BILET NR.

3
1.PROCESELE METAMORFICE
Procesele metamorfice
Prin metamorfism (procese metamorfice) se înţelege totalitatea schimbărilor pe care le suferă
rocile sub acţiunilor proceselor endogene ale scoarţei terestre, schimbări care menţin starea solidă a rocii,
fără o topire sau dizolvare vizibilă a acesteia. Sunt supuse metamorfismului toate cele trei mari categorii
de roci – eruptive, sedimentare şi metamorfice.
Termenul de metamorfism a fost introdus de savantul englez C. Lyell în 1833, pentru denumirea
proceselor de transformare a sedimentelor în şisturi cristaline sub acţiunea căldurii interne a Pământului.
Cauzele metamorfismului rezidă din acţiunea pe care o exercită căldura (temperatura), presiunea
litostatică, presiunea orientată şi unii agenţi chimici. Sub acţiunea acestor factori, rocile suferă
importante transformări mineralogice de structură şi textură. Mineralele nu mai sunt stabile decât în
anumite condiţii de temperatură, astfel că apar modificări în recristalizarea parţială şi totală a rocilor, cu
formarea de minerale noi şi cu schimbarea texturii şi structurii rocilor preexistente.
Cldura.Creşterea temperaturii în scoarţa Pământului este cauzată de:
- ridicarea maselor magmatice care au temperaturi de 1200-1300 0C;
- scufundarea la adâncime a depozitelor sedimentare în urma depunerii unor noi depozite deasupra lor;
- creşterea fluxului de căldură la marginile distructive ale plăcilor litosferice.
Metamorfismul are loc la temperaturi cuprinse între 200 0C şi 7000C, numai pentru unele roci
metamorfice de contact putând atinge valori de 1000 0C. Creşterea temperaturii măreşte viteza reacţiilor
chimice, astfel încât la o creştere cu 10 0C a temperaturii viteza reacţiilor chimice se măreşte de 1000 de
ori. Creşterea temperaturii are o influenţă mult mai mare asupra compoziţiei minerale decât variaţiile de
presiune, astfel încât o argilă se metamorfozează mult mai profund prin creşterea temperaturii cu câteva
sute de grade decât prin creşterea presiunii cu câteva mii de atmosfere.
Presiunea litostatic,numit uniformă sau archimediană, se manifestă prin apăsarea pe care o
exercită o coloană de strate asupra părţilor din ce în ce mai profunde ale litosferei. Ea este uniformă şi
continuă, având valori constante pentru aceleaşi categorii de roci care au aceeaşi grosime. Într-o coloană
de roci aflate în echilibru gravitaţional, presiunea litostatică (Pl) la o anumită adâncime (h), se calculează
cu relaţia:
Pl = ρ·g·h,unde:
ρ - densitatea medie a coloanei de roci până la adâncimea h, iar g este acceleraţia gravitaţională.
Cunoscând că densitatea medie a rocilor în scoarţa terestră este de aproximativ 2,7 g/cm 3, se obţine
relaţia:
Pl (bari) = 2,7·102 h,
unde adâncimea este dată în km.
Presiunea orientat (stresul) este determinată de împingerea diferitelor blocuri ale scoarţei
pământului în timpul mişcărilor tectonice. Ea acţionează pe anumite direcţii. Stresul determină deformări
rupturale (diaclaze, falii, decroşări) sau plastice (cute), fiind considerat drept o presiune internă provocată
în roci de acţiunea unor forţe tectonice externe. Stresul se manifestă cu intensitate mare în regiunile
muntoase tinere şi foarte slab în regiunile cu formaţiuni mult mai vechi, cum sunt cele de platformă.
Agenii mineralizatori constau din vapori de apă şi diferite gaze (HF, H 2S, CO2, HCl, F2, B,
Cl2) care, degajându-se din rezervoarele magmatice, pătrund în porii şi fisurile rocilor, contribuind
împreună cu ceilalţi factori la metamorfozarea acestora.
Factorii metamorfici amintiţi mai sus acţionează concomitent asupra rocilor, fiind dominant unul
sau altul în raport de locul unde se produce metamorfismul.
Între presiune şi temperatură trebuie să existe întotdeauna o astfel de relaţie încât să nu se producă
o topire completă a rocilor supuse metamorfismului, ci numai o înmuiere a lor. Datorită presiunii
exercitate asupra lor, mineralele înmuiate suferă transformări care se fac cu translaţii de particule
materiale, având loc o rearanjare în structuri noi, care duce la schimbarea compoziţiei mineralogice şi
uneori a compoziţiei chimice, a structurii şi texturii rocilor preexistente.
Rocile metamorfice sunt foarte diverse, pe de o parte datorită variabilităţii mari a materialului
supus metamorfismului, iar pe de altă parte datorită acţiunii agenţilor metamorfici ce se pot combina în
diferite moduri.
Clasificarea tipurilor de metamorfism. În raport cu procesul geologic care îl determină,
metamorfismul se împarte în trei grupe:
metamorfism de contact, legat de activitatea unui bazin magnetic;
metamorfism dinamic (de dislocaţie), legat de o fază orogenică;
metamorfism regional, legat atât de activitatea orogenică cât şi de cea a bazinelor magmatice.
a) Metamorfismul de contact constă în transformarea rocilor sub influenţa unui rezervor
magmatic intrus în scoarţă, deosebindu-se metamorfismul de contact termic (piromagmatic) şi
metamorfismul decontact alochimic (metasomatic).
a1) Metamorfismul de contacttermic (piromagmatic) are loc în jurul rezervorului magmatic, zonă
numită aureola de contact. Grosimea acesteia variază de la câţiva metri la câteva sute sau chiar mii de
metri. Magmele acide, bogate în gaze, dau aureole de contact mult mai mari decât magmele bazice, mai
sărace în gaze. În aureola de contact, sub influenţa căldurii mari degajate de topitura magmatică, rocile
nu-şi schimbă compoziţia mineralogică şi chimică ci au loc regrupări de elemente chimice şi schimbări în
structura fizică a rocilor.
