UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE SILVICULTURǍ ŞI EXPLOATǍRI FORESTIERE

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVǍŢǍMÂNT LA DISTANŢǍ

Marin MARCU Viorela MARCU

METEOROLOGIE ŞI CLIMATOLOGIE
FORESTIERǍ

CURS PENTRU SPECIALIZAREA CINEGETICĂ

ÎNVǍŢǍMÂNT LA DISTANŢǍ

2012
 2

INTRODUCERE

Cerinţele contemporane crescânde privind valorificarea echilibrată, optimă a

resurselor şi conservarea naturii se fundamentează pe cunoaşterea temeinică a realităţilor
mediului geografic.
Clima este unul din principalii factori ai mediului, fiind considerată astăzi ca una
dintre resuresele naturale de prim ordin ale planetei noastre.
O largă gamă de fenomene ale naturii, cu efecte favorabile sau, uneori, catastrofale îşi
au originea în „acţiunea” factorilor climatici.
Fauna cinegetică şi ihtiologică, produs al mediului geografic, depinde, esenţial, de
factorii climatici.
Dezvoltarea durabilă, unitară a vânatului şi salmoniculturii, capabilă să pună în
valoare polivalența funcţională a condiţiilor de mediu şi să asigure cu continuitate
satisfacerea cerinţelor social-economice, reclamă utilizarea optimă a resurselor climatice
ale întregului teritoriu naţional.
Pentru inginerul cinegetician, meteorologia este ştiinţa care îl înarmează cu acele
cunoştinţe necesare despre factorul primordial al mediului de viaţă al faunei sălbatice, o
ştiinţă cu aplicaţii directe, de ordin profesional.
De aceea, pentru a putea răspunde acestor cerinţe majore, inginerii cinegeticieni, toţi
specialiştii care lucrează în acest important sector economic sunt interesaţi să posede o
pregătire corespunzătoare în domeniul meteorologiei şi climatologiei.
În elaborarea lucrării s-a avut în vedere funcţia ei formativă, ea fiind destinată în
primul rând celor care învaţă meteorologia şi care sunt chemaţi să o aplice în domeniul unei
specialităţi nemeteorologice, dar care nu poate fi concepută în afara cadrului natural,
meteorologic. De aceea, în locul unei încărcări curiculare prea abundente, descriptiviste, s-a
preferat selectarea aspectelor fundamentale şi explicarea riguros ştiinţifică a acestora.
Având în vedere specificul activităţilor vânătoreşti, activităţi legate de terenul
accidentat şi de pădure, în tratarea fiecărui element meteorologic au fost incluse şi aspecte
privind regimul particular al al acestuia în asemenea condiţii.
Lucrarea se adresează studenţilor specializării Cinegetică (ID) a Facultăţii de
Silvicultură, inginerilor cinegeticieni şi altor specialişti care se interesează de problemele
generale ale Meteorologiei.
 3

Obiectivele cursului
Cursul intitulat Meteorologie şi climatologie forestieră cuprinde un sistem coerent
de cunoştinţe privind atmosfera terestră, starea ei mereu schimbătoare (vremea) şi
regimul multianual, mai stabil, al acesteia (clima).
Obiectivele generale ale cursului:
 cunoaşterea de către studenţi a problematicii de bază a Meteorologiei şi
climatologiei:
- caracteristicile generale ale atmosferei ca mediu – suport al proceselor
şi fenomenelor meteorologice şi factorii genetici primordiali care stau la
baza producerii acestora (energia radiantă solară, condiţiile fizico- geografice, circulaţia
generală a atmosferei);
- regimul parametrilor fizici ai atmosferei, numiţi „elemente
meteorologice”, care definesc starea vremii şi clima (temperatura şi umiditatea
aerului, nebulozitatea şi precipitaţiile, presiunea şi vântul etc.), explicarea
legilor care guvernează variaţia spaţio-temporală a acestora.
 asimilarea cunoştinţelor de bază privind vremea şi prognoza vremii
(noţiuni de meteorologie sinoptică) respectiv clima (noţiuni de Climatologie),
inclusiv problematica schimbărilor climatice.

COMPETENȚE OFERITE
Studierea cursului de Meteorologie şi climatologie forestieră conferă
studenţilor posibilitatea obţinerii anumitor competenţe şi abilităţi profesionale:
 definirea corectă a Meteorologiei ca şiinţă de-sine-stătătoare, a
problematicii ştiinţifice de care se ocupă, a poziţiei sale în cadrul grupului
ştiinţelor cere se ocupă cu studiul componentelor sistemului climatic, a
semnificaţiei unor etape ale dezvoltării istorice a Meteorologiei, diviziunilor
(ramurilor) specializate ale acesteia şi a importanţei lor pentru diferite sectoare
economico-sociale;
 identificarea acelor caracteristici ale factorilor climatologici (radiaţia
solară, suprafaţa terestră, circulaţia generală a atmosferei) şi ale regimului
parametrilor meteorologici (temperatura şi umiditatea aerului, precipitaţiile
 4

atmosferice, vântul etc.) pe baza cărora se întocmesc studiile cliamtologice

necesare pentru fundamentarea ştiinţifică, ecoclimatologică a lucrărilor de
proiectare, cercetare şi producţie silvo-cinegetice;
 formarea deprinderilor şi abilităţilor inginereşti privind utilizarea
aparaturii meteorologice, organizarea cercetărilor meteorologice în teren,
funcţionarea staţiilor meteorologice, prelucrarea datelor şi valorificarea lor în
studiile climatologice;
 deprinderea viitorilor ingineri cinegeticieni cu modul de elaborare a unui
studiu privind clima unei localităţi sau a unei regiuni, a unui areal topoclimatic, a
microclimei unei păduri, a unei păstrăvării;

Resurse şi mijloace de lucru

În desfăşurarea lucrărilor practice se vor utiliza aparate meteorologice de tipul
celor folosite în reţeaua de staţii meteorologice de stat: heliografe, termometre, termografe,
higrometre, higrografe, barometre, barografe, pluviometre, pluviografe etc.
Una din şedinţele de lucrări practice se va desfăşura sub forma unei aplicaţii la
Staţia meteorologică Braşov – Ghimbav, staţie automată, dotată cu aparatură meteorologică
modernă.
La elaborarea de către fiecare student a studiului climatologica al unei
localităţi sau district fizico-geografic se vor folosi date climatice ale staţiilor respective, ce
vor fi extrase de către studenţi din lucrări de sinteză climatologică (hărţi, tabele, studii de
specialitate etc.) existente în arhiva disciplinei de Meteorologie, la Biblioteca Universităţii
„Transilvania”, eventual la alte instituţii de specialitate (ICAS, direcţii şi ocoale silvice,
staţii meteorologice, ANM etc.)

Structura cursului
Cursul de Meteorologie şi climatologie forestieră este structurat pe 9 unităţi de
învăţare (U.I.), echivalente „capitolelor” din sistemul „clasic”.
În principiu, fiecare U.I. cuprinde următoarele subunităţi:
 Introducere
 Competenţe conferite
 Cuprins (structura în sistemul zecimal şi textul corepunzător U.I.
 5

 Revenire asupra problematicii U.I. intitulată „Să ne reamintim”

 Rezumat
 Test de autoevaluare.

Cerinţe preliminare
Randamentul (eficienţa) învăţării depinde şi de cunoştinţele de fizică, matematică,
geografie fizică (generală), geografia fizică a României, geomorfologie, asimilate în
liceu. Cu atât mi mult cu cât, în planul de învăţământ al acestei specializări nu există alte
discipline premergătoare, din domeniul Meteorologiei şi climatologiei.
Discipline deservite (beneficiare)
Disciplinele din planul de învăţământ care pot beneficia de cunoştinţele conţinute de
acest curs sunt: Pedologie şi staţiuni forestiere, Ecologie, Dendrologie, Ecologia
vânatului, Etologie, Silvicultură, Împăduriri, Amenajarea pădurilor etc.

Durata medie a studiului individual

Fiecare unitate de învăţare poate fi parcursă în aproximativ trei ore, iar pentru
rezolvarea testului de autoevaluare recomandăm fiecărui student încă două ore de
studiu.

Evaluarea
Evaluarea finală a pregatirii studenţilor se efectuează prin examen scris, în
sesiunea de examene, conform programării propuse de studenţi, avizată de
titularul disciplinei şi aprobată de Decanatul facultăţii.
Nota finală se va calcula luând în considerare nota de la proba scrisă (examen), cu
o pondere de 80%, frecvenţa la curs şi activitatea de la lucrări practice, inclusiv
elaborarea studiului climatologic (20%).
 6

Unitatea de învăţare nr.1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Introducere
În această primă unitate de învăţăre sunt prezentate aspectele generale ale cursului,
respectiv problematica de care se ocupă meteorologia ca ştiinţă, în sensul punerii în temă, al
orientării şi apropierii tinerilor studenţi de un domeniu al ştiinţelor mediului, care vizează, de
fapt, fenomene ce se petrec zilnic în jurul nostru, reclamând soluţii preventive, pragmatice la
nivelul şi din partea fiecărei comunităţi umane.
De aceea, am convenit că precizările privind cei trei termeni fundamentali – vreme,
climă, elemente meteoclimatice – apoi obiectul de studiu, definiţia şi scopul meteorologiei,
evoluţia sa multimilenară, de la tăbliţele mesopotamiene cu semne prevestitoare ale vremii
până la Meteorologia globală, satelitară de astăzi, precum şi celelalte aspecte, prezentate aci,
sunt noţiuni strict necesare într-un capitol introductiv, de orientare generală pentru un curs de
un semestru studenţesc, pe care îl dorim cât mai interesant şi, de ce nu, cât mai plăcut.

Competenţele unităţii de învăţare

Prin cunoştinţele asimilate în urma studiului individual al acestei unităţi
de învăţare, viitorul inginer cinegetician va putea:
 să definească meteorologia ca ştiinţă, scopul, obiectivele şi aplicaţiile ei
în diferite sectoare economico-sociale şi, în primul rând, în domeniul său de
activitate inginerească;
 să stăpânească sensul ştiinţific şi importanţa practică a celor trei
termeni fundamentali: vremea, clima, elemente meteorologice (climatice),
evitând frecventele imprecizii (confuzii) în utilizarea acestor noţiuni;
 să-şi formuleze propriile opinii în legătură cu semnificaţia unor
momente deosebite ale dezvoltării acestei ştiinţe (ca preocupare de cunoaştere,
ca tehnică de investigare, ca ştiinţă de-sine-stătătoare) până la Meteorologia
globală, de astăzi, meteorologia integrată, satelitară, a staţiilor radar şi reţelelor
de staţii terestre automate, a centrelor mondiale, regionale şi naţionale de
 7

prognoză dotete cu cele mai puternice mijloace de transmitere şi prelucrare

electronică a datelor meteorologice;
 să-şi formeze propriile convingeri privind importanţa Meteorologiei ca
ştiinţă a interesului universal, cu implicaţii primordiale în gestionarea durabilă
a problemelor unei lumi în schimbare, aflată permanent sub presiunea
schimbărilor climatice;
 studentul silvicultor-cinegetician trebuie să fie convins că pentru
viitoarea lui profesiune, meteorologia este o ştiinţă ecologică, clima
îndeplinind, ca factor ecologic, un rol primordial în existenţa pădurii, oferindu-
i silvicultorului cele mai largi posibilităţi de a interveni în structura pădurii prin
lucrări silvotehnice menite a o conduce spre o producţie cât mai riguroasă de
material lemnos şi o polifuncţionalitate optimă, inclusiv cinegetică.

CUPRINS
1.1. Obiectul, definiţia şi scopul Meteorologiei
1.2. Diviziunile meteorologiei şi raporturile ei cu alte ştiinţe
1.3. Etape ale dezvoltării meteorologiei
1.4. Importanţa meteorologiei pentru diferite sectoare de activitate economico-sociale
1.5. Să ne reamintim
1.6. Rezumat
1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1.1. OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA METEOROLOGIEI

Obiectul de studiu al Meteorologiei îl constituie atmosfera terestră, proprietăţile
acesteia, procesele şi fenomenele care se produc neîncetat în atmosferă.
Aşa cum se ştie, planeta noastră este înconjurată de un înveliş gazos numit
atmosferă. În atmosfera Pământului se produc numeroase procese şi fenomene ca încălzirea
şi răcirea aerului, variaţiile de umezeală, precipitaţiile, vântul ş.a., care exercită o mare
influenţă asupra vieţii şi activităţii umane. De asemenea, se produc şi fenomene cu efecte
optice sau acustice, cum sunt curcubeele, halourile, fulgerele, trăsnetele şi aurorele polare,
care au o frecvenţă mai rară şi o influenţă mai mică decât primele.
Aceste fenomene nu se produc izolat, ci în strânsă interacţiune cu procesele fizice,
chimice şi biologice care se petrec la suprafaţa uscatului, a apei sau a covorului vegetal.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul proprietăţilor atmosferei, al proceselor şi
fenomenelor care se produc în atmosferă, în strânsă interacţiune cu suprafaţa Pământului, se
 8

numeşte meteorologie (de la grecescul : “meteoros” -ceea ce se petrece în aer- şi “logos” -

ştiinţă, vorbire).
Atmosfera, ca orice amestec gazos, se caracterizează la un moment dat printr-o
anumită stare fizică şi poate fi exprimată prin valorile unor parametri fizici numiţi elemente
meteorologice.
Principalele elemente şi fenomene meteorologice folosite în caracterizarea
cantitativă şi calitativă a stării atmosferei sunt: temperatura aerului, presiunea atmosferică,
umezeala aerului, nebulozitatea (gradul de acoperire a cerului cu nori), direcţia şi viteza
vântului, precipitaţiile atmosferice etc.
Asupra tuturor acestor elemente şi fenomene meteorologice se fac observaţii
sistematice în staţiile meteorologice, la sol şi în înălţime, obţinându-se astfel caracterizări de
ansamblu asupra stării atmosferei.
Starea atmosferei la un moment dat sau într-un interval scurt de timp, determinată de
complexul proceselor şi fenomenelor atmosferice şi caracterizată prin totalitatea elementelor
meteorologice se numeşte timp sau vreme.
Timpul (vremea) este, deci, expresia efectului comun, simultan al elementelor
meteorologice, în momentul respectiv sau pe o perioadă scurtă de timp, într-un anumit loc sau
regiune.
Caracterul schimbător al vremii se manifestă prin variaţia valorilor elementelor
meteorologice.
Prin studiul variaţiei elementelor meteorologice şi al vremii pe o perioadă
îndelungată, multianuală se poate obţine caracterizarea climatului unei localităţi sau regiuni
geografice.
Aşadar, prin noţiunea de climă (climat) se înţelege regimul multianual al vremii,
caracteristic regiunii sau locului respectiv.
Pentru caracterizarea climei se utilizează valorile medii şi extreme, amplitudinea,
frecvenţa şi alte valori (indicatori statistici) ale elementelor meteorologice, calculate pe baza
şirului de observaţii multianuale. Nu trebuie să se confunde însă media multianuală a
elementelor meteorologice cu noţiunea complexă de climă, care include întreaga succesiune a
stărilor de timp, inclusiv cele accidentale, cu frecvenţă mai redusă dar care sunt caracteristice
regiunii respective, de exemplu: viscolele, seceta, etc.
Pe baza precizărilor de mai sus, se poate conchide că meteorologia este ştiinţa care
se ocupă cu studiul atmosferei şi al proprietăţilor ei, al schimbărilor stării acesteia şi
cauzele lor, precum şi al legilor care guvernează starea atmosferei, timpul (vremea) şi
clima.
Pe baza legilor obiective care acţionează în atmosferă, meteorologia are posibilitatea
de a prevedea evoluţia viitoare a vremii, de a avertiza colectivităţile umane asupra
fenomenelor atmosferice iminente, de a preveni şi diminua efectul lor dăunător.

1.2. DIVIZIUNILE METEOROLOGIEI ŞI RAPORTURILE EI CU ALTE

ŞTIINŢE
 9

Marea complexitate a problemelor cu care se ocupă meteorologia, diferitele metode

şi mijloace de cercetare utilizate pentru studierea proceselor şi fenomenelor din atmosferă,
precum şi însăşi dezvoltarea istorică a acestei ştiinţe, au dus la divizarea meteorologiei în
numeroase ramuri distincte, dintre care amintim:
Meteorologia generală, numită şi fizica atmosferei, studiază şi explică din punct de
vedere fizic legile care stau la baza fiecărui element şi fenomen meteorologic în parte.
Meteorologia sinoptică, (de la grecescul “synopsis” = privire de ansamblu) studiază
procesele şi fenomenele meteorologice care definesc starea vremii în ansamblul ei, în scopul
prevederii evoluţiei viitoare a acesteia. Prin studierea stării atmosferei la un moment dat sau
pe o perioadă de timp deasupra unor teritorii întinse (hărţi sinoptice, imagini radar şi
satelitare) şi pe baza legităţilor cunoscute, se deduce evoluţia viitoare a vremii, se elaborează
prognozele meteorologice.
Climatologia studiază clima sau regimul multianual al vremii, explică geneza climei,
clasifică şi descrie climatele globului pământesc sau ale unor regiuni (localităţi).
Meteorologia dinamică studiază mişcările aerului atmosferic, transformările de
energie şi procesele transferului de căldură şi umezeală din sistemul Pământ - atmosferă prin
metode teoretice, fizico-matematice.
Cercetările vizând caracteristicile fizico-chimice şi structurale ale atmosferei,
dezvoltarea mijloacelor de investigaţie şi diversele cerinţe practice au condus la apariţia şi a
altor ramuri ale meteorologiei, cu un profil din ce în ce mai specializat. Astfel, după apariţia
Aerologiei, care studiază straturile superioare ale atmosferei, în care influenţa suprafeţei
terestre se resimte mai puţin, au apărut noi diviziuni ca: Micrometeorologia (studiază stratul
din imediata vecinătate a suprafeţei Pământului), Electricitatea atmosferei, Optica
atmosferei, Chimia atmosferei etc.
De dezvoltarea mijloacelor moderne de investigaţie a atmosferei este legată apariţia
celor mai noi ramuri ale meteorologiei: Radiometeorologia (radiolocaţia meteorologică),
Meteorologia nucleară, iar rezolvarea unor probleme practice ale diverselor sectoare de
activitate a impus formarea unor ramuri cu caracter strict aplicativ ca: Meteorologia
aeronautică, Biometeorologia medicală, Meteorologia agricolă, Meteorologia forestieră,
etc.
Rezultă că meteorologia este o ştiinţă complexă, alcătuită din numeroase ramuri
calitativ diferite şi cu un conţinut distinct. Cu toate acestea, trebuie subliniat că meteorologia
este o ştiinţă unitară şi că delimitarea ramurilor sale, menţionate mai sus, este
convenţională, metodologică, deoarece acestea sunt legate între ele prin obiectul de bază -
atmosfera -, iar fenomenele atmosferice pe care ele le studiază sunt părţi ale unui tot unitar.
Meteorologia este o ştiinţă a naturii, de sine stătătoare, cu profil şi domeniu propriu
de cercetare, cu un specific al său; ea face parte din grupul ştiinţelor geofizice al căror obiect
de studiu îl constituie globul pământesc cu toate fenomenele sale din litosferă, hidrosferă,
criosferă, biosferă şi atmosferă.
Din grupul ştiinţelor care valorifică diferenţiat realizările meteorologiei în domeniul
propriu de cercetare fac parte majoritatea disciplinelor de specialitate sau de cultură tehnică
generală care definesc profilul profesional al cinegeticienilor. Ele folosesc meteorologia ca o
ştiinţă a mediului geografic în explicarea problemelor reacţiei animalelor faţă de schimbarea
condiţiilor fizice ale mediului,utilizează ample cunoştinţe de meteorologie în cercetarea
 10

legilor de viaţă ale vânatului, în stabilirea metodelor tehnice de cultură, protecţie şi

valorificare a acestuia.
1.3. ETAPE ALE DEZVOLTĂRII METEOROLOGIEI
Ca preocupare de cunoaştere, meteorologia a apărut odată cu omul.
De pe vremea când trăia în peşteri şi până astăzi, omul a manifestat o preocupare
continuă, un interes crescând faţa de fenomenele atmosferice. Dacă la început se apăra de
vânturile şi ploile reci ascunzându-se în peşteri, iar lipsa de apă provocată de secetă îl făcea
să peregrineze dintr-o regiune în alta, mai târziu, când şi-a făcut o colibă şi lucra pământul,
schimbările vremii îl interesau şi mai mult. Îl preocupau fenomenele care îi devastau
culturile, cât şi cele care favorizau dezvoltarea lor. Se interesa de vânturile bune pentru
pescuit, sau de furtunile care-i periclitau viaţa.
Întreaga sa existenţă era legată de mersul vremii.
Pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti a crescut şi preocuparea oamenilor faţă de
fenomenele meteorologice.
Sunt multe dovezi arheologice care atestă că, încă din antichitate, oamenii urmăreau
evoluţia timpului, făcând asupra lui observaţii interesante.
Chiar şi atunci când se rugau pentru timp frumos ca să-şi poată strânge recolta sau ca
să poată naviga, oamenii urmăreau cu atenţie mersul vremii, acumulau indici după care
căutau să explice fenomenele şi să "prevadă" schimbările vremii.
Din necesităţile social-economice ale oamenilor, ale dezvoltării agriculturii,
negoţului şi navigaţiei, au apărut primii germeni ai ştiinţei meteorologice. În secolul al V-lea
î.e.n. se efectuau deja observaţii izolate, nesistematice, cu instrumente rudimentare asupra
precipitaţiilor şi a vântului, elemente meteorologice care afectau direct agricultura şi
navigaţia maritimă.
Inventarea termometrului de către Galileo Galilei în anul 1597 şi a barometrului, în
1643, de către Viviani, pe baza celebrei experienţe a lui Toricelli, anunţă apariţia
meteorologiei ca tehnică. Următoarele secole marchează realizări deosebite ale fizicii şi
implicit ale meteorologiei. După organizarea primelor observaţii meteorologice regulate *), în
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, meteorologia face primii săi paşi ca ştiinţă,
dezvoltându-se însă, în continuare, tot în cadrul fizicii, aproape încă un secol.
Ca ştiinţă distinctă, meteorologia se afirmă abia în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. În acea perioadă, perfecţionarea tehnicii instrumentale, extinderea reţelei de staţii
meteorologice, acumularea datelor din observaţii sistematice (uşurată de inventarea
telegrafului) şi rezolvarea unor probleme teoretice importante (de exemplu, stabilirea relaţiei
dintre câmpul baric şi vânt) au fǎcut posibilǎ studierea unor fenomene meteorologice în
amploarea lor naturalǎ, urmǎrirea genezei şi evoluţiei acestora şi întocmirea primelor hǎrţi
sinoptice cu repartiţia teritorială a valorilor elementelor meteorologice.
În etapa următoare, care durează până la sfârşitul primului război mondial,
meteorologia îşi perfecţionează mijloacele de investigare şi obţine noi date asupra structurii
*) Prima reţea de staţii meteorologie s–a înfiinţat spre sfârşitul secolului al XVIII–lea, în nordul Italiei, iar în al
treilea deceniu al secolului al XVIII-lea s-a organizat o vastă reţea meteorologică în Rusia, din ordinul ţarului
Petru I.
 11

verticale a atmosferei, se dezvoltă cunoştinţele de dinamica atmosferei, climatologie şi apar

primele studii de meteorologie sinoptică.
După această perioadă de acumulare, dezvoltarea meteorologiei ia un avânt
considerabil, stimulată fiind în special de cerinţele sporite ale navigaţiei aeriene, ale
agriculturii şi ale altor sectoare de activitate.
Etapa contemporană de dezvoltare a meteorologiei se caracterizează printr-un avânt
fără precedent.
Cu toate rezultatele remarcabile obţinute însă în această perioadă şi în cursul întregii
sale istorii milenare, meteorologia nu dispune încă de întregul “tablou” al caracteristicilor
atmosferei, iar prognozele meteorologice sunt încă, în toate ţările, în bună parte, incerte.
Întârzierea rezolvării acestor probleme de cea mai mare importanţă ştiinţifică şi practică
pentru întreaga omenire a fost determinată de mai multe cauze obiective. „Oceanul aerian”
este nu numai adânc şi neomogen, ci şi cât se poate de agitat, de capricios. Particularităţile lui
diferă nu numai de la un loc la altul, ci au o mare variabilitate în timp. Fundul acestui ocean
-suprafaţa planetei pe care ne ducem viaţa, cu eterogenitatea sa, participă la crearea şi
amplificarea diferenţelor. Reţeaua meteorologică mondială care efectuează observaţii asupra
fenomenelor atmosferice, numără astăzi zeci de mii de staţii. Cu toată extinderea sa, în
realitate, reţeaua terestră de staţii meteorologice nu reuşeşte să controleze, efectiv, regimul
elementelor meteorologice de pe întreaga suprafaţă a globului terestru. Pe marile oceane, în
pustiuri, în regiunile polare şi în alte regiuni mai puţin populate există încă “pete albe” pentru
meteorologie.
Realizările tehnicii moderne sunt însă de natură să contribuie la rezolvarea acestor
neajunsuri. Prin rachetele şi sateliţii meteorologici s-au obţinut deja multe informaţii despre
structura şi compoziţia atmosferei superioare, despre radiaţiile solare, bilanţul radiativ al
sistemului Pământ-atmosferă, ionosferă şi stratul de ozon etc.
Cooperarea internaţională a avut şi are un rol esenţial în dezvoltarea meteorologiei
(primul Congres Internaţional Meteorologic, din anul 1873, marchează momentul naşterii
Organizaţiei Meteorologice Internaţionale care va deveni, în anul 1954, Organizaţia
Meteorologică Mondială, organizaţie specializată a ONU, cu sediul la
Geneva..Organizarea“Anului Geofizic Internaţional”-A.G.I. (1 iunie 1957 - 31 decembrie
1958), a“Colaborării Geofizice Internaţionale”(1959) şi a “Anului Internaţional al Soarelui
Calm”(1964-1965) şi alte programe de nivel internațional care au urmat, au constituit
episoade rodnice în istoria meteorologiei moderne.
Cooperarea internaţională în domeniul meteorologiei cunoaşte în prezent o
dezvoltare fără precedent în cadrul sistemului mondial de cercetare globală a atmosferei
numit Veghea Meteorologică Mondială.
Adoptat la al IV-lea Congres al Organizaţiei Meteorologice Mondiale (1963) şi
considerat un sistem dinamic, suficient de suplu pentru a se adapta la noile progrese ale
ştiinţei mondiale, programul Veghii Meteorologice Mondiale prevede cercetarea coordonată a
vremii la scara întregii planete, dezvoltarea meteorologiei spaţiale, globale şi este astfel
conceput încât toate statele membre ale O.M.M., de fapt toate statele lumii, să poată obţine
informaţiile meteorologice de care au nevoie, să beneficieze de asistenţa meteorologică
necesară dezvoltării economico-sociale.
 12

În ţara noastră, dezvoltarea meteorologiei a urmat cursul dezvoltării istorice

generale a acestei ştiinţe, înregistrând însă şi unele particularităţi.
Există însemnări din timpuri îndepărtate privitoare la unele manifestări deosebite ale
vremii, păstrate în diferite documente oficiale şi scrieri ale epocii.
În “Cronicile Braşovului”, de pildă, s-au făcut însemnări asupra intensităţii
excepţionale a unor fenomene provocate de secetă în anul 1420, în Ţara Bârsei.
Primele observaţii meteorologice instrumentale din ţara noastră s-au făcut în anul
1770, la Iaşi, iar prima staţie meteorologică s-a înfiinţat în anul 1851 la Sibiu.
În anul 1884 a fost înfiinţat Institutul meteorologic al României, de către reputatul
savant român Ştefan Hepites care a fost şi primul director al Institutului, având în reţeaua sa,
la început, trei staţii meteorologice (Bucureşti, Brăila, Sulina) şi 11 posturi pluviometrice.
Efectuarea primelor observaţii instrumentale şi organizarea primelor staţii
meteorologice româneşti au fost opera unor oameni pasionaţi în domeniul ştiinţei, fruntaşi ai
intelectualităţii din acele perioade, ca: Gheorghe Asachi, Carol Davilla, Petru Poni, P.S.
Aurelian, ş.a.
Reţeaua de staţii şi posturi meteorologice, înfiinţată şi dezvoltată rapid sub
conducerea directorului Şt. Hepites, a fost distrusă aproape complet în primul război mondial
şi a fost refăcută, parţial, în anul 1926.
Rezultatele observaţiilor meteorologice efectuate în toate staţiile şi posturile,
prelucrate în cadrul Institutului meteorologic, au fost publicate an de an, începând din 1885,
în “Buletinul lunar al observaţiilor meteorologice”, lucrare capitală a Institutului, menită să
asigure informarea curentă cu date meteorologice a tuturor sectoarelor de activitate. În
perioada 1961-1969 datele meteorologice curente din întreaga reţea meteorologică naţională
s-au publicat sub forma Anuarului meteorologic. In paralel cu aceste lucrări climatologice de
sinteză, de importanţă fundamentală, intitulate “Clima României” vol. I-II (1961-1962) şi
“Atlasul climatologic”(1974-1977), în ultima perioadă specialiştii I.N.M.H. *) au elaborat
lucrarea de mare valoare şi utilitate “Clima României”, publicată în anul 2008.
Al doilea război mondial a provocat din nou întreruperea observaţiilor
meteorologice, cu deosebire în Transilvania şi Moldova.
În anii ´60, reţeaua de staţii a fost reorganizată şi completată raţional, dotată cu
aparatură modernă şi încadrată cu personal calificat corespunzător. Au luat fiinţă
observatoare aerologice şi staţii actinometrice. Staţia meteorologică automată realizată de
meteorologi români funcţionează deja în regiuni muntoase greu accesibile.
Ca membră a O.M.M., ţara noastră a adus o contribuţie importantă la cercetările din
cadrul A.G.I., Anului Internaţional al Soarelui Calm şi al Anului de colaborare Ştiinţifică
Internaţională, programul ALPEX, iar în prezent participă la realizarea programului şi
subprogramelor V.M.M şi a altor programe internaţionale coordonate de O.M.M.

*) Din anul 2005, activitatea meteorologică din cadrul INMH s-a separat (administrativ) de cea hidrologică, prin înfiinţarea
Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM).
 13

1.4. IMPORTANŢA METEOROLOGIEI PENTRU DIFERITE SECTOARE

DE ACTIVITATE
Fenomenele meteorologice exercită o puternică influenţă asupra activităţii
economice a omului şi chiar asupra condiţiilor sale de existenţă.
Economia multor ţări este deseori grav afectată de mersul vremii, iar unele
fenomene meteorologice, de o imensă forţa distrugătoare (uragane, cicloni, secetă, etc.),
produc încă mari pagube materiale şi numeroase victime omeneşti.
Necesitatea explicării acestor fenomene, în special a prevederii lor, în scopul
prevenirii sau atenuării influenţelor nefavorabile, a determinat de fapt şi dezvoltarea
meteorologiei ca ştiinţă. Numai cunoscând dinainte modul cum va evolua vremea, se pot lua
măsurile corespunzătoare pentru programarea şi intensificarea anumitor activităţi, când
vremea este favorabilă acestora sau, dimpotrivă, se pot lua măsuri pentru evitarea sau
diminuarea efectelor păgubitoare, atunci când vremea este nefavorabilă.
Meteorologia viitorului (mai îndepărtat) nu se va limita însă la explicarea şi
prevederea fenomenelor meteorologice, ci va căuta şi mijloace prin care omul va putea
influenţa evoluţia sau măcar diminua efectul unor fenomene meteorologice (grindina, seceta,
inundaţiile) acestor fenomene naturale.
Prin urmare, meteorologia este o ştiinţă chemată să satisfacă importante cerinţe
practice, să contribuie la progresul economiei, la îmbunătăţirea vieţii oamenilor.
Prin preocupările ei, meteorologia îşi găseşte aplicaţii de prim ordin în cele mai
variate domenii de activitate.
O importanţă deosebită prezintă meteorologia pentru agricultură. Se poate spune, pe
drept cuvânt, că agricultura nu îşi poate desfăşura nici o zi activitatea, fără a ţine seama de
mersul vremii, amicul şi inamicul ei, de secole.
Aceste cerinţe practice ale agriculturii au condus la naşterea unei ramuri a
climatologiei aplicate, climatologia agricolă.
Efectuarea transporturilor aeriene şi maritime şi chiar lansarea navelor cosmice
este în prezent de neconceput fără avizul meteorologilor, iar transporturile feroviare şi
rutiere nu se pot face ignorând viscolele, ceaţa, fenomenele de îngheţ, poleiul, arşiţele şi alte
fenomene meteorologice care pot împiedica traficul sau degrada drumurile.
În domeniul construcţiilor civile şi industriale interesează îndeosebi vânturile
puternice şi cele dominante în regiune, regimul precipitaţiilor, adâncimea îngheţului în sol
etc.
Medicina modernă utilizează cunoştinţe de meteorologie în explicarea şi prognoza
răspândirii unor maladii, amplasarea unităţilor sanitare, aplicarea diferitelor tratamente
medicale şi în alte acţiuni.
Domeniile social-culturale a căror activitate este influenţată de fenomenele
atmosferice sunt mult mai numeroase, iar aplicaţiile meteorologice în aceste domenii sunt din
cele mai variate şi de mare importanţă.
Cert este că întreaga noastră activitate este influenţată, într-un fel sau altul, de
fenomenele atmosferice şi, de aceea, meteorologia este una dintre ştiinţele cu cele mai
vaste aplicaţii în viaţa social-economică.
 14

Fără să mai insistăm asupra acestora, dată fiind destinaţia prezentei lucrări, trebuie
remarcat că în condiţiile modernizării economiei, ale globalizării, meteorologia are o
deosebită importanţă, iar activitatea cercetătorilor meteorologi reprezintă o muncă de mare
răspundere.
Meteorologia are o mare importanţă şi multilaterale aplicaţii în domeniul cinegetic şi
salmonicol. Însemnătatea meteorologiei în cinegetică rezultă, în primul rând, din importanţa
climei ca factor de mediu, în cadrul căruia creşte şi se dezvoltă vânatul, acesta fiind, ca şi
vegetaţia, un produs al mediului în care trăieşte.
Se ştie că, în ecologie, mediul geografic este reprezentat printr-un complex foarte
variat de factori numiţi factori ecologici, care au fost grupaţi astfel:
- factorii geomorfologici: forma terenului, panta, expoziţia,etc;
- factorii climatici (meteorologici): aerul cu constituenţii şi mişcările
lui, temperatura, umiditatea, vântul, precipitaţiile etc.;
- factorii edafici: solul cu însuşirile lui.
Aceşti factori ai mediului determină repartiţia şi vigoarea de creştere a vegetaţiei şi
faunei naturale şi a celei cultivate pe suprafaţa Pământului. Aceste trei grupe de factori
alcătuiesc mediul fizico-geografic în care plantele şi animalele cresc şi se dezvoltă.
Pădurea, vegetaţia în general şi vânatul se instalează şi se dezvoltă numai în anumite
condiţii ale mediului geografic.
Cinegetica modernă, chemată să asigure continuitatea, diversitatea şi conservarea
faunei cinegetice, nu poate fi concepută fără cunoaşterea temeinică şi valorificarea raţională,
optimă, a condiţiilor mediului geografic în care se desfăşoară activităţile, vizând economia
vânatului şi salmonicultura.
Numai prin cunoaşterea specificului acestor condiţii de viaţă şi a potenţialului lor
productiv, pe complexe naturale unitare, numite şi complexe staţionale (biotopuri, habitate),
se pot stabili folosinţa optimă şi măsurile necesare pentru ridicarea capacităţii lor
bioproductive.
În complexul natural al factorilor mediului geografic, clima îndeplineşte un rol
fundamental. În esenţă, ea determină limitele naturale de răspândire a diferitelor specii de
plante şi animale.
Importanţa factorilor meteorologici în existenţa şi răspândirea vânatului sporeşte prin
faptul că ei nu acţionează separat, ci prin efectul lor comun, momentan sau de durată, prin
ceea ce am denumit starea timpului şi clima. Această asociere a elementelor meteorologice
între ele, precum şi cu ceilalţi factori ai mediului, acţionând ca un tot unitar, poate constitui,
după împrejurări, condiţii favorabile sau nefavorabile pentru fauna sălbatică.
Rezultanta acestui complex de factori ecologici creează posibilitatea să se dezvolte în
locul respectiv anumite specii de plante şi animale.
 15

1.5. SǍ NE REAMINTIM
Principalele noţiuni tratate în U.I.nr.1:
 Definiţia Meteorologiei, ca ştiinţă care se ocupă cu studiul
atmosferei, al proprietăţilor, proceselor şi fenomenelor atmosferice. Pe scurt,
Meteorologia este ştiinţa vremii şi a climei.
 Vremea reprezintă starea fizică instantanee a atmosferei sau pe o
perioadă relativ scurtă de timp.
 Clima (climatul) este regimul multianual al vremii, caracteristic unei
regiuni sau localităţi oarecare.
 Elementele meteorologice (climatice) sunt denumiri convenţionale
acordate de către meteorologi acelor parametri fizici ai atmosferei sau
fenomene meteorologice prin care se caracterizează vremea, respectiv clima
(temperatura, umiditatea, nebulozitatea, precipitaţiile, presiunea, vântul etc.)
 Poziţia meteorologiei, ca ştiinţă componentă a grupului ştiinţelor
care se ocupă cu studiul sistemului climatic (atmosfera, litosfera, hidrosfera,
criosfera şi biosfera) şi raporturile ei cu alte ştiinţe.
 Diviziunile meteorologiei (fizica atmosferei, meteorologia sinoptică,
climatologia, agrometeorologia, meteorologia aeronautică, forestieră,
medicală etc.) trebuie percepute ca ramuri specializate, adaptate cerinţelor
domeniilor respective de activitate şi, totoadată, ca părţi ale unui întreg, ale
ştiinţei meteorologice unitare.
 Cele trei etape ale dezvoltării Meteorologiei trebuiesc înţelese în
sensul unei evoluţii istorice interesante dar, mai ales, în raport cu progresele
excepţionale din ultimele decenii ale Meteorologiei Globale, cu rolul decisiv
al cooperării ştiinţifice internaţionale, sub egida OMM.

1.6. REZUMAT
În rezumat, cunoştinţele cuprinse în prima unitate de învăţare sunt următoarele:
Meteorologia este ştiinţa care se ocupa cu studiul proprietăţilor atmosferei, al
proceselor şi fenomenelor care se petrec continuu în atmosferă şi care definesc starea
timpului (vremea) şi clima.
Prin definiţie, vremea reprezintă starea fizică a atmosferei la un moment dat sau pe o
perioadă relativ scurtă de timp. În caracterizarea vremii se utilizează valorile unor parametri
 16

fizici ai atmosferei (temperatura, presiunea, umiditatea, vântul etc.), unele date privind
fenomenele meteorologice care se produc în momentul efectuării observaţiilor, ca
nebulozitatea, vizibilitatea orizontală, precum şi unele date privind norii, ceaţa etc.
Convenţional, în meteorologie, aceşti parametri fizici şi fenomene prin care se
exprimă starea vremii, respectiv climatul unei regiuni, se numesc elemente meteorologice şi
elemente climatice.
Clima este definită drept regimul multianual al vremii, caracteristic locului sau
regiunii considerate, regim care include nu numai „starea medie” a atmosferei, ci întreg
ansamblul fluctuant al vremii din perioada multianuală (multiseculară, multimilenară), adică
întreaga succesiune (obişnuită) a stărilor de timp, inclusiv cele cu frecvenţă mai redusă cum
sunt viscolele, secetele, dar care sunt posibile, devenind caracteristice regiunii respective, mai
ales dacă o comparăm cu alte regiuni în care asemenea fenomene nu se produc niciodată.
Dezvoltarea istorică a meteorologiei, complexitatea şi grandoarea proceselor şi
fenomenelor atmosferice de care se ocupă, evoluţia în timp a mijloacelor tehnice şi teoretice
de cercetare, precum şi cerinţele practice ale diferitelor sectoare economico-sociale, au
condus la apariţia şi perfecţionarea unor ramuri (diviziuni) specializate ale meteorologiei
cum sunt: meteorologia generală (fizica atmosferei), meteorologia sinoptică (prognoza
meteorologică), climatologia, agrometeorologia, meteorologia forestieră, meteorologia
maritimă, biometeorologia etc. Cu toată perfecţinarea lor continuă şi aprofundarea aspectelor
specifice de care se ocupă, aceste diviziuni rămân părţi constitutive ale unui întreg, ale ştiinţei
meteorologice unitare, deoarece ele au acelaşi obiect de cercetare – atmosfera terestră, cu
caracteristicile şi fenomenele ei, studiate şi aprofundate aplicat, adecvat cerinţelor domeniilor
de activitate pe care le deservesc.
În dezvoltarea istorică multimilenară a Meteorologiei s-au distins trei etape
importante:
 meteorologia ca preocupare de cunoaştere aparută odată cu „homo sapiens”, cu
interesele lui vitale faţă de fenomenele naturale înconjurătoare;
 meteorologia ca tehnică de investigaţie ce datează din secolele XVI şi XVII, odată
cu inventarea termometrului (1597) şi a barometrului (1643);
 apariţia meteorologiei ca ştiinţă de-sine-stătătoare, desprinsă din fizică, la mijlocul
secolului al XIX-lea, când inventarea telegrafului a oferit posibilitatea transmiterii datelor
meteorologice la distanţă, întocmirea hărţilor sinoptice, studierea fenomenelor meteorologice
 17

în amploarea lor geografică reală şi evaluarea evoluţiei probabile a stărilor atmosferice

transpuse pe hărţi şi în buletinele de prognoză a vremii.
În ultimele decenii, Meteorologia a cunoscut o dezvoltare fără precedent, favorizată
de progresele în domeniul bazelor teoretice, fizico-matematice, de întreg arsenalul
tehnologic, începând cu modernizarea reţelei terestre de staţii meteorologice automate şi
radare meteorologice, continuând cu sistemele de sateliţi meteorologici (de pasaj şi
geostaţionari) şi încheind cu cele mai puternice centre meteorologice mondiale, regionale şi
naţionale de prevedere a vremii.
În prezent, întreaga comunitate internaţională beneficiază de progresele Meteorologiei
spaţiale, globale, obţinute prin colaborarea unitară a OMM.

1.7. TEST DE EVALUARE A CUNOȘTINȚELOR

1. Care este obiectul de studiu al Meteorologiei?
2. Ce sunt „elementele meteorologice” (climatice)?
3. Care este diferenţa dintre vreme şi climă?
4. Care este diferenţa dintre Meteorologia generală (fizica atmosferei) şi
Meteorologia sinoptică?
5. Care sunt disciplinele silvo-cinegetice beneficiare ale cunoştinţelor de
Meteorologie?
6. Care sunt etapele dezvoltării meteorologiei?
7. Care este specificul etapei contemporane de dezvoltare a Meteorologiei?
8. Care sunt particularităţile dezvoltării Meteorologiei în ţara noastră?
9. Care sunt aplicaţiile Meteorologiei în domeniul cinegetic?
10. Care este importanţa Meteorologiei pentru vegetaţia forestieră?
 18

Unitatea de învăţare nr.2.

ATMOSFERA TERESTRĂ.

INTRODUCERE
Atmosfera este învelişul gazos al Pământului.
În acest manşon gazos numit aer se produc toate procesele şi fenomenele care
reprezintă obiectul de studiu al Meteorologiei. De fapt, însăşi denumirea atmosferei,
provenind din limba greacă, se compune din cuvintele: atmos – gaz şi sphaira – sferă.
Dacă nu ar exista atmosfera, nu ar fi posibilă existenţa vieţii pe pământ, în formele ei
actuale, toată apa s-ar evapora, iar „planeta vieţii” ar căpăta un aspect selenar.
Dintre toate elementele mediului care ne înconjoară, aerul este cel pe care îl
consumăm în cea mai mare cantitate (15 l în 24 ore). De aceea, atmosfera este considerată nu
numai un „sediu”, ci şi un „mediu” absolut necesar vieţii, o resursă indispensabilă şi factor
fundamental de conservare a vieţii.

COMPETENŢE
Asimilarea cunoştinţelor cuprinse în această unitate de învăţare conferă
viitorilor specialişti cinegeticieni posibilitatea de a-şi explica rolurile fundamentale
pe care le îndeplineşte învelişul gazos al Pământului:
 ca scut protector împotriva radiaţiilor cu efecte letale asupra organsimelor vii
– vegetale şi animale – şi ca resursă naturală vitală pentru existenţa acestora;
 ca factor de echilibru termic şi general-climatic sau, dimpotrivă, de
dezechilibru catastrofal exercitat prin intermediul unor constituenţi chimici, cu
concentraţie variabilă, supusă influenţelor antropice prin procesele nesăbuite de
poluare.
Prin cunoştinţele privind structura generală a atmosferei şi neomogenitatea ei
orizontală, tinerii studenţi se vor convinge
 cât de interesantă este această structură a „oceanului aerian” şi cât de
„aşezate” sunt lucrurile în natură, atât timp cât nu intervin factorii perturbatori şi că
 în ciuda unei mai accentuate eterogenităţi în plan „orizontal” (de-a
 19

lungul suprafeţei terestre) fenomenele etmosferice, chiar şi cele mai violente, se

menţin totuşi, timp de secole, chiar de mai multe milenii, între anumite limite ale
variabilităţii climatice naturale;
 din momentul în care compoziţia chimică naturală a aerului
atmosferic este modificată substanţial, prin procese poluante, mai ales prin creşterea
concentraţiei acelor gaze cu „efect de seră” şi prin diminuarea concentraţiei
ozonului, relativa stabilitate climatică este grav afectată, cu consecinţe potenţial-
catastrofale asupra ecosistemelor forestiere, inclusiv a faunei cinegetice.

CUPRINS
2.1. Caracteristici generale ale atmosferei
2.2. Compoziţia chimică a atmosferei
2.2.1. Compoziţia chimică a aerului considerat pur şi uscat
2.2.2. Impurităţi atmosferice
2.3. Structura fizică a atmosferei
2.4. Neomogenitatea orizontală a atmosferei
2.5. Să ne reamintim
2.6. Rezumat
2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

2.1. CARACTERISTICI GENERALE ALE ATMOSFEREI

Atmosfera este învelişul gazos care înconjoară planeta noastră. Ea se menţine ca un
manşon în jurul Pământului datorită forţei de atracţie a acestuia. Privită din spaţiul
extraterestru, atmosfera are înfăţişarea unei aureole şi o culoare caracteristică, albastru diafan.
Grosimea şi forma atmosferei sunt modificate temporar de „mareele” solare şi
lunare, precum şi de propriile oscilaţii termice (diurne şi anuale), care produc dilatări şi
contractări periodice ale oceanului aerian.
În accepţia actuală, modernă, unitar-funcţională a geosferelor, atmosfera, cu
constituenţii săi, cu procesele şi fenomenele sale - vremea şi clima - trebuie privită ca unul
dintre învelişurile geosferice cu funcţii multiple, de importanţă fundamentală.
Atmosfera terestră reprezintă componenta de bază a sistemului climatic, alături de
celelalte învelişuri geosferice: litosferă, hidrosferă, criosferă şi biosferă.
Astăzi nu mai pot fi ignorate cele trei roluri fundamentale ale atmosferei, rolurile de:
- frontieră planetară, (post de rezistenţă, avanpost) de protecţie împotriva
presiunilor extraterestre cu efecte letale asupra vieţii pe Pământ (radiaţii U.V., γ, X, nori de
plasmă, meteoriţi, etc);
- poartă de reglare a intrărilor şi ieşirilor de substanţă şi energie în procesele
de schimb dintre Pământ şi sistemul solar sau galactic;
 20

- selector ( filtru) sever faţă de cea ce trebuie lăsat să pătrundă către sol şi ceea
ce trebuie lăsat să “evadeze” în spaţiul extraterestru, prin cele trei rafinate “ferestre” ale sale:
fereastra termică, optică şi radio, cărora le datorăm menţinerea echilibrului termic, climatic al
planetei, posibilitatea comunicaţiilor radio la distanţe cosmice etc. (U.Î.nr.3)
În stare pură, aerul atmosferic este incolor, inodor şi insipid, motiv pentru care
devine sesizabil numai când se află în mişcare.
Din punct de vedere mecanic aerul atmosferic este elastic, expansibil şi compresibil,
putând să transmită compresiunea.
Deşi are o densitate foarte redusă, aerul atmosferic îşi exercită presiunea proprie şi
opune rezistenţă obiectelor care îl străbat, producând, prin frecare, încălzirea, incendierea şi
pulverizarea acestora (meteoriţi, sateliţi artificiali aflaţi în derivă, resturi ale rachetelor
purtătoare, etc).
2.2. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A ATMOSFEREI
2.2.1. Compoziţia chimică a aerului considerat pur şi uscat
Aerul atmosferic este un amestec mecanic de diferite gaze.
Din datele prezentate în tabelul nr. 1 rezultă că principalele gaze constituente în
atmosfera inferioară sunt azotul şi oxigenul care reprezintă împreună peste 99% din volumul
aerului uscat.
Compoziţia aerului atmosferic
Tab.1
Denumirea gazelor Procente de volum

Azotul (N2)
78.08
Oxigenul (O2)
20.95
Argonul (Ar)
0.93
Bioxidul de carbon (CO2)
0.03

Ozonul (O3)
Heliul (He)
Neonul (Ne)
0.01
Hidrogenul (H2)
Cryptonul (Cr)
Xenonul (Xe)

Aceste două gaze dominante, cu o prezenţă permanentă şi în proporţii aproape

constante în atmosferă (în mod natural), îndeplinesc, după cum se ştie, un rol important în
viaţa animalelor şi plantelor. Ipoteza despre originea biogenă a oxigenului afirmă că la fiecare
3000 de ani plantele reînnoiesc în întregime oxigenul liber din atmosferă, prin procesul de
fotosinteză.
Dacă proporţia de oxigen din atmosferă poate fi explicată prin continuitatea
procesului biologic care îl generează, prezenţa constantă şi dominantă a azotului se poate
 21

justifica prin însăşi natura sa, cât şi prin aportul procesului de descompunere a substanţelor
organice şi amoniacale. Format încă de la începuturile planetei noastre, azotul s-a menţinut în
această proporţie mare şi datorită inerţiei lui. Deşi, singur, el nu întreţine viaţa (însăşi
denumirea azotului precizează această carenţă: prefixul “a”= fără, “zoos”= viaţă.) şi nu poate
fi asimilat direct din aer decât de un număr restrâns de plante şi microorganisme din sol,
azotul atmosferic este indispensabil vieţii, ca şi oxigenul. El moderează acţiunea excesivă a
oxigenului în procesele de ardere şi asigură desfăşurarea normală a proceselor vitale. În lipsa
azotului, acţiunea excesivă a oxigenului ar deveni periculoasă (incendii). Oxizii azotului,
rezultaţi în urma descărcărilor electrice pot ajunge în sol odată cu precipitaţiile atmosferice,
îmbogăţind conţinutul de compuşi azotaţi din sol.
Celelalte gaze, cu concentraţie variabilă, care intră în compoziţia aerului atmosferic
reprezintă, împreună, mai puţin de 1 % din volumul aerului uscat. În ciuda acestei infime
reprezentări, unele din aceste gaze prezintă o mare importanţă. Astfel, bioxidul de carbon,
deşi reprezintă numai 0,03 % ca volum, are o mare importanţă meteorologică şi biologică.
Prin proprietatea sa selectivă naturală de a absorbi radiaţiile cu lungime de undă
mare, emise de suprafaţa terestră şi de atmosferă, bioxidul de carbon influenţează regimul
termic al suprafeţei Pământului şi al aerului, prin menţinerea căldurii în atmosfera inferioară,
slăbind astfel răcirea radiativă excesivă, nocturnă a Pământului ("efectul de seră" al CO2).
În funcţie de acţiunea tuturor factorilor generatori, consumatori şi regulatori amintiţi,
conţinutul de CO2 din atmosferă prezintă variaţii în timp şi spaţiu. Astfel, din cauza
consumului de către plante, el este mai mic ziua decât noaptea, mai mare iarna decât vara,
mai mare deasupra uscatului decât deasupra oceanelor. În centrele industriale, proporţia de
CO2 se poate ridica până la 0,07 % din volumul aerului uscat. Cel mai mult CO2 se găseşte în
jurul vulcanilor.
Ozonul, formă alotropică a oxigenului, reprezintă o parte infimă în compoziţia
atmosferei. El este răspândit în atmosferă până la înălţimea de circa 70 km (ozonosfera),
prezentând o concentraţie mai mare la altitudinea de 20-30Km. În condiţiile aerului rarefiat
din partea superioară a ozonosferei el ocupă un volum relativ însemnat. Cu toate acestea, dacă
întreaga cantitate de ozon din atmosferă ar fi adusă la temperatura de 0 0 C şi la presiunea de
760 mm Hg, grosimea totală a stratului de ozon s-ar reduce la numai 3 mm.
Ozonul se formează în atmosferă prin transformări ale moleculelor de oxigen sub
acţiunea radiaţiilor ultraviolete solare. Astfel, absorbind un foton, corespunzător unei anumite
lungimi de undă, molecula de oxigen se descompune conform reacţiei:
O2 + R (u.v.) > O' + O' (2.1)
R - reprezintă energia radiaţiei U.V. (fotonului de U.V.), care poate fi exprimată prin
produsul dintre constanta lui Planck (h) şi frecvenţa radiaţiei (), R = h, iar O' =
atomii de oxigen activaţi energetic.
Atomii de oxigen rezultaţi pe această cale, posedând un surplus de energie (din
absorbţia fotonului), fac posibilă o triplă ciocnire, în urma căreia rezultă:
O2 + O' + M → O3 + M' (2.2)
În această reacţie, M şi M` reprezintă molecula de azot sau a oricărui gaz din
atmosferă care recepţionează energia ce se degajă la formarea moleculei de ozon.
Paralel cu formarea ozonului are loc şi transformarea inversă a acestuia în oxigen
(fotodisocierea ozonului) care se produce sub acţiunea unui foton, astfel:
 22

O3 + h → O2 + O` (2.3)
în care : O` este atomul de oxigen activat energetic.
Din reacţiile ce au loc prin procesele reversibile de formare şi de disociere a
ozonului, prezentate mai sus, se degajă cantităţi importante de energie radiantă, energie care
explică încălzirea straturilor atmosferice în care aceste procese sunt mai intense (u.î. 2.3.).
Deşi conţinutul în ozon prezintă unele variaţii diurne, sezoniere şi regionale
însemnate, legate de unele fenomene dinamice din atmosferă totuşi, datorită proceselor
analizate mai sus, concentraţia sa medie rămâne, în mod normal, relativ constantă.
Cu toată concentraţia sa infimă, ozonul îndeplineşte un rol de mare însemnătate în
existenţa vieţii pe Pământ şi în energetica atmosferei. Ozonul absoarbe radiaţiile ultraviolete
ale Soarelui cu lungimea de undă mai mică decât 2900Å, care au efect nociv asupra
organismelor animale şi vegetale.
De stratul de ozon sunt strâns legate procese şi fenomene atmosferice din cele mai
importante: repartizarea verticală şi orizontală a temperaturii în stratosferă, distribuţia
presiunii, regimul curenţilor de altitudine, etc.
Meteorologia modernă, apreciind ozonul drept cel mai important constituent pentru
energetica atmosferei, acordă o mare atenţie studierii stratului de ozon, militând pentru
luarea celor mai ferme măsuri menite să stăvilească pericolul distrugerii stratului de ozon ca
efect al poluării industriale.
Restul gazelor care compun aerul atmosferic uscat (curat), găsindu-se în cantităţi
extrem de mici, nu prezintă un interes deosebit în meteorologie.
2.2.2. Impurităţi atmosferice
Pe lângă gazele menţionate, care intră în compoziţia aerului uscat “pur”, în
atmosferă se mai găsesc - în cantităţi variabile - şi alte gaze, diverşi compuşi chimici de
origine naturală sau industrială: vapori de apă, bioxidul de sulf, acidul sulfuric, hidrogenul
sulfurat, oxidul de carbon, hidrocarburi, numeroşi compuşi ai azotului - NO, N2O, N2O4,
N2O5, NH3, etc.
În compoziţia aerului atmosferic intră, în proporţii variabile, şi vaporii de apă. Aerul
este întotdeauna umed. Conţinutul mediu de vapori de apă în procente de volum, variază între
0,01 %, în regiunile continentale cele mai aride şi 5 %, în regiunile ecuatoriale maritime.
Vaporii de apă au un rol important în procesele radiativ-termice din aerul atmosferic,
exercitând o absorbţie selectivă asupra radiaţiei terestre cu lungimi de undă mari, participând
la transferul caloric în atmosferă şi reglementând astfel procesele de încălzire-răcire a aerului
atmosferic (u.î.nr.5).
Pe lângă impurităţile gazoase, aerul conţine şi impurităţi solide şi lichide, care
alcătuiesc aşa-numitul aerosol atmosferic. Printre acestea se numără praful (particule
minerale şi vegetale, nisipuri şi argile foarte fine), pulberile vulcanice, diferite
microorganisme, microcristale ale unor săruri marine, transportate în aer de picăturile de apă,
purtate de vânt şi evaporate etc. Acestor impurităţi care au, în majoritate, provenienţă naturală
li se adaugă şi alte suspensii solide, de origine artificială (industrială): cărbune nears, cenuşă,
ciment, praf metalurgic, coloranţi, fum de cărbune, oxizi (de Zn, Pb etc.), precum şi aerosoli
lichizi, acid sulfuric, mercur, acid fluorhidric, etc. Aceste impurităţi se găsesc în cantităţi
variabile, în funcţie de condiţiile locale şi anotimp, de mersul vremii etc.
 23

Aerul din apropierea solului conţine, în medie 8000-10000 particule microscopice de

acest fel la centimetrul cub, iar în mediul urban numărul lor se poate ridica la câteva sute de
mii într-un centimetru cub de aer.
Impurităţile atmosferice modifică transparenţa atmosferei şi vizibilitatea, iar unele
din ele, în special cele cu însuşiri higroscopice, îndeplinesc un rol important în procesul de
condensare a vaporilor din atmosferă (“nuclee de condensare”), precum şi în procesele de
încălzire şi răcire a aerului atmosferic.
Este de asemenea importantă prezenţa în atmosferă a impurităţilor radioactive.
Radioactivitatea naturală a atmosferei, în cea mai mare parte, provine din difuzia
radonului radioactiv (86 Rn 222) prin capilarele solului în atmosferă. O altă parte a izotopilor
radioactivi sunt ridicaţi de pe suprafaţa pământului sub formă de praf radioactiv cu conţinut
de uraniu, radiu, potasiu şi alţi izotopi naturali radioactivi.
Un alt “corp străin” al atmosferei terestre îl constituie particulele încărcate
(electric). Imprimând aerului un anumit grad de conductibilitate electrică, ionii din atmosfera
inferioară exercită, în funcţie de concentraţia şi mărimea lor, influenţe favorabile sau
nefavorabile asupra organismelor vii. De exemplu, un câmp electric slab poate produce un
efect nervos depresiv, pe când un câmp electric mai intens produce influenţe favorabile
asupra organismelor. Tot aşa, ionii negativi, de dimensiuni mai mici, exercită influenţe
reconfortante, pe când ionii pozitivi, de dimensiuni mari, au efecte nefavorabile, depresive
asupra organismului uman.
Impurităţile prezentate mai sus, considerate substanţe pe care aerul atmosferic le
conţine în mod natural şi cu a căror prezenţă organismele vii – animale şi vegetale – sunt
„obişnuite”, adaptate, nu intră în categoria poluanţilor decât atunci când concentraţia lor în
aerul atmosferic depăşeşte limitele naturale într-o asemenea măsură încât devin detectabile de
către ocupanţii mediului, exercitând efecte nocive asupra omului, asupra altor organisme vii
sau a mediului lor de viaţă.
Termenul de poluare a aerului presupune, aşadar, depăşirea compoziţiei-tip a
atmosferei, apreciată ca normală şi reglementată oficial de către toate statele. Sunt
considerate poluaţi şi acele substanţe chimice care în mod normal nu se găsesc în aerul
atmosferic, ele fiind adăugate abuziv prin procese poluante, având drept surse activităţi
umane (industrie, automobilism, încălzitul casnic etc).
Această modificare nesăbuită a compoziţiei chimice a atmosferei, numită generic
poluarea atmosferei, cu efectele de seră pe care le provoacă, reprezintă în prezent cel mai
mare pericol pentru echilibrul climatic natural, pericolul unui adevărat cataclism climatic.
În ceea ce priveşte compoziţia aerului în straturile superioare ale atmosferei,
cercetările efectuate cu ajutorul rachetelor şi sateliţilor meteorologici au stabilit că până la
înălţimea de 80-90 Km această compoziţie nu se deosebeşte de cea a aerului considerat curat
din apropierea scoarţei terestre. De la altitudinea de 90 Km în sus, se intensifică disocierea
oxigenului molecular sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi Röntgen, iar la 130 km proporţia
de oxigen molecular se reduce la aproximativ 25%. Fiind mult mai stabile, moleculele de azot
încep să se disocieze abia de la înălţimea de 220 km. Atât în cazul oxigenului, cât şi al
azotului, descreşterea concentraţiei lor cu înălţimea se produce exponenţial. Bioxidul de
carbon “dispare” deja de la altitudini mai mari de 20-30 km, iar vaporii de apă pot fi întâlniţi
foarte rar la înălţimi de peste 10 km. De la înălţimea de 500 km în sus, aerul este foarte
 24

rarefiat şi alcătuit mai mult din atomii cei mai uşori ai hidrogenului şi heliului, iar spre limita
superioară a atmosferei, la 2000-3000 km compoziţia atmosferei se apropie de compoziţia
“gazului” interplanetar (“plasma” interplanetară).

