, Sabed-Mureş ş.a.
Cerinţe ecologice. În arealul natural climatul are un caracter continental, montan, dar
totuşi mai blând decât la noi. În multe zone din patria de origine se localizează pe
funduri de văi de origine glaciară, unde iarna cade multă zăpadă, care persistă mult timp,
rezultând cantităţi apreciabile de apă, care îmbibă solul, permiţându-i astfel să reziste la
secetele prelungite de vară.
La noi a dovedit o mare sensibilitate faţă de secetă şi geruri, având nevoie da staţiuni
adăpostite, cu ierni dulci.
Are temperament de semiumbră, apropiat de al molidului, dar se poate dezvolta bine
şi în plină lumină.

Planșa 21: Exemplificări morfologice pentru arborele mamut

58
6.3. Cryptomeria japonica (L. f.) D. Don.
- Criptomeria -

Morfologie (planşa 22). Arbore de mărimea I, în patria de origine (China,

Japonia) până la circa 45 m înălţime; la noi de dimensiuni mai mici, nu depăşeşte mărimea
a II-a. Tulpina dreaptă, conică, cu ritidom brun-roşcat, exfoliabil în fâşii longitudinale.
Coroana piramidal-ovoidală, deasă, cu ramuri divergente.
Lujerii pendenţi, rămân câţiva ani verzi, apoi, după căderea acelor, sunt bruni-roşcaţi,
iar mugurii sunt nuzi, ascunşi la subsuoara frunzelor. [kryptos (gr.) = ascuns].
Frunzele persistente, aciculare, falcate, ascuţite treptat spre vârf, cu 3 sau 4 muchii
longitudinale, decurente, relativ rigide, lungi de 12-15(25) mm, dispuse de jur-împrejurul
lujerului.
Florile unisexuat-monoice, cele mascule în amenţi ovoizi, îngrămădiţi spre vârful
lujerilor din anul precedent, bruni-gălbui, cele femele solitare, terminale, pe lujerii scurţi.
Conurile subglobuloase, de 1,5-3 cm diametru, cu solzii îmbricaţi, la vârf cu 3-6 dinţi,
bracteea concrescută la baza solzului, cu vârful recurbat. Conurile mature se lignifică, iar
după diseminare rămân pe arbori circa un an.
Seminţele de 4-8 mm lungime, cu aripioare laterale înguste, câte 3-5 sub fiecare solz.
Areal. Specie alohtonă, originară din Japonia şi China. În Europa s-a folosit în culturi
ornamentale şi mai puţin în plantaţii forestiere.
Cerinţe ecologice. În arealul natural vegetează în staţiuni caracterizate printr-o climă
oceanică. La noi preferă climatele dulci, cu umiditate ridicată tot timpul anului. Factorii
limitativi de ordin climatic sunt gerurile puternice şi îngheţurile târzii, care afectează, în
primul rând, exemplarele tinere, neadăpostite, dar şi pe cele vârstnice.
Se dezvoltă bine pe soluri bogate, bine drenate, estival revene-jilave până la umede.
Temperamentul este heliofil-subheliofil.

Planșa 22: Exemplificări morfologice pentru Cryptomeria japonica

6.4. Thuja occidentalis L.

- Tuie -

Morfologie (planşa 23). Arbore de mărimea a II-a, până la 20 m înălţime. Tulpina

dreaptă, formează ritidom subţire, brun-roşcat, ce se exfoliază în fâşii. Coroana columnară
până la piramidală, este constituită din ramuri mai mult sau mai puţin orizontale.
Lujerii sunt comprimaţi, pe faţă verzi închis, pe dos verzi-gălbui, fără dungi
albicioase.
Frunzele solziforme, cele dorso-ventrale plane, prevăzute cu câte o glandă reziniferă
proeminentă, rotundă. Frunzele laterale sunt în formă de luntre, îmbrăcând complet

59
 lujerul. Iarna frunzele se colorează adeseori în ruginiu.
Conurile au formă ovoidală-îngustă, sunt mici (circa 1-1,2 cm lungime), formate din
3-6 perechi de solzi, opuşi câte doi, imbricaţi, aproape egali, pieloşi, slab mucronaţi la
vârf. Sunt brune-gălbui şi stau adeseori aglomerate pe lujerii scurţi.
Seminţele stau câte două sub un solz, sunt turtite, cu două aripioare laterale înguste, la
fel de late ca sămânţa, dar mai lungi.
Areal. Specie originară din estul Americii de Nord. Înspre nord înaintează până în
Canada, unde participă în compoziţia pădurilor de răşinoase de tip boreal, iar cele mai
sudice staţiuni se află în Munţii Appalachi, în păduri temperate de foioase. Sunt şi situaţii
în care tuia constituie arborete pure. Atinge altitudini de maximum 900 m.
Cerinţe ecologice şi importanţă. La noi în ţară s-a cultivat ca specie de interes
ornamental, dovedind o bună adaptabilitate la diverse condiţii climato-edafice, de la
câmpie până în regiunile montane inferioare.
Temperamentul este variabil, supor-tând bine umbrirea, dar se poate dezvolta foarte
bine şi în plină lumină.
Vegetează bine chiar şi pe soluri crude, cu condiţia să nu fie uscate. Secetele prelungite
sunt suportate destul de greu, în timp ce secetele de scurtă durată pot fi suportate, cu
condiţia ca solul să fie bogat şi profund.

Planșa 23: Exemplificări morfologice pentru Thuja occidentalis

6.5. Thuja plicata Don. (Thuja gigantea Nutt.)

- Tuie gigantică -

Morfologie (planşa 24). Arbore de mari dimensiuni, în arealul natural (America de Nord)
ajungând până la 60 m înălţime. Tulpina dreaptă, pronunţat conică, cu ritidom relativ subţire, brun-
roşcat. Coroana îngust piramidală, cu ramurile principale ± orizontale.
Lujerii evident turtiţi, cu miros plăcut, aromat.
Frunzele solziforme, cele dorso-ventrale cu glande mult mai mici decât la specia anterioară. Pe
dos sunt prevăzute cu dungi evidente albicioase, în formă de X; în timpul iernii frunzele rămân verzi.
Conurile sunt, în general, mai mari decât la T. occidentalis, de 12-18 mm, cu 4-6 perechi de solzi.
Caracteristic, solzii sunt la vârf bilabiaţi şi evident mucronaţi, inegali, cei exteriori mai scurţi.
Seminţele de 5-7 mm lungime, cu aripioarele laterale puţin mai lungi decât sămânţa.
Areal. Specie alohtonă, originară din vestul Americii de Nord, unde înaintează până în nordul
Columbiei Britanice, iar limita sudică se situează în centrul Californiei. Se întâlneşte atât în pădurile
de pe coasta Pacificului, unde urcă până la circa 1200 m altitudine, cât şi în zona montană dinspre
interiorul continentului, în Munţii Stâncoşi, unde ajunge până la circa 2000 m altitudine.
La noi în ţară s-a cultivat mai mult în scop ornamental, dar sunt şi încercări de cultură în fondul
forestier, ca la Vidacut, în Ocolul Silvic Sighişoara, în amestec cu Chamaecyparis lawsoniana,
Juniperus virginiana şi Thuja occidentalis.

60
 Cerinţe ecologice. În arealul natural vegetează în climate diferite, de la cele oceanice până la cele
continentale. Zona de maximă receptivitate este pe litoralul Oceanului Pacific, unde creşterile sunt
foarte active.
Deşi rezistă destul de bine la ger, cele excesive îi pot provoca vătămări. În cultura sa trebuie
evitate staţiunile expuse curenţilor reci de aer. Este exigentă faţă de umiditatea din sol şi din
atmosferă. Se dezvoltă bine pe soluri profunde, bogate, dar în culturile instalate în scop ornamental a
dovedit toleranţă faţă de solurile mai sărace, profunde până la scheletice.
Pentru culturi forestiere se recomandă zonele cu climat blând, suficient de umed, din făgetele de
deal, şleauri de deal şi de luncă, cu soluri mezotrofice şi eutrofice, bine aprovizionate în azot, fosfor şi
calciu.
Are temperament de umbră.

Planșa 24: Exemplificări morfologice la Thuja plicata

6.6. Thuja orientalis L.

(Biota orientalis (L.)Endl.)
- Biotă, Arborele vieţii -

Morfologie (planşa 25). Arbust sau arbore de mărimea a III-a, nedepăşind 10 m înălţime, cu
ramificaţii dese, frecvent formând mai multe tulpini. Ramurile sunt dispuse ascendent. Scoarţa brună-
roşcată, se exfoliază în solzi subţiri.
Lujerii sunt mai subţiri decât la Thuja occidentalis sau T. plicata, turtiţi, de aceeaşi culoare pe
ambele feţe, fără dungi albicioase; iarna se brunifică.
Frunzele solziforme, mici, imbricate şi opuse două-câte-două; cele dorso-ventrale cu o adâncitură
îngustă în formă de luntriţă.
Conurile sunt de 10-25 mm lungime, cu 6-8 solzi groşi, cu vârful în formă de corn recurbat, până
la maturitate sunt verzi-albăstrui-brumate, după aceea solzii se lignifică şi se îndepărtează foarte mult
unii de alţii, eliberând seminţele.
Seminţele nearipate, de 5-7 mm lungime, ovoidale, brune, cu o pată bazală de nuanţă deschisă,
câte două sub un solz.
Areal. Specie alohtonă, originară din centrul şi nordul Chinei, de unde se întinde până în Coreea.
S-a cultivat foarte mult la noi, în scop ornamental.
Cerinţe ecologice. Este o specie relativ rustică, cu adaptabilitate destul de bună faţă de diverse
condiţii de climă şi sol. Totuşi, gerurile mari îi provoacă uneori vătămări, soldate cu brunificarea
ramurilor sau chiar uscarea lor. De asemenea, îi sunt mai puţin favorabile zonele cu vânturi reci şi
uscate, pecum şi zăpezile abundente, în special cele moi.
Cerinţele faţă de fertilitatea şi însuşirile fizice ale solului sunt relativ reduse, comportându-se
mulţumitor în spaţiile verzi create după finalizarea construcţiilor care au presupus mişcări mari de
pământ, pe soluri crude, întoarse (antrisoluri).

61
 Rezistă relativ bine la fum şi secetă.

Planșa 25: Exemplificări morfologice pentru Thuja orientalis

6.7. Chamaecyparis lawsoniana (A. Murr.) Parl.

- Chiparos de California -
Morfologie (planşa 26). Arbore de mărimea I, până la 60 m înălţime în patria de origine (America
de Nord). Trunchiul drept, bine conformat, conic, cu ritidom relativ subţire, brun - roşcat, solzos.
Coroana îngustă în masiv, conică, cu ramurile de ordinul I ± orizontale, iar vârful tulpinii,
caracteristic, este nutant.
Lujerii turtiţi, relativ subţiri, cu ramificaţii dispuse într-un singur plan.
Frunzele solziforme, aşezate opus, câte două; cele de pe feţe sunt rombice, iar cele laterale în
formă de luntre, mai scurte, cu vârful acut, dezlipit de lujer, carenate. Frunzele dorsale sunt prevăzute
cu linii albe, difuze.
Conurile sferice, de numai 8-10 mm diametru, cu 8-10 solzi, la început verzi- albăstrui-brumate,
cărnoase, la maturitate brune, lignificate. Solzii sunt inegal-rombici, cu un mic apendice ± ghimpos la
mijloc. Maturaţia anuală.
Seminţele de circa 4 mm lungime, cu 2 aripioare laterale; stau câte 2-3(4) sub un solz.
Areal. Specie originară din vestul Americii de Nord, cu areal restrâns, în apropierea coastei
Pacificului, în SV statului Oregon şi NV Californiei, între 40°50’ şi 43°35’ latitudine nordică. În
pădurile litorale ale Pacificului, unde se situează mai mult pe văi, urcă până la circa 1000 m altitudine,
în timp ce în unele staţiuni insulare dinspre interiorul continentului ajunge la circa 2000 m altitudine.
La noi s-a cultivat în scop ornamental, dar şi în câteva culturi forestiere (Vidacut, Sabed, Roşcani-
Hunedoara ş.a.)
Cerinţe ecologice. În arealul natural creşte în regiuni cu climat tipic oceanic, ploios, moderat
termic, cu umiditate atmosferică ridicată, dar în Munţii Californiei climatul capătă şi nuanţe de
continentalism.
În general, în Europa s-a dovedit o specie relativ pretenţioasă faţă de climă şi sol, comportându-se
mai bine în staţiuni cu climat moderat, ferite de vânturi reci şi uscate, pe soluri fertile, profunde, cu
umiditate suficientă (jilave-umede). Tolerează destul de bine solurile compacte.
Temperamentul este de semiumbră, astfel încât în condiţii de arboret încheiat trunchiul se
elaghează bine.

62
 Planșa 26: Exemplificări morfologice pentru chiparosul de California

6.8. Juniperus communis L.

- Ienupăr, Ienupăr comun -

Morfologie (planşa 27). Specie autohtonă, arbustivă. De obicei, nu depăşeşte decât rareori 5 m
înălţime, formând tufe dese, cu ramuri numeroase. Sunt însă şi exemplare arbustive sau chiar
arborescente, cu port piramidal-columnar.
Lujerii anuali în 3 muchii, iar frunzele sunt aciculare, persistente, câte 3 într-un verticil, ±
perpendiculare pe axul lujerului, lungi de 1-1,5 cm, drepte, acuminate, puternic înţepătoare, pe faţă
canaliculate, cu o dungă albăstruie, pe dos carenate, verzi-deschis; verticilele de ace sunt
distanţate [(3)5-10(20) mm].
Florile dioice, rar monoice.
Conurile cărnoase (pseudobace), sferice, de 6-9 mm diametru, înainte de coacere verzi, la
maturitate negre-albăstrui-brumate. Maturaţia în anul al doilea sau al treilea.
Seminţele brune, trimuchiate, câte trei într-o pseudobacă.
Plantula cu trei cotiledoane.
Areal. Este una dintre speciile cu areal foarte larg în emisfera nordică, în Europa, nordul
Asiei, America de Nord şi, insular, în nordul Africii.
În ţara noastră această specie prezintă, de asemenea, o arie mare de răspândire, în întreg lanţul
carpatic, mai frecvent la altitudini cuprinse între 600 şi 1400 m. Coboară uneori şi în ţinuturile
colinare joase sau chiar la câmpie. Se instalează uşor în locuri descoperite, unde devine uneori
invadant, degradând păşuni şi fâneţe. Se instalează şi în păduri rărite, ca de exemplu în stejărete
de vârstă înaintată (Dumbrăviţa - Ocolul Silvic Codlea, Valea Bogăţii - Ocolul Silvic Măieruş
ş.a.).
Cerinţe ecologice. Ienupărul comun manifestă o mare amplitudine ecologică. Rusticitatea sa
se manifestă în egală măsură faţă de climă şi sol.
Rezistă foarte bine la ger, îngheţuri, arşiţă şi chiar la uscăciune.
Are o mare capacitate de a vegeta pe soluri sărace, acide, adeseori puternic bătătorite (ca pe
islazuri), cu regim de umiditate variabil. Fixează foarte bine solul, putând fi folosit în terenuri
degradate aflate pe versanţi repezi, pe grohotişuri ş.a.
Importanţa ienupărului. În afară de posibilităţile de utilizare în terenuri degradate, ca
specie fixatoare de sol, ienupărul îşi găseşte utilizări şi în alte scopuri. Astfel, pseudobacele au
proprietăţi apreciate în farmacologie: sunt diuretice, sudorifice (provoacă transpiraţia activă) şi
soporifice (ajută la realizarea stării de somn profund). În industria alimentară pot fi folosite ca
înlocuitor de ienibahar, iar prin fermentare şi distilare se obţine ginul, băutură alcoolică cu
proprietăţi antiscorbutice. Este foarte apreciat şi în culturile ornamentale, prezentând o serie de
forme şi varietăţi apreciate pentru portul frumos şi culoarea acelor.
63
Juniperus communis ssp. nana (Willd.) Syme (J. nana Willd.)
- Ienupăr pitic -

Morfologie. Arbust pitic, până la 0,5 m înălţime, des ramificat, cu lujeri scurţi.
Acele mici, de 4-8 mm, relativ moi, neînţepătoare, cu vârful brusc ascuţit, canaliculate pe faţă, slab
carenate pe dos (aproape rotunjite), dispuse înghesuit pe lujeri, la numai 1-3 mm distanţă.
Conurile de 6-8 mm diametru (pseudobace), cu maturaţia la 2-3 ani.
Areal şi ecologie. Esta originar din Eurasia şi America de Nord. Înlocuieşte ienupărul comun la
altitudini mari, întâlnindu-se în golurile munţilor, în subalpin şi alpin, începând de regulă din rariştile
de limită altitudinală. Se întâlneşte între 1500 şi 2000 m. Este mai frecvent pe versanţii sudici, pe care
devine uneori invadant, diminuând valoarea de ansamblu a păşunilor. Totuşi, acolo unde apare
împiedică eroziunea solului, fixând adeseori grohotişurile montane şi versanţii cu soluri superficiale,
scheletice. Are pretenţii foarte mici faţă de climă şi sol.

Planșa 27: Exemplificări morfologice pentru ienupărul comun

6.9. Taxus baccata L.

- Tisă -
Morfologie (planşa 28). Arbust sau arbore de până la 15-20(25) m înălţime.
Tulpina este mai puţin dreaptă decât la marea majoritate a speciilor de gimnosperme, adeseori
canelată. La exemplarele provenite din lăstari, tulpina este uneori culcată, cu ramuri ascendente.
Formează ritidom de la vârste mici, cenuşiu-roşcat, exfoliabil în plăci; acestea, la un moment dat, sunt
parţial dar evident desprinse de trunchi.
Coroana la început ovoidal-conică, ulterior globuloasă, cu ramuri vii până aproape de sol, bogată,
de culoare întunecată, cu numeroşi lăstari de trunchi sau de ramuri la exemplarele bătrâne.
Lujerii verzi, cu muguri ovoizi, de asemenea verzi.
Frunzele persistente, aciculare, turtite, de (1,5)2-3 cm lungime şi circa 2 mm lăţime, scurt şi
abrupt peţiolate, decurente pe lujer; au vârful treptat îngustat, sunt însă moi, neînţepătoare şi sunt
dispuse pectinat. Pe faţa superioară sunt verzi-închis, iar pe faţa inferioară sunt verzi-gălbui, fără dungi
albe de stomate.
Florile unisexuat-dioice; cele femele solitare, aşezate pe lujerii scurţi, cu un ovul terminal, erect,
în vârful mugurelui florifer; cele mascule sunt constituite din 8-10 stamine în formă de scut, iar
mugurii floriferi sunt înşiraţi pe dosul lujerilor din anul precedent.
Seminţele, false fructe, denumite galbulus, cu o parte cărnoasă (aril) roşietică, foarte moale, în
formă de cupă, care acoperă incomplet (până sub vârf) sămânţa propriu-zisă; sămânţa este ovoidală,

64
de 7-8(10) mm lungime, brună la maturitate, cu tegument lemnos. Maturaţia este anuală, prin august-
septembrie. Arilul provine din tegumentele externe ale ovulului.
Plantula cu două cotiledoane, germinaţia epigee.
Areal. Tisa este o specie relict terţiar, europeană, vest-asiatică şi din Africa de Nord. Arealul
european este mult mai larg decât în celelalte zone menţionate, dezvoltat mai ales în ţinuturile
atlantice şi central europene. Înaintează înspre nord-vest şi nord până în Regatul Unit al Marii
Britanii şi în Peninsula Scandinavă (la 63° latitudine nordică). Lipseşte din teritoriile cu climă
excesiv continentală din Rusia. La răsărit de ţara noastră arealul său se îngustează, ajungând până
în ţinuturile Mării Caspice.
Arealul tisei este puternic fragmentat, caracteristică regăsită cu prisosinţă şi în spaţiul ţării
noastre. La noi, tisa se întâlneşte preponderent în ţinuturile montane, dar coboară uneori şi la
dealuri. Pe Valea Dunării, la Cazane, este prezentă la circa 90 m altitudine. Deşi în trecut specia
era mult mai răspândită, în prezent se întâlneşte foarte rar, mai ales în regiuni cu relief accidentat,
pe stâncării, abrupte, grohotişuri ş.a. Apare sub formă de exemplare izolate sau buchete,
preponderent prin păduri de fag sau amestecuri de răşinoase cu fag. În multe locuri a dispărut, din
păcate, şi ca urmare a neprotejării cu ocazia exploatării arboretelor, deşi este declarată monument
al naturii.
Cerinţe ecologice. Tisa este specie de climat montan-oceanic, preferând staţiunile adăpostite,
umbrite, cu umiditate atmosferică ridicată. Este foarte sensibilă la secetă. De aceea, la altitudini
mici apare foarte rar, suferind totodată din cauza îngheţurilor târzii (porneşte relativ repede în
vegetaţie). În schimb, iarna rezistă destul de bine la geruri de până la-25..-30°C.
Manifestă preferinţe faţă de solurile bogate, fiind întâlnită mai frecvent pe eutricambosoluri
sau rendzine - soluri aerisite, eubazice-mezobazice, cu regim normal de umiditate. Afinitatea care
i s-a atribuit faţă de abrupte stâncoase şi solurile scheletice este iluzorie, din moment ce tisa s-a
păstrat la noi, ca specie naturală, în locuri mai greu accesibile.
Are temperamentul pronunţat de umbră, fiind considerată specia indigenă lemnoasă cu
temperamentul cel mai delicat. Manifestă, totuşi, o mare plasticitate adaptativă faţă de acest factor
ecologic, deoarece se poate dezvolta şi în plină lumină, mai ales acolo unde umiditatea din sol şi
din atmosferă îi sunt asigurate la nivel optimal.

Planșa 28: Exemplificări morfologice pentru tisă

65
 Să ne reamintim...

Frunzele chiparosului de baltă sunt căzătoare (cad împreună cu lujerii axilari);

Conurile la chiparosul de baltă, arborele mamut și chiparosul de California au solzi
dispuși valvat, scutiformi;

Frunzele sunt solziforme la speciile din genurile Thuja și Chamaecyparis, îmbrăcând
lujerii;

Ienupărul comun are frunze aciculare, dispuse câte trei într-un verticil;

Pseudobacele de ienupăr comun nu sunt fructe, deoarece gimnospermele nu au ovar;

Tisa are frunze aciculare, este specie dioică, iar semințele sunt galbulusuri;

Ienupărul comun este tolerant față de condițiile de mediu (are amplitudine ecologică
largă);

Tisa are temperament pronunțat de umbră, dar rezistă și în plină lumină

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 20-28 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale speciilor din genul Thuja

Tema 3: Identificați limitele de suportanță ale speciilor prezentate în unitatea de învățare VI

66
Unitatea de învăţare VII. Specii din genurile Magnolia, Liriodendron,
Clematis, Berberis

Cuprins
7.1. Magnolia acuminata…………………………………………………………………….67
7.2. Magnolia kobus…….…………………………………………………………………….68
7.3. Liriodendron tulipifera………………………………………………………………….69
7.4. Clematis vitalba………………………………………………………………………….70
7.5. Clematis alpina…………………………………………………………………………..71
7.6. Berberis vulgaris..……………………………………………………………………….72
7.7. Berberis thunbergii…………..………………………………………………………….73

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

7.1. Magnolia acuminata L.

- Magnolie, Magnolie mare -
Morfologie (planşa 29). Este arbore de mărimea a II-a, uneori chiar de mărimea I,
până la 30 m înălţime, cu tulpina dreaptă, bine elagată în masiv. Scoarţa este mult timp
netedă, cenuşie-albicioasă, iar ritidomul este cenuşiu-deschis. Portul piramidal.
Lujerii sunt bruni-roşcaţi, lucitori, glabri (la început sunt verzi), cu muguri alterni,
pubescenţi, cei terminali de 8-12 mm lungime, de 2-3 ori mai mari decât cei laterali.
Frunzele mari, de 10-20 cm lungime şi 6-12 cm lăţime, eliptice, ovate sau obovate, cu
vârful scurt acuminat, pe margine întregi, la bază rotunjite (mai rar slab cordate), la
început pe ambele feţe pubescente, apoi pe faţă glabre şi pe dos slab pubescente, cenuşii.
Florile, caracteristic, apar după înfrunzire, prin mai-iunie, sunt de 6-8 cm diametru,
verzi-gălbui, cu 3 sepale şi 6 petale.
Fructele multiple, plurifolicule oblongi, de 4-6 (8) cm lungime, roşii-închis, mature
prin septembrie.
Areal natural (fig. 18). Specie originară din estul şi sud-estul Americii de Nord, din
Munţii Appalachi, dar mai ales din bazinele fluviilor Mississippi şi Ohio, în lungul cărora
avansează înspre nord până în zona Marilor Lacuri.
La noi s-a cultivat în multe din parcurile dendrologice şi grădinile botanice. Stare de
vegetaţie foarte bună manifestă în staţiunile de luncă din Arboretumul Simeria, în
biogrupele în care s-a cultivat împreună cu Liriodendron tulipifera, Juglans nigra ş.a.
Cerinţe ecologice. Prezintă o bună adaptabilitate faţă de ger şi îngheţuri (însă nu excesive
şi frecvente), dar manifestă pretenţii mari faţă de umiditate şi însuşirile fizice şi chimice
ale solurilor. Astfel, preferă pe cele bine şi constant aprovizionate cu apă din precipitaţii şi
din pânza freatică, bogate, aerisite, profunde, cum sunt cele aluvionare de luncă.

