pH-ul soluţiilor

pH-ul unei soluţii este logaritmul zecimal cu semne minus al activităţii ionilor de H+:
pH = -lg aH+ aH = CH+ · fH+
când C → O, f → 1 iar ”a” tinde să devină egală cu concentraţia reală (C).
În cazul apei, al electroliţilor slabi (în general ) şi în cazul soluţiilor diluate de electroliţi tari,
valoarea coeficientului de activitate este apropiată de unitate şi astfel activitatea ionilor de hidrogen
poate fi înlocuită prin concentraţie (CH+).
În consecinţă, pH-ul unei asemenea soluţii este logaritmul zecimal, cu semn minus, al
concentraţiei ionilor de hidrogen:
pH = -lg CH+
În mod asemănător se defineşte şi mărimea pOH:
pOH = -lg COH -
Soluţiile neutre, adică în care CH+ = CHO -, au pH = 7
Soluţiile acide, adică în care CH+ > CHO -, au pH < 7
şi cu cât CH+ este mai mare, valoarea numerică a pH-ului este mai mică;
Soluţiile bazice, adică în care CH+ < CHO -, au pH > 7
şi cu cât COH- este mai mare, pH-ul este mai mic.
Între pH şi pOH există relaţia:
pH + pOH = 14
care permite calcularea pH-ului atunci cînd se cunoaşte pH-ul, sau invers.

Tabelul 1
← domeniul acid → pH = pOH ← domeniul bazic →
← creste aciditatea neutru creste bazicitatea →
CH+ 0 10-1 10-3 10-5 10-7 10-8 10-10 10-12 10-14
pH 0 1 3 5 7 8 10 12 14

Metode de determinare ala pH-ului soluţiilor

a. Metode colorimetrice
Principiul metodei: compararea culorii sau intensităţii culorii unei soluţii cu pH necunoscut, numită
martor sau etalon. Se realizează cu ajutorul indicatorilor (substanţe organice, acizi slabi sau baze slabe,
care au proprietatea de a-şi schimba culoarea în funcţie de pH-ul mediului). Schimbarea culorii se
datoreşte modificării reversibile a structurii, funcţie de ioni prezenţi, H+ sau HO-.
Considerăm un indicator, acid slab, deci puţin disociat, RH:
- +
RH R + R

forma nedisociata forma disociata

culoare (1) culoare (2)
Conform principiului lui Le Chathelie – Braunn, acest indicator pus intr-un mediu acid va avea
culoarea (1) ca urmare a deplasării echilibrului de disociere electronică spre stânga. În mediul bazic,
ionii HO- prezenţi vor simula deplasarea echilibrului spre dreapta, deci schimbarea culorii (1) la
culoarea (2).
În mod analog se explică funcţionarea unui indicator, bază slabă.
Schimbarea structurii în funcţie de caracterul mediului, pentru indicatorii cel mai frecvent utilizaţi în
volumetria acido- bazică fenolftaleina şi metiloranjul este reprezentată după cum urmează:
 OH - OH - OH
HO HO
C C C
+ +
OH OH H OH H O
O C OH O C O O C OH

forma acida nedisociata forma lactoida forma chinoida

incolora rosie- purpurie
- în cazul fenolftaleinei (sus);
- în cazul metiloranjului (jos)
+
H
NaSO3 N N N(CH3)2 NaSO3 NH N N(CH3)2
-
HO
forma azoida forma chinoida
galbena rosie
Schimbarea culorii nu se produce brusc, la o anumită valoare a pH-lui, ci într-un interval de valori
ale pH-lui, interval sau domeniu de viraj al indicatorului.
Indicatorii pot fi: monocolori, dacă trec de la incolor la colorat şi/ sau invers (ex. fenolftaleina );
policolori, dacă pe întreaga scară de valori posibile ale pH-lui, indicatorul îşi schimbă culoarea de mai
multe ori, deci are două sau trei intervale de viraj (ex. albastru de timol are două astfel de intervale:
între pH 1,2 şi 2,8, precum şi între 8 şi 9,6, corespunzând culorilor: -roşu (1,2-2,8) –galben (8,9,6) –
albastru. În intervalele de viraj vor apare culori de tranziţie între cele două corespunzătoare extremelor
fiecărui interval.
Tabelul 2
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