2.3. STRUCTURA FIZICĂ A ATMOSFEREI

Sub aspect fizic, structura atmosferei este apreciată după modul cum sunt distribuite
valorile principalilor parametri macroscopici care o caracterizează: temperatura, presiunea,
densitatea, umiditatea etc. Dacă aceste mărimi ar fi constante în timp şi spaţiu, atmosfera ar
putea fi considerată ca un mediu omogen. În realitate toţi aceşti parametri prezintă o mare
variabilitate spaţio-temporală, demonstrând că atmosfera este un mediu gazos neomogen.
Cea mai surprinzătoare variaţie altitudinală o înregistrează temperatura - element
considerat cel mai reprezentativ pentru a pune în evidenţă neomogenitatea spaţială a
atmosferei, structurarea ei, atât în plan vertical, cât şi în sens orizontal (de-a lungul suprafeţei
globului terestru). În decursul timpului s-au conceput mai multe modele privind structura
fizică a atmosferei, împărţirea ei în diverse straturi suprapuse, concentrice. Astfel o largă
răspândire a avut-o modelul structural care împărţea atmosfera în trei straturi suprapuse:
troposfera, stratosfera şi ionosfera.
În ultima perioadă, Organizaţia Meteorologică Mondială, pe baza noilor investigaţii
în altitudine cu mijloace tehnice moderne de cercetare (rachete, sateliţi, radiosonde, staţii
Radar etc) a elaborat un model unitar de structură a atmosferei, alcătuit din cinci straturi
distincte: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera, şi exosfera (fig.1).

Fig.1 Structura atmosferei

a. Troposfera este stratul cel mai de jos al atmosferei, a cărui înălţime variază cu
latitudinea şi cu anotimpul. În regiunile ecuatoriale, înălţimea troposferei se extinde până la
 25

18 km, iar în cele polare până la 6 km. Valoarea medie a înălţimii troposferei (11 km) se
întâlneşte mai frecvent în zona temperată .
Caracteristica principală a troposferei este descreşterea temperaturii cu înălţimea, şi
anume, în medie cu 0,6°C/100m. Descreşterea temperaturii cu înălţimea caracterizează în
general troposfera, deoarece se întâlnesc şi cazuri când temperatura rămâne constantă sau se
constată chiar o creştere a ei cu înălţimea (“inversiuni termice”).
Troposfera este stratul cel mai dens al atmosferei 0 = 1,293 kg/m3. În acest strat,
care reprezintă 1% din volumul total al atmosferei, sunt concentrate mai bine de trei sferturi
din întreaga ei masă.
Peste 90% din vaporii de apă existenţi în atmosferă se găsesc în stratul cel mai de jos
al troposferei, gros de 5km. Tot în troposfera inferioară plutesc şi impurităţile de natură
minerală şi vegetală care formează aerosolul atmosferic. Presiunea atmosferică scade cu
altitudinea foarte repede la început, apoi din ce în ce mai lent, atingând, la înălţimea de 5 km,
jumătate din valoarea pe care o are la nivelul mării, iar în partea superioară a troposferei, un
sfert din această valoare.
Ţinând cont că în troposferă este concentrată cea mai mare parte a masei
atmosferice, cea mai mare parte a vaporilor de apă şi a nucleelor de condensare, precum şi de
faptul că odată cu încălzirea sau răcirea suprafeţei terestre aici iau naştere cele mai
complicate mişcări ale aerului, se poate afirma că troposfera este sediul fenomenelor
meteorologice, al celor mai imprtante fenomene care definesc starea timpului. De fapt, chiar
denumirea troposferei provine din grecescul “tropos” care înseamnă “turbulent”, “agitat”.*
b. Stratosfera este stratul atmosferei cuprins între altitudinile de 11-32 km.
În decursul timpului s-au schimbat foarte mult concepţiile asupra structurii acestui
strat. Până nu demult era considerată ca o “zonă de calm” - de unde şi numele de stratosferă -
în care temperatura s-ar menţine constantă cu înălţimea, ceea ce împiedică formarea
curenţilor convectivi verticali.
Cercetări recente precizează că stratosfera îşi păstrează numai parţial, în partea sa
inferioară, caracteristicile de strat cu gradient termic nul (strat izoterm).
“Curenţii - jet”(“jet - stream”) care pot atinge viteze de peste 300 km/oră, provoacă
o puternică turbulenţă a aerului în această parte a învelişului gazos al Pământului.
Explicaţia menţinerii constante a temperaturii în partea de jos a stratosferei constă în
prezenţa în această regiune a unei concentraţii relativ omogene de ozon (cap. 2.2.1.).
În stratosferă, aerul este destul de rarefiat, la 20 km înălţime fiind de 15 ori mai puţin
dens decât la suprafaţa Pământului ( = 0,087 g/m3). În volumul său, care reprezintă sub 2%
din volumul total al atmosferei, este concentrată a cincea parte din masa învelişului gazos al
Pământului. Aşadar, primele două straturi ale atmosferei - troposfera şi stratosfera,
concentrează 3% din volumul total al atmosferei, respectiv 95%

*) Între troposferǎ şi stratul superior (stratosfera) se aflǎ un substrat de tranziţie numit tropopauzǎ
din întreaga masă a acesteia.
 26

În stratosferă se găsesc extrem de puţini vapori de apă însă cu toate acestea, în

părţile sale superioare, apar uneori nori sidefii, alcătuiţi din cristale de gheaţa care strălucesc
sub acţiunea razelor solare.
Formele de viaţă din atmosferă - planctonul atmosferic: spori, polen, bacterii,
infuzori şi alte microorganisme - se ridică în atmosferă până la înălţimea de 25 km, adică
până la înălţimea la care sunt protejate împotriva radiaţiilor ultraviolete, de către stratul de
ozon. Acest nivel din stratosferă constituie limita altitudinală superioară a biosferei.
Stratosfera se termină printr-un strat de tranziţie numit stratopauză.
c. Mezosfera este stratul atmosferic care se extinde aproximativ între 32-80 km
înălţime.
Aşa cum arată şi numele, este un strat intermediar, situat între zonele încă dense şi
cele destul de rarefiate ale atmosferei. Densitatea aerului în mezosferă este de o mie de ori
mai mică decât la suprafaţa Pământului. Încălzirea treptată a aerului, care începe încă de la
înălţimea de 25km (în stratosferă), se continuă şi aici, temepratura crescând uniform de la
-500 C, la 300C (datorită intensificării procesului de formare a ozonului, care la altitudinea de
25km prezintă concetraţia maximă) pentru ca, în partea superioară a mezosferei, între 60 şi 80
km temperatura să scadă continuu, atingând valoarea de - 730C.
d. Termosfera este acel strat atmosferic cuprins între altitudinile de 80 şi 500 km şi
în care temperatura creşte foarte mult în partea sa superioară până la circa 2000 0 C. În
legătură cu cauzele care determină această creştere considerabilă a temperaturii în termosferă
s-au emis diferite ipoteze, unele susţinând încălzirea prin absorbţia directă a radiaţilor solare
de către aer. Dintre acestea cea mai plauzibilă pare ipoteza care arată că straturile superioare
ale atmosferei, situate la peste 100 km înălţime sunt încălzite de electronii liberi care
interacţionează cu liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru şi nu prin absorbţia directă a
radiaţiilor solare de către aer (atât de rarefiat la aceste altitudini). Despre electronii liberi
existenţi în aceste zone se afirmă că ei nu sunt produse primare expulzate de Soare, ci sunt
generaţi printr-o interacţiune complexă a fluxurilor corpusculare primare emise de Soare şi a
acelor cosmice, cu câmpul magnetic terestru. La limita superioară a termosferei, 1 km 3 de aer
cântăreşte abia nouă grame, iar la 220 km presiunea aerului este de 1 miliard de ori mai mică
decât presiunea de la nivelul mării. Drumul liber molecular, care la suprafaţa Pământului este
mai mic decât a 10 miliarda parte dintr-un milimetru, are aici valori de ordinul kilometrilor şi
chiar al zecilor de kilometri. În termosfera inferioară se manifestă fenomenul caracteristic
întregii atmosfere superioare şi spaţiului interplanetar: încetarea propagării sunetului. Din
cauza rarefierii aerului, la înălţimea de 100 km, sunetul este foarte stins, iar la 170 km nu se
mai aude deloc.
e. Exosfera începe la circa 500 km şi se întinde până la limita superioară a
atmosferei. În regiunea de la 500 km până la 1000 km s-a constatat o scădere relativă a
temperaturii. Din această cauză, diferiţi autori dau acestei zone denumiri diferite, iar alţii o
includ în termosferă.
Spre partea superioară a exosferei, temperatura creşte, atingând 2000 - 3000 0C, iar
apoi scade, ajungând în spaţiul interplanetar la -1500C, "frigul cosmic". Despre densitatea
aerului în această zonă se cunoaşte că la înălţimea de 720 km, un km3 de aer cântăreşte 0,12
grame. În acest mediu atmosferic rarefiat se produc - în urma puternicei acţiuni a radiaţiei
solare- ionizări destul de intense.
 27

Înălţimea atmosferei. Stabilirea înălţimii atmosferei este o problemă dificilă,

datorită rarefierii treptate a aerului cu înălţimea. Ceea ce se cunoaşte sigur este faptul că
atmosfera nu are o limită clar exprimată, că ea trece treptat în “gazul” interplanetar. Pentru
determinarea limitei superioare a atmosferei s-au încercat diferite căi. Astfel, luându-se în
considerare înălţimea până la care prezenţa atmosferei este confirmată de diferite fenomene
care au loc în ea, ar urma ca limita superioară a atmosferei să coincidă cu înălţimea maximă
până la care se pot produce aurorele polare (1000 - 1200 km). Pe baza unor raţionamente
fizice şi calcule teoretice s-a ajuns la concluzia că atmosfera se întinde până la înălţimea de
2000 - 3000 km.
Se desprinde că, în comparaţie cu extinderea sa “orizontală”, atmosfera are totuşi o
mică întindere verticală şi de aceea şi procesele din atmosferă au o întindere mai redusă în
înălţime decât în suprafaţă.

2.4. NEOMOGENITATEA ORIZONTALĂ A ATMOSFEREI

Din cele prezentate mai sus s-a putut constata că atmosfera este un mediu neomogen
pe verticală. Cercetând distribuţia valorilor aceloraşi parametri care definesc starea fizică a
atmosferei la un moment dat, de-a lungul suprafeţei Pământului, se poate observa cu uşurinţă
că atmosfera nu este omogenă nici pe “orizontală”. Din cauza variaţiei fluxului de radiaţii
primite de la Soare, a neomogenităţii fizice a diferitelor suprafeţe care recepţionează aceste
radiaţii şi a încălzirii lor inegale, se creează contrastele termice, barice, higrometrice etc, şi
între aerul situat deasupra acestor regiuni şi cel de deasupra regiunilor învecinate, contraste
care se extind şi pe verticală, până spre limita troposferei sau chiar mai sus.
Acele porţiuni întinse, relativ omogene şi individualizate ale atmosferei inferioare,
caracterizate prin valori mai mult sau mai puţin constante ale temperaturii, umezelii şi
vizibilităţii pe orizontală, se numesc mase de aer.
În funcţie de originea lor geografică, masele de aer poartă diferite denumiri, ca:
mase de aer arctice, respectiv antarctice, polare, tropicale şi ecuatoriale. Fiecare din acestea
poate fi de natură maritimă (oceanică) sau continentală, în funcţie de natura suprafeţelor
subiacente.
După proprietăţile termice, în raport cu temperatura aerului pe care în deplasarea lor
reuşesc să-l înlocuiască, masele de aer se mai pot numi mase de aer cald sau mase de aer
rece. În zona de contact dintre două mase de aer se produc fenomene ale vremii caracterizate
prin schimbări rapide ale valorilor elementelor meteorologice. Aceste zone de interacţiune
dintre masele de aer, se numesc fronturi atmosferice (fig. 2). După modul în care se
 28

Fig.2. Schema simplificatǎ a frontului atmosferic

formează, după direcţia de înaintare şi după efectul lor asupra vremii, ele pot fi de diferite
tipuri: fronturi calde, reci şi mixte (u.î.nr.8) . Separarea atmosferei inferioare în mase de aer
şi zone frontale, în care se dezvoltă sisteme noroase caracteristice şi cad precipitaţii,
determină o structurǎ complexă a troposferei şi o mare complexitate a fenomenelor
meteorologice.

2.5. SĂ NE REAMINTIM
 Atmosfera, învelişul gazos al Pământului şi rolul său multiplu de:
 „sediu” şi mediu în care se produc procesele şi fenomenele pe care le
studiază Meteorologia
 scut protector al vieţii pe Pământ, impotriva radiaţiilor cu efect nociv
asupra organismelor vii, vegetale şi animale;
 „resursă” de elemente indispensabile vieţii terestre (O2, pentru
respiraţie şi procesele de combustie, CO2 pentru fotosinteză etc)
 Caracteristicile generale ale atmosferei terestre (fizice, exprimate prin
parametrii de stare: temperatura, presiunea, umiditatea etc, chimice şi
mecanice: mişcările aerului)
 Gazele componente ale aerului considerat pur şi uscat, originea şi rolul lor
meteorologic şi biologic;
 Gazele cu „efect de seră”;
 Stratul de ozon şi rolul său multiplu în atmosferă şi pentru viaţa terestră;
 „Impurităţile” atmosferice naturale; aerosolul atmosferic;
 Problema poluării atmosferei;
 Structura fizică (termică) a atmosferei, caracteristicile principale ale
straturilor componente ale acesteia;
 Înălţimea atmosferei;
 29

 Neomogenitatea „orizontală” a atmosferei imprimată de masele de aer şi

fronturile atmosferice.

2.6. REZUMAT
Într-o prezentare sumară, problemele tratate în această unitate de învăţare pot fi
rezumate astfel:
 atmosfera este învelişul gazos care se menţine în jurul Pamântului datorită forţei
gravitaţionale;
 privită din spaţiul extraterestru ea apare ca o aureolă de culoare caracteristică, albastru
diafan („planeta albastră”);
 deşi nu are o grosime prea mare în raport cu dimensiunea ei „orizontală” şi în pofida
unei densităţi relativ reduse, atmosfera terestră exaercită o presiune importantă asupra
suprafeţei terestre, opune rezistenţă faţă de obiectele care o străbat, producând, prin
frecare, încălzirea, incendierea şi, în final, pulverizarea acestora (meteoriţi, sateliţi
aflaţi în derivă, resturi ale rachetelor purtătoare etc)
 din punct de vedere chimic, aerul atmosferic pur este incolor, insipid şi inodor; din
punct de vedere mecanic este elastic, expansibil şi compresibil, putând să transmită
compresiunea;
 faţă de organismele vii, vegetale şi animale, învelişul gazos numit atmosferă
îndeplineşte funcţii de importanţă fundamentală:
 ca scut protector impotriva radiaţiilor solare şi cosmice (γ, X şi UV), cu efecte
nocive asupra vieţii terestre;
 ca „sursă” naturală de importanţă fundamentală pentru unele procese biologice
esenţiale pentru viaţa pe Pământ (respiraţie, fotosinteză etc), prin furnizarea
„materiilor prime” necesare desfăşurării acestora (O2, CO2 etc)
 în atmosfera reală, aerul atmosferic nu este niciodată pur şi uscat (ca în tabelul nr.1);
el conţine în permanenţă, în mod natural, diverse impurităţi (gazoase, lichide, solide),
particule încărcate electric, substanţe radioactive etc. Existenţa acestor impurităţi, într-
o anumită cantitate (obişnuită) nepericuloasă pentru organismele vii, nu este
considerată poluantă. Aceste substanţe devin poluante, atunci când depăşesc anumite
limite cantitative, dăunătoare, stabilite prin reglementări oficiale;
 din punct de vedere fizic, atmosfera este structurată pe verticală, în cinci straturi:
troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera şi exosfera (pe baza variaţiei
temperaturii cu altitudinea – criteriu adoptat de OMM);
 între cele cinci straturi atmosferice sunt diferenţe foarte importante, şi după alte
criterii (presiune, umiditate, concentraţie variabilă a unor constituenţi chimici, starea
electrică, densitate etc);
 30

 atmosfera terestră nu este omogenă nici în plan „orizontal” (de-alungul suprafeţei

terestre) ea este fragmentată, compartimentată, prin existenţa unor regiuni întinse,
numite mase de aer, formate în anumite regiuni geografice (polare, arctice şi
antarctice, tropicale, ecuatoriale), în condiţii specifice ale câmpului presiunii (forme
barice mai mult sau mai puţin staţionare, cicloni, anticicloni). Din regiunile de
formare, aceste mase de aer se deplasează în alte regiuni ale globului, antrenate în
sistemul circulaţiei generale a atmosferei, transportând cu ele însuşirile termice,
higrometrice, vizibilitate etc, căpătate în regiunile de origine, şi producănd
schimbarea vremii în regiunile în care se deplasează. Când două mase de aer diferite
intră în contact direct, între ele se produc anumite fenomene meteorologice, pe o zonă
de interferenţă, de interacţiune, numite fronturi atmosferice, diferenţiate şi ele în
funcţie de natura celor două mase de aer intrate în contact.

2.7. ÎNTREBǍRI TEST PENTRU EVALUAREA CUNOȘTINȚELOR

1. Ce este atmosfera?
2. Care sunt funcţiile (rolurile) atmosferei, importanţa lor din punct de vedere
meteorologic şi biologic?
3. Care sunt caracteristicile generale ale atmosferei (fizice, chimice, mecanice)?
4. Care sunt principalele gaze componente ale aerului considerat pur şi uscat?
5. Care este rolul dioxidului de carbon şi al vaporilor de apă d.p.d.v. meteorologic şi
biologic?
6. Ce ştiţi despre ozonul atmosferic?
7. Care sunt gazele poluante, cu „efect de seră”?
8. Care sunt impurităţile existente în mod natural în atmosferă?
9. Cum definiţi poluarea atmosferică?
10. Cum este structurată atmosfera terestră după criteriul termic (OMM)?
11. Care sunt principalele caracteristici fizico-chimice ale troposferei?
12. Cum definiţi „neomogenitatea orizontală” a atmosferei?
 31

Unitatea de învăţare nr.3

ENERGIA RADIANTǍ SOLARǍ – FACTOR CLIMATOGEN

INTRODUCERE
Prin razele sale, Soarele revarsă în spaţiul înconjurător cantităţi enorme de energie,
sub forma radiaţiei electromagnetice, din care însă Pământul nu interceptează, din cauza
depărtării sale, decât a doua miliarda parte, adică 3,7 x 10 24cal. într-un an. Aceasta este însă
suficientă pentru a face din Soare sursa energetică primară a proceselor geofizice şi biologice
de pe planeta noastră. De altfel, cvasitotalitatea resurselor de energie de pe Pământ: cărbunii,
lemnul, petrolul, gazele naturale, energia eoliană, energia hidraulică etc., cu excepţia energiei
nucleare, îşi datorează existenţa, tot energiei primite de la Soare.

COMPETENŢE
 Prin studierea acestei unităţi de învăţare, viitorii absolvenţi vor reuşi să-şi
explice şi să reţină aspecte importante privind factorul climatogen primordial – radiaţia
solară.
 Cunoştinţele asimilate din această U.I. vor sta la baza explicării majorităţii
proceselor fizice şi fenomenelor ce vor fi tratate în următoarele părţi ale cursului de faţă.
 Aşa cum energia radiantă solară stă la baza producerii cvasitotalităţii
fenomenelor geofizice şi biologice de pe planeta noastră, tot aşa, cunoştinţele conţinute în
această U.I. fundamentează aproape întreaga problematică a diviziunilor următoare ale
cursului.

CUPRINS
3.1. Soarele – sursă de radiaţii. Activitatea solară
3.2. Noţiuni de actinometrie. Mărimi radiante. Legile radiaţiei.
3.3 Compoziţia spectrală a atmosferei la limita superioară a atmosferei
3.4. Influenţa atmosferei asupra radiaţiilor solare
3.5. Fluxuri de energie radiantă şi procese radiative în atmosferă şi la sol
3.5.1. Radiaţia solară directă
3.5.2. Radiaţia difuză
3.5.3. Reflexia radiaţiei. Albedoul.
 32

3.5.4. Radiaţia terestră şi radiaţia atmosferică.

3.5.5. Radiaţia efectivă (netă)
3.5.6. Bilanţul radiativ la suprafeţa terestră.
3.5.7. Particularităţi ale regimului radiativ al pădurii

3.1. SOARELE – SURSĂ DE RADIAŢII. ACTIVITATEA SOLARĂ

Fizica modernă, explicând procesele care au loc în Soare, arată că energia solară se
produce în cursul reacţiilor de fuziune nucleară prin care hidrogenul se transformă în heliu. În
interiorul Soarelui, la temperatura de 20.000.0000K, învelişurile electronice ale atomilor se
despart de nuclee, amestecul acestora cu electronii liberi alcătuind astfel o plasmă. Nucleele
atomice dezgolite de electroni şi în primul rând cele de hidrogen (care se află în cantitatea cea
mai mare), datorită temperaturii foarte ridicate se deplasează cu viteze uriaşe. Aceasta
înlătură respingerea electrică dintre nuclee şi face posibilă fuziunea nucleară şi apariţia
nucleelor de heliu. Procesul de fuziune este însoţit de pierderi de masă a nucleelor şi de
degajare a unei mari cantităţi de energie. În acest proces, patru nuclee de hidrogen (protoni)
cu masa de 4,0330 u.a.m. fuzionează, formând un nucleu de heliu cu masa de 4,0038 u.a.m.
Diferenţa de 0,029 u.a.m., reprezentând 7,2 ‰ din masa iniţială, se converteşte în energie.
Prin cunoscuta formulă a lui Einstein: W = m c 2 se poate stabili bilanţul energetic al acestei
reacţii de fuziune. Calculat pentru 1 kilogram de substanţă iniţială, deficitul de masă este de
7,2 grame care, conform formulei lui Einstein, corespunde unei cantităţi de energie de  200
milioane kWh, deci o cantitate colosală de energie.
În accepţia astrofizicienilor, Soarele este un corp gazos, incandescent, de formă
sferică (partea vizibilă cu ochiul liber), făcând parte din clasa stelelor galbene. Prin observaţii
spectrale s-a stabilit că în compoziţia chimică a Soarelui intră, în proporţie net -
predominantă, hidrogenul (77,3 %) şi heliul (21,4 %), restul de 1,3 % fiind alcătuit din
oxigen, carbon, siliciu, magneziu, nichel, sulf, fier, calciu şi aluminiu.
Soarele nu este un corp omogen, el este format dintr-o parte interioară, invizibilă, şi
una exterioară, vizibilă. Partea interioară este alcătuită din trei straturi:
- miezul central, aflat la temperatura de 20 milioane de grade K, reprezentând
“reactorul nuclear”, unde au loc reacţiile de fuziune termonucleară prin care se produc
cantităţi enorme de energie (1, fig.3);
- stratul radiativ, suprapus miezului central, prin care energia din centrul
Soarelui se propagă spre straturile superioare, prin radiaţie (2, fig.3);
- stratul convectiv, în care energia solară este propagată prin curenţi de
convecţie (3,fig.3).
 33

Fig.3. Structura Soarelui

Partea superioară a Soarelui numită “atmosfera solară” este formată, la rândul ei, tot
din trei straturi suprapuse: fotosfera, cromosfera şi coroana solară:
- fotosfera este stratul vizibil sub forma discului solar luminos care, având la bază
temperatura de 70000 K şi la suprafaţă temperatura de 58000 K, emite spectrul continuu al
radiaţiei electromagnetice solare;
- cromosfera este stratul mijlociu al “atmosferei solare”, vizibil cu ochiul liber
numai în timpul eclipselor totale de Soare;
- coroana solară este stratul exterior al Soarelui, constituit din plasmă solară
rarefiată vizibilă numai la eclipsele solare ca o aureolă argintie cu o strălucire de un milion de
ori mai slabă decât a fotosferei. Ea are o formă variabilă, în funcţie de intensificarea sau
slăbirea “activităţii solare”. Coroana solară emite în spaţiul interplanetar un flux neîncetat de
radiaţii corpusculare numite “vânt solar”.
Activitatea solară
Totalitatea proceselor care au loc în diferitele învelişuri ale Soarelui poartă denumirea
de activitate solară. Ele sunt puse în evidenţă de însuşi faptul că suprafţa observabilă a
Soarelui nu este omogenă. Cele mai importante manifestări ale activităţii solare:
1. Petele solare – sunt regiuni întinse ale suprafeţei fotosferei solare care par mai
întunecate decât restul fondului fotosferei. Prezenţa petelor solare indică existenţa
unui centru activ în acea regiune a Soarelui, constând din nişte vârtejuri imense, prin
care plasma termică din părţile mai profunde este aruncată spre exteriorul fotosferei,
răcindu-se adiabatic. Din această cauză, temperatura petelor este cu aproximativ
1500˚K mai mică decât restul fondului fotosferei. Drept consecință, petele solare
radiază o energie mai mică decât restul fondului fotosferei şi de aceea, prin contrast,
par mai întunecate.
2. Faculele – regiuni în jurul petelor, ceva mai strălucitoare decât fondul fotosferei.
3. Protuberanţele – au aspectul unor flăcări uriaşe, care ţâşnesc din Soare, ridicându-se
la înălţimi de sute de mii de kilometri. Ele sunt formate din gaze puternic ionizate.
4. Erupţiile cromosferice – sunt străluciri în jurul faculelor cu durata de o oră, emisii
puternice de radiaţii ultraviolete şi corpusculare.
Faculele şi protuberanţele se produc în general împreună cu petele solare, dar
uneori apar şi în alte regiuni ale Soarelui, lipsite de pete.
 34

Toate acestea indică mari perturbaţii în Soare, adevărate furtuni solare, care
cuprind regiuni întinse ale „atmosferei solare”. Aceste perturbaţii se produc cu o
periodicitate de 11 ani. În primii 4 ½ ani are loc o creştere progresivă a numărului de
pete solare, când se produce un maxim, apoi o slăbire treptată care durează 6 ½ ani,
când se înregistrează un minim. În trei perioade undecenale (33 ani) maximul petelor
solare este mai pronunţat, iar la circa 100 de ani se produce un maxim mai puternic,
secular. Aceste cicluri s-au putut constata şi în grosimea inelelor anuale ale unor
arbori seculari.
3.2. NOŢIUNI DE ACTINOMETRIE. MĂRIMI RADIANTE. LEGILE RADIAŢIEI.
Mărimi radiante. Orice corp care are temperatura mai mare de zero absolut este
capabil să emită din energia calorică de care dispune, prin radiaţie. Radiaţia produsă în urma
încălzirii corpurilor se numeşte radiaţie termică.
Soarele este o puternică sursă de radiaţie. El emite o mare varietate de radiaţii, dar
cea mai mare parte a emisiei sale o constituie radiaţia termică, de natură electromagnetică.
Pământul şi atmosfera sa emit, de asemenea, radiaţii termice.
Cunoaşterea proceselor radiative şi în special a celor privitoare la schimbul de
energie dintre suprafaţa Pământului şi atmosferă prezintă o mare importanţă în meteorologie.
În studiul radiaţiilor se utilizează diferite mărimi, numite mărimi radiante.
Astfel, cantitatea de energie radiată de unitatea de suprafaţă a unui corp în unitatea
de timp se numeşte radianţă sau putere de emisie. În meteorologie se întrebuinţează,
convenţional, noţiunea de intensitate a radiaţiei, definită prin cantitatea de energie,
exprimată în calorii, primită sau cedată, în unitatea de timp, de unitatea de suprafaţă.
Noţiunea de intensitate se poate referi la totalitatea radiaţiilor, deci la emisia totală, sau numai
la radiaţii de anumite lungimi de undă (radiaţii omogene sau monocromatice). Dacă suprafaţa
unui corp primeşte o cantitate de energie radiantă, de o anumită lungime de undă I  atunci o
parte din această energie Ia este absorbită, altă parte Ir este reflectată, iar o altă parte Ip trece
prin corp. Desigur că:

Primul termen al acestei sume, reprezentând raportul dintre radiaţia absorbită şi cea
totală, incidentă, se numeşte putere de absorbţie a corpului, al doilea termen se numeşte
putere de reflexie, iar al treilea putere de transmisie sau transparenţă.
Dacă notăm:

I a I r I p
 A ;  R ;  P (3.3)
I I I

Vom avea:
 35

A  + R + P  = 1 (3.4)

Aceste mărimi, numite coeficienţi (de absorbţie, de reflexie şi de transmisie), sunt

adimensionale; ele variază, după cum se vede din (3.4) de la zero la unu şi depind, în general,
de lungimea de undă a radiaţiei. De exemplu, cuarţul absoarbe razele infraroşii însă este
transparent pentru radiaţiile vizibile şi ultraviolete, iar sticla obişnuită este transparentă numai
pentru radiaţiile luminoase, în timp ce pentru radiaţiile ultraviolete şi infraroşii este opacă.
Această proprietate a corpurilor se numeşte selectivitate (de absorbţie, de reflexie, de
transmisie). Selectivitatea de absorbţie este deosebit de evidentă la gaze (ozon, CO 2, vapori
de apă, oxigen), fiecare dintre acestea având un anumit spectru de absorbţie.
Un corp care absoarbe toată energia radiantă incidentă se numeşte corp negru. În
cazul acesta A = 1 şi R = P = 0.
Corpul care reflectă integral radiaţia incidentă (R = 1 şi A = P = 0) se numeşte
corp reflectător sau alb, iar un corp care permite trecerea tuturor radiaţiilor primite (P = 1 şi
A = R = 0) se numeşte absolut transparent.
Corpurile din natură nu au asemenea proprietăţi absolute însă ele se pot încadra, cu o
oarecare aproximaţie, într-una din categoriile de mai sus. De exemplu: negrul de fum se
apropie foarte mult de aşa-numitul corp negru (A  = 0,95), iar negrul de platină se apropie şi
mai mult.
Legile radiaţiei termice
Legile radiaţiei termice au o largă aplicabilitatea în studierea proceselor şi
fenomenelor meteorologice. Deoarece acestea se cunosc din fizică, în cele ce urmează se
prezintă numai unele elemente de bază cu privire la princpalele legi ale radiaţiei, ca noţiuni
strict necesare în aprofundarea cunoştinţelor de meteorologie.
Legea lui Kirchhoff se referă la raportul dintre puterea de emisie şi puterea de
absorbţie a unui corp, stabilind că în condiţiile echilibrului termodinamic raportul dintre
puterea de emisie a unui corp (Eλ) şi puterea lui de absorbţie (Aλ) nu depinde de proprietăţile
fizice ale corpului şi este egal cu o funcţie universală (I) ce depinde numai de temperatura de
echilibru (T) şi de lungimea de undă a radiaţiei (λ), adică:

E
 I ( , T ) (3.5)
A
Deoarece pentru corpul absolut negru Aλ = 1, rezultă că funcţia universală
I (λ, T) = Eλ, T adică este egală cu intensitatea radiaţiei emisă de corpul negru în aceleaşi
condiţii.
Potrivit legii lui Kirchhoff:
– puterea de absorbţie a unui corp, pentru o lungime de undă dată, este egală cu
puterea de emisie a corpului negru; cu alte cuvinte, un corp care absoarbe bine va radia, de
asemenea, bine;
– la aceeaşi temperatură, spectrul de emisie al unui corp este identic cu spectrul
său de absorbţie, deci corpurile absorb numai acele radiaţii pe care le şi pot emite.
 36

Legea Ştefan - Boltzmann stabileşte că puterea emisivă totală a corpului negru este
proporţională cu temperatura sa absolută, la puterea a patra:
E = σ T4 (3.6)
în care: σ este constanta lui Boltzmann.
Legea lui Wien, numită şi legea deplasării, se referă la modul cum variază cu
temperatura puterea emisivă (intensitatea) pentru fiecare radiaţie: produsul dintre lungimea de
undă a radiaţiei şi temperatura absolută a unui corp este un număr constant:
λT = const. (3.7)

Aplicând această lege radiaţiei (λm) căreia îi corespunde o emisie maximă:

λm T = const. = 2.987µ · grd. (3.8)

Constatăm că lungimea de undă corespunzătoare puterii maxime de emisie a

corpului negru este invers proporţională cu temperatura sa absolută. Formula (3.8) permite
aflarea temperaturii corpului radiant, dacă se cunoaşte lungimea de undă cu puterea emisivă
maximă, precum şi lungimea de undă corespunzătoare energiei radiante maxime, dacă se
cunoaşte temperatura suprafeţei care emite energie radiantă. Totodată legea lui Wien conduce
la unele concluzii importante din punct de vedere practic. Presupunem că un corp negru, aflat
la temeperatura T1 emite un spectru continuu; notăm cu λ 1 o lungme de undă oarecare din
acest spectru. Dacă ridicăm la T2 temperatura corpului respectiv, atunci lungimea de undă
considerată va deveni λ2. Confrom legii lui Wien, se poate scrie:

λ1 T1 = λ2 T2 (3.9)

Deoarece T2 > T1, urmează că λ2 < λ1; deci, când creşte temperatura corpului, spectrul său se
deplasează către lungimile de undă mai mici.
 37

Fig.3a Distribuţia energiei în spectrul corpului negru în funcţie de temperatură.

Aşadar, cu cât temperatura unui corp este mai ridicată, cu atât radiaţiile pe care le
emite vor avea o lungime de undă mai scurtă, şi invers. Schimbarea temperaturii corpului
atrage după sine schimbarea energiei maxime din spectrul său de emisie, precum şi
modificarea poziţiei maximului (fig.3a). Astfel, când temperatura creşte, poziţia acestui
maxim se deplasează către lungimile de undă mici şi curba devine din ce în ce mai ascuţită.
De o parte şi de alta a acestei lungimi de undă, puterea de emisie scade, mai lent spre
lungimile de undă mari şi mai brusc spre cele mici.
În figura 3a se vede că la temperaturi joase, maximul puterii de emisie se află în zona
lungimilor de undă mai mari, iar corpul emite, de obicei, radiaţii invizibile (infraroşii). Acest
aspect şi forma curbelor din figura de mai sus aminteşte faptul cǎ un corp încălzit începe cu
roşu şi se deplasează treptat spre violet, odată cu creşterea temperaturii.
M a x P l a n c k, pornind de la ipoteza fundamentală a caracterului cuantic al
procesului de radiaţie, a dat o explicare teoretiă a legii distribuţiei spectrale a energiei.
Planck a introdus în fizică ideea de discontinuitate, extinzând această idee şi asupra noţiunii
de energie. Premisa de bază de la care porneşte Planck este aceea că atât emisia, cât şi
absorbţia de energie radiantă pot să aibă loc numai sub formă de cuante. Energia radiantă
emisă sau absorbită de un corp este formată totdeauna dintr-un număr întreg de cuante de
energie. Cuanta elementară a radiaţiei roşii nu este egală cu cuanta elementară a celei violete.
Mărimea cuantei elementare (ε) pentru radiaţia omogenă, de o anumită lungme de undă (λ),
este dată de formula:

hc
 (3.10)

 38

în care:

h = constanta lui Planck

c = viteza luminii în vid
Din această formulă rezultă că energia cuantei elementare este cu atât mai mare, cu
cât radiaţiile au lungime de undă mai mică.

3.3. COMPOZIŢIA SPECTRALĂ A ATMOSFEREI LA LIMITA SUPERIOARĂ A

ATMOSFEREI
Soarele emite, aşa cum s-a mai arătat, o mare varietate de radiaţii. Pe lângă radiaţia
termică, de natură electromagnetică, Soarele emite şi radiaţii corpusculare. Radiaţia
corpusculară este formată din ioni, protoni, electroni şi neutroni de mari energii. În perioada
erupţiilor solare puternice, Soarele emite şi radiaţii de foarte mari energii, apropiate de
energia aşa-numitelor radiaţii cosmice, exploziile solare fiind capabile să accelereze
particulele încărcate până la energii caracteristice radiaţiilor cosmice primare, despre care se
credea, până nu demult, că vin în totalitate din cosmos. Radiaţiile corpusculare sunt reţinute,
în cea mai mare parte, în atmosferă, la înălţimi de peste 100 km, îndeplinind un rol esenţial în
producerea unor fenomene caracteristice atmosferei superioare (aurorele polare).
Radiaţiile corpusculare şi cosmice solare care ajung la nivelul atmosferei superioare,
fiind în cantităţi reduse, transportă, comparativ cu radiaţia termică, o cantitate mică de
energie şi prezintă, deci, mai puţină importanţă. De aceea, în cele ce urmează ne vom referi
numai la radiaţia termică, de natură electromagnetică a Soarelui.
Spectrul solar extraterestru este alcătuit dintr-o diversitate de radiaţii cu lungimi de
undă diferite, de la radiaţiile  cu lungimi de undă de ordinul miimilor de Å, sau şi mai scurte,
şi până la unde de câţiva cm, sau metrice cum sunt cele herţiene. Multitudinea acestor radiaţii
se grupează, în funcţie de lungimea lor de undă şi de alte proprietăţi fundamentale, în diferite
domenii care poartă denumiri caracteristice, aşa cum se arată în tabelul 2.
Din aceste domenii ale spectrului solar, cele mai importante sunt:
- radiaţiile ultraviolete, invizibile care au o acţiune chimică pronunţată;
- radiaţiile vizibile care cuprind cele şapte culori şi, în amestec, dau lumina albă;
- radiaţiile infraroşii, invizibile, care se remarcă printr-un efect caloric deosebit.
Dată fiind importanţa primordială a acestor domenii ale spectrului electromagnetic
solar asupra proceselor geofizice şi biologice, în mod obişnuit, noţiunea de radiaţie solară se
referă numai la aceste feluri de radiaţii.
Spectrul solar extraterestru
Tabel nr. 2
Denumirea domeniului Lungimea de undă (aceste limite nu sunt nete,
deseori ele se suprapun)
Radiaţiile cosmice 0,0001 Å
Razele  0,001 Å - 1 Å
Razele Röentgen 0,01 Å - 10 Å
Radiaţiile ultraviolete 100 Å - 3600 Å
Radiaţiile vizibile 3600 - 7600 Å
Radiaţiile infraroşii 7600 A - 0,1 mm
Undele radar şi radio > 0,1 mm
 39

Din punct de vedere energetic, diferitele radiaţii care alcătuiesc spectrul solar se
deosebesc între ele. Fiecare componentă a spectrului transportă cu sine o anumită cantitate de
energie. In spectrul solar extraterestru, maximul de energie revine radiaţiei cu lungimea de
undă de 4700 Å, respectiv razelor albastre. Din întreaga cantitate de energie a radiaţiei solare,
jumătate se propagă prin domeniul vizibil, 43 % prin infraroşu şi 7 % prin ultraviolet. Iată
deci că deşi, aşa cum s-a arătat, energia cuantei elementare a radiaţiilor ultraviolete este mai
mare, cantitatea totală de energie transmisă prin aceste radiaţii este totuşi foarte mică,
deoarece numărul de astfel de cuante emise de Soare şi care ajung în atmosfera superioară în
unitatea de timp este mai mic decât cel corespunzător domeniului vizibil şi infraroşu.
În ceea ce priveşte intensitatea radiaţiei solare la limita superioară a atmosferei, se
consideră că ea rămâne neschimbată, în toate punctele. Din acest motiv, valoarea sa,
exprimată în calorii, a primit denumirea de constantă solară. Conform definiţiei generale a
intensităţii radiaţiei, formulată mai înainte, prin constanta solară se înţelege cantitatea de
energie, exprimată în calorii, primită de la Soare, în timp de un minut, pe o suprafaţă de 1
cm2, aşezată perpendicular pe direcţia razelor, la limita superioară a atmosferei. Prin
măsurători s-a stabilit că pentru distanţa medie dintre Pământ şi Soare constanta solară are
valoarea medie precizată mai jos:
I0 = 1,94 cal/cm2 . min (3.11)

3.4. INFLUENŢA ATMOSFEREI ASUPRA RADIAŢIILOR SOLARE

În drumul ei prin atmosferă, radiaţia solară suferă modificări importante care
afectează, atât compoziţia spectrală, cât şi intensitatea sa. Aceste modificări sunt provocate de
două procese fundamentale: absorbţia şi difuzia radiaţiilor solare de către aerul atmosferic.
Absorbţia este produsă în special de gazele cu un conţinut variabil şi mai puţin
abundent: ozonul, vaporii de apă şi bioxidul de carbon. Absorbţia energiei radiante de către
constituenţii atmosferei are caracter selectiv. Astfel, ozonul şi oxigenul posedă o
considerabilă capacitate de absorbţie în câteva domenii ale spectrului, însă principalele benzi
de absorbţie sunt situate în ultraviolet şi vizibil. Împreună cu oxigenul din atmosfera
superioară, ozonul produce - prin absorbţia exercitată - limitarea spectrului solar, la nivelul
ozonosferei, la lungimea de undă de 0,29 m şi contribuie la încălzirea straturilor de aer
respective. Bioxidul de carbon produce o absorbţie puternică în domeniul infraroşu. Din
benzile sale de absorbţie, cea mai importantă este situată între 12,4 m şi 17,1 m, unde se
află energia maximă a radiaţiei termice emisă de suprafaţa terestrǎ. Vaporii de apă au un
spectru de absorbţie complex, situat în domeniul infraroşu şi cel vizibil. Benzile cele mai
importante sunt situate în infraroşu. Ei absorb intens radiaţiile infraroşii emise de suprafaţa
terestră. Benzile vaporilor de apă şi cele de CO2 limitează spectrul solar ajuns la sol către 15
m, iar energia radiantă absorbită, transformată în energie calorică, participă la încălzirea
aerului. Se ştie însă că atmosfera permite totuşi şi pătrunderea unor radiaţii din categoria
“undelor radio” până la suprafaţa Pământului, această „fereastră” prezentând importanţă în
radioastronomie.
Se apreciază că slăbirea totală (extincţia) cauzată de absorbţia exercitată de
constituenţii atmosferei poate reprezenta 10 - 16% din valoarea radiaţiei de la limita
 40

superioară a atmosferei. Evident că această energie este insuficientă pentru a explica procesul
de încălzire a atmosferei.
Difuzia radiaţiei solare în atmosferă este un proces fizic de o deosebită importanţă.
Aerul atmosferic reprezintă un mediu optic neomogen (tulbure) şi de aceea este capabil să
difuzeze radiaţia solară. Difuzia radiaţiei solare este produsă atât de moleculele de aer, cât şi
de către particulele mai mari (picături de apă, cristale de gheaţă, praf etc.) însă în mod cu
totul diferit. În primul caz, fenomenul se numeşte difuzie moleculară, iar în cel de-al doilea,
difuzie pe particule. Difuzia moleculară decurge conform legii lui Rayleigh - Jeans, care
stabileşte că în domeniul radiaţiilor vizibile coeficientul de extincţie prin difuzie (K d) este
invers proporţional cu puterea a patra a lungimii de undă a radiaţiei incidente, depinzând de
starea fizică a mediului difuzant şi având o valoare dată de relaţia:

32 3 ( n  1)
Kd  x (3.12)
3 4
N
în care:
Kd - coeficientul de extincţie prin difuzie;
 - lungimea de undă a radiaţiei respective;
n - indicele de refracţie al mediului difuzant;
N - numărul de molecule dintr-un cm 3 de aer considerat la presiunea normală
şi la temperatura de 00 C (numărul lui Loschmidt = 2,7 . 1019 molecule/cm3).
În temeiul legii lui Rayleigh-Jeans, radiaţiile cu lungimea de undă mai scurtă
din domeniul vizibil al spectrului sunt difuzate în atmosferă mult mai intens decât radiaţiile
cu lungime de undă mare. Aceasta explică culoarea albastră, caracteristică cerului senin şi
când aerul este mai curat (după ploi şi ninsori), în care predomină difuzia produsă de
moleculele de aer. În asemenea situaţii, razele albastre şi violet sunt difuzate mai puternic
decât cele roşii şi galbene şi de aceea aerul apare colorat în albastru intens, caracteristic. Când
atmosfera este bogată în impurităţi cu dimensiuni mai mari decât lungimea de undă a
radiaţiilor, paralel cu difuzia moleculară, prin difracţie, se produce şi difuzia de către aceste
particule, prin reflexie. În cazul acestor particule mari, fenomenul nu mai urmează legea lui
Rayleigh - Jeans, radiaţiile fiind difuzate aproape în aceeaşi măsură, indiferent de lungimea
de undă. Prin suprapunerea radiaţiilor difuzate, cerul va apărea de culoare albicioasă. Aşa se
explică şi culoarea (aparentă) a norilor. Tot din cauza aceasta, în timpul zilei, cerul pare mai
albastru la zenit decât la orizont. În schimb, culoarea portocalie - roşie a cerului la apusul şi
răsăritul Soarelui este un fenomen mai complex. Ea se datorează atât fenomenului de difuzie,
cât şi celui de absorbţie a radiaţiilor solare de către atmosferă. Dimineaţa şi seara radiaţiile
solare străbat un drum mai lung prin atmosferă, pe parcursul căruia, majoritatea undelor
scurte sunt absorbite, iar undele lungi având o putere mai mare de pătrundere prin aerul impur
ajung să fie difuzate mai intens de particulele cu diametrul mai mare din atmosfera joasă,
imprimând cerului culoarea caracteristică pentru aceste perioade ale zilei. Aşadar, culoarea
cerului poate oferi indicaţii importante privitoare la natura, dimensiunile şi densitatea
particulelor din aer şi chiar asupra evoluţiei viitoare a vremii.
Dacă nu ar fi atmosfera, deci, lipsind procesul de difuziune a radiaţiilor luminoase
solare, “cerul” ar apărea negru, iar Soarele, ca un glob incandescent, cu contur clar.
 41

Importanţa procesului de difuzie constă însă şi în aceea că el contribuie, alături de

fenomenul de absorbţie, la extincţia radiaţiei solare. În urma difuziei moleculare, radiaţia
solară suferă o slăbire de 9% din valoarea ei la limita superioară a atmosferei.
Aşadar, prin procesele de absorbţie şi difuzie, radiaţia solară suferă, la trecerea ei
prin atmosfera terestră, o diminuare (extincţie) de circa 25 %.
Slăbirea intensităţii radiaţiei solare, la trecerea prin atmosferă, depinde în mare
măsură de grosimea stratului de aer străbătut, deci de masa atmosferică parcursă de raze. La
rândul său, drumul străbătut de razele Soarelui prin atmosferă depinde de înălţimea Soarelui
deasupra orizontului. În fig.4 se vede că atunci când Soarele se află la zenit, razele sale
străbat drumul cel mai scurt prin atmosferă. S-a convenit, ca masa coloanei verticale de aer,
cu secţiunea de 1 cm2, să fie luată drept unitate de masă atmosferică (m = 1). Aceasta
înseamnă că pe măsura coborârii Soarelui spre orizont, masa m devine din ce în ce mai mare.
Atunci când Soarele se află la orizont, masa coloanei de aer străbătută de razele sale este de
34.5 ori mai mare decât masa coloanei verticale. Mai trebuie remarcat faptul că la valorile
mici ale înălţimii Soarelui, masa atmosferei creşte repede odată cu micşorarea înălţimii
Soarelui, pe când la înălţimi mari ale acestuia, creşterea masei este mult mai înceată. Aceasta
influenţează, după cum se va vedea, foarte mult forma curbei mersului diurn al radiaţiei
solare şi, implicit, mersul elementelor meteorologice.

Fig.4 Raportul dintre poziţia Soarelui şi masa atmosferică străbătute de razele solare
Valoarea coeficienţilor de transparenţă variază cu lungimea de undă. Odată cu
creşterea lungimii de undă, A scade iar P creşte. Aceasta explică de ce radiaţiile galbene -
roşii din spectrul vizibil şi cele infraroşii au o putere de pătrundere mai mare prin atmosfera
impură (cu praf, ceaţă, nori etc.), fapt care prezintă importanţă practică în folosirea
semafoarelor, farurilor de ceaţă, fotografiei în infraroşu etc.
 42

Fig.5 Compoziţia spectrală a radiaţiilor solare la diferite poziţii ale Soarelui (a)
Distribuţia energiei în spectrul solar extraterestru (curba E) şi la diferite înălţimi ale soarelui (b)

Se confirmă deci ideea că, la trecerea prin atmosferă, radiaţia solară îşi modifică nu
numai intensitatea, ci şi compoziţia spectrală, calitatea ei. După cum se arată în fig.5,b, în
funcţie de înălţimea Soarelui deasupra orizontului, spectrul solar prezintă o distribuţie
caracteristică a energiei, diferită de cea a spectrului extraterestru (curba superioară). În fig.5,a
se vede că atunci când Soarele se află la zenit, 50% din radiaţia solară se propagă prin
domeniul infraroşu, 46% prin domeniul vizibil şi numai 4% prin ultraviolet. La înălţimea
Soarelui de 300 revin, respectiv: 53%, 44% şi 3% iar când Soarele se află la orizont, radiaţia
ultravioletă lipseşte total, întregul flux fiind compus numai din radiaţii infraroşii (72%) şi
vizibile (28%).
Aşadar, atmosfera influenţeazǎ cel mai mult radiaţiile cu unde scurte şi este mai
transparentǎ pentru radiaţiile mai lungi. Fig.5b ilustreazǎ şi faptul cǎ, prin existenţa sa,
atmosfera deplaseazǎ maximul de radiaţie din spectru în direcţia undelor mai lungi - roşii,
galbene - iar aceastǎ influenţǎ este cu atât mai mare cu cât înǎlţimea Soarelui este mai micǎ.

3.5. FLUXURI DE ENERGIE RADIANTĂ ŞI PROCESE CALORICE ÎN

ATMOSFERĂ ŞI LA SOL

3.5.1. Radiaţia solară directă

Din cele analizate mai sus rezultă că radiaţia solară, trecând prin atmosferă, este
numai parţial absorbită şi difuzată astfel încât cea mai mare parte ajunge direct la sol,
purtând numele de radiaţie solară directă.
Radiaţia solară directă constituie sursa energetică principală pentru suprafaţa
terestră. În compoziţia sa spectrală intră, desigur, toate acele radiaţii din spectrul solar,
(vizibile, ultraviolete şi infraroşii) care nu au fost reţinute în atmosferă (cu lungimi de undă
mai mari de 0,29m şi mai mici de15m).
În consideraţiile făcute până acum cu privire la acţiunea factorilor care determină
intensitatea radiaţiei solare pe suprafaţa terestră, exprimările cantitative s-au referit la
intensitatea acestei radiaţii pe unitatea de suprafaţă dispusă normal pe direcţia razelor solare.
 43

Incidenţa normală a radiaţiei solare se realizează însă numai în unele cazuri pe suprafaţa
Pământului. De aceea, unghiul de incidenţă sub care cad razele pe suprafaţa terestră are un rol
important în determinarea intensităţii radiaţiei solare directe pe unitatea de suprafaţă.
Acelaşi fascicul de raze încălzeşte mai puţin o suprafaţă atunci când ele cad oblic. În
poziţie normală, fasciculul încălzeşte o suprafaţă egală cu secţiunea sa.
Pe măsura creşterii oblicităţii (fig.6), fasciculul se risipeşte pe o suprafaţă care depăşeşte din
ce în ce mai mult secţiunea sa şi de aceea încălzirea este din ce în ce mai slabă.

Fig.6 Distribuţia razelor solare pe suprafaţa Pământului în funcţie de poziţia Soarelui

Cunoscând intensitatea radiaţiei solare directe pe unitatea de suprafaţă aşezată

perpendicular pe direcţia razelor I, se poate stabili o relaţie între aceasta şi intensitatea
radiaţiei pe unitatea de suprafaţa orizontală I’.

I’ = I cos z (3.13)

Prin urmare, intensitatea radiaţiei solare pe o suprafaţă orizontală este

proporţională cu cosinusul unghiului de incidenţa al razelor solare. Aceasta este legea lui
Lambert numită şi legea cosinusului sau a oblicităţii.
Dacă în loc de unghiul de incidenţă folosim unghiul de înălţime a Soarelui, h o - vom
avea:
I’ = I sin ho (3.14)

Precizăm că legătura dintre I şi I’ este condiţionată de un factor pur geometric,

factorul sin h0 reprezentând variaţia suprafeţei pe care se răspândeşte acelaşi fascicul de raze.
Din cele arătate mai sus se desprinde rolul deosebit de important al poziţiei Soarelui
deasupra orizontului, consecinţǎ a mişcărilor de rotaţie şi de revoluţie ale Pământului. Aceste
modificări ale poziţiei Soarelui deasupra orizontului care pun în acţiune legea extincţiei şi a
oblicităţii, provoacă - aşa cum s-a arătat - schimbări în desfăşurarea fenomenelor de difuzie şi
absorbţie a radiaţiei în atmosferă şi a distribuţiei acesteia pe suprafaţa terestră, cu consecinţe
directe asupra intensităţii, cât şi asupra compoziţiei spectrale a radiaţiei solare.
Acţiunea corelată a factorilor care modifică intensitatea radiaţiei solare determină
mersul diurn şi anual al intensităţii radiaţiei solare directe pe suprafaţa Pământului
 44

Mersul diurn al intensităţii radiaţiei solare directe se studiază cu ajutorul valorilor

orare (absolute sau medii) exprimate în cal./cm 2.min. Într-o zi senină, intensitatea radiaţiei
solare prezintă un mers caracterizat printr-o curbă de tip clopot (Gaus). Ea începe cu răsăritul
Soarelui, creşte odată cu ridicarea (aparentă) a acestuia deasupra orizontului, atinge valoarea
maximă la amiază şi scade apoi până la apus, când se anulează total. Valoarea maximului de
la amiază este mai mare vara decât iarna şi descreşte cu latitudinea, deoarece în timpul verii
şi la latitudini mici, masa atmosferică străbătută de raze este mai mică.
Creşterea conţinutului de impurităţi atmosferice, reducând transparenţa atmosferei,
determină scăderea intensităţii radiaţiei solare directe pe suprafaţa terestrǎ.
Din cauza aceasta, chiar în zilele senine, curba de variaţie a intensităţii radiaţiei
solare directe prezintă uneori, vara, în timpul amiezei, când turbulenţa este maximă, o
stagnare sau o scădere, iar în zilele cu cerul parţial acoperit de nori, un mers cu totul
neregulat.
Mersul anual al intensităţii radiaţiei directe se studiază prin intermediul valorilor
maxime de la amiază sau folosind valorile medii lunare. El este determinat de variaţiile
periodice ale înălţimii Soarelui, precum şi de transparenţa atmosferei. Drept urmare, mersul
anual prezintă un maximum în luna iunie şi un minimum în decembrie, când Soarele are cea
mai mică înălţime deasupra orizontului.
Un alt factor care influenţează radiaţia solară directă este nebulozitatea. Norii
inferiori cei mai groşi şi compacţi anulează integral fluxul radiaţiei directe. Norii situaţi la
înălţimi mai mari şi mai puţin denşi sunt parţial transparenţi pentru radiaţia directă - la
înălţimi mari ale Soarelui - însă devin opaci la înălţimi mai mici ale acestuia.
Intensitatea radiaţiei solare directe variază şi cu altitudinea; ea creşte cu altitudinea
deoarece, paralel cu aceasta, scade masa atmosferică şi creşte transparenţa aerului.
Odată cu creşterea altitudinii, densitatea atmosferei scade, fenomenele de absorbţie
şi de difuzie sunt mai slabe şi, drept consecinţă, intensitatea radiaţiei solare directe creşte.
Astfel, pe munţi, la altitudini mai mari de 2000 m, valoarea maximă a intensităţii
radiaţiei pe suprafaţa dispusă normal pe raze poate ajunge la 1.50 – 1.55 cal/cm2. min.
3.5.2. Radiaţia difuză
Pe lângă radiaţia solară directă, suprafaţa Pământului primeşte în cursul zilei încă o
cantitate de energie radiantă în urma procesului de difuzie a radiaţiei solare de către
atmosferă; aceasta se numeşte radiaţie difuză.
Distribuţia energiei în spectrul radiaţiei difuze se deosebeşte de cea a radiaţiei solare
directe. Radiaţia difuzată de cerul senin este mai bogată în radiaţii cu undă scurtă şi maximul
de energie se situează în domeniul undelor mai scurte (0.425m – 0.450m) decât în spectrul
radiaţiei directe.
Intensitatea radiaţiei difuze se exprimă tot în cal/cm 2 . min., iar mersul său diurn şi
cel anual depind de o serie de factori ca: înălţimea Soarelui, transparenţa aerului, altitudinea
etc. Astfel, pe timp senin, după răsăritul Soarelui, creşterea intensităţii radiaţiei directe,
favorizând o difuziune din ce în ce mai intensă, provoacă o creştere corespunzătoare a
radiaţiei difuze şi înregistrarea unor valori maxime la amiază. La înălţimi mici ale Soarelui, în
funcţie şi de transparenţa atmosferei, radiaţia difuză are valori comparabile cu cele ale
radiaţiei directe, apoi pe măsura ridicării Soarelui, creşterea radiaţiei difuze rămâne în urma
creşterii intensităţii radiaţiei directe. Maximul de la amiază al intensităţii radiaţiei difuze
 45

poate prezenta vara, pe timp senin, la latitudini mijlocii, până la 25% din valoarea maximă
corespunzătoare a intensităţii radiaţiei directe (Fig.7).
Nebulozitatea exercită o mare influenţă asupra radiaţiei difuze. Într-o zi cu cerul
noros radiaţia difuză este mai intensă decât într-o zi senină (fig.7). Norii care conţin cele mai
multe particule difuzante (norii mijlocii) pot mări intensitatea radiaţiei difuze de 3-4 ori faţă
de valoarea acesteia pe timp senin. De fapt, când Soarele este ecranat de nori, radiaţia solară
ajunge la suprafaţa Pământului exclusiv sub forma radiaţiei difuze. Numai norii denşi,
deosebit de groşi, cum sunt cei de furtună, pot reduce intensitatea radiaţiei difuze, datorită
absorbţiei puternice a radiaţiei solare (şi a celei difuze, implicit).
Transparenţa aerului atmosferic influenţează intensitatea radiaţiei difuze în sensul
că, odată cu creşterea transparenţei, intensitatea radiaţiei difuze scade. Aceasta scade, de
asemenea, cu altitudinea, deoarece se micşorează grosimea stratului care difuzează, iar
transparenţa aerului creşte. În prezenţa norilor însă, în stratul atmosferic de sub nori,
intensitatea radiaţiei difuze creşte cu altitudinea.

Fig.7 Variaţia diurnă a intensităţii radiaţiei difuze pe timp senin şi pe timp noros.

Regimul radiaţiei difuze prezintă variaţii latitudinale. Astfel, dacă în zilele

noroase, în regiunile umede ecuatoriale, maximul radiaţiei difuze poate avea valori de până la
aproximativ 0,6 cal/cm2.min., în regiunile polare, intensitatea radiaţiei difuze se ridică până la
1 cal/cm2.min. Aceasta se datorează nebulozităţii mari, grosimii reduse a stratului de nori care
difuzează bine radiaţia solară, precum şi difuziei repetate de către nori a radiaţiei reflectate de
stratul de zăpadă sau de gheaţă.
Dacă notăm cu S radiaţia solară directă, cu D radiaţia difuză şi cu z unghiul de
incidenţa al razelor Soarelui, atunci unitatea de suprafaţa orizontală va primi, prin cele două
fluxuri de radiaţii, o cantitate de energie:
Ig = S cos z + D (3.15)
Ig se numeşte radiaţia totală sau globală şi reprezintă o mărime fizică importantă în
meteorologie. Valoarea sa depinde de valorile parţiale ale celor două fluxuri de radiaţii, fiind
deci supusă unor variaţii determinate de înălţimea Soarelui, de nebulozitate şi alţi factori care
au fost deja examinaţi.

3.5.3. Reflexia radiaţiei. Albedoul.

Radiaţia directă ajunsă la suprafaţa Pământului este numai parţial absorbită, o parte
fiind reflectată. În climatologie, raportul procentual dintre radiaţia reflectată şi cea incidentă
se numeşte albedo.
 46

Ir
A 100 (3.16)
Ig
unde:
A = albedoul (reflectanţa totală)
Ir = radiaţia reflectată
Ig = radiaţia globală (totală) incidentă

Datele prezentate în tabelul 3 ilustrează marea variabilitate a însuşirii reflectante a

suprafeţelor naturale, valorile albedoului fiind răspândite pe o gamă largă, cuprinsă între 5 şi
85%. Cea mai mare capacitate de reflexie o are zăpada proaspătă pe vreme geroasă şi la
înălţimi mici ale Soarelui. Zăpada învechită, tasându-se şi incorporând diverse impurităţi
(pulberi), îşi măreşte capacitatea de absorbţie a radiaţiei, reducându-şi în felul acesta puterea
de reflexie. Valori destul de mari ale albedoului mai prezintă nisipul uscat, de culoare
deschisă (35-40 %), precum şi frunzele teiului argintiu (60%).
În ceea ce priveşte albedoul solurilor, se observă că el variază între limite relativ
înguste şi depinde îndeosebi de culoarea şi umiditatea solului. Solurile de culoare deschisă
reflectă mai mult decât cele de culoare închisă. Tot aşa, solurile umede, fiind şi mai închise la
culoare, reflectă mai puţin decât cele uscate.
Albedoul covorului vegetal depinde de speciile componente şi de anotimp, respectiv
de culoarea şi starea fenologică a frunzişului. De exemplu, pădurile de răşinoase reflectă mai
puţin (10-15 %) decât cele de foioase (15-25 %); iarba uscată la soare reflectă, de asemenea,
mai puţin decât cea verde. La culturile agricole, albedoul creşte treptat vara, pe măsura
maturizării plantelor, iar la pădurile de foioase este mai mare primăvara (frunze fragede, de
nuanţă verde - deschis) şi toamna, când se produce îngălbenirea frunzelor, precum şi iarna,
când în lipsa frunzelor reflexia este mărită de stratul de zăpadă din pădure.
Albedoul suprafeţelor acvatice este, în general, mai mic decât al solurilor, având
valori cuprinse între 6 şi 7% vara şi intre 12 şi 15% iarna. El creşte însă foarte mult la
poziţiile joase ale Soarelui.
Albedoul atât de diferit al unor suprafeţe naturale evidenţiază importanţa acestuia ca
element al bilanţului radiaţiei, precum şi rolul activ al suprafeţei subiacente ca factor

Albedoul diferitelor suprafeţe naturale

Tab.3
Felul suprafeţei A%
Soluri mobilizate umede 5 - 14
Soluri mobilizate uscate 12 - 20
Argilă, loes, marne umede 14 - 18
Argilă uscată 22 - 24
Nisip de culoare deschisă 35 - 40
Fâneţe, pajişti alpine 17 - 21
Culturi de graminee în diferite faze fenologice
10 - 25
 47

Păduri de foioase, vara 15 - 25

Păduri de răşinoase 10 - 15
Zăpadă proaspătă, în vreme geroasă 80 - 85
Zăpadă veche, în curs de topire 35 - 50
Iarbă uscată 19
Iarbă verde 26
Frunze galbene, toamna 33 - 48
Frunzele teiului argintiu 60

climatogen. Acest rol este pus puternic în evidenţa în formarea climei unor regiuni cum sunt,
de exemplu, cele polare: albedoul mare al zăpezii asigură menţinerea calotei polare de gheaţă,
deşi suma anuală a radiaţiei solare incidente este suficientă - în aceste regiuni - pentru a putea
topi zăpada căzută anual.
Prin calcul s-a stabilit că albedoul general al Pământului, ca planetă, este de
aproximativ 40 %.
3.5.4. Radiaţia terestră şi radiaţia atmosferică.
În urma absorbţiei radiaţiei directe şi difuze, suprafaţa Pământului se încălzeşte şi
devine capabilă să emită energie radiantă, corespunzătoare temperaturii sale.
Conform legii Stefan - Boltzmann, intensitatea radiaţiei corpului negru poate avea,
la temperaturi comparabile cu cele ale suprafeţei solului, următoarele valori:
t0 C .......................... - 30 -20 -10 0 10 20 30 50 70
2
I (cal/cm .min.)......... 0,28 0,33 0,40 0,45 0,52 0,60 0,69 0,89 1,13

Din datele de mai sus se vede că intensitatea radiaţiei creşte repede faţa de creşterea
temperaturii, astfel încât, la temperaturile mai mari, posibile la sol vara, ea poate avea valori
comparabile cu cele ale intensităţii radiaţiei solare directe pe suprafaţa orizontală. Suprafaţa
Pământului nu întruneşte însă proprietăţile radiative ale corpului negru şi de aceea, pentru
această suprafaţa, legea Stefan - Boltzmann se exprimă sub forma:

Et = k  T4 (3.20)
unde:
Et = radiaţia terestră;
 = constanta lui Boltzmann;
T = temperatura absolută a corpului respectiv;
k = coeficientul relativ de radiaţie.
Factorul de proporţionalitate k, numit coeficient relativ de radiaţie, poate avea,
pentru diferite suprafeţe naturale, valori cuprinse între 0,85 şi 0,99. O mare capacitate de
radiaţie (k = 0,99) o posedă, pentru undele lungi, zăpada proaspătă care poate fi socotită,
practic, un radiator absolut, capabil să se răcească foarte puternic, la suprafaţă, prin radiaţia
proprie. O mare capacitate radiativa posedă, de asemenea, stratul ierbaceu verde (k = 0,98) şi
turba umedă (tab.4).
Capacitatea relativă de radiaţie a diferitelor suprafeţe naturale
Tab.4
Felul suprafeţei Coeficientul relativ de radiaţie k
Zăpadă 0,99
 48

Covorul ierbaceu verde 0,98

Turba umedă 0,98
Acele arborilor răşinoşi 0,87
Apa 0,96
Nisipul 0,89

Radiaţia emisă de suprafaţa Pământului se numeşte radiaţie terestră.