67

Fig. 18 – Arealul natural al speciei Magnolia
acuminata L. (după Harlow et Harrar, 1958)
în staţiuni de luncă, în şleauri sau chiar în zăvoaie.
Are temperament de semiumbră. Pe soluri
cu umiditate mai scăzută are însă pretenţii
mai mari faţă de lumină (Dumitriu-Tătăranu,
1960).
Însuşiri biologice şi importanţă.
Înfloreşte după înfrunzire. Fructifică
abundent, cu o periodicitate de 2-3 ani.
Maturaţia este anuală, prin septembrie, iar
puterea germinativă este de 70-80%. Creşte
rapid în tinereţe. Se pretează pentru cultură

Planșa 29: Exemplificări morfologice pentru Magnolia acuminata

7.2. Magnolia kobus DC.

- Magnolie -
Morfologie (planşa 30). Arbore de mărimea a III-a, până la 10-12 m înălţime.
Coroana alcătuită din ramuri subţiri.
Lujerii glabri, verzi sau bruni-roşcaţi, cu muguri înguşti, alungiţi, acuminaţi, cenuşii-
păroşi, cel terminal mai mare şi, adeseori, cu vârful uşor curbat.
Frunzele obovate, de 6-10 cm lungime, cu vârful brusc şi scurt acuminat şi baza

68
cuneată, pe dos dispers pubescente, cu nervurile ± alburii, proeminent-reticulate. Frunzele
mature, pe faţă, sunt verzui-lucitoare.
Florile mari, de circa 10 cm, apar înainte de înfrunzire. Au 3 sepale mici, păroase,
verzi-brune, căzătoare şi 6-9 petale albe, cu o dungă roz-violet la bază.
Fructele multiple, plurifolicule alungite, ± cilindrice, de 10-12 cm lungime, roşietice,
cu seminţe acoperite de arile purpurii, lucitoare.
Areal. Specie originară din Japonia (Hokkaido, Honda). Se cultivă foarte mult la noi
în scop ornamental, prin parcuri, grădini, curţi, de la câmpie până în ţinuturile
premontane.
Cerinţe ecologice. Suportă mult mai greu gerurile decât M. acuminata şi, mai ales,
îngheţurile târzii, preferând climatele moderate şi suficient de umede. În tinereţe necesită
protecţie laterală. Florile durează relativ puţin timp, dar sunt foarte decorative şi sunt
sensibile faţă de temperaturile scăzute, chiar dacă nu se atinge limita de îngheţ. Înfloreşte
prin mai-iunie, fructifică abundent, iar puterea germinativă a seminţelor este de 60-70%.

Planșa 30: Exemplificări morfologice pentru Magnolia kobus

7.3. Liriodendron tulipifera L.

- Liriodendron, Arbore lalea -
Morfologie (planşa 31). În arealul natural este arbore de mărimea I, obişnuit până la
30 m înălţime (rar până la 45-50 m înălţime şi 2-4 m diametru). În masiv, tulpina este bine
conformată, cilindrică, bine elagată, dreaptă. Scoarţa gri-închis, subţire, dezvoltă la vârste
înaintate ritidom crăpat longitudinal, relativ subţire. Coroana este ovoidală.
Lujerii anuali sunt bruni-verzui sau bruni, glabri, lucitori, cu măduva discontinuă,
formată din lamele înghesuite, iar mugurii sunt alterni, comprimaţi lateral, ± pedicelaţi,
cu doi solzi de aceeaşi lungime, glabri, bruni, brumaţi. Cicatricea frunzei este subrotundă,
cu numeroase urme fasciculare.
Frunzele sunt mari, de 7-12 cm lungime, cu patru lobi dispuşi simetric, doi-câte-doi,

69
acuţi; lobii superiori formează o ştirbitură larg obtuză la vârful frunzei. Sunt glabre, pe
faţă verzi lucitoare, pe dos verzi-deschis sau glaucescente, iar toamna se colorează în
galben-auriu.
Florile hermafrodite, terminale, solitare, mari (4-8 cm), campanulate, cu aspect de
lalea (de aici “tulipifera”) sau de crin (în greceşte leirion = crin), galbene-verzui sau
galbene-sulfurii, cu dungi portocalii; au trei sepale verzi, divergente, caduce, şase petale,
numeroase stamine şi carpele. Apar prin mai-iunie.
Fructele sunt multiple, plurisamare în formă de conuri alungite, de 6-8 cm lungime;
includ numeroase nucule libere, cu câte o aripă unilaterală de 2,5-3,5 cm lungime (samare
monoaripate), care devin mature la începutul toamnei şi se diseminează treptat, până în
primăvara viitoare.
Areal natural şi de cultură. Specie originară din estul şi sud-estul Americii de Nord,
atingând Oceanul Atlantic şi Golful Mexic. În nord avansează până în zona Marilor
Lacuri. Este una dintre speciile tipice de foioase din aria sa naturală de răspândire.
În ţara noastră s-a cultivat mai mult în scop ornamental, în diverse zone, prin parcuri
şi grădini. Remarcabilă este însă comportarea sa în Arboretumul Simeria, în staţiuni din
Lunca Mureşului, unde creşterile sunt active şi conformaţia trunchiurilor este, în cele
mai multe cazuri, excepţională (unele exem-plare în vârstă de 100 de ani au înălţimea de
circa 30 m şi diametrul de aproximativ 70 cm).
Cerinţe ecologice. Manifestă preferinţe pentru ţinuturile cu climă moderată,
îndeosebi ferite de îngheţuri târzii. Gerurile sunt suportate destul de bine. Zăpada,
chiciura şi poleiul pot provoca ruperea ramurilor, care sunt relativ fragile. Necesită însă
soluri bine aprovizionate cu apă, jilave, profunde, afânate, trofice, cum sunt cele
aluvionare din lunci, cu pânza freatică la mică adâncime, dar nu mai sus de 1-1,5 m. Îi
sunt defavorabile solurile cu exces de carbonaţi, cele compacte, înţelenite şi deficitare în
apă. Se dovedeşte a fi o veritabilă specie repede crescătoare, indicată pentru înnobilarea
zăvoaielor şi şleaurilor de luncă.

Planșa 31: Exemplificări morfologice pentru Liriodendron tulipifera

7.4. Clematis vitalba L.

- Curpen de pădure -
Morfologie (planşa ). Specie autohtonă, liană agăţătoare, volubilă, cu rizom puternic.
Tulpina înaltă până la 10 m (târâtoare în lipsă de suport), cu scoarţa externă exfoliabilă în
fâşii lungi.
Lujerii sunt verzi-cenuşii până la vişinii, cu şase muchii rotunjite, rar păroşi (îndeosebi
la noduri).
Frunzele opuse, imparipenat-compuse, cu 3-5 foliole ovate sau ovat-lanceolate, de 3-
10 cm lungime, la vârf acute sau acuminate, pe margini întregi, ± neregulat crenat-lobate

70
sau lobulate (uneori adânc sectate), la bază rotunjite sau slab cordate, pe dos, în lungul
nervurilor, lânos păroase. Peţiolul frunzei se poate transformă în cârcel de prindere;
peţiolul foliolelor este de circa 1-3 cm lungime.
Florile hermafrodite, albe-verzui, mici (circa 1-2 cm), în panicule terminale şi axilare,
fiecare floare cu periant din 4 (5) elemente, numeroase stamine şi carpele.
Fructele multiple, formate din numeroase achene plumoase, mult timp persistente.
Inflorescenţele fructifere au forma unui ghem păros, suriu-albicios.
Areal. Specie din Europa Centrală, vestică şi de sud (ajunge în nord până în Anglia),
Africa de Nord şi Asia Mică, comună la noi la câmpie şi dealuri, începând din silvostepă
până în făgetele montane inferioare. Apare nu numai în pădure, ci şi în tufărişuri
extraforestiere.
Ecologie. Manifestă rusticitate apreciabilă, suportând solurile grele, uscate până la
umede (specie mezoxerofită până la mezohigrofită). Dovedeşte afinitate pentru solurile
eubazice, adeseori carbonatate, slab acide-neutre.
Cerinţele faţă de lumină sunt variabile, vegetând atât în lumină cât şi în zone umbrite.
Rezistă bine la poluare.

Planșa 32: Exemplificări morfologice pentru curpenul de pădure

7.5. Clematis alpina (L.) Mill.

(Atragene alpina L.)
- Curpen de munte -
Morfologie (planşa 33). Tulpini volubile sau scadente, lungi de1-2 m.
Lujerii, ca şi la curpenul de pădure, sunt hexa-muchiaţi, însă mai subţiri, bruni la
bruni-roşietici.
Frunzele opuse, imparipenat-compuse, caracteristic, sunt biternate (de două ori
trifoliate), cu foliole de 2-5 cm lungime, ovat-lanceolate, la vârf acuminate, pe margine
adânc serate. Peţiolul frunzei este lung şi, la ramurile sterile, se transformă în cârcel.
Florile hermafrodite, actinomorfe, campanulate, mari de 3-5 cm, cu patru sepale
albastre-violacei, lanceolate. Au numeroase staminodii petaloide. Sunt solitare şi prezintă
pedunculi lungi. Receptaculul este glabru (spre deosebire de C. vitalba, la care este
păros).
Fructele tot multiple, achene mici, cu o prelungire patul păroasă (patul: aproximativ la
o
45 - aluzie la poziţia perişorilor faţă de prelungirea filiformă a achenei).

71
 Areal. Specie răspândită în ţinuturile eurasitice de mare altitudine, în climate reci în
sezonul hibernal, răcoroase estival. La noi se întâlneşte începând din făgetele montane, dar
mai ales în molidişurile de mare altitudine, depăşind uneori limita superioară a pădurii,
pătrunzând în jnepenişurile subalpine.
Ecologie. Se instalează pe soluri superficiale, acide, scheletice, chiar pe stâncării
(specie preferenţial saxicolă, mezofită-mezohigrofită).

Planșa 33: Exemplificări morfologice pentru curpenul de munte

7.6. Berberis vulgaris L.

- Dracilă -
Morfologie (planşa 34). Specie spontană şi cultivată în scop ornametal, arbust tufos de
până la circa 2 m înălţime, cu vârful ramurilor arcuit spre exterior. Scoarţa tulpinilor şi a
ramurilor este cenuşie.
Lujerii anuali sunt la început galbeni sau gălbui-roşcaţi, apoi cenuşii şi sunt prevăzuţi cu
spini folianei (de origine foliară-nervuri transformate), spre baza lujerilor trifurcaţi (sau câte
doi), spre vârful lujerului simpli, de 1-1,5 cm lungime.
Mugurii sunt mici, ovoizi, alterni, cu solzi uscaţi.
Frunzele sunt simple, obovate, de 2-4 cm, spre bază cuneate, marginea spinos-
serată, pe dos verzi; sunt glabre, peţiolate, pe ramurile scurte grupate în smocuri, în rest
solitare. Sunt acrişoare şi toamna devin roşietice. Prin parcuri se cultivă frecvent forma
atropurpurea Rgl., cu frunzele intens purpurii.
Florile galbene, mici, cu 6 sepale şi 6 stamine, dispuse în raceme pendente, de 4-6 cm
lungime, axilare, plăcut şi puternic mirositoare. Apar prin luna mai.
Fructele sunt bace elipsoidale, de 8-12 mm lungime, roşii, cu miez făinos. Au 1-2 seminţe
obovate, slab carenate. Se coc la începutul toamnei şi rămân pe lujeri până spre iarnă.
Areal. Arbust autohton cu răspândire europeană, la noi cu apariţii sporadice în toată ţara,
îndeosebi în regiunea colinară. Se cultivă în parcuri şi grădini.
Ecologie. Rezistă la ger şi la fum. Are rusticitate mare, vegetând pe soluri diverse, de la
uşoare până la grele, excesiv uscate la revene, profunde sau superficiale (uneori scheletice), în
locuri însorite sau umbrite.
Prezintă importanţă ornamentală, având flori, fructe şi frunze decorative. Se pretează la
tundere.
Nu este indicată cultura sau menţinerea sa în apropierea terenurilor agricole, deoarece este
gazdă intermediară pentru rugina grâului (Puccinia graminis).

72
 Planșa 34: Exemplificări morfologice pentru dracilă

7.7. Berberis thunbergii D. C.

- Dracilă japoneză -
Morfologie (planşa 35). Specie cultivată în scop ornamental. Arbust tufos, de până la 2-2,5 m
înălţime.
Lujerii glabri, bruni-purpurii, prevăzuţi numai cu spini simpli.
Frunzele obovate, mici, de 1-3 cm lungime, cu baza prelung cuneată, marginea întreagă, pe dos,
caracteristic, glaucescente.
Florile tot galbene, în raceme cu numai 2-5 flori sau în umbele.
Fructele bace roşii, roşii-deschis, strălucitoare, de circa 1 cm lungime.
Areal şi ecologie. Specie alohtonă, originară din Japonia, cultivată mult la noi în scop ornamental,
sub formă de tufe sau în garduri vii. Are cerinţe ecologice asemănătoare cu Berberis vulgaris.

Planșa 35: Exemplificări morfologice pentru gracila japoneză

73
 Să ne reamintim...

Lujerii speciilor din genurile Magnolia și Liriodendron prezintă muguri alterni, cu inel
stipelar în zona acestora;

Florile la magnolii și arborele lalea sunt bisexuate, solitare, terminale;

Clematis vitalba are muguri opuși și frunze imparipenat compuse;

Frunzele de curpen de munte sunt biternate;

Speciile din genul Berberis au muguri alterni, alăturat acestora sunt spini: simpli +
trifurcați la Berberis vulgaris, respectiv simpli la Berberis thunbergii;

Magnoliile și arborele lalea preferă climatele moderate;

Speciile de dracilă sunt puțin exigente față de condițiile staționale.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 29-35 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale speciilor din același gen: Magnolia, Clematis și respectiv Berberis

Tema 3: Identificați limitele de suportanță ale speciilor prezentate în unitatea de învățare VI

74
Unitatea de învăţare VIII. Taxoni din genurile Platanus, Fagus și
Castanea

Cuprins
8.1. Platanus hybrida…..…………………………………………………………………….75
8.2. Genul Fagus - caractere generale…………………………………………………….76
8.2.1. Fagus sylvatica.………………………………………………………………….77
8.2.2. Fagus orientalis………………………………………………………………….81
8.2.3. Fagus x taurica…………………………………………………………………..82
8.3. Genul Castanea………………………………………………………………………….82
8.3.1. Caractere generale de determinare…………..……………………………….82
8.3.2. Castanea sativa…………………………………………………………………..82

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

8.1. Platanus hybrida Brot.

(Platanus x acerifolia (Ait.) Willd.)
(Platanus orientalis x P. occidentalis)
- Platan -
Morfologie (planşa 36). Arbore de mari dimensiuni, până la 30 (35) m înălţime şi
peste 1 m diametru, cu înrădăcinarea puternică, dezvoltată mult lateral, iar tulpina este, în
general, relativ scurtă, caracteristic, cu scoarţa exfoliabilă în plăci mari, rezultând pete
cenuşii-gălbui. Ritidomul, localizat numai pe unele porţiuni de trunchi, este cenuşiu,
mărunt crăpat. Coroana arborilor izolaţi, la vârste mari, este largă, formată din ramuri
viguroase.
Lujerii sunt geniculaţi, la început pubescenţi, apoi glabri, bruni-verzui, cu inel stipelar
în dreptul mugurilor. Mugurii alterni, conici, cu vârful obtuz, stau depărtaţi de axul
lujerului, sunt lungi de 6-10 mm şi au un singur solz, care prezintă nişte muchii (striuri)
longitudinale; stau ascunşi în teaca de la baza peţiolului frunzelor, astfel că, după căderea
acestora, rămâne cicatricea ca un guleraş la baza mugurelui.
Frunzele sunt mari, de 12-25 cm lungime, palmat-lobate, cu 3-5 lobi triunghiulari,
întregi sau rar dinţaţi-lobulaţi, cu sinuri ce pătrund pe circa 1/3 din jumătatea laminei;
lobii sunt ceva mai lungi decât laţi, cu vârful acut sau subţire, setaceu. Baza frunzei este
trunchiată până la slab şi larg cordată. În tinereţe sunt păroase, la maturitate glabre sau
glabrescente (pe nervuri, pe dosul frunzei, sunt însă, de obicei, păroase). Înfrunzeşte
târziu, prin mai.
Florile unisexuat-monoice, cele femele în capitule globuloase, pendente, cu carpele
libere.
Fructele stau aglomerate într-o formaţiune sferică, constituind o pluriachenă de 2-2,5

75
 cm diametru, cu pedunculul lung de până la 10-15 cm. Pe acelaşi peduncul sunt 1-2, mai
rar 3 capitule fructifere. Achenele au vârful conic, stilul alungit, iar la baza lor se află
smocuri de peri ruginii, care ajută la diseminare. Capitulele fructifere rămân iarna pe
ramuri.
Este de origine prezumtiv hibridogenă între P. occidentalis şi P. orientalis. Se cultivă
foarte mult la noi, în parcuri şi aliniamente. De asemenea, sunt şi încercări de folosire a sa
în cultură în luncile râurilor (de exemplu în Lunca Dunării).
Ecologie. Rezistă bine la ger şi îngheţuri târzii (are pornire tardivă în vegetaţie). Se
dezvoltă bine pe soluri profunde, afânate, revene până la umede (suportă însă şi solurile
compacte şi relativ uscate).
Are temperament de lumină.
Cultura sa forestieră se recomandă numai în staţiuni de luncă.
Are o mare valoare ornamentală, datorită frunzelor mari, palmat lobate,
inflorescenţelor fructifere persistente iarna în coroană, dar şi pentru dimensiunile mari ale
trunchiului (cu ritidomul parţial exfoliat) şi amplitudinea coroanei.
Creşterile sunt viguroase, iar longevitatea este de câteva sute de ani.
Rezistă bine la poluare.

Planșa 36: Exemplificări morfologice la Platanus hybrida

8.2. Genul Fagus – caractere generale

Specii arborescente, înrădăcinarea pivotant-trasantă, scoarţa obişnuit fără ritidom, netedă
şi mugurii alterni, lungi, depărtaţi de axul lujerului, fusiformi. Frunzele caduce, marcescente
la exemplarele tinere, mai frecvent întregi. Florile unisexuat-monoice, cele mascule pendente,
în capitule lung pedunculate, fiecare floare cu perigon campanulat din 4-7 lobi şi 8-16
stamine; cele femele grupate câte două, dispuse într-un involucru cu 4 diviziuni, scurt
pedicelat, rezultat din creşterea a numeroase bractee (fiecare floare femelă este alcătuită dintr-
un perigon îngust, neregulat-laciniat şi ovar trigonal, cu trei loji biovulate; din cele 6 ovule ale
unei flori se dezvoltă numai unul). Fructele, denumite popular jir, sunt achene pronunţat 3-
muchiate, închise complet, câte două, într-un involucru sub formă de cupă; cupa tetra-lobată,

76
la exterior cu apendiculi subulaţi, lemnoşi sau foliacei, se deschide la maturitate şi eliberează
fructele. Maturaţia este anuală iar germinaţia este epigee.

8.2.1. Fagus sylvatica L.

- Fag -
Morfologie (planşa 37). Arbore de mărimea I, de până la 30 m înălţime (excepţional până la 40
(45) m) şi de până la 2 m în diametru, la limita longevităţii fiziologice.
Înrădăcinarea pivotant-trasantă (pivotantă în tinereţe).
Tulpina, în masiv, de multe ori bine conformată, cilindrică, elagată pe mari lungimi. Frecvenţa
înfurcirilor este însă destul de mare. Scoarţa cenuşie până la albicioasă, de multe cu pete mari albe-
cretacee; este subţire şi nu formează ritidom decât rareori, mai ales la baza trunchiului. După elagarea
ramurilor laterale, în timp, pot să apară pe tulpină linii curbe de culoare închisă (acolade), denumite
“bărbi chinezeşti”. Alteori, insolaţia produce pârlituri ale scoarţei sub formă de pete mai mari sau mai
mici, rugoase, iar gerurile pot provoca gelivuri (crăpături în lemn).
Coroana ovoidală în masiv, larg-globuloasă la arborii izolaţi, cu lujerii anuali geniculaţi, la
început păroşi, apoi glabri, bruni sau verzi, iar mugurii sunt fusiformi şi mult îndepărtaţi de ax, de
până la 2-3 cm lungime, cu vârful ascuţit, solzoşi (urmele solzilor rămân ca nişte cerculeţe fine,
suprapuse, la baza lujerilor).
Frunzele sunt eliptice până la ovate, mai rar slab obovate, de 5-10 cm lungime, cu vârful acut şi
baza îngustă sau rotunjită, pe margini sinuate, rar dinţate sau aproape întregi, în tinereţe moi păroase
pe ambele feţe, ciliate pe margine, ulterior glabre pe faţă, pe dos păstrând smocuri de peri în unghiurile
dintre nervuri; peţiolul de circa 1 cm lungime. Toamna devin pieloase şi, înainte de cădere, culoarea
este arămie.
Florile unisexuat-monoice, cele mascule în capitule pendente lung pedunculate, fiecare floare
alcătuită dintr-un perigon campanulat, păros, cu 4-7 lobi (sinurile dintre lobi pătrund pe circa 1/2 din
lungimea perigonului sau chiar mai mult) şi 8-16 stamine. Cele femele stau câte două într-un involucru
păros, alcătuit din numeroase bractee unite la bază, cu patru diviziuni; involucrul este erect, scurt
pedunculat şi, la maturitate (toamna, prin septembrie-octombrie), eliberează fructele, care sunt două
într-o cupă. Cupa matură este ruginiu-păroasă, cu apendiculi numeroşi, rigizi, subulaţi, dehiscentă în
patru valve. Fructul, denumit jir, este o achenă ascuţit-trimuchiată, brună-roşcată, de 1-1,5 cm lungime
(circa 3000-5000 achene la 1 Kg). Germinează primăvara devreme, spre sfârşitul lunii aprilie.
Plantula are cotiledoanele deasupra solului (germinaţie epigee), mari, reniforme, verzi pe faţă şi
argintii-mătăsoase pe dos.
Areal (fig. 19). Fagul este una dintre speciile de mare reprezentativitate în pădurile din ţinuturile
vestice, centrale şi sudice ale Europei. Astfel, cele mai întinse suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie
(circa 4 milioane ha), în România (circa 2 milioane ha), apoi în Franţa (1,7 milioane ha), Germania
(1,15 milioane ha), Bulgaria (0,62 milioane ha) – Milescu, et al., 1967.
Este întâlnit începând din ţinuturile sudice, mediteraneene (unde apare din Pirinei) şi le urmează
din Franţa până în Grecia, iar înspre nord avansează cel mai mult în sudul Peninsulei Scandinave, unde
ajunge la circa 60°. În vest ajunge până la Oceanul Atlantic, iar în nord-vest până în sudul Angliei,
cuprinzând apoi Belgia, Olanda, Germania şi cea mai mare parte din Danemarca.
Limita estică ajunge până în Republica Moldova, unde apare insular, numai în partea centrală
(Turok, et al., 2000), trecând apoi în Carpaţi.
În ţinuturile nordice ale arealului său este specie de câmpie şi de dealuri (începând din Anglia şi până
la coastele Mării Baltice), pentru ca în sud şi sud-est să devină adeseori specie montană. Altitudinea
maximă se înregistrează pe flancurile Etnei, în Sicilia, la 2160 m, dar urcă mult în altitudine şi în alte
zone, ca de exemplu în Pirinei (2000 m), în Alpi (1665 m), în Jura (1600 m), în timp ce în Munţii
Harz, în Germania, ajunge la circa 800 m.
Arealul fagului în ţara noastră este bine dezvoltat, însumând 1915600 ha, ceea ce reprezintă
circa 31% din suprafaţa păduroasă, fiind specia cea mai răspândită (fig. 20). Fagul se întâlneşte în
special în zona montană, unde constituie arborete pure sau de amestec cu speciile de răşinoase,
îndeosebi cu bradul, dar şi cu molidul. Adeseori între amestecurile de fag cu brad şi molidişurile pure
se intercalează o bandă de făgete pure de mare altitudine. Este prezent într-o proporţie destul de mare

77
şi la dealuri, unde, de asemenea, constituie arborete pure, dar şi multe păduri de amestec cu alte
foioase, îndeosebi cu gorunul, carpenul, teii, paltinul, arţarul ş.a. (şleaurile de deal).