Galben de alizarină 10 - 12 g-v

Timolftaleină 9.4 - 10.6 i-a
Fenolftaleină 9.2 - 10 i-r
Albastru de timol 8 - 9.6 g-a
Roşu crezol 7.2 - 8.8 g-r
Acid rozolic 6–8 g-r
Roşu fenol 6.4 – 8 g-r
Albastru Br- timol 6.2 - 7.6 g-a
Roşu de Cl- fenol 5.4 - 6.8 g-r
Roşu metil 4.4 - 6.2 r-g
Alizarin sulfonat Na 3.7 - 5.2 g-v
Albastru Br- fenol
-
mediul în care se află, atunci când i se adaugă cantităţi mici de acid sau bază. pH-ul realizat şi păstrat este
acela care corespunde fiecărui raport de amestecare al componentelor constituente ale sistemului. De ex. din
41ml. soluţie de acid acetic 0,2 N şi 9ml soluţie de acetat de sodiu 0,2 N se obţine o soluţie cu pH= 4, care
se menţine, relativ constant la adăugarea unei cantităţi mici de acid sau bază. Tabelul nr. 4 cuprinde alte
raporturi de amestecare ale soluţiilor 0,2 N ale aceloraşi substanţe, cărora le corespund alte valori ale pH-
ului.

Tabelul 4
CH3.COOH CH3.COONa pH CH3.COOH CH3.COONa pH
0,2 M 0,2 M 0,2 M 0,2 M
46,3 ml 3,7 ml 3,6 20,2 ml 29,8 ml 4,8
44,0 ml 6,0 ml 3,8 14,8 ml 35,2 ml 5,0
41,0 ml 9,0 ml 4,0 10,5 ml 39,5 ml 5,2
36,8 ml 13,2 ml 4,2 8,8 ml 41,2 ml 5,4
30,5 ml 19,5 ml 4,4 4,8 ml 45,5 ml 5,6
25,5 ml 24,6 ml 4,6

Soluţia 0,2 M CH3COOH rezultă prin dizolvarea 11,58g în 1000ml soluţie; soluţia 0,2 M
CH3COONa rezultă din 16,4g sare anhidră şi 27,2g sare trihidratată la 1000ml soluţie.

Tabelul 5
Sistemul tampon: acid citric : fosfat disodic Na2HPO4
0,1 M 0,2 M
Acid citric Na2HPO4 pH Acid citric Na2HPO4 pH

44,6 ml 5,6 ml 2,6 24,3 ml 25,7 ml 5,0

42,2 ml 7,8 ml 2,8 23,3 ml 26,7 ml 5,2
39,8 ml 10,2 ml 3,0 22,2 ml 27,8 ml 5,4
37,7 ml 12,3 ml 3,2 21,0 ml 29,0 ml 5,6
35,9 ml 14,1 ml 3,4 19,7 ml 30,3 ml 5,8
33,9 ml 16,1 ml 3,6 17,9 ml 32,1 ml 6,0
32,3 ml 17,7 ml 3,8 16,9 ml 33,1 ml 6,2
30,7 ml 19,3 ml 4,0 15,4 ml 34,6 ml 6,4
29,4 ml 20,6 ml 4,2 13,6 ml 36,4 ml 6,6
27,8 ml 22,2 ml 4,4 9,1 ml 40,9 ml 6,8
26,7 ml 23,3 ml 4,6 6,5 ml 43,6 ml 7,0
25,2 ml 24,8 ml 4,8

Soluţia de acid citric 0,1 M: 19,21g în 1000 soluţie

Soluţia de Na2HPO4 0,2 M: 53,65g Na2HPO4.7H2O,
71,7g Na2HPO4.12H2O la 1000ml soluţie.

Tabelul 6
Sistemul tampon: Na2HPO4.2H2O +KH2PO4 (Sörensen)
fosfat disodic fosfat monopotasic
1/15 M 1/15 M
Na2HPO4 KH2PO4 pH Na2HPO4 KH2PO4 pH
 ml ml ml ml
0 10 4,529 6,0 4,0 6,979
0,1 9,9 4,976 7,0 3,0 7,168
0,25 9,75 5,228 8,0 2,0 7,347
0,5 9,5 5,589 9,0 1,0 7,731
1,0 9,0 5,906 9,5 0,5 7,863
2,0 8,0 6,239 9,75 0,25 8,038
3,0 7,0 6,468 9,9 0,1 8,171
4,0 6,0 6,643 10,0 0,0 8,302
5,0 5,0 6,813