În zona periferică a aureolelor de contact, ca minerale noi se formează cloritul şi muscovitul, în zona
intermediară biotit şi andaluzit, iar în zona internă, la contactul cu magma, se formează biotit, andaluzit,
cordierit şi silimanit.
Rocile formate la contactul cu magma incandescentă poartă denumirea de corneene de contact termic.
a2) Metamorfismul de contact alochimic (metasomatic) se deosebeşte de cel izochimic
(piromagnetic) prin faptul că, concomitent cu temperatura ridicată, magma aduce şi substanţe chimice
deosebite de rocile în care este găzduită. După felul substanţelor chimice, metamorfismul metasomatic
poate fi pneumatolitic şi hidrotermal.
Metamorfismul pneumatolitic se caracterizează prin acţiunea gazelor magmatice bogate în vapori de apă,
clor, bor şi combinaţiile elementelor alcaline, care aflându-se sub presiuni mari, sunt capabile să
transforme rocile cu care vin în contact.
Metamorfismul hidrotermal se datorează acţiunilor soluţiilor magmatice lichide, rezultate prin
condensarea produşilor volatili, care produc modificări importante în masa rocilor cu care vin în contact,
cum sunt: carbonatarea, caolinizarea, piritizarea, silicifierea, limonitizarea, feldspatizarea etc. Din aceste
soluţii, diferite minerale se depun în porii, fisurile şi crăpăturile rocilor, dând naştere filoanelor
hidrotermale de minereuri.
Prin metamorfismul de contact, au loc următoarele transformări:
- argilele în corneene cu andaluzit, silimanit, corderit;
- marnele în corneene cu diopsid, grosular;
- calcarele în marmure.
La contactul cu rocile calcaroase, surplusul de siliciu din magmă intră în reacţie cu calciul formând
silicaţi de calciu, cum sunt: grosularul, vezuvianul etc. Aceste procese silico-calcice duc la formarea
rocilor numite skarne, care sunt asociate de obicei cu diferite metale - plumb, zinc, cupru, fier etc.
b) Metamorfismul dinamic (cataclistic sau de dislocare) are caracter local, fiind întâlnit în
vecinătatea faliilor şi şariajelor, de-a lungul liniilor de ruptură, producându-se în condiţii de stres
accentuat, temperatură scăzută şi presiune litostatică mică. Procesele pe care le suferă sunt de zdrobire
mecanică şi de măcinare (cataclază), depinzând de gradul de rigiditate, respectiv de plasticitate a rocilor.
Rocile rigide, cum sunt calcarele, gresiile şi granitul, se sfărâmă mai uşor, dând naştere la brecii
de zdrobire.
Rocile plastice, cum sunt argilele, suferă transformări plastice, dând naştere la şisturi argiloase şi ardezii
cu o şistuozitate vizibilă. Rocile moi, de tipul argilelor, sub influenţa temperaturii rezultată din frecare, se
topesc, iar apoi se solidifică, rezultând rocile numite milonite.
Metamorfismul dinamic, ca şi cel de contact, este limitat şi are un caracter local.
c) Metamorfismul regional este tipul de metamorfism cel mai răspândit, fiind dezvoltat pe
suprafeţe întinse, legate genetic de mari centuri orogenice, de geosinclinale, de zonele de înrădăcinare a
munţilor şi de scuturile rigide precambriene, şi este condiţionat de creşterea temperaturii şi presiunii.
Temperatura creşte datorită scufundării rocilor şi acţiunii magmatismului regional, iar presiunea
datorită greutăţii pachetelor de roci aflate deasupra locului de metamorfism şi mişcărilor care se produc în
scoarţa Pământului. Prin scufundare în geosinclinale sau prin cutare, rocile magmatice sau sedimentare
ajung în zona cu temperaturi şi presiuni mai ridicate, unde cristalizează, transformându-se în roci
metamorfice, numite şisturi cristaline sau roci cristalofiliene.
Sub acţiunea temperaturii are loc o înmuiere a rocilor, iar sub acţiunea presiunii ridicate
particulele materiale din roci suferă mişcări de translaţie perpendiculare pe direcţia de acţiune a forţei.
Procesele de recristalizare se petrec, deci, în stare solidă, prin difuziune cristalină, iar fluidele care circulă
în scoarţă (H2O, CO2) joacă rol de catalizatori. Pe seama vechilor minerale iau naştere minerale noi, a
căror dezvoltare are loc în acelaşi timp, astfel că toate mineralele sunt prinse unele în altele şi nu se
observă o ordine de cristalizare ca la rocile magmatice. Fenomenul acesta se numeşte cristaloblastoză, iar
structurile noi care apar se numesc cristaloblastice.
Transformările suferite de rocile preexistente, în cazul metamorfismului regional, sunt
determinate de intensitatea factorilor metamorfici. Intensitatea metamorfismului creşte în raport direct
proporţional cu adâncimea, astfel că Grubenmann şi Bucke au stabilit, încă din 1904, trei zone de
metamorfism: epizona, mezozona şi catazona.
 Epizona (zona superioară), care ajunge până la adâncimea de 6 km, se caracterizează prin
temperatură relativ scăzută (2000C), presiune litostatică scăzută, presiune orientată puternică şi umiditate
relativ mare. Sub acţiunea stresului, au loc deformări mecanice, evidenţiate prin forma turtită şi solzoasă a
mineralelor. Alături de stres, un rol foarte important îl are umiditatea, sub influenţa căreia rezultă
minerale hidratate cum sunt sericitul, cloritul, talcul, serpentinul, epidotul etc.