Fig. 19 - Arealul natural al speciilor:

Limita inferioară a făgetelor încheiate se găseşte la altitudini de 300–500 m, cu unele excepţii

(pe flancurile văilor înguste şi umede), ca de exemplu în Banat, unde fagul coboară până la circa 100
m pe Valea Cernei şi la circa 60 m în zona Văii Dunării (pe Valea Mraconia). Pâlcuri izolate de fag,
dispersate, se întâlnesc şi la câmpie, ca la Hinova, lângă Drobeta-Turnu-Severin, la Bucovăţ, lângă
Craiova – aproape a dispărut, sau în Muntenia (pădurea Bucov – Ocolul Silvic Bolintin, sau în
pădurile Hereasca, Ciolpani, Gherghiţa şi Snagov – în Ilfov). Trebuie menţionată, de asemenea,
existenţa insulei de fag din Dobrogea, la Luncaviţa, pe un versant nordic. Limita superioară a
făgetelor încheiate este situată la 1200–1400 m, dar uneori şi mai sus, ca în Parâng şi Apuseni, unde
ajunge la circa 1650 m. În Carpaţii Meridionali, pe versanţii nordici, sunt destul de frecvente
situaţiile în care fagul ajunge până la

Fig. 20 - Arealul fagului în România:

1500 m. Prezenţa fagului la limita superioară a pădurii constituie o excepţie în ţara noastră. Astfel de
situaţii se întâlnesc în Munţii Bihor, Semenic, Cernei, Sebeş, Parâng, Vâlcan etc. Este adevărat însă că,

78
acest lucru a fost determinat uneori de factorul antropic, prin defrişarea molidişurilor de limită, ca în
masivul Gârbova sau, probabil, şi în Munţii Bihorului, în Parâng ş.a.
Ecologie. În linii generale, arealul natural al fagului poate fi departajat în două sectoare mai
importante: unul vestic şi central european, aflat sub influenţa climatului oceanic, atlantic, şi altul
nord-estic şi sud-est european, cu caracteristicile bine cunoscute ale climei continentale. În acest
context trebuie menţionat faptul că, deşi în ţinuturile central-europene fagul este îndeosebi o specie
montană, influenţa climatului oceanic în zona respectivă este încă evidentă, în timp ce la limita
răsăriteană a răspândirii sale climatul suferă evidente influenţe continentale. Totodată, precipitaţiile
joacă şi ele un rol important în răspândirea şi vitalitatea fagului, ceea ce face ca în arealul său
cuantumul acestora să fie superior pierderilor prin evaporare. De aceea, răspândirea fagului şi limitele
sale arealistice sunt evident influenţate atât termic, cât şi de nivelul precipitaţiilor.
Cu toate acestea, factorii climatici se pot compensa într-o anumită măsură. Astfel, dacă în
ţinuturile nordice ale arealului, în Anglia şi Suedia, în zone cu temperatura medie anuală de 5-6°C
fagul poate vegeta şi la numai 500 mm precipitaţii pe an, în schimb în Europa Centrală, la temperaturi
medii anuale de circa 10° C necesită minimum 900–1000 mm precipitaţii pe an. Pe de altă parte, limita
sudică a arealului fagului este şi ea determinată de regimul termic şi de precipitaţii, în mod concret de
temperaturile ridicate, dar mai ales de precipitaţiile insuficiente.
Aceşti doi factori ecologici îşi pun amprenta şi asupra răspândirii fagului în ţara noastră. Astfel,
comportamentul mezoterm al acestei specii este evident, ceea ce restricţionează în mod vădit
avansarea sa în zona de Picetum. Climatul din zona de Fagetum este mai cald decât cel din zona de
Picetum, dar ceva mai puţin umed. În schimb, comparativ cu bradul, manifestă o amplitudine termică
şi, în general, climatică mai largă. Pe de altă parte însă, prezenţa fagului la dealuri este cel mai adesea
influenţată de condiţiile geomorfologice particulare create de versanţii umbriţi şi de existenţa văilor cu
umiditate atmosferică ridicată, care pot favoriza coborârea sa la altitudini mici, uneori chiar sub 100
m. Totuşi, fagul este foarte sensibil la secetă şi uscăciune.
Un alt factor climatic care se implică decisiv în determinarea arealului fagului îl constituie
îngheţurile târzii, care limitează nu numai răspândirea sa spre nord-est şi est, ci îi fragmentează
prezenţa în plin areal, ca în Alpii Centrali sau în ţinuturile din Carpaţi cu inversiuni termice frecvente
(funduri de văi, depresiuni închise etc.), unde cedează locul carpenului (la altitudini mici), sau este
înlocuit uneori de molid, care coboară şi constituie o bandă de arborete sub pădurile de fag. Foarte
sensibile faţă de îngheţurile târzii se dovedesc plantulele, dar pot fi afectaţi şi arborii maturi, prin
distrugerea aparatului foliar. Gerurile mari pot afecta puieţii, mai ales în absenţa zăpezii, sau provoacă
gelivuri în lemn ori "pişcături" ale scoar-
ţei, mai mult sau mai puţin pronunţate. Efecte nefavorabile determină şi arşiţa, care afectează
plantulele lipsite de adăpost, determinând ofilirea lor, iar la arborii puşi brusc în lumină apar pârlituri
ale scoarţei (cicatrici relativ mari, superficiale, scoarţa devenind rugoasă; sub influenţa gerurilor,
acestea se pot amplifica în profunzimea scoarţei, generând “pişcături”).
Sensibilitatea mare pe care o manifestă plantulele faţă de factorii climatici amintiţi împiedică
regenerarea naturală a fagului în afara adăpostului oferit de pădure. De altfel, arboretele mature
creează un mediu foarte prielnic pentru regenerarea naturală, seminţişurile instalându-se cu
uşurinţă cu ocazia interven-ţiilor silvotehnice care se practică la aplicarea tratamentelor.
Temperamentul fagulului este de umbră (cel mai pronunţat de umbră dintre toate foioasele
arborescente de la noi). În stare de masiv se mulţumeşte cu numai 1/60 – 1/80 din luminozitatea totală.
Uneori fagul constituie arborete atât de bine încheiate, încât lumina pătrunde greu în interiorul lor,
astfel că, în aceste situaţii, speciile însoţitoare arbustive adeseori lipsesc; pot lipsi chiar şi plantele
ierboase - cazul “făgetelor nude”. Creşterile puieţilor puşi în lumină sunt foarte active, diferenţele faţă
de cei umbriţi fiind remarcabile (Marcu, 2000).
În privinţa cerinţelor faţă de edafotop, fagul este considerat ca o specie care necesită, în
general, soluri fertile, fără a egala însă bradul în această privinţă.
Solurile din făgete influenţează evident performanţele de creştere prin proprietăţile lor fizice.
Astfel, deosebit de favorabile sunt cele afânate, mijlociu profunde sau profunde, permanent revene
(specie mezofită), cu textură luto-nisipoasă, sărace în schelet. Vegetează foarte slab pe solurile
superficiale, cu mult schelet şi suportă foarte greu pe cele compacte, cu textură fină. Nu suportă
uscăciunea din sol, dar nici excesul de umiditate (apariţia sa pe soluri hidromorfe este o excepţie, iar în
turbării nu se instalează niciodată). În raport cu însuşirile chimice ale solurilor se dovedeşte, de

79
asemenea, destul de pretenţios, fiind o specie de soluri mezobazice-eubazice. Făgete de mare
productivitate se întâlnesc pe soluri cambice, de tipul eutricambosolurilor, bogate în humus şi baze de
schimb, slab acide, permeabile, aerisite, revene. Totuşi, denotă un potenţial biologic ridicat şi pe soluri
ceva mai sărace în baze de schimb şi mai acide, dar profunde, afânate, permeabile şi fără variaţii
accentuate de umiditate, cum sunt cele formate pe şisturi cristaline, granite, banatite, gresii,
conglomerate (ca în Munţii Banatului sau în Carpaţii Meridionali).
Fagul ocupă uneori suprafeţe destul de întinse chiar pe soluri scheletice, cu condiţia să fie trofice
(ca de exemplu pe rendzine), dar apare şi pe luvosoluri, inclusiv pe cele acidificate. Solurile cu
aciditate pronunţată nu-i sunt însă favorabile, pe măsură ce creşte aciditatea scăzând productivitatea
arboretelor. Astfel, în făgetele cu Vaccinium myrtillus, în care pH-ul pe profil variază de regulă între
4,20 şi 5,20, productivitatea este inferioară, în timp ce în făgetele cu floră de mull, cu pH 6,20-6,30,
productivitatea este superioară (Milescu, et al., 1967).
În raport cu substratul litologic, în optimul său de vegetaţie, fagul nu manifestă preferinţe. La
limitele de areal s-au constatat însă anumite afinităţi faţă de substrat. Astfel, în climatul mai rece şi
mai umed de la limita nordică a arealului, în Anglia, nordul Germaniei, Suedia, Danemarca etc., fagul
preferă solurile formate pe substrate calcaroase, în timp ce în regiunile sudice ale arealului, care sunt
mai calde, el se situează mai adesea pe soluri formate pe substrate silicioase.
Aceeaşi dependenţă faţă de substrat este vizibilă şi în dispunerea pe verticală a fagului, ceea ce
face ca la altitudini mari să apară adeseori pe calcare, care asigură un spor de căldură în sol. În climate
reci şi umede, acolo unde substratul este silicios, descompunerea resturilor organice este greoaie,
formându-se moder sau humus brut, ceea ce explică de ce fagul preferă la altitudini mari substatele
calcaroase.
Însuşiri biologice. Maturitatea fagului este târzie, spre 70-80 de ani în masiv şi 40-50 de ani la
arborii izolaţi. Periodicitatea fructificaţiei este destul de mare, de 4-6 ani, fiind însă dependentă de
bonitatea staţiunii (în staţiuni de limită ecologică periodicitatea este mai mare). Maturaţia este anuală;
jirul se coace prin septembrie-octombrie (recoltarea se face în octombrie-noiembrie). Puterea
germinativă este relativ mare, de 50-70%. Germinaţia se produce primăvara devreme, spre sfârşitul
lunii aprilie. Lăstăreşte foarte slab. Creşterile din primii ani sunt foarte reduse. După circa cinci ani se
activează, rămânând însă mai mici decât la molid, dar ceva mai mari ca la brad. Cele mai active
creşteri curente în înălţime se înregistrează aproximativ la 30-40 de ani, fiind de până la circa 80 cm
anual. În staţiuni situate în optimul ecologic, la 100 de ani, creşterea medie anuală este de 8-9 m3/an/ha
(maximum 12-13 m3/an/ha, ca în cele mai productive arborete bănăţene). Totuşi, în multe din
arboretele indigene, în staţiuni de fertilitate medie, fagul produce numai circa 5-6 m3/an/ha.
Longevitatea fagului nu este prea mare, nedepăşind decât foarte rar 300-400 de ani. Pe soluri cu
umiditate sporită longevitatea sa se reduce până la numai 150-200 de ani. Atunci când este rănit în
tinereţe, creşte foarte mult pericolul ca la vârsta exploatabilităţii trunchiul să devină putregăios.

Planșa 37: Exemplificări morfologice pentru fag

80
 8.2.2. Fagus orientalis Lipschi

- Fag oriental, Fag de Caucaz -

Morfologie (planşa 38). Arbore de mărimea I, cu coroana relativ îngustă, piramidală şi lujerii
viguroşi, mătăsos-păroşi până iarna.
Frunzele eliptice până la obovate sau obovat-oblongi, relativ mari, de 9-15 cm lungime, cu 9-12
(14) perechi de nervuri laterale, curbate evident în sus înainte de marginea limbului; sunt la vârf acute
sau acuminate, la bază lat cuneate sau rotunjite.
Florile mascule au perigomul larg campanulat, slab divizat (pe cel mult 1/3 din lungime), foarte
păros, albicios-pufos.
Cupele păroase, în zona bazală cu câţiva apendiculi lăţiţi, frunzoşi, liniar-alungiţi, verzi, peţiolaţi.
Areal. Este originar din Caucaz, Crimeea, nordul Asiei Mici şi sud-estul Peninsulei Balcanice (v.
fig. 19). Specia a fost semnalată sporadic şi la noi, în sudul Banatului, dar şi în Dobrogea, Muntenia,
Oltenia, în Podişul Moldovei (Dobrovăţ, Lipovăţ, Chiţoc, Bârnova etc.), în Transilvania (jud. Alba)
ş.a.
Ecologie. Se diferenţiază faţă de fagul comun, fiind mai iubitor de căldură şi mai rezistent la
secetă, dar mai sensibil faţă de ger şi îngheţuri.
Prezenţa sa în pădurile noastre, chiar dacă este numai sporadică, suscită un deosebit interes
fitogeografic, deoarece aici se află la limita nord-vestică a arealului său, iar din contactul ancestral cu
Fagus sylvatica a rezultat hibridul Fagus taurica.

Planșa 38: Exemplificări morfologice pentru fagul de Caucaz

81
 8.2.3. Fagus x taurica Popl.
- Fag de Crimeea -
Morfologie. Este hibrid natural între Fagus sylvatica şi F. orientalis, cu unele caractere
intermediare între cei doi părinţi (de exemplu, adâncimea de divizare a perigomului florilor mascule,
mărimea frunzelor şi numărul perechilor de nervuri laterale - 8 la 12 perechi), iar alte caractere sunt
foarte apropiate de unul dintre genitori (de exemplu, prezenţa apendiculilor frunzoşi de la baza cupei,
caracter moştenit de la fagul oriental, dar, totuşi, apendiculii sunt nepeţiolaţi).
Areal şi ecologie. Este originar din Balcani şi Crimeea, la noi fiind întâlnit sporadic, în zonele de
interferenţă de areal, actuale sau mai vechi, între fagul comun şi fagul oriental (în făgete din sudul şi
sud-estul ţării, inclusiv în insulele de fag din regiunea de câmpie – Dumitriu-Tătăranu, 1961; Geacu et
Loghin, 2000). Cerinţele sale ecologice sunt mai apropiate de ale fagului oriental.

8.3. Genul Castanea Mill..

8.3.1. Caractere generale de determinare
Specii arborescente, rar arbustive, cu scoarţa crăpată, formând ritidom.
Mugurii alterni, iar frunzele sunt căzătoare, lanceolate sau ovat-oblongi-lanceolate, pe margine acut
dinţate. Florile unisexuat-monoice. Cele mascule grupate în amenţi lungi, erecţi, fiecare floare cu un
perigon campanulat format din şase diviziuni şi 10-20 stamine, iar cele femele, mai rar solitare,
obişnuit câte trei într-un involucru spinos, aşezate la baza amenţilor masculi, fiecare fiind alcătuită din
şase lacinii perigonale, şase staminodii, un ovar cu şase loji biovulate, îngustat într-un stil scurt,
terminat cu şase ramificaţii stigmatifere. Fructele sunt achene, câte 1-3 într-un involucru spinos,
acicular-ţepos, ce se desface la maturitate în 2-4 valve. Maturaţia anuală. Germinaţia este hipogee

8.3.2. Castanea sativa Mill. (Castanea vesca Gaertn.)

- Castan, Castan bun -
Morfologie (planşa 3). Arbore de mărimea I, până la 30 m înălţime şi 1,5-2 m în diametru.
Tulpina adeseori cu ramificaţii joase, formează ritidom cu crăpături adânci, brun-închis.
Lujerii sunt viguroşi, glabri, brun-roşcaţi, cu numeroase lenticele albicioase, iar mugurii ovoizi, cu
cicatricele frunzelor mari, aproximativ semicirculare.
Frunzele oblong-lanceolate, mari (10-22 cm lungime şi 4-8 cm lăţime), cu vârful treptat îngustat,
pe margine pronunţat-setaceu dinţate, glabre; nervaţiunea proeminentă.
Florile mascule grupate în amenţi cilindrici, erecţi, lungi (10-13 cm), galbeni, fiecare floare cu
perigon alcătuit din şase diviziuni şi 10-20 stamine; cele femele sunt, de regulă, la baza amenţilor
masculi, verzi, câte 2-3 într-un involucru spinos, aproape lemnos la maturitate, sferic, acoperit de spini
deşi, aciculari, rigizi.
Fructele sunt achene globuloase sau ovoidal-turtite şi brusc acuminate, la vârf cu resturile celor
şase ramificaţii stigmatifere, de până la 2-3 cm diametru sau lungime, brune-închis; stau câte 1-3 în
cupa formată de învolucrul fructifer. Maturaţia este anuală, fructele se coc prin octombrie, când cupa
se desface în patru (două) valve. Puterea germinativă este de 50-60%.
Areal (fig. 21). Este specie mediteraneană, răspândită într-o fâşie situată de o parte şi de alta a
paralelei de 40° latitudine nordică, începând din Peninsula Iberică şi continuând spre răsărit peste
Peninsula Balcanică, nordul Asiei Mici, sudul Caucazului şi Crimeea, până la Marea Caspică. Este
prezent şi în nordul Africii, pe coasta nord-vestică, în Maroc, Algeria şi Tunisia.
La noi în ţară, originea sa naturală este, uneori, infirmată, considerându-se că a fost introdus în
perioada colonizării romane, devenind specie naturalizată. Nu poate fi însă exclusă nici ipoteza

82
existenţei naturale. Există două zone mai importante de răspândire: una în depresiunea subcarpatică a
Olteniei de nord-vest, la Polovragi, Tismana, Baia de Aramă ş.a., alta în nord-vestul ţării, la Baia
Mare, Baia Sprie, Tăuţi ş.a. De asemenea, prin culturi a fost extins îndeosebi în localităţi şi în
apropierea acestora (la Horezu sau în alte zone din Oltenia, în Transilvania ş.a.).

Fig. 21 - Arealul speciei Castanea sativa Mill. (după Bottacci, 1998, modificat de autori)

Ecologie. Castanul preferă regiunile cu climat blând, cald şi umed, ferit de îngheţuri puternice şi
geruri mari, cu sezon lung de vegetaţie. Aceste preferinţe climatice au fost confirmate şi în ţara
noastră, dovedindu-se, totuşi, acomodabil şi pentru climate mai reci, unde însă pot apărea efecte ale
gerurilor şi îngheţurilor, iar creşterile realizate şi fructificaţiile sunt diminuate (ca în cazul
exemplarelor existente la Grădina dendrologică din Braşov). În consecinţă, castanul este o specie de
climat mediteranean-submediteranean, termofilă şi mezofilă.
În privinţa cerinţelor edafice, se dezvoltă pe soluri diverse, de la eubazice până la oligobazice, mai
frecvent pe cele de troficitate potenţială globală medie (soluri mezotrofe). Preferă solurile bogate în
feldspaţii potasici, afânate, permeabile şi aerisite, formate pe roci vulcanice, şisturi cristaline ş.a. Nu-i
convin solurile cu conţinut ridicat de carbonaţi, dacă sunt superficiale, precum şi cele cu textură foarte
fină, argiloase.
Temperamentul este subheliofil, apropiat de al carpenului, dar totuşi ceva mai de lumină.
Însuşiri biologice şi importanţă. Arborii izolaţi ajung la maturitate de timpuriu, primele
fructificaţii apărând la circa 20 de ani, iar în masiv la 40-50 de ani. Maturaţia este anuală, prin
octombrie. Capacitatea germinativă este de circa 50-60%. Periodicitatea fructificaţiei este de 2-3 ani.
Creşterile sunt active în tinereţe, asigurându-i o mare capacitate de concurenţă interspecifică.
Longevitatea este foarte mare, de până la circa 1000 de ani.

Planșa 39: Exemplificări morfologice pentru castanul comestibil

♀ ♂

83
 Să ne reamintim...

Lujerii platanului sunt geniculați, cu muguri alterni; mugurii stau ascunși în teaca de la
baza frunzei;

Caracteristici pentru morfologia fagului după lujeri sunt mugurii: fusiformi, lungi,
puternic depărtați de lujeri;

Alte caractere de determinare importante pentru fag: scoarța netedă, albă; frunzele cu
marginea de regulă întreagă sau sinuată (caracter bun de diferențiere de carpen);
caracterele fructelor; plantulele cu cele două cotiledoane reniforme, argintii pe fața
dorsală;

Fagul se află în estul României la limita arealului său general;

Formula ecologică a fagului: montan-colinar, mezoterm, mezofil, umidofil,
ombrofil, mezobazic-eubazic, mezotrof-eutrof, mezofit, drenofil;

Formula ecologică a castanului comestibil: mediteranea-submediteranean, termofil,
mezofil, subheliofil, mezobazic-oligobazic, mezotrof, mezoxerofit, calcicol.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 36-39 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale taxonilor din genul Fagus

Tema 3: Identificați limitele de areal și limitele de suportanță ale fagului și castanului

comestibi

84
Unitatea de învăţare IX. Specii din genul Quercus

Cuprins
9.1. Genul Quercus – caractere generale…………………………………………………85
9.2. Subgenul Erytrobalanus………………….…………………………………………….85
9.2.1. Quercus rubra…………………………………………………………………...85
9.2.2. Quercus palustris…………………………………………………………….....88
9.2.3. Quercus imbricaria…………………………………………………………...…88
9.3. Subgenul Cerris; Quercus cerris……….…………………………….……………….89
9.4. Subgenul Lepidobalanus….………………………………………………………….…91
9.4.1.Secția Roburoides, Seria Sessiliflorae……………..…………………………..91
9.4.1.1. Quercus petraea ssp. petraea…………………………………………. 91
9.4.1.2. Quercus petraea ssp.dalechampii…………………………………….…94
9.4.1.3. Quercus petraea ssp.polycarpa……………………………………….…95.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

9.1. Genul Quercus – caractere generale

Cuprinde specii arborescente, mai rar arbustive, cu frunzele alterne, căzătoare sau
persistente (la speciile indigene sunt căzătoare, marcescente la exemplarele tinere).
Florile sunt unisexuat-monoice, cu maturaţie anuală sau bienală; cele mascule grupate în
amenţi pendenţi, subţiri (fiecare floare cu perigon divizat în 4-7 lobi şi 4-12 stamine), iar
cele femele solitare sau grupate câte 2-8 în inflorescenţe spiciforme, sesile sau pedicelate.
Fructele sunt achene cilindrice, elipsoidale sau ovoidale, cuprinse mai mult sau mai puţin
într-o cupă lemnoasă (involucru fructifer), solzoasă sau cu apendiculi rigizi. Germinaţia
este hipogee.

9.2. SUBGENUL ERYTROBALANUS SPACH.

Include specii alohtone, din America de Nord, cu frunzele căzătoare sau persistente, de
obicei lobate, mai rar întregi; lobii despărţiţi prin sinuri mai mult sau mai puţin largi şi
adânci, obişnuit ascuţiţi şi terminaţi într-un vârf subţire, setaceu. Ghinda are tegumentul
brun-roşcat, tomentos pe partea internă, iar maturaţia este bienală.

9.2.1. Quercus rubra L. (Q. borealis Michx.)

- Stejar roşu, Stejar roşu american -
Morfologie (planşa 40). Arbore de mărimea I, (Q. borealis var. maxima realizează până la
50 m înălţime), cu tulpina bine legată, dreaptă sau ± rău conformată (în funcţie de
condiţiile staţionale şi de desimea arboretului). Scoarţa cenuşie, subţire, netedă până la

85
circa 40 ani, după care se formează un ritidom cu crăpături rare şi superficiale,
asemănător cu cel de tei.
Lujerii glabri, lucitori, roşii-bruni sau cenuşii, cu lenticele gălbui, iar mugurii de circa 6-8
mm lungime, ovoid-ascuţiţi, roşii-bruni, lucitori, glabri.
Frunzele oblongi, eliptice sau obovate, de 10-22 (25) cm lungime, cu 3-4 (5) perechi de
lobi triunghiular-ovaţi, lobulaţi; lobii şi lobulii terminaţi în vârfuri setacee, alungite, iar
sinurile dintre lobi sunt relativ înguste şi rotunjite, pătrunzând până la mijlocul jumătăţii
laminei. Frunzele sunt verzi-închis pe faţă, verzi-gălbui sau cenuşii pe dos, cu smocuri de
peri ruginii în axilele nervurilor; sunt marcescente, iar toamna se colorează în roşu sau
portocaliu. Peţiolul foliar de 2-5 cm lungime.
Florile mascule în amenţi de 10-12 cm lungime, pendenţi; cele femele sunt scurt
pedicelate.
Fructele, ghinde ovoidale până la globuloase, de 1,5-2,5 cm lungime şi 1-2 cm
diametru, la bază plane sau uşor concave, cu tegumentul brun; sunt cuprinse foarte
puţin, pe cel mult 1/3, într-o cupă turtită sub formă de taler sau uşor conică, cu solzii
alipiţi, bruni-roşcaţi, plani, cu vârful obtuz.
Areal natural (fig. 22) şi arealul de cultură în ţara noastră. Specie originară din estul
Americii de Nord, unde avansează spre nord mai mult decât ceilalţi stejari americani,
până la circa 48° (sud-estul Canadei), iar limita sudică se situează la 32°, cu puţin mai
la nord de ţărmurile Golfului Mexic. Spre est se apropie mult de litoralul Oceanului
Atlantic, pe care nu-l atinge decât în nord-estul ariei sale de răspândire, între 43-45°
latitudine. Limita vestică se apropie de meridianul de 100° longitudine vestică,
dezvoltarea maximă de la est la vest înregistrându-se la limita nordică a arealului său,
între circa 62° şi 95° longitudine vestică.

Fig. 22 - Arealul speciei Quercus rubra L

(după Harlow et Harrar, 1958)

Stejarul roşu a fost introdus în Europa la sfârşitul secolului XVII-lea, îndeosebi în

ţinuturile centrale şi vestice. La noi în ţară a fost cultivat atât în scop decorativ, ca specie
de parc sau în aliniamente, cât şi ca arbore forestier, chiar şi în terenuri degradate (unde
însă nu a dat rezultate bune). Suprafaţa totală a arboretelor de stejar roşu depăşeşte în
prezent circa 2500 ha, din care aproximativ 1650 ha sunt culturi efectuate în vestul ţării,
cum sunt de exemplu cele din Ocolul silvic Săcuieni (Bihor). În Europa se află în optimul
de vegetaţie în zonele de Castanetum şi Quercetum şi în partea caldă a Fagetum-ului.
Acest lucru s-a verificat şi în culturile efectuate la noi în ţară, unde a dat rezultate bune
începând de la câmpie şi până în făgetele de deal, şi chiar în făgetele montane inferioare.
Cerinţe ecologice. În arealul natural, stejarul roşu creşte în condiţii foarte variate, de la
climatul cu influenţe tropicale din sudul ariei sale de răspândire, la cel atlantic din nord-
est, respectiv continental în nord-vest. Precipitaţiile sunt însă oriunde îndestulătoare, de
cel puţin 700 mm pe an (în unele zone chiar de până la 1600 mm). În general, suportă
bine gerurile mari din iarnă şi, de regulă, scapă de efectele îngheţurilor de primăvară,
întrucât porneşte în vegetaţie relativ târziu. În schimb, se dovedeşte sensibil faţă de

86
îngheţurile timpurii, care surprind uneori lujerii parţial lignificaţi, producându-se astfel
bifurcarea trunchiurilor.
În staţiuni montane reci şi umede creşte relativ încet (ca în zona Valea Cetăţii-Râşnov), iar
litiera sa greu alterabilă duce la acumulări însemnate de substanţă organică
nedescompusă.
Din punct de vedere al solurilor, cerinţele sale nu sunt prea mari, putând vegeta atât pe
soluri nisipo-lutoase, relativ sărace în elemente minerale, cât şi pe cele bogate în argilă
(luto-argiloase, lutoase), uneori destul de grele şi de compacte, asemănătoare cu cele pe
care le ocupă cerul şi gârniţa. Totuşi, nu-şi poate pune în valoare calităţile sale de specie
repede crescătoare decât pe soluri bogate, afânate, cu textură uşoară şi umiditate
suficientă.
Temperamentul este subheliofil, suportând mai bine umbrirea laterală decât stejarii
indigeni. Umbrirea de sus de lungă durată îi dăunează, conducând la eliminarea sa.
Însuşiri biologice. Stejarul roşu fructifică mult mai devreme decât stejarul sau gorunul.
Maturitatea arborilor în masiv este la 25-30 de ani. Totodată, periodicitatea fructificaţiei
este mult mai mică decât la stejarii indigeni, fiind anuală sau la 2-3 ani, iar fructificaţiile
sunt abundente. Se regenerează foarte uşor pe cale naturală.. Creşterea este foarte activă,
mai ales în tinereţe, când, până la 30-40 de ani, depăşeşte stejarii indigeni. În pepinieră, la
un an, realizează, uneori, chiar 0,5 m înălţime. În arborete, la 10 ani, în staţiuni optime
poate depăşi 6 m înălţime. La 60 de ani poate produce aceeaşi cantitate de masă lemnoasă
ca şi gorunul la vârsta de 140 de ani. Ulterior însă creşterile în înălţime se reduc simţitor.