În conformitate cu legea lui Wien, radiaţia emisă de un corp având temperatura
Pământului va fi de unde lungi ( > 3m), adică va fi situată exclusiv în domeniul infraroşu,
iar energia maximă va reveni lungimii de undă de circa 10m. Variaţiile destul de însemnate
ale temperaturii suprafeţei Pământului atrag după ele schimbări ale compoziţiei spectrale şi
ale intensităţii radiaţiei terestre.
În funcţie de variaţiile temperaturii, lungimea de undă a radiaţiei terestre poate varia
între 3 şi 100m, iar intensitatea radiaţiei prezintă un mers caracteristic diurn şi anual.
În timpul zilei şi vara, creşterea intensităţii radiaţiei directe şi difuze provoacă
ridicarea temperaturii suprafeţei Pământului, iar aceasta determină creşterea intensităţii
radiaţiei terestre. Aşadar, suprafaţa terestră radiază mai intens ziua şi vara, decât noaptea şi
iarna.
Străbătând atmosfera, radiaţia terestră este absorbită în mare măsură de vaporii de
apă şi de CO2 din aer.
Prin absorbţia radiaţiilor infraroşii emise de suprafaţa Pământului şi prin alte procese
(absorbţia parţială a radiaţiei solare), aerul atmosferic se încălzeşte, atribuindu-şi, conform
legii lui Kirchhoff, capacitatea de a emite radiaţii (radiaţia atmosferică).
Corespunzător temperaturii atmosferei, aceste radiaţii vor fi tot de lungime mare de
undă, ca şi radiaţia terestră. Curba spectrală a radiaţiei atmosferice prezintă însă o bandă de
discontinuitate între lungimile de undă de 8 - 13m, care corespunde tocmai maximului de
energie din spectrul radiaţiei terestre. În această gamă de lungimi de undă atmosfera nu emite
radiaţii, deoarece nici nu absoarbe (legea lui Kirchhoff). Pentru aceste lungimi de undă din
spectrul radiaţiei terestre, atmosfera este aproape perfect transparentă. De aceea, energia
emisă de suprafaţa Pământului pe lungimile de undă amintite străbat atmosfera şi se propagă
în spaţiul cosmic (“fereastra termică” a atmosferei).
Atmosfera radiază în toate direcţiile, atât spre spaţiul cosmic, cât şi spre Pământ.
Radiaţia care se îndreaptă spre Pământ, fiind opusă radiaţiei terestre, se mai numeşte
contraradiaţia atmosferei.
3.5.5. Radiaţia efectivă (netă)
Diferenţa dintre radiaţia terestră (Et) şi radiaţia atmosferei (Ea) se numeşte radiaţie
efectivă (netă).

Ee = Et - Ea (cal/cm2.min.) (3.17)

Admiţând că Pământul s-ar comporta din punct de vedere radiativ ca un corp negru, la
temperatura medie de 150C suprafaţa sa ar pierde prin radiaţie 0.57cal.cm-2min-1. Deoarece
contraradiaţia atmosferei este evaluată, în medie, la 0.42 cal. cm -2.min-1, rezultă că pierderea
reală de căldură de către suprafaţa terestră este de numai 0.15 cal. cm -2.min-1. Obişnuit
 49

valoarea radiaţiei efective variază între 0.10 şi 0.30 cal. cm -2.min-1 . Se remarcă deci
importanţa contraradiaţiei atmosferei pentru regimul termic al suprafeţei Pământului.
Mărimea radiaţiei efective depinde deci, indirect de temperatura suprafeţei terestre şi
de temperatura şi umezeala aerului. Astfel, cu cât aerul este mai rece şi mai uscat cu atât
radiaţia atmosferei este mai mică şi cu cât solul este mai cald, respectiv radiaţia terestră mai
mare, cu atât şi radiaţia efectivă va fi mai mare. Asemenea situaţii se realizează în nopţile
senine, când cedarea de energie prin radiaţia terestră nu poate fi compensată de radiaţia
atmosferei şi, în consecinţă, radiaţia efectivă va reprezenta o pierdere de căldură pentru
suprafaţa terestră care, bineînţeles, se va răci. Răcirea nocturnă a suprafeţei solului în urma
radiaţiei terestre se poate apropia de 00C şi în deşerturile subtropicale (aer uscat, cer senin).
Norii şi ceaţa exercită o mare influenţă asupra radiaţiei efective, datorită capacităţii de
absorbţie a elementelor componente (picături fine de apă). În condiţiile cerului acoperit de
nori, radiaţia atmosferei poate egala şi chiar depăşi radiaţia terestră. De aceea, în nopţile
noroase, cu radiaţia efectivă egală cu zero, suprafaţa terestră nu se răceşte, iar când radiaţia
atmosferei depăşeşte radiaţia terestră se poate produce chiar încălzirea vremii (când înnorarea
se produce în nopţile geroase).
Datorită caracterului permanent al radiaţiei atmosferei şi considerând valoarea sa
medie de 0.42 cal. cm-2.min-1 , atunci, în 24 de ore, unitatea de suprafaţa terestră primeşte de
la atmosferă o cantitate de energie egală cu cea primită prin radiaţia solară directă, de aceeaşi
suprafaţa, într-o zi senină de vară, la latitudinile noastre. Aceste consideraţii ilustrează rolul
protector pe care îl exercită atmosfera în menţinerea temperaturii suprafeţei terestre.
Prin modul cum acţionează asupra radiaţiei solare directe pe care o lasă să treacă
spre Pământ şi asupra radiaţiei terestre (de lungime de undă mare) pe care o reţine şi o
retrimite spre sol, atmosfera îndeplineşte un rol de seră evident, asemănător cu cel îndeplinit
de acoperişul de sticlă al serelor. Acesta permite pătrunderea radiaţiilor solare în interiorul
serei unde sunt absorbite de „solul” respectiv şi transformate în energie calorică. Încălzindu-
se, solul serei va emite radiţii termice de lungimi de undă mari, corespunzătoare temperaturii
sale. Aceste radiaţii (energia radiantă) nu pot să treacă prin acoperişul de sticlă al serei, care
este un corp opac în raport cu radiaţiile de lungimi de undă mari, din domeniul infraroşu.
Acumulându-se, în interiorul serei, această energie calorică va determina încălzirea tot mai
intensă a interiorului serei. Aşadar, aceeaşi sticlă a serei care este transparentă pentru aproape
întreg spectrul energetic al radiaţiei solare incidente (asemănător aerului atmosferic), este
aproape opacă faţă de radiaţiile cu lungimi de undă mari emise în interiorul serei, păstrând
această căldură în interior ca şi atmosfera care recepţionează şi acumulează căldura emisă de
suprafaţa Pâmântului, sub forma „radiaţiei termice”.
Fără “efectul de seră” al învelişului atmosferic, temperatura medie la suprafaţa
Pământului ar fi cu 380 C mai coborâtă, ar avea deci valoarea de - 230 C în loc de 150 C.
3.5.6. Bilanţul radiativ la suprafaţa terestră.
Cunoscându-se principalele procese radiative care au loc între Soare, Pământ şi
atmosferă, se poate stabili bilanţul radiativ al atmosferei, precum şi al sistemului
Pământ - atmosferă.
Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre (Bt) este diferenţa dintre radiaţia termică
primită şi cea cedată de suprafaţa terestră, într-un interval de timp. Radiaţia primită de
suprafaţa terestră este compusă din radiaţia solară directă (S), radiaţia difuză (D) şi radiaţia
 50

atmosferei (Ea), iar partea cedată este alcătuită din radiaţia reflectată de suprafaţa Pământului
(R), şi cea radiată de această suprafaţă (E t). Aşadar, bilanţul radiativ (Bt) va fi dat de
următoarea ecuaţie:
Bt = (S + D + Ea ) - (R + Et) (3.18)
Pe timp noros, radiaţia solară directă este nulă şi bilanţul devine:
Bt = ( D + Ea ) - (R + Et) (3.19)
Indicând cantitatea de energie radiantă de care dispune unitatea de suprafaţă activă
într-un interval oarecare de timp (zi, lună, anotimp, an etc), bilanţul radiativ prezintă o mare
importanţa practică şi teoretică. El este un factor climatogen primordial.
Din cele arătate mai înainte cu privire la dependenţa fiecărui element component al
bilanţului radiativ de numeroşi factori, se pot desprinde şi unele concluzii în legătură cu
variabilitatea bilanţului radiativ. În afară de înălţimea Soarelui deasupra orizontului, de care
depinde mărimea radiaţiei directe şi a celei difuze, valoarea bilanţului radiativ este
influenţată, în special, de natura suprafeţei terestre, de durata zilei şi a nopţii, de opacitatea
atmosferei, umezeala aerului, nebulozitate etc. În funcţie de aceşti factori, bilanţul radiativ
poate avea valori pozitive sau negative. De obicei, el este pozitiv ziua şi negativ noaptea. În
timpul zilei când afluxul total de radiaţie depăşeşte totalul pierderilor radiative, bilanţul va fi
desigur pozitiv, iar noaptea negativ. Bilanţul radiativ trece prin valoarea zero înainte de
apusul Soarelui şi devine pozitiv dimineaţa, după răsăritul Soarelui. Spre deosebire de zilele
senine, în zilele noroase, bilanţul radiativ are un mers neregulat, iar valoarea zero se
înregistrează dimineaţa şi seara la înălţimi mai mici ale Soarelui. Când nori izolaţi acoperă
discul solar, iar restul bolţii cereşti vizibile nu este acoperit de nori, bilanţul radiativ poate
deveni negativ la înălţimi mari ale Soarelui, mai ales în munţi.
3.5.7. Particularităţi ale regimului radiativ al pădurii
Pentru procesele radiative, ecosistemele de pădure creează o suprafaţă subiacentă
activă deosebită esenţial, ca funcţiuni, extindere şi configuraţie de cea a terenului descoperit.
Din momentul în care a încheiat starea de masiv şi a preluat funcţiile suprafeţei
active ecosistemul forestier îndeplineşte acest rol prin intermediul suprafeţei foliare a
arborilor, arbuştilor şi ierburilor, prin suprafaţa exterioară, supraterană a celorlalte organe ale
plantelor şi, în mai mică măsură, prin suprafaţa solului. Cu cât creşte consistenţa pădurii şi
suprafaţa foliară, cu atât se reduce rolul solului în procesele radiative.
Prin suprafaţa foliară mult mai mare pe care o expune fluxului incident de energie
solară, arborii îşi exercită toate funcţiile radiative (absorbţie, reflexie, transmisie, emisie),
fixând mai eficient decât oricare alte specii de plante energia primită de la Soare.
Din punct de vedere radiativ plantele lemnoase se caracterizează, după cum s-a mai
amintit, printr-o reflectanţă (albedo) redusă (în medie 2%), respectiv printr-o mare putere de
absorbţie a radiaţiei incidente (70%), o penetrabilitate relativ mică (10%) şi printr-o mare
capacitate radiativă (K = 0.97). În ansamblu, din punct de vedere optic, prin profilul său
neregulat, pădurea apare, în raport cu radiaţia luminoasă, ca un peisaj întunecos, ca o regiune
poroasă, intens absorbantă, capabilă să susţină o intensă activitate energetică.
În această diversitate naturală, evident că procesele radiative, precum şi cel de
conversie a energiei solare, se vor caracteriza printr-o mare complexitate.
 51

Evident că toate aceste valori sunt variabile, depinzând de însuşirile structurale şi

fiziologice ale plantelor şi organelor lor, de vârstă, starea fenologică şi caracteristicile
structurale ale pădurii, de condiţiile meteorologice (vremea) şi alţi factori locali.
Ca rezultat al proceselor selective de absorbţie, reflexie şi transmisie desfăşurate la
nivelul “suprafeţei” active, regimul radiativ şi al luminozităţii în interiorul pădurii prezintă o
serie întreagă de particularităţi distincte faţa de alte tipuri de asociaţii vegetale, şi
caracteristici dintre cele mai variate de la o pădure la alta, modificări profunde - cantitative şi
calitative - comparativ cu situaţia din terenurile descoperite.
Intensitatea radiaţiei globale şi luminozitatea scad de la vârful coroanelor spre solul
pădurii. Descreşterea este mai accentuată în jumătatea superioară a coronamentului şi devine
mai lentă în spaţiul trunchiurilor.
În arboretele mature şi încheiate de fag, radiaţia globală poate reprezenta în lunile de
vară numai 2 - 5%, iar în lunile de iarnă peste 50% din cea a terenului descoperit.
Într-o pădure cu mai multe etaje de vegetaţie (straturi), lumina ajunsă la sol este
reglată de etajul cel mai dens.
În general, repartizarea verticală a luminozităţii în pădure depinde de foarte mulţi
factori, din care menţionăm: intensitatea luminii în atmosfera liberă, poziţia Soarelui
deasupra orizontului, masa frunzişului situată deasupra punctului de măsurare şi dispunerea
în spaţiu a frunzelor, structura coroanei şi poziţia ramurilor şi frunzelor faţa de fluxul luminos
etc.
Calitatea luminii transmisă prin frunze depinde de proprietăţile lor optice.
Lumina din pădure este, după cum s-a mai arătat, în cea mai mare parte, lumină
verde şi roşie în timp ce, prin comparaţie, lumina difuză de la umbra unui adăpost turistic
situat în teren descoperit beneficiază de lumina albastră difuzată de atmosferă. Într-un arboret
de fag, intensitatea relativă a luminii în gamă spectrală de verde (circa 0,55) este mult mai
mare
decât într-un arboret de molid. Frunzele de fag au în această gamă spectrală, după cum s-a
mai arătat, o penetrabilitate mai mare.
Calitatea schimbată a luminii filtrate din interiorul pădurii are o importanţă
hotărâtoare pentru capacitatea de asimilare a frunzelor de umbră ale arborilor.

3.6. SĂ NE REAMINTIM
Din problematica bogată a unităţii de învăţare nr.3 este util să ne reamintim că:
 Soarele este sursa energetică primară care stă la baza cvasitotalităţii proceselor
geofizice, geochimice şi biologice;
 52

 Energia radiantă solară se produce în cursul reacţiilor de fuziune nucleară prin

care hidrogenul se transformă în heliu. Soarele nu este un corp omogen, ci
structurat. El nu este nici rigid, nici „liniştit, ci aflat într-un dinamism
permanent, într-o stare de „convulsie” care culminează prin acele perturbaţii
puternice, adevărate „furtuni solare”, însoţite de alte manifestări („pete solare”,
„protuberanţe”, erupţii cromosferice” şi altele) care, laolaltă definesc ceea ce
astrofizicienii numesc „activitate solară”.
 Pentru înţelegerea şi exprimarea corectă în studierea subunităţilor de învăţare de
la 3.3 până la sfărşitul cursului: este bine să ne reamintim noţiunile de
actinometrie (mărimi radiante, legile radiaţiei) prezentate în subunitatea de
învăţare 3.2.
 Prin precizarea „compoziţiei spectrale a radiaţiilor solare la limita superioară a
atmosferei” se poate aprecia cu temei influenţa cu efecte calitative esenţiale, pe
care o exercită atmosfera asupra radiaţiilor solare în drumul lor prin întreaga
atmosferă până la suprafaţa Pămăntului.
 Adevărata „epopee” a radiaţiilor solare în drumul lung până la suprafaţa solului
nu ar fi completă şi nici bine înţeleasă dacă nu ne-ar preocupa noţiunile privind
fluxurile de energie radiantă şi procesele radiative prin care „călătoresc” în
multiple sensuri în spaţiul atmosferic propriu-zis şi, interacţionând cu suprafaţa
Planetei, se „potolesc” în ecuaţia „bilanţului radiativ”.
 Să nu le uităm, deci, este vorba de fluxurile energetice numite: radiaţia solară
directă, radiaţia difuză, radiaţia reflectată, terestră, atmosferică şi combinaţiile
lor: radiaţia globală, radiaţia efectivă (netă), albedoul şi sfârşind cu sinteza
numită „bilanţ radiativ”.
 Să ne reamintim că în finalul acestei U.Î. sunt prezentate căteva aspecte
interesante, aplicative privind particularităţile regimului radiativ în condiţiile
ecosistemului forestier (pădurea).

3.7. REZUMAT

Energia radiantă solară – factor genetic primordial al climei şi sursa energetică

primară pentru tot ceea ce înseamnă mişcare, transformare, dezvoltare, alimentaţie, pe scurt,
aproape toate fenomenele geofizice, geochimice şi biologice de pe planeta Pământ.
Rezumând, în trei cuvinte: suntem fiii Soarelui.
La baza producerii energiei radiante solare se află reacţiile de fuziune nucleară care au
loc în „miezul” fierbinte al Soarelui unde, la temperaturi de 20 milioane grade Kelvin,
hidrogenul se transformă în heliu, proces neîntrerupt care are loc cu „pierdere” de masă şi
degajarea unor cantităţi colosale de energie , conform formulei lui Einstein:
W = mc2
 53

„Activitatea solară” este definită drept ansamblul proceselor care au loc necontenit
în diferite straturi ale Soarelui şi care se manifestă sub diferite forme, detectabile
instrumental: pete solare, protuberanţe, erupţii cromosferice etc. Aceste manifestări care
devin observabile la suprafaţa Soarelui (a fotosferei) sunt consecinţe ale unor „convulsii”,
perturbaţii care se produc în straturile mai adânci ale astrului. În momentele culminante ale
acestor manifestări se produc adevărate „furtuni solare”, au loc ejectări (expulzări) de plasmă
termică solară, sub forma „vântului solar”, emisii puternice de radiaţii corpusculare care
ajung uneori până în straturile superioare ale atmosferei, inclusiv în ionosferă, unde se produc
perturbaţii şi fenomene caracteristice: aurore polare, deranjamente în telecomunicaţii şi ale
orbitelor unor sateliţi de pasaj. Având caracter ciclic (de 11.2 ani, în medie), momentele de
intensitate maximă şi minimă ale activităţii solare se resimt şi în evoluţia unor fenomene
meteorologice, exprimată prin grosimea diferită a inelelor enuale de creştere în grosime ale
unor specii de arbori (multiseculari şi multimilenari) aparţinând speciilor de Sequoia
(S.gigantea).
Compoziţia spectrală a radiaţiilor solare care ajung la limita superioară a atmosferei
(cca.3000km) indică o mare varietate de radiaţii cu lungimi de undă de ordinul miimilor de Ǻ
(radiaţiile γ) până la unde de câţiva cm sau metrice (undele hertziene) sau chiar mai mari
(undele radio şi radar).
În drumul lor prin atmosferă, până la suprafaţa Pământului, radiaţiile solare suferă
importante influenţe prin procesele de absorbţie, difuzie, cu efecte cantitative (diminuarea
intensităţii = extincţie) şi calitative ( ca urmare a caracterului selectiv al proceselor de
absorbţie şi difuzie). Toate aceste modificări exercitate de constituenţii aerului atmosferic
depind foarte mult de lungimea drumului străbătut de razele soarelui prin atmosferă, respectiv
de înălţimea soarelui deasupra orizontului care, la rândul ei, depinde de momentul din timpul
zilei (ora), anotimp, lună, precum şi de gradul de impurificare a aerului (opacitate).
Rezumând cunoştinţele referitoare la „fluxurile de energie şi procesele radiative” pe
care le întâlnim în spaţiul atmosferic şi la contactul acesteia cu suprafaţa terestră, considerăm
utile următoarele reluări, pe scurt:
 Radiaţia solară directă reprezintă fluxul de radiaţii solare care, străbătând întreg
spaţiul dintre Soare şi Pământ, ajung la suprafaţa terestră. Acest fascicul de raze
solare conţine toate radiaţiile din domeniile: vizibil, ultraviolet şi infraroşu care nu au
fost absorbite pe parcurs (cu lungimi de undă între 0.29μ şi 15 μ. Radiaţia solară
directă reprezintă de fapt sursa energetică principală pentru suprafaţa terestră.
Intensitatea radiaţiilor solare care ajung la suprafaţa terestră reprezintă circa 75% din
valoarea de la limita superioară a atmosferei, depinzând de înălţimea Soarelui, de
nebulozitate, altitudine şi alţi factori locali.
 Radiaţia difuză reprezintă fluxul de radiaţii care nu ajunge direct la suprafaţa solului,
ci prin intermediul procesului de difuzie de către constituenţii aerului atmosferic
(molecule de aer, vapori de apă, alte impurităţi). Ca intensitate, radiaţia difuză
reprezintă cca.25% din radiaţia solară directă (la amiază, vara, pe vreme senină),
depinzând mult de nebulozitate, transparenţa aerului, latitudine etc.
 54

 Radiaţia globală (totală) este definită prin suma radiaţiei solare directe şi a celei
difuze. Ea depinde de unghiul de incidenţă al razelor solare şi de ceilalţi factori care
influenţează valorile parţiale ale celor două fluxuri componente.
 Radiaţia reflectată este acel flux de energie care provine din radiaţia solară directă şi
cea difuză, fiind reflectată de suprafaţa receptoare (solul, zăpada, norii, covorul
vegetal etc). Această cantitate de energie respinsă de suprafaţa cu care realizează
incidenţa este mai bine evidenţiată dacă se raportează radiaţia globala incidentă, adică
prin valoarea albedoului:
Ir
A 100 , exprimată prin raportul procentual dintre radiaţia reflectată (Ir) şi
Ig
radiaţia globală incidentă (Ig)
Caracterizând capacitatea reflectantă a unei suprafeţe, albedoul reprezintă un
element important al bilanţului radiativ, un factor eficient de influenţă în procesele
climatogene.
Albedoul suprafeţei solului dezgolit, al zăpezii proaspete (curate), al întinderilor
acvatice, al pădurilor etc exprimă evident capacitatea acestor suprafeţe de a se
încălzi, prin absorbţia evident diferită a radiaţiilor solare de către aceste suprafeţe
 Radiaţia terestră şi radiaţia atmosferică
Atât suprafaţa terestră cât şi aerul atmosferic, absorbind o parte din radiaţia directă,
din cea difuză şi din cea reflectată de suprafaţa terestră (în cazul atmosferei) se încălzesc
şi devin capabile să emită energie calorică, prin radiaţie proprie, conform temperaturii lor
(Legea Stefan-Boltzmann.
Cunoscând valorile de temperatură întâlnite obişnuit atât în cazul suprafeţei terestre,
cât şi în cel al atmosferei, conform legii menţionate mai sus, ambele corpuri vor emite
radiaţii infraroşii, deci invizibile, cu intensităţi corespunzătoare temperaturii lor:
- La o temperatură medie de 15˚C, suprafaţa terestră ar ceda prin radiaţie
proprie 0.57 cal/cm2·min, iar atmosfera ar emite spre sol 0.42 cal/cm2·min.
- Diferenţa: 0.57 - 0.42 = 15 cal/cm2·min reprezintă „radiaţia efectivă (netă)”,
adică acea cantitate de energie calorică pe care unitatea de suprafaţă terestră o „pierde”
efectiv (o pierdere „netă” de către suprafaţa terestră în raportul de încălzire- răcire cu
atmosfera.
Datele de mai sus ne mai arata că din cantitatea de energie calorică cedată de către
suprafaţa terestră prin radiaţie proprie, numai o parte este compensată prin contraradiaţia
atmosferei. Această remarcă este importantă, evidenţiind faptul că pierderea de căldură de
la suprafata terestră depinde foarte mult de valoarea compensatorie a atmosferei, iar
aceasta, la rândul ei, depinde de temperatura aerului, dar şi de transparenţa lui, de gradul
de umezeală şi de nebulozitate.
Astfel, în nopţile senine, în condiţiile unui aer uscat şi ale unei tempareturi scăzute a
aerului, contraradiaţia atmosferică este foarte mică, iar pierderea de caldură prin radiaţia
solului va fi foarte mare. Rezultatul acestei slabe compensări atmosferice va fi o răcire
intensă la sol şi în aerul de deasupra, deci o noapte friguroasă.
Aşa ne explicăm de ce, în condiţiile deşerturilor tropicale, când la suprafaţa dunelor
de nisip se înregistrează, ziua, temperaturi de 50-60˚C noaptea, în condiţiile aerului uscat,
 55

respectiv ale unei contraradiaţii compensatorii, ca şi inexistente, se junge la răcirea

intensă a nisipului şi a aerului, până la valori apropiate de 0˚C („frigul deşertic”).
În condiţiile unei nopţi cu cerul acoperit, cu aer umed, atmosfera va reţine căldura
emisă de suprafaţa solului, o va retrimite spre sol, compensând pierderile de la acest nivel
şi împiedicând răcirea nocturnă.
Tot aşa, atmosfera încărcată cu poluanţi (CO2, NH4 etc), cu vapori de apă şi alte gaze
cu mare capacitate de absorbţie a căldurii, de menţinere a ei în atmosfera inferioară şi de a
o retransmite spre sol, procesul de compensare a răcirii prin contraradiaţia atmosferică
este slăbit, producându-se o creştere a temperaturii prin „efectul de seră” al atmosferei

3.7. ÎNTREBĂRI – TEST PENTRU EVALUARE

1. Cum se produce energia radiantă în nucleul central al Soarelui?
2. Care sunt cele trei straturi care alcătuiesc partea interna, invizibilă a Soarelui?
3. Ce este „activitatea solară”?
4. Ce „mărimi radiante” cunoaşteţi?
5. Enunţaţi Legea Stefan-Boltzmann
6. Care sunt domeniile cele mai importante ale compoziţiei spectrale a radiaţiilor solare?
7. Prin ce procese sunt influenţate, cantitativ şi calitativ, radiaţiile solare de către
atmosferă?
8. Ce este radiaţia solară directă?
9. Care sunt factorii care influenţează intensitatea radiaţiei solare difuze?
10. Ce este albedoul? Semnificaţia lui climatologică?
11. Ce ştiţi despre radiaţia terestră şi contraradiaţia atmosferică?
12. Ce ştiţi despre radiaţia efectivă (netă) şi „efectul de seră”.

Unitatea de învăţare nr.4.

SUPRAFAŢA TERESTRĂ – FACTOR CLIMATOGEN.
PROCESE CALORICE LA SUPRAFAŢA ŞI ÎN INTERIORUL
SOLULUI. TEMPERATURA SOLULUI.

INTRODUCERE
 56

În capitolul precedent s-a arătat că radiaţia solară, traversând atmosfera, este numai
în mică măsură absorbită de aerul atmosferic, cea mai mare parte ajungând la suprafaţa
Pământului sub forma radiaţiei directe. Acest flux de radiaţii, împreună cu radiaţia difuză şi
cea atmosferică, constituie sursa energetică principală pentru suprafaţa terestră.
Absorbind o parte din energia primită suprafaţa terestră se încălzeşte, devenind astfel
o sursă de radiaţie termică.
Din căldura acumulată de această suprafaţă, o parte este transmisă straturilor mai
profunde ale solului, precum şi straturilor inferioare ale atmosferei, iar o altă parte este
consumată prin procesele fizice, chimice şi biologice care se produc la suprafaţa şi în
interiorul solului.
Datorită funcţiilor importante pe care le îndeplineşte suprafaţa Pământului, fie că se
găseşte sub forma uscatului, fie sub cea a întinderilor de apă sau a calotelor polare de gheaţă,
ea a fost denumită suprafaţa activă. Noţiunea de suprafaţă activă, din punct de vedere termo-
energetic, nu trebuie confundată cu cea de strat activ. Prin suprafaţa activă se înţelege acel
strat superficial planetar care reflectă, absoarbe şi transformă radiaţia incidentă şi o
redistribuie pe cea absorbită. După împrejurări, acestui strat i se adaugă acea parte a coroanei
arborilor expusă direct razelor Soarelui, primii metri ai apei transparente sau numai primii
decimetri ai apei tulburi şi ai stratului de zăpadă, primii centimetri ai nisipului şi numai
câteva fracţiuni de milimetru în cazul solurilor de culoare închisă.
Stratul activ este acea parte a învelişului globului terestru în care se propagă
variaţiile diurne şi anuale ale temperaturii suprafeţei active, în funcţie de afluxul de radiaţii
solare, ziua, şi de intensitatea proceselor de răcire, de la acelaşi nivel, noaptea. Grosimea
acestui strat variază între 8 şi 30 m pe uscat şi între 2000 şi 3000 m pe mare.

COMPETENȚE
Prin studierea unităţii de învăţare nr.4, viitorii cinegeticieni vor căpăta
competenţe profesionale în domenii privind:
 Rolul de factor genetic al climei îndeplinit de suprafaţa terestră ca „suprafaţă
subiacentă activă”.
 Particularităţile radiativ-calorice ale stratului de zăpadă în condiţiile în care
preia rolul de suprafaţă activă, în locul solului pe care îl acoperă şi îl
protejează.
 Caracteristicile net-distincte ale covorului vegetal, inclusiv pădurea, în cazul
când preia integral sau parţial rolul de suprafaţa activă.
 Îngheţul solului ca fenomen hibernal dependent de caracterul climatului
general, de evoluţia vremii, grosimea şi densitatea stratului de zăpadă,
caracteristicile covorului vegetal etc.
 Rolul deosebit de important pe care îl îndeplineşte apa (hidrosfera) – învelişul
predominant al Terrei – ca factor climatogen.
 57

CUPRINS
4.1. Schimbul caloric la nivelul suprafeţei terestre. Încălzirea şi răcirea solului.
Proprietăţile calorice ale solului.
4.2. Variaţiile periodice ale temperaturii suprafeţei solului.
4.3. Variaţiile temperaturii solului în adâncime.
4.4. Stratul de zăpadă ca „suprafaţă activă”. Influenţa stratului de zăpadă asupra
temperaturii solului.
4.5. Covorul vegetal ca „suprafaţă activă”. Influenţa pădurii asupra temperaturii
solului. Îngheţul solului.
4.6. Apa ca „suprafaţă activă”. Rolul climatogen al apei.
4.7. Să ne reamintim
4.8. Rezumat
4.9. Test de evaluare a cunoştinţelor

4.1. SCHIMBUL CALORIC LA NIVELUL SUPRAFEŢEI SOLULUI.

ÎNCĂLZIREA ŞI RĂCIREA SOLULUI. PROPRIETĂŢILE CALORICE ALE
SOLULUI.
Intensitatea şi caracterul schimbului de căldură în sol şi starea termică a „stratului
activ” depind, în primul rând, de afluxul (primirea) şi cedarea de energie care au loc la
suprafaţa solului.
Astfel, în timpul zilei şi vara, când bilanţul radiativ este pozitiv, suprafaţa solului,
acumulând căldura, se încălzeşte şi transmite o parte însemnată din căldura înmagazinată, în
adâncime, fluxul B determinând creşterea temperaturii în stratul activ (fig.8). Prin alte fluxuri
de sens contrar (Ee, R, St, Cc ) suprafaţa terestră cedează căldură straturilor de aer apropiate,
producând încălzirea acestora, iar o cantitate mai mică de energie acumulată este consumată
în procesul de evaporare a apei, fluxul Ev urmând să fie cedată atmosferei în momentul
condensării vaporilor de apă.
 58

Fig.8 Schimbul de căldură la suprafaţa solului în timpul zilei (bilanţ radiativ pozitiv)
după Geiger, R.

În timpul nopţii şi al iernii, când bilanţul radiativ este negativ, suprafaţa pământului,
pierzând căldură prin radiaţia efectivă, se răceşte. Când ea devine mai rece decât straturile
învecinate de aer şi decât orizonturile mai profunde ale solului, o parte a fluxurilor de căldură
se vor îndrepta spre suprafaţa terestră, tinzând să compenseze efectul răcirii radiative (fig.9).
De subliniat deci că, în timpul zilei, factorul principal al schimbului de căldură la
suprafaţa solului îl constituie afluxul de energie solară care determină încălzirea solului, pe
când schimbul nocturn se desfăşoară sub influenţa cedării de căldură prin radiaţia efectivă
care produce răcirea solului. Rezultă, aşadar, că pe lângă schimbul de căldură cu aerul
atmosferic, între suprafaţa activă şi straturile inferioare ale solului are loc un schimb
neîntrerupt de căldură. Cantitativ, acest schimb se exprimă prin fluxul de căldură B (fig.8 şi
fig. 9) îndreptat de la suprafaţă spre adâncime sau invers, în funcţie de semnul gradientului
termic vertical. Schimbul de căldură se consideră pozitiv atunci când fluxul este îndreptat de
la suprafaţă spre adâncime şi este caracteristic perioadelor de bilanţ radiativ pozitiv în care
temperatura solului scade cu adâncimea, adică acelor perioade când radiaţia absorbită de
suprafaţa terestră o depăşeşte pe cea cedată (de obicei ziua şi vara).
Schimbul de căldură este considerat negativ atunci când temperatura solului creşte cu
adâncimea, adică atunci când cantitatea de căldură cedată o depăşeşte pe cea primită (noaptea
şi iarna).
Mai trebuie remarcat că în general, atât încălzirea din timpul zilei, cât şi răcirea
nocturnă încep de la suprafaţa activă. Pe această suprafaţă se înregistrează cele mai coborâte
temperaturi din timpul nopţii, iar ziua tot aici este localizată încălzirea maximă. Schimbul de
căldură care se desfăşoară neîntrerupt prin intermediul suprafeţei active îndeplineşte un rol de
maximă importanţă în declanşarea principalelor procese şi fenomene meteorologice.
 59

Fig.9 Schimbul de căldură la suprafaţa solului în timpul nopţii (bilanţ radiativ negativ)
după - Geiger, R.

Din cele expuse mai sus rezultă că la baza proceselor fizice care determină regimul
termic al solului stă energia primită de la Soare. Pe lângă aceasta, încălzirea şi răcirea
solului depind în mare măsură şi de proprietăţile lui calorice: căldura specifică şi
conductivitatea calorică.
Căldura specifică este numeric egală cu cantitatea de căldură necesară pentru a
ridica cu 10C temperatura unităţii de masă sau a unităţii de volum dintr-un corp oarecare. De
aceea, se mai numeşte căldură specifică gravimetrică (cal. g-1 grad-1) sau căldură specifică
volumetrică (cal.cm-3 grad.-1). Valoarea căldurii specifice indică gradul şi ritmul de încălzire a
solului, şi anume, la aceeaşi cantitate de căldură absorbită, solurile se încălzesc cu atât mai
mult şi mai repede cu cât au căldura specifică mai mică.
Căldura specifică gravimetrică a constituenţilor minerali ai solului variază puţin de
la un mineral la altul. Tot aşa şi căldura gravimetrică specifică a diferitelor soluri uscate, fiind
în medie de 0,2 cal g-1 grad-1. Căldura specifică volumetrică variază pentru întreaga gamă de
soluri între 0,4 şi 0,6 cal. cm-3 grad.-1. Aceşti constituenţi care formează “faza solidă” a solului
nu pot explica marea variabilitate a temperaturii de la un sol la altul. Se ştie însă că în
compoziţia solului intră, în cantităţi variabile, apa şi aerul. Căldura specifică volumetrică a
aerului este de 0,0003 cal. cm-3 grad.-1, deci foarte mică în raport cu a apei, care este cea mai
mare (1 cal. cm-3 grad.-1). Rezultă că prezenţa aerului în sol va micşora căldura specifică a
acestuia, pe când a apei o va mări, de aproximativ 3000 de ori, ceea ce înseamnă că solurile
umede se încălzesc şi se răcesc la suprafaţă mai puţin decât cele uscate, care au porii plini cu
aer. Astfel, solurile argiloase, care reţin mai bine apa, se încălzesc mai puţin în cursul zilei
dar se şi răcesc mai puţin în timpul nopţii decât cele nisipoase.
 60

Conductivitatea calorică reprezintă capacitatea unui corp de a transmite căldura de

la moleculă la moleculă, de la straturile mai încălzite spre cele mai reci. Conductivitatea
calorică se exprimă prin coeficientul de conductivitate calorică. Acesta este, numeric, egal cu
cantitatea de căldură care trece în timp de o secundă printr-o secţiune de 1 cm 2 a unui strat cu
grosimea de 1cm, când diferenţa de temperatură dintre cele două suprafeţe opuse ale stratului
este de 10C.
Pentru diferiţi constituenţi solizi ai solului, coeficientul de conductivitate calorică
variază între 0,002 şi 0,006 cal.cm-1s-1grad.-1. Conductivitatea apei este de 0,0015
-1 -1 -1 -1 -1 -1
cal cm s grad. , iar a aerului este foarte mică (0,00005cal cm s grad. ).
Aşadar, conductivitatea solului poate fi modificată esenţial de porozitatea sa, de
prezenţa apei sau a aerului în sol. Creşterea porozităţii solului atrage după sine sporirea
conţinutului de aer şi scăderea conductivităţii calorice. De aceea, solurile afânate au, în
general, o conductivitate scăzută, pe când solurile sau rocile compacte au totdeauna o
conductivitate ridicată. Din cauza conductivităţii scăzute, solurile afânate şi uscate se
încălzesc puternic ziua, în stratul superficial. Spre deosebire de acestea, solurile mai umede
sau mai compacte, având o conductivitate calorică ridicată, se încălzesc mai puţin la
suprafaţă, deoarece căldura primită de stratul superficial este transmisă în adâncime. În
timpul nopţii, când suprafaţa solului cedează căldură prin radiaţie, solul umed se răceşte mai
puţin decât cel uscat, deoarece are posibilitatea de a compensa pierderile radiative de la
suprafaţă prin fluxurile de căldură transmise (prin conducţie) din straturile mai profunde, care
au acumulat căldura în timpul zilei.
Solul uscat şi afânat nu are această proprietate. Datorită conductivităţii reduse, un
astfel de sol acumulează toată căldura în stratul său superior, pe care o pierde repede noaptea.
Aspectele analizate pun în evidenţă cât de mult trebuie să depindă proprietăţile
calorice ale solului, nu atât de compoziţia lui minerală, cât de porozitatea lui, de gradul de
umplere a porilor cu apă sau aer. De aceea, la examinarea proprietăţilor calorice ale solului şi
la efectuarea diferitelor lucrări agrotehnice trebuie să se ţină seama de influenţa porozităţii şi
în special a umidităţii care, pentru unele tipuri de soluri, poate schimba fundamental însuşirile
calorice ale acestora. Prelucrarea solului cu deficit de apă duce la micşorarea conductivităţii
lui calorice şi la reducerea schimbului de căldură cu straturile mai profunde, în urma căruia
atât încălzirea din timpul zilei, cât şi răcirea din timpul nopţii se accentuează considerabil.
Având în vedere că un regim termic excesiv al suprafeţei solului poate deveni
uneori dăunător culturilor forestiere, în special celor tinere, este necesar ca în alegerea şi
aplicarea diferitelor metode de cultură să se ţină seama de influenţa acestora asupra
procesului de încălzire şi răcire a solului, iar la nevoie, în funcţie de condiţiile climato-edafice
ale regiunii, să se efectueze lucrări speciale de ameliorare a regimului termic al solului.

4.2. VARIAŢIILE PERIODICE ALE TEMPERATURII SUPRAFEŢEI SOLULUI.

Variaţiile periodice diurne şi anuale ale temperaturii suprafeţei solului sunt determinate
de modificările periodice ale intensităţii radiaţiei solare directe. Ele sunt totodată expresia
unui complex proces fizic a cărui explicaţie completă se poate da pe baza cunoaşterii
proceselor radiativ - calorice care au loc la nivelul suprafeţei active şi a schimbului de căldură
din sol, analizat mai sus.
 61

Variaţia periodică diurnă a temperaturii suprafeţei solului se studiază cu ajutorul

mediilor orare, iar în zilele senine sunt suficiente valorile orare individuale (real-măsurate).
Cum se vede în fig.10, mersul diurn al temperaturii suprafeţei solului trece printr-o
valoare minimă dimineaţa şi una maximă la amiază. Temperatura minimă se produce cu puţin
timp înainte de răsăritul Soarelui, ca o consecinţă firească a răcirii nocturne prin radiaţie, iar
temperatura maximă, la aproximativ o oră după trecerea Soarelui la meridianul locului (în
jurul orei 13).

Fig.10 Variaţia diurnă a temperaturii suprafeţei solului într-o zi senină la Braşov (19.X.’61)

Variaţia periodică anuală a temperaturii suprafeţei solului se studiază cu ajutorul

temperaturilor medii lunare.
La latitudinile mijlocii, variaţia anuală a temperaturii suprafeţei solului se
caracterizează tot printr-o oscilaţie simplă, cu un maxim vara (în iulie sau august) şi un
minim iarna (în general, în ianuarie) (fig.11).
O caracteristică importantă a variaţiilor periodice ale temperaturii solului o
constituie amplitudinea acestor variaţii.
A = tmax - tmin (4.1.)
în care :
A - amplitudinea;
tmax - temperatura maximă;
tmin - temperatura minimă, în valori reale sau medii.
Amplitudinea diurnă şi anuală a temperaturii suprafeţei solului este mai mare decât a
aerului, iar valoarea ei depinde de mai mulţi factori: anotimpul (numai amplitudinea diurnă),
nebulozitatea, proprietăţile calorice şi starea suprafeţei solului, expoziţia etc.

Fig.11 Variaţia anuală a temperaturii suprafeţei solului la Călăraşi

 62

Astfel, amplitudinea diurnă a temperaturii suprafeţei solului este mai mare vara
decât iarna. În condiţiile insolaţiei puternice, maximul diurn din timpul verii are valori
considerabil mai mari decât cel din timpul iernii.
În zilele senine, amplitudinea este mai mare decât în cele noroase. Stratul de nori
diminuează atât încălzirea din timpul zilei, cât şi răcirea nocturnă.
Solurile cu căldură specifică şi cu conductibilitate calorică mai mare, cum sunt cele
mai umede şi mai compacte, de exemplu, vor avea o amplitudine termică mai mică decât
solurile uscate sau afânate, deoarece aceste soluri - aşa cum s-a arătat - se încălzesc şi se
răcesc mai greu la suprafaţă decât cele uscate şi afânate. Tot aşa solurile de pe versanţii
nordici şi cele acoperite de vegetaţie sau de zăpadă sunt caracterizate prin amplitudini termice
mai mici decât solurile de pe versanţii mai însoriţi, sau decât solurile descoperite.
4.3. VARIAŢIILE TEMPERATURII SOLULUI ÎN ADÂNCIME.
Studiind rezultatele măsurătorilor făcute asupra temperaturii solului la diferite
adâncimi se poate constata că variaţiile de temperatură de la suprafaţa solului se transmit şi în
adâncime.
În fig.12 se redă variaţia temperaturii solului cu adâncimea în momentul încălzirii
maxime de la amiază şi în cel al răcirii intense din cursul nopţii, prin curbe de variaţie numite
tautocrone (tauto = acelaşi, cronos = timp, în limba greacă). Se poate constata că într-o zi
senină de vară temperatura solului scade cu adâncimea. Din cauza încălzirii de la amiază,
stratul superficial de sol are temperatura cea mai ridicată, iar în adâncime temperatura este
din ce în ce mai scăzută, până la cca. 60 - 100 cm, unde ea rămâne aproape constantă

Fig.12 Variaţia temperaturii solului cu adâncimea, vara,

în momentul încălzirii maxime de la amiază (curba a)
şi în cel al răcirii intense din timpul nopţii (curba b)

(fig.12,a). În timpul nopţii, datorită răcirii prin radiaţie, temperatura suprafeţei solului este
mai coborâtă decât a straturilor inferioare, astfel că noaptea ea creşte cu adâncimea până la
cca. 30 - 40 cm, pe seama căldurii acumulate în cursul zilei (fig.12,b). Amplitudinea
variaţiilor diurne ale temperaturii scade exponenţial cu adâncimea, astfel încât, variaţiile
 63

zilnice devin imperceptibile la adâncimea de 60 - 100 cm, şi uneori chiar la 40 cm (stratul

cu temperatură diurnă constantă). La acest strat nu pătrunde fluxul de căldură din exterior şi
nici răcirea nocturnă nu ajunge până aici. Se mai observă că în stratul superficial al solului
amplitudinea diurnă poate avea valori de câteva zeci de grade, iar la adâncimea de 40 - 50 cm
ea poate fi, în acelaşi timp, extrem de mică (1 -2o).
În timpul iernii, temperatura solului creşte cu adâncimea atât ziua cât şi noaptea.
Totuşi, uneori, în timpul amiezelor senine, când stratul de zăpadă dispare, se produce o
uşoară încălzire a stratului superficial al solului fără însă a afecta variaţia caracteristică a
temperaturii straturilor mai adânci ale solului în acest anotimp. Oscilaţiile diurne sunt mici, la
toate adâncimile şi devin aproape imperceptibile chiar de la adâncimea de 20 cm.

4.4. STRATUL DE ZĂPADĂ CA „SUPRAFAŢĂ ACTIVĂ”. INFLUENŢA

STRATULUI DE ZĂPADĂ ASUPRA TEMPERATURII SOLULUI.

Stratul de zăpadă care acoperă în întregime suprafaţa solului pe o grosime mai mare
de 10 cm, poate prelua integral rolul de suprafaţă activă pe care, în lipsa zăpezii, îl
îndeplineşte solul.
Stratul de zăpadă exercită o influenţă hotărâtoare asupra regimului termic al solului
datorită proprietăţilor sale radiativ-calorice. Aşa, de pildă, este cunoscută marea capacitate de
reflexie a zăpezii. Albedoul zăpezii proaspăt-căzute poate ajunge la 80 - 85 %. Pentru partea
infraroşie a spectrului şi, în special, pentru radiaţiile cu lungimea de undă de cca. 10, stratul
de zăpadă se comportă, din punct de vedere radiativ, ca un corp negru. Potrivit legii lui
Kirchhoff, aceasta înseamnă că stratul de zăpadă are o mare capacitate de emisie pentru
radiaţiile respective. Aşadar, datorită proprietăţilor sale radiative, stratul de zăpadă va avea un
bilanţ radiativ total diferit de cel al solului descoperit. În timpul zilei, în urma reflexiei
puternice, zăpada absoarbe o cantitate redusă de căldură, iar noaptea, radiind intens, se va răci
foarte mult.
Din radiaţia solară care pătrunde prin suprafaţa stratului de zăpadă, 50% se propagă
până la adâncimea de 10 cm, iar până la 30 cm ajung 10%, producând încălzirea
corespunzătoare a zăpezii.
O altă caracteristică a stratului de zăpadă este slaba sa conductivitate calorică,
determinată de imobilizarea totală în interiorul său a unei mari cantităţi de aer. Coeficientul
de conductivitate calorică a zăpezii (K) este de aproximativ 10 ori mai mic decât al
constituenţilor solizi ai solului şi depinde de densitatea stratului de zăpadă (direct
proporţional cu pătratul densităţii )
K = 0,0049 2 (cal./cm ·s grad) (4.2)
Din această cauză, protecţia termică maximă o exercită zăpada proaspătă. Zăpada
învechită, tasată şi cea care conţine impurităţi aduse de vânt are o influenţă protectoare mai
slabă. Conductivitatea calorică scăzută a zăpezii, împiedicând transportul căldurii din
interiorul solului, nu permite compensarea bilanţului radiativ negativ de la suprafaţa zăpezii
şi din cauza aceasta temperatura suprafeţei zăpezii este, de obicei, mai coborâtă decât
temperatura aerului. În stratul de zăpadă, temperatura creşte cu adâncimea, iar temperatura
solului acoperit este întotdeauna mai ridicată decât temperatura solului neacoperit de zăpadă.
 64

Stratul de zăpadă, preluând rolul de suprafaţă activă, prezintă o variaţie periodică

determinată de răcirea radiativă nocturnă.
Aceste variaţii se propagă însă numai până la adâncimea de aproximativ 20 cm,
astfel încât este posibil ca, în perioade geroase, cum a fost la Davos (Elveţia), în ianuarie
1939, când temperatura aerului era de - 33 0C, iar în interiorul unui strat de zăpadă gros de
40cm, temperatura avea valori apropiate de 00C.
În timpul primăverii, stratul de zăpadă, împiedicând pătrunderea radiaţiei solare până
la suprafaţa solului şi consumând căldură în procesul de topire, întârzie încălzirea solului
astfel încât solul de sub zăpadă are ziua o temperatură mai redusă decât peticele de sol
descoperite de zăpadă şi expuse razelor soarelui.
Din cele de mai sus rezultă că datorită marii capacităţi de reflexie şi de emisie (prin
radiație proprie), precum şi datorită conductivităţii sale scăzute, stratul de zăpadă
îndeplineşte, pentru suprafaţa solului, rolul unui strat termoizolator care îl protejează
împotriva îngheţurilor şi a gerurilor puternice de iarnă.
Prin toate aceste însuşiri radiativ-calorice stratul gros de zăpadă (>30cm)
îndeplineşte în timpul iernii rolul de „suprafaţă activă” cât şi de cel de „strat activ” din punct
de vedere climatogen.

4.5. COVORUL VEGETAL CA „SUPRAFAŢĂ ACTIVĂ”. INFLUENŢA PĂDURII

ASUPRA TEMPERATURII SOLULUI. ÎNGHEŢUL SOLULUI.
Covorul vegetal, acţionând direct asupra afluxului de energie radiantă spre suprafaţa solului
în timpul zilei, cât şi asupra cedării de căldură prin radiaţia nocturnă, exercită o influenţa
importantă asupra regimului termic al solului.
În felul acesta solul acoperit de vegetaţie va avea, în general, un regim termic
caracteristic, deosebit de cel al solului descoperit. În fig.13, dispunerea izotermelor arată clar
că în timpul verii, temperaturile medii sunt mai mari în solul descoperit decât în cel acoperit
de vegetaţie, la toate adâncimile.

Fig. 13 Mersul izotermelor în timpul verii în solul descoperit şi

în cel acoperit cu vegetaţie (după Kostin, S.)
Pădurea, prin intermediul coronamentului, exercită o influenţă mai puternică asupra
temperaturii solului pe care îl acoperă, prin reţinerea energiei solare în timpul zilei şi a
radiaţiei terestre în timpul nopţii. Litiera din pădure influenţează, de asemenea, în mare
 65

măsură temperatura solului pe care îl acoperă datorită conductivităţii sale calorice foarte
scăzute. Primăvara, litiera îngreunează încălzirea solului, iar toamna împiedică răcirea lui. Cu
alte cuvinte, alături de coronamentul arborilor şi stratul arbuştilor, litiera constituie un al
treilea “ecran” protector care contribuie la moderarea regimului termic al solului. Datorită
acestor influenţe, temperaturile la suprafaţa solului în pădure, în perioadele călduroase ale
anului, sunt mai scăzute decât în câmp deschis. Diferenţa se atenuează însă cu adâncimea
(fig.14). În perioadele reci, datorită litierei şi stratului mai gros de zăpadă, chiar şi în pădurile
desfrunzite, solul este mai cald decât în terenul descoperit (pentru speciile de vânat, în
timpul iernii, un strat mai gros de litieră uscată este un „aşternut” ideal, care păstrează nu
numai căldura în sol, ci şi căldura internă a corpului animalului, realizând un
„microclimat” foarte favorabil)
În fig.14 se observă că în perioada caldă a zilei (orele 12 - 13) temperatura solului
descoperit este mai mare la toate adâncimile, diferenţele ajungând la valori de ordinul zecilor
de grade în primii 10 -15 cm ai solului şi scăzând apoi cu adâncimea.

Fig. 14 Mersul diurn al temperaturii solului în teren descoperit şi într-o pădure matură de pin,
cu consistenţa plină, în ziua de 31.03.1974, pe versantul sudic al muntelui Tâmpa – Braşov

În timpul nopţii, de exemplu la ora 4, în perioada de intensă răcire a solului, situaţia

se inversează, solul din pădure are temperaturi mai mari la toate adâncimile şi în timp ce la
suprafaţa solului descoperit temperatura a coborât sub punctul de îngheţ, în pădure
temperaturile au rămas pozitive şi la valori evident mai ridicate pe întreg profilul solului.
Evantaiul curbelor din cele două grafice evidenţiază caracterul clar mai moderat al regimului
termic diurn al solului din pădure, caracterizat prin amplitudini termice mai reduse şi
diminuarea acestora cu adâncimea.
Acest caracter mai moderat al regimului termic al solului protejat de prezenţa pădurii
se păstrează şi la nivelul anului întreg; temperaturile medii lunare, ca şi maximele absolute
lunare din lunile semestrului cald al anului (aprilie-septembrie) sunt mai coborâte, cele din
semestrul friguros sunt mai ridicate în solul din pădure decât în solul din teren descoperit, iar
amplitudinile se diferenţiază în acelaşi sens cu cel de la regimul termic diurn.
Temperatura medie anuală a solului din pădurile de foioase este mai ridicată decât în
pădurile de răşinoase.
Îngheţul solului În regiunile noastre, în timpul iernii, solul îngheaţă datorită faptului
că, la temperaturi mai mici de 00C, apa din sol se solidifică şi, odată cu aceasta, stratul
 66

respectiv de sol se compactizează, transformându-se într-un adevărat “bloc” de gheaţă. Din

cauza sărurilor conţinute în soluţie şi a posibilităţii de suprarăcire, apa din sol nu îngheaţă la
00C, ci la valori mai coborâte ale temperaturii. De aceea, adâncimea îngheţului în sol nu
corespunde nivelului izotermei de 00C, iar măsurarea temperaturii solului nu poate da
indicaţii precise asupra adâncimii până la care solul este îngheţat.
Adâncimea îngheţului în sol depinde de climatul general al regiunii, de mersul
vremii în timpul iernii, de grosimea stratului de zăpadă, relief, proprietăţile hidrofizice ale
solului, natura păturii vegetale etc.
Astfel, în iernile cu zăpadă abundentă şi persistentă, solul îngheaţă mai puţin decât
în cele lipsite de zăpadă (fig.15).

Fig.15 Dinamica îngheţului în sol, in funcţie de grosimea zăpezii şi de evoluţia vremii, la Braşov

Solurile de pe formele convexe ale reliefului îngheaţă mai adânc decât cele concave,
unde stratul de zăpadă nu este spulberat, ci, dimpotrivă, mărit prin acumularea zăpezii.
Solurile mai uscate pot rămâne neîngheţate din cauza conductivităţii lor slabe şi a
posibilităţii de menţinere a apei aflate în cantităţi foarte reduse în stare lichidă suprarăcită.
Apa freatică la adâncime mică împiedică îngheţarea solului.
Dezgheţul solului primăvara se produce sub influenţa a două surse de căldură:
radiaţia solară şi căldura transmisă de straturile adânci ale solului, către solul îngheţat
(fig.15).
În iernile cu zăpadă puţină ca de exemplu 1971/1972, dezgheţul total al solului se
produce după încălzirea vremii. În cazul acesta dezgheţul se face din două părţi: de sus în jos
şi de jos în sus (fig.15,a).
În iernile cu un strat gros de zăpadă şi persistent solul îngheaţă puţin, iar dezgheţul
solului se face prin căldura transmisă de straturile calde mai adânci (de jos în sus). În aceste
condiţii, solul se dezgheaţă în timpul topirii zăpezii sau chiar înaintea dispariţiei stratului de
zăpadă (fig.15,b). În general, solul din pădure îngheaţă pe o adâncime mai mică decât solul
descoperit. Adâncimea până la care îngheaţă solul din pădure depinde de compoziţia,
vârsta, consistenţa acesteia. În pădurile de foioase, unde stratul de zăpadă este mai gros,
 67

solul îngheaţă mai puţin în adâncime decât în pădurile de răşinoase. În ceea ce priveşte
dezgheţul solului s-a constatat că în pădurile de foioase, cu strat gros de zăpadă, dezgheţul
se produce înaintea de topirea zăpezii pe seama afluxului de căldură din sol. În pădurile
pure de molid, dezgheţul solului se termină după topirea zăpezii (zăpadă mai puţină, îngheţ
mai profund, influenţa negativă a coronamentului asupra procesului de încălzire vernală).
Pentru vânatul de mare altitudine, în rariştile de molid unde stratul de zăpadă viscolită de
vânt poate ajunge la grosimea de 2 m, îngheţul solului nu reprezintă nici o problemă, fiind
un fenomen ca şi nexistent. La munte, problema o constituie, pentru vânat, grosimea mare a
zăpezii şi durata prelungită (5-6 luni) a stratului de zăpadă.

4.6. APA CA „SUPRAFAŢĂ ACTIVĂ”. ROLUL CLIMATOGEN AL APEI.

Fluxul radiaţiei solare este capabil să pătrundă în măsură considerabilă prin mediul
acvatic. Radiaţiile termice cu lungimi de undă mari sunt absorbite aproape în întregime chiar
în primul centimetru al stratului superficial al apei, unde sunt reţinute şi o parte din radiaţiile
cu lungime de undă mai mică.
Aşa cum s-a mai arătat (u.î.nr.3) albedoul apei este mic (cca.7%) şi depinde de
poziţia Soarelui deasupra orizontului şi de natura radiaţiei. Pentru radiaţiile ultraviolete
albedoul apei se ridică abia la 5% şi nu depinde de înălţimea Soarelui deasupra orizontului.
În funcţie de transparenţa apei şi de poziţia Soarelui , la adâncimea 1 m, pătrund 10 -
40 % din radiaţia incidenţă totală. Prin urmare, radiaţia absorbită se repartizează într-un strat
de apă care are o întindere verticală apreciabilă.
Mobilitatea apei are o mare însemnătate în procesul de încălzire a apei, prin
fenomenul convecţiei transmiţându-se repede căldura spre straturile mai adânci. În
consecinţă, energia calorică se propagă şi se acumulează în apă până la adâncimi mai mari
decât în sol.
Datorită proprietăţilor sale calorice - căldura specifică, conductivitatea şi convecţia
calorică foarte mari - apa înmagazinează aproape întreaga cantitate a radiaţiei solare primite,
din care cauză, în regiunile latitudinilor mijlocii şi superioare, bilanţul caloric este mai mare
pe oceane decât pe continente.
Prin procesul de evaporare, suprafeţele acvatice contribuie decisiv la asigurarea
marelui circuit al apei în natură, iar prin intermediul vaporilor de apă modifică însuşirile
calorice ale aerului (transparenţa, capacitatea de absorbţie a radiaţiilor calorice), participă la
exercitarea rolului de “seră” al atmosferei, slăbind răcirea nocturnă şi cea din timpul iernii,
reducând astfel amplitudinile termice diurne şi anuale.
Prin toate însuşirile lor radiativ-calorice, marile întinderi de apă (oceanul planetar)
îndeplinesc un rol climatogen fundamental. Alături de climatele continentale, create sub
influenţa uscatului, apele mărilor şi oceanelor generează climatele maritime, care se întâlnesc
în cadrul tuturor zonelor climatice mari de pe suprafaţa Pământului.
Pentru piscicultura în bazine şi heleşteie sunt de reţinut următoarele aspecte
aplicative:
- apa bazinelor şi heleşteielor se încălzeşte mai încet, dar se şi răceşte mai încet,
decât solurile. Având adâncimea relativ mică, aceste bazine absorb aproape întreaga energie
radiantă incidentă, la procesele radiativ calorice participând şi substratul solid al acestora
 68

(fundul bazinelor respective), precum şi eventalele plante acvatice (în cazul lacurilor, bălţilor,
acmulărilor hidrotehnice,heleşteielor, etc.);
- ca o consecinţă a participării tuturor acestor componente ale bazinelor acvatice
mici, la procesul de încălzire-răcire a apei, aceste „luciuri de apă” se caracterizează printr-un
regim termic mai puţin moderat decât marile întinderi de apă (mări, oceane).