 Mezozona (zona mijlocie), cuprinsă între 6 şi 12 km, se caracterizează prin temperaturi de
200-4000C, presiune litostatică mai puternică, presiune orientată mai mică şi umiditate aproape
inexistentă. Mineralele se formează cu micşorare de volum, predominând cele nehidratate, cu cristalizări
mai accentuate, cum sunt mica albă, mica neagră, cuarţul, feldspaţii, amfibolii, piroxenii, granaţii,
distenul, silimanitul, calcitul, magnetitul etc.
 Catazona (zona de profunzime), cuprinsă între 12 şi 30 km, se caracterizează prin temperaturi
foarte ridicate (400-7000C), presiune litostatică foarte mare, stresul şi umiditatea aproape inexistente.
Predominând reacţiile endotermice, se formează minerale nehidratate, cum sunt: feldspaţii
ortoclazi şi plagioclazi, micele, piroxenii, amfibolii, andaluzitul, cordieritul, ilmenitul, cuarţul, calcitul
etc.
În aceste condiţii de temperatură şi presiune, structura primară se şterge cu totul. Când rocile trec
de la un metamorfism mai puţin pronunţat la unul mai pronunţat, metamorfismul se numeşte progresiv,
dacă însă rocile pronunţat metamorfozate (din catazonă sau mezozonă) ajung într-un mediu cu presiune şi
temp eratură joasă (epizona), metamorfismul este regresiv.

Exemple
În epizonă se formează filitele, reprezentate prin şisturi cloritoase, sericitoase, talcoase, serpentinoase,
grafitoase, cuarţitice. Ele se caracterizează prin şistuozitate pronunţată şi conţin minerale cu formă
lamelară turtită sau solzoasă, adesea sfărâmate care se aşează în planuri paralele cu şistuozitatea.
Rocile caracteristice din mezozonă sunt: micaşisturile, amfibolitele, cuarţitele,
marmurele,începând să se formeze chiar ortognaise şi paragnaise.
Principalele roci care se formează în catazonă sunt orto- şi paragnaisele, micaşisturile, cuarţitele,
calcarele cristaline şi uneori eclogitele provenite din metamorfozarea diabazelor. Aceste roci au o
structură cristaloblastică şi textură masivă.
2.ACȚIUNEA GEOLOGICĂ A GRAVITAȚIEI ȘI A
VÂNTULUI
Acţiunea geologică a gravitaţiei
Gravitaţia terestră acţionează asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei, atât direct (pe versanţi
înclinaţi sau în golurile subterane) cât şi indirect (prin acţiunea pe care o exercită asupra celorlalţi agenţi
externi – aer, apă şi gheaţă).
Stabilitatea terenurilor depinde de coeziunea rocilor, reflectată în rezistenţa lor la acţiunea
gravitaţiei. Unele roci, ca nisipurile şi pietrişurile, au o stabilitate redusă, mai ales dacă sunt impregnate
cu apă. De aceea, ele se deplasează uşor pe pantă sub acţiunea gravitaţiei. Argilele au o stabilitate ridicată
în stare uscată, dar prin impregnare cu apă devin plastice.
Rocile magmatice au stabilitate ridicată, fapt ce face ca ele să formeze adeseori pereţi verticali,
chiar surplombaţi (cu unghi mai mare de 900). Stabilitatea lor depinde de gradul de fisurare.
Rocile metamorfice au o stabilitate mai mare decât cele sedimentare. Stabilitatea lor depinde de
fisuraţie şi şistuozitate.
Rocile sedimentare au o stabilitate diferită în raport cu gradul lor de coeziune şi omogenitate,
precum şi în funcţie de înclinarea stratelor şi a pantei.
Pe versanţi au loc procese de pantă, sub acţiunea predominantă a gravitaţiei şi sub acţiunea
gravitaţiei în prezenţa apei.
Procesele de pantă sub acţiunea predominantă a gravitaţiei sunt: rostogolirile, surpările şi
prăbuşirile, respectiv creepingul.
1.Rostogolirile sunt deplasări ale materialelor rezultate în urma dezagregării rocilor din versanţi
stâncoşi. Rezultatul procesului de rostogolire îl constituie conurile de grohotiş,care reprezintă acumulări
de blocuri colţuroase la poalele povârnişurilor montane. Prin juxtapunerea conurilor de grohotiş rezultă
trene de grohotiş.
Alte forme care iau naştere în urma deplasării materialului rezultat din dezagregarea rocilor sunt râurile
de pietre (fâşii din acumulări de pietre dispuse pe linia de cea mai mare pantă) şi torenţii de pietre (care
iau naştere prin reactivarea conurilor de grohotiş de către apele torenţiale).
2.Surpările şi prăbuşirile se produc datorită distrugerii suportului unei mase de roci, care poate
fi cauzată de exploatări miniere, eroziunea laterală, dizolvarea masei de roci subiacente (cazul zonelor
carstice) etc.
Dintre factorii ce declanşează prăbuşirile, un rol important îl au cutremurele de pământ, erupţiile
vulcanice şi exploziile artificiale.
3. Creep (sau creeping)reprezintă procesul de deplasare lentă, particulă cu particulă, a
depozitelor de cuvertură de pe terenurile în pantă. El este provocat de oscilaţiile termice, hidratarea
particulelor, infiltrarea apei, dizolvarea, creşterea rădăcinilor plantelor, acţiunea animalelor. Creepingul
poate fi stăvilit prin prezenţa vegetaţiei.