Planșa 40: Exemplificări morfologice ale caracterelor stejarului roșu

87
 9.2.2. Quercus palustris Muenchh.
- Stejar de baltă -
Morfologie (planşa 41). Arbore de mărimea I sau a II-a, obişnuit până la 25 m înălţime (foarte rar
până la circa 40 m).
Lujerii glabri, bruni-roşcaţi sau gălbui, iar mugurii glabri, castanii-bruni.
Frunzele eliptice sau eliptice-oblongi, de 8-12 cm, cu baza cuneată, terminată într-un peţiol de 2-5
cm. Lamina cu două-trei perechi de lobi înguşti, iar sinurile dintre aceştia sunt larg rotunjite şi foarte
adânci, uneori până la 2-5 mm de nervura mediană. Frunzele pe dos cu barbule evidente de peri în
axilele nervurilor.
Ghindele câte 1-4, relativ mici, de 0,8-1 cm lungime; cupa mică, în formă de taler sau emisferică,
cu solzi subţiri, puberuli, strâns alipiţi, plani, cu vârful rotunjit.
Areal. Specie alohtonă, cu răspândire în estul Americii de Nord, unde înaintează mai puţin înspre
nord decât Q. rubra şi Q. coccinea, până în zona de nord a Marilor Lacuri.
La noi s-a cultivat în parcuri dendrologice (Simeria, Bazoş, Neudorf, Braşov, Dofteana ş.a.), în
parcuri şi păduri de agrement (de exemplu, în parcul Arini şi în Dumbrava Sibiului) şi pe suprafeţe
restrânse în culturi forestiere (la Săcuieni-Bihor ş.a.).

Planșa 41: Exemplificări morfologice pentru Q. palustris:

9.2.3. Quercus imbricaria Michx.

Morfologie (planşa 36). Arbore de până la 20 (30) m înălţime, cu lujerii glabri, bruni.
Frunzele, caracteristic, întregi, oblongi, de 7-16 cm lungime şi 2-5 cm lăţime, cu
margini revolute, uşor încreţite, pe faţă verzi-închis-lucitoare, glabre, pe dos verzi-deschis-
pubescente, peţiolul scurt, de 0,5-1,5 cm.
Ghinda scurt pedunculată, de 1-1,5 cm, închisă pe 1/3-1/2 într-o cupă turbinată.
Areal. Specie originară din estul Americii de Nord. La noi s-a cultivat rar.
Ecologie şi importanţă. În arealul natural, pe terenurile colmatate se comportă ca o
specie pionieră. La noi a dovedit o bună rezistenţă la ger şi faţă de îngheţuri (ca în Grădina
dendrologică din Braşov). Necesită soluri cu umiditate suficientă, manifestând, mai ales în
tinereţe, sensibilitate faţă de secetă.

88
 Planșa 42: Exemplificări morfologce pentru Q. imbricaria

9.3. SUBGENUL CERRIS (SPACH.) OERST

Quercus cerris L.
- Cer, Ceroi -
Morfologie (planşa 43). Arbore autohton de până la 30-35 m înălţime şi 1,5 m diametru, cu
tulpina adeseori dreaptă, cilindrică şi ritidom format de timpuriu, uşor de recunoscut la exemplarele
vârstnice, fiind gros, tare, cu crăpături longitudinale adânci, roşii-cărămizii în profunzime (culoarea
roşie-cărămizie iese uşor în evidenţă, pe fondul negricios al ritidomului)
Coroana este, în general, îngustă şi concentrată spre vârful tulpinii, bogată în frunziş; cerul este
uşor de evidenţiat de la distanţă, datorită coloritului întunecat al coroanei şi luciului frunzelor, pe faţă.
Lujerii cenuşii sau bruni-verzui, des pubescenţi sau tomentoşi, cu muguri mici, ovoizi, tomentoşi,
prevăzuţi cu numeroase stipele filamentoase, persistente, mai lungi decât mugurii.
Frunzele eliptice până la ovat-oblongi, uneori ovat-lanceolate, de 5-15 cm lungime, cu vârful acut
şi baza îngustată sau slab cordată, pe margini de la penat-fidate până la penat-sectate, cu lobi întregi
sau lobulaţi, triunghiulari, acuţi, terminaţi într-un muncron scurt. Sunt pieloase, pe faţă verzi-închis-
lucitoare, aspre, pe dos cenuşii sau gălbui, tomentoase (la maturitate numai în lungul nervurilor); au 4-
8 (10) perechi de lobi, iar peţiolul este evident, lung de până la 2-2,5 cm, prevăzut adeseori cu stipele
la bază. În tinereţe frunzele sunt marcescente.
Fructele sunt sesile sau scurt pedunculate, solitare sau până la 4 într-un fascicul. Achena este
mare, de 2-4 cm lungime, ovoidal-cilindrică, cu vârful trunchiat şi mucronat; cupa cuprinde achena pe
circa 1/2, este emisferică, cu numeroşi solzi alungiţi, ghimpoşi, divergenţi, recurbaţi, lemnoşi.
Maturaţia este bienală, spre deosebire de celelalte cvercinee indigene, la care maturaţia este anuală.
Areal natural (fig. 23). Cerul este o specie submediteraneană şi mediteraneană, cu răspândire
longitudinală începând din Peninsula Iberică (jumătatea nordică a acesteia, unde se pare că a fost
introdus prin culturi mai vechi – Bussotti, 1997), până în Asia Mică. Rămân în afara arealului său
sudic insulele Baleare, Corsica, Sardinia, Creta şi Cipru. Înspre interiorul continentului european
pătrunde cel mai mult în Ungaria şi România, nedepăşind însă paralela de 50°.
În răspândirea cerului în ţara noastră se disting două zone mai importante (fig. 24). Prima dintre
ele include păduri de mică altitudine, începând din silvostepă până la coline, în Oltenia şi Muntenia.
Aici urcă în altitudine până la circa 500-600 m. Cea de-a doua zonă de răspândire cuprinde
preponderent păduri de dealuri din vestul şi sud-vestul ţării, începând din sudul judeţului Satu Mare şi
vestul Sălajului (exemplare izolate ajung însă până în Maramureş, la Sighetul Marmaţiei), până în
Banat.

89
 Fig. 23 - Arealul speciei Quercus cerris L. (după Pignatti, 1982, din Bussotti, 1998)

Formează atât arborete pure (cerete), cât şi de amestec cu alte specii de cvercinee, mai ales cu
gârniţa, mai rar cu stejarul sau cu stejarul brumăriu. Când se amestecă cu alte foioase, formează
cereto-şleauri. Ocupă circa 3% din suprafaţa păduroasă a ţării noastre (180 mii ha suprafaţă
efectivă, respectiv 510 mii ha suprafaţa arboretelor cu cer în compoziţie).

Fig. 24 - Arealul cerului în România

În vestul Munţilor Apuseni, ultimele arborete rărite de cer ajung până la circa 900 m altitudine, iar
exemplare izolate, rău conformate şi de dimensiuni mici urcă chiar până la 1000 m, în contact cu
fagul. Cel mai mult pătrunde înspre interiorul Transilvanei în judeţul Hunedoara, până la limita cu
judeţul Alba. Lipseşte însă în Podişul Transilvaniei. De asemenea, lipseşte din Moldova (insular apare
doar la Rogojeni, în judeţul Galaţi). În Dobrogea se întâlneşte pe suprafeţe relativ restrânse.
Cerinţe ecologice. Cerul creşte la câmpie şi coline, în silvostepă şi în subzona stejarului, având
afinitate pentru ţinuturile cu climate calde, cu sezon lung de vegetaţie, fiind o specie relativ termofilă
(eutermă-mezotermă). Gerurile mari din iarnă sunt greu suportate, provocându-i gelivuri (deficienţă
majoră a acestei specii). Suportă bine seceta şi uscăciunea, încadrându-se în categoria speciilor
mezoxerofite-xerofite (relativ xerofite).
Solurile pe care creşte cerul sunt adeseori grele, luto-argiloase sau argiloase, greu permeabile, deci
cu drenaj intern deficitar, fiind moderat până la puternic podzolite prin hidrogeneză. Sunt soluri de
mare compactitate în orizontul B, pseudogleice sau pseudogleizate, vertice, cu regim de umiditate
foarte variabil, de la excesiv umede după topirea zăpezilor, până la puternic uscate în timpul verii. De
altfel, cerul manifestă o amplitudine destul de largă faţă de dinamica sezonieră
a umidităţii din sol, consumând multă apă în perioadele în care aceasta este în exces, reducându-şi însă
mult pretenţiile în timpul secetelor estivale. Astfel de situaţii se întâlnesc destul de frecvent în
silvostepă sau pe terasele şi platformele de la dealuri, unde cerul constituie adeseori arborete pure sau

90
de amestec cu gârniţa. De altfel, atunci când se discută despre adaptabilitatea unor specii de cvercinee
pe soluri compacte, cu regim alternant de umiditate şi cu conţinut ridicat de apă necedabilă în timpul
secetelor estivale, se au în vedere, în primul rând, cerul şi gârniţa. Până de curând, cerul era considerat
ca mai puţin adaptat decât gârniţa în astfel de condiţii (Stănescu, 1979; Stănescu et al., 1997).
Cercetările efectuate de Blujdea (2000) relevă totuşi că, cerul este mai bine adaptat şi mai performant
decât gârniţa, dispunând de o capacitate sporită de reglare a funcţionării stomatelor, în raport cu
accesibilitatea apei în sol şi alţi parametri ecologici (temperatura aerului, deficitul de vapori de apă din
atmosferă etc.). Strategia cerului în asemenea condiţii este de contracarare a efectelor secetei şi
temperaturilor mari prin promptitudinea mecanismului de închidere şi deschidere a
stomatelor. Aşa se explică de ce, în condiţii de stres termohidric îndelungat, aşa cum s-a înregistrat
în perioada 1982-1993, arboretele de cer au fost afectate mai puţin de fenomenul de uscare decât cele
de gârniţă. Acesta este, ca atare, un motiv în plus să admitem superioritatea adaptativă a cerului faţă de
gârniţă în staţiuni limitative din punct de vedere termohidric, mai ales când asemenea condiţii
limitative afectează arboretele mai mulţi ani la rând. Totodată, o particularitate a cerului constă în
faptul că se poate menţine pe soluri bogate în CaCO3.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de lumină, cerul este o specie heliofilă.
Însuşiri biologice şi importanţă. Maturitatea cerului este mai timpurie decât a celorlalţi stejari
indigeni, pe la 50-60 de ani. Periodicitatea fructificaţiei este, în medie, de 3-5 ani. Maturaţia este
bienală (singura specie indigenă de cvercinee cu maturaţia în anul al doilea). Lăstăreşte viguros şi
chiar drajonează, dar foarte rar. Creşterea puieţilor este mai activă decât la gorun şi stejar, pentru ca,
ulterior, să fie depăşit de aceste specii. La 100 de ani, în condiţiile staţionale cele mai bune,
productivitatea medie a arboretelor de cer este de circa 5 m3/an/ha. Longevitatea este cea mai mică
dintre toate speciile indigene de cvercinee, cerul nedepăşind decât foarte rar 200-300 de ani.

Planșa 43: Exemplificări morfologice la Q. cerris

9.4. SUBGENUL LEPIDOBALANUS (ENDL.) OERST

9.4.1. SECŢIA ROBUROIDES SCHW.
SERIA SESSILIFLORAE LOJ.
Cuprinde speciile de goruni caracterizate prin frunze cu peţiol evident, de cel puţin 1 cm lungime,
lamina cu 5-9 perechi de lobi, iar florile femele şi cupele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate, cu
stile libere, lăţite treptat spre stigmate; solzii cupei neconcrescuţi, imbricaţi, strâns alipiţi de peretele
cupei.

91
 9.4.1.1. Quecus petraea (Matt.) Liebl. ssp. petraea (Liebl.) Soó
(Q. sessiliflora Salisb., Q. sessilis Ehrh.)
- Gorun, Gorun comun -
Morfologie (planşa 44). Arbore de mărimea I, până la 40 (45) m înălţime, cu înrădăcinare
pivotantă, nu însă atât de puternică ca a stejarului.
Tulpina este, în general, dreaptă, cilindrică, mai bine conformată decât a stejarului, cu ritidom
relativ subţire, cenuşiu-închis, mai mărunt şi mai regulat brăzdat faţă de cel al stejarului.
Lujerii verzi-întunecat sau bruni-verzui, glabri, slab lenticelaţi, cu muguri relativ mici, de 6-8 mm
lungime, ovoizi sau ovoizi-conici, mai îngrămădiţi spre vârful lujerilor.
Frunzele de 8-16 cm lungime, variabile ca formă, obişnuit rombic-obovate, alteori eliptice sau
eliptic-ovate, cu baza îngustată, neauriculate, pe margini sinuat-lobate până la penat-fidate, cu 5-8
perechi de lobi dispuşi relativ simetric, rotunjiţi, întregi sau slab lobulaţi; lobii descresc treptat ca
mărime din zona de lăţime maximă spre vârful frunzei. De regulă, nervurile intercalare lipsesc
(Kremer et al., 2002). Pe dos, la maturitate sunt fin pubescente (peri stelaţi), sau cu smocuri fine de
peri fasciculaţi în axilele nervurilor (Aas, 1998). Peţiolul este de 1-2 (2,5) cm lungime.
Fructele solitare sau câte 2-5, ovoidale-elipsoidale, mai mici decât la stejar, de 1,5-2,5 cm
lungime. Cupa sesilă sau foarte scurt pedunculată, conic emisferică, de 0,6-1,2 cm înălţime, cu
peretele foarte subţire, astfel că marginea superioară a cupei este evident ascuţită; solzii cupei sunt
liberi, însă foarte strâns imbricaţi, ovat-lanceolaţi, plani (rar slab convecşi), ± pubescenţi.
Areal natural (fig. 25). Gorunul ocupă suprafeţe importante în ţinuturile Europei Centrale şi de
vest. La vest, arealul său ajunge în pădurile atlantice, incluzând treimea superioară a Peninsulei
Iberice, de unde avansează înspre nord, inclusiv prin Marea Britanie, ajungând în Norvegia, pe
litoralul Oceanului Atlantic, la peste 60° latitudine nordică. În sudul Peninsulei Scandinave,
aproximativ la 60°, se înregistrează disjuncţia arealului gorunului de cel al stejarului. În timp ce
stejarul avansează semnificativ spre răsărit, limita estică a gorunului coboară oblic spre sud-est, prin
vestul Ucrainei, până la gurile Donului şi ale Nistrului. Se întâlneşte, de asemenea, în Crimeea şi
Caucaz, de unde trece puţin şi în Asia Mică. Limita sudică a arealului său urmăreşte îndeaproape
nordul Mării Mediterane. În aceste ţinuturi sudice este depăşit de stejar, lipsind din arealul său insulele
Baleare şi Sardinia, iar în Sicilia, Creta şi Cipru apare doar insular.
În ţara noastră ocupă circa 670000 ha, în care se includ şi suprafeţele deţinute de celelalte două
subspecii de gorun - ssp. dalechampii şi ssp. polycarpa (fig. 26). În prezent, gorunul este cel mai
răspândit dintre speciile autohtone de cvercinee (aproximativ 56% din suprafaţa deţinută de aceste
specii), iar pe ansamblul suprafeţei păduroase a ţării noastre deţine o pondere de circa 10,5%. Dintre
speciile noastre de cvercinee, gorunul urcă la altitudini mai mari, formând un subetaj aparte de
vegetaţie. În esenţă, este localizat la dealuri, de ambele părţi ale Carpaţilor, urcând destul de frecvent
până în zonele premontane, dar cu foarte rare apariţii în zona montană, până la circa 950–1000 m
altitudine.

Fig. 25: Arealul gorunului

(după EUFORGEN)

92
 Totuşi, trebuie remarcată prezenţa sa insulară şi în pădurile montane, ca pe versanţii transilvăneni,
în Munţii Bârsei – până la circa 1100 m altitudine (la Poiana Braşov) sau în Munţii Breţcului, dar mai
ales pe versantul sudic al Muntelui Cozia, unde urcă în front compact până la 1300 m (exemplare
izolate de gorun se întâlnesc în Cozia chiar până la 1450 m, în etajul pădurilor de molid – ecotipul de
stâncărie).
La câmpie, spre silvostepă, se întâlneşte foarte rar, ca în pădurile de la Brăneşti, de lângă
Bucureşti, sau în unele zone din judeţele Dolj, Mehedinţi, în Moldova ş.a. De remarcat că este prezent
şi în pădurile Ciucurova şi Babadag, din nordul Dobrogei, iar exemplare izolate apar chiar şi în
sudul provinciei respective, unde condiţiile staţionale marchează limita de suportanţă termică şi
hidrică pentru această specie.

Fig. 26 – Arealul gorunilor în România

În Carpaţii Orientali se întâlneşte frecvent până la 400-500 m altitudine, dar avansează uneori şi în
pădurile situate la 600-800 m), în Munţii Apuseni ocupă zona deluroasă de până la 600-700 m
(urcă însă şi până la circa 900 m), iar în Carpaţii Meridionali arboretele pure sau de amestec cu
participarea gorunului pot fi remarcate până la 700-800 (900) m sau chiar puţin mai sus.
În subetajul său de vegetaţie preferă versanţii însoriţi din regiunea de podgorie, unde formează
atât arborete pure (gorunete), cât şi frecvente păduri de amestec (şleauri de deal). Se localizează
mai rar pe funduri de văi sau pe versanţii nordici, unde cedează locul carpenului, fagului sau
bradului. La limita sa superioară se poate asocia cu fagul (goruneto-făgete) sau poate să apară,
mai rar, ca specie diseminată în amestecurile de răşinoase cu fag (ca la Poiana Braşov) sau în
păduri de răşinoase de la altitudini mici sau medii (în Munţii Breţcului, în Cozia etc.).
Cerinţe ecologice.
Gorunul preferă un climat de tranziţie, de la cel atlantic la cel continental, cu amplitudini mai
restrânse între sezonul hibernal şi cel de vegetaţie, dovadă elocventă fiind în acest sens absenţa sa din
însemnate teritorii nord-estice ocupate de stejar. Faptul că urcă mai mult în altitudine decât oricare
dintre celelalte cvercinee indigene se datorează pretenţiilor sale mai mici faţă de căldura din sezonul
de vegetaţie şi, în special, din timpul verii. În esenţă, gorunul este o specie mezotermă tipică.
În acelaşi timp, gorunul este o specie mezofilă (cerinţe medii faţă de precipitaţii – optimul
ecologic se situează între 600 şi 800 (850) mm/an), manifestând din acest punct de vedere o
amplitudine mai mică decât stejarul.
Temperamentul gorunului este de lumină, dar este, totuşi, mai puţin heliofil decât stejarul
pedunculat, fapt relevat de coroanele mai dese şi coronamentul mai strâns în arboretele pure sau în
cele în care este specie majoritară.
În privinţa cerinţelor faţă de sol, gorunul prezintă exigenţe mari faţă de unele proprietăţi fizice ale
acestora, fiind însă mai tolerant în privinţa însuşirilor lor chimice. Astfel, optimul de dezvoltare îl
înregistrează pe soluri cu textură mai grosieră decât cele din stejărete, afânate, bine drenate, cu

93
umiditate constantă (specie mezofită, drenofilă). Pe soluri grele, argiloase, compacte, cu regim
variabil de umiditate – hidrisoluri (pseudogleice, pseudogleizate, gleice ş.a.), cum sunt cele din lunci
sau de pe terase, apare mult mai rar, cedând locul stejarului sau cvercineelor alternofite (cerul şi
gârniţa). Versanţii foarte slab înclinaţi, terasele, platourile şi platformele cu roci sedimentare bogate în
argilă, greu permeabile, cu hidrisoluri, constituie situaţii defavorabile pentru gorun, caz în care
arboretele sunt slab productive.
Arboretele de gorun de mare productivitate şi adaptabilitate sunt situate pe soluri profunde. Se
mulţumeşte şi cu soluri superfciale, cu mult schelet, de pe versanţi accidentaţi, cu pante mari, dar
poate să apară chiar pe stâncării, inclusiv pe roci calcaroase, unde însă productivitatea şi stabilitatea
arboretelor sunt mult diminuate. Este mai tolerant decât stejarul faţă de gradul de saturaţie în baze de
schimb şi suportă mult mai bine solurile acide. Realizează creşteri remarcabile pe eutricambosoluri,
respectiv mulţumitoare pe luvosoluri şi preluvosoluri.
Gorunul, ca şi stejarul sau celelalte cvercinee, datorită litierei bogate în substanţe tanante, greu
alterabile, contribuie puternic la levigarea solurilor.
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice. Maturitatea arborilor în masiv este atinsă la
vârste înaintate, de 60-80 de ani (la arbori izolaţi mult mai repede, la 30-50 de ani). Periodicitatea
fructificaţiei este evident mai mică decât la stejar, de 4-6 ani (mai mare în zonele de pesimum
ecologic). Maturaţia este anuală, prin septembrie-octombrie, în funcţie de staţiune. Puterea
germinativă a seminţelor este de 60-70%. Dispune de o capacitate mare de lăstărire până la vârste
înainte, ca şi celelalte cvercinee autohtone, iar cioatele au o durată destul de mare de viabilitate. Cu
toate acestea, vitalitatea exemplarelor din sămânţă este mult mai mare decât a celor din lăstari,
îndeosebi la vârste mari. Creşterea puieţilor de gorun este relativ redusă în primul deceniu, pentru a se
activa ulterior, menţinându-se susţinută până la vârste înaintate. În arboretele din optimul ecologic al
speciei productivitatea este de până la 7,5 m3/an/ha, la 120 de ani şi de circa 6 m3/an/ha, la 100 de ani.
Puieţii suportă umbrirea masivului până la 4-6 ani, după care, dacă nu sunt puşi în lumină, se
autorecepează. Longevitatea este de circa 600-700 de ani.

Planșa 44: Exemplificări morfologice pentru determinarea gorunului comun

9.4.1.2. Quercus petraea ssp. dalechampii (Ten.) Soó

- Gorun de Dalmaţia, Gorun balcanic -
Morfologie (planşa 45). Arbore de mărimea I. Se deosebeşte de Q. p. ssp. petraea prin:
• mugurii mai mari, de până la 1-1,5 cm lungime, ovoizi-înguşti-alungiţi, ascuţiţi, bruni până la
cenuşii-gălbui, neaglomeraţi spre vârful lujerului;
• frunzele de 8-13 cm lungime, oblong-ovate sau ovat-lanceolate, cu lăţimea maximă în jumătatea
inferioară, treptat îngustate spre vârf, cu 5-7 (8) perechi de lobi ovaţi până la ovaţi-lanceolaţi,

94
 penat-fidate sau chiar partite; lobii mai mult sau mai puţin acuţi; la bază sunt trunchiate sau lat
cuneate, pe dos, la început stelat-pubescente, apoi, de regulă, glabre;
• ghindele câte 1-3 pe un peduncul foarte scurt sau sesile; sunt de 1,5-3 cm lungime; cupa cenuşie,
mai groasă decât la gorun, cu solzi acuţi, pubescenţi, spre baza cupei gheboşi.
Areal natural. Arbore autohton, cu centrul de răspândire în Peninsula Balcanică, de unde se
extinde în răsărit spre Asia Mică şi spre apus până în sudul Italiei. Înspre nord înaintează mai puţin
decât gorunul comun, până în Polonia, Ungaria, România etc.
În ţara noastră deţine un loc subordonat în arboretele dominate de gorunul comun, fiind întâlnit
mai ales în jumătatea sudică a ţării, cu precădere în zonele colinare joase şi mijlocii (250-550 m
altitudine). Adeseori în arboretele cu gorun balcanic se întâlneşte teiul argintiu, ca în Dobrogea, în
sud-estul Moldovei, în Oltenia, Muntenia ş.a. În Mehedinţi şi Dolj (pădurile Hinova, Osica, Bucovăţ,
Palilula ş.a.) vine în contact cu cerul. Se întâlneşte şi în Podişul Transilvaniei.
Cerinţe ecologice. Este mai iubitor faţă de căldură decât gorunul comun şi rezistă mai bine decât
acesta la secetă (mezoxerofit-mezofit). Preferă, totuşi, solurile revene până la revene-jilave.
Răspândirea sa spre sud este limitată de uscăciunea silvostepei, iar înspre nord şi la altitudini mai mari
(coline înalte) factorul limitativ este cel termic. Îi convin solurile cu permeabilitate bună, aerisite, de
textură mijlocie (lutoase până la luto-argiloase).

Planșa 45: Exemplificări morfologice pentru determinarea gorunului balcanic

9.4.1.3. Quercus petraea ssp. polycarpa (Schur) Soó

- Gorun transilvănean -
Morfologie (planşa 46). Arbore de până la 25 m înălţime, cu coroana relativ largă, globuloasă.
Lujerii bruni-roşcaţi sau verzi-închis, cu lenticele eliptice, mari; mugurii mari, de 1-1,5 cm
lungime, ovoid-alungiţi.
Frunzele neîngrămădite spre vârful lujerului şi, caracteristic, sunt lat-eliptice până la obovate (pe
aceeaşi ramură pot fi însă şi frunze ovate sau chiar ovat-lanceolate), de 7-15 cm lungime şi 5-7 cm
lăţime, cu vârful rotunjit, slab lobate (spre vârf numai sinuat lobate), coriace, lucitoare pe faţă, pe dos
dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi în axilele acestora (la maturitate, uneori glabre).
Ghindele câte 2-6 sau chiar mai multe, sesile sau scurt pedunculate, ovoide, de până la 2,5 cm
lungime.
Cupa emisferică, brună, cu perete gros, solzi laţi, cei de la bază evident gheboşi.
Areal natural. Arbore autohton, cu areal balcanic şi caucazian, întâlnit la noi mult mai rar decât
ceilalţi goruni. Arealul său indigen se suprapune în linii generale peste cel al gorunului balcanic.
Cerinţele ecologice sunt asemănătoare cu ale subspeciei dalechampii, fiind mai iubitor de căldură
şi mai rezistent la sectă decât gorunul comun (mezoxerofit-mezofit). Rezistă mai bine decât ceilalţi
goruni pe soluri relativ compacte, dar evită pe cele cu fenomene de gleizare sau pseudogleizare, cu
variaţii mari de umiditate în timp (chiar pentru perioade scurte) sau pe profilul solului. Nu este
pretenţios faţă de profunzimea solului.

95
 Planșa 46: Exemplificări morfologice pentru determinarea gorunului transilvănean

Să ne reamintim...