Soluţia Na2HPO4 1/15: 11, 876g la 1000ml soluţie

Soluţia KH2PO4 1/15: 9,078 g la 1000ml soluţie

Tabelul 7
Sistemul tampon: NH4Cl 0,2 M +: NH4OH 0,2 M

NH4Cl NH4OH pH NH4Cl NH4OH pH

ml ml ml ml
18,9 1,1 8,0 10 10 9,25
18,3 1,7 8,2 8,3 11,7 9,40
17,5 2,5 8,4 6,2 13,8 9,60
16,3 3,7 8,6 4,4 15,6 9,80
14,8 5,2 8,8 3,0 17,0 10,00
12,8 7,2 9,0

Principiul metodei de stabilire a pH-ului unei soluţii prin metode seriilor etalon, cu ajutorul
soluţiilor tampon:
compararea culorii (şi intensităţii culorii) soluţiei rezultate după adăugarea unui indicator cu o serie de
soluţii tampon, care servesc ca etalon, aflate în acelaşi volum, cărora li s-a adăugat acelaşi indicator, în
aceeaşi cantitate (număr de picături).
La culori egale corespunde acelaşi pH, cel al soluţiei tampon, etalon. Reuşita lucrării este condiţionată
de alegerea unui sistem potrivit de comparaţie.
Modul de lucru:
- Pentru a alege un sistem potrivit (adică din ce fel de componente, în ce raport, pentru ce
domeniu de pH), trebuie în primul rând stabilit pH-ul soluţiei de analizat. În acest scop, se iau în
3 – 5 eprubete câte 1,5ml soluţie de analizat şi se adaugă în fiecare câte o picătură din
indicatorii de care dispunem astfel ca să se acopere un interval cât mai larg din scara pH-ului.
De exemplu, se pot lua:
- roş
- Se spală electrozii celulei cu apă distilată, se usucă cu hârtie de filtru şi în celulă se introduce soluţia de
analizat, cu pH necunoscut. pH- ul se citeşte direct pe scara pH-metrelor.

Exerciţii aplicative în legătură cu pH-ul soluţiilor

I. Se dă concentraţia ionilor de hidrogen CH+;

Se cere calculul pH-ului.
Rezolvare: CH+ = a.10-n ioni g/litru; pH = n – log a

1. Să se calculeze pH-ul soluţiilor în care CH+ are valorile

10-3 ioni g/1; CH+ = 10-3; pH = 3;
2,5.10-5 ioni g/1; CH+ = 2,5.10-5; pH = 5 – log 2,5 = 4,6
8.10-10 ioni g/1; CH+ = 8.10-10; pH = 10 –log 8 = 10 – 0,90309 = 9,10

2. Să se calculeze pH- ul unei soluţii de H2SO4 0,4 N şi 0,004 N.

R1: Soluţia 0,04 N conţine 0,04 ioni g/1 deci 4·10-2 g/1
pH = 2 – log 4 = 2 – 0,60260 = 1,4;
R2: Soluţia 0,004 N conţine 0,004 ioni g/1, deci 4·10-3 g/1
pH = 3 – log 4 = 3 – 0,60206 = 2,4;
3. Să se calculeze pH- ul unei soluţii care conţine 0,1 g NaOH/1, considerând disocierea
complet.
R: Soluţia 0,1 g/1 de NaOH conţine 0,1/40 = 0,0025 echiv./g/1,
deci 0,0025 N =2,5·10-3 ioni g/1; aceasta este concentraţia ionilor HO–, de fapt.
De aici: pOH = 3 – log 2,5 =2,6 iar pH = 14 – 2,6 = 11,4,

4. Să se calculeze pH- ul unei soluţii alcaline în care CHO– = 0,0025 ioni g/1
R: CHO- = 0,0051 = 5,1·10-3;
pOH = 3 – log 5,1 = 3 – 0, 70757 = 2,29; pH = 14 – 2,29 = 11,71;

5. Să se calculeze pH- ul unei soluţii de acid acetic 0,01 N al cărui procent de disociere este 4,3
%.
Pdis. = 4,2 %; = 0,042; CH+ = 0,01·0,042 = 4,2·10-4
CH+ = 4,2·10-4 ioni g/1; pH = 4 – log 4,2 = 3,37;

6. Să se calculeze pH- ul unei soluţii de 0,1 M ionizată 1,5%.

R: CH+ = C = 0,015·0,1 = 0,0015; pH = ! LOG CH+ = -log 1,5·10-3;
pH = 3 – log 1,5 = 2,82