▼ Sub acţiunea gravitaţiei şi a apei de infiltraţie au loc următoarele procese: solifluxiunea,
sufoziunea, tasarea şi alunecările de teren.
Solifluxiunea. În regiunile cu climat rece, cu temperaturi medii anuale sub 0 0C, terenul
îngheaţă până la adâncimi de zeci şi chiar sute de metri. Vara, pătura superficială se dezgheaţă, se îmbibă
cu apă care nu se poate infiltra mai jos şi sub acţiunea gravitaţiei se scurge pe versant, procesul purtând
denumirea de solifluxiune.În drumul său, materialul dezgheţat poate antrena blocuri de rocă de diferite
dimensiuni, formând torenţi de pietriş şi grohotiş.
Sufoziunea. Denumirea provine din limba latină (suffodio = a săpa dedesubt). Procesul se
manifestă în rocile friabile sub acţiunea curgerii apelor freatice. Apele freatice dizolvă sărurile din masa
rocii (de exemplu carbonatul de calciu - CaCO 3 - din loess) îşi creează căi de scurgere şi acţionează ca un
torent subteran. Deasupra torentului se formează hornuri de sufoziune, care la suprafaţa terenurilor dau
naştere la pâlnii de sufoziune – mici depresiuni circulare cu diametrul de 3-6 m (fig. 26). Prin unirea mai
multor pâlnii, sufozionale se formează văi sufozionale (fig. 27).
La noi în ţară, cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română şi Dobrogea, datorită
prezenţei loessului, care este o rocă friabilă şi bogată în carbonaţi.
Tasrile reprezintă mişcări lente de coborâre pe verticală datorită comprimării rocilor. Condiţia
principală pentru dezvoltarea acestui proces o constituie prezenţa rocilor friabile, poroase (loess, nisip
etc.).
În urma tasării rezultă crovul, care sete o mică depresiune cu contur circular sau eliptic, cu diametrul de la
câţiva zeci de metri până la 2-3 km şi cu adâncimi de 2-6 m. Când crovurile se îngemănează dau naştere
la depresiuni cu diametrul mult mai mare, numite găvane sau padine.
Crovurile prezintă un microclimat propriu, mai umed, datorită stagnării apei şi a acumulării
zăpezii spulberate de vânt, precum şi o evapotranspiraţie mai redusă ca urmare a adăpostirii faţă de vânt.
La noi în ţară, cele mai tipice forme de tasare apar în Câmpia Română, Banat şi Dobrogea, pe depozite de
loess.
Alunecrile de teren sunt deplasări naturale, repezi, ale unor mase de roci, prin desprinderea lor
de substrat sub acţiunea gravitaţiei şi a apelor de infiltraţie. La o alunecare de teren se deosebesc: râpa de
desprindere, suprafaţa de alunecare şi masa alunecată (corpul alunecării) (fig. 28).
Rpa de desprindere reprezintă zona unde a avut loc desprinderea masei de teren, având aspectul unei
cornişe cu înclinare mare.
Corpul alunecrii este masa de teren desprinsă, care se acumulează de obicei la baza versantului, având
un aspect haotic.
Suprafaa de alunecare este alcătuită în general dintr-un substrat impermeabil (argilă, marnă).

Exemple
La noi în ţară, cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română şi Dobrogea, datorită
prezenţei loessului, care este o rocă friabilă şi bogată în carbonaţi.
Forme de tasare(crovuri, găvane) apar în Câmpia Română, Banat şi Dobrogea, pe depozite de loess.
Alunecările de teren sunt favorizate de precipitaţiile abundente, dezgheţuri rapide de primăvară,
defrişări, cutremure etc. La noi în ţară, frecvenţa cea mai mare a alunecărilor de teren se înregistrează în
zona subcarpatică, în Podişul Moldovei şi în Depresiunea Transilvaniei.

Acţiunea geologică a vântului

După cum se ştie, aerul atmosferic în mişcare se numeşte vânt. Mişcarea aerului este determinată
de încălzirea neuniformă a suprafeţei Pământului şi de repartiţia neuniformă a umidităţii relative a aerului.
Variaţia densităţii aerului atmosferic se manifestă sub formă de variaţii de presiune atmosferică.
Cu cât gradientul barometric este mai mare, cu atât este mai mare forţa care pune în mişcare aerul
atmosferic.
Puterea vântului este presiunea pe care o exercită asupra obstacolelor, perpendicular pe direcţia
lui (se exprimă în kg/m2). Ea este direct proporţională cu pătratul vitezei vântului:
P = 0,125·v2 ,unde
2
p - presiunea vântului în kg/m ;
v - viteza vântului în m/s;
0,125 - constantă obţinută experimental.
Ca agent geologic, vântul acţionează direct şi indirect. Acţiunea indirectă se manifestă în procesul
de evaporaţie a apei, de transport a vaporilor şi de formare a precipitaţiilor. În acelaşi fel, el influenţează
indirect procesul de alterare şi acţiunea geologică a apelor continentale. Tot indirect acţionează prin
intermediul apelor marine, prin formarea valurilor şi a curenţilor marini.
Acţiunea geologică directă a vântului asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei terestre se manifestă prin:
eroziune eoliană, transport şi sedimentare a materialelor rezultate în urma eroziunii.
Eroziunea eolian cuprinde două procese: deflaţia şi coraziunea.
 Deflaia este procesul de antrenare şi îndepărtare sub acţiunea vântului a unor particule mobile de
la suprafaţa scoarţei terestre. Intensitatea deflaţiei depinde de intensitatea vântului, de prezenţa
materialelor mobile sau dezagregate şi de umiditatea climatului. Deflaţia se manifestă cu deosebire în
regiunile calde şi uscate, prin antrenarea nisipului şi a prafului.