Stejarii roșii americani și cerul au maturație bienală, în timp ce la speciile din subgenul
Lepidobalanus maturația este anuală;

Speciile genului Quercus sunt unisexuat monoice; fructele sunt achene; germinația
este hipogee;

Cupele la Q. rubra, caracteristic, sunt sub formă de taler;

Deosebit de importante pentru determinarea gorunilor sunt: frunzele evident pețiolate
și cupele sesile, cu solzii plani la gorunul comun, alipiți de cupă;

Caracteristice pentru determinarea cerului sunt: ritidomul cu crăpături roșietice-
cărămizii (la arborii vârstnici), stipelele filamentoase care acoperă mugurii, solzii
cupei cu apendiculi specifici, frunzele lucitoare pe față, cu lobii mucronați;

Formula ecologică a cerului: silvostepic-colinar, euterm-mezoterm, submezofil,
heliofil, mezobazic-eubazic, euritrof, mezoxerofit-xerofit, alternifit

Formula ecologică a gorunului: colinar-submontan, mezoterm, mezofil, heliofil,
mezobazic-oligobazic, mezotrof, mezofit, drenofil-slab alternofit

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 40-46 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale taxonilor din genul Quercus prezentați în această unitate de învățare.

96
Unitatea de învăţare X. Specii din genul Quercus (continuare)

Cuprins
10.1. Genul Quercus, Subgenul Lepidobalanus (continuare)……………………….....97
10.1.1. Secția Robur, Seria Pedunculatae………………………………………..….97
10.1.1.1. Quercus robur………………………………………………………..….97
10.1.1.2. Quercus pedunculiflora………………………………………………..101
10.1.2. Secția Dascia..…………………………………………………………………102
10.1.2.1. Seria Confertae; Quercus frainetto………………………………......102
10.1.2.2. Seria Lanuginosae; Quercus pubescens……………………………..104

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2-3 ore.

10.1. Genul Quercus, Subgenul Lepidobalanus (continuare)

10.1.1. SECŢIA ROBUR SCHB.

SERIA PEDUNCULATAE SCHWZ.
Se includ aici specii de cvercinee cu ritidomul foarte gros, adânc crăpat, pietros, care au, în
general, lujerii glabri, iar frunzele sunt cu baza auriculată, scurt peţiolate, glabre sau păroase,
sinuat-lobate până la penat-lobate. Florile femele, ca şi cupele, prevăzute cu un peduncul lung,
stilele fiind concrescute cel puţin la bază, lăţite brusc în stigmate. Solzii cupei cu marginile
concrescute şi vârful liber. Maturaţia este anuală.

10.1.1.1 Quercus robur L.

(Q. pedunculata Ehrh.)
- Stejar, Stejar pedunculat, Tufan -
Morfologie (planşa 47). Arbore de mari dimensiuni, până la 50 m înălţime (mai frecvent însă până
la 30-35 m) şi 1-2 m diametru, cu coroana largă, neregulată (mai ales la vârste mari, în arborete rărite
şi la arbori izolaţi).
Înrădăcinarea este foarte puternică, pivotantă. Doar pe soluri hidromorfe, de tipul gleiosolurilor,
pivotul este mai puţin dezvoltat sau poate putrezi.
Tulpina este, în general, destul de bine conformată, cu excepţia arboretelor rărite, cu ritidom
format de timpuriu, brun-negricios, pietros, adânc crăpat longitudinal şi transversal (crăpăturile mai
adânci - până la circa 10 cm - şi mai neregulat dispuse decât la gorun).
Lujerii sunt glabri, mai viguroşi decât ai gorunului, cu lenticele mici, rare, bruni-măslinii. Mugurii
ovoizi, bruni-lucitori, cel terminal mai mare şi cu 4-5 muchii longitudinale.
Frunzele variabile ca lungime (6-20 cm) şi formă, mai adesea obovate, cu baza auriculată, uneori
asimetrică, scurt peţiolate (uneori aproape sesile) - peţiolul de până la circa 5-6 mm lungime. Spre
deosebire de gorun, prezintă nervuri intercalare (Kremer et al.,2002). Au 4-8 perechi de lobi obtuzi

97
sau rotunjiţi (sunt sinuat - lobate până la penat-fidate), separaţi prin sinuri inegale. Pe faţă sunt verzi
închis, iar pe dos sunt glabre sau, mai rar, puberule, mai ales în lungul nervurilor; lamina pieloasă.
Florile unisexuat monoice, cele femele lung pedunculate, grupate câte 3-6 pe un peduncul comun.
Fructele, achene ovoidale până la cilindrice, de 2-4 cm lungime, cu vârful acut, până la maturitate cu
dungi verzui longitudinale, apoi brune-gălbui; stau câte 2-5 pe un peduncul comun de 3-6 (10) cm
lungime, în cupe emisferice de 8-12 mm înălţime; solzii cupei sunt triunghiular-imbricaţi, strâns
alipiţi, concrescuţi, numai cu vârful liber, plani iar cei de la bază ± bombaţi.
Areal natural (fig. 27). Stejarul este specie europeană, al cărei areal, în ţinuturile sudice, este
foarte asemănător cu al gorunului, unde coboară până în bazinul Mării Mediterane, de unde trece în
Asia Mică, prin Turcia, până la Marea Caspică. Totodată, arealul său este asemănător cu cel al
gorunului în ţinuturile vestice, atlantice, inclusiv în Marea Britanie. Înaintează puţin mai mult decât
gorunul înspre nord, ajungând în Norvegia până la 63°. Spre deosebire de gorun, care se opreşte în
zona vărsării Vistulei în Marea Baltică, stejarul îşi continuă răspândirea spre răsărit, aproximativ de-a
lungul paralelei de 60°, până în Munţii Ural, de unde coboară înspre sud pe un traseu relativ ondulat
până la Marea Azov (nordul Mării Negre). De aici îşi continuă iarăşi răspândirea spre răsărit, până la
Marea Caspică.

Fig. 27- Arealul stejarului (după EUFORGEN)

În ţara noastră, arealul natural actual al stejarului este puternic marcat de influenţe antropice, ca
urmare a defrişării multor păduri, în special la câmpie şi în zonele colinare joase, pentru mărirea
suprafeţei de folosinţă agricolă. De aceea, de la situaţia de specie preponderentă în trecut, ca suprafaţă
deţinută din fondul total de cvercinee, a ajuns în prezent să ocupe doar circa 141 mii ha (aproximativ
2% din suprafaţa păduroasă a ţării). Totodată, arealul stejarului autohton este în prezent puternic
fragmentat, ceea ce ar putea genera în timp efecte nedorite în privinţa vitalităţii şi însuşirilor biologice
definitorii ale populaţiilor (fig. 28).

Fig. 52 - Arealul stejarului în România

98
 Stejarul formează arborete de amestec împreună cu alte foioase (şleauri de câmpie şi şleauri de
deal) sau arborete pure (stejărete). Totodată, constituie arborete de amestec cu alte cvercinee, cum sunt
goruneto-stejăretele, cereto-stejăretele, gârniţeto-stejăretele. Când proporţia sa în şleauri este peste 0,4
din compoziţia arboretelor, acestea sunt stejăreto-şleauri. Majoritatea acestora sunt în regiunea de
câmpie şi dealuri joase, îndeosebi în lungul cursurilor de apă, pe care le însoţeşte înspre câmpie până
în ţinuturi periferice relativ sărace în precipitaţii. Prezenţa sa la dealuri este legată adeseori de terasele
apropiate râurilor, dar se localizează şi pe terase largi, pe platforme şi piemonturi mai îndepărtate de
cursurile de apă.
Pădurile cele mai întinse de stejar din ţara noastră (peste 80% din total) se găsesc în următoarele
patru zone:
- în sudul ţării, în perimetrul Piteşti-Alexandria-Comana (Ilfov)-Mizil;
- în câmpiile din vestul ţării (judeţele Timiş, Arad, Bihor);
- în nord-vestul Moldovei;
- în centrul şi sud-estul Transilvaniei (îndeosebi în judeţele Mureş, Alba şi Braşov).
Altitudinal se situează adeseori mai jos decât gorunul. Limita superioară a arboretelor cu
participarea stejarului se situează la circa 600-650 (700) m, ca pe versanţii vestici ai Munţilor Apuseni,
la Mănăstirea Neamţ şi pe Valea Caşinului, în pădurile Prejmer şi Geamăna (jud. Braşov) ş.a.
Exemplare izolate pot înainta însă şi la altitudini mai mari, până la circa 900 m (în Munţii Bihor ş.a.)
Cerinţe ecologice. Stejarul se remarcă prin adaptabilitatea sa sporită faţă de climate variate.
Euritermismul său trebuie admis mai ales dacă avem în vedere adaptabilitatea pe care o manifestă în
sezonul de repaus vegetativ faţă de climate diferite, de la cele cu influenţe atlantice până la excesiv
continentale, ceea ce explică arealul său considerabil înspre nord-est, prin Ucraina şi Rusia. De aceea,
trebuie precizat faptul că, stejarul este mai rezistent decât gorunul faţă de gerurile mari. Dacă luăm
însă în considerare situarea sa altitudinală, rezultă că, totuşi, faţă de căldura din sezonul de vegetaţie
este mai pretenţios decât gorunul, manifestându-se ca o specie mezotermă - eutermă. Optimul său
ecologic se situează în zone cu temperatura medie anuală între 8-10(10,5)° C, iar la valori medii
anuale de circa 6°C se înregistrează limita sa de suportanţă. La altitudini mari, la dealuri înalte,
îngheţurile târzii pot cauza vătămări lujerului terminal şi florilor, mai ales exemplarelor raportate la
varietatea praecox.
Cerinţele faţă de sol îl situează în categoria speciilor relativ pretenţioase, vegetând bine pe soluri
bogate în substanţe nutritive, profunde, afânate (mezotrof-eutrof), bine aprovizionate cu apă, revene
până la umede (mezofit-mezohigrofit). De aceea, arboretele de cea mai mare productivitate se
întâlnesc de-a lungul cursurilor de apă, pe soluri aluvionare din lunci, unde umiditatea din sol este
asigurată într-un cuantum corespunzător din aport freatic şi din precipitaţii. Suportă chiar inundaţii,
dar nu de mare amploare şi numai într-un interval de timp restrâns. În staţiunile de luncă, datorită
caracteristicii sale genetice de a forma rădăcină pivotantă, care pătrunde în sol câţiva metri,
interceptând apa capilară din pânza freatică, poate coborî de-a lungul cursurilor mari de apă până la
câmpie, în zone în care precipitaţiile sunt reduse cantitativ, iar solurile se usucă puternic vara. În
staţiunile din luncile râurilor stejarul formează uneori arborete pe soluri de tipul gleiosolurilor, cu
orizontul gleic la foarte mică adâncime, condiţii în care pivotul lipseşte sau este foarte scurt. Pe astfel
de soluri hidromorfe, stejarul asigură cu mare eficienţă drenajul lor biologic, mai ales în arborete cu
consistenţă normală. Acolo unde arboretele din staţiuni cu exces de umiditate se răresc sau dispar din
diverse cauze, se poate ajunge la înmlăştinarea solului (ca în cazul pădurii Livada-Satu Mare).
O poziţie aparte ocupă arboretele din staţiunile de pe terase şi platforme, cu soluri relativ
compacte, argiloase, cu fenomene de podzolire de hidrogeneză, condiţii în care stejarul se comportă
mulţumitor. În asemenea situaţii nu poate egala însă performanţele de productivitate şi adaptabilitate
ale cerului şi gârniţei. Creşte nesatisfăcător pe soluri sărace, acide, pe cele nisipoase, cu drenaj activ,
supuse uscăciunii, pe cele foarte compacte, cu regim alternat de umiditate. Suportă însă un oarecare
exces de săruri solubile în sol (cazul stejăretelor de pe soluri cu concentraţie relativ mare
de săruri de sodiu în profunzime, de la Sovata, sau al celor din lunca şi de pe terasa Călmăţuiului, unde
sărăturarea se manifestă încă din orizonturile superioare de sol).
Stejarul este o specie heliofilă, trăsătură ce poate fi uşor evidenţiată încă din stadiul de puiet,
când, la numai 2-3 ani, dacă nu primeşte suficientă lumină se autorecepează (pierde lujerul terminal).
Autorecepările repetate sunt urmate de uscarea definitivă a puietului. Tot ca urmare a temperamentului

99
de lumină, arboretele se răresc de timpuriu şi acoperă destul de slab solul, mai ales la vârste înaintate,
favorizând instalarea masivă a subarboretului, care deşi protejează solul, devine uneori un concurent
de temut pentru stejar, consumând cantităţi importante de săruri minerale şi apă, îngreunând instalarea
şi menţinerea puieţilor ş.a. Dacă umbrirea de sus este extrem de dăunătoare dezvoltării şi menţinerii
exemplarelor de stejar, în schimb, umbrirea laterală este benefică, deoarece stimulează creşterea sa în
înălţime şi formarea de trunchiuri bine elagate. Pe de altă parte, exemplarele puse brusc în lumină se
“coronează”, încărcându-se de crăci lacome, care sunt consumatoare de apă şi de substanţe minerale,
contribuind la devitalizarea arborilor şi accentuând efectele negative ale altor factori posibili de stres.
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice. Maturitatea stejarului este târzie, după circa 70 de
ani în masiv, iar în stare izolată începând de la circa 40-50 de ani. Maturaţia este anuală iar
periodicitatea fructificaţiei este foarte mare, de 6-10 ani (în ultimele decenii fructificaţiile abundente
au fost şi mai rare, la 12-15 ani, ceea ce a creat probleme deosebite în privinţa aplicării tratamentelor
în condiţii de asigurare a regenerării naturale). Puterea germinativă a ghindei de stejar este de 70-
80%. Capacitatea de înmulţire vegetativă, prin lăstărire, este remarcabilă, păstrându-se până la vârste
mari (chiar peste 100 de ani). Creşterea puieţilor de stejar este destul de înceată în primul deceniu, mai
ales în condiţii de aflux scăzut de lumină, lungimea lujerului anual fiind adeseori de numai 20-30 cm.
Ulterior, dacă lumina este suficientă, creşterea în înălţime devine foarte activă. În unii ani se pot
înregistra chiar 2-3 creşteri (aşa numiţii “lujeri de sânziene”, aşa încât, în etapa tinereţii, pot fi ani cu
creşteri în înălţime de 1-1,5 m. Creşterea rămâne activă până la 150-200 de ani (bioacumularea
maximă în volum se produce între 50 şi 70 ani). Productivitatea stejăretelor din staţiunile de optim
ecologic este mai mare decât la gorun: circa 7,5 m3/an/ha la 100 de ani sau aproximativ 9 m3/an/ha la
120 de ani. Longevitatea este mai mare decât la toate cvercineele indigene, putând să ajungă până la
circa 1500-2000 de ani (obişnuit însă până la circa 600-700 de ani).

Planșa 47: Exemplificări morfologice pentru determinarea stejarului

100
 10.1.1.2. Quercus pedunculiflora K. Koch
- Stejar brumăriu -
Morfologie (planşa 48). Arbore de până la 25 (30) m înălţime, cu ritidom adânc crăpat,
asemănător celui de stejar.
Lujerii greu de deosebit de ai stejarului, sunt bruni-verzui, glabri, cu lenticele eliptice, cu muguri
relativ mari, ovoizi, alungiţi.
Frunzele variabile ca formă şi mărime, obovate sau, uneori, eliptice, de 6-20 (25) cm lungime, la
bază cordat-auriculate, cu peţiol de 4-10 mm, pe margine penat-fidate până la penat-partite, lobii
mediani adesea patent-divergenţi. Pe faţă sunt verzi-închis, nelucitoare, pe dos cenuşii-brumării, scurt
şi fin puberule sau tomentoase, cu peri fasciculaţi, mai rar glabre.
Ghinda este ovoidală, de 2,5-4 cm lungime. Cupa emisferică, de până la 1,5-2 cm diametru, cu
perete gros şi solzi dispuşi în inele proeminente, spre baza cupei gheboşi, cu pedunculul lung, uneori
de până la 10-15 cm.
Areal natural. Este o specie preponderent pontică, din Grecia, Bulgaria, Albania, România,
Republica Moldova, înaintând până în nordul Asiei Mici, Caucaz şi Crimeea. La noi se întâlneşte în
nordul arealului său, îndeosebi în ţinuturile silvostepice din Oltenia, Muntenia, Dobrogea, insular în
Moldova (lipseşte complet din Transilvania şi Banat – fig. 29).
Formează uneori arborete pure sau de amestec cu stejarul pufos, ca în trupul de pădure Braniştea
Catârilor (jud. Olt), unul dintre cele mai semnificative ecosisteme de stejar brumăriu din întregul areal
al acestei specii.

Fig. 29 - Arealul în România al speciilor:

Cerinţe ecologice. Stejarul brumăriu este o specie termofilă şi xerofită, caracteristică ţinuturilor
temperate cu multă căldură estivală, rezistentă la uscăciune şi tolerantă faţă de arşiţele puternice
(îndeosebi var. atrichoclados). În stadiul de plantulă manifestă o mare sensibilitate faţă de ger, dar,
ulterior, suportă bine temperaturile coborâte din timpul iernii.
Preferă solurile moderat până la puternic decarbonatate, formate pe nisipuri, nisipuri loessoide,
loess, uscat-revene, cum sunt cernoziomurile levigate sau, în silvostepa dobrogeană, cele brune-
deschise de stepă. În general, evită solurile podzolice, lutoase şi argiloase şi nu suportă excesul de
umiditate, mai ales dacă apa este stagnantă.
Temperamentul este conform cu al celorlalte specii autohtone de cvercinee, fiind de lumină.

101
 Planșa 48: Exemplificări morfologice pentru determinarea
stejarului brumăriu

10.1.2. Secția Dascia

10.1.2.1 SERIA CONFERTAE SIMK.

Quercus frainetto Ten.
(Q. conferta Kit., Q. hungarica Hubney)
- Gârniţă -
Morfologie (planşa 49). Arbore de mărimea I, realizând până la 30 (40) m înălţime, cu ritidom
potrivit de gros (mai gros decât al gorunului, dar mai subţire decât la stejar), cenuşiu-negricios, brăzdat
longitudinal, caracteristic, solzos, moale, friabil.
Tulpina bine conformată, iar coroana este largă şi relativ deasă.
Lujerii viguroşi, măslinii, tomentoşi, cu peri simpli bruni sau bruni-gălbui şi peri fasciculaţi,
cenuşii, încâlciţi, spre toamnă, de regulă, glabrescenţi, cu numeroase lenticele mari.
Mugurii sunt mari, de până la 1,8 cm lungime, ovoizi, acuţi, bruni-gălbui, cei terminali înconjuraţi
de câteva stipele persistente (totuşi, cad mai repede decât cele de cer), relativ scurte.
Frunzele relativ mari, de 10-18 cm lungime şi 6-12 cm lăţime, îngrămădite spre vârful lujerului,
lat-eliptice până la obovat-eliptice, la bază auriculate şi sesile sau scurt peţiolate, cu 8-9 (10) perechi
de lobi, penat-fidate până la penat-partite, lobii dispuşi simetric, aproape patenţi, despărţiţi adesea prin
sinuri foarte înguste şi adânci. Pe dos, la început sunt catifelat-cenuşiu-păroase, cu peri bruni, spre
toamnă adesea glabrescente.
Ghindele sesile sau foarte scurt pedunculate, câte 2-8 la un loc, ovoidal-elipsoidale, de până la
2,5 cm lungime, la vârf trunchiate sau obtuze. Cupa este lat-conică, de circa 6-12 mm înălţime, cu
solzi liniar lanceolaţi, lacşi, dezlipiţi de peretele cupei, bruni-gălbui-tomentoşi.
Areal natural (fig. 30). Gârniţa este o specie sudică şi sud-estică, cu areal mult mai restrâns decât
al cerului, începând din sudul Italiei, continuând prin Peninsula Balcanică, până în nord-vestul Asiei
Mici, în Turcia. Limita nordică a arealului său se află în ţara noastră (la circa 47° latitudine nordică).
În Ungaria, gârniţa nu este o specie autohtonă, ci a fost introdusă formând câteva arborete de mică
întindere (Fukarek, 1964, citat de Bartha, 1998). Apare insular şi în sudul Republicii Moldova.
La noi în ţară (v. fig. 29) ocupă circa 2% din suprafaţa păduroasă (aproximativ 130000 ha),
constituind arborete pure sau de amestec cu cerul, stejarul ş.a., fiind prezentă îndeosebi la vest de râul
Ialomiţa, din silvostepa Olteniei şi Munteniei până în regiunea dealurilor subcarpatice, la circa 450 m

102
altitudine (avansează mai mult în altitudine în Banat şi în zona dealurilor vestice ale Transilvaniei
– circa 500–550 m, maximum 660 m pe versanţii Semenicului). Cele mai întinse păduri de gârniţă
din întregul areal al speciei se află la noi în ţară, pe platforma Cotmeana, între râurile Vedea şi
Teleorman, îndeosebi în judeţul
Olt – pădurea Seaca, ocupată de
această specie în proporţie de
80%.
Cerinţe ecologice. Gârniţa, la
fel ca şi cerul, este o specie
eutermă-mezotermă, de ţinuturi cu
climă moderată, cu veri lungi şi
călduroase. Rezistă însă
mulţumitor faţă de gerurile mari
din iarnă, dar manifestă
sensibilitate faţă de îngheţuri.
Totodată, este o specie
semixerofită, fapt care face
Fig. 30 - Arealul speciei Quercus frainetto Ten.
posibilă, uneori, coborârea sa din
(după Bartha, 1998) ţinuturile colinare, care-i îi sunt
mai favorabile, până la câmpie, în contact cu silvostepa, în zone cu numai 450-500 mm
precipitaţii medii anuale (intervalul de optim ecologic se situează între circa 550 şi 700 mm
precipitaţii pe an).
Uscăciunea aerului constituie un factor care limitează răspândirea sa în ţinuturile silvostepice,
alături de faptul că, deşi are capacitatea de a-şi reduce transpiraţia în perioadele secetoase,
mulţumindu-se astfel cu cantităţi reduse de apă, se dovedeşte, se pare, mai puţin economicoasă
decât cerul (care este şi el o specie semixerofită), ca urmare a mecanismului mai greoi de
închidere-deschidere a stomatelor.
Faţă de condiţiile edafice manifestă exigenţe reduse, gârniţei fiindu-i caracteristice adeseori
solurile cele mai compacte, puternic îndesate, întrucât dispune de o forţă apreciabilă de extragere
a apei din soluri cu textură fină, cu coeficient mare de ofilire şi apa freatică situată la mare
adâncime. Solurile din staţiunile caracteristice gârniţei prezintă fenomene accentuate de podzolire
şi sunt caracterizate adeseori prin regim alternat de umiditate (ca urmare a texturii fine şi
compactităţii ridicate), primăvara îmbibate puternic cu apa din precipitaţii, iar vara devin extrem
de uscate şi crapă, prezentând o cantitate mică de apă cedabilă. În astfel de condiţii limitative,
gârniţa reuşeşte să pună în valoare la un nivel productiv apreciabil staţiuni puţin favorabile sau
chiar inaccesibile altor specii colinare şi de câmpie. Totuşi, trebuie făcută precizarea că, şi pentru
gârniţă, astfel de situaţii pot devenii limitative, mai ales datorită stresului hidric prelungit,
manifestat mulţi ani la rând, întrucât deficitului de umiditate i se adaugă în astfel de cazuri slaba
aerisire a solului, ca urmare a compactităţii ridicate, ceea ce accentuează fenomenul de deperisare
(Geambaşu et al., 2000).
Spre deosebire de cer, gârniţa este sensibilă faţă de concentraţia solului în Ca CO3,
preferând solurile cu compoziţie silicioasă.
Temperamentul este de lumină, însă ceva mai puţin heliofil decât al stejarului (heliofil-
subheliofil).
Însuşiri biologice. Maturitatea este târzie, ca şi în cazul altor specii de cvercinee, iar
periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. În afară de înmulţirea pe cale generativă, gârniţa
dispune de o bună capacitate de lăstărire până la vârste înaintate. Totodată, s-au evidenţiat şi
cazuri de înmulţire vegetativă prin drajoni, ca în pădurea Seaca (judeţul Olt) – Bolea et Popescu,
1997. Maturaţia este anuală, ca la toate speciile din subgenul Lepidobalanus, iar puterea
germinativă este de 50-70%. Creşterea în tinereţe, dar şi în general, este mai înceată decât la
stejar, gorun şi chiar faţă de cer. În condiţii optime, la 100 de ani, arboretele de gârniţă produc
circa 4,5 m3/an/ha, iar la 120 de ani productivitatea poate ajunge la circa 6 m3/an/ha.

103
 Planșa 49: Exemplificări morfologice pentru determinarea gârniței

10.1.2.2. SERIA LANUGINOSAE SIMK.

Quercus pubescens Willd.

(Q. lanuginosa Thuill.)
-Stejar pufos, Tufă râioasă -
Morfologie (planşa 50). Arbore de mărimea a III-a (până la 15 m înălţime), uneori
arbust, cu coroana largă, rară şi tulpina rău conformată, dezvoltând de timpuriu ritidom
negricios, gros, adânc crăpat, tare.
Lujerii sunt cenuşii, tomentoşi, cu muguri mici, ovoizi, de asemenea tomentoşi.
Frunzele foarte variabile ca dimensiuni (obişnuit de 4,5-8 (12) cm lungime) şi forme
(obovate, ovate, oblongi, eliptice), neregulat sinuat-lobate până la penat-partite, cu 3-6
perechi de lobi, adeseori încreţiţi, ondulaţi. La vârf sunt acute până la rotunjite, iar la bază
cordat-emarginate, rotunjite sau cuneate, peţiolate (până la circa 10 mm); la început
tomentoase pe ambele feţe, mai târziu pe faţă glabre sau glabrescente, pe dos ±
tomentoase (uneori, spre toamnă, pubescente numai în lungul nervurilor).
Ghinda este îngust-ovoidă, acuminată, de 8-18 (20) mm lungime, iar cupa este sesilă sau
foarte scurt pedunculată, relativ mică, de 8-12 mm înălţime, cu solzi mici, ovaţi-
lanceolaţi, acuminaţi, foarte strâns imbricaţi, plani, cenuşiu-pubescenţi.
Arealul natural (fig.31) cuprinde ţinuturi mediteraneene şi submeditera-neene, înaintând înspre
nord până la circa 50°. Din nord-estul Peninsulei Iberice arealul său se continuă spre răsărit, până în
Asia Mică şi zonele limitrofe Mării Caspice. Rămân în afara arealului său sudic zone din Peloponez,
Creta ş.a.
În ţara noastră se întâlneşte mai ales în silvostepele din Dobrogea, Oltenia, Muntenia, sudul
Moldovei, dar pătrunde insular şi în Transilvania, ca pe dealurile Târnavelor (chiar până la 650 m
altitudine, pe versanţi cu expoziţie puternic însorită şi cu energie de relief foarte mare), pe culoarul

104
Mureşului, până la Turda ş.a. Urcă semnificativ în altitudine pe dealurile Buzăului şi în podişul
Mehedinţi. Prezenţa stejarului pufos în ţara noastră, deşi este semnalată şi la altitudini ca cele
menţionate anterior, este mai adesea legată de staţiunile de silvostepă din regiunea de coline şi câmpie,
unde formează arborete rărite, dumbrăvite, în amestec cu specii termofile şi xerofite (cum sunt
asociaţiile de şibliac din Dobrogea, cu scumpia, cărpiniţa, liliacul, mojdreanul, vişinul turcesc ş.a.).