II. Se dă pH- ul soluţiei;

Se cere calculul concentraţiei ionilor H+ sau OH–. pH = a·b
Rezolvare CH+ = antilog (1 – 0,b)·10-(a+1)

1. Să se calculeze CH+ din soluţia cu pH = 9,26 şi 4,6.

R: CH+ = antilog (1 – 0,26)·10-(9-1) = 5,5·10-10 ioni g/1;
CH+= antilog (1 – 0,6)·10-(4-1) = 2,5·10 -5 ioni g/1;

2. Care este concentraţia ionilor OH– din soluţia cu pH = 10,8 ?

R: pH = 10,8; CH+ = antilog (1·0,8)·10-11 = 1,59·10-11 ioni g/1
- Se spală electrozii celulei cu apă distilată, se usucă cu hârtie de filtru şi în celulă se introduce soluţia de
analizat, cu pH necunoscut. pH- ul se citeşte direct pe scara pH-metrelor.

Exerciţii aplicative în legătură cu pH-ul soluţiilor

I. Se dă concentraţia ionilor de hidrogen CH+;

Se cere calculul pH-ului.
Rezolvare: CH+ = a.10-n ioni g/litru; pH = n – log a

1. Să se calculeze pH-ul soluţiilor în care CH+ are valorile

10-3 ioni g/1; CH+ = 10-3; pH = 3;
2,5.10-5 ioni g/1; CH+ = 2,5.10-5; pH = 5 – log 2,5 = 4,6
8.10-10 ioni g/1; CH+ = 8.10-10; pH = 10 –log 8 = 10 – 0,90309 = 9,10

2. Să se calculeze pH- ul unei soluţii de H2SO4 0,4 N şi 0,004 N.

R1: Soluţia 0,04 N conţine 0,04 ioni g/1 deci 4·10-2 g/1
pH = 2 – log 4 = 2 – 0,60260 = 1,4;
R2: Soluţia 0,004 N conţine 0,004 ioni g/1, deci 4·10-3 g/1
pH = 3 – log 4 = 3 – 0,60206 = 2,4;
3. Să se calculeze pH- ul unei soluţii care conţine 0,1 g NaOH/1, considerând disocierea
complet.
R: Soluţia 0,1 g/1 de NaOH conţine 0,1/40 = 0,0025 echiv./g/1,
deci 0,0025 N =2,5·10-3 ioni g/1; aceasta este concentraţia ionilor HO–, de fapt.
De aici: pOH = 3 – log 2,5 =2,6 iar pH = 14 – 2,6 = 11,4,

4. Să se calculeze pH- ul unei soluţii alcaline în care CHO– = 0,0025 ioni g/1
R: CHO- = 0,0051 = 5,1·10-3;
pOH = 3 – log 5,1 = 3 – 0, 70757 = 2,29; pH = 14 – 2,29 = 11,71;

5. Să se calculeze pH- ul unei soluţii de acid acetic 0,01 N al cărui procent de disociere este 4,3
%.
Pdis. = 4,2 %; = 0,042; CH+ = 0,01·0,042 = 4,2·10-4
CH+ = 4,2·10-4 ioni g/1; pH = 4 – log 4,2 = 3,37;

6. Să se calculeze pH- ul unei soluţii de 0,1 M ionizată 1,5%.

R: CH+ = C = 0,015·0,1 = 0,0015; pH = ! LOG CH+ = -log 1,5·10-3;
pH = 3 – log 1,5 = 2,82

II. Se dă pH- ul soluţiei;

Se cere calculul concentraţiei ionilor H+ sau OH–. pH = a·b
Rezolvare CH+ = antilog (1 – 0,b)·10-(a+1)

1. Să se calculeze CH+ din soluţia cu pH = 9,26 şi 4,6.

R: CH+ = antilog (1 – 0,26)·10-(9-1) = 5,5·10-10 ioni g/1;
CH+= antilog (1 – 0,6)·10-(4-1) = 2,5·10 -5 ioni g/1;

2. Care este concentraţia ionilor OH– din soluţia cu pH = 10,8 ?

R: pH = 10,8; CH+ = antilog (1·0,8)·10-11 = 1,59·10-11 ioni g/1
 10 −4
CH+ · CHO– = 10-14; CHO– = −11
=6,25·10-4 ioni g/1 HO–;
1,6 ⋅ 10