4.7. SĂ NE REAMINTIM
După parcurgerea întregului conţinut al U.Î. nr.4 este recomandabil să ne
reamintim ideile de bază:
 Procesele fizice care se produc la impactul radiaţiilor solare şi al celorlalte
fluxuri de energie radiantă cu suprafaţa terestră, care au drept rezultat
principal încălzirea (răcirea) solului şi producerea altor procese de transfer
caloric prin care se exercită rolul de „suprafaţă subiacentă activă”al stratului
superficial al solului şi cel de „strat activ” al orizonturilor mai adânci ale
acestuia.
 Prin toate aceste caracteristici şi funcţii exercitate în raport cu fluxurile
incidente de energie radiantă, suprafaţa terestră, prin cele trei componente ale
sale (litosfera, hidrosfera şi criosfera) îndeplineşte rolul de factor genetic al
climei.
 Prin intermediul acestei suprafeţe active, oscilaţiile periodice diurne şi anuale
ale intensităţii radiaţiei solare directe sunt transmise în interiorul solului şi în
aerul de deasupra, declanşându-se astfel ritmul circadian şi anual al tuturor
proceselor şi fenomenelor din atmosferă, din lumea vie şi, nu numai.
 Și atunci când rolul de „suprafaţă” activă al suprafeţei solului este preluat
integral sau parţial de stratul de zăpadă, de covorul vegetal sau de suprafeţele
acvatice, se păstrează caracterul periodic, diurn şi anual, al temperaturii
solului – la suprafaţa şi în „stratul activ”-, dar apar unele particularităţi de
regim, cum ar fi amplitudinile termice mai mici şi, în general, un caracter mai
moderat al regimului termic la nivelul suprafeţei solului.
 69

4.8. REZUMAT
Studierea conţinutului U.Î. nr.4 ne permite să concluzionăm că:
 După drumul lung parcurs prin spaţiul extraterestru şi după modificările cantitative şi
calitative suferite prin străbaterea celor cinci straturi ale atmosferei, ajungând la
nivelul suprafeţei planetei, epopeea razelor solare nu s-a sfârşit;
 La impactul direct cu această „suprafaţă subiacentă”, adică de sub atmosferă, fie că se
află sub forma litosferei, hidrosferei sau criosferei, fluxul de energie radiantă este
supus unor procese transformatoare şi de schimb (caloric) prin care se decid
trăsăturile de bază ale regimului termic al solului şi al aerului de deasupra, devenind
astfel sursa majoră de energie calorică pentru încălzirea de la bază a atmosferei (vezi
U.Î. nr.5) şi pentru producerea, „în cascadă” a proceselor şi fenomenelor
meteorologice;
 Variaţiile periodice şi neperiodice, diurne şi anuale ale temperaturii suprafeşei solului
şi ale straturilor mai adânci ale acestuia pot fi explicate logic, pornind de la caracterul
periodic al proceselor de încălzire-răcire a suprafeţei active, dependent, la rândul său,
de oscilaţiile periodice ale intensităţii radiaţiei solare directe.
 În condiţiile solului acoperit cu zăpadă, acest strat nival poate să preia integral rolul
de „suprafaţă subiacentă activă”, regimul termic al solului depinzând de funcţia
protectoare a zăpezii, de caracteristicile fizice ale stratului de zăpadă: grosime,
densitate, proprietăţile radiativ-calorice etc.
 Solul acoperit cu vegetaţie prezintă de asemenea un regim termic mai moderat,
încâlzindu-se mai slab ziua şi răcindu-se mai puţin noaptea, datorită rolului protector
al covorului vegetal. În cazul pădurii, datorită coronamentului arboretului, care preia,
integral sau parţial, rolul de „suprafaţă subiacentă activă”, în funcţie de consistenţa
arboretului, densitatea arborilor şi de alte caracteristici structurale ale pădurii se
realizează de asemenea un regim termic mai moderat;
 Adâncimea până la care îngheaţă solul depinde de caracterul general al climatului
regiunii respective, de evoluţia vremii în timul fiecărei ierni, de grosimea şi durata
stratului de zăpadă şi de alţi factori locali;
 Întinderile mari de apă (oceane, mări, lacuri, bălţi) îndeplinesc un rol deosebit ca
factor climatogen, atât prin suprafaţa predominantă pe care o ocupă la nivelul întregii
Planete, cât şi datorită proprietăţilor radiativ-calorice distincte ale apei: albedoul mic,
conductivitate şi căldură specifică mari.
 70

4.9. ÎNTREBĂRI - TEST DE EVALUARE A CUNOȘTINȚELOR

1. Ce este „suprafaţa subiacentă activă”?

2. Ce este „stratul activ” al solului?
3. Explicaţi procesul de încălzire a solului.
4. Care sunt factorii care influenţează valoarea amplitudinii diurne a temperaturii
suprafeţei solului?
5. Ce ştiţi despre variaţia temperaturii solului cu adâncimea, în timpul verii, ziua şi
noaptea?; dar iarna?
6. Care sunt factorii de care depinde adâncimea îngheţului în sol?
7. Care sunt proprietăţile radiativ-calorice ale întinderilor de apă (mări, oceane)?
8. Care sunt particularităţile radiativ-calorice ale apei din bazinele piscicole mici
(păstrăvării, lacuri, bălţi, heleştee etc)?
9. Care sunt proprietăţile radiativ-calorice ale zăpezii?
10. De ce este mai moderat regimul termic al solului în pădure, comparativ cu cel al
terenului descoperit?
 71

Unitatea de învățare nr. 5

PROCESE CALORICE ÎN ATMOSFERĂ. TEMPERATURA
AERULUI.

INTRODUCERE
Temperatura aerului este unul din cele mai importante elemente meteorologice.
Dintre elementele caracterizante ale climei, temperatura aerului este, fără îndoială,
elementul cel mai reprezentativ exprimând, sintetic, cel mai bine efectul comun al tuturor
factorilor genetici ai climei (radiaţia solară, suprafaţa activă şi circulaţia generală a
atmosferei).
Alături de lumină, aerul atmosferic „impresionează” în primul rând prin temperatura
sa.
Ca factor ecologic primordial, clima influenţează viaţa plantelor şi a animalelor prin
toate elementele sale dar, îndeosebi, prin temperatura aerului.
Intensitatea proceselor fiziologice ca transpiraţia, respiraţia etc. depinde de
temperatura aerului, iar fenomenele vitale ale plantelor cum ar fi creşterea, înflorirea,
fructificarea nu pot avea loc decât între anumite limite de temperatură. De fapt, însăşi
existenţa şi răspândirea pe glob a diferitelor specii de plante şi animale (zonalitatea
biogeografică) este condiţionată de anumite caracteristici ale regimului termic al aerului. În
plus, se cunoaşte că în regiunile montane, căldura este unul din factorii cei mai importanţi ai
creşterii plantelor.
Făcând această remarcă în legătură cu deficitul de căldură al climatelor de munte
considerăm util să mai adăugăm că, într-adevăr cănd caracterizăm vremea sau clima unei
regiuni cu ajutorul valorilor de temperatură procedăm astfel pentru că nu dispunem de date
privind „cantitatea de căldură” pe care o oferă în realitate un climat sau altul de pe glob.
Utilizăm fără rezerve datele termometrice deoarece dispunem de aparatura corespunzătoare şi
ştim că, de fapt, temperatura, ca mărime fizică, exprimă satisfăcător gradul de încălzire
(starea termică) a unui element de mediu sau a oricărui corp.
Aşadar nu avem astăzi nici o îndoială că folosind datele privind temperatura aerului,
indiferent de scara termometrică în care ea s-a măsurat (Celsius, Fahrenheit ş.a.) putem
aprecia corect caracteristicile regimului termic al regiunii care ne interesează.
 72

COMPETENŢE
Apreciem că după studierea acestei U.Î., studenţii vor putea să utilizeze
competent cunoştinţele asimilate la:
 elaborarea capitolelor corespunzătoare ale proiectelor de an şi de diplomă la
disciplinele de specialitate;
 fundamentarea ştiinţifică, ecoclimatologică a soluţiilor privind lucrările
inginereşti de proiectare şi execuţie;
 formarea şi consolidarea convingerilor şi orientărilor privind specificul
ecologic al profesiunii de cinegetician, primordialitatea realităţilor climatice ca factor
al însăşi existenţei faunei cinegetice şi al dezvoltării corespunzătoare a acesteia;
 tânărul student va şti că, în cea mai mare parte, activitatea sa inginerească nu
se va desfăşura la adăpostul halelor industriale şi că tot ceea ce va întreprinde în plan
managerial, vizând efectivele de vânat şi amenajările salmonicole se vor desfăşura în
condiţiile realităţilor din teren, în primul rând ale celor meteorologice.

CUPRINS
5.1. Transferul caloric în aerul atmosferic. Încălzirea şi răcirea aerului.
5.2. Variațiile periodice diurne şi anuale ale temperaturii areului. Amplitudinea
termică diurnă şi anuală. Factorii de influență.
5.3. Variația temperaturii aerului cu altitudinea în troposferă. Tipuri de variație.
Inversiuni de temperatură.
5.4. Particularități ale regimului termic al aerului în regiunile cu relief accidentat.
5.5. Covorul vegetal în câmpul temperaturii aerului. Influanța pădurii asupra
temperaturii aerului.
5.5.1. Particularități ale regimului termic al aerului din pădure.
5.5.2. Particularități ale regimului termic al golurilor din pădure.
5.6. Să ne reamintim
5.7. Rezumat
5.8. Test de evaluare a cunoştințelor
 73

5.1. TRANSFERUL CALORIC ÎN AERUL ATMOSFERIC. ÎNCĂLZIREA ŞI

RĂCIREA AERULUI.
Întrucât absoarbe o cantitate redusă din radiaţia solară care o străbate, atmosfera se
încălzeşte numai în mică măsură pe această cale. În schimb, suprafaţa terestră, absorbind o
mare parte din radiaţia solară primită devine - datorită proprietăţilor sale calorice - sursa
principală de încălzire pentru aerul atmosferic. Aşadar, aerul atmosferic se încălzeşte
preponderent, prin intermediul suprafeţei active a Pământului.
Transmiterea căldurii de la suprafaţa terestră în atmosferă se face printr-un complex
de procese de transfer caloric: conducţie termică moleculară, radiaţie, convecţie, advecţie,
turbulenţă şi prin transformările de fază ale apei.
Se ştie că, în general, gazele realizează cel mai redus transfer de căldură prin
conducţie şi din cauza aceasta cantitatea de căldură primită de atmosferă prin conducţie
termică moleculară este foarte mică. Acest mod de transfer al căldurii prezintă importanţă
numai pentru un strat de aer foarte subţire, din imediata vecinătate a suprafeţei terestre.
Într-o măsură ceva mai mare se încălzeşte aerul atmosferic prin radiaţia termică,
emisă de suprafaţa terestră. Pe aceasta cale se încălzeşte stratul de aer din apropierea solului,
de la care, tot pe cale radiativă, căldura este transmisă straturilor superioare. Importanţa
acestui proces constă în faptul că are un caracter permanent, transmiterea căldurii pe această
cale având loc atât ziua, cât şi noaptea.
Convecţia este un mod de transfer al căldurii specific fluidelor, deoarece numai
acestea permit deplasări ale maselor de fluid încălzite, sub forma curenţilor de convecţie.
Transferul căldurii prin convecţie poate avea loc pe verticală sau pe orizontală. În
meteorologie, mişcările convective verticale poartă denumirea generală de convecţie, iar
transferul caloric produs prin mişcările orizontale ale aerului se numeşte advecţie. Fenomenul
convecţiei apare în cazul unei puternice încălziri de către suprafaţa terestră a stratului inferior
de aer. Aerul supraîncălzit, devenind mai puţin dens, mai uşor, se ridică pe verticală, locul
său fiind luat de aerul mai rece şi mai greu, de sus şi din părţi. Acesta, la rândul său, se
încălzeşte şi capătă o mişcare ascendentă. Circulaţia astfel apărută se extinde treptat asupra
unor straturi tot mai groase de aer. Prin convecţie, aerul de la suprafaţa solului transportă cu
el căldura primită, iniţial, prin conducţie şi prin radiaţie. Cunoscându-se condiţiile pe care le
oferă atmosfera ca mediu fluid pentru deplasarea maselor de aer, deci pentru dezvoltarea
convecţiei, se poate aprecia importanţa acesteia în transmiterea căldurii în atmosferă.
Mişcarea convectivă produce amestecul aerului pe grosimi mari, până în partea superioară a
troposferei, realizând astfel cel mai intens schimb caloric vertical. Curenţii de convecţie sunt
mai frecvenţi şi mai intenşi deasupra uscatului, în timpul după - amiezelor de vară.
Advecţia (convecţia orizontală) contribuie în măsură considerabilă la transmiterea
căldurii de la o regiune la alta a globului. O caracteristică a advecţiei este aceea că are loc pe
o scară mai largă faţa de convecţia verticală care poate acoperi o suprafaţă de mărimea unui
nor, dar care se produce foarte repede.
Pentru suprafaţa Pământului, advecţia reprezintă cel mai important mod de
propagare a căldurii. Schimbările accidentale, destul de însemnate în mersul vremii de la o zi
la alta, caracteristice latitudinilor mijlocii, sunt o consecinţă a fenomenelor de advecţie.
Turbulenţa aerului este o cale de transfer al căldurii în atmosferă, prin intermediul
 74

aşa-numitului amestec turbulent al unor volume de aer cu temperaturi diferite. Ea se produce

diferit, în funcţie de condiţiile locale.
Astfel, turbulenţa dinamică este un rezultat al frecării maselor de aer de asperităţile
suprafeţei terestre, precum şi al vâscozităţii interne a aerului. Turbulenţa termică este o
consecinţă a încălzirii inegale a diferitelor suprafeţe naturale. La contactul cu ele sau cu aerul
de deasupra, încălzit diferit, aerul în mişcare se va încălzi de asemenea, diferit şi va fi supus
unor mişcări ascendente şi descendente cu caracter turbulent (turbionar). Deasupra uscatului
schimbul turbulent este mai intens decât deasupra apei şi tot aşa, vara şi în timpul zilei este
mai intens decât iarna şi noaptea.
Atmosfera mai primeşte o cantitate apreciabilă de căldură în urma procesului de
condensare. Fiecare gram de vapori de apă transportă, de la nivelul suprafeţei de evaporare,
în atmosferă, o cantitate de căldură egală cu 600 cal (căldură latentă de vaporizare) pe care o
cedează aerului în momentul condensării la altitudini mai mari.
În concluzie, trebuie subliniat că principalii factori ai procesului de transport al
căldurii în atmosferă, care contribuie în cea mai mare măsură la încălzirea aerului atmosferic,
sunt convecţia, advecţia şi turbulenţa. Cantitatea de căldură transmisă pe aceste căi este mult
mai mare decât cea transmisă prin radiaţie.
În termodinamica atmosferei se consideră că mişcările verticale ale aerului au un
caracter adiabatic. Condiţiile transformării adiabatice sunt îndeplinite în atmosferă atunci
când masa de aer se deplasează suficient de repede pe verticală. În asemenea condiţii
variaţiile de volum şi presiune produc variaţii de temperatură în interiorul masei de aer. Aşa,
de pildă, aerul aflat în mişcare ascendentă trece foarte repede de la un volum mic şi presiune
mare, la un volum mai mare şi presiune mai mică. Răspândindu-se pentru a ocupa un volum
mai mare, moleculele gazoase efectuează o mişcare ce are loc cu consum de căldură : energia
calorică se transformă în energie cinetică. Deci, destinderea aerului în timpul mişcărilor
ascendente are drept rezultat răcirea lui. În timpul mişcării convective descendente se
produce fenomenul invers, compresiunea, care determină încălzirea aerului. Destinderea mai
poate avea loc în timpul mişcării de alunecare ascendentă a aerului pe versanţii munţilor
înalţi, precum şi pe suprafeţele frontale. Un caz tipic de încălzire a aerului prin comprimare îl
constituie mişcarea descendentă a acestuia pe versanţii opuşi vânturilor puternice (aflaţi “sub
vânt”) când se produce “efectul de föhn” (vânt cald şi uscat).
Răcirea aerului se produce şi prin cedarea de căldură prin radiaţie. Un asemenea
proces de răcire a aerului se observă în timpul nopţilor senine şi lipsite de vânt, când
suprafaţa terestră şi stratul de aer apropiat pierd multă căldură prin radiaţie, devenind mult
mai reci decât straturile de aer situate mai sus, a căror răcire este încetinită de amestecul
turbulent mai intens, de la aceste altitudini. În acest fel se produc inversiunile de temperatură
numite inversiuni radiative.
 75

5.2. VARIAŢIILE PERIODICE DIURNE ŞI ANUALE ALE TEMPERATURII

AREULUI. AMPLITUDINEA TERMICĂ DIURNĂ ŞI ANUALĂ. FACTORII DE
INFLUENŢĂ.
Variaţiile periodice diurne şi anuale ale temperaturii aerului sunt o consecinţă
indirectă a caracterului ciclic al afluxului de radiaţie solară pe suprafaţa Pământului. Aceste
variaţii sunt transmise de către suprafaţa terestră stratului de aer din imediata vecinătate. Ele
pot fi explicate pe baza legilor care guvernează afluxul de radiaţie solară pe suprafaţa terestră
şi procesele de transformare şi redistribuire a energiei primite de la Soare, în sol şi în
atmosferă (U.Î. 3, 4, şi 5.1.).

Fig.16 Variaţia diurnă a temperaturii aerului şi a temperaturii suprafeţei

solului din ziua de 19.IX.1961 la Hărman – Braşov
Observaţiile efectuate la înălţimea standard de 2 m arată că mersul diurn al
temperaturii aerului prezintă o oscilaţie simplă, cu o maximă şi o minimă. Temperatura
minimă se produce cu puţin timp înainte de răsăritul Soarelui, după care ea creşte, însă, cu o
oarecare întârziere faţa de temperatura suprafeţei terestre, astfel încât valoarea maximă diurnă
se înregistrează între orele 13 şi 15 (fig.16). După aceasta, temperatura aerului scade până la
apusul Soarelui, scăderea devenind mai lentă noaptea şi continuând până la înregistrarea
minimului din dimineaţa următoare.
O caracteristică a variaţiei diurne a temperaturii aerului care prezintă importanţa în
caracterizarea climei unei regiuni este amplitudinea acestei variaţii.
Amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii aerului depinde de mai mulţi factori.
Latitudinea geografică. Amplitudinea diurnă este mai mare în regiunile
intertropicale şi scade spre poli, în legătură cu scăderea înălţimii Soarelui deasupra
orizontului, pe măsură ce latitudinea creşte (fig.17).
 76

Fig. 17 Influenţa latitudinii asupra amplitudinii diurne a temperaturii

Anotimpurile. În zona latitudinilor mijlocii şi superioare, unde înălţimea Soarelui
deasupra orizontului variază mult în timpul anului, amplitudinea diurnă va fi mai mică
iarna şi mai mare vara, pe seama încălzirilor mai intense de la amiază (fig.18).

Fig.18 Influenţa anotimpului asupra amplitudinii variaţiei periodice diurne

a temperaturii aerului. Staţia meteorologică Tg. Mureş (1946-1955).
Altitudinea. În general, amplitudinea diurnă a temperaturii scade cu altitudinea,
deoarece influenţa suprafeţei terestre, prin intermediul căreia se încălzeşte aerul, se resimte
din ce în ce mai puţin, pe măsura creşterii altitudinii (fig.19). În regiunile muntoase intervin şi
condiţiile locale, precum şi schimbul de aer mai intens cu atmosfera liberă, care diminuează
atât procesul de încălzire cât şi pe cel de răcire, reducându-se astfel valoarea amplitudinii
termice diurne.
În schimb pe platourile înalte, de exemplu, în condiţiile unei transparenţe atmosferice
mari, în urma încălzirii intense a aerului de lângă sol, ziua, şi a răcirii radiative nocturne, pot
rezulta amplitudini diurne mai mari decât pe versanţi, la aceeaşi altitudine.
Configuraţia terenului. Amplitudinea diurnă este mai mare în formele de teren
concave decât în cele convexe. În văi şi în special în depresiuni închise, unde circulaţia
 77

aerului este mult încetinită, aerul se încălzeşte puternic ziua şi se răceşte de asemenea intens
noaptea, înregistrând amplitudini diurne mari. Dimpotrivă, pe formele de relief convexe, pe
versanţii muntoşi şi pe orice forme de teren mai proeminente, reducerea suprafeţei de
contact cu solul, precum şi schimbul mai activ dintre aerul de la sol şi cel din straturile mai
înalte, din atmosfera liberă, determină amplitudini diurne mai mici ale temperaturii aerului
(fig.20).

Fig.19 Influenţa altitudinii asupra amplitudinii variaţiei periodice diurne a

temperaturii aerului: Staţia climatologică de la cota 600 m (a) şi cea de la
cota 1730 m (b) de pe versantul nord-vestic al muntelui Postăvarul-Braşov.
Natura suprafeţei terestre. Particularităţile suprafeţei subiancete exercită o mare
influenţa asupra mersului diurn al temperaturii aerului, deoarece, aşa cum s-a mai arătat,
încălzirea şi răcirea aerului se face, preponderent, prin intermediul suprafeţei terestre. Astfel,
amplitudinea diurnă a temperaturii aerului situat deasupra apei este mult mai mică decât
deasupra uscatului. Solurile nisipoase măresc amplitudinea diurnă a temperaturii aerului. Tot
aşa, aerul de deasupra solurilor compacte sau de culoare mai deschisă are amplitudinea
termică diurnă mai mică decât aerul de deasupra solurilor afânate sau de culoare închisă
(u.î.nr.4). Acestea din urmă se incălzesc mai intens ziua.

Fig.20 Influenţa configuraţiei reliefului: staţia climatologică din Valea Timişului şi

Staţia de versant „Măgurele”, situate la aceeaş altitudine 800 m, în masivul Postăvarul.
 78

Nebulozitatea. În zilele noroase, mersul diurn

al temperaturii este mai moderat decât în zilele
senine. Creşterea nebulozităţii provoacă
micşorarea amplitudinii diurne (fig.21). În zilele
cu nebulozitate variabilă, precum şi în cele cu
schimbări bruşte ale vremii, cauzate de fenomene
de advecţie, mersul periodic regulat al
temperaturii poate fi complet modificat,
prezentându-se sub forma aşa-numitelor „variaţii
accidentale” , neregulate.
Variaţiile anuale ale temperaturii aerului se
studiază cu ajutorul valorilor medii lunare.
Variaţia anuală a temperaturii aerului la
latitudinile noastre este caracterizată printr-o
valoare maximă în luna iulie şi una minimă în
ianuarie.
Mersul anual al temperaturii aerului depinde
de aceiaşi factori care influenţează mersul zilnic.
Fig. 21 Influenţa nebulozităţii asupra
amplitudinii termice diurne

Spre deosebire de amplitudinea diurnă,

amplitudinea anuală creşte cu latitudinea (fig.22).
Cea mai mică amplitudine a variaţiei anuale
se observă în zona ecuatorială. În regiunile polare,
mai ales pe continente, amplitudinea atinge valorile
cele mai mari datorită contrastelor termice dintre
perioada când Soarele rămâne tot timpul deasupra
orizontului şi cea în care Soarele rămâne sub
orizont. Ceilalţi factori, exceptând anotimpul,
influenţează amplitudinea anuală a temperaturii
aerului, în acelaşi sens în care s-a arătat la
amplitudinea termică diurnă.

Fig.22 Variaţia periodică anuală a

temperaturii aerului la diferite latitudini

5.3. VARIAŢIA TEMPERATURII AERULUI CU ALTITUDINEA ÎN

TROPOSFERĂ. TIPURI DE VARIAŢIE. INVERSIUNI DE TEMPERATURĂ.
 79

În troposferă, temperatura aerului prezintă o variaţie caracteristică în direcţie

verticală. Variaţia temperaturii aerului cu înălţimea se exprimă prin gradientul termic
vertical (). Gradientul termic vertical reprezintă mărimea, în grade, cu care variază
temperatura la fiecare sută de metri înălţime

( = – tC/100 m) (5.1)

După cum se ştie, în general, în troposferă temperatura aerului scade cu

înălţimea, ceea ce indică şi semnul minus din formula (5.1.). Valoarea medie a
gradientului termic vertical pentru troposferă este de 0,6 C/100 m. Cercetările au dovedit
însă că faţă de această valoare medie, gradientul termic vertical poate prezenta cele mai
diferite valori în funcţie de anotimp, de natura masei de aer etc., mai ales în stratul
troposferic din apropierea suprafeţei terestre. Astfel, uneori se întâlnesc straturi în care
temperatura nu variază cu înălţimea ( =0, straturi izoterme), iar alteori temperatura
creşte cu înălţimea, definind aşa-numitele straturi de inversiune (gradient pozitiv).
Inversiunile de temperatură
Într-o accepţie largă, prin inversiuni de temperatură (inversiuni termice)
înţelegem acea stare fizică, temporară, a troposferei inferioare în care temperatura aerului
prezintă o variaţie altitudinală inversă faţă de cea obişnuită, adică în loc să scadă cu
altitudinea, conform legii cunoscute (-0,6C/100 m), ea creşte odată cu aceasta.
Ca fenomen meteorologic complex, cu geneză şi evoluţie interesante, cu
implicaţii importante în desfăşurarea diverselor procese naturale, biogeografice, precum
şi a multor activităţi social-economice, inversiunile termice reprezintă o problemă de
mare interes ştiinţific şi practic.
După condiţiile de formare, inversiunile termice sunt de mai multe feluri,
purtând şi denumiri corespunzătoare “inversiuni de radiaţie”, “de advecţie”, “frontale”,
“anticiclonice” (“de comprimare”) etc.
Inversiunile de radiaţie (radiative) sunt cele mai frecvente, formându-se, de
regulă, în cursul nopţilor senine şi calme, când se înregistrează o mare pierdere de
căldură, prin radiaţie, la suprafaţa solului şi în stratul de aer din imediata vecinătate. În
felul acesta, stratul inferior al troposferei devine mai rece decât straturile de aer situate
deasupra lui, realizându-se inversiunea de temperatură. O variantă a inversiunilor de
radiaţie sunt acelea pe care noi le denumim inversiuni radiativ-orografice, care rezultă
din amplificarea efectului radiaţiei nocturne de către particularităţile reliefului
depresionar. În formele depresionare de teren, în nopţile senine şi lipsite de vânt, pelicula
de aer rece de pe versanţii învecinaţi se scurge, gravitaţional, în locurile cele mai joase,
unde aerul local, stagnant, se află deja în plin proces de răcire prin radiaţia proprie. Aici,
aerul deplasat de pe versanţi se sedimentează termic-gravitaţional şi continuă să se
răcească radiativ, formând, împreună cu aerul “local”, adevărate acumulări (“lacuri”) de
aer rece.
 80

În regiunile muntoase, inversiunile termice de natură radiativ-orografică au cea

mai mare frecvenţă şi intensitate.
Din analiza tuturor inversiunilor produse în zona depresionară a Braşovului
într-o perioadă de 23 de ani de cercetări s-au desprins câteva constatări interesante
privind geneza, evoluţia şi alte caracteristici structurale ale acestui fenomen
meteorologic, pe care le exemplificăm prin cazurile considerate cele mai reprezentative
(exemplificate prin figurile 23 şi 24).
Astfel, “stratul de inversiune”, considerat acel strat troposferic în care temperatura
aerului creşte cu altitudinea, prezintă grosimi (H) variabile, în funcţie de anotimp, de
natura masei de aer, de ambianţa geomorfologică şi de alţi factori aerosinoptici şi fizico-
geografici locali. Figura 23 ilustrează, prin sectoarele haşurate orizontal, atât sensul în
care s-a definit mai sus noţiunea de “strat de inversiune”, cât şi variaţia “grosimii”
acestui strat (H) în funcţie de anotimp.
“Intensitatea maximă a inversiunilor” respective exprimată prin diferenţa de
temperatură dintre nivelul de bază, cu temperatura cea mai coborâtă şi acel punct de pe
versanţi în care se înregistrează temperatura cea mai ridicată, este concretizată în cele
patru cazuri analizate de noi (fig.23), prin valorile corespunzătoare (tmax) notate pe liniile
orizontale întrerupte care marchează limita superioară a fiecărui “strat de inversiune” în
parte.

Fig.23 Inversiuni termice pe versantul nord-vestic al Postăvarului

Aşadar, nu trebuie confundate noţiunile de “strat de inversiune” - definit mai

sus- şi cea de “inversiune”propriu-zisă, care are un sens mai larg. De pildă, în cazul în
care între două puncte situate la altitudini diferite există o diferenţă (pozitivă) de
temperatură, ca în figura 23a: -23.6C la altitudinea de 534m şi numai -9.2C la 1724m,
 81

fenomenul respectiv poate fi denumit “inversiune de temperatură”. Şi este logic să facem

această distincţie din moment ce, instalând staţii meteorologice de versant la altitudinile
necesare, putem ilustra, prin cele patru inversiuni redate în figura 30, că de la un anumit
nivel (altitudinal) în sus (1200m–fig23,a, 800m-fig.23,b şi c, respectiv 960m-fig.23,c),
temperatura aerului nu mai creşte cu altitudinea, ca în „stratul de inversiune”, ci ea scade,
conform legii altitudinale. Desigur că în cazul în care nu ar fi existat decât staţiile de la
nivelurile extreme (534 m şi 1724 m) adică din şesul depresionar al Bârsei şi din vârful
Postăvarului, aşa cum se întâmplă în multe alte regiuni muntoase, am fi fost puşi în
situaţia să apreciem, în mod eronat, că „stratul de inversiune” s-a extins până în vârful
masivului, nu numai până la altitudinile precizate în figura 23.
În formarea şi evoluţia inversiunilor termice de natură radiativă, cu durata de o
noapte, cercetările noastre au evidenţiat câteva elemente structural-evolutive
caracteristice, ilustrate grafic, în figura 24, cum sunt:

Fig.24 Inversiunile termice nocturne din perioada 4-7 mai 1966

-“Momentul începerii inversiunii” este marcat de acel moment din cursul serii în
care temperatura din punctele situate la altitudinile cele mai joase capătă valori mai
coborâte decât punctele situate la altitudini superioare. În figura 24 acest moment este
marcat de intersectarea celor două curbe ale temperaturilor orare, care are loc în jurul orei
19, când variaţia altitudinală a temperaturii capătă un profil de “tip inversiune”.

- “Momentul sfârşitului inversiunii “este acel moment din cursul dimineţii în

 82

care variaţia altitudinală a temperaturii revine la profilul normal (“tip insolaţie”).

- “Durata totală a inversiunii” (D), exprimată în ore şi zecimi de oră, reprezintă
perioada de timp dintre momentul începutului şi cel al sfârşitului inversiunii.
- “Durata fazei de dezvoltare a inversiunii “(F.D.) este timpul scurs între
momentul începutului inversiunii şi cel al înregistrării intensităţii maxime a acesteia.
- “Durata fazei de destrămare a inversiunii “ (F.d.) este reprezentată prin
perioada de timp dintre momentul intensităţii maxime şi ce al lichidării inversiunii.
Inversiunile de advecţie se formează atunci când o masă de aer cald pătrunde
într-o regiune cu temperaturi scăzute la sol. Prin contact cu solul mai rece, aerul se
răceşte de jos în sus, astfel că la altitudine se găseşte aerul mai cald şi, în consecinţă,
temperatura aerului va prezenta un profil vertical de “tip inversiune” (cu baza la sol).
Inversiunea de advecţie se poate forma şi la altitudine , în anotimpul rece când o masă de
aer cald şi umed, de origine atlantică advectează pe continent şi neputând disloca aerul
rece aflat în contact cu solul, se va deplasa pe deasupra aerului rece local dând naştere, la
altitudine, unui strat de inversiune de advecţie.
Inversiunile frontale se formează în zonele frontale în urma mişcării de
alunecare ascendentă a aerului cald deasupra aerului rece care se întinde sub aerul cald,
ca o pană cu baza la sol. Peste “pana de aer rece” se va afla aerul cald care generează
astfel o inversiune de tip frontal.
Inversiunile de comprimare sau anticiclonice se formează în zona centrală a
anticiclonilor, caracterizată printr-o mişcare descendentă a aerului care produce încălzirea
aerului prin comprimare la nivelul, la care, liniile de curent descendente se deformează,
fiind deviate (ricoşate) lateral de aerul dens din apropierea solului. Aceste inversiuni mai
pot lua naştere şi la coborârea aerului pe versanţii munţilor opuşi direcţiei vântului (“sub
vânt”) provocând efecte de tip “föhn”.

5.4. PARTICULARITĂŢI ALE REGIMULUI TERMIC AL AERULUI ÎN

REGIUNILE CU RELIEF ACCIDENTAT.
Influenţa exercitată de elementele reliefului (altitudine, configuraţie, expoziţie,
pantă etc) asupra distribuţiei radiaţiei solare şi a regimului termic al solului se resimte
puternic şi asupra temperaturii aerului.
Pe versanţii munţilor, ca şi în atmosfera liberă, temperatura aerului scade, în
general, cu altitudinea. Valorile anuale ale gradienţilor termici ai aerului sunt apropiate de
valoarea medie a gradientului mediu al troposferei. Faţa de aceste valori anuale, există
însă abateri însemnate de la o perioadă la alta a zilei, de la un anotimp la altul, abateri
determinate de condiţiile orografice locale, expoziţia versanţilor, natura masei de aer etc.
 83

Fig.25. Particularităţi ale regimului termic al aerului pe versanţii munţilor

(versantul nord-vestic al masivului Postăvarul).
a) Temperatura medie a lunilor ianuarie şi iulie şi amplitudinea medie anuală
b) Media anuală a maximelor şi minimelor zilnice şi amplitudinea extremelor zilnice
(1964 - 1975).
Astfel, în timpul zilei şi vara, în regiunile muntoase, gradientul termic vertical are
valori mai mari decât cel mediu, iar noaptea şi iarna apar gradienţi termici verticali mici
şi frecvente inversiuni (fig. 25,a - media lunii ianuarie şi media anuală a minimelor
zilnice- fig.25 b). O altă particularitate a repartiţiei altitudinale a temperaturii în munţi
este decalajul în timp al fazelor mersului anual al temperaturii faţă de cele ale variaţiei
anuale a radiaţiei solare. Încălzirea şi răcirea de la bază a atmosferei şi inerţia termică a
straturilor de aer mai înalte provoacă o întârziere a fazelor anotimpuale de încălzire şi
răcire a aerului.
Pe munţii înalţi, la altitudini mai mari de 1800m, luna cea mai rece este februarie,
nu ianuarie, iar luna cea mai caldă nu este iulie, ci august. Observăm deci o întârziere,
atât a procesului de răcire, cât şi a celui de încălzire.
Pe versanţii munţilor şi dealurilor, amplitudinea variaţiilor periodice diurne şi
anuale se micşorează treptat, pe măsură ce creşte altitudinea (fig.25,a şi b - valorile privid
amplitudinea medie anuală, respectiv amplitudinea anuală a mediilor extremelor zilnice).
Regimul termic al aerului este puternic influenţat de orografia locală:
- Formele concave de teren (văi, depresiuni etc.) favorizează, în cursul nopţii şi
iarna, pe timp senin şi calm, acumularea şi răcirea în continuare a aerului rece de pe
versanţi şi realizarea unei stratificări termice stabile sub forma inversiunilor radiative
(orografice). În bazinele închise, inversiunile termice sunt aşa de frecvente şi de intense
încât în lunile de iarnă ele afectează chiar şi mediile lunare multianuale, reprezentând
astfel o caracteristică esenţială a climei acestor regiuni (fig.25,a). Aici, îngheţurile
 84

întârzie mult primăvara şi apar destul de timpuriu toamna, producând deseori vătămări
culturilor forestiere sau celor hortiviticole. Aceleaşi forme de relief oferă însă, în timpul
zilei, condiţii mai favorabile de încălzire a aerului, datorită atât unei circulaţii mai slabe,
cât şi aportului de căldură al versanţilor vecini însoriţi.
Procesele de încălzire şi răcire încep brusc, în funcţie de gradul de închidere a
orizontului de către culmile muntoase înconjurătoare. Încălzirea accentuată ziua, şi
răcirea intensă şi prelungită noaptea, constituie o particularitate a regimului termic a
acestor forme de teren. Prin urmare, amplitudinile termice mari, frecvenţa inversiunilor, a
îngheţurilor târzii şi timpurii imprimă regimului termic al formelor depresionare unele
caractere excesive, un continentalism termic accentuat;
- Formele convexe de teren, culmile, versanţii munţilor şi dealurilor au un regim
termic mai moderat, determinat de circulaţia mai intensă a aerului pe versanţi, precum şi
de influenţa mai accentuată a atmosferei libere (schimbul turbulent) care diminuează
procesul de încălzire - răcire a aerului.
Regimul termic al versanţilor de mare extindere şi cu pantă mai accentuată
prezintă, în sectoarele lor inferioare, caracteristicile termice ale formelor concave de
relief, iar în părţile superioare, particularităţile formelor convexe. Cel mai moderat regim
termic îl au acele sectoare situate imediat deasupra stratului de inversiune. Din această
cauză, sectorul respectiv al versanţilor mai este denumit şi “zona caldă”. Înălţimea la care
se situează această “zonă” depinde, bineînţeles, de factorii care condiţionează nemijlocit
acumularea aerului rece în văi sau depresiuni şi extinderea altitudinală a inversiunilor
(fig.26).
Fiind un sector climatic de tranziţie între excesivităţile termice ale regiunilor
joase, depresionare şi rigorile, insuficienţele termice ale etajelor montane înalte, “zona
caldă” de versant reprezintă, din punct de vedere termic, cel mai moderat şi mai favorabil

Fig.26. Zona caldă de versant – pe versantul nord-vestic al Postăvarului – Braşov

 85

etaj fitoclimatic din Carpaţii româneşti. Prin ospitalitatea sa climatică deosebită, acest etaj
biogeografic asigură existenţa celui mai bogat mozaic de specii de plante şi animale de
interes forestier şi cinegetic. Practic, în această imensă treaptă a reliefului carpatic,
cuprinzând cea mai mare parte din etajul dealurilor şi etajul montan inferior (600-1200m
altitudine) întâlnim cvasitotalitatea speciilor lemnoase şi majoritatea speciilor de vânat
din ţara noastră.
Platourile şi culmile montane mai largi (coamele), aşezăturile de teren etc.,
situate în condiţii de transparenţă accentuată a aerului care favorizează, atât încălzirea
intensă ziua şi vara, cât şi pierderile de căldură prin radiaţie noaptea şi iarna sunt
caracterizate printr-un continentalism termic relativ moderat (amplitudini termice ceva
mai mari decât punctele situate pe versant, la aceeaşi altitudine ).
Aşadar, în cartările topoclimatice care interesează numeroase sectoare de
activitate, trebuie să se ţină seama de modificările pe care le produc mezo - şi micro
formele reliefului condiţiilor climatice generale şi locale.
Trebuie reţinut că, în timp ce în văile intramontane, ca şi în depresiuni de altfel,
procesele de răcire sunt generate de “efectul de vale (de depresiune)”, manifestat prin
favorizarea calmului şi a răcirii radiative nocturne, pe versanţii aflaţi în contact direct cu
atmosfera liberă, deasupra “stratului de inversiune” (cu 150-200m faţǎ de nivelul de
bază), răcirea nocturnă este diminuată prin ceea ce am putea numi “efectul de versant”,
concretizat prin “primenirea” continuă a peliculei de aer rece de pe versanţi, care se
scurge, gravitaţional, spre locurile mai joase, ea fiind înlocuită cu aer mai puţin rece din
atmosfera liberă, mai activă din punct de vedere dinamic. Spre deosebire de perioadele de
răcire nocturnă, în perioadele de încălzire din timpul zilelor senine şi calme, când
procesele calorice sunt dominate de insolaţie, diferenţele de temperatură dintre nivelul de
bază al văilor (şi depresiunilor) şi punctele de pe versant, situate la aceeaşi altitudine, sunt
mult mai mici, ele depinzând de expoziţia şi panta terenului şi nedepăşind, în general
valoarea de 20C ( la 2m faţǎ de sol ).
În plus, trebuie remarcat că deşi diferenţierile termice considerabile induse de
văile şi depresiunile intramontane prin efectul de răcire nu se mai întâlnesc în perioadele
cu vremea instabilă, vântoasă sau cu precipitaţii, totuşi, acest efect de răcire din nopţile
calme, cu cerul senin, este aşa de intens încât el se resimte şi în valorile medii lunare şi
anuale ale unor parametri ai regimului termic al aerului cum ar fi: temperaturile medii
lunare, mediile lunare ale temperaturilor minime zilnice etc. şi chiar în media anuală a
temperaturii.
Se poate deci afirma că aceste influenţe orografice asupra regimului termic al
aerului, deşi au un caracter temporar, episodic, ele nu sunt totuşi fenomene de ordin
microclimatic, ci trebuie încadrate în categoria fenomenelor care se manifestă
climatologic, imprimând regimului termic un plus de excesivitate, un grad ridicat de
continentalism termic, cu consecinţe importante în distribuţia speciilor de plante şi
animale şi în alte realităţi biogreografice naturale.
 86

Din cele prezentate mai sus, referitoare la particularităţile regimului termic al

regiunilor cu relief accidentat, rezultă că formele majore ale reliefului - văile şi
depresiunile intramontane, platourile montane, culmile mai late, boturile de deal,
diferitele aşezături de teren ca şi declivităţile mai mici constituie niveluri de
discontinuitate în raport cu variaţia altitudinală obişnuită a temperaturii aerului. În
câmpul temperaturii aerului aceste teritorii, ca şi sectorul inferior şi mijlociu al
versanţilor apar ca extrazonalităţi, ca arii topoclimatice distincte.
Altfel spus, scăderea temperaturii aerului cu altitudinea este un fenomen legic,
valabil însă numai pe versanţii cu pantă continuă şi numai în anumite tipuri de vreme. Pe
vreme senină şi calmă, mai ales noaptea, toate formele de teren menţionate mai sus
realizează un regim termic particular, “sustrăgându-se” legii altitudinii. Versanţii situaţi
deasupra acestor unităţi de relief şi cei cu panta complexă prezintă deci un profil termic
caracteristic, cărora nu li se pot aplica gradienţi termici verticali obişnuiţi.
5.5. COVORUL VEGETAL ÎN CÂMPUL TEMPERATURII AERULUI.
INFLUENŢA PĂDURII ASUPRA TEMPERATURII AERULUI.
Preluând integral sau parţial rolul de suprafaţă activă, covorul vegetal modifică
în mare parte condiţiile radiative şi de schimb caloric, imprimând, în consecinţă, unele
particularităţi distincte regimului termic al aerului din stratul apropiat de Pământ. Atât
timp cât covorul vegetal are o înălţime mică şi o densitate a plantelor de asemenea mică,
razele soarelui pătrund uşor până la suprafaţa solului, astfel încât aceasta îşi poate păstra
rolul de „suprafaţă activă”.

1 2 3 4 5 Teren descoperit
Fig. 27. Repartiţia temperaturii la amiază în covorul vegetal inferior (după Geiger, R)

Pe măsura creşterii înălţimii şi desimii covorului vegetal, suprafaţa exterioară

activă se îndepărtează de suprafaţa solului şi odată cu aceasta se modifică repartiţia
verticală a temperaturii aerului. În figura 27 se prezintă rezultatele unui experiment al
climatologului german R. G e i g e r care ilustrează modul cum, după întemeierea unei
culturi vegetale, aceasta preia treptat rolul de suprafaţă activă pe care, până în momentul
respectiv îl exercita suprafaţa solului. Se observă că în condiţiile unei culturi agricole care
în primele trei etape permite pătrunderea radiaţiei solare până la sol, temperatura cea mai
ridicată se înregistrează pe suprafaţa solului care reprezintă astfel “ suprafaţa activă”.
Apoi, în etapele 4-5 maximul de temperatură s-a deplasat de pe suprafaţa solului numai
după ce plantele respective au avut o anumită înălţime şi densitate. În timpul nopţii,
suprafaţa extinsă a plantelor măreşte valoarea radiaţiei, care intensifică răcirea covorului
 87

vegetal. De aceea, în etapele 3-5 temperatura minimă se realizează tot în spaţiul covorului
vegetal, la o oarecare înălţime de la sol.
La acest nivel, temperatura din timpul nopţii este mai coborâtă decât pe
suprafaţa solului.

Fig.28. Repartiţia temperaturii în timpul nopţii în covorul vegetal inferior(după Geiger, R.)

Rezultă că, în funcţie de starea păturii vegetale, suprafaţa activă poate coincide
cu suprafaţa solului sau se poate situa mai sus decât ea. În cazul unei vegetaţii rărite, cu
un grad redus de acoperire, rolul de suprafaţă activă îl menţine solul. Dimpotrivă, un
covor vegetal cu mare capacitate de absorbţie a radiaţiilor solare, respectiv cu o
capacitate de răcire radiativă nocturnǎ ridicată, poate exclude total rolul solului.
5.5.1. Particularităţi ale regimului termic al aerului din pădure.
Pădurea îndeplineşte rolul de suprafaţă activă prin elementele sale structurale,
preponderent prin coronamentul său.
Astfel, în timpul verii, pe timp senin, pădurile monoetajate, cu consistenţă plină, se
caracterizează, în diferitele perioade ale zilei, printr-un anumit tip de repartiţie verticală a
temperaturii. De pildă, noaptea şi dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, cea mai scăzută
temperatură se înregistrează în coronament (fig.29-stânga). De la acest nivel atât în jos,
cât şi în sus, temperatura creşte, maxima producându-se pe suprafaţa solului. În timpul
după amiezei când se produce maxima diurnă de temperatură, profilul termic vertical al
pădurii se caracterizează printr-un maxim la nivelul coronamentului de la care, atât în
sus, cât şi în jos, temperatura scade, şi printr-un minimum pe suprafaţa solului. După
răsăritul soarelui, când începe încălzirea părţii superioare a coronamentului şi când zona
minimelor de temperatură din coronament este lichidată, precum şi seara, în perioada de
răcire, pe profilul vertical al pădurii se produce o relativă egalizare a temperaturilor
(izotermii – fig.29 - mijloc).
În figura 29 se observă că amplitudinile termice diurne cele mai mari se
realizează la nivelul coronamentului, în partea sa superioară, iar cele mai mici, la
suprafaţa solului. De-a lungul sezonului de vegetaţie, diferenţele de temperatură pe
verticală se modifică. Cele mai mari diferenţe între nivelul coronamentului şi suprafaţa
solului se înregistrează în perioada încheierii procesului de înfrunzire, deci în perioada
acoperirii maxime. Până în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, după arşiţele intense
din iulie - august, care încep să reducă densitatea frunzişului, contrastele termice verticale
 88

din spaţiul de influenţă al pădurii se reduc. În general, creşterea consistenţei pădurii

măreşte amplitudinea termică a coroanei şi micşorează amplitudinea la suprafaţa solului.

Fig.29 Repartiţia verticală a temperaturii aerului în pădure (schemă)

Spre deosebire de aceste tipuri obişnuite de repartiţie verticală a temperaturii,
caracteristice pădurilor încheiate, monoetajate, în pădurile rărite profilul termic vertical
poate prezenta, aşa cum s-a mai arătat, două maxime (M 1 şi M2) şi două minime (m1 şi
m2) (fig.30). În aceste păduri, amplitudinea diurnă maximă, se înregistrează pe suprafaţa
solului şi depăşeşte cu câteva grade amplitudinea maximă din coronamentul pădurilor
încheiate şi chiar pe cea din terenul descoperit. Aici, într-adevăr, nu se mai poate susţine
ideea despre un regim termic moderat al pădurii.

Fig.30 Repartiţia verticală a temperaturii aerului în interiorul pădurii rărite (schemă)

În pădurile cu consistenţa redusă, excesivitatea regimului termic se extinde pe
 89

întreg profilul vertical al arboretului. Iată deci că atribuirea caracterului moderat al climei
pădurii pe baza regimului termic al aerului la înălţimea standard de 2m, nu este justă,
deoarece în interiorul pădurii există mari diferenţieri spaţiale ale regimului termic. Şi
aceasta cu atât mai mult, cu cât diferenţierile cunoscute privesc, pentru orice pădure,
partea cea mai importantă din punct de vedere biologic - coroana arborelui, iar pentru
pădurile cu consistenţă scăzută, în curs de regenerare, acestea se referă la suprafaţa
solului şi stratul de aer din imediata apropiere în care trebuie să se dezvolte tinerele
plante şi sunt căutate de vânat.
Să nu se confunde deci regimul termic al pădurii cu cel din spaţiul inferior al
trunchiurilor (2m), deoarece la toate arboretele există importante deosebiri climatice
tipice între spaţiul rădăcinilor, al trunchiurilor şi al coroanelor.
Cercetările comparative clasice care urmăreau să pună în evidenţă deosebirile
dintre temperatura aerului din pădure şi cele din terenul descoperit s-au efectuat, în
general, prin sistemul staţiilor duble, la înălţimea standard de 2m. De aceea şi aprecierile
cu caracter general care s-au făcut asupra regimului termic al pădurii se refereau de cele
mai multe ori tot la acest nivel al spaţiului trunchiurilor.
Deşi înălţimea de 2m nu este cea mai reprezentativă pentru caracterizarea
condiţiilor generale de temperatură din întreg spaţiul pădurii, din motive metodologice
analizăm în continuare particularităţile regimului termic al pădurii, comparativ cu
cele al terenului descoperit, referindu-ne la această înălţime.
În pădurea încheiată, în timpul zilei, la înălţimea standard, temeperatura aerului
este mai coborâtă decât în terenul descoperit. Noaptea, dimpotrivă, sub protecţia
coronamentului temperatura aerului rămâne mai ridicată în pădure decât pe câmpul
deschis. Cele mai mari diferenţe dintre pădure şi câmpul vecin se înregistrează vara, în
după amiaza zilelor senine, adică în momentul producerii maximului de temperatură. În
funcţie de compoziţia pădurii, în regiunile noaste, aceste diferenţe pot ajunge în medie,
până la 2–30C. Noaptea şi iarna influenţa pădurii este mai slabă şi de sens contrar, astfel
încât diferenţele de temperatură sunt destul de mici (în jur de 1 0C). Regimul termic
particular al pădurii devine cu atât mai evident cu cât ziua este lipsită de vânt şi cu
insolaţie puternică.
Influenţa pădurii asupra temperaturii aerului se resimte şi în valorile medii
 90

lunare, diferenţele între pădure şi terenul descoperit fiind, de asemenea, mai mari ca vara
(cca. 10C). În lunile de iarnă diferenţele sunt foarte mici sau chiar nule. Totodată, este
important de remarcat că influenţa pădurii afectează foarte puţin valoarea temperaturii
medii anuale, diferenţele faţă de câmpul liber fiind de ordinul zecimilor de grad.
Influenţa termică a pădurii se exprimă, în general, printr-o reducere a maximelor
şi o ridicare a minimelor. Din cerectări a rezultat că diferenţele dintre temperaturile
maxime lunare din pădurea de răşinoase şi câmpul descoperit sunt negative în tot cursul
anului, în timp ce diferenţele dintre temperaturile minime sunt pozitive şi mai mici. Cele
mai mari diferenţe dintre mediile maximelor se înregistrează în lunile de vară (august,
30C) iar cele mai mici iarna (decembrie, 10C). Diferenţele de temeperatură dintre pădurea
de stejar şi terenul descoperit sunt în general mai mici. Ele sunt de asemenea mai
accentuate vara (până la 10C) şi foarte scăzute sau chiar inexsistente în lunile de iarnă.

5.5.2. Particularităţi ale regimului termic al golurilor din pădure.

Proiectarea şi aplicarea măsurilor de gospodărire a pădurilor şi cele de economia
vânatului reclamă cunoaşterea temeinică a particularităţilor climatice ale „golurilor” din
pădure: (ochiuri,poieniţe, benzi, parchete exploatate ras, etc).
În Germania, R. G e i g e r a făcut măsurători de temperatură, la înălţimea de 10
cm deasupra solului, în ochiuri de diferite diametre, într-un arboret de pin (Pinus
sylvestris L.) şi fag (Fagus sylvatica L.) de 26m înălţime. Aşa-numitul diametru relativ al
ochiurilor s-a exprimat prin raportul dintre diametrul acestora (D) şi înălţimea pădurii
(H). Datele prezentate mai jos (tab.5) arată cu cât este mai mare temperatura la amiază în
ochiuri faţa de restul pădurii, într-o zi senină de vară.
Tab.5
D/H 0 0,46 0,85 0,93 1,47 1,82 3,36
Depăşirea temperaturii
0 0,7 1,6 2,0 5,2 5,4 4,1
din pădure(ºC)

Rezultă că odată cu creşterea diametrului ochiurilor creşte şi diferenţa de

temperatură dintre acestea şi restul pădurii. Diferenţa maximă corespunde indicelui 1,82
adică ochiului cu diametrul de 47m, după care ea se micşorează, temperatura ochiurilor
apropiindu-se treptat de cea a câmpului deschis. Se poate deci presupune că influenţa
pădurii scade atunci când diametrul golului depăşeşte de 3,5 sau de 4 ori înălţimea
 91

arborilor.
Pentru a stabili ordinul de mărime al diferenţelor din timpul nopţii şi pericolul
îngheţurilor, în aceleaşi condiţii R. G e i g e r a determinat mediile temperaturilor
minime a 17 nopţi reci de primăvară, precum şi minimele absolute din noaptea în care s-a
produs ultimul îngheţ (fig.31).
Se vede că pe măsură ce creşte diametrul ochiului, temperatura scade uniform,
deci creşte pericolul îngheţurilor târzii. R. G e i g e r a explicat aceasta prin creşterea
treptată a radiaţiei efective cu mărimea ochiurilor, considerând totodată că în condiţiile
calmului nocturn, la înălţimea de 10cm, în ochiurile mici, schimbul turbulent este
neglijabil. Bineînţeles că scăderea temperaturii odată cu creşterea suprafeţei exploatate

Fig.31 Pericolul îngheţurilor târzii în funcţie de mărimea ochiurilor (după R. Geiger)

va dura până când efectul schimbului turbulent va compensa efectul radiaţiei terestre.
Există deci o mărime critică a raportului D/H la care temperaturile din timpul nopţii
ating valorile cele mai joase, după care ele cresc din nou, deoarece şi circulaţia aerului
devine mai activă.
În condiţiile stratificaţiei stabile din timpul nopţii el este mult mai mare decât 3
şi destul de greu de generalizat, deoarece, pe lângă raportul D/H intervine înălţimea
însăşi, natura suprafeţei solului, microrelieful etc.
Fără a cuprinde întreaga gamă a diferenţelor posibile, exemplele de mai sus pot
indica totuşi sensul şi ordinul de mărime al acestor diferenţe şi permit să se facă unele
aprecieri generale asupra regimului termic al diferitelor suprafeţe descoperite din
interiorul pădurii.
 92

În ceea ce priveşte distanţa până la care se resimte influenţa masivelor păduroase

asupra zonelor geografice vecine, nu se poate demonstra convingător cu datele de care
dispunem în prezent o influenţă evidentă, pe scară regională, a pădurii asupra
temperaturii aerului din locurile mai îndepărtate. Cercetările întreprinse în Italia au arătat
că dacă pe verticală influenţa pădurii se extinde până dincolo de 100m, în sens orizontal
această influenţă dispare chiar din apropierea lizierei.
Prin urmare, regimul particular al temperaturii aerului din pădure şi din
suprafeţele interioare exploatate reprezintă doar o modificare strict locală, de ordin
microclimatic, a regimului termic caracteristic regiunii geografice respective. Dacă
regimul termic propriu pe care şi-l creează pădurea şi influenţa acestuia nu depăşesc cu
mult spaţiul pe care îl ocupă, în schimb, intensitatea modificărilor din spaţiul pe care îl
ocupă este considerabilă (după cum s-a arătat deja) şi de o mare variabilitate
spaţio-temporalǎ.

5.6. SĂ NE REAMINTIM
După parcurgerea întregului conţinut al acestei U.Î. sunt de reţinut câteva idei
principale privind:
 procesele fizice prin care se încălzeşte (răceşte) aerul atmosferic, respectiv
modalităţile prin care se realizează transferul caloric vertical şi orizontal;
 caracterul periodic al variaţiilor diurne şi anuale ale temperaturii aerului;
 factorii care determină mărimea amplitudinii variaţiilor diurne şi anuale
ale temperaturii aerului;
 condiţiile de formare şi caracteristicile structural-evolutive ale
inversiunilor de temperatură;
 particularităţile regimului termic al aerului în conţdiiile reliefului
accidentat: versanţi circumdepresionari, forme concave şi convexe de teren,
platforme montane.
 geneza şi particularităţile microclimatului de pădure.
 93

5.7. REZUMAT
 Aerul atmosferic, cu deosebire cel din atmosfera inferioară, nu se
încălzaşte decât în mică măsură prin absorbţia directă a radiaiilor sţolare.
Preponderent, el se încălzeşte prin intermediul suprafeeţi terestre.
 Transferul de caloric de la suprafaţa activă în altitudine se realizează
printr-un complex de procese fizice de transfer caloric: conducţie,
radiaţie, convecţie, turbulenţa şi transformări de fază ale apei.
 Variaţiile periodice diurne şi anuale ale temperaturii aerului, reprezentate
prin valorile medii orare, respectiv, medii lunare, sunt determinate de
caracterul periodic diurn şi anual al afluxului de energie radiantă solară.
 Mărimea amplitudinii variaţiei diurne şi anuale ale temperaturii aerului
este influenţată de mai mulţi factori: latitudinea geografică a locului
respectiv, anotimpurile, altitudinea locului, natura suprafeţei terestre,
nebulozitate etc.
 Inversiunile de temperatură, fenomene naturale interesante, caracteristice
troposferei inferioare, reprezintă abateri de la tipurile obişnuite de variaţie
a temperaturii aerului cu altitudinea în troposferă.
 În condiţiile reliefului accidentat (muntos şi deluros), regimul termic al
aerului prezintă unele particularităţi evidente, în funcţie de forma de relief
şi de configuraţia terenului: forme concave (depresiuni, văi intramontane
şi intradeluroase cu circulaţie slabă a aerului), forme convexe (culmi
muntoase şi deluroase) şi platouri. Unele particularităţi interesante
prezintă temperatura aerului pe versanţii muntoşi circumdepresionari.
 În spaţiul pe care îl ocupă covorul vegetal inferior şi, mai ales, cel ocupat
de pădure, regimul termic prezintă unele particularităţi importante în
funcţie de structura arboretului, de anotimp, starea timpului etc.
 94

5.8. ÎNTREBĂRI – TEST PENTRU EVALUARE

1. Care sunt deosebirile dintre convecţie şi advecţie?
2. De ce se răceşte aerul în timpul mişcărilor verticale ascendente?
3. Care sunt factorii care influenţează valoarea amplitudinii variaţiilor diurne şi
anuale ale temperaturii aerului şi în ce sens?
4. Ce ştiţi despre variaţia temperaturii aerului cu altitudinea în troposferă?
5. Cum se formează inversiunile termice radiative în formele depresionare de
teren?
6. Comparaţi particularităţile regimului termic al aerului din pădure cu cel din
teren descoperit (la înălţimea standard de 2m faţă de sol).
7. Explicaţi formarea inversiunilor termice de advecţie.
8. Ce înţelegeţi prin „zona caldă de versant”?
9. Precizaţi care sunt principalele deosebiri dintre regimul termic al formelor
concave şi al celor convexe de teren.
10. Ce deosebiri pot exista între variaţiile temperaturii aerului cu înălţimea într-o
pădure cu consistenţa plină (coronament încheiat) şi o pădure rărită intens?
 95

Unitatea de învățare nr.6

APA ÎN ATMOSFERǍ

INTRODUCERE
În troposferă se găseşte în permanenţă o cantitate variabilă de apă sub
formă de vapori. Prezenţa vaporilor de apă în atmosferă imprimă aerului o
anumită stare de umiditate.
Gradul de umezeală a aerului prezintă o mare importanţă din punct de
vedere meteorologic. Vaporii de apă influenţează regimul radiativ-caloric al
aerului (cap. II), iar prin transformarea de fază conduc la formarea produselor
primare ale condensării (nori, ceaţă) şi a precipitaţiilor.
Cantitatea cea mai mare de vapori de apă existentă în atmosferă provine
din evaporarea apei oceanelor, mărilor, lacurilor, râurilor etc. O contribuţie
însemnată la umezirea aerului aduc şi procesele de evaporarea apei din sol,
transpiraţia plantelor şi animalelor.
În urma fenomenului de evaporare este îmbogăţit în vapori, în primul
rând, stratul de aer care vine în contact cu suprafaţa de evaporare. Vaporii de apă
care se formează într-o regiune oarecare sunt răspândiţi în atmosferă în sens
vertical prin convecţie, turbulenţă şi în mai mică măsură prin difuziune. În sens
orizontal, vaporii de apă sunt transportaţi pe distanţe mari prin procesele
advective. Aşa se explică faptul că şi în regiunile cele mai aride, aerul conţine o
anumită cantitate de vapori de apă. Densitatea vaporilor de apă contribuie, de
asemenea, la ridicarea lor în atmosferă. Din fizică se cunoaşte că densitatea
vaporilor de apă reprezintă 5/8 din densitatea aerului uscat (la egală presiune şi
temperatură). Din această cauză, aerul umed, fiind mai uşor, are tendinţa să se
ridice în straturile superioare.
 96

COMPETENŢE
Prin însuşirea cunoştinţelor cuprinse în această diviziune a cursului studenţii vor
putea:
 să utilizeze, în următorii trei ani de studenţie şi, ulterior, în activitatea
inginerească, un sistem închegat de cunoştinţe privind unul din constituenţii foarte
importanţi ai atmosferei – apa – o resursă naturală aflată într-un îngrijorător trend
de diminuare;
 să descifreze, succesiv, toate cele trei verigi ale marelui circuit natural al
apei, începând cu evaporarea şi evapotranspiraţia, continuând cu condensarea şi
sublimarea directă a vaporilor de apă, şi încheind cu căderea precipitaţiilor;
 să utilizeze cu pricepere cunoştinţele privind unele fenomene
meteorologice periculoase pentru vânat – grindina, ninsorile târzii de primăvară,
ploile torenţiale, stratul gros de zăpadă şi altele, în activităţile privind protejarea
niolor generaţii de vănat (puilor) şi hrănirea suplimentară în timpul iernii;
 să valorifice cunostinţele privind perioadele deficitare în precipitătii,
urmate de secarea izvoarelor şi, în general, de diminuare a resurselor naturale de
apă, în sensul unui bun management al asigurării resurselor suplimentare de apă;
 în deplasările pe teren va şti să utilizeze cunoştinţele privind recunoaşterea
norilor şi să valorifice „indicaţiile” acestora în evoluţia probabilă a vremii, potrivit
axiomei: cine doreşte să afle cum va fi vremea mâine sau în orele următoare,
în locul respectiv, trebuie să înveţe, să urmărească şi să descifreze
informaţiile oferite de nori.