Fig. 31 - Arealul speciei Quercus pubescens Willd. (după Bussotti, 1998)

Cerinţe ecologice. Stejarul pufos este o specie iubitoare de căldură (eutermă) şi rezistentă la
secetă şi uscăciune (xerofită), una dintre cele mai reprezentative pentru aceste categorii de specii din
ţara noastră. Prezenţa sa pe coaste pietroase sau nisipoase, pe cernoziomuri slab levigate, supuse
insolaţiei puternice şi deficitului accentuat de umiditate, reliefează toleranţa pe care o manifestă faţă de
o serie de factori staţionali limitativi, chiar mai accentuată decât a stejarului brumăriu, cu care totuşi se
asociază adeseori în silvostepă.

Planșa 50: Exemplificări morfologice pentru determinarea stejarului pufos

105
 Să ne reamintim...

Lujerii stejarului pedunculat și stejarului brumăriu sunt glabri; frunzele sunt auriculate,
cupele și respectiv fructele stau pe pedunculi lungi (de regulă peste 3 cm; la stejarul
brumăriu pot fi și de 10-15 cm);

Stejarul pufos: nota dominantă este dată de părozitatea intensă a frunzelor, lujerilor și
cupelor;

Formula ecologică a stejarului pedunculat: campestru-colinar, mezoterm
(euriterm), mezofil (eurifil), heliofil, mezobazic (euribazic), mezotrof-eutrof,
mezofit-mezohigrofit, moderat alternofit

Formula ecologică a stejarului brumăriu: silvostepic, euterm, oligopluviofil, heliofil,
eubazic, eutrof, xerofit-mezoxerofit, psamofil;

Formula ecologică a gârniței: silvostepic-colinar, euterm-mezoterm, submezofil,
heliofil-subheliofil, mezobazic, mezotrof, mezoxerofit-xerofit, alternofit,
compactifil;

Formula ecologică a stejarului pufos: silvostepic-colinar, euterm (termofil),
oligopluviofil, heliofil, eubazic, eutrof, (carbonatic trofic)-mezotrof, xerofit,
calcicol

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 47-50 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale taxonilor din Subgenul Lepidobalanus

Tema 3: Identificați limitele de areal și limitele de suportanță ale speciilor autohtone de

cvercinee

106
Unitatea de învăţare XI. Specii din genul Carpinus, Corylus și Betula

Cuprins
11.1. Genul Carpinus – caractere generale………………….………………………....107
11.1.1. Carpinus betulus………………………………………..…………………….107
11.1.2. Carpinus orientalis…….…………………………………………………..…109
11.2. Genul Corylus ……………………….………………………………………………111
11.2.1. Corylus avellana……………………………………………………………..111
11.2.2. Corylus colurna………………………………………………………………112
11.3. Genul Betula – caractere generale …………….………………………………...112
11.3.1. Betula pendula………………………………….……………………………113
11.3.2. Betula pubescens…………………………………………………………….115

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2-3 ore.

11.1. Genul Carpinus L.

11.1.1. Carpinus betulus L.

- Carpen, Carpin -
Morfologie (planşa 51). Arbore autohton de până la 20 (25) m înălţime.
Tulpina adeseori torsionată şi îngust-canelată longitudinal, iar scoarţa este netedă,
asemănătoare fagului, cenuşie, cu numeroase pete albicioase.
Coroana este relativ deasă, ovoidală.
Lujerii geniculaţi, relativ supli, cu lenticele albicioase; cei tineri sunt catifelat-
pubescenţi. Mugurii sunt solzoşi, înguşti şi alungiţi, fusiformi sau conici, alipiţi de lujer,
cu vârful pubescent, lungi de 0,5-1 cm.
Frunzele ovate, ovat-eliptice, de 5-10 cm lungime, cu vârful acuminat şi baza uşor
cordată sau rotunjită, pe margine dublu serate, pe dos sericeu păroase, cu nervuri
proeminente, astfel că limbul este uşor vălurat.
Florile unisexuat monoice, apar odată cu frunzele. Bracteea şi cele două bracteole ale
unei flori femele concresc, rezultând un involucru caracteristic, trilobat, frunzos, de 3-5
cm lungime, cu lobul median ovat-lanceolat, de 2-3 ori mai lung decît lobii laterali.
Fructele sunt achene ovoidal-comprimate dorso-ventral, de 8-10 mm lungime, costate
longitudinal, verzi, la maturitate brune şi cu resturi de perigon şi stile persistente în vârf.
Fructele rezultate dintr-un ament formează ciorchini caracteristici, pendenţi, de 6-12 cm
lungime. Maturaţia anuală.
Plantula cu două cotiledoane eliptic-subrotunde, rotunjite la vârf şi slab cordate la
bază, cu marginile întregi.
Areal (fig. 32). Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest. Din ţinuturile
Europei mijlocii, unde este relativ bine reprezentat în pădurile de amestec de foioase,
coboară în sud până în ţinuturile mediteraneene, prin Italia, arealul său continuând apoi

107
spre răsărit, peste Peninsula Balcanică şi mai departe, până în Asia. Limita vestică ajunge
până la poalele Pirineilor şi continuă prin Franţa, spre nord, până în sud-estul Angliei.
Cuprinde cea mai mare parte din Olanda, o parte din Danemarca şi puţin din sudul
Suediei, unde se înregistrează limita sa nordică (la aproximativ 57° 30’ N). Din zona
mijlocie a cursului Donului
arealul său se retrage treptat spre sud-vest, lăsând în afară stepele ruseşti şi româneşti,
pentru ca apoi să se întoarcă spre răsărit, unde avansează sub forma unei pene, delimitată
la nord de sudul Crimeei şi Caucazului, până în sud-estul Mării Caspice, în Iran. Ajunge la
2000 m altitudine în Caucaz şi 2300 m în Munţii Elburs (Iran).

Fig. 32 - Arealul natural al speciei Carpinus betulus L.(după Boratynska, 1993, citat de
Boratynski, 1996, modificat de autori)

În ţara noastră se întâlneşte mai ales la câmpie şi la dealuri, zona de maximă

răspândire fiind situată între 100 şi 450 (500) m altitudine. Aici este un component
obişnuit al pădurilor de foioase în amestec (în şleaurile de câmpie se asociază, de regulă,
cu stejarul, teiul argintiu, jugastrul, ulmul de câmp, frasinul, arţarul, sorbul ş.a., iar în cele
de deal, pe lângă speciile anterioare, cu gorunul, teiul de deal, fagul, paltinul ş.a.
Limita sa de vegetaţie către stepele din estul şi sud-estul ţării (Moldova şi Muntenia)
este determinată de uscăciunea climatului. Insular, coboară spre ţinuturi stepice numai prin
luncile râurilor, ca pe Valea Oltului (unde ajunge până aproape de Caracal), sau a Jiului
(în Ocolul Silvic Sadova).
Pătrunde şi în pădurile montane, în făgete şi amestecuri de răşinoase cu fag, până la
circa 800 m altitudine (insular chiar mai sus, ca în Munţii Bihorului – 1050 m, sau în
Carpaţii Meridionali, unde exemplare arbustive urcă până la 1200–1250 m altitudine
(versanţii sudici ai Munţilor Căpăţânii), în timp ce ca arbore poate fi întâlnit numai până la
circa 900 m altitudine.
În prezent ocupă circa 3% din suprafaţa pădurilor din ţara noastră.
Cerinţe ecologice. Carpenul este o specie de climat continental, fiind mai adaptat
decât fagul şi bradul la îngheţuri târzii, astfel că, adeseori, înlocuieşte cele două specii
în staţiuni dinspre poalele versanţilor, în depresiuni închise, cu frecvente inversiuni
termice (“găuri de ger”). Rezistă destul de bine şi la ger. Nu suportă, totuşi, gerurile mari
(sub -35°C). Are însă nevoie de mai multă căldură în sezonul de vegetaţie decât fagul sau
bradul, astfel că, în acest context, devin explicabile apariţiile sale foarte rare în ţinuturile
montane. Pe de altă parte, evită climatele stepice, deoarece pretinde soluri revene (specie
mezofită), neexpuse uscăciunii, fără variaţii mari de umiditate pe profil, ceea ce se reflectă
în lipsa sa sau creşterile puţin active în zonele de terase sau de interfluvii.
Se dezvoltă bine pe soluri bogate în baze de schimb (mezobazice-eubazice), neutre.
Nu suportă solurile mlăştinoase sau turboase. Pe solurile compacte vegetează slab, fiind
prezent în măsură foarte mică în staţiunile tipice de cerete şi gârniţete. Are temperament
de semiumbră, puieţii crescând bine în condiţii de adăpost oferit de arboretul matur, fiind
feriţi de pericolul uscăciunii.

108
 Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, fructificaţiile începând de la 15-20 de
ani. Periodicitatea fructificaţiei este anuală sau la doi ani. Maturaţia este anuală, prin
septembrie-octombrie. Diseminarea se produce cu uşurinţă, întrucât fructele sunt ataşate
de involucrul fructifer frunzos. Capacitatea germinativă este de 50-70%, astfel că, după
anii de fructificaţie plantulele se instalează în număr apreciabil. Totodată, carpenul
dispune de o capacitate foarte mare de regenerare pe cale vegetativă, lăstărind foarte uşor.
Datorită uşurinţei de regenerare din sămânţă sau pe cale vegetativă, poate deveni invadant,
existând pericolul fenomenului de “cărpinizare” a pădurilor în care nu se efectuează
lucrările silvotehnice specifice sau se întârzie cu aplicarea acestora. Creşterea este relativ
lentă în primii ani, apoi se activează şi se menţine susţinută până la circa 40-50 de ani,
când, în condiţii de optim ecologic, poate produce până la 6-7 m3/an/ha. Ulterior, creşterile
se reduc considerabil. Longevitatea limitată, de 100-150 de ani (excepţional 300 de ani).

Planșa 51: Exemplificări morfologice pentru determinarea carpenul

11.1.2. Carpinus orientalis Mill. (C. duinensis Scop.)

- Cărpiniţă, Sfineac -
Morfologie (planşa 52). Arbust sau foarte rar arbore de mărimea a III-a, până la 5 (7)
m înălţime.
Lujerii tineri fin pubescenţi, foarte subţiri, geniculaţi.
Frunzele ovate, mici, lungi de 2-5 cm, pe margini mărunt dublu-serate, în tinereţe
ciliate, pe dos, la început pubescente, ulterior glabre, cu barbule de perişori numai în
axilele nervurilor; peţiolul scurt şi fin pubescent.
Fructele asemănătoare cu cele ale carpenului, dar mai mici, dispuse câte unul la baza
unei bractee ovat-ascuţită, nesimetrică, neregulat serată şi, spre bază, uneori lobulată, mai
mică decît la carpen (1-2 cm lungime). Inflorescenţa fructiferă pendentă, lungă de 3-6 cm.
Areal (fig.33). Este o specie autohtonă, meridională, mediteraneană şi
submediteraneană. Lipseşte din ţinuturile vestice ale Europei. Se întinde din Italia spre
răsărit, peste Peninsula Balcanică, până în Asia Mică şi Caucaz, ajungând la răsărit de
Marea Caspică. Înaintează înspre nord până în ţinuturile sudice ale ţării noastre. La sud de
Dunăre, în Bulgaria, este des întâlnită în crânguri din zona dealurilor şi a munţilor mici.
Către nord, apariţii izolate se găsesc până la 47° 20’ N (Doniţă, 1958), iar către sud,
cărpiniţa apare până la 35° 35’ N, în nordul Siriei. Preferă staţiunile situate între 300 şi
1000 m altitudine, dar urcă până la 1500 m pe Muntele Olimp şi la 2400–2600 m în
Munţii Elburs (nordul Iranului) – Beug, din Boratynski, 1998.

109
 Fig. 33 - Arealul natural al speciei Carpinus orientalis L.
(după Boratynski et al., 1992- citat de Boratynski, 1998)

La noi se întâlneşte în sudul Banatului, pe coastele dealurilor, de la Oraviţa până la

Dunăre, prin bazinele inferioare ale Nerei şi Cernei. De la Drobeta Turnu-Severin spre
răsărit, până la Craiova, apare doar în câteva staţiuni izolate (Hinova, Baia de Aramă,
Filiaşi). Reapare în Muntenia, începând de la Roşiorii de Vede, apoi pe dealurile Buzăului
şi Râmnicului Sărat. Apariţii rare se înregistrează în silvostepa Moldovei (până în nord, în
depresiunea Jijiei). Se întâlneşte însă frecvent în Dobrogea, unde ocupă uneori versanţi
întregi, ca în pădurea Babadag, pe coaste însorite, împreună cu stejarul pufos, vişinul
turcesc, scumpia, mojdreanul, liliacul ş.a., formând aşa-numitele asociaţii de şibliac.
Sporadic apare şi în subarboretul pădurilor de cvercinee mezoxerofite (cer şi gârniţă).
Cerinţe ecologice. Cărpiniţa preferă ţinuturile mediteraneene cu ierni blânde şi veri
călduroase, localizându-se în staţiuni calde şi uscate (specie termofilă şi xerofită), de pe
coaste pietroase (chiar stâncoase uneori), însorite, cum sunt o serie de zone din Banat,
Dobrogea sau de pe Valea Dunării, cu stâncării calcaroase ş.a. Cel mai adesea se întâlneşte
pe rendzine sau faeoziomuri (pseudorendzine) superficiale, cu mult schelet, supuse
uscăciunii în sezonul de vegetaţie.
Temperamentul său este mai de lumină decât al carpenului, comportându-se ca o
specie heliofilă în tufărişurile secundare de pe coastele puternic însorite, sau ca specie de
semiumbră în subetajul pădurilor relativ rărite de cvercinee.

Planșa 52: Exemplificări morfologice pentru determinarea cărpiniței

110
 11.2. Genul Corylus
11.2.1. Corylus avellana L.
- Alun, Alun comun -
Morfologie (planşa 53). Arbust autohton de până la 4-5 m înălţime, rar chiar arbore de
mărimea a III-a, adeseori sub formă de tufă des ramificată.
Lujerii geniculaţi, cenuşii-gălbui, cu peri patenţi glanduloşi roşcaţi şi lenticele
albicioase. Mugurii alterni, dispuşi distih, ovoizi sau globuloşi, cu solzii glandulos-păroşi.
Frunzele subrotunde sau lat-ovate, de 5-12 cm lungime, cu vârful brusc şi relativ scurt
acuminat (uneori cu tendinţă de trilobare), la bază cordiforme, uşor asimetrice, iar pe
margini inegal dublu-serate. La început sunt pe ambele feţe cu peri scurţi şi relativ rigizi,
mai târziu păstrează perişori doar pe dos, mai ales pe nervuri. Peţiolul este de 1-2 cm
lungime, cu peri patenţi, glanduloşi, roşcaţi.
Florile mascule sunt sub formă de amenţi, formaţi încă din anul precedent şi se
deschid primăvara devreme, înainte de înfrunzire, prin februarie-martie, când sunt
pendenţi, lungi de 4-8 cm; cele femele sunt închise în muguri, solitare sau în fascicule.
Fructele sunt achene ovoidale sau globuloase, de 1-1,5 cm lungime, solitare sau până
la 4 într-un fascicul. Fiecare fruct este învelit până sub vîrf de un involucru fructifer
neregulat-lobat, campanulat, adânc divizat. Maturaţia este anuală, la începutul toamnei
Areal. Alunul are o arie mare de răspândire, de la Atlantic până la Marea
Caspică şi din ţinuturile mediteraneene până în Scandinavia (circa 64° N). În ţara
noastră se întâlneşte frecvent în păduri de gorun şi stejar, la câmpie şi la dealuri, ca
specie de subarboret, mai ales prin păduri rărite. Totodată, se insta-lează în luminişuri,
în tăieturi sau la liziera pădurilor. În silvostepă se întâlneşte doar sporadic (deoarece
apare seceta ca factor limitativ), iar în zona montană urcă uneori în staţiuni calde,
însorite, pe calcare, până la circa 1400 m, în etajul pădurilor de molid.
Cerinţe ecologice. Alunul preferă climatele moderate, cu multă căldură în sezonul
de vegetaţie, dar rezistă bine la ger şi îngheţuri. Este însă pretenţios faţă de fertilitatea
solului, preferând solurile bogate în substanţe nutritive, slab acide sau neutre, ferite de
uscăciune (este specie mezofită). Dacă solurile sunt fertile şi normal aprovizionate cu
apă, se poate menţine şi pe cele scheletice, cu volum edafic mic. Apare uneori şi pe
soluri cu regim oscilant de umiditate, cum sunt cele de tipul gleiosolurilor (lăcoviştilor).
Manifestă vigoare mare de instalare şi de menţinere în plină lumină (heliofilie), dar
rezistă şi la umbrirea mai mult sau mai puţin accentuată din pădurile de cvercinee.

Planșa 53: Exemplificări morfologice pentru determinarea alunului

11.2.2. Corylus colurna L.

- Alun turcesc-

111
 Morfologie (planşa 54). Arbore de până la 20 (25) m înălţime, formând un trunchi
relativ drept. Caracteristic, scoarţa formează de timpuriu un ritidom suberos, cenuşiu-
gălbui, la exterior cu solzi mici, exfoliabili.
Coroana este ovoidală sau globuloasă, puternic ramificată.
Lujerii sunt geniculaţi, la început fin glandulos-pubescenţi, apoi lucitori, cenuşii-
gălbui. Cei de doi ani sau mai vechi (uneori chiar cei anuali, spre baza lor) au crăpături
longitudinale, generându-se o scoarţă suberoasă. Mugurii sunt ovoid-conici, depărtaţi de
lujer, fin pubescenţi.
Frunzele subrotunde sau lat-ovate, de 8-12 cm lungime, pe faţă glabre şi pe dos, la
început, fin pubescente. Se deosebesc de cele de Corylus avellana după peţiolul mai lung,
de până la 4 cm, marginea destul de regulat dublu-serată şi baza mai adânc cordată.
Fructele sunt câte 3-10 într-un fascicul, elipsoidal-turtite, cu coaja relativ groasă, tare,
uşor striată longitudinal. Caracteristic, involucrul fructifer cuprinde achena până la vârf,
prelungindu-se apoi în diviziuni puternic spintecate, prevăzute cu numeroşi peri
glanduloşi. Toate fructele dintr-un fascicul, împreună cu involucrele fructifere, formează
un ghem caracteristic, puternic laciniat.
Areal. Este o specie autohtonă, răspândită în ţinuturi sudice, începând din Peninsula
Balcanică, prin Asia Mică şi Caucaz, până dincolo de Marea Caspică. Preferă staţiunile
situate între 100 (300) şi 800 m, dar urcă uneori până la 1300 m (în zone din Iran şi
Afganistan). La noi se află la limita nordică a arealului său, întâlnindu-se mult mai rar
decât în ţinuturile de la sud de Dunăre. Apare natural numai în vestul Olteniei şi sudul
Banatului, pe coaste însorite, calcaroase. Ca arbore ornamental a fost introdus şi în alte
zone ale ţării.
Cerinţe ecologice. Disponibilitatea alunului turcesc pentru climatele dulci, ca în
ţinuturile mediteraneene, este evidentă. La noi, de altfel, se comportă ca o specie
eutermă, preferând staţiunile adăpostite, cu multă căldură estivală. A dovedit însă o mare
adaptabilitate şi în climate mai reci (cazul exemplarului din zona Palatului Peleş – Sinaia
sau a celor din Grădina dendrologică din Braşov).
Preferă solurile bogate în humus, eutrofe, de pe substrate calcaroase (specie
calcicolă). Temperamentul este subheliofil.

Planșa 54: Exemplificări morfologice pentru alunul turcesc

11.3. Genul Betula – caractere generale

Arbori şi arbuşti cu scoarţa prevăzută, de regulă, cu periderm alb-cretaceu. Lujerii
sunt subţiri, flexibili, cu muguri alterni, sesili.
Florile unisexuat-monoice, amentiforme; cele mascule cu perigon format din patru
lacinii, iar cele femele sunt nude. Amenţii femeli se transformă într-un con fructifer
alcătuit din numeroşi solzi trilobaţi, rezultaţi din concreşterea unei bractee şi a două

112
bracteole. Sub fiecare solz se găsesc câte trei samare foarte mici şi uşoare, prevăzute cu
două aripi laterale. La maturitate, conuleţele se desfac, solzii se împrăştie şi, o dată cu ei,
se diseminează fructele. Germinaţia este epigee.

11.3.1. Betula pendula Roth. (B. verrucosa Ehrh.)

- Mesteacăn –

Morfologie (planşa 55). Arbore de mărimea a II-a, până la 20 m înălţime.

Trunchiul cu conicitate accentuată, cu un periderm alb-cretaceu, care se exfoliază
în fâşii circulare. Arborii vârstnici, spre baza trunchiului, formează un ritidom
negricios, tare, adânc crăpat. Coroana, caracteristic, este ovoidală, rară, cu lujeri foarte
subţiri, elastici, glabri, pendenţi, verucoşi. Mugurii sunt ovoizi-conici, cu 2-4 solzi
imbricaţi, glabri; înainte de pornirea în vegetaţie sunt vâscoşi.
Frunzele rombic-ovate sau triunghiular-ovate, de circa 3-7 cm lungime, cu vârful
prelung acuminat, pe margine dublu serate, uneori cu tendinţă de lobulare. Sunt glabre, pe
faţă lucitoare, pe dos verzi-deschis, iar la apariţie sunt lipicioase. Peţiolul este de 2-3 cm
lungime.
Florile unisexuat-monoice, în amenţi. Cei masculi se formează încă din vara anului
precedent şi stau câte 2-3, terminali, iar la deschidere sunt pendenţi, de 4-6 cm lungime.
Amenţii femeli apar primăvara, odată cu înfrunzirea, au poziţie erectă şi sunt alcătuiţi din
numeroşi solzi trilobaţi (lobii laterali divergenţi), prinşi pe un ax comun. Sub fiecare solz
se găsesc câte trei flori.
Fructele sunt samare extrem de uşoare (circa 5 milioane la 1 kg), cu două aripioare
membranoase alburii-transparente, de 2-3 ori mai late decât sămânţa, la vârf cu două
resturi scurte de stile. La maturitate, solzii se desprind de pe axul conului fructifer, se
împrăştie odată cu fructele, rămânând pe lujer numai axul filiform. Diseminarea începe
toamna şi se continuă până în primăvara următoare.
Areal (fig. 34). Răspândirea naturală a mesteacănului este foarte mare, incluzând
teritorii întinse din Europa şi Asia, de la ţărmurile Oceanului Atlantic până în Siberia
apuseană. Înaintează mult înspre nord, până dincolo de cercul polar, la 70° (limita
latitudinală nordică a pădurii). În Scandinavia, Finlanda, dar şi în Siberia, este una dintre
speciile des întâlnite. În Rusia ajunge până la marginea ţinuturilor stepice, pe care însă le
evită. Coboară în sudul Europei până în Apenini (pe versanţii Etnei avansează până la
2770 m) şi în Balcani. Lipseşte din cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, dar se
întâlneşte în Pirinei, unde urcă până la circa 2000 m.
În vastul său areal, mesteacănul ocupă teritorii extrem de diverse, fiind adeseori specie
de câmpie, în ţinuturile nordice, în timp ce în cele sudice se întâlneşte preponderent la
dealuri şi în zonele montane.

Fig. 34 - Arealul natural al speciilor:

113
 La noi în ţară îl găsim în ţinuturile deluroase şi muntoase, începând din stejărete şi
gorunete până în molidişuri. Coboară numai rareori la câmpie, până la circa 250 m
altitudine (la Hanul Conachi şi Ciurea-Iaşi, de exemplu), în timp ce la munte, pe versanţi
însoriţi, urcă uneori până la circa 1550 m, dar exemplare arbustive se întâlnesc rareori
până la limita altitudinală a pădurii, instalându-se cu uşurinţă îndeosebi în parchete (după
tăieri rase sau tăieri definitive), prin rarişti de pădure, pe stâncării, bolovănişuri, în turbării
ş.a.
Ecologie. Mesteacănul se remarcă prin marea sa rusticitate, fiind foarte puţin
pretenţios faţă de climă şi sol. Suportă foarte bine gerurile puternice şi îngheţurile, fiind
printre puţinele specii care pot vegeta în găurile de ger, chiar şi în teren descoperit. Are
pretenţii reduse şi faţă de căldura din timpul verii, ceea ce-i permite să avanseze la
altitudini mari, în ţinuturile montane. Evită însă climatele uscate, cum sunt cele stepice,
deşi tolerează bine arşiţa şi se comportă ca o specie eurifită. Totodată, manifestă o
amplitudine remarcabilă faţă de condiţiile edafice (euriedafic), instalându-se atât pe soluri
bogate în substanţe nutritive, cum sunt cele formate pe calcare, cât şi pe cele foarte sărace
(cazul solurilor formate pe gresii cuarţoase), profunde sau superficiale, slab scheletice sau
scheleto-pietroase (uneori chiar pe stâncării), de la relativ uscate, din vecinătatea
ţinuturilor stepice, până la umede (în turbării). Evită însă solurile prea compacte, pe cele
excesiv uscate, calcarele curate, iar pe cele prea acide vegetează slab. Manifestă însă
vitalitate mare pe soluri cu textura uşoară, silicioase, din zonele bine udate de ploi, pe
gresii, granite, şisturi cristaline ş.a.
Temperamentul mesteacănului este pronunţat de lumină, fapt relevat şi de coroana
rară, luminoasă, care acoperă foarte slab solul, ca şi de uşurinţa cu care se instalează în
teren descoperit. Este specie pionieră, una dintre cele representative din această categorie,
la noi.
Însuşiri biologice. Maturitatea mesteacănului este timpurie, începând să fructifice de
la circa 10 ani. Periodicitatea fructificaţiei este anuală. Fructele se maturează începând
de la sfârşitul verii, când începe diseminarea, care continuă până în anul următor.
Fructificaţiile sunt extrem de abundente, un arbore matur producând până la 4-5 kg de
fructe, samare extrem de uşoare (la 1 kg intră peste 5 milioane), care dispun, ca atare, de o
mare putere de diseminare. Puterea lor germinativă este însă redusă, de 20-40%şi se
menţine obişnuit până în primăvara viitoare. Lăstăreşte viguros, dar numai în tinereţe.
Creşterile sunt foarte active în tinereţe, atingând valorile maxime pe la 40-50 de ani, când
productivitatea poate ajunge la 7-8 m3/an/ha. După aceea însă, capacitatea de
bioacumulare se reduce considerabil, astfel că, de regulă, înainte de 100 de ani încetează
aproape complet. La circa 100 de ani, mesteacănul ajunge, de regulă, la limita longevităţii
fiziologice.