3. Să se calculeze CH+ şi COH– dintr-o soluţie cu pH = 6,2.

CH+ = antilog (1 – 0,2) ·10-7 = antilog 0,8·10-7 =6,31·10-7 ioni g/1 H+
pOH = 14 – pH = 14 – 6,2 = 7,8
CHO– = antilog (1 – 0,8) – 10-8 = 1,58·10-8 ioni g/1 OH–

4. Să se calculeze COH- din soluţia al cărei pH = 10,8.

R: -lg CH+ = 10,8 ; lg CH+ = -10,8 = 11,2
CH+ = 1,6·10-11 ioni g/1
deoarece CH · CHO = 10-14
+ -

10 −14 10 −14
CHO- = = −11
= 6,25·10-14 ioni g/1
CH + 1,6 ⋅ 10

Determinarea durităţii temporare a apei cu ajutorul

Soluţiei de HCl 0,1 N, cu titru (factor) cunoscut

Duritatea apei este o proprietate a acesteia determinată de conţinutul de săruri solubile de calciu şi
magneziu. Poate fii:
- duritatea temporară (Dt), determinată de carbonaţii acizi de calciu şi magneziu, solubili în
apă, care prin fierbere se transformă în carbonaţi neutrii, insolubili în apă; prin depunerea lor
duritatea apei ar dispărea, dacă ar fi conţinut numai astfel de carbonaţi, corespunzători
conţinutului în astfel de săruri:
Ca(HCO3)2=CaCO3 + CO2 + H2O

Mg(HCO3)2 = MgCO3 + CO2 + H2O

- duritatea permanentă (Dp), determinată de restul sărurilor de calciu şi magneziu, solubile
(cloruri, azotaţi, sulfaţi, fosfaţi acizi) care, prin fierbere nu suferă transformări, rămânând ca
atare în apă (soluţie);
- duritatea totală (DT), determinate de suma tuturor sărurilor solubile, respectiv a durităţii
temporare şi permanente:
DT = Dt + Dp
Duritatea apei se exprimă în grade de duritate. Se utilizează:
- în România gradul german de duritate.
Un grad german de duritate (10) reprezintă conţinutul de săruri de calciu şi magneziu în apă,
exprimat în mod convenţional în CaO, echivalent: cu 1mg CaO la 100ml apă (dură),
sau 10mg CaO la 1000ml apă (dură).
Deci, dacă în 100ml apă analizată se determină prin titrare o cantitate de săruri de calciu ţi
magneziu echivalente cu 1mg CaO, acea apă corespunde unui grad german de duritate.
- În Rusia se utilizează 10 de duritate = 1mval CaO (28mg CaO)/1 l de apă
- În Anglia se utilizează 10 de duritate = 10mg CaCO3/700ml apă;
- În S.U.A. se utilizează 10 de duritate = 1mg CaCO3/1000ml apă
- În Franţa se utilizează 10 de duritate = 10mg CaCO3/1000ml apă
10 german de duritate = 0,357mvalCaO/litru = 1,250 engleze = 1,790 americane.
 După duritatea totală (DT) apele se clasifică în:
- ape foarte moi: 0 – 4 grade germane de duritate;
- ape moi: 4 – 8 grade germane de duritate;
- ape mijloci: 8 – 12 grade germane de duritate;
- relativ dure: 12 – 18 grade germane de duritate;
- ape dure: 18 – 20 grade germane de duritate;
- ape foarte dure: peste 20 grade germane de duritate;
Apa potabilă nu trebuie să aibă o duritate mai mare de 250 germane (nu face spumă cu săpunul;
îngreunează fiertul legumelor).
Apa industrială prea dură formează, în timp, o crustă de carbonaţi insolubili pe perele cazanului
ceea ce determină un consum sporit de energie calorică şi apariţia pericolului de explozie a cazanului.