Coroziunea este fenomenul de roadere produs de acţiunea vântului încărcat cu particule de praf sau
nisip. Aceste particule, care lovesc continuu suprafaţa ce se opune vântului, ajung să roadă suprafaţa rocii,
iar ca rezultat al acţiunii de roadere apar microforme foarte variate de relief, denumite mărturii (cum sunt
Babele din M-ţii Bucegi) sau unele sfere eoliene (aşa cum apar în gresiile miocene de pe Dealul
Feleacului - Cluj), stâlpi eolieni, ace şi ziduri eoliene (acul Cleopatrei din M-ţii Făgăraş), saltele eoliene,
nişe, buzunare şi faguri eolieni etc.
 Transportul eolian.În raport cu tăria sa, vântul poate transporta pietriş (prin rostogolire), nisip şi
praf. Nisipul este transportat atât prin rostogolire cât şi în suspensie aeriană. În timpul transportului,
elementele componente ale nisipului sunt sortate, în sensul că cele mai fine sunt transportate la distanţă
mai mare. Concomitent cu sortarea, are loc şi o fărâmiţare şi şlefuire a suprafeţei particulelor.
Praful este transportat numai în suspensie, atât în mişcare orizontală cât şi pe verticală, astfel încât el
poate fi deplasat la distanţe foarte mari, de mii de kilometri (3-4000 km). Astfel, în Europa ajunge praf
din Sahara, în Japonia din Deşertul Gobi, iar în Noua Zeelandă din Deşertul Australiei.
 Sedimentarea eoliană duce la formarea unor depozite eoliene sub forma de dune fixe sau mobile,
care prezintă o stratificare oblică sau încrucişată a nisipurilor. La dunele fixe înclinarea este mai mică în
sensul opus vântului şi mai mare (20-300) în sensul vântului. La cele mobile apare stratificarea înclinată
numai în sensul vântului.
Spre deosebire de nisip, care se depune în regiunile cu relief de câmpie sau podiş, sedimentarea
prafului are loc în regiunea cu relief variat inclusiv în regiunile cu relief accidentat (munţi, dealuri).
Depunerile de praf sunt cunoscute sub numele de loess. În Europa depunerile de loess ating o grosime de
30-40 m, iar în China de la 50 până la 600 m.
Praful depus în pleistocen în Europa şi America de Nord, sub formă de loess, îşi are originea în
depozitele glaciare şi fluviatile rămase în urma retragerii calotelor de gheaţă.

Exemple
Praful este transportat numai în suspensie, atât în mişcare orizontală cât şi pe verticală, astfel încât el
poate fi deplasat la distanţe foarte mari, de mii de kilometri (3-4000 km). Astfel, în Europa ajunge praf
din Sahara, în Japonia din Deşertul Gobi, iar în Noua Zeelandă din Deşertul Australiei.
Spre deosebire de nisip, care se depune în regiunile cu relief de câmpie sau podiş, sedimentarea
prafului are loc în regiunea cu relief variat inclusiv în regiunile cu relief accidentat (munţi, dealuri).
Depunerile de praf sunt cunoscute sub numele de loess. În Europa depunerile de loess ating o grosime de
30-40 m, iar în China de la 50 până la 600 m.
Praful depus în pleistocen în Europa şi America de Nord, sub formă de loess, îşi are originea în
depozitele glaciare şi fluviatile rămase în urma retragerii calotelor de gheaţă.
3.ELEMENTELE DE CARACTERIZARE A RELIEFULUI ȘI
CLASIFICAREA RELIEFULUI
Elemente generale de caracterizare a reliefului
Noțiunea de relief exprimă ansamblul aspectelor pe care le prezintă terenul la suprafața
Pământului. Ea se poate referi la porțiuni cu dimensiuni diferite de la cele ale unui continent și până la
cele mai mici suprafețe.
Deoarece toate formele de relief rezultă din mbinarea unor planuri orizontale cu cele n
pant, n caracterizarea reliefului se au n vedere cele trei părți principale: partea superioară a
interfluviilor, văile (mai ales partea inferioară a acestora) și versanții ca planuri de legătură ntre
primele două. Din mbinarea lor rezultă reliefurile plate sau accidentate.
Toate formele de relief se caracterizează prin următoarele elemente: altitudine (denivelare),
nclinare, geneză, evoluție și vrstă. Altitudinea exprimă dispunerea pe verticală a reliefului deasupra
mării (altitudine absolută). Denivelarea reprezintă diferența de altitudine sau de ad ncime n cazul
depresiunilor oceanice) dintre punctele cele mai ridicate și cele mai joase. Aceast  caracteristică se mai
numește și energie de relief sau altitudine relativă. Înclinarea se exprimă prin unghiul pe care l face
cu orizontala, planul suprafeței formei de relief. Geneza indică modul de formare al reliefului ca rezultat
al acțiunii dintre agenții interni și externi. Evoluția și vrsta caracterizează de asemenea, formele de
relief n raport de genez, condițiile litologice, condițiile climatice etc.
În raport cu altitudinea (denivelarea) și nclinarea, relieful poate fi plan (plat) și accidentat.
Formele de relief plat se caracterizează printr-o energie de relief mică sub 30-40 m și printr-o
pondere redus a versanților a căror nclinare nu depășește 5 o. În cadrul acestor tipuri de relief domină
partea superioară a interfluviilor și fundul larg al văilor sau albiilor majore (luncile). Din mbinarea lor
n diferite proporții rezultă cmpiile și luncile.
Formele de relief accidentat, se caracterizează prin predominarea versanților cu înclinări și
expoziții variate, iar partea superioară a interfluviilor se prezintă sub formă de platouri, culmi ori creste
nguste.