CUPRINS
 97

6.1. Umiditatea atmosferică şi sursele ei

6.1.1.Noţiuni generale. Mărimi higrometrice.
6.1.2. Evaporarea. Evapotranspiraţia.
6.2. Condensarea
6.2.1. Condiţiile generale şi procesele fizice prin care se produce
condensarea vaporilor de apă.
6.2.2. Produsele condensării vaporilor de apă la suprafaţa terestră.
6.2.3. Produsele condensării vaporilor de apă în atmosferă.
a.) Norii
b.) Ceaţa. Definiţie. Tipuri de ceaţă.
6.3. Precipitaţiile atmosferice
6.3.1. Definiţii. Geneza precipitaţiilor. Mecanismul general.
6.3.2. Principalele forme de precipitaţii. Geneză. Caracteristici.
6.3.3. Regimul precipitaţiilor. Mărimi pluviometrice.
6.3.4. Distribuţia geografică a precipitaţiilor. Influenţa reliefului.
6.3.5. Precipitaţiile atmosferice în pădure.
6.4. Să ne reamintim
6.5. Rezumat
6.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

6.1. UMIDITATEA ATMOSFERICĂ ŞI SURSELE EI

6.1.1.Noţiuni generale. Mărimi higrometrice.
Cantitatea de vapori de apă existentă la un moment dat în aer se poate exprima
prin diferite mărimi fizice (higrometrice) ca: tensiunea vaporilor de apă, umezeala
relativă, deficitul de saturaţie, punctul de rouă.
Tensiunea vaporilor de apă. Vaporii de apă din atmosferă participă, împreună
cu celelalte componente ale aerului, la presiunea totală a acestuia.
Conform legii lui Dalton, care precizează că presiunea totală a unui amestec de
gaze este egală cu suma presiunilor parţiale ale gazelor componente, presiunea totală a
aerului atmosferic va rezulta din însumarea presiunii aerului uscat şi a presiunii pe care o
exercită vaporii de apă:

P = p + e, unde: (6.1.)

P - presiunea totală a aerului atmosferic;

p - presiunea parţială a aerului uscat;
e - presiunea vaporilor de apă.
Presiunea sau forţa elastică exercitată de vaporii de apă la un moment dat se
numeşte în mod curent tensiunea vaporilor şi se notează cu e. Ea este o mărime fizică
 98

prin care se poate exprima, cantitativ, umezeala aerului în aceleaşi unităţi de măsură ca şi
presiunea atmosferică (mmHg, mb etc.).
La o anumită temperatură, aerul nu poate conţine decât o anumită cantitate de
apă sub formă de vapori, corespunzătoare stării de saturaţie. Depăşirea acestei cantităţi
determină condensarea vaporilor.
Presiunea sau forţa elastică a vaporilor de apă corespunzătoare stării de saturaţie,
la o temperatură dată, se numeşte tensiune de saturaţie sau tensiune maximă şi se
notează cu E.
Umiditatea absolută. (a) reprezintă masa, exprimată în grame, a vaporilor de apă
pe care îi conţine 1 m3 de aer la un moment dat.
Umiditatea specifică (s) reprezintă masa vaporilor de apă, exprimată în grame, pe
care îi conţine 1 kg de aer la un moment dat.
Prin mărimile definite mai sus se poate exprima cantitatea de vapori pe care o
conţine aerul, fie direct, prin masa vaporilor, fie indirect, prin presiunea pe care aceştia o
exercită. Prin aceste moduri de a defini umiditatea nu ne putem da însă seama imediat de
adevărata stare higrometrică a aerului, dacă aerul este aproape sau mai departe de a fi
saturat.
De aceea, în higrometrie se folosesc şi alte mărimi pe care le prezentăm în cele
ce urmează.
Umiditatea relativă (U) este raportul procentual dintre tensiunea vaporilor de
apă la un moment dat (e) şi tensiunea maximă corespunzătoare temperaturii aerului din
acel moment (E).
Conform definiţiei:

U = e/E . 100 (6.2.)

Umiditatea relativă este o mărime care indică, procentual, gradul de saturare a

aerului cu vapori de apă. Ea exprimă, în procente, cât din cantitatea de vapori necesară
saturării există în aer în momentul respectiv.
Deficitul de saturaţie, numit şi deficitul higrometric (D) reprezintă diferenţa
dintre tensiunea maximă şi tensiunea reală la un moment dat.

D=E-e (6.3.)

Punctul de rouă () se numeşte temperatura la care cantitatea de vapori de apă

aflată în aer este suficientă pentru saturaţie.

6.1.2. EVAPORAREA. EVAPOTRANSPIRAŢIA.

 99

Atmosfera conţine în permanenţă o anumită cantitate de apă. Aerul atmosferic

nu este niciodată uscat.
Apa este singurul constituent natural al atmosferei care se găseşte sub toate cele
trei stări de agregare: gazoasă, lichidă şi solidă.
Din întreaga cantitate de apă existentă în atmosferă, aproximativ 95 % se află în
stare de vapori şi numai 5 % sub formă de picături de apă şi cristale de gheaţă.
Conţinutul de apă al atmosferei este determinat de cele trei procese naturale
fundamentale - evaporarea, condensarea şi căderea precipitaţiilor - prin care atmosfera
primeşte apa de pe suprafaţa Pământului sub formă de vapori şi o retransmite acesteia sub
forma precipitaţiilor. Acest schimb este aşa de intens, încât cantitatea de apă căzută anual
prin precipitaţii este de 40 de ori mai mare decât cantitatea totală de apă existentă la un
moment dat în atmosferă. Aşadar, în marele circuit al apei în natură, evaporarea
reprezintă o verigă de cea mai mare importanţă.
Sursa principală a vaporilor de apă din atmosferă o constituie, aşa cum s-a mai
arătat, apa oceanelor, lacurilor, bălţilor şi a râurilor, apa din sol, precum şi din transpiraţia
plantelor şi animalelor, evaporarea zăpezii, a gheţii etc.
Avându-se în vedere complexitatea condiţiilor în care se desfăşoară procesul de
evaporare în natură şi care condiţionează intensitatea acestui proces, în meteorologie şi
hidrologie, pe lângă aşa-numita viteză (intensitate) a evaporării, definită prin cantitatea de
apă evaporată în unitatea de timp de către unitatea de suprafaţa, se foloseşte şi un alt
termen - capacitatea de evaporare. Într-o accepţie largă, capacitatea de evaporare
caracterizează evaporarea maximă posibilă în locul respectiv, în condiţiile unor resurse
excedentare de apă. De pildă, în pustiuri, capacitatea de evaporare este mare, în timp ce
evaporarea reală este foarte mică sau apropiată de zero. În Sahara, de exemplu, de pe
suprafaţa apei libere s-ar putea evapora într-un an aproximativ 4000 mm apă, în timp ce
evaporarea reală este aproape nulă. Se înţelege de aici că evaporarea reală poate fi mai
mică sau cel mult egală cu ceea ce am putea numi evaporarea potenţială (maximă
posibilă ) şi că ea este condiţionată, în esenţă, de trei factori principali: resursele de apă,
resursele energetice (căldura necesară procesului de evaporare) şi mişcările aerului care
mijlocesc răspândirea vaporilor de apă în atmosferă.
În condiţiile solului acoperit de vegetaţie procesul evaporării devine mult mai
complicat. Aici, pe lângă evaporarea apei din sol are loc şi evaporarea apei degajate prin
transpiraţia plantelor, motiv pentru care acest complex proces a fost denumit
evapotranspiraţie.
Intensitatea evapotranspiraţiei se exprimă prin cantitatea de apă cedată
atmosferei prin procesul de evapotranspiraţie, în unitatea de timp (oră, zi, lună, an) de
către unitatea de suprafaţă terestră (mm apă/m2).
Când ne referim la cantitatea de apă efectiv cedată atmosferei prin
evapotranspiraţie, această cantitate se numeşte evapotranspiraţie reală (ETR). În
condiţiile unei aprovizionări optime cu apă, evapotranspiraţia capătă valori potenţiale.
Această cantitate maximă de apă care poate fi cedată atmosferei prin evaporarea de la
 100

suprafaţa solului şi transpiraţia plantelor se numeşte evapotranspiraţie potenţială (ETP).

Ea reprezintă în acelaşi timp necesarul de apă pentru plante, în locul respectiv. Desigur că
ETR poate atinge valori potenţiale numai în condiţiile unei aprovizionări optime, pentru
plante, cu apă din sol. Diferenţa dintre ETP şi cea reală este cu atât mai mare cu cât
capacitatea evaporantă a atmosferei creşte, iar aprovizionarea cu apă scade.

6.2. CONDENSAREA
6.2.1. Condiţiile generale şi procesele fizice prin care se produce condensarea
vaporilor de apă.
Când s-au prezentat mărimile care definesc umiditatea aerului s-a arătat că aerul,
la un moment oarecare, nu poate să conţină decât o cantitate anumită de vapori şi că
această cantitate care îl saturează depinde de temperatură, în sensul că, cu cât temperatura
este mai ridicată, cu atât limita de saturaţie este mai mare.
Dacă dintr-o cauză oarecare temperatura aerului scade până la punctul de rouă se
realizează saturaţia, deşi cantitatea de vapori a rămas neschimbată. În cazul când răcirea
continuă, aerul devine suprasaturat. Excedentul de vapori se va condensa.
Experimental s-a dovedit însă că aerul care nu conţine impurităţi poate atinge şi
depăşi starea de saturaţie fără ca fenomenul de condensare să se producă.
Se cunoaşte însă că în atmosferă există totdeauna o cantitate apreciabilă de
particule microscopice care pot îndeplini rolul de nuclee de condensare : microcristale
ale sărurilor din apa de mare, diverse produse de combustie, pulberi vulcanice, cristale de
gheaţă etc.
De aceea, se poate aprecia că principala condiţie a condensării vaporilor de apă
din atmosferă este răcirea aerului sub punctul de rouă.
În condiţiile naturale, răcirea aerului sub punctul de rouă şi începerea
condensării vaporilor se realizează prin: radiaţie, advecţie, amestecul a două mase de aer
cu temperaturi diferite şi prin destindere adiabatică.
a. Condensarea vaporilor de apă în urma răcirii directe, prin radiaţie, a
suprafeţei solului şi a stratului de aer de deasupra acestuia. În timpul nopţilor senine,
răcirea prin radiaţie a suprafeţei terestre atrage după sine răcirea stratului de aer din
imediata apropiere. Acest strat de aer se apropie treptat de starea de saturaţie, iar în
momentul când temperatura suprafeţei terestre sau a diferitelor obiecte atinge punctul de
rouă, vaporii de apă condensează direct pe acestea, sub formă de picături de apă,
alcătuind roua, sau sublimează sub forma unor acicule fine de gheaţă, formând bruma.
Dacă fenomenul de condensare se produce în aer, în jurul nucleelor de condensare, atunci
vor lua naştere picături care alcătuiesc ceaţa (de radiaţie). În cazul când răcirea aerului
prin radiaţie se produce la o oarecare înălţime în atmosferă, vaporii condensaţi în jurul
nucleelor de condensare dau naştere la picături fine de apă sau, prin sublimare, la acicule
de gheaţă care vor forma norii (de radiaţie).
b. Condensarea prin advecţie. Răcirea unei mase de aer până la punctul de
rouă se poate produce şi atunci când ea se deplasează peste o suprafaţa mai rece, venind
 101

dintr-o regiune mai caldă. Fenomenul se poate produce, de pildă, atunci când aerul mai
cald de pe suprafaţa mării se deplasează, iarna, pe suprafaţa rece a continentului sau,
invers, vara, când aerul cald de pe continent năvăleşte peste marea mai rece. Acest mod
de răcire a aerului şi de condensare a vaporilor de apă duce la formarea ceţurilor (de
advecţie).
c. Condensarea prin amestecul a două mase de aer. Când se întâlnesc şi se
amestecă două mase de aer saturate sau aproape saturate cu vapori de apă dar cu
temperaturi diferite, tensiunea medie a vaporilor rezultată din amestec depăşeşte, ca
valoare, tensiunea de saturaţie corespunzătoare temperaturii medii a amestecului, iar
surplusul de vapori se condensează. Cantitativ, produsele condensării rezultate pe această
cale sunt destul de reduse. În acest mod se produc unele forme de nori şi ceaţă de
amestec. Aceasta, spre deosebire de ceaţa de radiaţie, se formează brusc, de cele mai
multe ori la o anumită înălţime, putându-se produce chiar când bate vântul şi când cerul
este acoperit de nori.
d. Condensarea prin destinderea şi răcirea adiabatică a aerului. S-a mai
arătat că transformările adiabatice care se produc în atmosferă au un rol deosebit de
important în procesul de condensare a vaporilor de apă (u.î.nr.5).
În timpul ascensiunii şi destinderii adiabatice a aerului devine posibilă răcirea,
realizarea stării de saturaţie şi începerea condensării vaporilor de apă.
Răcirea prin destinderea adiabatică a aerului în timpul mişcării convective,
ascendente este procesul care determină condensarea vaporilor de apă şi formarea norilor
de convecţie, norilor orografici (de relief) etc.

6.2.2. PRODUSELE CONDENSĂRII VAPORILOR DE APĂ LA

SUPRAFAŢA TERESTRĂ.
În funcţie de condiţiile de răcire a aerului, pe suprafaţa terestră sau pe diferite
obiecte se pot forma sau depune următoarele produse ale condensării: roua, bruma,
chiciura şi poleiul.
Roua. Se formează în timpul nopţilor senine, în perioada caldă a anului, când
radiaţia nocturnă asigură o răcire intensă a suprafeţelor de contact. Aerul trebuie să fie
suficient de umed, iar mişcarea turbulentă slabă. Roua este alcătuită din picături foarte
fine de apă care, unindu-se, formează picături mai mari, vizibile. Ea se depune, de obicei,
pe suprafaţa solurilor afânate şi pe cea a obiectelor caracterizate printr-o slabă
conductivitate calorică. Aceste condiţii sunt întrunite, după cum se ştie, mai ales de
covorul vegetal inferior.
Bruma. Este alcătuită din cristale foarte fine de gheaţă sub forma unui strat
albicios, cu aspect catifelat, care se depune pe suprafaţa solului şi a diferitelor obiecte
când acestea se răcesc sub 00C. Cristalele de gheaţă iau naştere prin sublimarea vaporilor
în următoarele condiţii: umiditate suficientă, cer senin, fără vânt.
Chiciura. Este o depunere solidă care se poate prezenta sub două forme, în
funcţie de condiţiile de geneză: chiciura cristalină şi granulară. Chiciura cristalină este
 102

formată din cristale de gheaţă cu o structură foarte fină, depunându-se pe ramurile

arborilor, pe conductorii aerieni şi proeminenţele diferitelor obiecte, sub forma unui
manşon care se scutură uşor, prăfuindu-se. Geneza chiciurei cristaline este condiţionată
de vremea calmă, temperaturi negative şi prezenţa unor mase de aer umede, ceţoase. În
aceste condiţii, cristalele de chiciură se formează prin sublimarea vaporilor de apă şi apoi,
se depun pe diverse obiecte. Chiciura granulară este o depunere afânată, cu o structură
amorfă care se formează prin îngheţarea picăturilor de ceaţă suprarăcite, purtate de vânt şi
lovite de părţile expuse ale diferitelor obiecte. Este mai frecventă în munţi, formând, pe
obiectele expuse vântului, un strat care atinge uneori grosimea de 1m (pe obiecte
voluminoase). În aceste condiţii, chiciura produce vătămări însemnate vegetaţiei
forestiere: ruperea ramurilor, vârfului coroanei arborilor etc.
Poleiul. Este tot o depunere solidă sub forma unui strat de gheaţă omogen şi
transparent, foarte lunecos care se formează în urma îngheţării picăturilor de burniţă sau
ploaie pe suprafaţa rece a solului sau a diferitelor obiecte. El are deci o geneză mai
complexă decât celelalte forme de depuneri şi nu trebuie confundat cu gheţuşul care este
destul de lunecos, dar se formează prin bătătorirea şi lustruirea suprafeţei stratului
învechit de zăpadă. De asemenea nici ploaia care îngheaţă care se formează pe toate
obiectele de la suprafaţa terestră nu poate fi confundată cu gheţuşul.

6.2.3. PRODUSELE CONDENSĂRII VAPORILOR DE APĂ ÎN

ATMOSFERĂ.
Atât ceaţa cât şi norii sunt produse ale condensării constituite din picături foarte
fine de apă, cristale de gheaţǎ, sau amestecul acestora, care se deosebesc între ele mai
ales prin înălţimea la care se formează, precum şi prin variatele forme pe care le au, în
funcţie de unele particularităţi ale modului de formare.
Datorită dimensiunilor foarte mici, particulele care alcătuiesc norii şi ceaţa
rămân în suspensie în aer, putând fi purtate uşor de vânt dintr-un loc în altul.

a.) Norii. Se numără printre cele mai importante fenomene atmosferice. Prin
cunoaşterea norilor se obţin însemnate informaţii despre starea atmosferei, despre
diferitele procese şi fenomene ce se produc în atmosferă şi se pot face deducţii asupra
evoluţiei vremii în regiunea respectivă. De aceea, încă de mult timp, s-a simţit necesitatea
efectuării observaţiilor sistematice, după o metodă unică, asupra norilor şi a elaborării
unei clasificări unice.
La baza diferitelor sisteme de clasificare a norilor au stat numeroase criterii:
morfologic, altitudinal, genetic, structural-microfizic etc.
Criteriul morfologic împarte norii după formă:
- nori în formă de grămezi izolate (Cumulus);
- nori care au aspectul unei pânze continue(Stratus);
- nori în formă de grămezi compacte, sudate între ele (Stratocumulus);
- nori în formă de filamente (Cirrus) etc.
 103

Criteriul altitudinal grupează norii după înălţimea la care se situează baza lor.
Criteriul genetic grupează norii după particularităţile proceselor fizice prin care
iau naştere: nori de radiaţie, nori de convecţie, nori frontali, nori orografici etc.
Criteriul structural clasifică norii după structura lor microfizică:
- nori alcătuiţi din picături lichide;
- nori formaţi din cristale de gheaţa;
- nori cu structură mixtă (constituiţi atât din picături de apă cât şi din
cristale de gheaţă).
Sistemul internaţional actual de clasificare a norilor, elaborat de OMM şi
adoptat de toate staţiile meteorologice din lume, sintetizând experienţa acumulată şi
îmbinând criteriile clasice amintite mai sus, împarte atmosfera inferioară, în care se
formează şi se dezvoltă norii, în trei etaje altitudinale: etajul superior (5-13 km), etajul
mijlociu (2-7km) şi etajul inferior (0-2 km) şi grupează norii în zece genuri care, la rândul
lor, se subdivid în specii şi varietăţi de nori.
Unele din aceste genuri de nori se dezvloltă mai frecvent într-un anumit etaj,
fiind de fapt specifice acestor etaje altitudinale, după cum urmează:
- în etajul superior: Cirrus, Cirrostratus şi Cirrocumuls;
- în etajul mijlociu: Altocumuls şi Altostratus;
- în etajul inferior: Stratus, Stratocumulus şi Nimbostratus.
Unele genuri de nori se pot dezvolta în două sau chiar trei etaje:
- Norii Cumulus şi Cumulonimbus, deşi au baza situată în etajul inferior, se pot
dezvolta vertical aşa de mult încât vârfurile lor pot ajunge în etajul mijlociu şi chiar în cel
superior, motiv pentru care poartă şi denumirea comună de nori de dezvoltare verticală.
Norii din etajul superior. Au baza situată la altitudini de peste 5 km, sunt albi,
subţiri şi transparenţi, sunt constituiţi din cristale fine de gheaţă, au o structură, în
general, fibroasă, nu împiedică formarea umbrelor obiectelor pe suprafaţa Pământului şi
din ei nu cad precipitaţii. Din acest etaj altitudinal fac parte, după cum s-a mai menţionat,
norii din genurile: Cirrus, Cirrostratus şi Cirrocumulus.
Norii Cirrus au culoarea albă strălucitoare, structura în general filamentoasă
(numele lor provenind de la latinescul “cirrus” = şuviţă de păr, buclă). Uneori apar ca
nişte filamente uncinate (Cirrus uncinus, de la latinescul “uncinus” = uncinat, frânt, ca un
cârlig - fig.32) alteori filamentele au forma de vertebre (Cirrus vertebratus) sau apar
dezordonate, încâlcite (Cirrus intortus). Prin aceşti nori, ziua, cerul se vede albastru, iar
noaptea se observă bine cerul , Luna şi stelele. Uneori pot fi observate părţi de halo.
 104

Fig.32. Cirrus uncinus

Deoarece se formează în urma mişcărilor ascendente ale aerului în zona

fronturilor atmosferice, norii Cirrus sunt, mai întotdeauna, prevestitori ai schimbării
vremii, mesageri ai timpului ploios (legat de fronturile atmosferice – u.î.nr.8).
Norii Cirrocumulus (fig. 33) au forma unor mici grămezi, dispuse în grupe, în

Fig. 33 Cirrocumulus
şiruri sau valuri foarte mici. Sunt nori albi, subţiri, cu structura rareori fibroasă. Soarele şi
Luna se văd bine prin ei, uneori şi stelele, iar ziua se poate vedea albastrul cerului. Ca şi
ceilalţi nori din etajul superior, norii Cirrocumulus prevestesc o schimbare a vremii, în
sensul înrăutăţirii ei.
Norii Cirrostratus au aspectul unei pânze continue sau văluri omogene, subţiri,
albe, uneori cu structura uşor fibroasă, şi prin ei se văd bine Soarele, Luna şi stelele. Ziua,
albastrul cerului se vede slab. Specific acestor nori este fenomenul optic numit halo (solar
sau lunar).
Norii din etajul mijlociu cuprind genurile de nori care au baza situată între
altitudinile de 2-7 km (Altocumulus şi Altostratus). Caracteristicile generale ale acestor
două genuri de nori sunt următoarele: culoarea - cenuşie deschis până la cenuşie -
albăstruie, uneori albă; au formă de pânză compactă, valuri sau plăci mult mai grosiere
decât la norii superiori. Au structură mixtă, fiind formaţi din picături suprarăcite de apă şi
din cristale de gheaţa. Uneori sunt transparenţi, alteori apar întunecaţi, cu relief variabil.
Din unele forme ale acestor nori cad precipitaţii slabe (iarna, din Altostratus), pe când,
din altele, precipitaţiile nu ajung la sol, evaporându-se în aer (“virga”).
Genul Altocumulus se prezintă în formă de valuri formate din grămezi, bulgări
sau plăci de culoare albă, uneori cenuşie. De obicei grămezile sau plăcile sunt separate
prin spărturi (goluri) prin care se vede cerul albastru. Uneori, însă acestea se constituie
într-un strat aproape compact. Sunt formaţi din picături de apă (rareori din cristale de
gheaţǎ) şi de aceea, de regulă, din ei nu cad precipitaţii, ci se observă numai trene de
 105

ploaie (virgă) care, însă, nu ajung până la suprafaţa terestră, iar atunci când aceşti nori se
situează în dreptul Soarelui, sau al Lunii, generează fenomenul optic numit “coroană” -
un inel în jurul acestor aştri, colorat în roşu la exterior şi în verde în interior. Ca aspect
exterior, aceşti nori au forme variate. Unele specii se prezintă sub forma unor şiruri sau
fâşii ondulate (Altocumuls undulatus - fig.34). alteori în formă lenticulară
(Ac. Lenticularis), sau forme dintre cele mai variate: turnuri sau frontoane de castel
(Ac. castellanus - fig. 35.)

Fig. 34 Altocumulus undulatus

Fig.35 Altocumulus castellanus

Norii din etajul inferior au baza situată la înălţimi variind între câteva zeci, sau
sute de metri, până la 2 Km.
 106

În acest etaj se situează plafonul inferior al celor trei genuri de nori: Stratus,
Stracumulus şi Nimbostratus. Aceşti nori se pot prezenta sub aspecte diferite, de la cel de
pânză continuă, cenuşie, joasă, până la forma de grămezi izolate, benzi sau valuri. Ei pot
acoperi complet sau parţial cerul.
şi sub formă fragmentată. Prin ei, Soarele şi Luna nu se văd decât atunci când
sunt foarte subţiri şi destrămaţi. Sunt formaţi din picături fine de apă, iar la temperaturi
negative conţin şi cristale de gheaţă şi fulgi de zăpadă. De regulă, din aceşti nori nu cad
precipitaţii. Uneori pot produce burniţe slabe şi, mai rar, zăpadă granulară, măruntă, în
cantităţi reduse. După aspectul exterior, norii Stratus se aseamănă cu norii Nimbostratus
însă se pot distinge totuşi de aceştia prin poziţia lor mai joasă, culoarea cenuşie mai
deschisă şi prin faptul că nu dau niciodată precipitaţii sub formă de ploaie.
Genul Stratocumulus (fig.36) au înfăţişarea de strat (pânză), alcătuit din
grămezi, plăci şi suluri de dimensiuni mari. Elementele componente sunt separate prin

Fig.36 Stratocumulus
spărturi sau contopite într-un strat compact, cenuşiu şi ondulat. În cazul stratului compact
de nori groşi, Soarele nu se vede şi poziţia lui pe cer se determină greu. Dacă între
elementele norului există spărturi sau părţi mai subţiri, lamarginea norului, Soarele şi
Luna se pot vedea din când în când. De regulă nu dau precipitaţii. Unele varietăţi produc
precipitaţii slabe şi de scurtă durată.
Genul Nimbostratus se prezintă sub forma unui strat omogen de nori, de
culoare cenuşie-închisă. Când cad precipitaţiile, stratul noros pare omogen, iar în
intervalele dintre precipitaţii se observă neomogenitatea şi chiar o formă oarecum
ondulată a stratului. De obicei acoperă complet cerul, ecranează total Soarele şi Luna,
foarte rar apărând izolaţi. Sunt constituiţi din picături de apă, cristale de gheaţa şi fulgi de
zăpadă. Din aceşti nori cad precipitaţiile continue (uneori intermitent), liniştite, cu
caracter general şi abundent.
Norii de dezvoltare verticală (cumuliformi) sunt acei nori convectivi care apar
izolaţi, au o mare extensie verticală, având de obicei baza situată la nivelul norilor
inferiori, iar vârful putând ajunge până la etajul superior; au de obicei conturul clar, baza
 107

orizontală, iar vârfurile în formă de cupole, de munţi sau de turnuri. Vârfurile sunt
totdeauna albe-strălucitoare, iar baza cenuşie-închis.
Din grupul norilor de dezvoltare verticală fac parte două genuri: Cumulus şi
Cumulonimbus.
Genul Cumulus cuprinde nori groşi, cu baza orizontală, cenuşie sau "albăstruie"
şi vârfurile albe, în formă de cupolă. Când sunt priviţi lateral au aspectul unor
baloturi rotunjite de vată, de culoare albă. Se pot prezenta sub forma unor nori rari,
izolaţi, sau sub forma unor aglomerări mari de nori. Sunt formaţi din picături de apă, mai
mari la vârfurile norului şi din picături mai mici la baza norului. De obicei din norii
Cumulus nu cad precipitaţii. Rareori produc picături izolate de ploaie. Speciile şi
varietăţile genului Cumulus se pot prezenta în formă de grămezi cumuliforme - plate
(Cumulus humilis = nori joşi, slab dezvoltaţi, de timp frumos). Aceştia au înălţimea mai
mică decât lăţimea (fig.37), apar mai mult în perioada caldă a anului, pe timp frumos şi

Fig.37 Cumulus humilis

stabil, prezentând o evoluţie diurnă caracteristică: se formează dimineaţa, ating

dezvoltarea maximă la amiază şi dispar seara.
O altă specie de Cumulus (Cu. congestus - fig. 38) se prezintă sub forma unor
nori groşi, puternic dezvoltaţi în direcţie verticală. Vârfurile au culoarea albă, sunt
agitate, se destramă, iar baza lor este întunecoasă. Când se dezvoltă puternic, aceşti nori
nu rămân izolaţi ci se contopesc în grupuri mari, care de obicei se transformă în
Cumulonimbus.
 108

Fig.38 Cumulus congestus

Genul Cumulonimbus este reprezentat de nori groşi, de culoare închisă-
plumburie la bază şi albicioasă la vârf, înălţându-se ca nişte mase enorme de nori în
formă de munţi, cu vârful destrămat, în formă de turnuri, ce se termină cu porţiuni
fibroase. Baza lor este situată între 400-1000 m, iar vârful poate ajunge până în
tropopauză. Norii Cumulonimbus sunt constituiţi din cristale de gheaţă şi picături de apă,
în partea superioară, iar în partea inferioară din picături de apă şi fulgi de zăpadă, uneori
măzăriche sau boabe de grindină. Prin norii Cumulonimbus, Soarele şi Luna nu se pot
vedea. Din ei cad precipitaţii cu caracter de aversă sau torenţial şi grindină, însoţite de
descărcări electrice. Iarna, precipitaţiile cad sub formă de averse de zăpadă, de lapoviţă
sau de măzăriche moale, de cele mai multe ori abundente şi de lungă durată. Speciile şi
varietăţile genului Cumulonimbus se pot recunoaşte mai ales după aspectul părţii părţii
superioare a norilor.
Astfel, se întâlnesc nori Cumulonimbus care au partea superioară de forma unei
cupole rotunde, culoare albă, având structura uşor fibroasă (Cumulonimbus calvus =
pleşuv). Prezenţa lor prevesteşte furtuna. Când aceşti nori au în partea din faţǎ, care
înaintează, un val întunecos de nori în formă de arc, se produc rafale de vânt şi
intensificări bruşte ale vântului care vestesc iminenţa furtunii. Alţi nori Cumulonimbus
prezintă în partea superioară o structură cirriformă şi fibroasă pronunţată, fibrele
cirriforme extinzându se treptat pe orizontală şi imprimând norului ce înaintează o formă
de evantai. (Cumulonimbus capillatus) sau de nicovală (Cumulonimbus incus - fig. 39).
 109

Fig.39 Cumulonimbus incus

Norii orografici. Relieful muntos imprimă proceselor fizice, generatoare de nori,

unele particularităţi locale în aşa măsură încât, atât frecvenţa, cât şi forma şi poziţia în
spaţiu a diferitelor sisteme noroase, împrumută un specific local, orografic. Astfel,
circulaţia locală, de tipul brizelor de munte, determină, în timpul zilelor senine şi calde,
lipsite de vânt, o urcare a aerului umed şi cald, din văi şi depresiuni, spre culmile
muntoase ce le străjuiesc, unde, prin răcirea aerului şi condensarea vaporilor de apă, se
formează nori convectivi, de tip Cumulus, numiţi “nori de briză”. Dacă acest proces
convectiv, generator de nori Cumulus, numit “cumulizare”, nu se dezvoltă prea mult în
altitudine, formaţiile noroase rămân de tipul Cumulus humilis (rareaori Cumulus
congestus), apărând înşirate deasupra culmilor, ca adevărate “salbe” de nori albi,
strălucitori, indicatori ai timpului frumos, stabil. Alteori, când curenţii ascendenţi de aer
sunt mai puternici, convecţia dinamică generează formaţii noroase cu extindere verticală
mai mare (Cumulus congestus etc.), care îmbracă vârfurile izolate (dominante) ale
munţilor ca o “căciulă” de nori, prevestind timpul ploios.
Sub vârful munţilor de mare altitudine (peste 2000 m), în partea opusă vântului
“trenează” uneori formaţii noroase cu extindere spaţială nu prea mare, dispuse orizontal,
în josul vântului şi păstrându-se, parcă, lipite de “dosul” muntelui. Aceste formaţii
noroase, numite “steaguri de nori” (fig.40), sunt mase de ceaţă care rămân aparent
nemişcate sub vârful muntelui, părând a fi fixate de acel vârf, deşi forma lor se schimbă
foarte repede.
Uneori “steagurile de nori” anunţă timpul ploios. În regiunile muntoase, la
adăpostul culmilor de mare altitudine se observă uneori formaţii noroase caracteristice, cu
forme interesante, ovoid-alungite, relativ plate, contur neted, clar, care par a se menţine în
 110

spaţiu, deşi bate vântul, dispărând apoi brusc. Aceste apariţii ciudate - prin forma lor,
uneori incredibil de regulată - numite obişnuit “ochiul furtunii” (alteori presupuse
“farfurii zburătoare”) sunt de fapt nori lenticulari izolaţi, de tipul Altocumulus
lenticularis, care se formează în undele de aer ce escaladează lanţul muntos. Ei se menţin
în spaţiu până când sunt antrenaţi în mişcarea descendentă. Atunci, aceşti nori lenticulari
dispar, prin evaporarea picăturilor constituente de apă. Sunt nori care prevestesc
înrăutăţirea vremii.

Fig.40 Nori orografici („Steaguri de nori”)

La staţiile meteorologice de munte, pe lângă aceste forme speciale de nori, se
determină şi felul norilor situaţi sub nivelul staţiei cum sunt norii stratiformi care deseori
umplu văile munţilor şi depresiunile intramontane. Privită de sus, o asemenea formă
depresionară de relief, “înecată” de nori denşi, stratiformi, pare o adevărată “mare de
nori”.
b.) Ceaţa. Definiţie. Tipuri de ceaţă.
Fenomenul meteorologic (hidrometeorul) numit ceaţa este un produs al
condensării vaporilor de apă în straturile inferioare ale atmosferei, fiind alcătuită, ca şi
norii, din picături de apă, cristale de gheaţă, sau din amestecul acestora, şi având drept
efect reducerea vizibilităţii orizontale sub 1 km.
Din raţiuni practice s-a stabilit că atunci când vizibilitatea orizontală este mai
mare de 1km ,dar mai mică de 10km, fenomenul să se numească „aer ceţos”.
În regiunile industriale, diversele particule lichide şi solide, cu compoziţii
chimice diferite, se adaugă picăturilor de apă şi cristalelor de gheaţă, din ceaţă, formând
“smogul”. În meteorologia practică, diferenţa dintre ceaţa şi nori este pur aerologică: baza
 111

norului se situează la o oarecare înălţime deasupra solului, iar ceaţa este legată, în
general, de suprafaţa terestră. În acest fel, acelaşi nor care dintr-o regiune joasă poate fi
observat ca atare, poate apare ca o ceaţă pentru observatorul situat pe o culme muntoasă,
de altitudine superioară bazei norului, deci „în nor”.
Ceaţa se formează şi se dezvoltă mai ales în masele de aer stabile, caracterizate
prin inversiuni de temperatură, în straturile inferioare ale atmosferei. Ea se menţine atâta
timp cât lipseşte mişcarea turbulentă accentuată şi convecţia, când ceaţa “se risipeşte”.
În afară de existenţa unei turbulenţe slabe a straturilor inferioare ale atmosferei,
pentru formarea ceţii sunt necesare cele două condiţii fundamentale, menţionate la
punctul 6.2.1.:
- realizarea stării de saturaţie, prin răcirea aerului, sau prin adausul de
umezeală;
- existenţa unei concentraţii suficiente în nuclee de condensare.
Tipuri de ceaţă. Corespunzător condiţiilor (generale) de formare şi caracterului
fundamental al genezei lor, ceţurile se pot clasifica în trei mari grupe:
- ceaţa de radiaţie;
- ceaţa de advecţie;
- ceaţa de evaporare, în această ultimă grupă incluzându-se şi aşa-numita
ceaţa frontală.
Ceaţa de radiaţie se formează în stratul de aer din imediata apropiere a
suprafeţei terestre care se răceşte prin radiaţie. În funcţie de extinderea pe verticală a
procesului de răcire radiativă, grosimea stratului de ceaţă se poate limita la 5-6m în
regiunile de şes (fig.41) şi 50-60 m în văile şi depresiunile intramontane, purtând în
aceste cazuri, denumirea de “ceaţa joasă” (fig.42).

Fig. 41 Ceaţa joasă de radiaţie, în forma specifică regiunilor de câmpie

Caracteristic pentru formarea acestui tip de ceaţa este prezenţa inversiunii de

temperatură cu baza la sol (inversiune radiativă), iar condiţiile cele mai favorabile sunt
cerul senin şi vântul slab (2-3 m/s). Vântul cu viteza de 3-6 m/s întârzie formarea ceţii. La
viteze mai mari de 6 m/s formarea ceţii de radiaţie, în mod practic, este imposibilă.
 112

În formarea ceţii de radiaţie, un rol important îl are natura suprafeţei subiacente.

Suprafeţele reci şi umede favorizează formarea ceţii. În văile şi depresiunile
intramontane, colectându-se aerul rece de pe versanţii înconjurători, se intensifică răcirea
radiativă şi se amplifică inversiunile de temperatură care favorizează formarea ceţurilor
de radiaţie în varianta lor “orografică” (fig. 42). Ceaţa de radiaţie se formează la început
la sol, de unde se extinde apoi treptat în înălţime, constituind un strat orizontal în
regiunile de şes, strat care, în regiunile muntoase “umple” fundul văilor şi depresiunilor,

Fig. 42 Ceaţa joasă de radiaţie în forma regiunilor cu relief accidentat.

Ceaţa radiativ-orografică în Depresiunea specifică Braşov). Foto M. Marcu.
Vedere de pe Tâmpa spre Săcele.

ajungând la grosimi de 50-60 m - “ceaţa de grosime mică” - (fig. 42) sau100-150 m.-
ceaţa de grosime mijlocie (fig.43). Densitatea cea mai mare a ceţii se realizează în
apropierea solului şi descreşte cu înălţimea. Ea prezintă un caracter local foarte accentuat,
mulându-se strict pe formele reliefului (fig.42). Apare uneori aproape instantaneu, în
primele ore ale nopţii sau spre dimineaţă şi dispare în cursul zilei, ca urmare a
intensificării procesului de încălzire şi a curenţilor convectivi.
 113

Fig. 43 Ceaţa radiativă-orografică de grosime mijlocie

la Braşov -Tâmpa (150 – 160 m). Foto M. Marcu .

Uneori, iarna, când răcirea radiativă se propagă până la altitudini mari, stratul de
ceaţa radiativă se poate extinde pe grosimi apreciabile (400-900 m), purtând denumirea
de “ceaţa radiativă de grosime mare” (fig. 44).
Acest tip de ceaţă se formează, de regulă, pe timp geros, stabil, în perioadele cu
regim baric anticiclonic, când şi inversiunile de temperatură, de natură radiativă, se
extind foarte mult în altitudine. În asemenea condiţii, stratul de ceaţa persistă câteva zile
consecutiv, chiar săptămâni întregi, şi prezintă o densitate crescândă cu altitudinea. Privit
de sus, de pe culmile montane superioare, acest strat dens de ceaţă care “îneacă” toate
văile şi depresiunile intramontane din regiunea respectivă, pare o “mare de nori”, fiind
deseori confundat cu norii de tip Stratus (fig. 44).

Fig. 44 Ceaţă radiativ orografică - de grosime mare în Ţara Bârsei - Braşov. Foto M. Marcu.
 114

Deseori, înainte de dispariţie, ceaţa se desprinde de sol formând bancuri mobile de

ceaţă” sau un fel de strat noros, asemănător norilor Stratus care apoi sau sau se
transformă în nori Cumulus fractus.
Ceaţa de advecţie se formează în condiţiile deplasării unei mase de aer cald şi
umed deasupra unor regiuni mai reci, în urma procesului răcirii neadiabatice a aerului. La
contactul cu suprafaţa mai rece, în masa de aer adecvată ia naştere o inversiune de
temperatură (inversiunea advectivă). Pe măsura înaintării masei de aer, inversiunea
termică se extinde. Condensarea vaporilor de apă, respectiv formarea ceţii începe de la
suprafaţa terestră, adică din stratul cel mai rece, iar limita superioară a stratului de ceaţa
coincide cu limita stratului de inversiune.
În regiunile noastre, ceaţa de advecţie se formează, de regulă, în masele de aer
care se deplasează iarna dinspre ocean spre interiorul continentului, iar vara dinspre
continent spre ocean.
Ceaţa de evaporare („ceaţa de râu”) ia naştere deasupra unor cursuri de apă,
canale, mlaştini, lacuri etc., când aerul local, intens răcit în contact cu solul, se deplasează
de-a lungul acestor suprafeţe restrânse de apă. Aerul se încălzeşte de la suprafaţa
subiacentă mai caldă şi se umezeşte prin evaporarea apei până la saturare, după care
apare stratul de ceaţă a cărui grosime nu depăşeşte câteva zeci de metri, iar conturul
urmează aproximativ limitele suprafeţei acvatice (fig.45- “ceaţa de râu”). Fenomenul este
mai frecvent în dimineţile senine de toamnă când, un vânt slab poate deplasa stratul de
ceaţă fără a-i altera conturul.
În ţara noastră, ceaţa de radiaţie se poate forma în toate anotimpurile, dar mai
ales în perioada rece a anului. În formele concave de teren (depresiuni, văi etc.) frecvenţa
ceţii creşte apreciabil. Ceaţa de advecţie este mai frecventă iarna, când, peste suprafaţa
rece a solului sau a stratului de zăpadă, pătrunde aerul mai cald şi umed, de origine

Fig. 45 Ceaţa de evaporare

 115

atlantică. Cel mai mic număr de zile cu ceaţa se înregistrează în partea sud-estică a ţării
(30-40 zile, în medie, pe an), iar frecvenţa cea mai mare se semnalează pe culmile
muntoase cele mai înalte (275 zile la Vf. Omul) unde, de fapt, sunt considerate “zile cu
ceaţǎ” şi acele zile în care culmile respective se găsesc în interiorul sistemelor noroase.

6.3. PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE

6.3.1. Definiţii. Geneza precipitaţiilor. Mecanismul general.
În meteorologie, prin noţiunea de precipitaţii se înţelege apa lichidă şi solidă pe
care o primeşte suprafaţa terestră din atmosferă, prin cădere, din nori.
Acestea se formează în nori şi sunt cunoscute sub diferite denumiri: ploaie,
zăpadă, grindină, măzăriche, lapoviţă, burniţă.
Celelalte produse ale condensării şi sublimării vaporilor de apă care se formează
la suprafaţa terestră, cum sunt: roua, bruma, chiciura şi poleiul se numesc depuneri şi au
fost descrise în u.î. 6.2.2.
Se ştie că norii sunt alcătuiţi din particule lichide şi solide de dimensiuni foarte mici care,
datorită greutăţii lor reduse, se menţin în atmosferă, în stare de suspensie. Pentru ca
picăturile de apă şi cristalele de gheaţă care alcătuiesc norii să cadă spre Pământ, sub
formă de precipitaţii, este necesară creşterea acestor particule în aşa măsură încât, prin
greutatea lor, să poată învinge forţa curenţilor ascendenţi, ce tind să le menţină în
sistemul noros, şi să cadă spre sol sub acţiunea forţei gravitaţionale.
Creşterea particulelor noroase până la realizarea greutăţii necesare căderii lor
spre sol se produce prin trei procese de bază:
- contopirea (unirea) particulelor prin ciocnire;
- givrajul ;
- condensarea, respectiv sublimarea directă a vaporilor de apă pe
particulele noroase.
Când contopirea se realizează prin ciocnirea a două particule lichide, fenomenul
se numeşte coalescenţă. Pe această cale se pot forma picăturile de burniţa sau de ploaie.
Contopirea cristalelor de gheaţa, numită în meteorologie asociere, conduce la formarea
fulgilor de zăpadă.
Givrajul este un proces ce se realizează prin contactul cristalelor de gheaţă cu
picăturile de apă suprarăcite. În contact cu suprafaţa cristalelor de gheaţa se produce
îngheţarea picăturilor de apă sub forma unor excrescenţe sau straturi continue de gheaţa.
În acest mod se pot forma grăunţii de gheaţă, măzărichea şi grindina.
Ciocnirea şi eventuala contopire a particulelor noroase se realizează datorită mai
multor cauze: turbulenţa atmosferică, mişcările de sedimentare gravitaţională, sarcinile
electrice de semn contrar etc. Contopirea gravitaţională a particulelor în timpul
sedimentării lor în nor, în funcţie de mărime, şi contopirea turbulentă sau electrică, au un
rol important în producerea unor forme de precipitaţii, însă acest proces nu poate explica
singur mecanismul mult mai complex al genezei precipitaţiilor. S-a constatat că rolul
 116

acestui proces creşte numai în al doilea stadiu al formării precipitaţiilor, adică numai
după ce picăturile de apă şi cristalele de gheaţă ajung la o anumită mărime. Aceasta se
datorează faptului dovedit experimental că nu toate picăturile care se ciocnesc se şi
contopesc. Adesea, ele se resping ca nişte bile elastice, datorită păturii subţiri de aer care
se formează între picături, la apropierea lor. Pentru ca picăturile să învingă acest tampon
de aer, ele trebuie să posede o suficientă inerţie a mişcării relative.
Pe măsura creşterii picăturilor, condiţiile de ciocnire şi de contopire devin din
cele mai favorabile. Teoria arată că mărirea picăturilor prin coalescenţa este
proporţională cu pătratul razei, pe când viteza de creştere a picăturilor pe seama
condensării este invers proporţională cu raza.
De aceea, se apreciază că în stadiul iniţial de dezvoltare a unui nor, rolul
principal în creşterea particulelor componente ale norului îl au procesele de condensare şi
de sublimare a vaporilor. Creşterea pe această cale a particulelor necesită suprasaturaţii
ale vaporilor în jurul particulelor. Acestea se pot realiza, aproape exclusiv, în condiţiile
norului cu structură mixtă, eterogenă.
După teoria suedezului T. Bergeron, atât timp cât norul este format numai din
picături de apă sau numai din cristale de gheaţă nu se produc precipitaţii. Între vaporii de
apă pe de o parte şi picăturile de apă sau cristalele de gheaţa pe de altă parte se poate
realiza echilibrul, astfel încât, la un moment dat, la suprafaţa picăturilor nu se mai depune
apă prin condensare sau sublimare. Norul care este alcătuit din picături de apă de acelaşi
ordin de mărime sau numai din cristale de gheaţă poate fi considerat un sistem coloidal
stabil. Din aceşti nori, cum sunt cei aparţinând genurilor Altocumulus, Stratus,
Stratocumulus şi Cumulus, nu pot cădea decât foarte slabe precipitaţii şi numai în cazul
unei puternice mişcări turbulente care poate favoriza coalescenţa. Norii Cirrus, ca şi
Cirrocumulus fac excepţie şi de la acest caz particular, fiind caracterizaţi, datorită
structurii lor fizice, printr-o stabilitate mai mare. De aceea, din aceşti nori, cu structurǎ
omogenǎ, nu cad precipitaţii.
Dacă într-o masă noroasă în care vaporii de apă sunt în echilibru cu picăturile
suprarăcite se introduc cristale de gheaţă, aerul va fi suprasaturat în raport cu cristalele,
conform inegalităţii Ea > Eg , iar vaporii de apă vor sublima pe cristale. În urma acestui
proces de sublimare aerul va deveni nesaturat faţa de picături. Atunci, picăturile încep să
se evaporeze, dar ele tot nu reuşesc să satureze aerul din jur în vapori de apă, deoarece
sublimarea la suprafaţa cristalelor continuă. Se produce astfel un transport continuu de
apă de la picături la cristale, realizându-se suprasaturaţia în jurul cristalelor şi creşterea
lor pe seama picăturilor de apă.
Acest mecanism este fundamental în creşterea elementelor noroase şi în
producerea precipitaţiilor. În cazul cristalelor hexagonale, procesul de creştere a
cristalului de gheaţă se desfăşoară conform schemelor prezentate în figura 46.
 117

Fig. 46. Creşterea scheletică a cristalelor de gheaţă (după - Herovanu , M.)

În urma sublimării vaporilor de apă pe cristale, în jurul acestora se formează

întotdeauna o zonă de aer în care tensiunea scade spre suprafaţa cristalului unde, la un
moment dat, s-ar putea realiza echilibrul între vapori şi cristal, iar sublimarea ar înceta.
Dacă, cristalul ar avea formă sferică, echilibrul s-ar menţine pe întreaga lui
suprafaţă. Fiind însă hexagonal, vârfurile sale sunt mai apropiate de zona rămasă
suprasaturată şi, prin urmare, pentru ele, echilibrul nu se mai realizează, deci vaporii de
apă vor continua să se depună pe vârfuri, iar acestea se lungesc, formând o stea cu şase
braţe.
La rândul lor, din aceeaşi cauză, cele şase vârfuri îşi dezvoltă alte ramificaţii
laterale, până când steluţele ajung la dimensiuni apreciabile, care vor cădea spre sol.
Din unirea mai multor steluţe în timpul căderii sau al mişcărilor turbulente
rezultă fulgii de zăpadă.
În căderea lor spre suprafaţa solului, steluţele sau fulgii de zăpadă pot întâlni
straturi de aer cu temperatura pozitivă şi, topindu-se, se transformă în picături de ploaie
sau lapoviţă (în cazul topirii parțiale a fulgilor de zăpadă).
Deci, temperatura bazei norului şi a stratului de aer intermediar hotărăşte forma
sub care precipitaţiile atmosferice formate conform acestui mecanism ajung la suprafaţa
Pământului.
Un proces asemănător se produce şi atunci când norul este alcătuit numai din
picături de apă dar de diferite dimensiuni, reprezentând deci tot un sistem coloidal
instabil. Tensiunea de saturaţie variază invers cu diametrul picăturii. Picăturile mai mici,
având o curbură mai mare, necesită, pentru a se menţine, o tensiune de saturaţie mai
ridicată decât picăturile mari. Prin urmare, dacă aerul este saturat în raport cu picăturile
mari, el este nesaturat în raport cu picăturile mici, care vor începe să se evapore.
Evaporarea creează suprasaturaţie în jurul picăturilor mari care vor continua să crească
prin condensare. Creşterea este însă destul de înceată, astfel încât din asemenea nori
(apoşi) nu pot cădea decât precipitaţii foarte slabe, sub formă de burniţă. Asemenea
precipitaţii cad, în condiţiile unei slabe mişcări turbulente, din norii Stratus,
Stratocumulus şi Altocumulus.
În concluzie, cele mai favorabile condiţii pentru formarea şi căderea
precipitaţiilor sub formă de ploaie sau zăpadă le oferă norii cu structură mixtă,
 118

coloidal-instabili, cum sunt cei din genurile Nimbostratus şi Cumulonimbus, alcătuiţi

în partea lor superioară din cristale de gheaţă, iar în cea inferioară din picături de apă.
În norii cu structură mixtă, precipitaţiile se formează totdeauna sub formă solidă
şi numai prin topire ajung la sol sub formă de ploaie.
Rolul cristalelor de gheaţa este hotărâtor în producerea precipitaţiilor, însă
nu este exclusă posibilitatea căderii unor precipitaţii slabe şi din norii apoşi.
Din punct de vedere practic este important de reţinut că, pentru obţinerea
precipitaţiilor în cantităţi mari, condiţia esenţială o constituie lichidarea stabilităţii
coloidale a norului.
În funcţie de condiţiile atmosferice generale şi de cele particulare din interiorul
norilor, de regimul termic şi higrometric al stratului de aer dintre baza norilor şi suprafaţa
terestră, precipitaţiile atmosferice ajung la sol sub diferite forme.

6.3.2. Principalele forme de precipitaţii. Geneză. Caracteristici.

Ploaia este căderea din nori a picăturilor de apă de diferite dimensiuni, având
diametrul mediu mai mare de 0,5 mm şi mergând până la 6-12 mm. Viteza de cădere
a picăturilor de apă cu diametrul de 5 mm este de 8m/s. Ploaia sau ninsoarea de scurtă
durată, care începe şi se sfârşeşte brusc, prezentând variaţii rapide ale intensităţii, se
numeşte aversă de ploaie (ninsoare). Denumirea de aversă, se referă deci la
caracterul ploii şi nu la cantitatea de apă căzută care, uneori poate fi destul de redusă.
Ploile de o anumită intensitate sunt considerate ploi torenţiale dacă, având o durată
până la 5 minute dau o cantitate de apă de cel puţin 1 mm/min, sau o cantitate
mergând până la 0,1 mm/min, cu condiţia ca durata ploii să depăşească trei ore
(criteriul Hellmann). În majoritatea cazurilor, aversele de ploaie şi ploile torenţiale cad
din nori Cumulonimbus.
Burniţa este căderea neuniformă din nori a unor picături dese şi foarte mici, cu
diametrul mai mic de 0,5 mm. Picăturile de burniţă se observă mai greu decât cele de
ploaie, iar căderea lor este atât de înceată încât parcă plutesc în aer. Burniţa se formează,
de obicei, din norii stratiformi (Stratus) denşi şi situaţi la mică înălţime.
Zăpada reprezintă acele precipitaţii care cad din nori sub formă de cristale
(fulgi) de zăpadă de diferite mărimi. Viteza de cădere a fulgilor de zăpadă nu depăşeşte
1m/s. Obişnuit, zăpada cade din norii Nimbostratus. Zăpada care cade din norii
Cumulonimbus are caracter de aversă (de zăpadă).
Lapoviţa este căderea simultană a fulgilor de zăpadă şi a picăturilor de apă, sau
a fulgilor de zăpadă în curs de topire. Lapoviţa se formează atunci când temperatura
stratului de aer intermediar este apropiată de 00 C (cca. 20C la nivelul de 2m faţǎ de sol).
Măzărichea se formează în norii cu suprasaturaţii mari pentru cristalele de
gheaţa care, în aceste condiţii, cresc scheletic în toate direcţiile cu mare rapiditate,
devenind nişte sferocristale albe, cu aspect buretos, care se sparg uşor. Această formă de
precipitaţii se numeşte măzăriche moale.Ea cade în timpul iernii din norii cu oarecare
turbulenţă, adeseori împreună cu zăpada, la temperaturi în jur de 0 0 C. Se mai întâlneşte şi
 119

o formă de măzăriche tare, alcătuită din nişte sferule transparente de gheaţă care cad
împreună cu ploaia, mai ales primăvara şi toamna.
În centrul boabelor de măzăriche tare se găseşte un sâmbure mic, alb, opac.
Măzărichea tare se formează în condiţiile unei turbulenţe puternice, în norii
Cumulonimbus, când sferulele de măzăriche moale, ajungând în contact cu picăturile de
apă suprarăcite din zona inferioară a norului, se acoperă cu straturi de gheaţa
transparente. Când boabele de gheaţă ajung la un diametru de 4-5 mm cad spre sol
Grindina este o formă de precipitaţie care provine din dezvoltarea intensă a
boabelor de măzăriche tare, până la un diametru care poate ajunge la câţiva centimetri.
Această creştere este favorizată de structura caracteristică şi de existenţa unor puternici
curenţi acsendenţi în norii Cumulonimbus. Purtată de curenţii puternici şi străbătând de
mai multe ori sistemul noros, grăunţii de măzăriche se acoperă de noi straturi concentrice
de gheaţa transparentă şi opacă, până când, prin greutatea proprie, reuşesc să învingă
rezistenţa curenţilor ascendenţi şi să cadă pe sol sub formă de grindină. Obişnuit, boabele
de grindină au forma sferică şi diametrul cuprins între 0,5 şi 2 cm, excepţional putând
ajunge până la 5-6 cm sau chiar mai mult. În secţiune, bobul de grindină prezintă un miez
albicios, opac, cu aspect de zăpadă, peste care urmează straturi concentrice, alternante, de
gheaţa transparentă şi opacă. Gheaţa transparentă se depune în timpul deplasării prin zona
cu picături suprarăcite, iar gheaţa opacă, în partea superioară a norului unde, temperatura
scăzută favorizează sublimarea directa a vaporilor de apă. Prin urmare, condiţiile de
geneză a grindinei explică nu numai dimensiunile, ci şi structura şi forma boabelor
respective.
Datorită condiţiilor de geneză şi evoluţiei sale neregulate, grindina este un
fenomen meteorologic greu previzibil, local. Suprafeţele “bătute” de grindină sunt relativ
restrânse, sub forma unor fâşii orientate în direcţia înaintării norului. Condiţiile
orografice locale, intensificând convecţia dinamică, pot favoriza producerea grindinei şi
mări frecvenţa acestui fenomen în anumite regiuni. În prezent este posibilǎ combaterea
directă a grindinei, însǎ relativ dificilǎ, din motive financiare. În plus, se pot reduce
pagubele cauzate de acest fenomen prin diferite măsuri cu caracter prevenitor, ca:
delimitarea zonelor cu o mare frecvenţă a grindinei, evitarea culturilor din specii mai
sensibile la vătămările produse de grindină etc.

6.3.3. Regimul precipitaţiilor. Mărimi pluviometrice.

În studiul regimului precipitaţiilor se utilizează o serie de caracteristici şi mărimi
fizice, numite mărimi pluviometrice, din care menţionăm:
- cantitatea de precipitaţii este definită prin cantitatea de apă din precipitaţii
căzută pe unitatea de suprafaţa, într-un interval oarecare de timp (oră, zi, decadă, lună,
anotimp, an). Ea se exprimă în l /m2 , respectiv mm grosime strat de apă/m2 ;
- zi cu precipitaţii este considerată în mod convenţional acea zi în care au căzut
precipitaţii în cantităti măsurabile (  0,1 l/m2);
 120

- intensitatea precipitaţiilor se defineşte prin cantitatea de apă căzută într-un

minut pe suprafaţa de 1 m2 (l/m2 . min).
- cantitatea maximă de precipitaţii în 24 de ore;
- numărul zilelor cu anumite cantităti de precipitaţii (cantităţi - prag);
- frecvenţa zilelor cu anumite forme de precipitaţii (ploaie, zăpadǎ etc.);
- numărul zilelor cu strat de zăpadă;
- grosimea maximă a zăpezii etc.

6.3.4. Distribuţia geografică a precipitaţiilor. Influenţa reliefului.

Repartiţia teritorială a precipitaţiilor se studiază cu ajutorul unor hărţi pe care
sunt înscrise cantităţile de precipitaţii. Localităţile cu aceeaşi cantitate de precipitaţii se
unesc pe aceste hărţi prin nişte curbe numite izohiete.
Studiind harta izohietelor anuale se poate observa că în zona ecuatorială se
găseşte regiunea cea mai bogată în precipitaţii (în medie, pe zonă, 1000 -2000 mm şi
chiar mai mult).
La nord şi la sud de ecuator precipitaţiile scad, înregistrând un minim în zonele
cuprinse între 20 şi 350 latitudine. În aceste regiuni, cantităţile medii anuale jung la
aproximativ 300 mm/m2. În cele două zone temperate, până la latitudini de 50-600,
cantitatea de precipitaţii creşte, variind între 400 şi 1000 mm şi chiar mai mult.
În regiunile polare precipitaţiile scad din nou, sub 300 mm.
Cea mai mare cantitate de precipitaţii de pe glob s-a înregistrat în Bangladej, la
Kerapundji, unde totalul anual mediu este de 12.700 mm. De asemenea, în insulele
Hawai: 12.000 mm. Cantitătile medii minime s-au înregistrat în Sahara (5 mm anual) şi la
Antofagasta, în Chile, mai puţin de 1 mm anual. În localitatea Calama din deşertul
Atacama (Chile) în perioada de 400 ani anterioară anului 1971 nu a plouat niciodată. În
ceea ce priveşte altitudinea, se cunoaşte că în raport direct cu aceasta are loc o creştere a
cantităţilor de precipitaţii, explicabilă prin convecţia orografică: la întâlnirea unui masiv
muntos orice curent de aer este supus unei mişcări forţate de alunecare ascendentă pe
versanţi, care determină răcirea adiabatică a aerului, formarea norilor şi căderea
precipitaţiilor. În asemenea condiţii, masivele muntoase primesc cantităţi mai mari de
precipitaţii decât regiunile învecinate de câmpie, iar creşterea precipitaţiilor medii cu
altitudinea se produce liniar, după un gradient pluvial care în munţii noştri poate avea
valori medii anuale de 30-40 l /100m diferenţă de nivel. Această regulă nu se poate
generaliza, ea fiind valabilă numai în anumite condiţii şi între anumite limite altitudinale.
În munţii noştri, pe versanţii expuşi vânturilor dominante vestice, gradienţii pluviali au
valori mai mari decât pe versanţii estici, unde au loc efecte de tip föhn (u.î.7.5).
În cele mai înalte masive muntoase din alte regiuni ale globului, creşterea
cantităţii de precipitaţii cu altitudinea are loc numai până la un anumit nivel, de la care,
din cauza conţinutului mai redus de vapori în atmosfera înaltǎ, cantitatea de precipitaţii
scade cu altitudinea.
 121

Pe versanţii montani opuşi vânturilor dominante, pe care predomină mişcările

descendente ale aerului cantităţile de precipitaţii scad simţitor datorită efectelor föhnale.
Văile transversale, adânci şi largi şi depresiunile intramontane închise se caracterizează
printr-un regim pluviometric deficitar comparativ cu regiunile situate la aceleaşi altitudini
în exteriorul ramei muntoase înconjurătoare datorită degradării sistemelor noroase prin
fenomenele de tip “föhn” ce au loc pe versanţii interiori. Degradarea regimurilor
pluviometrice ale depresiunilor intramontane prin asemenea procese de natură dinamică a
condus la transformarea în deşerturi a unor întinse bazine, mai cu seamă a celor din
interiorul marilor continente.
În general, în regiunile muntoase, atât cantităţile de precipitaţii căt şi valorile
celorlalţi parametri ai regimului precipitaţiilor sunt influenţate de: altitudinea absolută,
poziţia locului respectiv faţă de formele majore ale reliefului muntos cu rol pluviogen
important, poziţia locului considerat faţă de componentele principale ale circulaţiei
generale a atmosferei. În cazul Carpaţilor româneşti este vorba de poziţia faţa de
circulaţia dominantă, vestică şi cea sudică, de tip ciclonic de origine mediteraneană.