Determinare durităţii temporare a apei cu HCl de titru

(factor) cunoscut

Principiul metodei: determinarea bazicităţii apei dure apărute în urma hidrolizei carbonaţilor acizi
de calciu şi magneziu:
2+ - 2+ -
Ca(HCO3)2 Ca +2HCO3 ; Ca +2 OH = Ca(OH)2 relativ puternic disocia

- + - +
2 H2O 2OH + 2 H 2HCO3 + 2 H = 2 H2CO3 acid slab disociat

în consecinţă CHO- > CH+

deci apa care conţine aceste săruri are caracter bazic.
Reacţia chimică aflată la baza metodei de determinare:
Ca(HCO3)2 + 2HCl = CaCl2 + 2CO2 + 2H2O repectiv

CaO + 2 HCl = CaCl2 + 2 H2O

deci, cantitatea de HCl, ca reactiv cu titru cunoscut, utilizat la titrarea este echivalentă cu cantitatea de
săruri acide de calciu şi de magneziu, respectiv cu cantitatea de CaO, formă în care se exprimă
convenţional, aceste săruri.
Modul de lucru:
- La 100 ml apă de analizat, măsurată cu o pipetă, într-un flacon Erlenmayer se adaugă 2-3
picături de soluie alcoolică 0,1% metiloranj;
- Se titrează cu o soluţie de HCl 0,1 N cu titru (factor) cunoscut până la virajul indicatorului de la
galben (v.Na2Cr2O4) la portocaliu (v. K2Cr2O7).
Pentru fiecare probă se fac cel puţin trei determinări.
Calculul:
Pornind de la reacţia convenţională:
CaO +HCl = CaCl2 + H2O
şi aplicând relaţia legii echivalenţilor chimici:
56 36,5
ECaO= =28 g CaO corespund la EHCl = = 36,5 g HCl
2 1
x corespund la VHCl · THCl
 VHCl ⋅ THCl ⋅ 28
X= = grame CaO în 100ml apă (dură)
36,5
Întrucât din definiţia gradului german de duritate rezultă că sărurile de calciu şi magneziu se
exprimă, convenţional, în miligrame CaO la 100 sau 1000ml apă, se transformă cantitatea x grame CaO
în miligrame CaO:

VHCl ⋅ THCl ⋅ 28
X' = ·1000 mg CaO în 100ml apă
36,5
X'= X'·10 =mg, CaO în 1000ml apă (dură);
Dacă soluţia de HCl utilizată la titrare este exact 0,1 N, deci
THCl = 0,00365 g/ml;

VHCl ⋅ 0,00365 ⋅ 1000 ⋅ 10 ⋅ 28

X' = = VHCl·28mg CaO în 1000 ml apă
36,5
Pentru a exprima acest conţinut de săruri de Ca şi Mg în grade germane de duritate raţionăm astfel:
dacă sărurile corespund. La 10 mg Cao în 1000 ml apă coresp. La 10 durit.
atunci VHCl·28 ” determinate prin titare. x ”

VHCl ⋅ 28
x = Dt = = VHCl·2,8
10
Dacă soluţia de reactiv nu este exact 0,1 N având fHCl cunoscut: Dt= VHCl· fHCl ·2,8
Pentru o cantitate oarecare de probă (apă dură), diferită de 1000 ml sau 100 ml, luată în analiză (V') se
aplică relaţia:

VHCl ⋅ f HCl ⋅ 2,8 ⋅ 1000

Dt=
V'
Rezultatele determinărilor se înscriu în tabel:

Tabelul 13
'
Nr. V probă VHCl TpHCl fHCl Dt în grade germane de duritate
det ml ml g/ml

Duritatea totală a apei se determină pe cale chelatometrică.

Probleme
2. la titrarea unui acid (HCl) sa-u folosit 20,7ml, 20,8ml şi 20,5ml soluţie de reactiv (NaOH). Să
se calculeze eroarea medie şi eroarea medie practică a determinărilor.
3. Pentru determinarea durităţii temporare a apei de râu s-a luat o probă de 50 ml apă. La titrare s-
au consumat, până la punctul de echivalenţă 4,5ml reactiv (?) cu f =1. se cere:
- definirea durităţii temporare a apei;
- reacţii care stau la baza determinării;
- definirea gradului german de duritate;
- calculul durităţii temporare pe baza datelor problemei.
4. Considerând după aceeaşi probă de apă, pentru determinarea ei temporare s-au consumat la
titrare 4,45ml, 4,55ml, 4,40ml reactiv (?). Se cere;
- Precizarea reactivului care se utilizează şi a indicatorului;
 - calculul durităţii temporare a apei.
5. Pentru deteminarea durităţii temporare a apei unui râu, la o probă de 200ml apă s-au consumat
la titrare 8,5ml respectiv cu Tp= 0,00365 g/ml. Se cere:
- Să se motiveze ce fel de săruri conferă apei duritatea temporară?;
- De ce se numeşte astfel;
- Cum se poate elimina?
- Să se calculeze Dt a probei luate.