Dup geneză relieful poate fi grupat n relief tectonic (structural) sau primar reprezentat
prin structuri orizontale, monoclinale, cutate sau faliate și relief secundar care poate fi eroziv-structural,
relief de eroziune și relief de acumulare (lunci, cmpii aluviale, cmpii eoliene de loess sau de dune,
cmpii glaciare etc.) (fig 47).
Sub raport genetic deci, relieful scoarței terestre privit n perspectivă largă a spațiului și a
timpului poate fi att politectonic ct și policlimatic, cu alte cuvinte poligenetic.
În funcție de natura agentului extern predominant, relieful secundar poate fi relief fluviatil, relief
glaciar, relief eolian, relief litoral și marin etc.
În raport cu mrimea și dimensiunile lor, formele de relief au fost mp r ite astfel (V.C.
Bodnariuc, 1948):
1. Forme mari planetare (de ordinul I) sau megarelieful, care se referă la blocurile continentale
și depresiunile oceanice.
2. Forme tectogene sau de ordinul II, sau macrorelieful, care se referă la munți, dealuri podișuri
și coline.
3. Forme exogene sau de ordinul III sau mezorelieful, care se referă la văi, versanți, interfluvii
etc.
4. Forme elementare sau de ordinul IV sau microrelieful care se refer la forme minore, cum
ar fi dunele, vlcelele, conurile de dejecie, microdepresiunile etc.
Formele majore ale reliefului continental
1. Relieful montan
Relieful montan se caracterizează prin altitudini absolut ridicate, prin energie de relief accentuată,
cu variații hipsometrice brute, pantă și fragmentare puternică.
Rețeaua hidrografică prezintă un curs rapid, cu văi ad nci, cu profil transversal variat. Eroziunea
este foarte intensă datorită pantelor mari.
Din punct de vedere genetic, relieful montan apare sub formă de masive de natură orogenică,
epirogenică sau vulcanică.
Munții de natura orogenică, cunoscuți și ca munți de ncrețire sau tipici, sunt cei mai frecvenți
de pe suprafața Pământului. Datorită eroziunii care a acționat timp mai ndelungat, păr ile superioare
ale structurii cutate au fost distruse.
Prin modelarea lor de către factorii externi, relieful montan prezintă văi foarte ad nci și creste
semețe decupate și izolate care duc la individualizarea masivelor. În ansamblu, relieful montan este un
relief tectonic iar masivele izolate alcătuiesc relieful de eroziune.
Munții de natură epirogenică sau munții bloc, cu aspectul unei creste asimetrice, cu un versant
abrupt corespunzător planului de falie de-a lungul căruia blocul s-a n lțat și un versant mai puțin
nclinat ce reflectă ntr-o anumită măsură suprafața inițială.
Un exemplu tipic de munți bloc l reprezintă n țara noastră masivul Rodnei, delimitat n
partea nordică de abruptul faliei Dragoș Vodă (cca 1 000 m).
În funcție de structura regiunii pe care s-au format munții bloc pot fi împărțiți n două tipuri:
munții bloc cu structură cutată, s-au ridicat prin mișcări epirogenice n zone cutate și munți bloc cu
structură tabulară, care s-au format prin nlțarea unor zone cu structură orizontală.
Munții vulcanici rezultă din acumulări de produse eruptive (lavă, aglomerate, cenuș ). Sunt
alcatuiți din aparate sau conuri vulcanice și formează fie masive izolate, fie lanțuri montane.
2. Relieful de podiș
Podișurile sau platourile sunt acele porțiuni ale scoarței terestre cu suprafață aproape plană sau
larg și ușor vălurată însoţite de versanți fragmentați și văi ad nci. Partea centrală a podișurilor este
strbtută de ape al căror curs este domol și care formează meandre largi și șesuri aluviale,
asemănătoare rurilor din zona de cmpie.
Sub raport genetic, se deosebesc două tipuri principale de podișuri: podișuri tipice și peneplene
transformate n podișuri.
Podișurile tipice sau propriu-zise sunt cele cu structur orizontală și corespund unui bloc al
scoarței terestre nlțat prin mișcări epirogenice.
Peneplenele transformate n podișuri, apar n zonele de orogen peneplenizate și apoi
înălțate. Aceste tipuri de podișuri au o structură și o evoluție mult mai complicată dec t cea a podișurilor
tipice.
3. Relieful de cmpie
Ca forme de relief, cmpiile sunt regiuni ale scoarței terestre cu altitudini absolute și relative
mici, cu energie de relief redusă și cu aspect de suprafețe plane, ntinse.
Sub raport genetic, cmpiile pot fi:
A - cmpii aluvionare (acumulative);
B - cmpii structurale;
C - cmpii sculpturale.
Regiunile de orogen (geosinclinal) se caracterizează prin prezența c mpiilor de eroziune și
acumulare (foarte rar a celor structurale) limitate ca extensiune, iar regiunile de platformă prin dominanța
celor acumulative, apoi erozive și structurale.
Principalele tipuri de cmpii ce apar n regiunile de platformă și geosinclinal se deosebesc prin
geneză, formă, dimensiuni și altitudinea la care sunt situate.
Diversitatea tipurilor de cmpii depinde de direcția și amplitudinea mişcărilor oscilatorii, de
localizarea lor n cadrul diferitelor structuri geologice. Caracterul tabular al acestor tipuri de c mpii
constituie trăsătura lor comună și reflectă corelația dintre mișcările oscilatorii ale scoarței și procesele de
denudație și acumulare. Energia proceselor de denudație și acumulative este direct proporțională cu
intenșitatea mișcărilor oscilatorii. Din interacțiunea mișcărilor oscilatorii și a proceselor de denudație,
rezultă cauzele ce duc la formarea suprafețelor de eroziune.