6.3.5. Precipitaţiile atmosferice în pădure.

Cercetările în legatură cu rolul hidrologice al pădurilor urmăresc să clarifice, mai
multe aspecte ale problemei:
- reţinerea (retenţia) precipitaţiilor în coronament;
- scurgerea apei pe trunchiuri;
- infiltraţia apei în sol;
- scurgerea la suprafaţa solului;
- capacitatea pluviogenă a pădurilor etc.
În legătură cu primul aspect al problemei, deşi rezultatele cercetărilor de până
acum sunt, în general controversate totuşi se pot desprinde unele concluzii de ordin
general.
În primul rănd, rezultatele măsurătorilor pluviometrice efectuate în scopul
clarificării acestei chestiuni trebuie analizate atent. Majoritatea acestor măsurători,
efectuate comparativ, prin sistemul „staţiilor duble” (pădure-teren descoperit), indică un
plus de până la 15% (mai frecvent 3 – 6%) pe teritoriile împădurite, în comparaţie cu
câmpul descoperit. Fenomenul a fost explicat prin umiditatea atmosferică mărită,
temperatura aerului mai coborâtă şi turbulenţa aerului mai activă deasupra pădurii,
susţinându-se că aceste condiţii ar favoriza o condensare mai intensă. Explicaţia data nu
este însă confirmată nici de calculele teoretice şi nici de observaţiile experimentale, care
au arătat că plusurile de precipitaţii observate în pădure provin, în mare parte din
condiţiile în care s-au efectuat măsurătorile pluvio. Evident că pluviometrele instalate în
poienile din păduri recepţionează mai multe precipitaţii deoarece spaţiul poienilor, fiind
apărat de vânt, asigură o cădere verticală a precipitaţiilor, perpendicular pe deschiderea
receptorului. Dimpotrivă, pluviometrele din terenul deschis recepţionează mai puţine
 122

precipitaţii, mai ales când fenomenul este însoţit de vânt, datorită căderii lor oblice pe
deschiderea receptorului.
În al doilea rând, cercetările mai noi au arătat că plusul de vapori de apă proveniţi
din pădure şi coborârea de temperatură sunt insuficiente pentru a determina o creştere
locală atât de sensibilă a precipitaţiilor. Totodată, ascensiunea aerului şi turbulenţa
provocată de coronamentul pădurii sunt insuficiente, în comparaţie cu ascensiunile de
ordinul miilor de metri necesare unei răciri a aerului capabilă de a conduce la formarea pe
loc a norilor şi a precipitaţiilor.
Pădurea realizează, în schimb, cantităţi importante de apa din rouă, din chiciură şi
din ceaţă.
Cu privire la reţinerea precipitaţiilor de către coronamentul pădurii este de
remarcat că padurea se comportă cu totul diferit fată de precipitaţiile care cad din nori
decât oricare altă asociaţie vegetală. Pădurea reţine, prin coronamentul său şi în litieră, o
parte importantă din precipitaţiile căzute.
La început, ploaia udă coronamentul pădurii (frunzele, ramurile, trunchiul). Dacă
ploaia este slabă şi de scurtă durată, atunci zona de patrundere a ei în pădure se limitează
la nivelul coronamentului. Dacă ploaia se intensifică, atunci după udarea completă a
coronamentului, apa începe să pătrundă prin acesta, o parte scurgându-se în jos pe
trunchiul arborilor, o parte, prelingându-se pe frunze şi ramuri cade spre sol, iar o altă
parte se evaporă şi este redată atmosferei.
În cazul precipitaţiilor de iarnă, o parte însemnată din zăpadă este reţinută în
coronamentul pădurii şi o altă parte pătrunde în sol. Din zăpada reţinută de coronament, o
parte se scutură şi ajunge la sol, iar o altă parte se evaporă.
Precipitaţiile care ajung la sol sunt distribuite astfel: o parte se evaporă de pe
suprafaţa solului şi a litierei, o parte se poate scurge pe suprafaţa solului şi o altă parte
pătrunde în sol, prin infiltraţie.
Precipitaţiile reţinute în coronament depind de compoziţia, consistenţa şi vârsta
arboretului, precum şi de intensitatea precipitaţiilor căzute.
Din cercetările considerate clasice efectuate în Germania a rezultat că, în cazul
unei păduri încheiate de răşinoase, cu vârsta de 60 ani, la o ploaie de intensitate slabă
(sub 5mm), 2/3 din totalul precipitaţiilor pot fi reţinute în coronament (R. Geiger).
Cantitatea de precipitaţii care pătrunde prin coronamentul pădurii reprezintă până
la 50% din totalul precipitaţiilor numai în cazul precipitaţiilor care însumeaza mai mult
de 10mm. Chiar şi la cele mai puternice ploi, cel puţin 20% din precipitaţiile căzute tot nu
ajung la sol.
Cantitatea de apă care se scurge pe trunchiuri nu depăşeşte 5% din total, nici chiar
în cazul ploilor torenţiale.
Precipitaţiile care pătrund în interiorul pădurii sunt distribuite neomogen pe
suprafaţa solului, cea mai mare cantitate de apă căzând la periferia coroanei arborilor şi
cea mai mică în apropierea trunchiurilor.
 123

Într-o pădure de fag, de 80 de ani, cantitatea de precipitaţii reţinută de coronament

a fost mult mai mică decât în pădurea de răşinoase. La o consistenţă mare a pădurii de
fag, acest lucru ar părea surprinzător. Fenomenul este însă explicabil. În cazul acelor de
răşinoase, picăturile de apa rămân suspendate izolat, iar la fag ele se contopesc în picături
mai mari, atât pe frunze cât şi pe lujeri, şi se preling şi cad spre sol, nefiind reţinute nici
de verticile (ca şi în cazul răşinoaselor).
În felul acesta, chiar în cazul unor ploi mai slabe, în pădurea de fag cantitatea de
precipitaţii care pătrund prin coronamentul pădurii depăşeşte 50%, iar cea care se scurge
pe trunchiuri poate ajunge pănă la 20%.
Din datele privitoare la influenţa celorlalte specii de arbori rezultă că, deşi s-au
obţinut valori diferite, în funcţie de condiţiile variate în care s-au făcut măsurătorile
(vârstă, consistenţă etc) ordinea de clasificare a speciilor după cantitatea de precipitaţii
reţinută în coronament este aceeaşi în toate regiunile. Aşa de pildă, răşinoasele reţin mai
multă apă decât foiasele. Dintre răsinoase, laricele şi pinul au capacitatea de retenţie cea
mai mică (15-25%), iar molidul şi bradul cea mai mare.
În ceea ce priveşte zăpada se cunoaşte că aceasta este reţinută de coronamente şi
evaporată direct în atmosferă în măsură mai mică decât ploaia. Zăpada ajunge la
suprafaţa solului mai uşor decăt ploaia, deoarece după ce se acumulează treptat pe
ramuri, sub acţiunea greutăţii proprii cade pe suprafaţa solului. Cantitatea de zăpadă
reţinută de coronamentul pădurii depinde de compoziţia şi expunerea versanţilor faţă de
vânturile dominante.
Cercetările efectuate în ţara noastră de C.A. Arghiriade şi P. Abagiu confirmă cele
de mai sus şi aduc alte precizări importante. Astfel, pe versanţii adâpostiţi de vânt se
depune mai multă zăpadă decât pe cei expuşi vântului. Aceasta atât pe versanţii
descoperiţi cât şi pe cei împăduriţi. În poienile mari, aşezate în pantă, grosimea zăpezii
este mai mică decât în poienile aşezate pe platouri şi înconjurate de pădure, deci
adăpostite. În ceea ce priveşte începutul şi durata perioadei de topire a zăpezii s-a
constatat că topirea începe mai târziu şi durează mai mult în pădure decât în terenul
deschis. În pădurea de foioase, topirea zăpezii se produce în acelaşi timp cu câmpul
deschis, însă condiţiile de absorbţie a apei rezultată din topirea zăpezii sunt mult mai
favorabile decât în terenul descoperit. În padurile de răşinoase topirea zăpezii se
desfăşoară mai lent şi întârzie cu circa 20 de zile faţă de terenul dscoperit, datorită
umbririi de către coronament care determină întârzierea procesului de încălzire în
interiorul pădurii.
Cu privire la capacitatea pluviogenă a pădurilor, cercetările de până acum duc la
concluzia că rolul hidrologic, de ansamblu, al pădurilor nu se reduce la retenţia apei în
coronament şi la condiţionarea unui regim specific al tuturor celorlalte componente ale
bilanţului hidrologic al pădurii (infiltraţia, scurgerea de supafaţă – probleme care
constituie obiectul de studiu al altor discipline de specialitate). Cercetările de hidrologie
forestieră din ţara noastră şi în alte ţări au adus importante clarificări în controversata
 124

problemă a influenţei pădurilor asupra precipitaţiilor atmosferice în sensul contribuţiei

acestora la procesele pluviogene.
Astfel, în prezent este tot mai mult creditată ideea potrivit căreia padurile
îndeplinesc un rol important în realizarea circuitului apei în natură, ele, revărsând în
atmsferă cantităţi enorme de apă prin procesul evapotranspiraţiei. Raportat la
precipitaţiile anuale, pădurile evaporă aproape cât suprafaţa liberă a apelor. În condiţii
higrometrice apropiate de limita de saturaţie, sau după începerea precipitaţiilor, afluxul
de vapori de apă dinspre suprafaţa păduroasă spre atmosfera liberă poate contribui la
producerea, respectiv la intensificarea precipitaţiilor, sporul de precipitaţii condiţionat de
evaporarea apei de pe frunzişul şi solul pădurii putând să devină considerabil (10%).

6.4. SĂ NE REAMINTIM
În urma studierii acestei unităţi de invăţare sunt de reţinut următoarele idei:
 Atmosfera terestră nu este niciodată şi în niciun loc de pe glob, perfect uscată.
Ea conţine în pemanenţă, chiar şi în cele mai aride regiuni, o anumită cantitate
de apă.
 Apa este unul din constituenţii aerului atmosferic, aflat sub toate cele trei stări
de agregare.
 Sursa de apă pentru atmosferă o reprezintă evaporarea apei de la suprafaţa
Planetei şi evapotranspiraţia.
 Gradul de umezeală al atmosferei se exprimă prin mai multe marimi fizice
numite mărimi higrometrice.
 Evaporarea (evapotranspiraţia) reprezintă veriga de bază a marelui circuit
natural al apei.
 Condensarea vaporilor de apă din atmosferă se realizează în anumite condiţii
de temperatură şi umezeală, condiţii fundamentale care se pot obţine prin :
răcire radiativă, advecţia aerului rece, amestecul a două mase de aer cu
temperatură şi umiditate diferite şi prin destinderea adiabatică a aerului în
timpul mişcărilor ascendente.
 Prin condensarea şi sublimarea directă a vaporilor de apă se formează, la
 125

suprafaţa terestră, acei hidrometeori numiţi „depuneri”: roua, bruma chiciua

poleiul (inclusiv „ploaia care îngheaţă”).
 Prin condensarea şi sublimarea vaporilor de apă în atmosfera liberă se
formează ceaţa şi norii.
 Atât ceaţa cât şi norii sunt alcătuiţi din picături de apă, cristale de gheaţă sau
din amestecul acestora.
 Deosebirea dintre cei doi hidrometeori constă în modul şi locul de formare:
ceaţa păstrează aproape întodeauna legătura cu suprafaţa terstră, în timp ce
norii sunt mereu „independenţi” (cu excepţia celor aflaţi în contact cu
vărfurile înalte ale munţilor).
 Cunoscută fiind importanţa excepţională a norilor, OMM a elaborat
clasificarea unitară, internaţională a norilor, care cuprinde patru „familii” de
nori, 10 genuri, numeroase specii şi varietăţi de nori. Toţi aceştia sunt descrişi
şi prezentaţi în „Atlasul internaţional de nori”.
 Precipitaţiile atmosferice se numără printre cele mai importanete fenomene
meteorologice, verigă fundamentală a circuitului general al apei în natură.
 Mecanismul general al genezei precipitaţiilor este explicat prin teoria
meteorologului suedez Bergeron.
 Aspecte interesante, specifice prezintă geneza şi caracteristicile unor forme de
precipitaţii precum grindina, măzărichea, lapoviţa.
 Distribuţia geografică a precipitaţiilor atmosferice cu ajutorul hărţilor cu
izohiete evidenţiază o anumită zonalitate la scară globală şi importante
particularităţi regionale şi locale, determinate de factorii fizico-geografici,
indeosebi de formele majore ale reliefului muntos.

6.5. REZUMAT
 126

Problematica mai extinsă a unităţii de învăţare nr.6 poate fi rezumată după cum
urmează:
 Aerul atmosferic nu este niciodată şi în niciun loc de pe glob perfect uscat;
 Gradul de umezeală al aerului se exprimă prin diferite mărimi fizice, numite
mărimi higrometrice;
 Sursa de umezeală pentru atmosferă o reprezintă apa de la suprafaţa terestră,
respectiv procesele fizice de evaporare şi evapotranspiraţie, ambele procese
constituind una din verigile fundamentale ale marelui circuit al apei în natură;
 Condensarea (şi sublimarea directă a vaporilor) reprezintă a doua verigă a
circuitului natural al apei, proces prin care se produc la suprafaţa terestră, aşa-
numitele depuneri: roua, bruma, chiciura şi poleiul;
 În atmosferă, tot prin procese de condensare (sublimare) se produc hidrometeorii
cei mai importanţi: norii şi ceaţa’
 Norii se produc în atmosfera liberă, la diferite înălţimi şi se numără printre cele
mai importante fenomene atmosferice;
 Norii sunt clasificaţi în patru familii, numite şi „etaje” de nori, care cuprind zece
genuri şi numeroase specii şi varietăţi de nori, toate fiind descrise şi prezentate
prin imagini foto, în volumul monumental intitulat „Atlasul internaţional de nori”
– elaborat de OMM.
 din familia norilor superiori, care au baza situată la peste 5km înălţime,
fac parte trei genuri de nori – Cirrus, Cirrocumulus şi Cirrostratus – şi numeroase
specii şi varietăţi. Având o structură omogenă ca stare de agregare, fiind
constituiţi numai din cristale de gheaţă, din norii superiori nu cad niciodată
precipitaţii;
 familia norilor mijlocii cuprinde două genuri de nori: Altocumulus şi
Altostratus – numerose specii şi o listă foarte numeroasă de varietăţi. Au o
structură microfizică mixtă (picături de apă şi cristale de gheaţă) care favorizează
căderea unor precipitaţii slabe, în special iarna (din norii genului Altostratus), iar
vara, precipitaţiile lor nu ajung la sol, evaporându-se în aerul cald („virga”).
 norii din etajul inferior alcătuiesc o familie cu trei genuri – Stratus,
Stratocumulus şi Nimbostratus. Ei au baza situată la înălţimi mici, de la câteva
 127

zeci de metri până la doi km. Deşi au grosimi relativ mici, ei dau precipitaţii,
deseori „mărunte” (picături mici, de tipul burniţei). Doar cei din genul
Nimbostratus dau precipitaţii abundente, de lungă durată, dar „liniştite”;
 familia norilor de dezvoltare verticală, cuprinde două genuri: Cumulus şi
Cumulonimbus şi foarte multe specii şi varietăţi. Poartă denumirea menţionată
mai sus, deoarece, fiind nori de convecţie, ei se pot dezvolta uneori foarte mult pe
verticală, căpătând forme dintre cele mai variate. Cei din genul Cumulonimbus,
sunt foarte puternici, întunecoşi (nori de furtună), producând precipitaţii foarte
abundente, cu efecte torenţiale, inundaţii si grindină.
 Ceaţa se produce predominant în atmosfera joasă, dar sunt şi tipuri
de ceaţă care nu au contact cu suprafaţa terestră (cu excepţia culmilor muntoase). Din
punct de vedere fizic, ceaţa are o structură asemănătoare cu cea a norilor (picături şi
cristale). Se diferenţiază prin locul şi modul de formare. Cele mai frecvente tipuri de
ceaţă au contact direct cu suprafaţa terestră, mai ales în locurile joase, de câmpie, în
văi şi depresiuni. De aceea ceaţa este definită şi ca un „nor cu baza la sol”, sau în
apropierea solului.
 există o mare varietate de tipuri de ceaţă, în funcţie de mecanismul
genezei, locul de formare, caracteristicile aerosolului (impurităţile din aer), anotimp şi
chiar evoluţia spaţio-temporală a ceţii;
 în timp ce clasificarea internaţională a norilor s-a realizat cu mult
timp în urmă, o clasificare unitară a ceţurilor nu s-a reuşit, încă;
 apariţia şi dezvoltarea fenomenului meteorologic numit ceaţă,
reprezintă o problemă ştiinţifică şi economică de mare interes;
 multe sectoare economice sunt afectate de prezenţa ceţii, nu rareori
determinând dezastre.
 precipitaţiile atmosferice reprezintă unul dintre cele mai
importante fenomene meteorologice, verigă esenţială a marelui circuit natural al apei,
componentă primordială a bilanţului hidrologic al oricărei regiuni, condiţie
indispensabilă a existenţei vieţii pe Pământ; ele reprezintă, totodată, şi o caracteristică
de bază a climei;
 128

 pe un plan mai larg, acest fenomen natural, atât de complex şi de

capricios prin distribuţia sa în timp şi spaţiu, se înscrie de fapt în marea şi acuta
problemă a contemporaneităiiţ, a întregii omeniri – „problema apei în lume”;
 în meteorologie, prin precipitaţii atmosferice înţelegem numai
acele produse ale condensării şi sublimării directe a vaporilor de apă care ajung la
suprafaţa terstră prin cădere din nori (ploaia, lapoviţa, zăpada,grindina, măzărichea).
Celelalte produse ale condensării vaporilor de apa care se formează la suprafaţa
terestră se numesc depuneri (roua, bruma, chiciura, poleiul, ploaia care îngheaţă).
Observăm că deşi ultimii doi hidrometeori – poleiul şi „ploaia care îngheaţă”
provin tot din apa precipitată din nori, ei se formează ca atare, ca un strat de gheaţa
transparentă, lucioasă şi lunecoasă, pe suprafaţa pământului, ca şi stratul de zăpadă,
care se formează în urma ninsorii. Aşa cum stratul de zăpadă este studiat de
meteorologi separat de ninsoarea care îl generează, determinându-i-se grosimea,
densitatea, echivalentul în apă etc, tot aşa asupra straturilor de gheaţă depuse pe
conductorii aerieni, pe ramurile arborilor, pe suprafaţa solului şi alte obiecte pe care
„se depun”, se fac determinări instrumentale şi observaţii vizuale separate. Deci,
asupra acestor trei feluri de „depuneri” – strat de zăpadă, polei , ploi îngheţate – se fac
determinări pe de o parte cu pluviometrele (cantitatea de apă colectată), ca şi la
precipitaţiile propriu-zise, iar pe de altă parte se determină caracteristici dimensionale
specifice acestor „depuneri”;
 în cazul precipitaţiilor atmosferice definite ca atare se studiază:
mecanismul general de formare (Bergeron), modul specific de formare şi principalele
caracteristici ale diferitelor precipitaţii, regimul precipitaţiilor şi mărimile
pluviometrice prin care este caracterizat, principalele aspecte privind distribuţia
geografică a precipitaţiilor, influenţa reliefului, influenţa pădurii.

6.6. TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINȚELOR

1. Prin ce mărimi fizice se exprimă umiditatea aerului atmosferic?
 129

2. Ce înţelegeţi prin „capacitatea de evaporare” a atmosferei?

3. Care sun condiţiile generale şi procesele fizice prin care se produce
condensarea
4. Explicaţi cum se formează roua şi chiciura
5. Care sunt caracteristicile generale ale etajului norilor superiori.
6. Ce ştiţi despre norii din genul Altocumulus?
7. Ce ştiţi despre norii Cumulonimbus?
8. Ce ştiţi despre ceaţa de radiaţie?
9. Explicaţi cum se realizează creşterea greutăţii particulelor noroase şi căderea
lor spre sol.
10. Explicaţi mecanismul general de formare a precipitaţiilor după teoria
suedezului Bergeron.
11. Cum se formează grindina?
12. Ce ştiţi despre influenţa reliefului asupra precipitaţiilor atmosferice.
13. Explicaţi, pe scurt, influenţa pădurilor asupra precipitaţiilor. „Pădurea aduce
ploaia”?

Unitatea de învățare nr. 7.

PRESIUNEA ATMOSFERICĂ ŞI MIŞCĂRILE AERULUI.
VÂNTUL.
 130

INTRODUCERE
Într-un sens larg, prin presiunea atmosferică se înţelege presiunea statică
exercitată asupra corpurilor de către atmosferă.
Alături de densitate şi temperatură presiunea este o mărime fizică definitorie a
stării fizice a atmosferei. Pentru analiza aspectelor privind vremea şi prevederea acesteia,
presiunea este unul dintre cei mai importanţi parametri meteorologici măsuraţi.
Ca mărime fizică, presiunea atmosferică este definită prin forţa cu care aerul
apasă normal şi uniform pe unitatea de suprafaţă (p = F/S) şi se exprimă în diferite unităţi
de măsură: N/m2 în SI, microbarul (barye sau dyn/ cm2) sau multiplii acestuia: milibarul
(1 mb = 103 barye), barul ( 1 bar = 106 barye) - în sistemul CGS - precum şi în unităţi
tolerate: atmosfera fizică ( 1 atm =101325 N/m2 = 1,03323 kgf/cm2), milimetrul coloană
de mercur (mm Hg) sau Torrul (1 Torr = 1/760 atm = 133,322 N/m 2, la temperatura de
00C şi g=9,80665 m/s2).
În practica meteorologică, în trecut, presiunea atmosferică se exprima in mm
coloană de mercur (mmHg), apoi s-a utilizat milibarul (mb). De la 1 ianuarie 1984 se
foloseşte unitatea de masură numită Pascal (Pa), respectiv Hectopascal (hPa).
1hPa = 100Pa = 1mb.
În relaţiile de transformare:
1mmHg = 1.33mb = 1.33hPa
1mb = 1hPa = 0.75 mmHg.

 Deşi presiunea atmosferică este unul din parametrii fizici de cea

mai mare importanţă în studiul vremii, în elaborarea prognozelor meteorologice. Deşi în
activitatea sa practică, inginerul cinegetician nu operează direct cu datele privind
presiunea aerului, aşa cum o face în cazul temperaturii aerului, cu precipitaţiile
atmosferice etc., totuşi el are nevoie de aceste cunostinţe pentru a-şi explica unul din
fenomenele meteorologice de importanţă majoră în activitatea sa – vântul;
 Utilizând cunoştinţele referitoare la acest parametru atmosferic el
va opera la întocmirea proiectelor de specialitate din anii următori de studenţie, a
proiectului de licenţă, precum şi la fundamentarea ştiinţifică a oricărei lucrări inginereşti
 131

care implică factorii de mediu, inclusiv factorii climatici.

CUPRINS
7.1. Caracteristicile câmpului presiunii. Forme barice. Relieful baric.
7.2. Geneza vântului
7.3. Forțele care acționează asupra aerului aflat în mişcare.
7.4. Mişcările aerului în principalele forme barice
a.) În câmpul cu izobare rectilinii
b.) În cicloni
c.) În anticicloni
7.5. Circulația generală a atmosferei.
7.6. Vânturile locale. Brizele.
7.7. Influența reliefului asupra vântului. Föhnul.
7.8. Să ne reamintim.
7.9. Rezumat.
7.10. Test de evaluare a cunoştințelor

7.1. CARACTERISTICILE CÂMPULUI PRESIUNII. FORME BARICE.

RELIEFUL BARIC.
La nivelul mării presiunea atmosferică medie este de 100hPa. Cu unele excepţii,
presiunea la acest nivel variază în timp şi în spaţiu de la 980 hPa la 1040 hPa. Distribuţia
orizontala a presiunii este descrisă prin câmpul presiunii.
În meteorologie se analizează câmpul presiunii la nivelul mării (nivel de referinţă)
şi în condiţiile straturilor superioare ale atmosferei, la nivelurile standard de 920, 850,
700, 600, 500, 400, 300, 200, 100, 50hPa.
Presiunea atmosferică scade cu înălţimea, deoarece odată cu creşterea altitudinii,
grosimea stratului atmosferic scade. Dacă densitatea aerului ar fi constantă pe verticală,
atunci presiunea atmosferică ar scădea direct proporţional cu înălţimea. Datorită densităţii
mai mari a straturilor inferioare ale atmosferei, scăderea presiunii aerului cu înălţimea nu
este liniară. Ea scade mai repede în straturile inferioare şi mai lent în cele superioare.
Pentru caracterizarea variaţiei presiunii cu altitudinea se utilizează o mărime
numită gradient baric vertical. El exprimă scăderea de presiune pe unitatea de înălţime:
Gv = - dp/dz.
Acest gradient se exprimă în hPa/100m.
 132

Gradientul baric vertical, fiind o mărime vectorială, i se pune semnul minus,

care să arate că vectorul este dirijat în sensul descreşterii presiunii.
Mărimea inversă gradientului baric vertical se numeşte treaptă barică. Treapta
barică (hb) reprezintă diferenţa de nivel corespunzătoare micşorării presiunii cu 1hPa.
În timp ce gradientul baric vertical scade cu altitudinea, treapta barică creşte
odată cu aceasta. Cu creşterea temperaturii, valoarea treptei barice creşte, iar valoarea
gradientului scade. De aici rezultă că în aerul cald micşorarea presiunii cu înălţimea
decurge mai lent decât în aerul rece. De aceea, dacă în două mase de aer învecinate şi cu
temperaturi diferite, presiunile la suprafaţa solului sunt egale, atunci la toate nivelurile
superioare presiunea în masa de aer mai caldă va fi mai mare decât în cea rece.
Presiunea atmosferică prezintă variaţii nu numai pe verticală, ci şi în direcţie
„orizontală", de-a lungul suprafeţei Pământului. Aceste variaţii sunt cauzate de
modificările ce survin în straturile superioare ale atmosferei în urma pătrunderii
curenţilor de aer calzi sau reci, mai umezi sau mai săraci în umezeală, precum şi de
natura suprafeţei terestre, de încălzirea inegală a acesteia.
Pentru studierea repartiţiei presiunilor atmosferice medii pe suprafaţa
Pământului este necesară reducerea valorilor acestui element meteorologic la acelaşi
nivel de referinţă (nivelul mării). Totalitatea punctelor din spaţiu în care presiunea
atmosferică are aceeaşi valoare după ce a fost redusă la nivelul mării, alcătuiesc o
suprafaţă izobară. Suprafeţele izobare servesc la caracterizarea distribuţiei în spaţiu a
presiunii atmosferice. Dacă la nivelul mării presiunea ar fi pretutindeni uniformă, iar
temperatura la toate nivelurile ar fi, de asemenea, uniformă, atunci suprafeţele izobare ar
fi dispuse orizontal şi paralele între ele.
Însă datorită variaţiei temperaturii şi a presiunii în direcţie orizontală, suprafeţele
izobare se înclină sub diferite unghiuri faţă de suprafaţa Pământului, intersectându-se cu
acesta după nişte linii de-alungul cărora presiunea are aceeaşi valoare şi care se numesc
izobare. (fig.47).
Izobarele sunt deci izoliniile presiunii, unind localităţile cu aceeaşi presiune.
Izobarele, ca şi curbele de nivel, delimitează regiunile cu valori ridicate sau mai coborâte
ale presiunii atmosferice, oferind deci imaginea reliefului baric. Ele conturează pe hartă
aşa numitele forme barice, cărora le corespund stări de timp caracteristice. Se disting mai
multe forme barice: depresiunea, maximul barometric, depresiunea secundară, talvegul
depresionar, dorsala anticiclonică, şaua barometrică, izobarele rectilinii (fig.48).
Depresiunea (minimul barometric, ciclonul sau taifunul) este o formă barică,
conturată prin izobare închise, circulare sau eliptice, caracterizată prin descreşterea
presiunii din exterior spre centru. Are simbolul D (pe hǎrţile sinoptice).
Maximul barometric sau anticiclonul este o formă barică cu curbe închise,
caracterizată prin aceea că presiunile cresc spre interior. Are simbolul M.
Depresiunea secundară se identifică pe hartă ca o deformare la periferia unei
depresiuni mari. Aceste ondulaţii, după un timp, se individualizează dând naştere unei
depresiuni secundare, notată cu “d”.
 133

Fig. 47 Dispunerea suprafeţelor izobare în spaţiu, izobarele şi formele barice

corespunzătoare în planul orizontal

Talvegul depresionar este o formă barică ale cărei izobare au forma literei V.
Ea prezintă o axă de simetrie care uneşte vârfurile izobarelor. Valorile presiunii scad
de-a lungul acestei axe de simetrie , spre centrul depresiunii căreia îi aparţin.

Fig.48 Principalele forme ale câmpului baric

Dorsala anticiclonică este o formă barică alungită, cu presiune ridicată, inversă

talvegului care, de obicei, se întâlneşte între două depresiuni, la periferia unui anticiclon.
Şi ea are o axă de simetrie, iar presiunea creşte de la periferie spre centrul aniciclonului.
Şaua barică este o formă a reliefului baric situată între doi cicloni şi doi
anticicloni, aşezaţi în cruce.

7.2. GENEZA VÂNTULUI

 134

Aerul atmosferic se află în continuă mişcare, starea lui de repaus relativ fiind
foarte rară. Deplasările aerului se produc în toate direcţiile, atât pe orizontală cât şi pe
verticală. Deplasarea aerului în direcţie orizontală sau, în general, paralel cu suprafaţa
Pământului, se numeşte vânt.
Deplasările orizontale ale aerului apar exclusiv în urma unei inegale distribuţii a
presiunii atmosferice pe suprafaţa Pământului. Dacă la nivelul mării presiunea atmosferei
ar fi pretutindeni egală şi temperatura aerului ar fi de asemenea egală la toate nivelurile
atunci suprafeţele izobare (p, p -1, p-2 ...etc.) ar fi orizontale şi paralele între ele
(fig. 49).

Fig. 49 Cu privire la formarea curenţilor aerieni

Atunci n-ar exista nici un fel de cauze pentru apariţia mişcării orizontale a
aerului, ci numai nişte mişcări verticale ascendente, când G v > P sau descendente când
Gv < P, în care Gv reprezintă forţa gradientului baric vertical, iar P, forţa de greutate a
particulei de aer. Se înţelege că atunci când G v = P, aerul se va afla în repaus relativ (în
raport cu mediul înconjurător).
Desigur că forţele laterale F1 şi F2 care acţionează asupra particulei în sens
orizontal, fiind egale şi de sens contrar, se vor anula reciproc F1 = - F2 sau F1 + F2 =
0. Aşadar în nici unul din cazurile analizate nu există, practic, forţe care să pună aerul în
mişcare în sens orizontal, deci nu poate lua naştere vântul (conform definiţiei), ci numai
“curenţi” de aer, ascendenţi sau descendenţi. În realitate, însă, izobarelor rectilinii de pe
suprafaţa terestră le corespund în spaţiu suprafeţe izobare înclinate faţa de Pământ sub un
unghi oarecare (fig.50,a). Maximul barometric este caracterizat printr-un sistem de
suprafeţe izobare curbe îndreptate cu încovoierea în sus (fig.50,b), iar minimul
barometric, prin suprafeţe izobare curbe îndreptate cu încovoierea în jos (fig.50,c).
Deformarea suprafeţelor izobare, deci neuniformitatea distribuţiei presiunii
atmosferice pe suprafaţa terestră este condiţionată de acţiunea combinată a unor cauze
termice şi dinamice (contraste termobarice). Cum apar deci deformările suprafeţelor
izobare şi poziţia lor în spaţiu?
 135

Fig. 50 Structura verticală a suprafeţelor izobare în principalele forme barice

a-în câmpul cu izobare rectilinii la sol;
b-în anticicloni;
c-în cicloni

Analizând felul cum se modifică, câmpul baric sub influenţa unei încălziri sau
răciri locale şi admiţând că, iniţial, presiunea şi temperatura sunt egale pe un spaţiu destul
de însemnat de-a lungul suprafeţei terestre şi la fiecare din nivelurile din atmosferă,
atunci şi suprafeţele izobarice vor fi paralele cu suprafaţa terestră şi vor coincide cu
suprafeţele de nivel (fig. 51 a).
Presupunem că în partea din dreapta acestui sector, în urma unor cauze oarecare
(de exemplu, insolaţia), se produce o încălzire locală a aerului atmosferic. Se cunoaşte că
în aerul cald presiunea scade cu înălţimea mai lent decât în aerul rece, iar treapta barică
se măreşte, crescând deci şi distanţele dintre suprafeţele izobarice. Prin urmare, va rezulta
o ridicare a tuturor suprafeţelor izobare deasupra porţiunii încălzite (fig. 51, b). Ridicările
se măresc pe măsură ce înălţimea creşte. În urma unor asemenea deformări ale
suprafeţelor izobarice la toate nivelurile superioare din atmosferă situate deasupra
 136

Fig. 51 Structura verticală a suprafeţelor izobare deasupra unei regiuni în care apar
diferenţieri termice la suprafaţa terestră:
a - înainte de modificarea câmpului termic;
b - după începerea unei încălziri în sectorul din partea dreaptă a
regiunii;
c - în stadiul final: circulaţia termică a aerului

regiunii încălzite, presiunea este mai mare, adică o anumită valoare de presiune se atinge
la o înălţime mai mare în regiunea încălzită, decât în regiunile periferice mai reci. Se
creează astfel o neuniformitate în distribuţia presiunii: la nivelurile superioare,
suprafeţele izobarice se înclină dinspre masa de aer cald spre cele reci şi începe
deplasarea aerului din dreapta sectorului către periferie (fig. 51, b). Ca o consecinţă a
acestei deplasări ale aerului se produce o schimbare a presiunii pe suprafaţa terestră.
Suprafeţele izobare îşî schimbă poziţia. Ele se îndepărtează între ele deasupra zonei calde
 137

şi se apropie deasupra celei reci. La un anumit nivel presiunile se egalizează (la nivelul
NN` - numit „planul neutru”), astfel că în stadiul final (fig.51c), se realizează un circuit
local al aerului („circulaţia termică”) cu următoarele componente (fig.51c): un curent
ascendent, convectiv, deasupra zonei încălzite, unul descendent deasupra zonei reci şi
două componente orizontale de sens contrar care închid circuitul.
În figura 52 se ia în considerare nu numai sectorul stâng al regiunii considerate,
cum s-a schiţat în fig. 51a, 51b, şi 51c, ci întreaga regiune în centrul căreia s-a produs un
proces de încălzire şi se observă că în centrul regiunii presiunea scade, iar la periferie
creşte.
Corespunzător acestui fapt, suprafeţele izobare din straturile inferioare ale
atmosferei se vor încovoia în jos, iar curenţii de aer din straturile inferioare îşi vor
schimba direcţia de la periferie către centru (fig.52,a).
Curbura acestor suprafeţe izobare inferioare se micşorează cu înălţimea. La o
oarecare înălţime, suprafaţa izobarică va fi nedeformată, plană, numindu-se suprafaţă
neutră (fig.52,a) linia dreaptă notată cu NN`. Deplasările de aer produse, jos, de la
periferie către centru, sunt înlocuite cu curenţi de aer ce coboară pe la marginile regiunii
respective, iar în centru, din contră, vor exista curenţi de aer cald care urcă (fig.52,a).
Prin urmare, între regiunea încălzită şi periferiile mai reci se stabileşte o
circulaţie relativ închisă a aerului cu următoarele verigi: în partea centrală un curent
ascendent, convectiv, în partea superioară curenţi îndreptaţi de la centru spre periferie, în
partea periferică curenţi descendenţi şi scurgeri de aer de la periferie către centru în
partea inferioară (fig.52,a). Printr-un raţionament similar se poate obţine şi schema
circulaţiei aerului în cazul unei răciri locale (fig.52,b).
În natură există multe asemenea exemple de „circulaţie termică” a aerului, cum
sunt brizele marine, brizele de munte, etc.

Fig. 52 Deformarea suprafeţelor izobare şi circulaţia aerului în cazul unei încălziri (a)
şi răciri locale (b).
 138

Se cunoaşte că de-a lungul unei izobare presiunea este constantă. Dimpotrivă, pe

o direcţie perpendiculară pe liniile izobare, se produce cea mai rapidă variaţie a presiunii.
Această variaţie se exprimă printr-o mărime numită gradient baric orizontal. Gradientul
baric orizontal este definit drept variaţia de presiune (dp) corespunzătoare unităţii de
distanţă pe o direcţie normală pe izobare.
Dacă se notează cu n - lungimea considerată pe normala la izobare, gradientul
baric orizontal G0 poate fi exprimat sub forma G0 = -dp/dn.
În practică unitatea de distanţă la care se raportează variaţia de presiune (dp) este
0
de 1 latitudine = 111 km. Deci putem nota G0 =- dp/111km (hPa/111km).
Gradientul baric orizontal este acea forţă directă care produce mişcarea
aerului. Această forţă motrice apare în condiţiile deformării suprafeţelor izobarice, ca
rezultantă a forţelor ce apar în funcţie de înclinarea suprafeţelor izobare (forţa
gradientului baric vertical - Gv şi forţa de greutate P - fig.53).

Fig. 53 În legătură cu gradientul baric orizontal şi geneza vântului

Ca mărime vectorială, gradientul baric orizontal este orientat totdeauna pe o

direcţie perpendiculară pe izobare, în sensul descreşterii presiunii, motiv pentru care, în
faţa expresiei sale analitice, se pune semnul minus.
În practică, drept unitate de măsură a presiunii se foloseşte, după cum se ştie,
milibarul, iar ca unitate de lungime, lungimea unui arc de meridian corespunzător unui
grad latitudinal, respectiv 111km. Aşadar, valoarea numerică a gradientului va fi
exprimată în hPa/111km.
Mărimea gradientului baric orizontal este invers proporţională cu distanţa dintre
izobarele vecine. În consecinţă, gradienţii cei mai mari vor fi întâlniţi în acele regiuni ale
câmpului baric unde izobarele sunt mai dense. Acolo unde distanţele dintre izobare sunt
mai mari, gradienţii vor fi mai mici.
Din momentul în care particula de aer a început să se deplaseze sub acţiunea forţei
gradientului baric, imediat apar forţe noi ce acţionează asupra acesteia, influenţând
caracterul mişcării ei. Aceste forţe sunt: forţa deviatoare a rotaţiei Pământului, forţa
centrifugă şi forţa de frecare.
 139

7.3. FORŢELE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA AERULUI AFLAT ÎN

MIŞCARE.
Din momentul în care masa de aer a început să se deplaseze, sub acţiunea forţei
gradientului baric, imediat apar forţe noi ce acţionează asupra acesteia, influenţând
caracterul mişării ei. Aceste forţe sunt: forţa deviatoare a rotaţiei Pământului, forţa
centrifugă şi forţa de frecare.
Forţa deviatoare. C o r i o l i s a arătat că orice mişcare într-un sistem de
coordonate, legată de un oarecare corp în rotaţie, suportă o acceleraţie suplimentară. O
asemenea acceleraţie apare şi în cazul mişcării maselor de aer de-alungul suprafeţei
Pământului, deoarece Pământul se roteşte în jurul axei sale. Această acceleraţie se
prezintă astfel încât parcă ar fi condiţionată de o forţǎ suplimentară, numită forţa
deviatoare a rotaţiei Pământului. Forţa deviatoare A, numită şi forţa Coriolis acţionează
întotdeauna pe o direcţie perpendiculară pe direcţia mişcării masei de aer. Mărimea forţei
A depinde de latitudinea geografică (), de viteza de deplasare a masei de aer (v) şi de
viteza unghiulară a mişcării de rotaţie a Pământului () şi se exprimă prin relaţia:

A = 2  v sin (m/s2) (7.1)

S-a considerat masa = 1. Din relaţia (7.1) rezultă că acceleraţia abaterii Coriolis
este proporţională cu viteza aerului şi cu sinusul unghiului latitudinii geografice.
Acceleraţiile corespunzătoare forţei de abatere a mişcării de rotaţie sunt, în general mici.
De exemplu, la poli, unde abaterea Coriolis este mai mare, în cazul unei viteze a vântului
de 20m/s, acceleraţia forţei deviatoare este de 0,22cm/s 2. Luând însă în considerare durata
de acţionare a acestei forţe de abatere şi faptul că aceste valori mici se însumează,
constatăm că şi devierea direcţiei vântului faţă de gradientul baric devine importantă.
Prin calcul se poate constata că mărimea forţei deviatoare este aproximativ de
acelaşi ordin de mărime cu forţa gradientului baric.
În emisfera nordică, forţa Coriolis acţionează întotdeauna spre dreapta faţă de
direcţia mişcării, iar în emisfera sudică spre stânga. Valoarea ei este nulă la ecuator
(unde φ = 0 şi sin φ = 0, deci A = 0) şi creşte cu latitudinea, atingând valoarea maximă la
poli. Aici φ = 90 şi sin φ = 1, deci A = 2v. Forţa Coriolis acţionează atât asupra mişcării
în direcţia meridianelor, cât şi în oricare altă direcţie în care s-ar produce mişcarea
aerului. Ea nu schimbă viteza vântului, ci numai direcţia lui.
Forţa centrifugă. În timpuldeplasării aerului după traiectorii curbilinii apare
v2
întotdeauna forţa centrifugă: F = , pentru m = 1 (7.2)
r
unde υ este viteza liniară, iar r raza de curbură a traiectoriei particulei de aer.
 140

Cunoscând că la latitudinile mijlocii, în cicloni şi anticloni, atât izobarele cât şi

traiectoriile particulelor de aer au în mod obişnuit o curbură foarte mare, rezultă că în
asemenea condiţii forţa centrifugă are o valoare foarte mică, ea fiind de 10-100 ori mai
mică decât forţa Coriolis.
Frecarea. Forţa de frecare acţionează asupra particulelor de aer aflate în mişcare,
tinzând să frâneze mişcarea acestora. Frecarea este condiţionată în primul rând de
acţiunea de frânare a asperităţilor învelişului solid al Pământului asupra aerului în
mişcare, precum şi de însăşi vâscozitatea aerului. Forţa de frecare este proporţională cu
viteza de deplasare (υ):
R=–k.υ (7.3)
în care k este coeficientul de frecare. S-a considerat, ca şi mai sus, că m = 1 şi că forţa de
frecare este îndreptată în sens contrar faţa de sensul mişcării aerului, fapt indicat şi de
semnul minus din relaţia (7.3). Coeficientul de frecare k ese o mărime fizică
adimensională, de ordinul 1.2 .10-4 .... 0.2 . 10-4 şi depinde de viteza vântului, precm şi de
rugozitatea suprafeţei terestre. În medie, pe continente, coeficientul de frecare este de
patru ori mai mare decât pe oceane.
Forţa de frecare variază cu altitudinea. Ea atinge valorile maxime la suprafaţa
solului, apoi scade treptat cu altitudinea şi se reduce la minim începând de la altitudinea
medie de 1000 m. Stratul troposferic în care se resimte acţiunea forţei de frecare a fost
denumi „strat de frecare” sau „strat limită planetar”.

7.4. MIŞCĂRILE AERULUI ÎN PRINCIPALELE FORME BARICE

În cele ce urmează se vor analiza mişcările aerului sub acţiunea celor trei forţe
prezentate mai sus, în cadrul a trei forme principale ale reliefului baric.
a. Mişcările aerului în cazul câmpului cu izobare rectilinii.
În atmosfera liberă, în absenţa forţei de frecare. În fig.54 câmpul baric,
configurat din izobare rectilinii, este reprezentat prin izobarele notate cu p şi p-1. Într-un
sector al câmpului baric considerăm mişcarea unei molecule de aer, determinată de forţa
gradientului baric orizontal (G0). Particula de aer pusă în mişcare de forţa gradientului
baric orizontal G0 într-o direcţie perpendiculară pe izobare şi în sensul descreşterii
presiunii (fig.54) intră imediat sub acţiunea forţei deviatoare A, orientată perpendicular
pe direcţia mişcării. Rezultanta forţelor G0 şi A va fi V, care indică noua direcţie a
vântului. Deoarece în oricare punct al câmpului baric luat în considerare, G 0 rămâne
constantă ca valoare şi orientare, iar forţa Coriolis (A) va acţiona perpendicular pe noua
direcţie V, se va obţine rezultanta V1 iar mai departe sub acţiunea aceloraşi forţe va
continua abaterea aerului spre dreapta până la realizarea echilibrului vectorilor A şi G 0 şi
când mişcarea aerului capătă regim staţional ( - G0 = A).
În mişcarea staţionară direcţia vântului şi viteza de deplasare a particulei de aer
se menţin constante. Rezultă că în câmpul de izobare rectilinii, în absenţa forţei de
frecare şi a celei centrifuge, particulele de aer vor avea o mişcare uniformă şi rectilinie,
orientată
 141

Fig. 54 – Mişcările aerului în câmpul cu izobare rectilinii, în atmosfera liberă,

în absenţa forţei de frecare

de-a lungul izobarelor, lăsând în dreapta izobarele cu presiune mai mare. Mişcarea
aerului în asemenea condiţii poartă denumirea de vânt geostrofic sau vânt de
gradient(Vg).
În condiţiile troposferei inferioare, unde acţionează forţa de frecare, mişcarea
staţionară este tot rectilinie şi uniformă însă ea va fi deviată sub un anumit unghi faţă de
gradient.
Se consideră că direcţia de deplasare formează un unghi α, cu direcţia gradientului
baric (fig. 55) Asupra particulei de aer aflată în mişcare, în fiecare punct, vor acţiona cele
trei forţe: gradientul baric, forţa deviatoare şi frecarea. Descompunând forţa G o după
regula paralelogramului, vom avea:
G2 = Go sin α (7.4)
G1 = Gocos α (7.5)
 142

p-1

Go

V
G2
G1
α

R A
po

Fig. 55 - Mişcările aerului în câmpul baric cu izobare rectilinii, în stratul de frecare.

În condiţiile mişcării staţionare trebuie ca G2 = A şi G1 = R. Înlocuind pe A şi R
cu valorile respective, obţinem:
G0 sin α = 2 ω vsin (7.6)
G0 cos α = K· υ (7.7)

Împărţind membru cu membru în cele două ecuaţii obţinem:

2 sin 
tg  (7.8)
K

Această formulă dă mărimea unghiului de deviere a vântului faţă de gradient. La

ecuator, unde φ = 0, unghiul α = 0, adică mişcările aerului coincid cu direcţia
gradientului. Devierea maximă a vântului faţă de gradient se observă la poli. Aici:
2
tg  (7.9)
K

Formulele de mai sus indică, de asemenea, dependenţa inversă a unghiului α faţă

de forţa de frecare. Frecarea este mai mică deasupra apei decât deasupra uscatului. De
aceea, devierea vântului faţă de direcţia gradientului este mai mare pe apă decât pe uscat.
La latitudinile mijlocii, unghiul α este de 30-450 pe continent şi 80-900 pe ocean. Pe
măsură ce creşte altitudinea, frecarea scade. În lipsa ei (K = 0; tg α = ∞; α = 90 0). Deci,
mişcarea se produce pe direcţia izobarelor, iar vântul devine vânt geostrofic.

b. Mişcările aerului în anticicloni. Mişcărea aerului într–un maxim barometric

se produce după traiectorii curbilinii deoarece direcţia gradientului baric este diferită de
la un punct la altul. În lipsa frecării, aceste traiectorii coincid cu izobarele. În aceste
 143

condiţii, aerul se deplasează de-a lungul izobarelor, în jurul centrului de maximă

presiune atmosferică, în sensul mişcării acelor ceasornicului (fig.56,a). În prezenţa
frecării, însă, traiectoriile particulelor de aer inteceptează izobarele sub un unghi
oarecare, astfel încât aerul se va deplasa după traiectorii curbilinii divergente faţă de
centrul anticiclonului, sensul general al mişcării urmărind mişcarea acelor ceasornicului
(fig.56,b). În figura 56,c – partea de jos este reprezentată o parte din traiectoria unei
particule de aer. Tangenta la această curbă indică direcţia vectorului viteză v în punctul
dat, care formează cu gradientul baric un unghi oarecare (α). Ca şi în punctul precedent,
forţa Go se poate descompune în:

G2 = G0 sin α ; (7.10)
G1 = G0 cos α ; (7.11)
În cazul mişcarii staţionare:

G2 = A – F; G1 = R (7.12)

Fig. 56 Mişcările aerului în anticicloni

a) In atmosfera liberă;
b) In stratul de frecare
 144

Înlocuind cu valorile respective, obţinem:

v2
G0·sin α = 2 ω v sin - (7.13)
r

G0·cos α = K υ (7.14)

Făcând raportul celor două egalităţi şi simplificând obţinem:

v
2 sin  
tg  = r (7.15)
k
Această expresie arată că într-un anticiclon, unghiul dintre direcţia vântului şi
gradientul baric este mai mic decât în cazul izobarelor rectilinii.
Privind în ansamblu, se constată că mişcarea aerului într-un anticiclon, în
emisfera nordică, se face în jurul centrului maximului barometric, în general în sensul
acelor ceasornicului (fig.56,b). Cu toate acestea, pretutinden în anticiclon există şi
componente ale direcţiilor dirijate de la centrul anticiclonului către periferia lui, aerul
urmărind să evadeze din regiunea anticiclonului. Scurgerile de aer dela centrul
anticiclonului către periferia lui sunt compensate de deplasările descendente de aer care
au loc în partea sa centrală. În concluzie, mişcarea aerului într-un anticiclon prezintă
următoarele trăsături principale:
– mişcarea se produce după traiectorii curbilinii divergente, cu rotirea
generală conform acelor ceasornicului (în emisfera nordică);
– se produce o scurgere de aer de la centru către periferie;
– în partea centrală a anticiclonului se produc curenţi verticali descendenţi
(compensatori).
c. Mişcarea aerului în cicloni. Într-o depresiune barometrică, traiectoriile
particulelor de aer în mişcare vor fi, de asemenea, curbilinii.
În atmosfera liberă, în absenţa frecării, aceste traiectorii coincid cu orientarea
izobarelor, aerul deplasându-se de-a lungul acestora, în jurul centrului de minimă resiune
atmosferică, în sens opus faţă de mişcarea acelor ceasornicului (fig.57,a).
În stratul de frecare, traiectoriile particulelor de aer vor intersecta izobarele sub
un anumit unghi, astfel încât, aerul se va deplasa convergent faţă de centrul ciclonului, în
sens rotativ, sub forma unui turbion cu orientarea generală inversă acelor de
ceasornic(fig.57,b).
În figura 57,c, se observă că gradientul baric G0 este îndreptat către centrul
depresiunii. În acest caz, condiţia mişcării staţionare se va exprima prin relaţia:
G2 = A + F; (7.16)
G1 = R; (7.17)
Urmărind raţionamentul din ecuaţiile (7.12-7.15) vom obţine:
v2
G0·sin  = 2  sin + (7.18)
r
 145

G0·cos α = K υ
v
2 sin  
tg  = r
k

a. b.

Fig.57 Mişcările aerului în cicloni

a) In atmosfera liberă
b) In stratul de frecare

Comparând cu formulele precedente, se observă că într–un minim barometric,

devierea vântului faţă de gradient este mai mare decât în cazul izobarelor rectilinii. În
figura 57,b se vede că deplasărle de aer către centrul ciclonului ar trbui să ducă la o
acmulare a maselor de aer în partea centrală, să ridice presiunea şi să ducă deci la
lichidarea rapidă a minimului Aceasta este însă îngreunată de faptul că masele de aer care
converg către centrul ciclonului suferă în acelaşi timp şi o mişcare ascendentă şi, la o
înălţime oarecare, ele părăsesc zona ciclonului. În rezumat, caracteristicile principale ale
cicrculaţiei aerului într-un ciclon, în stratul de frecare, sunt următoarele:
 146

– mişcarea se produce după traiectorii curbilinii ce converg spre centru, în

sens contrar acelor ceasornicului (în emisfera nordică);
– se produc deplasări ale aerului de la periferie către centru;
– în partea centrală a ciclonului se produc curenţi verticali ascendenţi

7.5. CIRCULAŢIA GENERALĂ A ATMOSFEREI.

Pe baza celor studiate la u.î. 7.2. privind legătura care există între temperatură şi
presiunea aerului, se poate afirma că mişcările din atmosferă au drept cauză primară
repartiţia inegală a radiaţiei solare pe suprafaţa terestră. Cele mai mari diferenţe în ceea
ce priveşte încălzirea se creează după cum se ştie între latitudinile mari şi cele mici.
Aceste deosebiri creează contraste barice, dau naştere vântului care provoacă schmbul de
mase de aer între diferite latitudini la scară planetară. Prin urmare, între latitudinile mai
mici şi cele mari se creează un sistem complex de mişcări ale aerului, numit circulaţia
generală a atmosferei.
Dacă suprafaţa globului terestru ar fi omogenă, temperatura ar descreşte regulat
de la ecuator către poli, izotermele suprapunându-se paralelelor geografice. În acest caz,
făcând presupunerea că Pământul nu ar avea mişcare de rotaţie, distribuţia presiunii ar fi
şi ea liniară şi inversă celei a temperaturii. În această ipoteză ar exista la suprafaţa
Pământului o regiune cu presiune coborâtă la ecuator şi regiuni cu presiune maximă la
poli. În asemenea condiţii, între poli şi ecuator s-ar creea circuite închise ale aerului.
Aerul încălzit din regiunile ecuatoriale s-ar ridica în straturile superioare ale troposferei,
de unde s-ar scurge către poli. În regiunile polare, aerul rece ar căpăta o mişcare
descendentă, scurgându-se la suprafaţa terestră, în direcţia gradienţilor barici orizontali,
către ecuator (fig. 58).

Fig.58 Schema simplificată (unicelulară) a circulaţiei generale a atmosferei

În realitate însă, această circulaţie schematică, simplă, a aerului, este mult

modificată de neomogenitatea suprafeţei terestre, de mişcarea de rotaţie a Pământului şi
de alţi factori.
 147

Circulaţia aerului între poli şi ecuator se separă în mai multe verigi sau celule,
legate între ele. După o schemă mai veche (fig. 59) care ţine seama de factorii amintiţi,
circulaţia generală s-ar putea caracteriza în felul următor.
În zona ecuatorială, în urma încălzirii puternice a suprafţei terestre aerul se
încălzeşte şi se ridică până la o înălţime de 4-8 km, de unde se revarsă spre latitunile mai
mari. Deplasările de aer din regiunea ecuatorială creează, aşa cum este cunoscut, zona
ecuatorială de joasă presiune. Sub acţiunea forţei lui Coriolis, aerul care se revarsă spre
nord, în straturile superioare ale atmosferei este deviat tot mai mult faţă de gradient, astfel
încât la circa 30 – 350 latitudine această deviere atinge 900, adică vântul capătă o direcţie
vestică, suflând deci de-a lungul paralelelor. Datorită acestui fapt mişcarea aerului spre
nord încetează, la aceste latitudini producându-se acumulări de mase de aer, care capătă o
mişcare descendentă. Drept consecinţă se formează cele două brâuri tropicale de presiuni
ridicate, de origine dinamică, în ambele emisfere. La suprafaţa terestră, aerul din aceste
regiuni de mare presiune se deplasează parţial către poli, parţial către ecuator. Sub
influenţa forţei deviatoare de rotaţie a Pământului, masele de aer ce se deplasează către
ecuator pot deveni vânturi de NE în emisfera nordică şi de SE în emisfera sudică.

Fig.59 Circulaţia tricelulară a atmosferei

Aceste vânturi au un pronunţat caracter de stabilitate şi se numesc alizee.
Vânturile din direcţie opusă, care bat deasupra alizeelor în straturile superioare ale
troposferei, au fost numite contraalizee.
Între ecuator şi latitudinile 30 – 350 N şi S se realizează deci un circuit al aerului,
adică celula intertropicală a alizeelor şi contraalizeelor care se închide prin curenţi
ascendenţi în zona ecuatorială şi curenţi descendenţi în dreptul brâurilor de maxime
subtropicale.
Dincolo de latitudinile tropicale, prezenţa minimelor barometrice subpolare
determină orientarea gradienţilor barici către nord în emisfera boreală şi spre sud în
emisfera australă. Masele de aer care se deplasează conform gradienţilor către nord sunt
deviate din cauza rotaţiei Pământului şi devin vânturi de SV la latitudini mijlocii, iar la
latitudinile de 60 – 650 ele devin vânturi vestice. La aceste latitudini, în zona minimelor
barometrice, o parte a maselor de aer se ridică pe verticală şi se reîntoarce către tropice,
 148

încheind astfel circuitul aerului la latitudinile mijlocii, a doua celulă a circulaţiei

generale, numită şi circuitul vânturilor de vest. Datorită activităţii ciclonice şi
anticiclonice, aceste vânturi nu sunt permanente, însă au o oarecare stabilitate pe oceane.
Dincolo de paralele de 60 – 650, presiunea atmosferică creşte. Gradienţii fiind
dirijaţi către minimele barometrice subpolare, vor da naştere vânturilor de NE în regiunile
circumpolare nordice şi de SE în regiunile circumpolare sudice. Aerul rece de la poli se
scurge către latitudinile subpolare, iar în regiunea paralelelor 60 – 65 0 se ridică în
straturile superioare ale troposferei, de unde revin către regiunile polare, aici căpătând o
mişcare descendentă şi încheind a treia celulă a circulaţiei generale, circuitul polar.
Conform schemei prezentate mai sus, între circuitele de aer de la latitudinile
tropicale, temperate şi polare există legături, astfel încât aerul dintr–un circuit să pătrundă
în altul, modificându-şi proprietăţile fizice şi realizându-se astfel circulaţia la scară
planetară. Acastă veche interpretare a mecanismului circulaţiei generale a amosferei s-a
bazat exclusiv pe contrastele termice dintre latitudinile inferioare şi cele superioare,
precum şi pe fenomenele care decurg din mişcarea de rotaţie a Pământului. Ea acordă
circulaţiei în direcţia meridianelor rolul principal în egalizarea acestor contraste
Cercetările mai recente au arătat că este necesară revizuirea unor aspecte
privitoare la schema clasică a circulaţiei generale a atmosferei prezentată mai sus.
Recunscând totuşi rolul contrastelor termice în egalizarea dezechilibrelor, noile
interpretări pun accentul pe schimburile laterale (zonale) ale maselor de aer, neagă
existenţa acelor curenţi de altitudine care, conform vechilor scheme, ar închide diferitele
circuite, şi dezvăluie legături noi între circulaţia atmosferică din troposfera inferioară şi
superioară.
Cercetarea repartiţiei presiunilor în altitudine şi întocmirea hărţilor reliefului
baric care dau poziţia în spaţiu a diferitelor suprafeţe izobare au permis să se constate
deosebiri mari, comparativ cu situaţia din troposfera inferioară. La înălţimea suprafeţei
izobare de 300 hPa, de exemplu, s-a constatat că, în lunile ianuarie şi iulie, repartiţia
presiunilor este cu mult mai uniformă decât la suprafaţa terestră. În ambele luni, la
latitudinile de 20 – 300 nord şi sud, suprafaţa izobară de 300 hPa este înclinată spre poli,
ceea ce dovedeşte că maximelor barometrice subtropicale le corespund presiuni ridicate
şi în partea superioară a troposferei, în timp ce deasupra polilor presiunea este ridicată
numai la suprafaţa terestră.
În condiţiile scăderii presiunii atmosferice medii spre poli, în zonele situate la
latitudinile subtropicale şi cei doi poli, izobarele merg aproximativ paralel cu latitudinea,
iar gradienţii barici, dirijaţi spre poli, în lipsa forţei de frecare, generează vânturi
geostrofice de vest, atât vara cât şi iarna. Deasupra zonei ecuatoriale, dimpotrivă, pe
latura internă a maximelor barometrice subtropicale se formează vânturile geostrofice de
est.Vânturi de est se mai formează şi deasupra regiunilor polare nordice, în troposfera
inferioară, şi deasupra regiunii polare sudice, în timpul verii australe. Situaţia circulaţiei
generale a atmosferei, întocmită în lumina noilor concepţii de meteorologul Y. M i n t z
este reprezentată schematic în figura 60 (secţiune verticală, repartiţia sezonieră a
 149

vânturilor dominante şi a vitezelor; izotahe = izoliniile distribuţiei vitezelor vântului , în

cele două emisfere, în altitudine). Figura redă clar cele două direcţii dominante, est şi
vest. Repartiţia în altitudine a izotahelor indică o concentrare a vânturilor vestice sub
forma unor curenţi de proporţii şi viteze mari. Sunt aşa-numiţii curenţi-jet (jet-stream)
care apar în tropopauză, aproximativ la latitudini de 400 în ambele emisfere, sub forma
unor fluvii uriaşe de aer, cu înălţimea de câteva sute de kilometri, atingând viteze de
200 – 500 km/oră.
Deseori curenţii-jet înconjoară Pământul şi formează meandre puternice, cu
amplitudini de ordinul miilor de kilometri. De aceea, ei sunt semnalaţi şi la latitudini
inferioare, de 25 – 300, cât ş la latitudini mijlocii, până la 50 – 550.
Meandrele curenţilor-jet produc importante perturbări ale câmpului baric, care se
resimt până la suprafaţa terestră. Ele se pot desprinde din curent şi pot alcătui circuite
închise, cilonice şi anticiclonice, apariţia lor fiind urmată de dezvoltarea unor centre
corespunzătoare la sol. În acest fel se apreciază rolul important al curenţilor-jet, în geneza
şi evoluţia ciclonilor şi anticiclonilor mobili de pe fronturile principale din troposfera
inferioară. Pe aceste baze noi se poate explica şi prezenţa minimelor barometrice
subpolare şi a maximelor barometrice subtropicale. Dacă în vechea interpretare se
atribuia abaterii contraalizeului aglomerarea maselor de aer în regiunile subtropicale şi
formarea maximelor barometrice corespunzătoare, în prezent se poate afirma că aceste
maxime nu sunt de origine tropicală, ci polară. O asemenea apreciere este întărită de fapt
şi prin constatarea, cu ajutorul sondajelor aerologice, a inexistenţei contraalizeului.
Descoperirea celor două mari sisteme de curenţi dominanţi, de altitudine, estici
şi vestici, reclamă modificarea subsanţială a vechilor comncepţii asupra circulaţiei
generale a atmosferei. Acum se pot explica mai simplu sistemele vânturilor generale de la
suprafaţa terestră. Aşa de pildă, alizeele sunt, în realitate, componentele nord–estice,
respectiv sud-estice ale aceluiaşi curent estic de altitudine dominantă. Alizeele sunt deci
manifestări secundare ale fenomenului circulatoriu principal din troposfera zonei
intertropicale, reprezentat prin vânturi de mari proporţii, din est. În lipsa contraalizeului,
compensarea în altitudine a maselor de aer deplasate spre ecuator prin alizee se realizează
prin abaterile spre tropice a vânturilor geostrofice din est, din troposfera superioară. În
acest caz nu se mai poate atribui convecţiei termice din zona ecuatorială – fenomen diurn
intermitent – rolul de factor primordial şi necesar întreţinerii circulaţiei atmosferice
intertropicale.
 150

Fig. 60 – Schema Mintz a circulaţiei generale a atmosferei

Celelalte elemente ale circulaţiei generale a atmosferei, de la latitudini mijlocii şi

superioare, se pot explica prin vechea schemă. Vânturile dominante de vest de la
latitudinile temperate sunt determinate de curenţii de vest, dominanţi în toată troposfera.
Variabilitatea mare a vânturilor din aceste regiuni în comparaţie cu alizeele, este căutată
mai ales de activitatea ciclonică şi repartiţia presiunii la sprafaţa terestră, precum şi de
influenţa continentelor şi a oceanelor. Cicuitul polar din vechea schemă este confirmat de
existenţa vânturilor geostrofice de est din straturile inferioare şi a celor vestice, la
latitudini superioare.
Pe baza tuturor celor prezentate, circulaţia generală a atmosferei se poate
subdivide în câteva verigi zonale circumterestre:
Două zone polare, în care predomină vânturle de est, până la altitudini de 2–3
km, în jurul anticiclonilor de la suprafaţa terestră, şi vânturi de vest, in troposfera
superioară.
Două zone temperate (între 65 şi 25 – 300) cu circulaţie vestică.
 151

Două zone tropicale, ale alizeelor, cu curenţi estici pe latura ecuatorială a

brâurilor de anticicloni subtropicali, care se transformă la suprafaţa terestră în alizeul de
nord–est al emisferei nordice şi în alizeul de sud-est al emisferei sudice.
Zona musonilor ecuatoriali, de întrepătrundere a alizeelor din cele două
emisfere.
Cercetările moderne în domeniul circulaţiei generale a atmosferei aduc o
contribuţie deosebită la înţelegerea mai cuprinzătoare a principalelor fenomene ale vremii
şi climei.

