BILET NR.

3
1.PROCESELE METAMORFICE
Procesele metamorfice
Prin metamorfism (procese metamorfice) se înţelege totalitatea schimbărilor pe care le
suferă rocile sub acţiunilor proceselor endogene ale scoarţei terestre, schimbări care menţin starea
solidă a rocii, fără o topire sau dizolvare vizibilă a acesteia. Sunt supuse metamorfismului toate
cele trei mari categorii de roci – eruptive, sedimentare şi metamorfice.
Termenul de metamorfism a fost introdus de savantul englez C. Lyell în 1833, pentru
denumirea proceselor de transformare a sedimentelor în şisturi cristaline sub acţiunea căldurii
interne a Pământului.
Cauzele metamorfismului rezidă din acţiunea pe care o exercită căldura (temperatura),
presiunea litostatică, presiunea orientată şi unii agenţi chimici. Sub acţiunea acestor factori,
rocile suferă importante transformări mineralogice de structură şi textură. Mineralele nu mai sunt
stabile decât în anumite condiţii de temperatură, astfel că apar modificări în recristalizarea
parţială şi totală a rocilor, cu formarea de minerale noi şi cu schimbarea texturii şi structurii
rocilor preexistente.
•Cldura.Creşterea temperaturii în scoarţa Pământului este cauzată de:
- ridicarea maselor magmatice care au temperaturi de 1200-1300 0C;
- scufundarea la adâncime a depozitelor sedimentare în urma depunerii unor noi depozite
deasupra lor;
- creşterea fluxului de căldură la marginile distructive ale plăcilor litosferice.
Metamorfismul are loc la temperaturi cuprinse între 200 0C şi 7000C, numai pentru unele
roci metamorfice de contact putând atinge valori de 1000 0C. Creşterea temperaturii măreşte viteza
reacţiilor chimice, astfel încât la o creştere cu 10 0C a temperaturii viteza reacţiilor chimice se
măreşte de 1000 de ori. Creşterea temperaturii are o influenţă mult mai mare asupra compoziţiei
minerale decât variaţiile de presiune, astfel încât o argilă se metamorfozează mult mai profund
prin creşterea temperaturii cu câteva sute de grade decât prin creşterea presiunii cu câteva mii de
atmosfere.
•Presiunea litostatic,numit uniformă sau archimediană, se manifestă prin apăsarea pe
care o exercită o coloană de strate asupra părţilor din ce în ce mai profunde ale litosferei. Ea este
uniformă şi continuă, având valori constante pentru aceleaşi categorii de roci care au aceeaşi
grosime. Într-o coloană de roci aflate în echilibru gravitaţional, presiunea litostatică (Pl) la o
anumită adâncime (h), se calculează cu relaţia:
Pl = ρ·g·h,unde:
ρ - densitatea medie a coloanei de roci până la adâncimea h, iar g este acceleraţia gravitaţională.
Cunoscând că densitatea medie a rocilor în scoarţa terestră este de aproximativ 2,7 g/cm 3, se
obţine relaţia:
Pl (bari) = 2,7·102 h,
unde adâncimea este dată în km.
•Presiunea orientat (stresul) este determinată de împingerea diferitelor blocuri ale
scoarţei pământului în timpul mişcărilor tectonice. Ea acţionează pe anumite direcţii. Stresul
determină deformări rupturale (diaclaze, falii, decroşări) sau plastice (cute), fiind considerat
drept o presiune internă provocată în roci de acţiunea unor forţe tectonice externe. Stresul se
manifestă cu intensitate mare în regiunile muntoase tinere şi foarte slab în regiunile cu formaţiuni
mult mai vechi, cum sunt cele de platformă.
 •Agen♍ii mineralizatori constau din vapori de apă şi diferite gaze (HF, H 2S, CO2, HCl,
F2, B, Cl2) care, degajându-se din rezervoarele magmatice, pătrund în porii şi fisurile rocilor,
contribuind împreună cu ceilalţi factori la metamorfozarea acestora.