Planșa 55: Exemplificări morfologice pentru mesteacăn

114
 11.3.2. Betula pubescens Ehrh.
- Mesteacăn pufos -
Morfologie (planşa 56). Arbore de mărimea a III-a (până la 15 m înălţime) sau
arbust, cu scoarţa albă, exfoliabilă în fâşii, adânc crăpată la exemplarele vârstnice, spre
baza trunchiului.
Portul diferit de al mesteacănului, întrucât ramurile sunt ascendente sau relativ
orizontale.
Lujerii, caracteristic, sunt cenuşii pubescenţi, fără verucozităţi, nelucitori, cu
mugurii păroşi, lipicioşi, cu marginea solzilor ciliată.
Frunzele rombic-ovate sau ovate, mai scurt acuminate decât la mesteacăn, relativ
adânc dublu serate sau neregulat-simplu serate, pe faţă verzi-închis, pe dos verzi-deschis
sau cenuşii-verzui, cel puţin la început pubescente (uneori, frunzele mature păstrează
barbule de perişori numai în axilele nervurilor). Peţiolul este, de asemenea, pubescent.
Amenţii femeli cilindrici, după fecundare rezultând conuleţe fructifere de 2,5-3 cm
lungime. Au solzii puberuli, cu lobii laterali îndreptaţi spre înainte, mai mici decât lobul
median.
Fructele sunt samare şi au aripioare numai dublu de late decât sămânţa; stilele mai
lungi decât la mesteacăn, depăşind puţin marginea superioară a aripilor.
Areal. Specie autohtonă, cu răspândire în spaţiul eurasiatic (fig. 35), unde este mai
frecvent în ţinuturile nordice, în care avansează mai mult decât mesteacănul, până în
tundrele polare, depăşind limita latitudinală a pădurilor (ajunge până în Islanda şi sudul
Groenlandei). Limita sudică a arealului său nu este atât de coborâtă ca a mesteacănului,
situându-se pe linia Carpaţilor şi a Alpilor. În aceste staţiuni sudice apare mult mai rar
decât înspre nord.

Fig. 35 - Arealul natural al speciei Betula pubescens Ehrh. (după Meusel et al., 1965, citat de
Hibsch-Jetter, 1997)
Ecologie. Preferă solurile umede şi umiditatea atmosferică ridicată.
La noi se întâlneşte în turbării, pe grohotişuri şi piemonturi, de obicei pe soluri
oligotrofice, sărace în azot, în partea superioară a făgetelor şi în molidişuri (în unele
turbării din Maramureş coboară însă până la circa 550-600 m altitudine).

Planța 56: Exemplificări morfologice pentru mesteacănul pufos

115
 Să ne reamintim...

Frunzele carpenului sunt pe margine dublu serate; achenele stau la baza unui involucru
frunzos, trilobat (lobul median de 2-3 ori mai lung decât cei laterali);

Lujerii mesteacănului sunt verucoși, iar mugurii și frunzele tinere secretă o substanță
lipicioasă;

Mesteacănul este specie pionieră;

Carpenul suportă bine climatul din zone cu găuri de ger;

Formula ecologică a carpenului: campestru-colinar, mezoterm, mezofil,
semiombrofil, mezobazic-eubazic, mezofit;

Cărpinița este specie termofilă și xerofită;

Formula ecologică a mesteacănului: colinar-montan, euriterm, eurifil, heliofil,
pionier, oligobazic, oligotrof, eurifit, psamofil, euriedafic.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 51-56 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale taxonilor din același gen aferenți acestei unități de învățare

Tema 3: Formulați justificările pentru încadrarea mesteacănului în categoria speciilor

pioniere

116
Unitatea de învăţare XII. Specii din genul Alnus, Ulmus, Celtis și Morus

Cuprins
12.1. Genul Alnus – caractere generale………………….……………………………..117
12.1.1. Alnus glutinosa………………………………………..……………………...117
12.1.2. Alnus incana….…………………………………………………..……….….120
12.1.3. Alnus viridis……………………………………………………………….….122
12.2. Genul Ulmus – caractere generale……………………….……………………....122
12.2.1. Ulmus minor……………………………………………………………....…123
12.2.2. Ulmus glabra……………………………………………………………..….125
12.2.3. Ulmus laevis……………………………………………………………...….127
12.2.4. Ulmus pumila………………………………………………………………..128
12.3. Genul Celtis; Celtis australis …………….……………………………………....128
12.4. Genul Morus………………………………………………………………………...130
12.4.1. Morus alba…………………………….…………………………………..…130
12.4.2. Morus nigra………………………………………………………………….131

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

12.1. Genul Alnus mill.

Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti cu mugurii alterni, de regulă pedicelaţi (pot fi însă şi sesili).
Frunzele simple, serate sau lobulate. Florile unisexuat-monoice, în amenţi. Cei
masculi grupaţi în fascicule terminale, pendenţi, formaţi din vara precedentă, cu
bractee în formă de scut, cu cinci lobi (la baza unei bractee şi a patru bracteole se
află câte trei flori mascule, fiecare alcătuită din patru tepale unite la bază). Amenţii
femeli sunt scurţi, stau grupaţi în raceme formate obişnuit tot din anul precedent;
din concreşterea unei bractee şi a patru bracteole rezultă solzi, sub care se află
două ovare biloculare nude. După fecundare, amentul femel se trasformă într-un
con mic, lemnos, denumit rânză. La maturitate, solzii conului fructifer se
îndepărtează între ei, dar nu cad, eliberând fructele, care apoi se diseminează prin
vânt sau cu ajutorul apei. După diseminare, rânzele rămân mult timp pe ramuri.
Fructele sunt samare mici şi uşoare, turtite, cu două aripioare înguste; stau câte
două sub fiecare solz, iar germinaţia este epigee.
12.1.1. Alnus glutinosa (L.) Gaertn.
- Anin negru, Arin negru -

Morfologie (planşa 57). Arbore de mărimea a II-a sau chiar de mărimea I (în mod

117
frecvent ajunge la 20-25 m înălţime, dar în staţiuni favorabile poate realiza până la 28-30
m), cu înrădăcinarea variabilă, superficială până la pivotant-trasantă. Pe rădăcinile tinere
se pot observa nodozităţi globuloase, portocalii, în care trăiesc simbiotic bacterii
nitrificatoare.
Trunchiul, obişnuit cu rectitudine bună şi neînfurcit, cu scoarţa cenuşie în tinereţe. De
la vârste mici (15-20 ani) se formează ritidom, care este gros la arborii vârstnici, cu solzi
colţuroşi, negricios, cu tanin în cantitate mare (până la circa 16%). Lemnul uşor de
recunoscut, întrucât în secţiune proaspătă este alb-roşcat, după care, în contact cu aerul,
devine portocaliu.
Lujerii geniculaţi, glabri, spre vârf muchiaţi, brun-verzui sau roşcaţi, la început
glutinoşi (lipicioşi). Mugurii alterni, ovoizi, acoperiţi cu doi solzi roşcaţi-brumaţi,
glutinoşi; sunt evident pedicelaţi, depărtaţi de lujer.
Frunzele adesea obovate, alteori subrotunde, de 6-10 cm lungime, cu vârful larg
emarginat sau rotunjit, baza cuneată, mai rar rotunjită, marginea neregulat dublu-serată,
spre bază însă întreagă; pe faţă verzi-închis-lucitoare, glabre, pe dos verzi-gălbui, cu
smocuri de peri ruginii în unghiurile dintre nervuri. Peţiolul este lung de 2-3 cm, iar
frunzele tinere sunt evident lipicioase.
Florile în amenţi ce se formează încă din vara anului precedent, iar primăvara se
dechid de timpuriu, înainte de înfrunzire. Amenţii masculi sunt grupaţi în raceme, câte 3-
5, pendenţi, cilindrici, de 6-12 cm lungime, bruni-violacei în momentul deschiderii.
Amenţii femeli sunt grupaţi tot în raceme, sunt mult mai scurţi, de până la 1,5 cm; după
fecundare se transformă în conuleţe (rânze) de 1-2 cm lungime, ovoide sau elipsoidale,
negricioase la maturiate, alcătuite din solzi lignificaţi, îngroşaţi la vârf, îndepărtaţi între ei,
lăsând fructele să se disemineze. Samarele sunt pentagonale, de numai 2-3 mm, foarte
uşoare, îngust aripate, cu saci aeriferi în tegument (ajută la diseminarea pe apă). Au putere
germinativă variabilă, uneori de până la 80%. Fructificaţiile sunt abundente, de multe ori
anuale.
Areal (fig. 36). Aninul negru ocupă teritorii întinse în Europa. Astfel, în ţinuturile
sudice pătrunde până în bazinul Mării Mediterane, pe văile cu soluri revene, de unde trece
şi în nordul Africii, în Algeria şi Tunisia. În longitudine, arealul său începe din Peninsula
Iberică şi continuă spre răsărit peste jumătatea nordică a Asiei Mici, până în sudul Mării
Caspice. Limita nordică se situează la circa 63-64° (maxim 65° 27' pe coasta Golfului
Botnic). Rămân în afara arealului său ţinuturile stepice de la nordul Mării Negre şi Mării
Caspice.
La noi în ţară creşte de regulă de-a lungul râurilor, la câmpie şi dealuri. Părăseşte însă
adeseori staţiunile limitrofe cursurilor de apă, pătrunzând în zonele de interfluvii, pe
piemonturile carpatice, acolo unde solurile sunt argiloase, gleizate sau pseudogleizate,
realizând însă dimensiuni mai mici decât în lunci, iar tulpinile sunt mai rău conformate.
În lungul văilor urcă până la circa 800–900 m, până în subetajul fagului, formând mici
pâlcuri. Izolat ajunge până la circa 1000 m altitudine sau chiar mai sus (1150–1200 m în
unele zone din Carpaţii Meridionali).
Este un element component al zăvoaielor de amestec cu sălcile şi plopii, iar uneori,
apare în buchete sau exemplare izolate în şleauri de luncă, alături de stejar, frasin, ş.a., ca
în pădurea Prejmer (Braşov), pe soluri hidromorfe de tipul gleiosolurilor şi
stagnosolurilor. Interesant este faptul că apare foarte rar în Lunca Dunării (la Giurgiu şi
Olteniţa) şi în Delta Dunării (Letea şi Sf. Gheorghe).
Ecologie. Aninul negru prezintă o mare adaptabilitate faţă de climă, ceea ce explică
prezenţa sa în regiunile calde, mediteraneene sau oceanice, cât şi în cele nordice, cu climat
continental. Rezistă bine la geruri şi îngheţuri târzii sau timpurii, ceea ce face ca înfurcirea
să se producă doar rareori. Nu suportă însă seceta, ceea ce a făcut să dispară din zone în
care condiţiile pedohidrologice caracteristice albiilor râurilor au fost modificate (ca la
Băbeni-Vâlcea, unde în trecut era una dintre cele mai valoroase populaţii din ţara noastră).

118
 Fig. 64 - Arealul natural al speciilor:

Într-adevăr, răspândirea sa este puternic condiţionată de cerinţele mari pe care le

manifestă faţă de umiditatea din sol (specie higrofită-ultrahigrofită), vegetând activ pe
soluri umede, mai mult sau mai puţin argiloase, pseudogleizate la mică adâncime, adeseori
cu nivelul pânzei freatice ridicat, cum este cazul în lunci sau chiar în zone
depresionare, pe piemonturi sau în turbării eutrofe. În acelaşi timp, aninul negru este o
veritabilă specie stagnofită, suportând terenurile mlăştinoase cu ape slab mobile, neaerisite
(nu însă permanent imobile, ca în turbării, unde vegetează foarte slab; nu se întâlneşte în
mlaştinile cu Sphagnum), situându-se din acest punct de vedere în fruntea speciilor
lemnoase indigene.
Totuşi, trebuie remarcat faptul că nu suportă variaţiile mari de umiditate, cum sunt
cele determinate de inundaţii mari, de lungă durată, ceea ce explică prezenţa sa doar
sporadică în zăvoaiele din Lunca şi Delta Dunării.
Urcă pe versanţi numai acolo unde apele freatice apar la suprafaţă, în zonele cu
izvoare de coastă.
Preferă solurile mezobazice-eubazice, bogate în humus, slab acide-neutre. Pe solurile
acide, cu humus brut, vegetează greu. De asemenea, pretinde soluri cu conţinut scăzut de
calciu, manifestând preferinţă pentru cele formate pe roci silicioase.
Are temperament de lumină.
Corelaţii morfo-ecologice şi însuşiri biologice. Rezistenţa deosebită pe care o
manifestă faţă de solurile cu exces de umiditate, uneori chiar submerse, se explică prin
prezenţa în rădăcini a ţesuturilor aerenchimatice, în care se formează rezerve de aer
pentru respiraţia rădăcinilor.
Totodată, adaptabilitatea de care dă dovadă pe astfel de soluri este influenţată
plasticitatea sistemului de înrădăcinare, în funcţie de regimul de umiditate din sol (pe
cele cu exces de umiditate înrădăcinarea este trasantă).
Maturitatea aninului negru este timpurie, primele fructificaţii înregistrându-se la 10-
15 ani, în cazul arborilor izolaţi şi la 30-40 de ani, în masiv. Periodicitatea fructificaţiei
este de 1-3 ani iar maturaţia este anuală, prin septembrie. Diseminarea se face atât prin
vânt, cât şi pe apă (samarele au saci aeriferi) şi durează toată iarna, până primăvara.
Puterea germinativă este variabilă, de la 30-40%până la circa 80%.Aninul negru
dispune de o remarcabilă capacitate de lăstărire, chiar până la vârste înaintate, de 60-80
de ani. Exemplarele rezultate după 2-3 cicluri de lăstărire sunt însă neviguroase, cioata
epuizându-se. Marcotează relativ bine, dar butăşeşte slab. Creşterea este foarte activă în
tinereţe, înregistrând valori maxime în jurul vârstei de 30 de ani. Ulterior însă, către 50-60
de ani, creşterile se reduc tot mai mult, chiar galopant. La vârsta bioacumulărilor maxime,
în condiţiile cele mai bune pentru această specie, productivitatea poate ajunge la valori de

119
10-11 m3/an/ha. Longevitatea este redusă, astfel că, dacă trunchiul este sănătos, nu trăieşte
mai mult de 100-120 de ani.

Planșa 57: Exemplificări morfologice pentru determinarea

aninului negru

12.1.2. Alnus incana (L.) Moench

- Anin alb, Arin alb -

Morfologie (planşa 58). Arbore de până la 20 m înălţime, uneori arbust.

Tulpina mai rău conformată decât a aninului negru, adeseori sinuoasă şi ± canelată, cu
scoarţa cenuşie-albicioasă, mult timp netedă. Ritidomul este subţire, slab crăpat, format de
regulă numai spre baza exemplarelor bătrâne.
Lujerii geniculaţi, nemuchiaţi sau slab muchiaţi (doar spre vârf), neglutinoşi şi,
caracteristic, mătăsos pubescenţi (uneori până în al doilea an). Mugurii au doi solzi, sunt
pubescenţi, mai scurt pedicelaţi şi mai apropiaţi de lujer decât la aninul negru.
Frunzele ovate sau ovat-eliptice, de 4-10 cm lungime, cu marginea dublu-serată şi
vârful, caracteristic, acut sau acuminat, pe faţă glabre, pe dos şi pe peţiol cenuşiu-
pubescente; sunt nelipicioase.
Florile, ca şi la aninul negru, amentiforme, grupate în raceme formate încă din vara
anului precedent şi se deschid de timpuriu, înaintea înfrunzirii (prin februarie). Rânzele
stau câte 4-8 într-un ciorchine şi, caracteristic, conuleţele laterale sunt sesile sau scurt
pedicelate. Samara este tot pentagonală, îngust aripată, de culoare mai deschisă decât la
aninul negru.
Areal. (v. fig.36). Aninul alb ocupă un areal imens, întâlnindu-se în Europa, Asia şi
America de Nord. În Europa avansează mult mai mult decât aninul negru în ţinuturile
nordice, septentrionale, ajungând în Scandinavia până dincolo de cercul polar, la 70° 30',
urmărind apoi spre răsărit îndeaproape cercul polar (circa 67°). Este însă mai slab
reprezentat decât aninul negru la latitudini sudice. Astfel, limita sud-vestică a ariei sale de
răspândire se situează în sud-estul Franţei, continuă spre răsărit prin nordul Italiei, de unde
ajunge apoi în Balcani, retrăgându-se spre nord prin ţinuturile răsăritene ale ţării noastre.
În centrul şi sud-estul Europei arealul său este mult mai fracţionat decât în nord şi nord-
est.

120
 La noi în ţară, aninul alb înlocuieşte aninul negru la altitudini mari, în luncile
montane, până la 1000 – 1100 m, dar poate pătrunde şi mai sus, până la 1300 m în
Carpaţii Orientali şi cei Meridionali (în Apuseni până la 1150 m). Lipseşte din Munţii
Banatului, la vest de râul Timiş. Coboară şi la dealuri, iar izolat ajunge chiar la contactul
dintre coline şi zona de câmpie, ca pe Valea Mureşului, la Lipova (120 m altitudine), pe
Valea Argeşului, la Malu Spart (vest de Bucureşti ş.a.). În zona de interferenţă cu aninul
negru apar şi hibrizi naturali între aceste două specii.
Ecologie. Faţă de aninul negru este în măsură mai mare legat de climatul mai rece,
continental, fiind totuşi destul de plastic faţă de climă, din moment ce apare din subzona
stejarului şi până în etajul pădurilor de molid. Suportă mai bine decât aninul negru gerurile
şi îngheţurile, precum şi ţinuturile cu sezon de vegetaţie scurt.
Spre deosebire de aninul negru, care este higrofit-ultrahigrofit, aninul alb este mai
puţin pretenţios faţă de umiditate (mezohigrofit-higrofit), fapt reliefat şi de prezenţa sa în
treimea inferioară a versanţilor limitrofi văilor montane-premontane, uneori pe coaste
erodate, cu soluri superficiale, pe grohotişuri, bolovănişuri, marne relativ compacte ş .a.
Totuşi, este mult mai des întâlnit în staţiuni umede, pe prundişuri din imediata vecinătate a
cursurilor de apă, pe taluzuri cu izvoare, dar şi în turbării. Ocupă repede rupturile de
maluri, terenurile goale rămase în urma surpărilor şi alunecărilor superficiale sau chiar
profunde, iar pe aterisamentele barajelor pentru corectarea torenţilor se instalează masiv,
comportându-se ca o veritabilă specie pionieră. Nu suportă apa stagnată, preferând
solurile aluvionare, crude, cu ape mobile.
Faţă de substanţele nutritive manifestă, de asemenea, exigenţe mai reduse decât aninul
negru, vegetând mulţumitor şi pe soluri mai sărace şi mai acide. De asemenea, se
diferenţiază faţă de specia anterioară prin capacitatea de a putea vegeta şi pe substrate
calcaroase.
Are temperament mijlociu, suportând mai bine umbrirea decât aninul negru, dar se
instalează cu uşurinţă şi în plină lumină (heliofil-subheliofil).

Planșa 58: Exemplificări morfologice pentru determinarea aninului alb

121
 12.1.3. Alnus viridis (D.C.) Chaix
-Anin de munte, Anin verde -

Morfologie (planşa 59). Arbust autohton de până la 2 (3) m înălţime, tufos, cu

tulpinile adeseori culcate şi cu vârful ascendent.
Lujerii flexibili, verzi-măslinii sau bruni-roşcaţi, puternic comprimaţi, numai la
început pubescenţi, apoi glabri. Mugurii nepedicelaţi, cu trei solzi, lipicioşi, verzi-purpurii.
Frunzele mici, de 3-4 cm (rar până la 5-6 cm), ovate până la rotund-ovate, cu vârful
acut, pe margine serate sau dublu-serate, pe dos verzi-deschis, glabre sau numai cu
smocuri de peri la baza nervurilor, la început lipicioase.
Florile mascule formate din vara precedentă, cele femele apar însă numai primăvara.
Înflorirea are loc numai după înfrunzire, prin mai-iunie. Rânzele sunt dispuse în ciorchini
lung pedicelaţi; la început sunt verzi, lipicioase, apoi brune gălbui. Samarele sunt mai lat
aripate decât la speciile anterioare, cu aripioarele de culoare mai deschisă (gălbui-brune).
Arealul (v. fig. 36) este insular, fragmentat, reducându-se la zonele de mare altitudine
din Alpi, Carpaţi şi Rodopi, pentru ca apoi să reapară în ţinuturile circumpolar-nordice, ca
de exemplu în Groenlanda. Lipseşte însă din Scandinavia şi Finlanda. Este prezent şi în
America de Nord. În Alpii Elveţiei este semnalat până la altitudinea de 2800 m, iar în
Munţii Pădurea Neagră se găseşte între 300 şi 1000 m.
La noi este întâlnit frecvent în subalpin şi alpin, teritorii pe care le însoţeşte până
dincolo de 2000 m altitudine. Pe versanţii însoriţi din Carpaţii Meridionali urcă cel mai
mult în altitudine, fiind prezent pe muntele Cocora, la 2100 m şi pe Negoiul, aproape de
2400 m altitudine. Coboară uneori foarte mult, mai ales pe culoarele de avalanşe, pe văi
reci şi umede, până la 1000–1200 m, întâlnindu-se cu aninul alb (staţiuni izolate de foarte
mică altitudine sunt pe Valea Tihu, în Călimani - 677 m şi pe Valea Pojorta, în Făgăraş -
718 m).
Ecologie. Cerinţele ecologice sunt modeste, fiind foarte bine adaptat la climatul aspru
de mare altitudine, mulţumindu-se cu un sezon scurt de vegetaţie. Datorită dimensiunilor
mici şi tulpinilor elastice rezistă foarte bine la zăpezi abundente şi pe culoarele de
avalanşe. Totodată, este foarte puţin pretenţios şi faţă de sol, instalându-se cu uşurinţă pe
stâncării şi grohotişuri, pe soluri superficiale, excesiv scheletice, silicioase sau
decarbonatate, jilave (mezohigrofit), uneori mustind de apă (suportă mai bine excesul de
apă decât jneapănul).

Exemplificări morfologice pentru determinarea aninului de munte

12.2. Genul Ulmus L.

Caractere generale de diagnoză
Lujerii geniculaţi, cu muguri dispuşi distih. Frunzele căzătoare, cu baza
asimetrică, scurt peţiolate, vârful acuminat şi marginea obişnuit dublu-serată, mai
rar simplu serată. Florile hermafrodite, mici, apetale, cu caliciul campanulat sau

122
infundibuliform, din (4) 5-8 diviziuni, 4-8 stamine cu antere purpurii, ovar
bicarpelar, cu două stigmate; apar devreme, înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în
fascicule sesile sau pedunculate. Fructele, samare orbiculare, eliptice, obovate sau
subrotunde, turtite, cu sămânţa înconjurată complet de o aripă membranoasă, la
bază cu caliciul persistent, la vârf cu o ştirbitură adâncă (marginile interioare ale
ştirbiturii sunt adesea foarte apropiate sau încălecate sub formă de foarfecă,
purtând stigmatele persistente. Maturaţia timpurie, la câteva săptămâni după
fecundare.

12.2.1. Ulmus minor Mill. (U. foliacea Gilib.,

U. campestris Auct non L., U. carpinifolia Gled.)
- Ulm de câmp –

Morfologie (planşa 60). Arbore de mărimea I, până la circa 30-35 m înălţime şi 1-2 m
în diametru, cu înrădăcinarea pivotant-trasantă, la vârste mari cu numeroase rădăcini
superficiale, mult întinse lateral, din care drajonează activ.
Tulpina, în general, bine conformată şi elagată, cu ritidom format de timpuriu, adânc
brăzdat, cenuşiu-negricios, rigid.
Coroana caracteristică prin ramurile dispuse distih.
Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi; cei de doi ani glabri, cu
crăpături fine, gălbui, longitudinale. Lujerii de doi sau mai mulţi ani au, adeseori,
excescrenţe suberoase, aripate. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, dispuşi distih, bruni-violacei,
scurt pubescenţi, cu solzii ştirbiţi la vârf, pe margine albicios-ciliaţi.
Frunzele eliptice sau obovate, de 5-9 (13) cm lungime, scurt acuminate, cu baza
evident asimetrică, pe margini dublu-serate, cu peţiol de 6-12 mm lungime; la maturitate,
pe faţă netede, glabre, lucitoare, verzi-închis, pe dos cu smocuri mici de peri albi în axilele
nervurilor, în rest glabre sau scurt pubescente pe nervuri, relativ puţin scabre, cu
numeroase glande punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare. Frunzele puieţilor şi,
mai ales, cele de pe lăstari sunt mai păroase şi mai aspre.
Florile hermafrodite, apetale, brune-violacee, grupate în fascicule sesile; apar
devreme, înaintea înfrunzirii, prin martie-aprilie.
Fructele, samare obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare, au sămânţa plasată excentric,
mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul seminţei.
Ajung la maturitate rapid, prin luna mai (iunie) şi au putere germinativă relativ redusă, de
30-40%. Plantula cu două cotiledoane întregi, obovate, cordate la bază, aşezate opus, ca şi
primele frunze.
Areal. (fig. 37). Specie autohtonă, cu răspândire preponderent europeană, începând
din bazinul Mării Mediterane (trece puţin şi în nordul Africii) până la circa 55° latitudine
nordică (maximum 58° latitudine, în Suedia), lăsând în afara arealului său teritoriul Marii
Britanii. În longitudine se întinde de la Oceanul Atlantic până în ţinuturile Mării Caspice
(circa 60° longitudine estică).