7.6. VÂNTURILE LOCALE. BRIZELE.

Circulaţia locală a aerului sub forma brizelor este cauzată de diferenţa de
temperatură şi de presiune a aerului în plan orizontal, provocată de modul diferit de
încălzire a unor suprafeţe active - subiacente.
Contrastele termice şi barice dintre suprafeţele mai calde şi cele mai reci conduc
la dispunerea caracteristică a suprafeţelor izobare şi la realizarea circuitului închis al
aerului care reprezintă briza.
În fig.61 se arată dispunerea suprafeţelor izobare la apariţia fenomenului de
briză marină.

Fig. 61 Formarea brizei marine (de zi)

Ziua, când aerul de deasupra uscatului este mai cald, gradientul baric şi vântul
sunt îndreptaţi - în stratul inferior, situat sub planul neutru - dinspre mare spre uscat, iar
la o oarecare înălţime, deasupra planului neutru, sunt îndreptaţi dinspre uscat spre mare.
Cele două vânturi de sens contrar sunt legate în circuit închis prin curenţi
convectivi, ascendenţi deasupra uscatului şi descendenţi pe mare.
În timpul nopţii, în raport cu situaţia inversă a temperaturii celor două suprafeţe
active, înclinarea suprafeţelor izobare este inversă, direcţia gradienţilor şi a vântului se
schimbă, briza suflând la sol dinspre uscat spre mare, iar la altitudine dinspre mare spre
uscat.
 152

Brizele marine sunt deci, vânturi locale cu caracter periodic diurn. Intensitatea şi
extinderea lor în spaţiu depind de condiţiile generatoare. La latitudinile noastre, zona nu
depăşeşte 30-40 km pe uscat şi 10 km pe mare. Pe verticală, în timpul zilei briza se
extinde până la 2000-3000 m, iar noaptea până la 100-200 m. Viteza maximă nu
depăşeşte 6m/s şi se înregistrează în apropierea ţărmului în timpul zilei, adică în
momentul în care contrastul de temperatură dintre mare şi uscat este mai pronunţat.
Transportând aerul răcoros şi umed prin briza de zi şi întreţinând timpul senin
datorită curenţilor descendenţi de pe mare, briza marină exercită o influenţă din cele mai
importannte asupra vremii în zonele de litoral, creând climatul specific, deosebit de
prielnic din punct de vedere balneoclimatic.
Circulaţia termică de tipul brizelor de mare poate apărea şi pe ţărmul lacurilor, la
periferia mlaştinilor mai mari şi chiar în zona de contact dintre masivele forestiere întinse
şi suprafeţele lipsite de vegetaţie, precum şi între marile aşezări urbane şi şesurile vecine.
Brizele de munte şi de vale sunt tot vânturi locale, periodice, îndreptate ziua din
vale spre versanţi, iar noaptea dinspre versanţi spre vale.
În timpul zilei, aerul încălzit, din vale va fi pus în mişcare către flancul muntelui
unde, forţat de panta terenului se va deplasa ascendent de-a lungul versanţilor, dinspre
vale spre culmi. Aceasta este briza de vale (fig.62), care bate de dimineaţa până seara.
Deasupra văii, în atmosfera liberă, apare câte un curent contrar, circuitul închizându-se
prin curenţi ascendenţi pe culmi şi descendenţi pe axa văii. Se formează deci două
circuite dispuse transversal pe firul văii. Concomitent cu circulaţia transversală a
versanţilor are loc şi circulaţia longitudinală a văilor, în cadrul căreia aerul din vale se
deplasează în direcţia ascendentă a profilului longitudinal.

Fig.62 Formarea brizei de vale

La o oarecare înălţime (înălţimea de schimb), deasupra văii acţionează, de-a

lungul văii, un curent de sens contrar. Briza longitudinală de vale are o extindere mult
mai mare decât brizele transversale de pe versanţi. În fig.63, porţiunile haşurate cu puncte
mici reprezintă, în secţiune, zonele brizelor de versanţi, iar în cea cu puncte mari, jos,
reprezintă zona brizei longitudinale de vale.
În timpul nopţii, circulaţia aerului pe versanţi şi în văi este inversă. Aerul pe
versanţi se răceşte prin radiaţie şi, devenind mai greu, se scurge gravitaţional de pe
 153

versanţi spre văi şi în lungul acestora, formând un vânt descendent, numit briza de munte.
Şi în acest caz apar curenţi de sens contrar în înălţime, cele două verigi ale circuitului
transversal încheindu-se prin curenţi ascendenţi pe axa văii şi descendenţi în partea
superioară a versanţilor. În fig.64 sectoarele haşurate cu puncte mici reprezintă zona
brizelor de versant, transversale, iar cele cu puncte mari - zona brizelor de munte,
longitudinale.

Fig.63 Schema generală a brizei de vale Fig.64 Schema generală a brizei de munte
(inclusiv componenta longitudinală) (inclusiv componenta longitudinală)

Prin cercetări efectuate în Alpi s-au stabilit anumite trăsături particulare ale
vântului de munte şi de vale.
Astfel, în ceea ce priveşte briza de vale s-a constatat că ea se formează numai
ziua, pe timp senin, este cu atât mai intensă cu cât instabilitatea termică locală este mai
accentuată. Ea începe în jurul orei 9, atinge viteză maximă (până la 10m/s) după-amiază
şi încetează la apusul Soarelui. Extinderea verticală a brizei de vale atinge câteva sute de
metri şi prezintă mici variaţii în cursul zilei. Contracurentul de altitudine, la briza de vale,
se dezvoltă la 500-1000 m, iar la briza de munte, numai la 200-300m deasupra fundului
văii. La briza de vale longitudinală, contracurentul superior se extinde până la crestele
munţilor care străjuiesc valea, desupra cărora el se contopeşte cu curenţii generali ai
atmosferei libere. Viteza maximă a brizei de vale se înregistrează la 1/4 din grosimea
totală a stratului în care se dezvoltă.
În concluzie, fenomenul brizelor de munte şi de vale, comparativ cu cel al
brizelor marine, prezintă o mare complexitate, imprimată de particularităţile reliefului
muntos (orientarea şi adâncimea văilor, înclinarea versanţilor, etc.).
Brizele de munte şi cele de vale îndeplinesc un rol meteorologic şi
balneoclimatic foarte important.
Briza de vale, urcând aerul din văi, determină apariţia norilor orografici în jurul
culmilor muntoase, din care uneori cad precipitaţii. Schimbul de mase de aer între vale şi
munte influenţează în mare măsură regimul termic al regiunilor respective.
 154

7.7. INFLUENŢA RELIEFULUI ASUPRA VÂNTULUI. FÖHNUL.

Cunoaşterea regimului vântului deasupra terenurilor accidentate constituie o
problemă importantă nu numai pentru meteorologie, ci şi pentru numeroase alte sectoare
de activitate, şi în special pentru aeronautică şi silvicultură.
Se ştie că pentru pădurile de răşinoase (în special de molid), doborâturile de vânt
constituie cea mai mare calamitate.
Relieful influenţează mişcarea aerului de-a lungul suprafeţei terestre prin
acţiunea mecanică a neregularităţilor sale, modificând direcţia, viteza şi structura vântului
şi provocând apariţia componentei verticale a acestuia.
Intensitatea şi extinderea acestor modificări depind de particularităţile reliefului,
de poziţia diverselor forme de relief faţă de direcţia vântului, de viteza vântului şi de alţi
factori locali.
Din aerodinamică se cunoaşte că, atunci când fluidul se scurge peste o muchie
ascuţită, el îşi măreşte foarte mult viteza şi formează, în spatele obstacolului, un curent
circular (turbion) care aduce fluidul înapoi. Pe această cale, întâlnindu-se doi curenţi, ia
naştere în dreptul muchiei o suprafaţă de discontinuitate care, sub acţiunea continuă a
turbionului principal, se extinde treptat, desfăcându-se apoi într-o serie de vârtejuri mai
mici (fig.65).
Când o masă de aer este obligată să treacă peste un lanţ muntos, dispus
perpendicular pe direcţia de deplasare a acestuia, se pot produce în general următoarele
fenomene: pe versantul expus vântului, viteza aerului în timpul mişcării ascendente se
micşorează în funcţie de înclinarea şi lungimea versantului.

Fig.65 Trecerea unui curent peste o muchie muntoasă

În strânsă dependenţă de viteza vântului, în această zonă se poate întâlni un

triunghi calm, sau se poate forma un turbion staţionar cu ramura superioară dirijată în
sensul vântului şi ramura inferioară descendentă (fig.66,a). Turbionul este cu atât mai
aplatizat cu cât panta este mai mică. În fine, pe acest versant se pot produce şi mişcări
turbionare dezordonate (fig.66,b).Pentru motivele arătate, în pădurile de pe versantul
expus vântului, în general nu se produc doborâturi.
 155

Fig.66 Influenţa munţilor asupra vântului

Pe versantul opus vântului, mişcarea aerului nu devine descendentă imediat după

traversarea crestei muntelui, ci la o anumită distanţă de aceasta. Unghiul de cădere se
poate apropia uneori de unghiul drept. În spaţiul intermediar se formează un turbion
staţionar cu ramura superioară descendentă (fig.66,a). Alteori apar, fie o serie de
turbioane antrenate de curentul general, fie mişcări turbulente generalizate, de intensităţi
variabile (fig.66,b). Toate aceste mişcări explică, împreună, efectul componentei verticale
negative a vântului, căderea maselor de aer şi, în consecinţă, în funcţie de violenţa
căderii, marea frecvenţă a doborâturilor pe versanţii opuşi vântului. Viteza vântului în
cădere este cu atât mai mare cu cât, prin înălţimea sa, muntele a determinat o ascendenţă
mai mare a masei de aer. Punctul unde traiectoria descendentă a aerului întâlneşte terenul
este deosebit de vulnerabil în privinţa doborâturilor de vânt.
În cazul culmilor dantelate, adică formate dintr-o succesiune de piscuri şi şei, la
îngrămădirea liniilor de curenţi în plan vertical se adaugă, în şei, şi cea care are loc în
plan orizontal. Aceasta determină o sporire considerabilă a vitezei vântului şi creşterea
pericolului de vânt în şeile munţilor.
Caracteristicile vântului în văile situate între lanţuri muntoase sunt modificate în
funcţie de orientarea axului văii faţă de direcţia vântului, de lăţimea şi adâncimea văii.
Masele de aer care traversează un lanţ muntos înalt sunt supuse unor importante
transformări adiabatice, dobândind proprietăţi noi şi producând, pe cei doi versanţi, unele
fenomene meteorologice specifice, cu caracter strict local. Astfel pe versantul opus,
ramura descendentă a vântului se transformă într-un vânt de tip catabatic cald şi uscat
numit föhn (după denumirea acestui fenomen în Alpii elveţieni) care bate dinspre culmile
munţilor înalţi spre văi şi spre regiunile joase de la poale. Fenomenele meteorologice
caracteristice ale föhnului sunt: temperatura ridicată, umiditatea relativă coborâtă şi
 156

vizibilitatea excepţională a aerului. Aceste fenomene se pot explica în felul descris in cele
ce urmează.
În timpul mişcării ascendente pe versantul expus, aerul se răceşte prin destindere
şi temperatura scade după adiabata uscată (fig.67, dreapta).

Fig.67 Formarea föhnului

De la nivelul de condensare în sus, aerul continuă să se răcească însă mai încet,

după adiabata umedă. Se formează nori şi cad precipitaţii orografice, aerul pierzând din
rezerva de vapori (tensiunea vaporilor scade). După depăşirea culmii, în timpul mişcării
descendente, aerul se încălzeşte prin compresiune adiabatică, după gradientul adiabatic
uscat, ceea ce determină scăderea continuă a umezelii relative (până la 5-10%),
evaporarea norilor şi accentuarea vizibilităţii. În schemă se observă că, în cazul unui lanţ
muntos cu altitudinea relativă de 3000 m, la temperatură iniţială de 15 0C la baza
versantului expus şi în condiţiile situării nivelului de condensare la 2000m, temperatura
curentului föhnal, la baza versantului opus poate fi de 25 0C, iar umiditatea relativă foarte
scăzută. Adăugând la acestea deosebirile privitoare la regimul nebulozităţii şi al
precipitaţiilor, rezultă că föhnul creează între cei doi versanţi diferenţieri esenţiale în
ceea ce priveşte starea vremii şi unele particularităţi locale ale climei.
Regiunile bântuite de föhn sunt, în general, mai secetoase decât cele situate în
afara ramei muntoase. Aici sunt posibile doborâturile de vânt în păduri, iar uscăciunea
aerului şi temperatura ridicată produc vătămări vegetaţiei, sporesc pericolul incendiilor,
iar prin topirea bruscă a stratului de zăpadă se produc inundaţii.
Condiţia principală pentru producerea föhnului este condensarea vaporilor de
apă pe versantul expus vântului, proces care determină atenuarea răcirii aerului în timpul
mişcării ascendente. Această condiţie este îndeplinită numai de un baraj orografic
suficient de înalt, pentru ca în timpul ascensiunii dinamice a aerului pe versanţi să se
poată atinge, prin răcire, punctul de rouă. În caz contrar, încălzirea şi răcirea adiabatică a
 157

aerului pe versanţi devine un fenomen obişnuit, fără să se realizeze diferenţele de

temperatură şi celelalte efecte amintite.
Föhnul se poate produce ziua sau noaptea şi poate dura de la câteva ore la câteva
zile. Este mai frecvent iarna şi primăvara. Vara, numărul zilelor cu föhn este mai redus.
În ţara noastră föhnul este destul de răspândit în bazinele depresionare de pe
valea Oltului superior (Gheorghieni, Ciuc), zona depresionară de pe Mureş, între Câmpia
Turzii, Alba Iulia-Deva, în depresiunile de la poalele Carpaţilor Meridionali (Ţara
Oltului, Sebeş), în zona Carpaţilor de la Curbură etc.

7.8. SǍ NE REAMINTIM
 Presiunea aerului este o mărime fizică definitorie a stării atmosferei (vremii);
 La nivelul mării presiunea atmosferică medie este de 1000hPa;
 Principalele forme ale reliefului baric sunt:ciclonul, anticiclonul, talvegul
depresionar, dorsala anticiclonică, şaua barică, depresiunea secundară;
 Deplasările orizontale ale aerului atmosferic (vântul) apar exclusiv în urma
unei distribuţii inegale a presiunii pe suprafaţa Pământului;
 Gradientul baric orizontal este acea forţă directă care produce mişcarea
aerului (geneza vântului);
 Mişcările aerului în principalele forme barice:
 în câmpul cu izobare rectilinii
 în anticicloni
 în cicloni.
 Circulaţia generală a atmosferei reprezintă ansamblul vânturilor cu caracter
permanent sau periodic, care se produc la scară planetară.
 Vânturile locale (brizele) sunt vânturi cu caracter periodic, generate de
diferenţele de temperatură şi presiune provocate de modul diferit de încălzire
a unor suprafeţe active subiacente vecine (brize marine, brize montane);
 Prin suprafaţa sa , relieful influenţează toate caracteristicile văntului: direcţia,
viteza, structura;
 Prin efectele de tip föhn, culmile montane cele mai înalte produc şi
modificări importanete ale unor parametri fizici ai masei de aer care le
escaladează: temperatura, umezeala, vizibilitatea.
 158

7.9. REZUMAT.
 Ca mărime fizică, presiunea atmosferică este definită prin forta cu care aerul
apasă normal şi uniform pe unitatea de suprafaţă.
 În meteorologie, începând cu anul 1984, presiunea atmosferică se exprimă în hPa
(1hPa = 100Pa = 1mb);
 La nivelul mării presiunea atmosferică medie are valoarea de 100hPa, cu variaţii
spaţio-temporale cuprinse între 980hPa şi 1040 hPa;
 Pentru caracterizarea variaţiilor orizontale şi verticale ale presiunii se
utilizează o mărime vectorială numită gradient baric orizontal, rspectiv
gradient baric vertical.
 Analiza distribuţiei presiunii la nivelul de referinţă (nivelul mării) se face cu
ajutorul hărților sinoptice cu izobare (izoliniile presiunii), iar pentru
suprafeţele de egală presiune de la altitudine se folosesc izohipsele (linii de
aceeaşi înălţime sau de geopotenţial), pe hărţile numite hărţi de topografie
barică;
 Pentru hărţile sinoptice de la sol şi de topografie barică absolută (izohipsele
pentru suprafeţele standard de presiune de 920, 850, 700, 600, 500, 400, 300,
200, 100, 50hPa) sunt identificate formele barice, elemente sinoptice esenţiale
în diagnoza şi prognoza vremii: ciclonii (depresiuni barice), anticiclonii
(maxime barice), dorsalele anticiclonice, şaua barică, fronturile atmosferice;
 Deplasările aerului atmosferic de-alungul suprafeţei terestre (vântul) apar
exclusiv în urma unei distribuţii inegale a presiunii atmosferice pe suprafaţa
Pământului;
 Gradientul baric orizontal este acea forţă directă (motrice) care produce
mişcarea aerului;
 Din momentul în care „particula” de aer este pusă în mişcare în sensul
orientării forţei gradientului baric orizontal, apar imediat alte forţe ce
acţionează asupra acesteia, modificând caracteristicile mişcării ei. Aceste forţe
 159

sunt: forţa deviatoare Coriolis (cauzată de mişcarea de rotaţie a Pământului),

forţa centrifugă şi forţa de frecare;
 Sub acţiunea acestor forţe, în principalele forme barice, în emisfera nordică,
vântul bate astfel:
 în câmpul cu izobare rectilinii:
a.) în atmosfera liberă, în absenţa forţei de frecare: aerul are o mişcare
uniformă şi rectilinie, orientată de-alungul izobarelor, lăsând în dreapta
izobarele cu presiune mai mare („vânt geostrofic” – după numele forţei
Coriolis, numită şi „forţa geostrofică”, aceasta echilibrând componenta
orizontală a gradientului baric);
b.) în troposfera inferioară, unde acţionează şi forţa de frecare: mişcarea
staţionară este tot rectilinie şi uniformă însă prezintă o abatere, sub un
anumit unghi faţă de gradient.
 în anticicloni:
a.) în troposfera înaltă, în absenţa frecării, mişcarea aerului se produce după
traiectorii curbilinii, de-alungul izobarelor, în jurul centrului de maximă
presiune, în sensul mişcării acelor de ceasornic
b.) în troposfera inferioară, în stratul de frecare, aerul se deplasează după
traiectorii curbilinii divergente, faţă de centrul anticiclonului, în sensul
acelor de ceasornic, traiectoriile particulelor de aer interceptând izobarele
sub un unghi oarecare.
 În cicloni, traiectoriile aerului aflat în mişcare vor fi, de asemenea,
curbilinii, cu unele diferenţieri:
a.) în atmosfera liberă, în lipsa forţei de frecare, aerul se deplasează
de-alungul izobarelor, în jurul centrului de minimă presiune, în sens opus
faţă de mişcarea acelor de ceasornic
b.) în stratul de frecare, traiectoriile vor intersecta izobarele sub un anumit
unghi, aerul deplasându-se rotitor, convergent faţa de centrul ciclonului,
sub forma unui turbion, cu orientarea generală inversă acelor de ceasornic
 Circulaţia generală a atmosferei, definită, pe scurt, sistemul global al
vânturilor permanente şi periodice, este o consecinţă a distribuţiei inegale a
 160

radiaţiilor solare pe suprafaţa Pământului, care crează diferenţieri termo-

barice latitudinale. Are loc o acumulare crescătoare de energie potenţială la
ecuator şi un deficit de energie la poli. Pentru a se realiza echilibrul termic al
Planetei trebuie efectuat transportul de energie prin transformarea energiei
potenţiale în energie cinetică. Astfel se realizează o imensă circulaţie
atmosferică între ecuator şi cei doi poli conform schemei simplificate numită
„circulaţia atmosferică generală unicelulară”. Atât vechiul mecanism
unicelular cât şi cel tricelular care i-a urmat, deşi au fost reprezentări ipotetice,
ele au constituit totuşi modele pentru circulaţia medie a atmosferei şi sunt
folosite ca suport teoretic, acceptabil pentru noile teorii privind transportul de
energie în atmosferă (Schema Mintz).
 Vânturile locale sunt sisteme de vânt generate sub influenţa factorilor fizico-
geografici locali, datorită contrastelor termice şi barice create sub inflenţa
directă a regimului termic diurn şi al unor suprafeţe active. Ele se numesc
„brize de mare şi de uscat’, „de munte şi de vale”;
 Föhnul nu este un vânt local. El este o componentă a vântului propriu-zis care
bate în orice regiune muntoasă de pe glob, unde, în timpul escaladării unei
culmi montane cu altitudinea relativă mai mare de 1000-1500m, dispusă
perpendicular pe direcţia vântului, masa de aer care face escaladarea, suferă
unele transformări adiabatice, dobândind proprietăţi noi şi producând, pe cei
doi versanţi unele fenomene meteorologice specifice, cu caracter strict local.
Astfel, pe versntul opus, (de „sub vânt”), ramura descenentă a vântului se
transformă într-un vânt de tip catabatic (din limba greacă, însemnând
deplasare în jos), cald şi uscat numit föhn (după denumirea acestui fenomen în
Alpii elveţieni), care bate dinspre culmea înaltă escaladată spre văi şi spre
regiunile joase de la poalele muntelui. Să reţinem deci că nu föhnul este un
vânt local, ci efectele transformatoare de tip föhn, pe care le suportă masa de
aer antrenată în deplasare de către vântul propriu-zis, care face parte din
sistemul global sau regional al vănturilor. Dacă vântul respectiv nu are o
viteză suficient de mare, iar muntele nu are o altitudine relativă de cel puţin
1000-1500m, el nu devine föhn (local).
 161

7.10. ÎNTREBĂRI – TEST PENTRU EVALUARE

1.Ce este presiunea atmosferică şi prin ce unităti de măsură se exprimă ea în
prezent, în meteorologie?
2. Ce mărimi fizice se utilizează pentru exprimarea variaţiilor altitudinale şi
orizontale ale presiunii atmosferice?
3. Ce forme ale reliefului baric cunoaşteţi?
4. Definiţi forţele care acţionează în atmosferă, asupra particulei de aer pusă în
mişcare de forţa gradientului baric orizontal?
5. Explicaţi mişcările aerului în câmpul cu izobare rectilinii în troposfera
inferioară (stratul de frecare) în Emisfera Nordică.
6. Explicaţi miscările aerului în anticicloni, în atmosfera liberă, în Emisfera
Nordică.
7. Să se precizeze ce reprezintă „circulaţia generală a atmosferei”
8. Explicaţi „schema unicelulară” a circulaţiei generale a atmosferei.
9. Explicaţi „circulaţia tricelulară” a atmosferei.
10. Cum se formează „briza marină (de zi)”
11. Cum se formează „briza de vale”
12. Explicaţi de ce föhnul nu este un „vânt local”, ci o transformare locală a
vântului propriu-zis, cu efecte de tip „föhn.
 162

Unitatea de învățare nr.8

VREMEA. NOȚIUNI DE METEOROLOGIE SINOPTICĂ.

INTRODUCERE
Vremea reprezintă stări instantanee ale atmosferei, evoluţiile zilnice sau pe
perioade scurte de timp ale acesteia, într-un loc sau o regiune considerată.
Starea fizică a atmosferei – vremea – observată prin manifestarea complexă a
proceselor şi fenomenelor din atmosferă şi exprimată prin valorile parametrilor de stare
numiţi elemente meteorologice, se afla într-o continuă schimbare.
Modul complex în care variază parametrii meteorologici determină marea
variabilitate a vremii.
Vremea este diferită de la un moment la altul, de la un loc la altul, de la o regiune
la alta.
De aceea, cunoaşterea şi prevederea vremii au devenit indispensabile pentru toate
domeniile activităţii umane.
Cele mai complexe schimbări ale vremii au loc în zona latitudinilor mijlocii
(„zona temperată”).
Schimbările ce au loc în evoluţia vremii sunt periodice şi neperiodice. Cele
periodice sunt expresia variaţiei zilnice şi anuale a parametrilor meteorologici care
depind de factorii astronomici şi de rotaţia Pământului. Ele se succed de la zi la noapte,
de la un anotimp la altul, depinzănd şi de schimbul radiativ dintre atmosferă şi suprafaţa
Pământului.
Schimbările neperiodice ale vremii sunt determinate de deplasarea unor volume
imense de aer, numite mase de aer cu caracteristici diferite şi de procese şi fenomene
meteorologice complexe care au loc la contactul dintre ele.
 163

COMPETENŢE
După studiul acestei diviziuni a cursului, studentul cinegetician va putea să-şi
explice fenomene naturale, meteorologice care se petrec zilnic în jurul său şi pe care,
până acum, nu le putea explica ştiinţific:
 cauzele marii variabilităti a vremii;
 aspectul vremii în urma advecţiei unei mase de aer, de un anumit „tip”;
 rolul fronturilor atmosferice în schimbarea vremii;
 succesiunea stărilor de timp (vreme) la trecerea unui front, de un anumit tip;
 evoluţia vremii la trecerea unui ciclon;
 starea vremii într-un anticiclon;
 principalele probleme ale prognozei meteorologice.

CUPRINS
8.1. Vremea - fenomen dinamic. Noțiuni generale. Mase de aer.
8.2. Fronturi atmosferice.
8.2.1. Frontul cald
8.2.2. Frontul rece
8.3. Starea timpului în cicloni şi anticicloni
8.4. Prevederea vremii.
8.5. Să ne reamintim.
8.6. Rezumat.
8.7. Test de evaluare a cunoştințelor
 164

8.1. VREMEA - FENOMEN DINAMIC. NOŢIUNI GENERALE. MASE

DE AER.
Meteorologia sinoptică este o ramură a meteorologiei care studiază procesele şi
fenomenele meteorologice ce condiţionează schimbările vremii în scopul prevederii
evoluţiei viitoare a acesteia.
Spre deosebire de meteorologia generală, meteorologia sinoptică studiază
elementele meteorologice prin efectul lor simultan, adică vremea.
Cunoscându-se starea atmosferei la un moment dat, pe baza legităţilor privind
geneza şi evoluţia fenomenelor atmosferice, se poate prevedea evoluţia viitoare a vremii
în regiunea studiată. Aceste legi se referă în special la natura, sensul deplasării şi
transformările maselor de aer, ale fronturilor atmosferice, ciclonilor şi anticiclonilor.
Pentru cunoaşterea acestor legi şi aprofundarea cunoştinţelor privitoare la schimbările
vremii şi prevederea ei, în cele ce urmează se prezintă unele noţiuni de bază cu privire la
masele de aer, fronturile atmosferice, activitatea ciclonică, precum şi referitoare la modul
cum acestea influenţează mersul vremii.
În U.Î. nr.2 s-a arătat că atmosfera nu este omogenă nici în direcţie orizontală şi
că troposfera este împărţită în unităţi de mare extindere, relativ individualizate, numite
mase de aer. Aceste porţiuni mari din aerul atmosferic se caracterizează printr-o relativă
omogenitate şi continuitate în distribuţia valorilor elementelor meteorologice
( temperatura, umiditatea specifică, vizibilitatea orizontală şi turbulenţa opalescentă a
aerului). Turbulenţa opalescentă indică existenţa unei mase de aer de origine tropicală, iar
valorile reduse indică originea arctică a masei de aer.
O masă de aer se poate extinde de-alungul suprafeţei terestre pe distanţe
mergând de la câteva sute până la câteva mii de kilometri (500-5000km), iar pe verticală
până la limita superioară a troposferei, putând îngloba uneori şi păturile inferioare ale
stratosferei.
Proprietăţile definitorii ale maselor de aer sunt determinate de acţiunea
îndelungată a aceloraşi factori genetici: radiaţia solară şi suprafaţa subiacentă activă.
Formarea maselor de aer este favorizată în special de anticilonii mai extinşi care
staţionează timp îndelungat în regiunea respectivă. Caracteristicile barice şi dinamice ale
anticiclonilor (stabilitatea mare, vânt slab, timp senin) favorizează menţinerea aerului în
acea regiune şi intensificarea proceselor radiative şi de schimb între suprafaţa Pământului
şi aerul atmosferic. În emisfera nordică anticiclonii care afectează prin dorsalele lor şi
țara noastră sunt marii anticicloni cvasi-staţionari: (Anticiclonul Azoric, Anticiclonul
Est-European de iarnă, Anticiclonul Scandinav, Anticiclonul Groenlandez).
În practica meteorologică, masele de aer s-au clasificat după diferite criterii.
Astfel, după criteriul termic se deosebesc mase de aer cald şi mase de aer rece.
O masă de aer este considerată caldă atunci când provine de la latitudini mai joase, se
deplasează spre latitudini superioare şi, ajungând într-o regiune mai rece, determină
încălzirea vremii.
 165

După criteriul geografic se disting mase de aer ecuatoriale, tropicale, polare şi

arctice, respectiv antarctice. În raport cu caracterul suprafeţei deasupra căreia se
formează, deci după gradul de umiditate, fiecare tip geografic principal poate cuprinde
subtipuri maritime şi continentale.
După criteriul termodinamic, masele de aer se pot împărţi în stabile şi instabile.
Când o masă de aer cald ajunge într-o regiune mai rece, în contact cu suprafaţa
terestră ea se va răci de jos în sus. Gradienţii termici verticali vor avea valori mici, iar
masa de aer va primi o stratificare stabilă, generând deseori inversiuni termice. În
asemenea condiţii nu este favorizată dezvoltarea curenţilor de convecţie, masa de aer
devine stabilă termodinamic. În straturile inferioare reci, se formează ceaţă sau nori
stratiformi, care produc cel mult burniţă sau o fulguială slabă. Vremea este umedă,
închisă, cu cerul acoperit.
În cazul când o masă de aer rece se deplasează în regiuni mai calde, ea se
încălzeşte de jos, realizând gradienţi termici verticali mari, deci o stratificare instabilă.
Aceasta favorizează mişcarea convectivă, formarea norilor Cumulonimbus şi căderea
precipitaţiilor locale cu caracter de aversă.
În deplasarea lor, masele de aer transportă însuşirile proprii de la o regiune la
alta, determinând schimbarea vremii. Totodată ele suferă o continuă transformare a
însuşirilor fizice originare, atât datorită influenţei suprafeţelor pe care ajung, cât şi prin
acţiunile reciproce cu alte mase de aer. De exemplu, aerul polar continental care vine din
America de Nord se transformă deasupra Atlanticului în aer polar maritim, iar pe măsura
înaintării pe continentul eurasiatic, se transformă din nou în aer polar continental. O masă
de aer maritim-tropical se poate transforma într-una continental-polară.
Aşadar, însuşirile unei mase de aer la un moment dat şi schimbările vremii pe
care le determină în timpul deplasării ei depind şi de sensul şi gradul ei de transformare.

8.2. FRONTURI ATMOSFERICE.

Aşa cum s-a mai arătat, schimbările neperiodice ale vremii pot fi determinate de
proprietăţile fizice ale diferitelor tipuri de mase geografice de aer care se succed deasupra
regiunii respective. În asemenea situaţii, fenomenele meteorologice ale vremii au loc în
interiorul aceleaşi mase de aer, ele sunt caracteristice acelei mase de aer şi pot cuprinde
regiuni geografice întinse. Schimbările vremii se pot produce însă şi în urma acţiunii
reciproce dintre diferitele mase de aer ajunse în contact. În zona de tranziţie dintre două
mase de aer se produc schimbări rapide în mersul elementelor meteorologice, cu
consecinţe directe asupra mersului vremii. Zona de tranziţie dintre două mase de aer
diferite, caracterizate prin gradienţi orizontali mari ai elementelor meteorologice se
numeşte front atmosferic.
Deoarece contactul dintre cele două mase de aer se realizează pe o zonă destul
de întinsǎ, în reprezentările grafice acest strat este redus, convenţional, la o simplă
suprafaţă, numită suprafaţa frontală, iar din intersecţia ei cu suprafaţa terestră rezultă
 166

aşa - numita linia frontului (fig.68). Pe hărţile sinoptice fronturile atmosferice sunt
reprezentate numai prin linia frontului, completată cu semnele distinctive ale tipului de
front.
Suprafaţa frontală este totdeauna înclinată sub un anumit unghi faţa de
orizontală (spre partea masei reci), deoarece aerul rece, având o densitate mai mare, va
pătrunde în zona frontală sub aerul cald, luând forma unei pene înguste la suprafaţa
terestră.
Fronturile atmosferice iau naştere prin convergenţa maselor de aer sub acţiunea
vânturilor de sens contrar, capabile să îngusteze zona de separaţie prin apropierea
maselor de aer. În lipsa vântului, trecerea de la o masă de aer la alta se poate face printr-o
variaţie mai lentă a însuşirilor fizice ale aerului.

Fig. 68 Schema tridimensională a unui front atmosferic

După direcţia de deplasare se deosebesc două feluri de fronturi: fronturile calde,

care se deplasează spre masa de aer rece; fronturile reci, care se deplasează în direcţia
masei de aer cald, care se retrage.

8.2.1. FRONTUL CALD

Acesta ia naştere prin interacţiunea unei mase de aer cald cu o masă de aer rece,
atunci când aerul cald care înaintează ia locul masei de aer rece. După trecerea frontului
cald, vremea se încălzeşte.
În înaintarea sa, masa de aer cald, având un dinamism mai accentuat decât cea
rece care se retrage, alunecă ascendent pe suprafaţa frontală. Prin această mişcare
ascendentă, cu caracter continuu şi lent, aerul se răceşte prin destindere, se produce
condensarea vaporilor de apă şi ia naştere un vast sistem noros, caracteristic, de care în
mod obişnuit este legată căderea precipitaţiilor (fig.69).
În primul etaj apar norii Nimbostratus din care cad precipitaţii continue, timp de
12-16 ore, cu caracter liniştit şi în cantităti importante. Ascensiunea în continuare a
 167

aerului pe suprafaţa frontală duce la formarea norilor Altostratus, apoi a norilor

Cirrostratus şi Cirrus. Norii caracteristici frontului cald sunt deci de tip stratiformi. Partea
anterioară a sistemului de nori este formată din norii superiori Cirrus şi Cirrostratus, iar
cea posterioară, din norii inferiori Nimbostratus. Lăţimea orizontală a sistemului noros, în
direcţia de înaintare a frontului, poate fi de 600-1000 km, iar zona cu precipitaţii are o
lăţime de 300-400 km.
În înălţime, sistemul noros se poate întinde, în partea anterioară, până la limita
troposferei, iar în zona norilor Nimbostratus până la 2-3 km.

Fig.69 Schema frontului cald

Aspectul vremii la trecerea frontului cald este caracterizat printr-un complex de

fenomene meteorologice într-o succesiune specifică. Astfel, apropierea frontului este
prevestită de apariţia norilor Cirrus, după care cerul se acoperă treptat cu un strat
continuu de nori Cirrostratus, urmaţi de Altostratus şi Nimbostratus, cu zona de
precipitaţii. Deseori se formează nori Stratus şi ceaţă. Pe măsura apropierii liniei
frontului, în strânsă legătură cu îngroşarea stratului de aer cald şi subţierea stratului de aer
rece are loc o scădere lentă şi uniformă a presiunii. Odată cu scăderea presiunii se
produce şi o creştere treptată a temperaturii. Vântul suflă în general slab, însă la
apropierea liniei frontului se observă totuşi o intensificare a vântului şi o rotire treptată
spre stânga. După trecerea liniei frontului, în masa de aer cald scăderea presiunii
încetează, vântul se roteşte brusc spre dreapta şi slăbeşte în intensitate. După trecerea
frontului cald, precipitaţiile încetează, cerul se înseninează, iar temperatura aerului
rămâne ridicată.

8.2.2. FRONTUL RECE

Frontul rece ia naştere priun interacţiunea unei mase de aer rece cu o masă de aer
cald, atunci când aerul rece care înaintează ia locul unei mase de aer cald. După frontul
rece vremea se răceşte.
 168

Din cauza frecării, viteza de deplasare a stratului de aer rece din apropierea
suprafeţei terestre este mai mică decât în straturile superioare. De aceea, aerul rece
pătrunde sub cel cald, nu ca o pană ascuţită, ci ca una obtuză, abruptă. Suprafaţa frontală
va avea deci în partea anterioară o formă convexă, buclată. Aerul rece se deplasează în
acest caz sub forma unui val, a cărui mişcare se aseamănă cu cea a unei şenile.
Deplasarea mai rapidă a fronturilor reci şi înclinarea mai mare a suprafeţelor frontale dau
fenomenelor meteorologice cauzate de aceste fronturi un dinamism mai accentuat, uneori
chiar violent (fig.70).

Fig. 70 Schema tridimensională a frontului rece

Se deosebesc două feluri de fronturi reci: frontul de ordinul I şi ordinul II.

a) Frontul rece de ordinul I. Se caracterizează printr-o pantă destul de abruptă
a penei de aer, care determină o mişcare convectivă forţată a aerului cald şi o răcire
intensă prin destindere. Aceasta duce la o condensare puternică şi la formarea norilor de
tip convectiv (Cumulonimbus) din care cad precipitaţii cu caracter de aversă chiar din
faţa frontului. În spatele liniei frontului, unde înclinarea suprafeţei frontale este mai mică,
aerul cald este antrenat într-o mişcare mai lentă, care are drept rezultat formarea unui
sistem noros stratiform, începând cu Nimbostratus, din care cad precipitaţii continue şi
generale. După aceştia urmează norii Altostratus şi uneori Cirrostratus. Se observă deci
unele asemănări cu frontul cald. Deosebirea constă în prezenţa norilor Cumulonimbus în

Fig.71. Schema frontului rece de ordinul I

 169

partea anterioară a frontului rece, în succesiunea inversă a celorlalte genuri de nori şi,
situarea zonei de precipitaţii în urma liniei frontului. Totodată, la frontul rece de ordinul
I, zona de precipitaţii este mai îngustă, 100-150 km, rareori 250-300 km.
b. Frontul rece de ordinul II. Se caracterizează printr-o mare viteză de
deplasare şi printr-o puternică convecţie dinamică determinată de partea anterioară,
abruptă a frontului. Pe această cale iau naştere nori Cumulonimbus puternici care produc
precipitaţii cu caracter de aversă sau torenţiale, însoţite de fenomene electrice. Vântul
suflă puternic, în rafale. De altfel, toate fenomenele meteorologice legate de frontul rece
de ordinul II au un caracter mult mai violent decât în cazul frontului rece de ordinul I.
În figura 72 se mai observă că sistemul noros Cumulonimbus suferă o deformare în

Fig. 72 Schema frontului rece de ordinul II

partea superioară, sub forma unei streşini alungite sau ca o nicovală în direcţia de
înaintare a frontului, precum şi faptul că zona de precipitaţii este destul de îngustă,
10-20 km, şi dispusă în mare parte înaintea liniei frontului.
Pe lângă fronturile atmosferice descrise mai sus, numite fronturi simple,
deoarece separă numai două mase de aer, se mai cunosc şi fronturi complexe, care separă
trei sau chiar mai multe mase de aer. Acestea sunt aşa-numitele fronturi ocluse sau mixte
care iau naştere prin convergenţa fronturilor calde şi reci.

8.3. STAREA TIMPULUI ÎN CICLONI ŞI ANTICICLONI

Ciclonii şi anticiclonii sunt forme barice în cadrul cărora, la latitudinile mijlocii
şi superioare, se desfăşoară în general deplasarea diferitelor tipuri de mase de aer,
condiţionând astfel schimbările vremii. Se afirmă chiar că în zonele latitudinilor mijlocii
principalii „răspunzători” de aspectele vremii sunt ciclonii (sistemele sinoptice barocline
de la latitudinile medii sau „ ciclonii extratropicali”, cum mai sunt ei numiți). De aceea,
cunoaşterea fenomenelor meteorologice specifice, generate de aceste forme barice,
prezintă o mare importanţă în prevederea timpului.
Se ştie că, în cadrul unei depresiuni barometrice (ciclon), masele de aer sunt
antrenate într-o mişcare caracteristică, ciclonală, în formă de vârtej. Aceste vaste zone de
perturbaţie atmosferică, cu caracter turbionar şi migratoriu, ocupă teritorii întinse, cu un
 170

diametru de 2500 - 3000 km. Ele apar în familii sau serii şi se deplasează în general din
vest spre est, cu o viteză variabilă, atingând uneori 80-100km/oră (în medie
20 - 30 km/oră). Marea sa extindere spaţială, natura diferită a maselor de aer antrenate în
mişcarea ciclonală şi procesele fizice meteorologice determinate de convergenţa acestor
mase de aer, imprimă ciclonului o structură caracteristică. Ciclonul mobil este alcătuit
dintr-un intrând de aer cald tropical, notat cu T, care pătrunde spre nord, în regiunea
ocupată de aerul rece, notat cu P (fig. 73).
Acest intrând constituie aşa-numitul sector cald, iar aerul rece formează sectorul
rece al ciclonului. Interacţiunea aerului cald cu cel rece din partea anterioară a ciclonului
dă naştere frontului de tip cald, iar în partea posterioară apare un front rece. Liniile celor

Fig. 73 Schema tridimensională a ciclonului

două fronturi se întâlnesc în punctul de convergenţă al curenţilor de aer care este şi

centrul barometric al ciclonului (fig. 73 şi fig. 74).
Tot în partea de mijloc a schemei se observă (în plan orizontal) şi lăţimea mai
mare a zonei de precipitaţii a frontului cald (fig.74). Cele două secţiuni verticale, paralele
cu traiectoria ciclonului, sunt situate, una la sud (BB'), iar alta la nord (AA') de punctul de
convergenţă. Ele evidenţiază structura sitemelor noroase ale fronturilor şi fenomenele
caracteristice, precum şi succesiunea acestor fenomene meteorologice, deci evoluţia
diferită a vremii în cele două puncte, la trecerea unei depresiuni barometrice de la vest
spre est.
Astfel, în punctul situat la sud de punctul de convergenţă (secţiunea verticală de
jos – BB`), apropierea frontului cald este precedată de un vânt de sud-est, apoi de la sud.
Apar apoi norii caracteristici frontului cald, în succesiunea lor obişnuită, şi zona de
precipitaţii liniştite, generale a Nimbostraţilor. Presiunea scade continuu şi lent, iar
temperatura creşte treptat. După trecerea liniei frontului, precipitaţiile încetează şi cerul
se înseninează parţial sau total.
Odată cu rotirea uşoară a vântului spre dreapta, peste punctul de observaţie trece
sectorul cald al ciclonului, caracterizat prin oscilaţii slabe ale presiunii, temperaturǎ
ridicată şi vântul de sud-est. În sezonul rece, advecţia aerului cald peste suprafeţele mai
 171

reci cauzează apariţia ceţii şi a norilor stratiformi, din care cad precipitaţii slabe sub
formă de burniţă, mai ales în partea centrală a ciclonului.

Fig. 74 Structura unui ciclon mobil (matur) şi aspecte tipice ale vremii
1-averse; 2-zona de precipitaţii în masa de aer rece;
3-zona de precipitaţii în masa de aer cald; 4-zona de
burniţă; 5-linia frontului cald; 6- linia frontului rece;
7- linii de curent în masa de aer rece; 8- linii de curent în
masa de aer cald; 9-limita superioară a norilor
Cirrostratus; 10-suprafeţe frontale;11-direcţia sectiunilor
verrticale; 12-nivelul inferior al nucleelor de gheaţă;
13-precipitaţii (în secţiunile verticale);
14-sistemele noroase ale fronturilor;

După trecerea sectorului cald apar norii frontului rece de ordinul II şi celelalte
fenomene însoţitoare în succesiunea cunoscută. După trecerea liniei frontului, vântul
devine vijelios, bate în rafale şi îşi schimbă brusc direcţia cu aproape 180 0, bătând din
vest şi nord-vest. În urma advecţiei masei de aer rece post-frontale, timpul devine rece şi
senin, în special iarna. Vara, prin încălzirea din timpul zilei, masa de aer devine repede
 172

instabilă, se dezvoltă nori de convecţie, izolaţi, din care cad precipitaţii sub formă de
averse de scurtă durată. În schimb, noaptea, cerul se înseninează.
În celălalt punct de observaţie, situat la nord de punctul de convergenţă, evoluţia
vremii are un alt caracter. Aici nu ajunge limba de aer cald, astfel încât la sol se găseşte
numai aerul rece. Suprafaţa frontală nu intereasează suprafaţa terestră. Aerul cald este
prezent numai la altitudine mai mare, unde predomină vânturi de sud-vest şi vest. La sol
bat vânturi cu o componenţă estică, apoi de la nord şi chiar de la nord-est. Schimbarea
treptată a aerului, relativ mai puţin rece, de provenienţă mai sudică (SE), cu altul mai
rece, de provenienţă nordică (NE, E), determină o scădere treptată a temperaturii.
Presiunea scade, la început, apoi creşte lent. Sistemul noros evoluează în ordinea
caracteristică frontului cald, încheindu-se cu norii Nimbostratus, din care cad precipitaţii
persistente.
Descrierea de mai sus permite să se conchidă că ciclonul mobil este o formă
barică cu o structură şi o activitate complexe.
Fiecare componentă structurală şi fiecare stadiu de evoluţie a ciclonului se
caracterizează prin fenomenre meteorologice distincte.
Toate schimbările vremii, legate de deplasarea şi transformarea maselor de aer sau
a fronturilor, sunt condiţionate de activitatea ciclonică.
Prin particularităţile sale, ciclonul mobil reprezintă un factor de cea mai mare importanţă
pentru mersul vremii în regiunile temperate (Ciclonii tropicali, care poartă diferite
denumiri regionale - taifun în Asia răsăriteană, ciclon în India, uragan în Antile - , în
comparaţie cu ciclonii zonei temperate au o extindere mai mică însă, având gradienţi
barici mari, determină viteze ale vântului care uneori pot atinge 300 km pe oră sau chiar
mai mult.)
Cunoaşterea structurii şi a evoluţiei ciclonului mobil şi urmărirea deplasării lui în spaţiu
prin metoda sinopţică sau pe alte căi oferă largi posibilităţi pentru prevederea vremii şi
prevenirea efectelor dăunătoare ale activităţii ciclonice (Pentru depistarea ciclonilor
tropicali se folosesc zborurile de recunoştere şi de investigare cu avioane - „vânătoare de
taifunuri”- , staţiile radar şi staţiile de televiziune ale sateliţilor meteorologici).
Activitatea ciclonică se desfăşoară în strânsă legătură cu activitatea anticiclonică.
Între ciclonii individuali mobili şi seriile lor se deplaseaă şi anticlonii mobili. De faprt,
prin noţiunea de activitate ciclonică se subînţelege şi ce anticiclonică. Procesele genetice
şi cele ale evoluţiei ciclonilor şi anticiclonilor reprezintă în fond două laturi opuse ale
unui proces general de dinamică a atmosferei.
S-a mai arătat că anticiclonii sunt regiuni ale câmpului baric cu presiunea
ridicată, de o mare extensiune spaţială, caracterizate prin descreşterea presiunii de la
centru spre periferie, gradienţi barici orizontali mici, vânturi slabe, divergente în partea
lor inferioară, care generează mişcări descendente ale aerului în partea centrală şi
convergente în partea superioară. Datorită curenţilor descendenţi, aerul se încălzeşte prin
comprimare adiabatică, apar straturile de inversiune de altitudine care se opun convecţiei
şi scade umezeala relativă a aerului. Prin urmare, se creează condiţii nefavorabile
 173

condensării vaporilor de apă, formării norilor şi precipitaţiilor, pe de o parte, şi favorabile

insolaţiei şi radiaţiei terestre, pe de altă parte.
De aceea în anticicloni, elementele meteorologice prezintă un mers zilnic regulat
şi cu amplitudini mari, în special temperatura şi umiditatea aerului. Aşadar, în anticicloni
timpul este în general frumos, senin, uniform, secetos, cu temperaturi joase iarna şi
ridicate vara. Sunt însă şi excepţii. Astfel, uneori este posibil ca, în urma răcirii radiative
a stratului de aer din apropierea solului, să apară ceaţa de radiaţie sau nori stratiformi.
Alteori, încălzirea puternică, înlătură inversiunile şi stratificaţia stabilă făcând posibilă
apariţia norilor de convecţie şi chiar căderea precipitaţiilor (în zonele periferice ale
anticiclonului).
Cercetările de până acum au arătat că în Europa şi America de Nord viteza de
deplasare a anticiclonilor variază în jurul vitezei medii a ciclonilor. Spre deosebire de
ciclonii mobili, anticiclonii se caracterizează prin posibilitatea de stabilizare pe oceane, în
zona tropicală şi pe continente, la latitudini superioare. De aceea aşa cum s-a menţionat,
anticiclonii îndeplinesc un rol foarte important în geneza multor tipuri geografice de
mase de aer, precum şi în deplasarea acestora dintr-o regiune în alta.
La latitudinile mijlocii şi superioare, frecvenţa ciclonilor şi anticiclonilor este
aşa de mare, încât ei reprezintă o formă a circulaţiei generale a atmosferei.
Prin intermediul ciclonilor şi al anticiclonilor mobili se realizează deplasarea
latitudinală şi meridianală a maselor de aer, aceasta determinând caracterul mai cald sau
mai rece, mai umed sau mai secetos al vremii şi, în cele din urmă, al climatului diferitelor
regiuni.

8.4. PREVEDEREA VREMII.

Prevederea vremii este una din cele mai valoroase aplicaţii practice ale
meteorologiei.
Dată fiind marea extensiune spaţială a complexului factorilor meteorologici care
determină vremea, desigur că prevederea viitoarelor schimbări ale vremii impune
cunoaşterea stării actuale a atmosferei pe un teritoriu cât mai mare.
Pentru ţara noastră, de exemplu, acest teritoriu depăseşte limitele continentului
european. În acest scop fiecare ţară execută observaţii asupra tuturor elementelor
meteorologice şi transmite date din staţiile respective prin mijloace adecvate, moderne,
spre a fi folosite de alte ţări, la anumite ore din zi, după un program unitar stabilit de
Organizaţia Metorologică Mondială. Valorile recepţionate, referitoare la principalele
elemente meteorologice ale vremii, sunt înscrise pe o hartă printr-un sistem codificat de
semne şi cifre şi după o anumită schemă în dreptul fiecărei staţii. Pe aceste hărţi, numite
hărţi sinoptice, se trasează izobarele, se marchează zonele cu precipitaţii, fronturile
atmosferice, principalii centri barici şi tipurile de mase de aer etc. Asemenea hărţi, care
reprezintă starea vremii la un moment dat pe un teritoriu destul de întins, sunt întocmite
la anumite intervale de timp . Ele reflectă evoluţia în timp şi spaţiu a fenomenelor
 174

meteorologice, pun în evidenţă tendinţele de variaţie ale acestora şi permit astfel să se

tragă concluzii asupra mersului viitor al vremii, pe baza cunoaşterii legilor fizice care
guvernează fenomenele atmosferice.
Din cele prezentate în acest capitol s-a putut constata că schimbările neperiodice
ale vremii sunt cauzate de deplasarea maselor de aer şi de fenomenele complexe ce
însoţesc fronturile atmosferice, acestea la rândul lor fiind condiţionate de activitatea
ciclonică şi anticiclonică.
Hărţile sinoptice succesive scot în evidenţă deplasarea acestora dintr-o regiune în
alta, precum şi fenomenele probabile. Pe această cale se poate stabili dacă regiunea
respectivă va rămâne în interiorul aceleaşi mase de aer sau urmează să fie străbătută de
un front, după care se va instala o altă masă de aer, cu însuşiri specifice noi. Cunoscându-
se tipurile de mase de aer, extinderea, sensul deplasării şi transformării lor, urmărindu-se
deplasarea perturbaţiilor frontale, a ciclonilor şi anticiclonilor, se poate prevedea timpul
probabil pentru un interval oarecare de timp (câteva ore, o zi, sau o perioadă mai lungă).
Cu toate amănuntele de analiză pe care le oferă, hărţile sinoptice s-au dovedit
insuficiente pentru o prevedere certă a vremii. De aceea, metoda sinoptică este
completată astăzi prin datele furnizate de sateliţi şi de sondajele aerologice cu care se
întocmesc hărţi ale câmpului baric şi cu repartiţia principalelor elemente meteorologice la
diferite niveluri, pe toată grosimea troposferei.
Astfel a devenit posibilă analiza spaţială, tridimensională a proceselor
atmosferice şi stabilirea legăturilor dintre procesele atmosferice de la suprafaţa terestră şi
cele de la diferite altitudini. Pe această cale s-a ajuns la elaborarea metodei de analiză
dinamică a stării atmosferei, utilizată cu succes în prevederea vremii.
În ultima perioadă s-au creat premisele trecerii de la prevederea situaţiei
sinoptice la prevederea numerică a timpului, datorită creşterii volumului de date
meteorologice şi, mai ales, ca urmare a perfecţionării tehnicii electronice de calcul. Se
experimentează pe scară tot mai largă schemele hidrodinamice de prevedere de lungă
durată.
Crearea teoriei cantitative a proceselor atmosferice, în scopul antecalculării
valorilor parametrilor meteorologici este, fără îndoială, o problemă extrem de dificilă dar
de cea mai mare importanţă.
Fundamentarea teoriei cantitative a proceselor atmosferice, utilizarea noilor
realizări ale electronicii, a rachetelor şi sateliţilor meteorologici în cercetarea atmosferei
vor reuşi să asigure nu peste mult timp certitudinea prevederilor meteorologice.
În esenţă, prognoza numerică a vremii înseamnă determinarea unei stări viitoare
a sistemului atmosferic, pornind de la o stare dată, prin integrarea numerică a sistemului
de ecuaţii ale dinamicii atmosferei, bazat pe principalele legi ce guvernează fenomenele
atmosferice. Acest ansamblu de legi defineşte modelul utilizat. Pentru realizarea
obiectivului urmărit sunt necesare următoarele informaţii:
- starea iniţială a câmpului variabilelor;
- un set complet de ecuaţii de predicţie care leagă variabilele de câmp;
 175

- o metodă de integrare a ecuaţiilor, ca să se obţină distribuţia viitoare a

variabilelor câmpului.
Prevederea numerică a vremii este un domeniu de cercetarec ştiinţifică foarte
specializat, aflat într-o dezvoltare rapidă.
Astăzi, calitatea prevederii numerice este în general bună. Modelele cu rezoluţie
înaltă sunt capabile să simuleze nu numai sistemele extinse la scară mare cum sunt
anticiclonii şi depresiunile barice sau undele barocline din troposfera superioară, dar şi
fenomene ce se desfăşoară la scară medie (mezoscalare) cum sunt fronturile atmosferice.
Sunt însă şi cazuri când modelele nu surprind anumite fenomene, cum sunt cele
extreme şi atunci meteorologul previzionist trebuie să intervină şi să corecteze prognoza
numerică, sau să realizeze prognoze independente de ieşirile modelului. Ca urmare,
meteorologii previzionişti trebuie să fie obişnuiţi cu metodele diagnozei sinoptice,
precum şi cu metodele de prognoză a vremii şi fără ajutorul modelelor.

8.5. SĂ NE REAMINTIM.
 Meteorologia sinoptică se ocupă cu studiul proceselor şi fenomenelor
care determină schimbările vremii;
 Masele de aer sunt clasificate după criteriile: geografic (mase de aer
ecuatoriale, tropicale, polare, arctice şi antarctice), termic ( mase de
aer cald şi mase de aer rece) şi criteriul termodinamic ( mase de aer stabile şi
mase de aer instabile);
 Fronturile atmosferice sunt zone de interferenţă (interacţiune) dintre
două sau trei mase de aer cu caracteristici diferite, rezultând: fronturi calde,
fronturi reci, fronturi ocluse;
 După trecerea frontului de tip „cald”, vremea se încălzeşte;
 După trecerea „frontului rece” vremea rămâne rece;
 Denumirea tipurilor de „front cald” sau „front rece” este dată de
caracterul general al masei de aer care se manifestă mai activ, obligând masa de
aer aflată în faţa sa, să se retragă;
 Ciclonii mobili din zona temperată sunt depresiuni barice migratorii,
în cadrul cărora, când se deplasează peste o regiune, vremea evoluează
 176

într-o succesiune de stări de timp (vreme), în funcţie de sectorul structural

al ciclonului cu care acesta traversează regiunea respectivă;
 În anticicloni, timpul este în general frumos, senin, uniform, secetos,
cu temperaturi joase, iarna, şi ridicate vara.
 Prevederea vremii este una dintre cele mai valoroase aplicaţii ale
Meteorologiei.

8.6. REZUMAT.
 Meteorologia sinoptică, spre deosebire de meteorologia generală (Fizica
atmosferei) studiază parametrii fizici ai atmosferei prin efectul lor simultan,
suprapus, la un moment dat sua pe o perioadă scurtă de timp, adică vremea.
 Principala caracteristică a vremii este variabilitatea sa spaţio-temporală.
 De aceea, cunoaşterea şi prevederea vremii sunt indispensabile pentru
toate domeniile activităţii umane.
 În zona latitudinilor mijlocii („zona temperată”) se produc cele mai
complexe schimbări ale vremii.
 Schimbările neperiodice atât de capricioase ale vremii dereglează variaţiile
periodice, regulate, diurne şi anuale ale parametrilor meteorologici, respectiv
ritmul periodic, normal al vremii.
 Aceste schimbări neperiodice ale vremii sunt determinate de deplasarea de
la o regiune la alta a maselor de aer cu caracteristici diferite şi de procesele şi
fenomenele meteorologice complexe care au loc la întâlnirea unor astfel de mase
de aer, fronturilor atmosferice, ciclonilor şi anticiclonilor etc. (?)
 Masele de aer, clasificate după criteriul geografic (regiunile de origine) se
numesc: ecuatoriale, tropicale, polare, arctice şi antarctice.
 După criteriul termic se deosebesc: mase de aer cald şi mase de aer rece.
 177

 O masă de aer este considerată caldă când provine de la latitudini mai mici
şi produce încălzirea vremii în regiunile în care se deplasează. La masa de aer
rece – invers.
 După criteriul termodinamic avem: mase de aer stabile şi mase de aer
înstabile.
 Fronturile atmosferice sunt acele zone troposferice de mai mică extindere
spaţială, pe care le întâlnim la interferenţa a două sau mai multe mase de aer cu
însuşiri fizice diferite. În aceste zone frontale, de interacţiune dintre cele două
mase de aer, valorile parametrilor fizici ai aerului (amestecat) prezintă variaţii mai
mari (gradienţi orizontali şi verticali mari) şi se produc fenomene meteorologice
specifice, cu consecinţe directe asupra mersului vremii.
 După direcţia de deplasare se deosebesc două feluri de fronturi:
- fronturi calde, care se deplasează spre masa de aer rece;
- fronturi reci, care se deplasează spre masa de aer cald.
 În timpul deplasării unui front peste o regiune oarecare, evoluţia vremii
este caracterizată printr-un complex de fenomene meteorologice, într-o
succesiune specifică tipului de front respectiv;
 Intensitatea (violenţa) fenomenelor meteorologice produse, lungimea liniei
frontului, lăţimea zonei frontale şi alte caracteristici structurale ale frontului
depind de tipul de front;
 De tipul frontului depind şi formaţiunile noroase care se formează în
această zonă frontală ( de „luptă” dintre cele două mase de aer „combatante”),
precum şi lăţimea zonei în care cad precipitaţii etc.
 Pe lângă fronturile amintite mai sus, numite fronturi simple, deoarece în
zona lor, interacţionează, „mânate” de vânt, numai două mase de aer, se mai
cunosc şi fronturi complexe, în care interferează trei sau chiar mai multe mase de
aer. Acestea se numesc fronturi mixte sau fronturi ocluse şi iau naştere prin
convergenţa fronturilor calde şi reci;
 Ciclonii mobili din zona extratropicală a emisferei nordice sunt depresiuni
barice spre centrul cărora sunt antrenate, într-o mişcare specifică sub forma unui
turbion, mase de aer care provin din regiuni geografice diferite, producănd cele
 178

mai însemnate schimbări spaţio-temporale ale vremii, în teritorii întinse ale zonei
latitudinilor mijlocii.
 Natura diferită a maselor de aer, mişcarea convergentă de tip ciclonal,
turbionar, imprimă ciclonului o structură caracteristică. În partea sudică a
ciclonului se află un „intrând” de aer cald, tropical, care pătrunde spre nord, ca o
pană, în regiunea ocupată de aerul rece, local. Interacţiunea aerului din sectorul
cald cu cel rece, din partea anterioară a ciclonului dă naştere unui front cald, iar în
partea posterioară, unde aerul rece este mai activ, apare un front de tip rece.
Liniile celor două fronturi se întâlnesc în aşa-numitul punct de convergenţă, care
reprezintă şi centrul barometric (de minimă presiune) al ciclonului.
Cele de mai sus evidenţiază faptul că ciclonii mobili ai latitudinilor
mijlocii sunt formaţiuni sinoptice cu o structură complexă, generatoare de procese
şi fenomene meteorologice caracteristice, foarte importante pentru evoluţia vremii
în regiunile peste care se deplasează.
Fiecare componentă structurală şi fiecare stadiu de evoluţie ale ciclonului
se caracterizează prin fenomene meteorologice distincte.
De aceea, cvasi-totalitatea schimbărilor vremii, legate de deplasarea şi
transformarea maselor de aer sau a fronturilor, sunt condiţionate de „activitatea
ciclonică”.
Prin particularităţile sale, ciclonul mobil reprezintă un factor de cea mai
mare importanţă pentru evoluţia vremii, pentru activitătile de prognoză
meteorologică, pentru prevenirea şi diminuarea efectelor dăunătoare ale
fenomenelor generate de ciclonii mobili.
 În anticicloni, în condiţiile unei circulaţii divergente a aerului în plan
orizontal şi descendente în plan vertical, cu deosebire în zona lor centrală, de
maximă presiune, timpul este în general frumos, cerul senin, însoţit deseori de
deficit de precipitaţii (perioade secetoase), cu insolaţie puternică şi temperaturi
ridicate, vara şi geruri intense, iarna.
 179

8.7. ÎNTREBĂRI – TEST PENTRU EVALUARE

1. Cum definiţi „vremea”?
2. Ce înţelegeţi prin variaţii „periodice” şi variaţii „neperiodice” ale vremii?
3. Care sunt cauzele schimbărilor neperiodice ale vremii?
4. Explicaţi conceptul de „masă de aer”
5. Cum se clasifică masele de aer după criteriul termodinamic?
6. Ce sunt „fronturile atmosferice”?
7. Care este succesiunea specifică a fenomenelor meteorologice la trecerea
frontului cald?
8. Care sunt principalele caracteristici ale fenomenelor meteorologice produse de
frontul rece de ordinul I?
9. Care sunt deosebirile esenţiale dintre fenomenele meteorologice ale frontului
rece de ordinul I şi cele ale frontului rece de ordinul II?
10. Care sunt principalele aspecte caracteristice ale vremii în anticicloni?
11. Explicaţi, pe scurt, cauza complexităţii fenomenelor meteorologice generate
de ciclonii mobili de la latitudinile mijlocii.
12. Ce înţelegeţi prin „metoda sinoptică” de prevedere a vremii?
 180

Unitatea de învățare nr.9.