Factorii metamorfici amintiţi mai sus acţionează concomitent asupra rocilor, fiind
dominant unul sau altul în raport de locul unde se produce metamorfismul.
Între presiune şi temperatură trebuie să existe întotdeauna o astfel de relaţie încât să nu se
producă o topire completă a rocilor supuse metamorfismului, ci numai o înmuiere a lor. Datorită
presiunii exercitate asupra lor, mineralele înmuiate suferă transformări care se fac cu translaţii de
particule materiale, având loc o rearanjare în structuri noi, care duce la schimbarea compoziţiei
mineralogice şi uneori a compoziţiei chimice, a structurii şi texturii rocilor preexistente.
Rocile metamorfice sunt foarte diverse, pe de o parte datorită variabilităţii mari a
materialului supus metamorfismului, iar pe de altă parte datorită acţiunii agenţilor metamorfici ce
se pot combina în diferite moduri.
Clasificarea tipurilor de metamorfism. În raport cu procesul geologic care îl determină,
metamorfismul se împarte în trei grupe:
⌖metamorfism de contact, legat de activitatea unui bazin magnetic;
⌖metamorfism dinamic (de dislocaţie), legat de o fază orogenică;
⌖metamorfism regional, legat atât de activitatea orogenică cât şi de cea a bazinelor
magmatice.
a) Metamorfismul de contact constă în transformarea rocilor sub influenţa unui rezervor
magmatic intrus în scoarţă, deosebindu-se metamorfismul de contact termic (piromagmatic) şi
metamorfismul decontact alochimic (metasomatic).
a1) Metamorfismul de contacttermic (piromagmatic) are loc în jurul rezervorului
magmatic, zonă numită aureola de contact. Grosimea acesteia variază de la câţiva metri la câteva
sute sau chiar mii de metri. Magmele acide, bogate în gaze, dau aureole de contact mult mai mari
decât magmele bazice, mai sărace în gaze. În aureola de contact, sub influenţa căldurii mari
degajate de topitura magmatică, rocile nu-şi schimbă compoziţia mineralogică şi chimică ci au loc
regrupări de elemente chimice şi schimbări în structura fizică a rocilor.
În zona periferică a aureolelor de contact, ca minerale noi se formează cloritul şi muscovitul, în
zona intermediară biotit şi andaluzit, iar în zona internă, la contactul cu magma, se formează
biotit, andaluzit, cordierit şi silimanit.
Rocile formate la contactul cu magma incandescentă poartă denumirea de corneene de contact
termic.
a2) Metamorfismul de contact alochimic (metasomatic) se deosebeşte de cel izochimic
(piromagnetic) prin faptul că, concomitent cu temperatura ridicată, magma aduce şi substanţe
chimice deosebite de rocile în care este găzduită. După felul substanţelor chimice, metamorfismul
metasomatic poate fi pneumatolitic şi hidrotermal.
Metamorfismul pneumatolitic se caracterizează prin acţiunea gazelor magmatice bogate în vapori
de apă, clor, bor şi combinaţiile elementelor alcaline, care aflându-se sub presiuni mari, sunt
capabile să transforme rocile cu care vin în contact.
Metamorfismul hidrotermal se datorează acţiunilor soluţiilor magmatice lichide, rezultate
prin condensarea produşilor volatili, care produc modificări importante în masa rocilor cu care
vin în contact, cum sunt: carbonatarea, caolinizarea, piritizarea, silicifierea, limonitizarea,
feldspatizarea etc. Din aceste soluţii, diferite minerale se depun în porii, fisurile şi crăpăturile
rocilor, dând naştere filoanelor hidrotermale de minereuri.
Prin metamorfismul de contact, au loc următoarele transformări:
- argilele în corneene cu andaluzit, silimanit, corderit;
- marnele în corneene cu diopsid, grosular;
- calcarele în marmure.