A. Cmpiile aluvionare sau acumulative sunt acele porțiuni ale scoarței terestre care, datorită
unor mișcări tectonice negative, au determinat scufundarea acestor porțiuni și apoi sedimentarea lor cu
material erodat din regiunile mai nalte, transportat și depus de către ape.
Aceste cmpii pot fi clasificate n mai multe tipuri și anume: litorale sau marine și
continentale. Cele litorale pot fi tectonice și eustatice, iar cele continentale - acumulative simple și
acumulative de origine tectonică. Cele acumulative simple pot fi - lacustre și aluvile, iar cele aluviale
la rndul lor pot fi: de revărsare și de colmatare, iar cele de colmatare pot fi: intramontane,
piemontane, terminale, subsidente și fluvio-glaciare.
Cmpiile litorale tectonice, se caracterizează prin suprafețe ce coboară n pant  domoală
către mare și sunt alctuite din depozite ce sunt din ce n ce mai noi pe măsura apropierii de țărm. Ele
au luat naștere prin exondarea platformei continentale sub influența mișcărilor epirogenice. Ele sunt deci
de natură tectonică.
Cmpiile litorale eustatice, iau naștere prin mișcări eustatice de cobor re a nivelului apelor
marine, ca rezultat al unor mișcări epirogenice negative ale platformei oceanice sau a glaciațiunilor care
au dus la scăderea nivelului oceanului planetar cu 50 până la 100 m față de cel actual.
Aceste cmpii eustatice apar la periferia cmpiilor litorale de origine tectonică și numai n
regiunile unde panta fundului submarin este redusă. Marile c mpii litorale ale globului sunt de natură
tectonică.
Cmpiile continentale sunt de origine tectonică și au rezultă din depunerea unor sedimente n
regiunile scufundate, datorită mișcărilor tectonice negative.
Ele pot fi: cmpii acumulative simple care la rndul lor pot fi: cmpii lacustre, rezultate
prin acoperire cu depozite aluviale fluviatile și c mpii acumulative de origine tectonică. Toate
depresiunile de baraj vulcanic din țara noastră (Giurgeu, Ciuc) ca și depresiunile intracarpatice sunt foste
bazine lacustre transformate prin colmatare n cmpii intramontane. C mpiile aluvionare iau naștere
prin depuneri de aluviuni de-a lungul cursului de apă, dar mai ales spre gura de vărsare unde acoperă
suprafețe ntinse. Aceste cmpii se suprapun adesea peste deltele existente și pătrund ad nc n mare
prin depunerea aluviunilor fluviatile.
Cmpiile aluviale (fluviatile) pot fi de revărsare și de colmatare.
Cmpiile fluviatile de revărsare rezultă din asocierea formelor de acumulare elementare
(ostroave, conuri de dejecție, prispe de pornituri, depozite de confluență etc) prin suprapunerea lor n
cadrul văilor fluviatile. Meandrarea și despletirea r urilor, rectificarea meandrelor, variațiile debitului
lichid, fac ca formele acumulative să se unească prin depunerea materialului aluvionar și ca urmare,
ntreaga suprafață să capete aspectul unei c mpii. n cazul n care acumularea se reduce la
aluvionarea fundului de vale și la depozitele provenite n urma inundațiilor se va forma o cuvertură
subțire (1-2 m) de depozite aluviale care acoperă o suprafață de eroziune sau structurală. Aceste c mpii
apar de-a lungul văilor fluviatile mari din regiunea montană și deluroasă și sunt formate din prundișuri.
Cmpiile de colmatare, apar tot ca rezultat al suprapunerii unor forme elementare de acumulare
(conuri de dejecție, ostroave, grinduri), dar cu grosimi mai mari de zeci sau sute de metri.
În raport cu locul n care iau naștere acestea pot fi: montane (intermontane), piemontane,
terminale, de subșiden și fluvioglaciare.
1. Cmpiile intramontane, se formează prin aluvionarea depresiunilor intramontane sau de
baraj vulcanic. Depozitele lacustre colmatate sunt foarte groase și ele au continuat să se acumuleze și
dup dispariția lacurilor, mai ales la periferia bazinului unde s-au format conuri de dejecție
ngemnate ct și spre interior, unde s-au acumulat depozite mai fine. Datorită acestui mod de
acumulare, cmpiile intramontane prezintă o formă convexă.
2. Cmpiile piemontane iau naștere ca rezultat al acumulării depozitelor fluviale (torențiale), la
zona de contac dintre două unități morfologice deosebite ca altitudine și pantă (munte-deal, deal-c mpie
sau ntre munți, dealuri și depresiuni intramontane și piemontane). Ele sunt alcătuite din numeroase
conuri de dejecție suprapuse de grosimi foarte mari (sute de metri) și sunt nclinate, comparativ cu cele
intramontane și fragmentate de văi radiale. Un exemplu tipic de c mpie piemontană l reprezintă
Piemontul Getic, modificat însă mult prin eroziunea apelor curgătoare.
3. Cmpiile de nivel de bază (terminale) sunt formate din delte juxtapuse care pătrund de-a
lungul văilor continentale. Aici se include cmpia ncadrată de actuala vale a Dunării până n amonte
de Giurgiu. Ea a luat naștere după cum arăt  V. Mihăilescu, prin colmatarea unui fost golf marin ce
avansa adnc n ntinsul Cmpiei Romne. n general, ntreaga cmpie a Dunării inferioare și
mijlocii este o cmpie de colmatare n cadrul unei depresiuni tectonice transgresată de apele mării. Tot
cmpii termale unt și Cmpia Amazonului și a fluviului Mississippi.