CLIMA. NOŢIUNI DE CLIMATOLOGIE

INTRODUCERE
Definirea climei a depins totdeauna de gradul de cunoaştere a
fenomenelor meteorologice şi a influenţei lor reciproce cu suprafaţa Pământului.
Până la începutul secolului al XVII-lea, ideea despre climă se reducea la
unghiul de cădere al razelor solare pe suprafaţa Pământului. De fapt, cuvântul
grecesc "Klima", de la care provine denumirea climei, înseamnă înclinare.
În prezent, într-o accepţie mai largă, prin clima unei regiuni sau a unei
localităţi se înţelege regimul condiţiilor de timp pe mulţi ani, caracteristic
regiunii sau locului respectiv.
Prin noţiunea de regim de timp caracteristic se înţelege totalitatea şi
succesiunea condiţiilor de timp pe o perioadă multianuală, multimilenară, în care
sunt incluse nu numai stările de timp medii, cu frecvenţa cea mai mare (variaţiile
periodice), ci şi cele excepţionale, cum ar fi anii foarte calzi sau foarte reci,
foarte ploioşi sau secetoşi. Deci, când este vorba despre climă, care este
regimul de timp multianual, multimilenar al vremii, nu trebuie să se considere
drept schimbare a climei în general unele stări de timp deosebite din
anumiţi ani, întrucât şi acestea sunt incluse în noţiunea de climă. Aşadar, nu
putem confunda “vremea” (timpul) care înseamnă, după cum s-a mai arătat în
u.î.nr.1, starea fizică a atmosferei la un moment dat sau într-o perioadă scurtă de
timp, cu fenomenul natural, complex, numit “climă” (“climat”) care
reprezintă ansamblul fluctuant al vremii, într-o perioadă multimilenară.
Prin urmare, clima este o noţiune complexă, în compunerea ei intrând, cu
valori diferite, totalitatea elementelor meteorologice studiate în capitolele
precedente şi care, în caracterizările climatologice, se numesc elemente climatice.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor de formare a climei, cu
clasificarea şi descrierea climatelor se numeşte climatologie.
 181

COMPETENŢE
Din studierea acestei unităţi de învăţare, cu un evident caracter de
sinteză, studenţii vor beneficia de:
 unele clarificări terminologice: climă, climat, topoclimat,
microclimat, fitoclimat (microclimat de pădure şi caracteristicile lui);
 precizări importante privind rolul climatogen al pădurilor;
 utilitatea practică a clasificărilor climatice, cu exemplificări
privind sistemul Köppen de clasificare a climatelor globului, devenit de mult
timp, în pofida unor imperfecţiuni, o clasificare acceptată la scară internaţională,
respectiv un „limbaj” climatologic, unicul, de fapt, în care se înţeleg toţi cei
interesaţi de problemele din acest domeniu ştiinţific.
În plus, studenţii vor putea explica, de ce „schimbările climatice” nu
înseamnă „schimbarea climei”.
Fără nici o exagerare se poate considera că cvasitotalitatea cunoştinţelor
asimilate din studierea acestei u.î. îşi vor găsi aplicabilitatea la elaborarea
proiectelor de an şi de licenţă şi a tuturor lucrărilor de specialitate care necesită o
fundamentare ştiinţifică, ecoclimatologică.

CUPRINS
9.1. Geneza climei. Climat. Topoclimat. Microclimat
9.2. Microclima pădurii. Funcția climatică a pădurilor
9.3. Clasificarea climatelor
9.4. Problema schimbării climei
9.5. Să ne reamintim.
9.6. Rezumat.
9.7. Test de evaluare a cunoştințelor

9.1. GENEZA CLIMEI. CLIMAT. TOPOCLIMAT. MICROCLIMAT.

 182

Factorii genetici principali ai climei sunt: radiaţia solară, suprafaţa terestră

("suprafaţa activă") şi circulaţia generală a atmosferei.
Dintre aceşti factori, radiaţia solară este factorul hotărâtor în formarea climei,
deoarece, aşa cum se cunoaşte, energia solară constituie sursa energetică primară a
declanşării tuturor proceselor meteorologice.
Dacă globul terestru ar fi omogen şi deci nu ar interveni factorii tereştri
modificatori, atunci toată suprafaţa Pământului ar putea fi împărţită numai în câteva zone
climatice ale căror linii de separare ar fi chiar paralele geografice şi care ar putea fi
numite zone climatice solare sau astronomice. În acest caz, ţinându-se seama numai de
latitudine, Pământul ar putea fi împărţit în următoarele zone climatice solare: zona
(clima) tropicală, zonele temperate şi zonele polare. În realitate însă, distribuţia zonelor
climatice este mult modificată de ceilalţi doi factori genetici ai climei.
Dacă aerul atmosferic ar fi lipsit de mişcări, atunci toate însuşirile sale fizice -
deci atât vremea cât şi clima - ar fi determinate de acţiunea celor doi factori: radiaţia
solară şi suprafaţa activă.
Prin deplasarea maselor de aer cu însuşirile dobândite în regiunile de origine
peste regiuni unde radiaţia solară are alte valori, iar influenţele suprafeţei active sunt
diferite, vremea şi clima regiunilor respective devin cu totul altele decât cele care ar fi
generate exclusiv sub influenţa factorului radiativ şi a suprafeţei active.
La aceeaşi latitudine, nu există peste tot aceeaşi climă. De exemplu, clima
oraşului New York şi a oraşului Taşkent nu se aseamănă, deşi ambele localităţi se află la
aceeaşi latitudine geografică. La Bayonne, în Franţa, pe ţărmul Golfului Biscaya,
temperatura medie a lunii ianuarie este de aproape 5 0C, iar la Vladivostok cu aproape
18,50C mai coborâtă (-13,50C). Aceste diferenţe, între două localităţi situate pe ţărmul
mării, la aceeaşi latitudine, sunt produse sub influenţa circulaţiei atmosferice. La
Bayonne, în timpul iernii, predomină vânturile SV, care aduc mase de aer cald de
deasupra oceanului, pe când la Vladivostok, pe ţărmul Mării Japoniei, bat vânturi de NV,
care transportă mase de aer rece polar continental, din NV Siberiei.
Circulaţia generală a atmosferei este factorul genetic cel mai dinamic al climei,
ea producând schimbările neperiodice ale elementelor meteorologice şi diferenţierile
climatice evidente între regiuni situate în aceleaşi condiţii de latitudine. Circulaţia aerului
poate face ca o regiune să fie mai umedă sau mai uscată, mai caldă sau mai rece, după
cum regiunile respective se găsesc sub influenţa anumitor centri de acţiune atmosferică.
Condiţiile fizico-geografice locale contribuie în mare măsură la diversificarea
climatelor globului pământesc. Energia solară este absorbită şi transformată în mod
diferit de suprafaţa solului, a apelor, a covorului vegetal şi a zăpezii. Fiecare din aceste
suprafeţe active are albedoul său, capacitatea sa de înmagazinare a energiei radiante şi de
cedare a acesteia aerului înconjurător. De aceea , între cele două categorii mari de
suprafeţe active - uscatul şi apa - apar o serie de deosebiri în ceea ce priveşte regimul
elementelor meteorologice care creează astfel cele două tipuri fundamentale de climă:
maritimă şi continentală. Clima maritimă sau oceanică se formează în largul mării, este
 183

caracterizată prin veri răcoroase, ierni mai blânde, umiditate, precipitaţii şi nebulozitate
sporite şi vânt mai intens decât clima continentală.
Relieful exercită o mare influenţă asupra climei, imprimând, în funcţie de
altitudine, înclinarea şi expoziţia versanţilor şi de configuraţia terenului, chiar pe spaţii
restrânse, un regim cu totul deosebit, tuturor elementelor meteorologice, aşa cum s-a
evidenţiat în u.î.3.7.
Fragmentarea şi complexitatea reliefului sunt cauzele principale ale diferenţierii
condiţiilor de dezvoltare a proceselor şi fenomenelor atmosferice, ale compartimentării
zonelor climatice latitudinale în diferite sectoare de climă şi ale apariţiei zonalităţii
climatice altitudinale în cadrul acestora. În ansamblu, prin caracteristicile sale, relieful
exercită trei funcţii climatogen-modficatoare importante:
- funcţia de baraj şi compartimentare (sectorizare climatică);
- funcţia de etajare climatică;
- funcţia de diversificare topoclimatică şi microclimatică.
În cadrul general al zonalităţii latitudinale şi verticale, formele de relief şi
orientarea versanţilor imprimă modificări locale, uneori esenţiale caracteristicilor
timpului şi climei, determinând climatele locale sau topoclimatele specifice (de
exemplu, climatul versanţilor şi al platourilor, în clima de munte etc.). Sub acţiunea
directă a suprafeţei active, în cadrul climatelor locale se diferenţiază anumite
microclimate corespunzătoare particularităţilor naturale ale unor suprafeţe mai restrânse.
De exemplu, pe acelaşi versant se pot forma microclimate proprii pădurilor,
păşunilor, parchetelor exploatate etc. De remarcat însă că diferenţierile microclimatice nu
se resimt decât în limitele aşa-numitului strat “micro” sau în spaţiul pe care îl ocupă
covorul vegetal sau în diversele spaţii mai mult sau mai puţin închise (spaţii de locuit,
hale industriale, vagoane de cale ferată).
Noţiunile de climat, topoclimat şi microclimat îşi găsesc o oarecare
corespondenţă cu cele trei componente ale unei scări terminologice ierarhice mai vechi:
macroclimă (climatul general, zonal, regional), mezoclimă (aproximativ sinonim cu
termenul de topoclimat) şi microclimă, cu accepţia pe care am menţionat-o mai sus. Date
fiind unele dificultăţi în delimitarea practică a topoclimatelor de microclimate, şi pentru
evitarea confuziilor se impun câteva precizări. Cei doi termeni - “climă” şi “climat” -
trebuie utilizaţi nuanţat. De exemplu, câd ne referim la condiţiile climatice la scară
geografică foarte mare, chiar globală, putem folosi termenul de “climă” (clima globului
terestru, clima zonei temperate etc.), iar când este vorba de condiţiile climatice specifice,
raportate la un spaţiu geografic evident delimitat, se poate folosi termenul de “climat” (de
exemplu: climatul Câmpiei Române, climatul Podişului Târnavelor etc.).
În utilizarea acestor doi termeni nu trebuie procedat însă cu rigiditate, cu exces
de formalism, ci în mod logic, cu discernământ şi spirit practic, având în vedere, nu în
ultimul rând, şi regulile generale de pronunţie în limba română.
 184

Aşa de exemplu, în mod obiectiv suntem nevoiţi a folosi termenul de climat (e)
şi atunci când folosim acest termen la plural :”climatele globului”, “climatele reci”, în loc
de formele neuzuale “climele globului”, “climele reci” etc.
Clima globului terestru, sub acţiunea factorilor climatogeni principali - radiaţia
solară, circulaţia generală a atmosferei şi condiţiile fizico-geografice, - este împărţită în
climate zonale şi regionale, iar acestea la rândul lor, sunt divizate de către relieful muntos
şi alţi factori modificatori locali în sectoare, ţinuturi şi subţinuturi, districte şi
subdistricte climatice, topoclimate şi microclimate. Aşadar, sub influenţa factorilor
climatogeni-modificatori se realizează o adevărată structurare teritorială a climei terestre,
iar în plan “vertical” - etajarea climatică altitudinală.
Nu vom trata acum despre toate aceste unităţi taxonomice care definesc structura
spaţiului climatic, şi revenim la noţiunile cele mai controversate şi anume, la cele de
topoclimat, microclimat, fitoclimat.
În utilizarea acestor termeni trebuie pornit de la realităţile din natură, de la unele
considerente de ordin mai general privind structurarea climatică a troposferei inferioare,
respectiv de la împărţirea acesteia în ceea denumim stratul “microclimatic”, cu grosimea
de până la 150 cm şi stratul “topoclimatic”, care poate avea până la 200-300 m grosime.
În concordanţă cu aceste realităţi evidente, găsim potrivit ca în definirea
“topoclimatului” (sinonim cu “climatul local”) să luăm - consecvent - în considerare, nu
climatul corespunzător “spaţiului micro” (în sensul precizat mai sus) sau al unor
complexe fizico sau biogeografice cum ar fi aşezările urbane sau rurale (adică ceea ce
unii autori numesc “topoclimatul urban” sau “topoclimatul de pădure” etc), ci
topoclimatul definit de altfel şi etimologic (“topos” = areal, loc în limba greacă), în sensul
de climat local, climat al unei topoambianţe, al unui spaţiu climatic în care modificările
climatului general sunt induse de elementele caracteristice ale reliefului local, de
morfologia strict locală.
Se poate deci afirma, pe baza celor de mai sus, ca relieful reprezintă matricea
topoclimatelor, canevasul pe care se mulează, prin modificarea climatului general,
climatele locale.
Exprimând, conturând o ambianţă climatică, topoclimatul presupune
modificarea regimului elementelor climatice într-o asemenea măsură încât, împreună cu
condiţiile edafice şi ceilalţi factori ai complexului fizico-geografic, introduce modificări
în distribuţia vegetaţiei, în componenţa ecosistemelor naturale, condiţionând chiar diverse
extrazonalităţi şi suprapuneri de areal.
Desigur că nu greşim cu nimic dacă, potrivit definiţiei “climatului”, folosim
acest termen în locul celui de “topoclimat”, cu precizările de rigoare, cum ar fi, de
exemplu, “climat de vale” sau “climat de versant” în loc de “topoclimat de vale”,
“topoclimat de versant”, care pot apare ca pleonasme.
Când facem aceste tolerante recomandări nu pierdem din vedere sensul mai
exact, mai precis al termenului de “topoclimat”, precum şi faptul că acesta a intrat deja în
uzul general, ca termen consacrat, nu tolerat.
 185

Spre deosebire de efectele climatogene şi climato-modificatoare locale ale

reliefului, vegetaţia, inclusiv cea forestieră, este generatoare de microclimate, care ar
putea fi denumite suplimentar, pentru mai multă precizie şi claritate, şi fitoclimate
(“fitoclimat de pădure”), din moment ce se cunoaşte, şi se recunoaşte, că unele fenomene
biogeografice (de areal, extrazonalităţi etc.) sunt, ele însele, un produs al ambianţei
topoclimatice. În plus, microclimatul îşi are corespondentele sale în covorul ierbaceu
natural (“pătura vie”, “indicatoare”) din interiorul tipurilor de pădure, în timp ce
topoclimatul se reflectă, după cum s-a mai arătat, în covorul vegetal superior.

9.2. MICROCLIMA PĂDURII. FUNCŢIA CLIMATICĂ A PĂDURILOR .

Problema definirii caracterului particular, specific al microclimei pădurii şi a
influenţei pădurilor asupra climei frământă lumea ştiinţifică de peste 200 de ani. În ţara
noastră, pe această temă s-a desfăşurat o adevărată dispută la sfârşitul secolului XIX în
coloanele Revistei Pădurilor. În lupta lor dârză pentru apărarea pădurilor ţării noastre
împotriva defrişărilor masive, a exploatărilor dezastruase, în lipsa unor date ştiinţifice
demonstrative, silvicultorii români foloseau drept argumente efectele intuite de ei privind
influenţa binefăcătoare a pădurilor asupra mediului ambiant, în general, şi asupra climei,
în special. În secolul trecut, în urma cercetărilor întreprinse în numeroase ţări, multe
aspecte ale acestei importante probleme s-au rezolvat sau sunt în curs de rezolvare. Atât
în climatologia clasică forestieră, cât şi în prezent, aspectele de bază ale problemei
funcţiei climatice a pădurilor au fost şi sunt următoarele:
- comparaţia pădure-teren descoperit (microclima pădurii);
- influenţa pădurii asupra spaţilor apropiate şi a golurilor din interiorul său (efectele
microclimatice ale pădurii);
- influenţa pădurii asupra climatului general în care se situează (funcţia
macroclimatică sau climatogenă a pădurilor);
- efectul microclimatic al lucrărilor silvotehnice.
În legătură cu primul aspect al problemei, cercetările executate prin sistemul
staţiilor duble au arătat că odată cu încheierea stării de masiv, pădurea crează în spaţiul
pe care îl ocupă, un microclimat specific, un fitoclimat de pădure diferit de climatul
general, dar influenţat de acesta prin circulaţia aerului sub multiple aspecte, de regim, de
dinamică.
Preluând rolul de suprafaţă subiacentă activă pe care în terenurile fără vegetaţie îl
îndeplineşte solul, pădurea exercită acest rol prin intermediul suprafeţei foliare a
aarborilor şi prin suprafaţa exterioară a celorlalte organe supraterane ale plantelor.
Preponderent, acest important rol de suprafaţă activă este exercitat de treimea superioară
a coronamentului pădurii. În arboretele tinere de molid, cu consistenţă plină, de exemplu,
în acest strat superior al coronamentului sunt reţinute aproximativ 60% din radiaţia solară
incidentă, partea mijlocie reţinând 34%, iar cea inferioară numai 6%. În pădure, spre
deosebire de alte situaţii din natură, aşa-numita suprafaţă activă nu este compactă şi nici
 186

omogenă şi are o mare extindere verticală. Ea se mai caracterizează printr-un albedo

specific, o conductivitate calorică slabă şi printr-o mare capacitate radiativă.
Coronamentul pădurii oferă o suprafaţă mai mare, atât pentru recepţia razelor
solare, cât şi pentru procesele radiative şi de schimb caloric. În pădurea încheiată, atât
procesul de încălzire din timpul zilei cât şi cel de răcire din cursul nopţii încep de la
nivelul coronamentului.
Datorită albedoului scăzut, pădurile, îndeosebi cele de răşinoase, au un bilanţ
energetic mai ridicat decât alte suprafeţe naturale, dipunând, deci, pentru procesele
radiative şi de schimb, de o cantitate relativ mare de energie calorică. Aşadar, pădurea
constituie un sistem de intensă activitate energetică.
În raport cu vântul, coroanele arborilor constituie suprafaţa cea mai aspră de pe
globul terestru. Pădurile au o asperitate activă comparabilă cu cea a oraşelor. Mărind
turbulenţa atmosferică, pădurea sporeşte capacitatea de dispersie a curenţilor aerieni.
În cazul existenţei unor goluri în pădure sau când aceasta are o structură
polietajată, atunci rolul de „suprafaţa activă” este îndeplinit atât de coroanele arborilor,
cât şi de straturile de arbuşti, covorul ierbos precum şi de peticile de sol neacoperit cu
vegetaţie. În asemenea situaţii, rolul preponderent în formarea microclimei de pădure îl
va avea etajul de vegetaţie cel mai dens, iar microclimatul astfel creat este caracterizat
printr-o mare complexitate.
Aceste modificări nu afectează însă ceea ce noi am definit înainte drept „climat
local” sau „topoclimat”.
Microclimatul pădurii poate fi considerat, astfel, o diviziune a topoclimatului, ci
nu un subtitut al acestuia.
Microclimatul de pădure, modificând proprietăţile fizice (şi chimice) ale stratului
de aer din interiorul pădurii nu modifică natura topoclimatului. În acelaşi topoclimat (de
versant, de exemplu, sau de sector de versant) putem întâlni o întragă diversitate de
microclimate. De pildă, topoclimatul de pe varsantul Domogledului, ce adăposteşte
staţiunea Băile Herculane: vegetaţia specifică, desişurile de cărpiniţă sau alte asociaţii de
plante existente acolo sunt un produs al condiţiilor particulare oferite de acest versant, iar
ceea ce realizază, în spaţiile pe care le ocupă, aceste asociaţii vegetale reprezintă un
întreg mozaic de microclimate cărora li se alătură cele formate sub influenţa directă a
„clipelor” calcaroase, lipsite de vegetaţie.
Considerăm de asemenea că microclimatele trupurilor de pădure din regiunile de
câmpie şi dealuri joase, în ciuda trăsăturilor lor microclimatice atât de diferite de cele ale
câmpului cultivat agricol (mai ales în anumite tipuri de vreme), reprezintă o modificare a
însuşirilor fizice ale stratului de aer inferior, deci un „microclimat de pădure”.
Exprimând, conturând o ambianţa climatică, topoclimatul presupune modificarea
regimului elementelor climatice într-o asemenea măsură încât, împreună cu condiţiile
edafice şi ceilalţi factori ai complexului fizico-geografic, introduce modificări în
componenţa ecosistemelor naturale, condiţionând diverse extrazonalităţi, cum ar fi:
vegetaţia (pădurea) de luncă şi de terasă în regiunea de câmpie, de versant mijlociu
 187

(„zona caldă”) sau inferior, în care, datorită inversiunilor termice se realizează inversiuni
de vegetaţie, molidul coborând sub brad şi fag.
Aşadar, spre deosebire de efectele climatogene şi climato-modificatoare locale ale
reliefului, vegetaţia, inclusiv cea forestieră, este generatoare de microclimate, care ar
putea fi denumite suplimentar, pentru mai multă precizie şi claritate, şi fitoclimate.
În concluzie, diferenţierile pe care pădurea şi, în general, covorul vegetal, le
introduce în climatul general şi în cel local, prin crearea fitoclimatului propriu, sunt
fenomene de ordin microclimatic.
În comparaţie cu terenurile învecinate, fără păduri (climatul general al regiunii
respective), microclima pădurii se caracterizează prin:
- o iluminare redusă;
- un regim termic mai moderat;
- o reducere apreciabilă a cantităţilor de precipitaţii ajunse la sol datorită
retenţiei în coronament;
- un strat de zăpadă cu o grosime mai mare sau mai mică, în funcţie de
compoziţia, vârsta şi consistenţa pădurii;
- o reducere a vitezei vântului;
- o sporire a umidităţii aerului şi a gradului său de puritate;
- un regim aparte al îngheţului în sol.
În interiorul pădurii, toate elementele meteorologice prezintă variaţii importante
pe verticală, condiţionate de caracteristicile structurale ale pădurii, de anotimp şi de tipul
de vreme, astfel încât, în anumite situaţii, se realizează o adevărată stratificare
microclimatică:

- microclimatul solului;
- stratul microclimatic al spaţiului trunchiurilor;
- stratul microclimatic al coronamentului (caracterizat, la rândul său, prin
însemnate diferenţieri verticale).
În legătură cu influenţa pădurii asupra spaţiilor apropiate şi a golurilor din
interiorul său, cerctările de până acum au arătat că raza de acţiune este diferită pentru
fiecare parametru meteorologic. Unele elemente prezintă deja în vecinătatea imediată a
pădurii alte valori decât cele din pădure. În modul cel mai schematic, mult simplificat,
care este rezultatul proceselor radiative, al advecţiei, convecţiei şi al conductivităţii
termice în condiţiile existenţei unei păduri? În sensul cel mai larg, pe partea expusă
vântului caracteristicile climatice ale terenului descoperit se resimt în interiorul pădurii pe
o distanţă egală cu cinci înălţimi de arboret. Aerul care se scurge pe deasupra arboretului,
sub influenţa convecţiei termice şi a turbulenţei condiţionată dinamic, este supus
schimbărilor verticale şi pierde progresiv proprietăţile climatului terenului descoperit,
adoptând pe cele ale microclimei pădurii, datorită capacităţii mari de dispersie a pădurii,
odată cu creşterea distanţei faţă de ternul dscoperit şi proporţional cu apropierea pe
verticală, de coronamentul pădurii.
 188

Influenţa generală a pădurii se întinde în partea de sub vânt, în terenul descoperit,

pânâ la 10 înălţimi de arboret, adică mai mult decât se întinde influenţa terenului
descoperit, de pe cealaltă parte a pădurii, în interiorul acesteia.
Pe lângă cele relatate mai sus, se impune precizarea că microclimatul de lizieră
este nu numai un microclimat de tranziţie. Se întâlnesc şi situaţii particulare, cum sunt
microclimatele lizierelor însorite, care prezintă unele caracteristici (excesivităţi termice)
neîntîlnite nici în pădure, nici în terenul descoperit.
Înfluenţa termică a pădurii pe verticală, realizată pe calea proceselor radiative nu
poate depăşi înălţimea de 100m, deoarece schimbul radiativ se produce prin radiaţii cu
lungime mare de undă, care fiind absorbite de vaporii de apă şi de impuritătile din
atmosfera inferioară îşi pierd deja după 100m eficacitatea lor.
Condiţii microclimatice distincte, se crează în terenurile forestiere temporar
descoperite din interiorul masivelor păduroase (ochiuri, benzi, parchete, poieni etc.).
Microclima golurilor din pădure se deosebeşte atât de cea a pădurii încojurătoare cât şi de
cea a câmpului deschis, caracteristicile microclimatice ale acestor goluri depinzând de
dimensiunile, orientarea şi forma suprafeţei descoperite, de expoziţia şi panta terenului
respectiv, de natura suprafeţei active, precum şi de elementele structurale ale vegetaţiei
înconjurătoare. De exemplu, măsurătorile făcute asupra temperaturii aerului, la înălţimi
de 10cm deasupra solului, în ochiuri de diferite diametre au arătat că, odată cu creşterea
diametrului ochiurilor, creşte şi diferenţa de temperatură dintre acestea şi restul pădurii.
Înfluenţa pădurii scade simţitor când diametrul ochiurilor depăşeşte de 3.5 sau 4 ori
înălţimea arborilor. Totodată, pe măsură ce creşte diametrul ochiurilor, temperatura scade
uniform, crescând pericolul ingheţurilor târzii.
Din cele prezentate mai sus rezultă clar modul în care pădurea îşi crează
microclimatul propriu, care, deşi nu depăşeşte cu mult spaţiul pe care îl ocupă, în schimb,
intensitatea modificărilor din acest spaţiu de influenţă microclimatică este considerabilă
şi de o mare variabilitate. Deşi problema rolului macroclimatic al pădurilor nu este încă
pe deplin clarificată, astăzi putem demonstra că acţiunea atât de intensă a unui masiv
păduros asupra microclimatului său, deşi nu poate conduce la modificarea climatului
regional (zonal), îl poate influenţa considerabil. În prezent nu se mai pot contesta
influenţele globale ale pădurii, contribuţia marilor masive forestiere la procesele
climatogene de pe planeta noastră.
Aşa cum s-a arătat, pădurea este o suprafaţă subiacentă activă cu proprietăţi
radiativ-calorice distincte. Prin albedoul relativ redus masivele păduroase ale Terrei
contribuie la realizarea albedoului global al planetei şi a bilanţului radiativ al sistemului
Pământ-atmosferă, deci la geneza climei terestre. Dacă s-ar presupune că întreaga
suprafaţa a Pământului ar fi acoperită cu păduri, atunci capacitatea reflectantă globală a
planetei nu ar mai fi de 40%, ci mult mai mică, iar bilanţul radiativ-caloric al planetei ar
fi esenţial modificat.
Dacă avem în vedere rolul plantelor în primenirea continuă a oxigenului din
atmosferă, şi în realizarea ciclolui natural al CO2, putem conchide că importanţa pădurilor
 189

în climatogeneza planetei este fundamentală, ele participând la realizarea a însuşi

mediului material, gazos al climei.
Masivele păduroase constituie o importantă sursă de umezeală, care contribuie
esenţial la umezirea atmosferei, la realizarea marelui circuit al apei în natură. Alături de
suprafaţa marilor întinderi de apă şi a altor suprafeţe evaporante, pădurile participă la
schimbul de umezeală dintre suprafaţa planetei şi atmosferă.
Privitor la rolul hidrolgic al pădurilor s-a arătat că pădurea reţine în coronamentul
său cantităti însemnate de apă în funcţie de caracteristicile sale structurale, de natura,
intensitatea şi durata precipitaţiilor etc.
Cele studiate în U.Î.nr.6 nu trebuie să conducă la concluzia că rolul hidrologic al
pădurilor se reduce numai la retenţia apei din precipitaţii şi la condiţionarea unui regim
specific al tuturor componentelor bilanţului hidrologic al pădurilor. Numeroase cercetări
de hidrologie forestieră efectuate în diferite ţări, au adus importante clarificări în mult
controversata problemă a influenţei pădurilor asupra precipitaţiilor atmosferice. În
prezent este tot mai mult acreditată concepţia potrivit căreia pădurile îndeplinesc un rol
foarte important în realizarea circuitului apei în natură, ele revărsând în atmosferă
cantităţi enorme de apă prin procesul evapotranspiraţiei. Raportat la precipitaţiile anuale,
pădurile evaporă aproape cât suprafaţa liberă a apelor. În condiţii higrometrice apropiate
de limita de saturaţie, sau după începerea precipitaiilor, afluxul de vapori de apă dinspre
suprafaţa păduroasă spre atmosfera liberă poate contribui la producerea, rspectiv la
intensificarea precipitaţiilor, sporul local de precipitaţii, condiţionat de evaporarea apei de
pe frunzişul şi solul pădurii, putând să devină considerabil (10%).
În explicarea modului în care pădurile îşi exercită funcţia lor climatogenă, ştiinţa
dispune, deci, de argumente incontestabile.

9.3. CLASIFICAREA CLIMATELOR

În mod practic, pentru a exprima clima unei regiuni, ar fi necesar să se descrie
regimul multianual al tuturor elementelor meteorologice, în strânsă legătură cu influenţa
factorilor fizico-geografici modificatori. Cunoscând însă variabilitatea condiţiilor fizico-
geografice de la un loc la altul (relieful, vegetaţia, etc.), multitudinea elementelor
meteorologice, precum şi modul foarte variat cum acestea se pot asocia între ele, rezultă
că o caracterizare climatică a unei regiuni mai întinse întâmpină serioase dificultăţi. De
aceea, încă de multă vreme, s-a simţit necesitatea unei sistematizări a caracterizărilor
climatice, a unei clasificări a climatelor.
Scopul clasificării climatice este de a stabili şi grupa tipurile principale ale
climei, de a preciza repartiţia geografică a acestora şi a descoperii analogii climatice pe
suprafaţa Pământului.
În decursul timpului s-au încercat numeroase sisteme de clasificare a climatelor, după
diferite criterii.
 190

În cele ce urmează se descrie numai schema de clasificare climatică a lui W.

Köppen, folosită încă în mod curent. Köppen a pus la baza clasificării climatelor, valorile
medii ale temperaturii aerului şi precipitaţiilor atmosferice, a folosit pentru prima dată
aşa-numitul principiu al analogiilor climatice şi a introdus noţiunea de tipuri de climă. El
a stabilit caracterele şi limitele zonelor (claselor), tipurilor şi subtipurilor climatice
(ordinelor şi subordinelor), pe baza anumitor valori critice de temperatură şi precipitaţii,
alese în aşa fel încât izoliniile respective corespund cu limitele marilor zone de vegetaţie
de pe suprafaţa Pământului. De altfel, în unele variante ale sistemului său, Köppen a
folosit, la concretizarea tipurilor de climă, chiar nume de asociaţii vegetale sau specii de
plante: climatul pădurilor virgine, climatul stepelor, climatul fagului, climatul stejarului,
climatul porumbului şi altele. În forma sa definitivă, clasificarea climatică a lui Köppen a
adoptat criteriul raionării suprafeţei terestre după regimul principalelor elemente
climatice, utilizând marile zone de vegetaţie doar pentru conturarea zonelor climatice
mari.
Clasificarea lui Köppen cuprinde cinci zone climatice, repartizate de la ecuator
spre poli şi notate cu primele cinci majuscule ale alfabetului latin: A - climatul tropical
ploios; B - climatul uscat (câte o zonă în fiecare emisferă); C - climatul temperat (câte
o zonă în fiecare emisferă); D - climatul boreal (numai în emisfera nordică); E - climatul
rece sau al zăpezilor (câte o zonă în fiecare emisferă). În zonele A, C şi D s-au mai
separat climatele cu iarnă uscată (w), cu vară uscată (s) şi cu precipitaţii suficiente în tot
cursul anului (f). În zonele uscate B, se separă climatul stepelor (BS) şi climatul
deşeturilor (BW), iar zona E o subîmparte în climatul tundrelor (ET) şi climatul
îngheţului veşnic (EF).
În acest fel, Köppen obţine, din cele cinci zone următoarele tipuri climatice
principale : Af - climatul pădurilor tropicale; Aw - climatul savanelor; BS - climatul
stepelor; BW - climatul deşerturilor; Cw - climatul temperat cu ierni calde, dar secetoase;
Cs - climatul temperat cu ierni calde şi veri secetoase (mediteraneene); Cf - climatul
temperat cu ierni calde şi umede; Dw - climatul boreal cu ierni secetoase ; Df- climatul
boreal cu ierni umede; Et - climatul tundrelor; EF - climatul îngheţului veşnic.
Fiecare zonă climatică se caracterizează prin anumite valori ale temperaturii şi
precipitaţiilor.
Zona A . Temperatura celei mai reci luni a anului, de cel puţin 18 0C. Cantitatea
anuală de preciptaţii depăşeşte 750mm.
Zona B. Temperatura medie a lunii celei mai calde este mai mare de 100C. se
caracterizează printr-un climat uscat, cu precipitaţii insuficiente faţa de efectul evaporării.
Zona C. Temperatura medie a celei mai calde luni este mai mare de 10 0C. Spre
ecuator este limitată de izoterma de 180C a lunii celei mai reci, iar spre poli, de cea
de - 30 C. Are un climat temperat ploios şi cu ierni calde.
Zona D. Are ca limită sudică izoterma de - 3 0C a lunii celei mai reci, iar la nord
pe cea de 100 C a lunii celei mai calde. Are un climat boreal cu ierni reci, cu strat stabil de
zăpadă iarna şi cu păduri.
 191

Zona E. Se caracterizează printr-un climat rece, care nu permite existenţa

pădurilor. Temperatura medie a celei mai calde luni sub 100C.
Rezultă că, în zonele A, C şi D, condiţiile climatice sunt favorabile creşterii şi
dezvoltării pădurii, cele din zona B sunt nefavorabile datorită cantităţilor mici de
precipitţaii, iar cele din zona E, din cauza temperaturii scăzute în cursul anului.
Urmărind o caracterizare mai detaliată a climei, Köppen a mai folosit o serie de
simboluri suplimentare care indică unele particularităţi ale regimurilor diferitelor
elemente climatice, de exemplu:
a - temperatura medie a lunii celei mai calde, peste 220C;
b - temperatura medie a lunii celei mai calde sub 220C dar cel puţin timp
de patru luni ea depăşeşte 100 C;
c - temperatura medie lunară mai mare de 10 0C, cel puţin trei luni, iar luna
cea mai rece, cu temperatura medie mai mare de - 380C;
f - precipitaţii suficiente tot timpul anului;
s - secetă vara;
w - secetă iarna;
S - precipitaţii de stepă (250-400 mm anual);
x - maxima pluviometrică la începutul verii, minima spre sfârşitul iernii.
Pe această cale, fiecare tip de climă poate fi indicat printr-un grup de litere
simbolice aşezate în ordinea importanţei caracteristicilor climatice pe care le reprezintă
(de exemplu, B S a x). Se obţin deci adevărate formule climatice care reprezintă o sinteză
a trăsăturilor fundamentale ale unui tip de climă. Alcătuirea formulelor climatice pentru
un număr cât mai mare de puncte şi înscrierea lor pe hărţi permite delimitarea tipurilor de
climă sub forma provinciilor climatice.
Pe o asemenea hartă se pot recunoaşte deci nu numai localizarea şi extinderea
provinciei climatice, ci şi caracterele ei esenţiale, după formula înscrisă.
Uşurinţa cu care permite să se caracterizeze sintetic orice tip de climă a dus la
folosirea aproape universală a clasificării lui Köppen.
Clasificarea lui Köppen prezintă însă şi unele deficienţe. Ea nu permite raionarea
climatică a unor teritorii mai restrânse, puterea de separare a formuelor climatice fiind
insuficientă pentru punerea în evidenţa a nuanţelor climatice. Acest neajuns rezultă din
caracterul empiric al modului cum a fost stabilit gradul de umezire şi uscăciune al
climatelor (numai cu ajutorul valorilor precipitaţiilor şi temperaturii, alese arbitrar). O
altă deficienţa o constituie folosirea aceloraşi criterii la zonarea climatelor în altitudine,
ca şi la zonarea în latitudine, din care cauză, regiuni cu aşezare geografică foarte diferită,
atât în altitudine cât şi în latitudine, cum sunt Câmpia Chinei, Himalaia, Podişul Etiopiei,
au acelaşi tip de climat (Cw).
Cu toate acestea, datorită uşurinţei de prelucrare şi interpretare a datelor
climatologice, cât şi paralelismului dintre tipurile de climat stabilite şi principalele zone
de vegetaţie de pe glob, clasificare lui Köppen rămâne unul din sistemele cele mai
utilizate, mai ales în geobotanică, pedologie, silvicultură, agriculturǎ etc.
 192

9.4. PROBLEMA SCHIMBĂRII CLIMEI

În perioada actuală suntem martorii unor fenomene meteorologice deosebite, din
ce în ce mai violente, unele având extindere spaţială cvasiglobală şi efecte tot mai grave,
catastrofale.
Ce se întâmplă, de fapt, în „oceanul aerian” pe fundul căruia ne ducem viaţa?
Cităm câteva date oficiale, recente, privind schimbările climatice.
În raportul său intitulat :Climatul de mâine” secretarul general de onoare al
OMM – Goldwin Obasi – arată că în perioada 1860 – 2003:
- temperatura medie la suprafaţa globului a crescut cu 0.6°C;
- anii `90 reprezintă deceniul cel mai cald din secolul XX;
- prin amploarea şi durata sa, încălzirea observată în secolul XX se pare că este fără
echivalent în ultimii 1000 de ani;
- ca o consecinţă a acestei încălziri, nivelul oceanului planetar a crescut cu
10-20cm, estimându-se că această creştere este de 10 ori mai mare decât creşterea
medie a nivelului mării în ultimii 3000de ani;
- în ultimii 10 ani am asistat, pe plan mondial, la o dublare a numărului de
catastrofe hidrometeorologice;
- în lumea întreagă, secetele repetate şi deşertificarea au pus în grav pericol
mijloacele de subzistenţă a peste 1.2 miliarde persoane pentru care, cultivarea
solului reprezintă sursa esenţială de existenţă;
- manifestarea cea mai frapantă a efectelor încălzirii generale constă în modificările
din domeniul florei şi faunei;
- în unele părţi ale emisferei nordice perioada de vegetaţie s-a prelungit, începând
cu anii `60, cu circa 11 zile, legate de iernile mai dulci care reprezintă una din
caracteristicile tendinţei generale de încălzire de după 1970.;
- unele plante se dezvoltă la altitudini mai ridicate, în Alpi, unele procese biologice
la păsări au devenit mai precoce, primăvara, şi aria de distribuţie geografică a
unor specii de fluturi s-a extins către nord.
Cum interpretăm asemenea fenomene, care sunt cauzele lor şi, mai ales, care sunt
perspectivele, incidenţele lor ecologice, silviculturale?
Este vorba de „schimbarea climei”?
La nivelul actual al cunoştinţelor în materie, considerăm că la baza declanşării
acestor fenomene care exprimă dezechilibrarea, sub anumite aspecte, a mecansmului
(sistemului) circulaţiei generale a atmosferei stau cauze (acţiuni) antropice: procesele
nesăbuite de degradare a mediului înconjurător, a sistemului Pământ-Atmosferă şi, în
primul rând, a compoziţiei aerului atmosferic prin poluarea chimică, defrişări masive de
păduri, degradarea apelor şi a solului etc.
Prin toate aceste acţiuni de modificare, de degradare a chimismului atmosferic, a
concentraţiei dioxidului de carbon, ozonului şi a altor constituenţi chimici cu rol
 193

fundamental în energetica atmosferei în desfăşurarea proceselor termodinamice din

atmosferă (şi din sistemul Pământ-Atmosferă) s-au provocat, s-au decalnşat procesele
perturbatoare cunoscute sub denumirea de intensificarea „efectului de seră”, „goluri în
ozonosferă” sau dimunuări de ansamblu ale concentraţiei ozonului atmosferic, iar prin
acestea şi prin altele, bineînţeles, s-au produs dereglări insemnate în procesele generale
(şi regionale) de încălzire-răcire, de transfer caloric, precum şi în câmpul de presiune care
condiţionează circulaţia aerului, dinamismul general al atmosferei, deplasarea maselor de
aer, formarea fronturilor atmosferice, cu alte cuvinte dereglări care „ambalează” sau
„potolesc” motorul care determină aspectul general al vremii la un moment dat, respectiv
de la o zi la alta a anului, de la un an la altul.
Doar ştim cu toţii că aşa se leagă, se intercondiţionează lucrurile în natură şi că
fenomenele climatice se desfăşoară, cu tot dinamismul lor, între anumite limite, de mii de
ani.
De ce se întâmplă altfel în zilele noastre? Din moment ce defrişarea pădurilor şi
degradarea altor ecosisteme terestre sau oceanice înseamnă diminuarea stocării
(consumului) de CO2 şi creşterea concentraţiei acestuia şi a altor gaze cu „efect de seră”
în atmosferă este uşor de înţeles cum acesta amplifică „efectul de seră” al atmosferei iar
prin acumularea de căldură în atmosfera inferioară se produce creşterea temperaturii,
accentuarea contrastelor termice interregionale, dinamizarea sistemului eolian, a
activităţii ciclonice, a furtunilor, precipitaţiilor torenţiale, în unele regiuni, respectiv a
activităţii anticclonice, în alte regiuni, unde va bântui seceta.
La ora actuală, procesele naturale compensatoare (regulatoare) ale concentraţiei
CO2 atmosferic absorb 50% din emisiile antropice de CO2. Totuşi, această contribuţie este
insuficientă pentru a elimina riscurile schimbărilor climatice globale care, în istorie, au
fost provocate prin modificări minime ale stării şi compoziţiei atmosferei (chimism,
temperatură etc.)
Prognozele emisiilor de CO2 prevăd o creştere corelată cu creşterea economică şi
cea demografică, mai ales în ţările cu un mare consum energetic cum sunt China şi India.
Este deci imperios necesar să se ia în continuare măsuri concrete şi
complementare, mai ales cu titlul de precauţie, privind:
 reducerea emisiilor antropice de CO2;
 sporirea capacităţii de înmagazinare a carbonului de către biosfera terestră,
ţinta strategică fiind sectorul forestier, dezvoltat cu ajutorul unei politici
forestiere şi agricole integrate, capabilă să frâneze despădurirea,
intensificarea reîmpăduririlor, generalizarea gospodăririi durabile a
pădurilor.
Dar în anii ce vin, ce perspective ne oferă viitorul climatic?
După raportul GIEC (Grupul de Experţi Interguvernamentali asupra evoluţiei
climatului) instituit de OMM şî PNUE, publicat în septembrie 2001, se evaluează că:
 194

- în perioada 1990-2100 temperatura medie de la suprafaţa Pământului va creşte cu

1.4 – 5.8°C, încălzirea prevăzută va fi de o amploare evident superioară celei din secolul
XX;
- nivelul mării ar urma să crească cu 90-88cm, în aceeaşi perioadă, ceea ce va avea
repercusiuni social-economice considerabile, constituind o ameninţare asupra insulelor de
joasă altitudine, porturilor, unor teritorii agricole de (câmpie joasă), resurselor de apă
dulce, regiunilor turistice de litoral etc.
- creşterea frecvenţei verilor fierbinţi şi aride (precipitaţiile estivale nu vor scădea,
dar căldurile din anotimpul respectiv vor intensifica evapotranspiraţia, consumul de apă);
- reducerea frecventei iernilor geroase, însoţite de prelungirea anotimpului friguros;
- accentuarea potenţială a condiţiilor meteorologice extreme, cele mai mari riscuri
putând fi provocate, nu de către contrastele anotimpuale, iarnă-vară care, în general, se
vor diminua, ci de către perioade (nu prea lungi) caniculare, alternând cu perioade
friguroase în interiorul semestrului cald al anului, cu perioade de secetă sau cu ploi
torenţiale, provocând mari inundaţii, precum şi vânturi violente (furtuni, uragane).
În perspectiva „schimbărilor climatice” la care ne aşteptăm, cu deficite hidrice
mai ales în sezonul de vegetaţie, cu creşteri ale temperaturii care, chiar dacă nu vor fi
prea mari, vor avea un impact considerabil asupra productivităţii pădurii boreale şi a
circuitului carbonului, vor avea loc migraţii corologice semnificative ale arborilor, o
accelerare a ritmului de extincţie a speciilor din ecosistemele forestiere. Orice schimbare
climatică semnificativă va avea un impact însemnat asupra biodiversităţii şi asupra
zonalităţii fitoclimatice altitudinale şi latitudinale. Molidişurile de altitudine vor fi
înlocuite de pădurile de amestec.
Impactul major, fenologic şi silvicultural, al unor asemenea fenomene
meteorologice ne obligă, în primul rând, la o mai accentuată diferenţiere altitudinală a
măsurilor de gospodărire a pădurilor, la o silvicultură a etajelor fitoclimatice.
- silvicultura de câmpie şi de dealuri joase trebuie să se adapteze mai mult la
realităţile vizănd stresul hidric şi termic;
 195

- silvicultura etajelor fitoclimatice montane şi de dealuri înalte va trebui să facă faţă

unor probleme noi, impuse de deplasarea altitudinală a barierelor termice, de
„îmblânzirea” iernilor montane şi prelungirea sezonului de vegetaţie.
În legătură cu viitoarea distribuţie a speciilor forestiere şi migraţiile corologice,
trebuie avut în vedere că speciile forestiere cele mai agresive din etajele inferioare
(speciile cele mai robuste din punct de vedere genetic şi ecologic) vor câşiga teren.
În climatul de munte, unde precipitaţiile oricum sunt suficiente, creşterea
temperaturii, în sensul ridicării minimelor, ar putea favoriza răspândirea unor noi
dăunători.
În general, o climă mai blândă va fi „o lume” cu mai multe boli şi dăunători.
Aşadar, asemenea procese biologice fundamentale „calibrate” pe condiţiile
climatice ale epocii actuale ar putea fi dereglate de perturbările climatice tot mai
evidente.

9.5. SǍ NE REAMINTIM
Ideile de bază ale acestei unităti de învăţare:
 Definiţia climei şi a altor unităţi taxonomice de natură climatologică: climat,
topoclimat, microclimat fitoclimat (climatul de pădure);
 Factorii genetici ai climei: radiaţia solară, suprafaţa subiacentă activă, circulaţia
generală a amosferei;
 „Schimbările climatice” cărora le suntem martori nu pot fi explicate corect fără a
avea în vedere schimbările care s-au produs şi se mai produc în compoziţia
chimică a atmosferei, în urma activitătilor umane;
 Microclimatul (fitoclimatul) de pădure; geneză şi particularităţi;
 Funcţia climatică a pădurilor;
 Problema variabilităţii climei şi a schimbărilor climatice;
 „Schimbări climatice” sau „schimbarea climei”?
 196

9.6. REZUMAT.
 Definiţia climei: regimul multianual al vremii, caracteristic locului sau
regiunii considerate.
Clima a fost definită, destul de simplu, şi ca o „medie a vremii”.
Mai amplu, clima a fost definită şi ca „ansamblul fluctuant, multianual al vremii”,
în sensul că nu este vorba de o medie a vremii, ci de un regim multianual care poate
include şi oscilaţii extinse pe anumite perioade, dar care să nu depaşească limitele
„caracteristice” regiunii respective în ceea ce priveşte frecvenţa şi intensitatea
„anomaliilor”.
Climatul se utilizează ca termen sinonim „climei” dar el se referă la un spaţiu
clar-delimitat, de exemplu climatul Câmpiei Române, spre deosebire de termenul de
„climă” care are sens global, planetar (Clima Terrei), sau se referă la o zonă geografică
foarte mare, de exemplu clima zonei temperate).
Topoclimatul (climatul local), definit şi etimologic („topos = loc, areal, în limba
greacă) este definit în sensul de climatul locului, climatul unei topoambianţe, al unui
spaţiu climatic în care modificările strict locale ale climatului general sunt induse de
influenţele distincte ale reliefului.
Microclimatul este definit prin condiţiile climatice specifice stratului de aer cu
grosmea de 1.5-2 m (stratul „micro”), induse de influenţa directă a particularităţilor
suprafeţei subiacente.
Fitoclimatul de pădure sau al covorului vegetal inferior reprezintă microclimatul
creat de ecosistemul respectiv în spaţiul pe care îl ocupă.
 Factorii genetici ai climei: radiaţia solară directă, suprafaţa subiacentă
activă, circulaţia generală a atmosferei.
Acţiunea comună a acestor trei factori climatogeni imprimă fenomenului natural
complex numit climă un caracter evident dinamic. Cercetările recente au demonstrat că
sistemul climatic, în general, este un sistem a cărui evoluţie este controlată de legităţi ale
fizicii dar şi ale chimiei.
O explicare şi o interpretare cât mai corectă a fenomenelor deosebite care au loc
în sistemul climatic nu pot fi concepute fără a avea în vedere schimbările care se produc
în prezent în compoziţia chimică a atmosferei.
Aşadar, conceptele climatologice trebuie „construite” în cadrul fizicii şi al
chimiei, analiza fiind apoi completată cu ajutorul metodelor statistice aplicate fie asupra
şirurilor de date din observaţii, fie rezultate din simulările cu modele climatice.
Modelarea matematică urmăreşte nu numai să completeze înţelegerea proceselor care
produc modificări climatice, ci şi să ofere posibilităţi de anticipare a acestor modificări.
 197

 Din grupa factorilor climatogeni reprezentănd „suprafaţa subiacentă

activă" relieful îndeplineşte roluri şi funcţii concretizate prin diferenţierea pe spaţii
restrânse a condiţiilor de dezvoltare a proceselor şi fenomenelor atmosferice.
Dacă ne referim numai la relieful înalt, trebuie să avem în vedere cel puţin cele
trei funcţii ale sale: de baraj şi compartimentare climatică (sectorizare), de etajare
climatică (altitudinală) şi funcţia de diversificare topoclimatică şi microclimatică. Prin
exercitarea acestor funcţii climatogen-modificatoare, relieful reprezintă realmente,
matriţa topoclimatelor, canevasul în care se înscrie diversitatea topoclimatelor şi
microclimatelor.
 Microclimatul de pădure
Odată cu încheierea stării de masiv, pădurea crează, în spaţiul pe care îl ocupă, un
microclimat specific, un fitoclimat de pădure, diferit de climatul general, dar influenţat de
acesta prin mişcările aerului (vântul);
Rolul principal în geneza microclimatului pădurii şi în realizarea particularităţilor
acestuia îl îndeplineşte coronamentul pădurii, care, prin intermediul frunzişului de
contact cu razele soarelui şi al celorlalte organe aeriene ale arborilor îndeplineşte rolul de
suprafaţă subiacentă activă.
La acest nivel sunt receptate, absorbite, reflectate, transformate şi redistribuite
radiaţiile solare şi radiaţia atmosferică şi tot aici se desfăşoară, în cursul nopţilor senine
răcirea radiativă cea mai intensă. În consecinţă, aici, în treimea superioară a
coronamentului se înregistrează, atât maximele diurne, cât şi minimele nocturne ale
temperaturii aerului. De aici, atât spre suprafaţa solului, cât şi spre atmosfera liberă,
temperatura scade, ziua, şi creşte în timpul nopţii. În acest fel, în profilul vertical al unei
păduri incheiate, monoetajate, se înregistrează o amplitudine termică diurnă maximă în
treimea superioară a coronamentului şi una minimă la suprafaţa solului.
În condiţiile pădurilor rărite, în care o parte din radiaţia solară directă ajunge la
sol, iar o parte este absorbită în coronament, în desfăşurarea proceselor de încălzire-răcire
participă, atât coroanele arborilor, cât şi suprafaţa solului. Drept consecinţă, în asemenea
păduri rărite profilul termic vertical prezintă două maxime şi două minime: un maxim
principal de temperatură, în coroanele arborilor şi unul secundar la suprafaţa solului,
precum şi un minim termic principal la sol (dacă pădurea este foarte mult rărită) şi unul
secundar în coroanele arborilor.
În cazul pădurilor multietajate care au în structura verticală mai multe straturi
vegetale: stratul sau etajul arborilor alcătuit din speciile principale, stratul arborilor din
speciile secundare, stratul arbuştilor, eventual cel al subarbuştilor şi, în fine covorul
ierbaceu.
În asemenea situaţii rolul de suprafaţă subiacentă activă este îndeplinit de către
stratul (etajul) cel mai dens. La acel nivel se produce încălzirea cea mai intensă, dar şi
răcirea cea mai puternică, noaptea. În consecinţă la nivelurile respective se realizează
extremele termice cele mai pronunţate (maxima cea mai ridicată şi minima cea mai
 198

coborâtă) precum şi amplitudinile cele mai mari. Dacă sunt mai multe etaje cu densităţi
(consistenţe) aproximativ egale, atunci fiecare din acestea poate prelua, parţial, rolul de
suprafaţă subiacentă activă. Ca urmare, profilele termice verticale vor avea un aspect
sinuos, cu mai multe maxime şi mai multe minime de temperatură.
Alte particularităti ale microclimatului de pădure comparativ cu terenul
descoperit, la nivelul standard de 2m faţă de sol: o iluminare mai redusă, un regim termic
mai moderat, o diminuare a cantităţilor de precipitaţii ajunse la sol, datorită retenţiei în
coronament, o reducere a vitezei vântului, o umiditate mai mare a aerului şi un regim
aparte al îngheţului în sol.
Deoarece toate elementele meteorologice prezintă variaţii importante pe verticală,
condiţionate de caracteristicile structurale ale pădurii, de anotimp şi de către alţi factori
locali, în spaţiul pe care îl ocupă pădurea se relizează o adevărată stratificare
microclimatică:
- microclimatul solului;
- stratul microclimatic al spaţiului trunchiurilor arborilor;
- stratul microclimatic al coronamentului pădurii (caracterizat, la rândul său
prin diferenţiere verticală evidentă).
În prezent dispunem de suficiente argumente care pot demonstra acţiunea
modificatoare intensă a pădurilor asupra climatului general şi în realizarea
microclimatului său specific.
Totoadată putem conchide că importanţa pădurilor în climatologia globală
este fundamentală. Să ne imaginăm:
- care ar fi valoarea albedoului sistemului Pământ – Atmosferă în lipsa
tuturor pădurilor Terrei;
- cu cât s-ar diminua umiditatea globală a atmosferei în lipsa apei degajate
în atmosferă de pădurile globului prin procesul complex al evapotranspiraţiei;
- cum s-ar realiza ciclul natural al oxigenului, dioxidului de carbon şi
circuitul natural al apei şi al altor constituenţi ai atmosferei;
- cât de perturbat şi de periculos ar deveni debitul cursurilor de apă şi cât de
catastrofale ar fi ploile torenţiale, marile viituri şi inundaţii în absenţa funcţiilor
hidrologice regulatoare ale pădurilor.
 Problema variabilităţii climei şi a schimbărilor climatice a devenit
punctul central al preocupărilor comunităţii ştiinţifice şi al interesului întregii comunităţi
internaţionale.
Astăzi, atmosfera Terrei suferă schimbări fără precedent în istoria omenirii. Deşi
în trecutul geologic al Planetei s-au produs variaţii cu mult mai mari decât acestea, viteza
cu care au loc „schimbările climatice” astăzi este îngrijorătoare.
Creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră din atmosferă (CO 2, CH4, N2O,
CFC, O3, vaporii de apă), diminuarea stratului de ozon ca urmare a acţiunilor nesăbuite
 199

de poluare, celelalte modificări în compoziţia chimică a atmosferei îi reduc capacitatea

naturală de autopurificare a acesteia.
Temperatura globală, radiţia ultravioletă de la suprafaţa Planetei şi nivelul
poluării aerului sunt în creştere.
Cercetările instituţiilor internaţionale au evidenţiat faptul că sănătatea umană,
ecosistemele Terrei, diferitele domenii social-economice sunt sensibile la schimbările
climatice.
 Viitorul climatic nu ne pote îndemna la optimism, dar privind raţional
fenomenele meteorologice care devin tot mai violente şi cu o frecvenţă crescândă, se
cuvine să încercăm un răspuns la următoarea întrebare: ceea ce se petrece în jurul nostru
înseamnă „schimbări climatice” sau „schimbarea climei”?
În formularea acestui răspuns, cercetătorii în domeniu ne recomandă să pornim de
la caracterul dinamic al climei, ca fenomen natural complex, ca de altfel, al întregului
sistem climatic (atmosferă, litosferă, hidrosferă, criosferă, biosferă.
o ca fenomen dinamic şi ireversibil clima Terrei s-a schimbat, ea
a cunoscut în trecutul îndepărtat al Pământului, în erele geologice, schimbări mari, în
acele epoci având loc glaciaţiile.
o ca să asistăm la o schimbare a climei, de natura celor din
epocile glaciare trebuie să se producă schimbări semnificative în „acţiunea” celor trei
factori care generează clima sau cel puţin a unuia dintre ei, iar efectul unor asemenea
modificări ar trebui să se constate în regimul elementelor climatice. Adică, în evoluţia
acestor elemente – temperatura aerului, precipitaţiile atmosferice, presiunea aerului,
regimul vântului ( circulaţia generală a atmosferei), ar trebui să se producă variaţii în
sens unic, respectiv al unor creşteri sau scăderi cantitative, sistematice, pe perioade
îndelungate (secole, milenii, ere), la rândul lor să conducă la schimbări radicale în
aspectul vremii, în structura ecosistemelor, zonalitatea vegetaţiei şi faunei pe glob etc.
o din cercetările de până acum cunoaştem că există o tendinţă de
încălzire la scară globală şi că s-au petrecut unele fenomene meteorologice deosebite, cu
unele efecte locale catastrofale (inundaţii, secetă, deşertificări, viscole etc), unele semne
de modificare în corologia unor specii de plante şi animale etc.;
o sunt numeroase alte aspecte care confirmă variabilitatea
climatică actuală în raport cu o perioadă standard de ani (de exemplu perioada de 30 de
ani: 1961-1990);
o se constată şi o „variabilitate climatică de frecvenţă joasă”
care se referă, în general, la anomalii ale vremii a căror durată variază de la numai 7-10
zile până la variabilitatea interanuală la o scară temporală de câţiva ani;
o sunt şi situaţii numite „fluctuaţii climatice”, atunci când
tendinţele sunt frecvent inversate, adică elementele climatice pot avea abateri pozitive sau
negative faţă de medie, dar pe perioade îndelungate de timp;
 200

Aceste abateri de durată mai lungă sau mai scurtă raportate la durata standard de
30 de ani, sau la perioade mai lungi, pot fi considerate drept „anomalii”, dovezi ale
caracterului dinamic al climei, al variabilităţii climatice.
Apreciem că asemenea stări ale atmosferei pot fi încadrate în categoria
fenomenelor meteorologice (climatice) numite „schimbări climatice”, adică schimbări
de natură climatică sau modificări importante în mersul obişnuit al vremii.
„Schimbarea climei” înseamnă altceva, înseamnă că s-a stabilit un nou echilibru
al sistemului climatic şi o frecvenţă diferită pentru toate elementele climatice, cu efecte
evidente, radicale în existenţa ecosistemelor de pe Terra.
Schimbarea climei în adevăratul sens climatologic al termenilor poate fi
dovedită numai de evenimente cu durata miilor de ani.
Perturbările produse sistemului climatic din cauze cunoscute, aparţinând
activităţilor umane şi vizând mai ales compoziţia chimică a atmosferei şi degradarea
gravă a mediului terestru, dezechilibrele apărute în evoluţia fenomenelor meteorologice şi
în starea celorlalte componente ale sistemului climatic, pot fi apreciate doar ca
„schimbări climatice”, ca semnale ale fazei incipiente a unor procese evolutive atipice,
care să „scurteze” durata perioadei naturale, milenare a climei actuale şi care ar putea să
conducă la o adevărată schimbare forţată a climei pe Terra.

9.7. ÎNTREBĂRI – TEST PENTRU EVALUARE

1. Explicaţi termenii: climă, climat, topoclimat, fitoclimat.
2. Care sunt funcţiile climatogen-modificatoare ale reliefului?
3. Ce ştiţi despre geneza microclimatului de pădure în condiţiile unei
păduri încheiate, monoetajate şi ale unei păduri multietajate?
4. Explicaţi funcţia macroclimatică a pădurilor.
5. Explicaţi utilitatea clasificărilor climatice.
6. Ce ştiţi, în principiu, despre clasificarea climatică elaborată de
Köppen?
7. Ce fenomene meteorologice deosebite se produc în această
perioadă pe glob şi cum le interpretaţi?
8. Menţionaţi câteva cauze despre care se afirmă că stau la baza
„schimbărilor climatice” actuale.
9. Fenomenele meteorologice care se petrec în prezent pot fi numite
„schimbări climatice” sau „schimbarea climei”?
201