La contactul cu rocile calcaroase, surplusul de siliciu din magmă intră în reacţie cu calciul
formând silicaţi de calciu, cum sunt: grosularul, vezuvianul etc. Aceste procese silico-calcice duc
la formarea rocilor numite skarne, care sunt asociate de obicei cu diferite metale - plumb, zinc,
cupru, fier etc.
b) Metamorfismul dinamic (cataclistic sau de dislocare) are caracter local, fiind întâlnit
în vecinătatea faliilor şi şariajelor, de-a lungul liniilor de ruptură, producându-se în condiţii de
stres accentuat, temperatură scăzută şi presiune litostatică mică. Procesele pe care le suferă sunt
de zdrobire mecanică şi de măcinare (cataclază), depinzând de gradul de rigiditate, respectiv de
plasticitate a rocilor.
Rocile rigide, cum sunt calcarele, gresiile şi granitul, se sfărâmă mai uşor, dând naştere la
brecii de zdrobire.
Rocile plastice, cum sunt argilele, suferă transformări plastice, dând naştere la şisturi argiloase şi
ardezii cu o şistuozitate vizibilă. Rocile moi, de tipul argilelor, sub influenţa temperaturii
rezultată din frecare, se topesc, iar apoi se solidifică, rezultând rocile numite milonite.
Metamorfismul dinamic, ca şi cel de contact, este limitat şi are un caracter local.
c) Metamorfismul regional este tipul de metamorfism cel mai răspândit, fiind dezvoltat
pe suprafeţe întinse, legate genetic de mari centuri orogenice, de geosinclinale, de zonele de
înrădăcinare a munţilor şi de scuturile rigide precambriene, şi este condiţionat de creşterea
temperaturii şi presiunii.
Temperatura creşte datorită scufundării rocilor şi acţiunii magmatismului regional, iar
presiunea datorită greutăţii pachetelor de roci aflate deasupra locului de metamorfism şi
mişcărilor care se produc în scoarţa Pământului. Prin scufundare în geosinclinale sau prin cutare,
rocile magmatice sau sedimentare ajung în zona cu temperaturi şi presiuni mai ridicate, unde
cristalizează, transformându-se în roci metamorfice, numite şisturi cristaline sau roci
cristalofiliene.
Sub acţiunea temperaturii are loc o înmuiere a rocilor, iar sub acţiunea presiunii ridicate
particulele materiale din roci suferă mişcări de translaţie perpendiculare pe direcţia de acţiune a
forţei. Procesele de recristalizare se petrec, deci, în stare solidă, prin difuziune cristalină, iar
fluidele care circulă în scoarţă (H 2O, CO2) joacă rol de catalizatori. Pe seama vechilor minerale
iau naştere minerale noi, a căror dezvoltare are loc în acelaşi timp, astfel că toate mineralele sunt
prinse unele în altele şi nu se observă o ordine de cristalizare ca la rocile magmatice. Fenomenul
acesta se numeşte cristaloblastoză, iar structurile noi care apar se numesc cristaloblastice.
Transformările suferite de rocile preexistente, în cazul metamorfismului regional, sunt
determinate de intensitatea factorilor metamorfici. Intensitatea metamorfismului creşte în raport
direct proporţional cu adâncimea, astfel că Grubenmann şi Bucke au stabilit, încă din 1904, trei
zone de metamorfism: epizona, mezozona şi catazona.
ł Epizona (zona superioară), care ajunge până la adâncimea de 6 km, se caracterizează
prin temperatură relativ scăzută (200 0C), presiune litostatică scăzută, presiune orientată puternică
şi umiditate relativ mare. Sub acţiunea stresului, au loc deformări mecanice, evidenţiate prin
forma turtită şi solzoasă a mineralelor. Alături de stres, un rol foarte important îl are umiditatea,
sub influenţa căreia rezultă minerale hidratate cum sunt sericitul, cloritul, talcul, serpentinul,
epidotul etc.