4. Cmpiile de subsidență, sunt cmpii acumulative cu depozite tasate și ondulate n timpul
depunerii aluviunilor n depresiunile intramontane, n zonele piemontane sau a c mpiilor de nivel de
bază. Grosimea depozitelor poate atinge sute sau mii de metri.
În țara noastră este considerată cmpie de subsidență, c mpia dintre Siret și Argeș din zona
văilor fără terase, formată aproape exclusiv din lunci pe care G. V lsan a numit-o cmpie de
divagarentruct aici rurile și schimbă frecvent cursul.
5. Cmpiile fluvio-glaciare, denumite și sandre se formează la periferia morenelor terminale
unde apar mari suprafețe nisipoase ușor nclinate, așa cum e cazul C mpiei Germano-Poloneze,
acoperită cu dune de nisip.
Cmpiile acumulative de origine tectonică se formează prin depunerea de aluviuni n zonele
depresionare rezultate prin mișcări tectonice negative.

B. Cmpiile structurale, au ca suport o placă din roci dure de pe care eroziunea a nl turat
depozitele friabile și ele se pot forma at t n regiunile cu structură monoclină c t și n regiunile
cutate, pe flancurile anticlinalelor și a sinclinalelor.
C. Cmpiile sculpturale (de eroziune) sau tectono-erozive, sunt acele cmpii rezultate prin
procese de eroziune (sculptogenez). n raport cu agentul extern ce determină eroziunea, acestea pot fi
marine,n cazul n care fostele platforme submarine exodante sunt supuse eroziunii; glaciare, formate
n zonele de aciune a ghețarilor, constituind cmpii de eroziune lacustro-morenice și fluviatile
nivelate prin eroziunea apelor curgătoare. Din aceast  ultimă categorie fac parte platformele de eroziune
din Carpați – Gornovița, Rul es și Borscu.
Cmpiile se caracterizează printr-o suprafață morfologică ce nu coincide cu structura geologică,
iar la cele structurale, suprafața morfologică corespunde planului de stratificație.
Suprafețele peneplenizate (nivelate prin eroziune) se deosebesc de c mpiile acumulative prin
energia lor de relief redusă și formă ușor vălurată, ca urmare a faptului că n timpul modelării, nu a mai
avut loc mișcări tectonice. Spre deosebire de c mpiile acumulative, ocupate cu depozite recente
orizontale sau suborizontale, peneplenele retează orizonturi diferite, cutate, nclinate sau orizontale,
relieful lor prezentnd un aspect mai ondulat.
Prin urmare, prin mișcări orogenice rezultă relief montan sub formă de catene orogenice, prin
mișcări epirogenice pozitive rezultă cmpii litorale, platouri, domuri, munți bloc, iar prin mișcări
negative - cmpii continentale.
Dintre formele de relief de ordin inferior specifice reliefului continentale sunt: depresiunile,
văile, versanții și interfluviile.
Depresiunile sunt forme negative de relief care apar ca rezultat al mișcărilor tectonice, al
proceselor vulcanice sau a celor de eroziune. Depresiunile tectonice au luat naștere prin scufundarea unor
compartimente ntregi ale scoarței terestre n lungul unor linii de falie. O asemenea depresiune o
constituie Depresiunea Transilvaniei scufundată la sf rșitul cretacicului. Ele au funcționat ca golfuri
marine sau lacuri n care a avut loc o sedimentare intensă.
După retragerea apelor relieful acestor depresiuni mbracă aspecte de podișuri sau de dealuri,
n funcție de stadiul de evoluție.
Depresiunile de eroziune sunt rezultatul acțiunii agenților externi (r uri, ghețari, v nt) au
dimensiuni mai mici, iar modelarea lor depinde de diferența de facies petrografic.
Depresiunile de baraj vulcanic reprezintă spațiul nchis dintre un lanț muntos de ncrețire și
un lanț de munți vulcanici (ex. Depresiunile Giurgeului și Ciucului).
Văile sunt forme de relief negative, rezultate n urma acțiunii de eroziune a unui singur factor
extern sau a mai multor factori. De aceea se deosebesc văi fluviatile, văi glaciare sau văi fluvio-glaciare.
Versanții sunt forme elementare de relief cu suprafețe nclinate care fac racordul ntre
interfluvii și văi.
Versanții rezultă att n urma mișcărilor de ridicare a unor porțiuni ale scoarței terestre
(versanții laturilor muntoase) n urma proceselor vulcanice sau a cutremurelor, dar mai ales n urma
adncirii rețelei hidrografice n scoarță, proces care duce la formarea văilor fluviatile.
Interfluviile reprezintă spațiile situate ntre văi, avnd caracter de forme de relief pozitive. Cu
ct rețeaua hidrografică este mai densă și mai ad ncă cu at t interfluviile sunt mai dese și mai
nalte. Evoluția lor depinde de eroziunea verticală și laterală și a proceselor de pe versanți.
Exemple
Munți vulcanici sub formă de catene sunt reprezentați de lanțul Călimani-Gurghiu-Harghita.
La noi n țară, exemple de podișuri tipice sunt Podișul Tranșilvaniei care n raport cu arcul carpatic are
aspectul unei depresiuni intracarpatice cu relief deluros și culmi rotunjite sau netede și Podișul
Moldovenesc care apare ca o regiune deluroasă cu interfluvii largi și destul de plane.
Exemple de cmpii litorale tectonice sunt Cmpia din nordul Europei ce ncepe de la Calais
și se continuă n Belgia, Olanda, Danemarca, Germania, Polonia și țările baltice (Estonia, Letonia,
Lituania).
Un exemplu de depresiune vulcanică este depresiunea Giurgeu-Ciuc