123
 În ţara noastră se întâlneşte începând din silvostepă, unde apare însă destul de rar,
continuând apoi prin zona forestieră de câmpie şi în ţinuturile deluroase. Pe versanţi
însoriţi, cu soluri bogate, humifere, urcă uneori până în zona montană inferioară. Aproape
peste tot are caracter de specie de diseminaţie, participând la constituirea amestecurilor în

Fig. 37 – Arealul natural al speciei Ulmus minor Mill. (după Meusel et al., 1965,
citat de Mittempergher, 1996)

pădurile de şleau de câmpie şi de deal. Foarte rar formează şi arborete cvasipure (ulmete),
în silvostepă sau în lunci.
Ecologie. Specie eutermă, cu cerinţe mari faţă de căldură în sezonul de vegetaţie,
rezistentă la îngheţuri timpurii şi târzii, dar mai puţin la ger, care îi poate provoca
gelivuri. Rezistă bine la secetă, chiar la numai 400 mm precipitaţii pe an, în staţiuni
silvostepice, unde realizează însă dimensiuni mici, în arborete pure de mică întindere sau
în amestec cu alte specii. Rezistenţa sa la uscăciune este reliefată şi în plan morfologic,
formând adeseori aripi de suber pe ramuri şi lujeri. Vitalitate sporită, în arborete pure –
mai rar – sau în amestecuri cu alte specii de foioase, manifestă în staţiunile de luncă, pe
soluri formate pe depozite aluvionare, foarte bogate, profunde, drenate, cu umiditate
suficientă (asigurată inclusiv prin aport freatic), chiar pe soluri umede. Suportă şi inundaţii
de scurtă durată şi de mică amploare. Paleta largă de situaţii pe care le prezintă
solurile din arealul ulmului de câmp în privinţa aprovizionării cu apă denotă aptitudinea sa
de veritabilă specie eurifită. Participarea sa diseminată sau în procente reduse în pădurile
de amestec se explică, între altele, prin pretenţiile mari pe care le are faţă de bogăţia
solului în substanţe nutritive (specie eubazică). Solurile argilo-nisipoase, permeabile,
aerisite şi carbonatate îi sunt foarte favorabile. Dimpotrivă, cele grele, compacte, cum sunt
în multe cazuri în Câmpia Română, nu-i priesc.
În ceea ce priveşte cerinţele faţă de lumină, se dovedeşte a fi o specie heliofilă-
subheliofilă, temperamentul său depinzând, se pare, şi de fertilitatea solului (pe soluri
bogate suportă mai bine umbrirea, crescând viguros în amestec cu stejarul, pe care-l
stimulează în dezvoltare – cazul şleaurilor de luncă cu stejar).
Ulmul de câmp a fost vătămat major de ciuperca Ceratocystis ulmi (“tilioza”,
“grafioza” sau “boala olandeză a ulmilor”), care astupă vasele lemnoase, blocând
circulaţia sevei. Atacul acestei ciuperci, care durează de câteva decenii, a provocat uscarea
rapidă a ulmului în multe regiuni ale Europei. Se pare însă că, în ultimul timp, în ţara
noastră, vătămările provocate de această maladie sunt din ce în ce mai puţine, existând,
tendinţa de reinstalare naturală a ulmului în zonele ce-i sunt specifice (aspecte care însă
trebuie verficate şi certificate prin cercetări adecvate).
Însuşiri biologice. Ajunge la maturitate la vârste mici, fructificând din plin la 15-20
de ani, aproape anual în cazul arborilor izolaţi, respectiv la 2-3 ani în masiv. Înfloreşte
primăvara devreme, înaintea înfrunzirii, prin martie-aprilie, iar samarele se coc şi devin
apte de semănat către sfârşitul primăverii (mai-iunie). Puterea germinativă este scăzută,
de numai 30-40%. Diseminarea se face la distanţe foarte mari. Puieţii rezultaţi natural sau
din semănături au timp să se lignifice până la sfârşitul sezonului de vegetaţie. Totodată,
ulmul de câmp se înmulţeşte foarte uşor şi pe cale vegetativă, drajonând abundent.
Lăstăreşte cu uşurinţă de la baza cioatei, până la vârste înaintate. Creşterea puieţilor din

124
sămânţă este activă încă din primul an (30-40 cm) şi se amplifică ulterior, astfel că, în
optimul ecologic, la 5 ani poate realiza înălţimi considerabile, de 3-5 m. De aceea,
capacitatea sa de concurenţă interspecifică este foarte mare, existând chiar pericolul ca
puieţii de cvercinee să fie eliminaţi. Longevitatea maximă poate fi de până la 500-800 de
ani, însă, în cele mai multe cazuri, este de 300-400 ani.

Planșa 60: Exemplificări morfologice pentru determinarea

ulmului de câmp

12.2.2. Ulmus glabra Huds.

(U. montana With., U. scabra Mill.)
- Ulm de munte –

Morfologie (planşa 61). Arbore autohton de mărimea a II-a sau, mai rar, de
mărimea I, până la circa 30 m înălţime, cu tulpina variabilă, de la sinuoasă până la
dreaptă. Scoarţa, uneori, mult timp netedă (de aici denumirea de “glabra”), alteori,
totuşi, formează ritidom de timpuriu. Ritidomul, în general mai subţire decât la ulmii
de câmp, este solzos, cu crăpături relativ superficiale. Coroana destul de largă, mai
rară şi mai neregulată decât la ulmii de câmp.
Lujerii viguroşi, verzi-măslinii până la bruni-roşcaţi, lenticelaţi, la început
pubescenţi. Mugurii ovo-conici, obtuzi, bruni-negricioşi, cu solzi pubescenţi, ciliaţi,
cu peri aurii, lucitori.
Frunzele eliptice până la obovate, mai mari decât la ulmul de câmp, de 8-16 cm
lungime, brusc acuminate (uneori cu tendinţa de trilobare, în special pe lăstari), pe
margine acut dublu-serate, la bază asimetrice, scurt peţiolate (0,3-0,5 cm). Pe faţă
pubescente, la maturitate foarte aspre, pe dos, de asemenea, pubescente şi scabre, cel
puţin în lungul nervurilor, mai rar glabre.
Florile în fascicule dese, sesile, mai mari decât la ulmii de câmp.
Samarele mari, de 2-2,5 cm lungime, lat-eliptice până la subrotunde, cu aripa
încreţită, moale, verde-deschis şi sămânţa dispusă central, neatinsă de baza ştirbiturii.
Se coc prin iunie (mai).
Areal (fig. 38). Specie autohtonă, având areal asemănător, în linii generale, cu
ulmul de câmp, mai ales în longitudine, de la Oceanul Atlantic până în ţinuturile Mării
Caspice. Limita sudică a răspândirii sale este avansată mai înspre nord decât a ulmului
de câmp. Lasă în afara arealului o mare parte a Peninsulei Iberice şi o serie de insule
din bazinul Mării Mediterane. Înspre nord avansează evident mai mult decât ulmul de
câmp, incluzând Marea Britanie şi teritorii însemnate din Scandinavia, ajungând în

125
Suedia până în zona Cercului Polar, retrăgându-se apoi către paralela de 60°, spre
Munţii Ural, prin Rusia.
În ţara noastră se întâlneşte preponderent în ţinuturile montane, unde urcă până la circa
1300 – 1400 m altitudine, prin făgete montane, amestecuri de răşinoase cu fag şi în
molidişuri. Totodată, coboară uneori în
zona dealurilor, în făgete, în gorunete şi
şleauri. Peste tot apare ca specie de
diseminaţie sau în mici pâlcuri, cu
excepţia unor staţiuni montane de pe
grohotişuri calcaroase, unde formează
mici arborete cu paltinul de munte.
Ecologie. Este mai puţin pretenţios
decât ulmul de câmp atât în ceea ce
priveşte regimul termic hibernal, cât şi din
sezonul de vegetaţie, fiind o specie
mezotermă. Manifestă însă pretenţii mult
mai mari faţă de umiditate, preferând
staţiunile cu multă umiditate atmosferică
Fig. 38 – Arealul speciilor: (umidofil) şi cu precipitaţii bogate
(mezofil). De asemenea, şi faţă de
umiditatea din sol are cerinţe bine
definite, acceptând un ecart variaţional restrâns – soluri revene-jilave (specie mezofită).
Caracterul de specie de diseminaţie, foarte bine conturat, mai accentuat decât al
ulmului de câmp, este determinat atât de regimul de umiditate din sol, cât şi de cerinţele
mari faţă de însuşirile fizice şi chimice ale solurilor. Preferă solurile bogate, permeabile,
normal drenate, aerisite. Pe cele scheletice, superficiale, nu se instalează decât dacă sunt
bogate în elemente minerale (pe substrate calcaroase, conglomerate, roci vulcanice etc.),
în regiuni cu precipitaţii abundente.
Are temperament de semiumbră, suportând mult mai bine decât ulmul de câmp
umbrirea laterală şi chiar de sus.
Însuşiri biologice. Maturitatea este precoce, dar nu în aceeaşi măsură ca la ulmul de
câmp, la 20-30 de ani. Înfloreşte tot înaintea înfrunzirii, prin aprilie, iar samarele devin
mature şi se diseminează prin iunie. Au putere germinativă la fel de redusă ca ulmul de
câmp, de maximum 30-40%. Nu drajonează şi lăstăreşte foarte slab. Creşterea juvenilă
este activă, astfel că, dispune de o bună capacitate de concurenţă interspecifică.
Longevitatea este de câteva sute de ani.

Planșa 61: Exemplificări morfologice pentru determinarea

ulmului de munte

126
 12.2.3. Ulmus laevis Pall.
(U. effusa Willd.)
- Velniş, Vânj -

Morfologie (planşa 62). Arbore de până la 35 m înălţime, cu coroana largă şi tulpina,

la vârste mari, adeseori costată la bază.
Ritidomul se formează la vârste mici, este solzos (solzii sunt subţiri, exfoliabili) şi, de
multe ori , pe anumite părţi ale trunchiului prezintă pete ± mici, numeroase, cenuşii-
albicioase, ca de var.
Lujerii sunt geniculaţi, subţiri, bruni-verzui, glabri, lucitori, cu muguri conici sau
fusiformi, ascuţiţi, de până la circa 1 cm lungime, depărtaţi de lujer, cu solzii bruni-
deschişi, neciliaţi, prevăzuţi pe margine cu o dungă lată.
Frunzele obovate sau lat-eliptice, de 6-14 cm lungime, acuminate, pe margini dublu-
serate, la bază foarte pronunţat asimetrice, la maturitate, pe faţă glabre, lucitoare, pe dos
scurt, des şi moi pubescente; peţiolul de 4-6 mm lungime.
Florile sunt tot în fascicule (câte 20-25), dar, caracteristic, sunt pedicelate, pe
pedunculi inegali, de 6-20 mm lungime.
Samarele pendente, ovate, eliptice sau subrotunde, de circa 1 cm lungime, cu
marginile des ciliate şi aripioara păroasă, iar sămânţa este dispusă central.
Areal (v. fig. 38). Specie autohtonă, originară din Europa, începând din estul Franţei,
sudul Italiei şi Peninsula Balcanică, până la circa 65° latitudine nordică, în zona Munţilor
Ural.
La noi arealul său este foarte restrâns ca suprafaţă ocupată şi arie de răspândire,
întâlnindu-se mai ales în sudul şi sud-vestul ţării, prin lunci şi zăvoaie, unde formează
arborete de amestec cu alte specii, mai rar arborete pure de mică întindere. În celelalte
zone ale ţării apare foarte rar. S-a cultivat prin parcuri şi grădini, până în ţinuturile
premontane (ca de exemplu, pe Livada Poştei, în Braşov).
Ecologie. Velnişul este tolerant faţă de rigorile climatului continental, suportând bine
gerurile şi îngheţurile. Se dezvoltă însă mai bine în ţinuturile cu multă căldură estivală.
Este mai puţin pretenţois faţă de sol, suportând bine atât deficienţele de troficitate, cât
şi o mai mare aciditate. Tolerează chiar staţiunile cu exces de umiditate, cum sunt cele cu
ape slab mobile, dar nu stagnante, din vecinătatea canalelor, pâraielor, a râurilor etc.
Temperamentul este mai apropiat de al ulmului de câmp .
Însuşiri biologice şi importanţă. Înfloreşte tot înaintea înfrunzirii, aproximativ în
acelaşi timp cu ulmul de câmp, cu care se aseamănă şi în privinţa perioadei de maturare şi
diseminare a samarelor. Fructifică de la vârste mici, cu periodicitate redusă, aproape
anual. Drajonează slab, dar lăstăreşte activ.

Planșa 62: Exemplificări morfologice pentru determinarea velnișului

127
 12.2.4. Ulmus pumila L.
- Ulm de Turkestan -

Morfologie (planşa 63). Arbust sau, mai adesea, arbore de mărimea a III-a (până la 15
m înălţime), cu înrădăcinarea foarte puternică, profundă, dar şi dezvoltată lateral.
Tulpina cu tendinţă de înfurcire, are scoarţa cenuşie-deschisă şi formează ritidom cu
crăpături ± adânci.
Lujerii sunt subţiri, la început ± pubescenţi, apoi glabri, cenuşii, cu internoduri scurte.
Mugurii dispuşi distih, sunt mici, de 1,5-3 mm, ovoizi, glabri, bruni-întunecaţi.
Frunzele ovat-eliptice până la ovat-lanceolate, de 2-7 cm lungime, acuminate, cu baza
simetrică sau aproape simetrică, glabre şi au marginea mărunt dublu sau simplu serată.
Peţiolul de 2-4 mm lungime, glabru.
Samarele mici, de 1-2 cm, lat eliptice, adânc şi lat crestate la vârf şi au sămânţa
dispusă central.
Areal. Arbore alohton, cu răspândire naturală în Asia, în ţinuturile Siberiei sudice şi
orientale, Mongolia şi nordul Chinei (aproximativ între 80° şi 140° longitudine estică şi
între 30° şi 55° latitudine nordică). La noi s-a folosit în culturi forestiere şi pe terenuri
degradate, în perdele forestiere, aliniamente de-a lungul şoselelor şi în culturi
ornamentale, îndeosebi la câmpie şi dealuri.
Ecologie. Este o specie de mare adaptabilitate faţă de climă şi sol. Creşte într-un
climat excesiv continental, în ţinuturi geroase, cu îngheţuri târzii sau timpurii. Rezistă
foarte bine la secetă şi, de asemenea, este tolerant faţă de sol. Suportă solurile grele,
uscate, compacte, scheletice, calcaroase, marnoase, adesea cu grad avansat de eroziune, pe
care le fixează prin rădăcinile sale bine dezvoltate atât în profunzime, cât şi lateral.
Are temperament de lumină (specie heliofilă).
Însuşiri biologice şi importanţă. Fructifică de la vârste foarte mici, începând de la
5-10 ani. Celelalte caracteristici legate de înflorire, maturaţie şi diseminare sunt comune
speciilor de ulm descrise anterior. Lăstăreşte activ, dar nu drajonează. Creşte repede în
tinereţe. Începând de la vârste mijlocii capacitatea de bioacumulare se diminuează evident.
Este o valoroasă specie de terenuri degradate, compacte, calcaroase, uscate, sărăturoase şi
are, de asemenea, aptitudini reale de specie ornamentală, în aliniamente, garduri vii etc.,
îndeosebi în ţinuturile secetoase.

Planșa 63: Exemplificări morfologice pentru determinarea

ulmului de Turkestan

12.3. Genul Celtis L.

Celtis australis L.
- Sâmbovină -
Morfologie (planşa 64). Arbore de până la 20 m înălţime, cu coroana largă,
neregulată, formată din ramuri subţiri şi lungi. Scoarţa netedă, cenuşie.

128
 Lujerii subţiri, flexibili, bruni-verzui, fin pubescenţi sau glabri, cu lenticele
alungite, iar mugurii sunt mici, ovoizi-conici, comprimaţi, alipiţi de lujer, numai
cu vârful uşor dezlipit; au 4-6 solzi evident păroşi.
Frunzele ovat-lanceolate, de 4-12 cm lungime, cu vârful acuminat şi baza
asimetrică, lat cuneată sau rotunjită, pe margini acut-serate, numai spre bază
întregi, pe faţă verzi-închis, scabre, pe dos scurt şi moi pubescente, cu peţioli de 5-
18 mm lungime.
Florile au perigonul format din 5 lacinii, apar o dată cu frunzele şi sunt mici,
verzui.
Fructele, drupe sferice, de 8-12 mm diametru, sunt la început verzi, iar la
maturitate brune-violacei-negricioase. Sâmburele este carenat, tare, negricios-
punctat, acoperit de un mezocarp subţire, cărnos, dulceag. Devin mature prin
septembrie.
Areal. Specie autohtonă, răspândită în ţinuturile mediteraneene şi
submediteraneene din Europa, Africa de Nord, Asia vestică şi Caucaz.
În ţara noastră se află la limita nordică a arealului său natural, întâlnindu-se
sporadic în Dobrogea (unde apare mai des, totuşi, specia Celtis glabrata Stev.), în
ţinuturile calde din sudul Banatului şi în Oltenia. Staţiunile caracteristice sunt cele
cu insolaţie puternică, din margini de păduri, pe versanţi însoriţi, terenuri
scheletice, inclusiv în zone cu stâncării.
Ecologie. Preferă staţiunile cu multă uscăciune şi căldură estivală, cu climat
blând şi sezon lung de vegetaţie, fiind specie termofilă şi xerofită, aptă pentru
soluri scheletice, superficiale, calcaroase, puternic dogorite de soare. Cele mai
frumoase creşteri le realizează pe soluri humifere, bine drenate, uşoare, chiar slab
sărăturoase, aşa cum sunt culturile realizate în scop ornamental pe litoralul Mării
Negre, prin parcuri sau perdele cu vegetaţie forestieră instalate de-a lungul
şoselelor (Neptun, Jupiter ş.a.)
Temperamentul este heliofil-semiombrofil.
Însuşiri biologice şi importanţă. Maturitatea este timpurie, iar fructificaţiile
sunt abundente. Creşterea este mediocră, iar longevitatea poate ajunge numai în
cazuri excepţionale până la circa 400 ani. Lăstăreşte destul de viguros. Lemnul are
duramen cenuşiu şi însuşiri comparabile cu cel de ulm de câmp. Contează ca
specie fixatoare de sol, pe coaste erodate şi cu insolaţie puternică, precum şi ca
arbore ornamental.

Planșa 64: Exemplificări morfologice pentru determinarea sâmbovinei

129
 12.4. Genul Morus L.
12.4.1. Morus alba L.
- Dud, Frăgar∗ -

Morfologie (planşa 65). Arbore de până la 15 m înălţime, cu tulpina scurtă, dreaptă,

ramificată de la mică înălţime. Scoarţa brună-cenuşie, iar ritidomul cenuşiu-brun, format
de la vârste relativ mici, cu crăpături largi.
Coroana globuloasă, rară, formată din ramuri zvelte.
Lujerii bruni-cenuşii, glabri sau, la vârf, slab pubescenţi, cu muguri mici, de circa 3
mm, cu 5-7 solzi bruni; cicatrice relativ mari, ± semirotunde.
Frunzele ovate sau eliptice, de 6-18 cm lungime, întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici (sau
numai lobulate), pe margine neregulat serate, cu vârful acut sau scurt acuminat şi baza
rotunjită, trunchiată sau uşor oblic cordată. Lamina subţire, glabră pe faţă, pe dos, de
asemenea, glabră sau răzleţ pubescentă pe nervuri, cu peţiolul variabil, de 1-5 cm lungime.
Florile unisexuat-monoice (rar dioice), amentiforme, cele femele de 0,5-1 cm
lungime, cele mascule de 1-2 cm lungime.
Fructele compuse (sincarp), de 1-2,5 cm lungime, de obicei albe (uneori roşii până la
negre). Sunt alcătuite din numeroase drupe false, cărnoase (partea cărnoasă provine din
îngroşarea şi modificarea perigomului). La formarea sincarpului participă şi axul
inflorescenţei. Duda este ovoidă sau cilindrică, cu peduncul de aceeaşi lungime cu ea;
devine matură de timpuriu, în vară.
Areal. Specie alohtonă, originară din China centrală şi de nord şi Japonia, naturalizată
în Europa, Asia şi America de Nord, unde a devenit pe alocuri subspontană.
La noi se cultivă la câmpie şi dealuri (foarte rar în ţinuturile montane inferioare).
Ecologie. Dudul alb manifestă pretenţii mari faţă de regimul termic, fiind sensibil faţă de
gerurile mari de iarnă şi, mai ales, faţă de îngheţurile timpurii, care vatămă adeseori lujerii
anuali incomplet lignificaţi, iar îngheţurile târzii distrug frunzele. Totodată, este iubitor
faţă de căldura din sezonul de vegetaţie, rezistând bine la secetă, ceea ce îi permite să
supravieţuiască chiar în staţiuni stepice şi silvostepice. Pe de altă parte însă, suportă
inundaţii trecătoare, ca în Lunca şi Delta Dunării, dar evită zonele mlăştinoase.
Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă bine solurile cu grad destul de
mare de compactitate, manifestând, totodată, chiar uşoare înclinaţii de halofilism.
Temperamentul său este variabil, dezvoltându-se bine în plină lumină şi mulţumitor în
condiţii de semilumină.

Planșa 65: Exemplificări morfologice pentru determinarea dudului alb

∗
Regionalism transilvănean

130
 12.4.2. Morus nigra L.
- Dud negru, Frăgar -

Morfologie (planşa 66). Specie de până la 10 m înălţime, cu coroana mai deasă decât
la dudul alb.
Lujerii tineri slab pubescenţi, cu muguri mai mari decât la dudul alb, de 5-9 mm, cu
numai 3-5 solzi.
Frunzele lat ovate, obişnuit nelobate, cu marginea neregulat şi adânc serată, ciliată, la
vârf acuminate, la bază adânc cordate. Sunt mai groase decât cele de dud alb, pe faţă
scabre, pe dos palid verzui, peste tot (dar mai ales pe nervuri) des şi moi pubescente.
Peţiolul de numai 1,5-2,5 cm lungime, păros.
Florile mascule de circa 2,5 cm lungime, cele femele de 1-1,5 cm lungime.
Fructele compuse, sincarp ovoid sau cilindric, de 1-2 (3) cm lungime, purpuriu
întunecat până la negru, dulce-acrişor, foarte scurt pedunculat (pedicelul evident mai scurt
decât duda).
Areal. Este originar din Asia vestică (Transcaucazia, Iran). La noi a fost cultivat mai
rar decât dudul alb, în mod obişnuit prin curţi şi grădini pomicole.

Planșa 66: Exemplificări morfologice pentru determinarea

dudului negru

Să ne reamintim...

Deosebirile esențiale pentru determinarea aninilor constau în:

- mugurii pedicelați, cu 2 solzi, la aninul negru și aninul alb, respectiv nepidecelați, cu
trei solzi, la aninul de munte;
- pubescența lujerilor la aninul alb, respectiv glabresența și prezența vâscozității la
celelalte două specii;
- vârful frunzei emarginat sau rotunjit la aninul negru, respectiv acuminat sau acut la
aninul alb;

131
 - rânzele laterale pedicelate la aninul negru și aninul de munte (cele maturate și
deschise, diferențiate după culoare: negricioase la prima specie, brune la a doua),
respectiv sesile sau foarte scurt pedicelate la aninul alb;

Mugurii și frunzele ulmilor se dispun distih;

Lujerii de ulm de câmp pot prezenta aripi suberoase;

Frunzele sunt puternic scabrescente la ulmul de munte, slab scabrescente la cel de
câmp, respectiv nescabrescente (în tinerețe chiar moi) la velniș (la această specie,
asimetria frunzelor la bază este, de regulă, mai accentuată);

Formula ecologică a aninului negru: campestru-submontan, mezoterm, eurifil,
heliofil-subheliofil, mezobazic,-eubazic, mezotrof, higrofit-ultrahigrofit, stagnofit;

Formula ecologică a aninului alb: montan (colinar), mezoterm-oligoterm, mezofil-
pluviofil, heliofil-subheliofil, pionier, mezobazic (eubazic), mezotrof,
mezohogrofit-higrofit;

Formula ecologică a ulmului de câmp: campestru-colinar, euterm, submezofil-
mezofil, subheliofil, eubazic, eutrof, eurifit;

Formula eclogică a ulmului de munte: montan-colinar, mezoterm, mezofil,
umidofil, semiombrofil, eubazic, eutrof-mezotrof, mezofit, drenofil.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Testul 1: Analizați planșele 57-66 și identificați caracterele prezentate la descrierea

morfologică a fiecărei specii

Testul 2: Completați într-un tabel comparativ caracterele morfologice specifice și de

diferențiere ale taxonilor din același gen aferenți acestei unități de învățare

Tema 3: Identificați limitele de suportanță ale speciilor prezentate în această unitate de

învățare

132
Bibliografie.
Şofletea, N., Curtu, L., 2007 – Dendrologie. Editura Universităţii Transilvania Braşov.
Şofletea, N., Curtu, L., 2000 – Dendrologie, vol. I – Determinarea şi descrierea speciilor.
Editura „Pentru viaţă”, Braşov.
Şofletea. N., Curtu, L., 2001 – Dendrologie, vol. II – Corologia, ecologia şi însuşirile
biologice ale speciilor. Editura„ Pentru viaţă”, Braşov.
Stănescu, V., Şofletea, N., Popescu, O., 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. Editura
„Ceres”, Bucureşti.

133