ł Mezozona (zona mijlocie), cuprinsă între 6 şi 12 km, se caracterizează prin temperaturi
de 200-4000C, presiune litostatică mai puternică, presiune orientată mai mică şi umiditate aproape
inexistentă. Mineralele se formează cu micşorare de volum, predominând cele nehidratate, cu
cristalizări mai accentuate, cum sunt mica albă, mica neagră, cuarţul, feldspaţii, amfibolii,
piroxenii, granaţii, distenul, silimanitul, calcitul, magnetitul etc.
ł Catazona (zona de profunzime), cuprinsă între 12 şi 30 km, se caracterizează prin
temperaturi foarte ridicate (400-700 0C), presiune litostatică foarte mare, stresul şi umiditatea
aproape inexistente.
Predominând reacţiile endotermice, se formează minerale nehidratate, cum sunt:
feldspaţii ortoclazi şi plagioclazi, micele, piroxenii, amfibolii, andaluzitul, cordieritul, ilmenitul,
cuarţul, calcitul etc.
 În aceste condiţii de temperatură şi presiune, structura primară se şterge cu totul. Când
rocile trec de la un metamorfism mai puţin pronunţat la unul mai pronunţat, metamorfismul se
numeşte progresiv, dacă însă rocile pronunţat metamorfozate (din catazonă sau mezozonă) ajung
într-un mediu cu presiune şi temp eratură joasă (epizona), metamorfismul este regresiv.

Exemple
În epizonă se formează filitele, reprezentate prin şisturi cloritoase, sericitoase, talcoase,
serpentinoase, grafitoase, cuarţitice. Ele se caracterizează prin şistuozitate pronunţată şi conţin
minerale cu formă lamelară turtită sau solzoasă, adesea sfărâmate care se aşează în planuri
paralele cu şistuozitatea.
Rocile caracteristice din mezozonă sunt: micaşisturile, amfibolitele, cuarţitele,
marmurele,începând să se formeze chiar ortognaise şi paragnaise.
Principalele roci care se formează în catazonă sunt orto- şi paragnaisele, micaşisturile, cuarţitele,
calcarele cristaline şi uneori eclogitele provenite din metamorfozarea diabazelor. Aceste roci au
o structură cristaloblastică şi textură masivă.
2.ACȚIUNEA GEOLOGICĂ A GRAVITAȚIEI ȘI
A VÂNTULUI
Acţiunea geologică a gravitaţiei
Gravitaţia terestră acţionează asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei, atât direct (pe
versanţi înclinaţi sau în golurile subterane) cât şi indirect (prin acţiunea pe care o exercită asupra
celorlalţi agenţi externi – aer, apă şi gheaţă).
Stabilitatea terenurilor depinde de coeziunea rocilor, reflectată în rezistenţa lor la
acţiunea gravitaţiei. Unele roci, ca nisipurile şi pietrişurile, au o stabilitate redusă, mai ales dacă
sunt impregnate cu apă. De aceea, ele se deplasează uşor pe pantă sub acţiunea gravitaţiei.
Argilele au o stabilitate ridicată în stare uscată, dar prin impregnare cu apă devin plastice.
Rocile magmatice au stabilitate ridicată, fapt ce face ca ele să formeze adeseori pereţi
verticali, chiar surplombaţi (cu unghi mai mare de 90 0). Stabilitatea lor depinde de gradul de
fisurare.
Rocile metamorfice au o stabilitate mai mare decât cele sedimentare. Stabilitatea lor
depinde de fisuraţie şi şistuozitate.
Rocile sedimentare au o stabilitate diferită în raport cu gradul lor de coeziune şi
omogenitate, precum şi în funcţie de înclinarea stratelor şi a pantei.
Pe versanţi au loc procese de pantă, sub acţiunea predominantă a gravitaţiei şi sub
acţiunea gravitaţiei în prezenţa apei.
Procesele de pantă sub acţiunea predominantă a gravitaţiei sunt: rostogolirile, surpările şi
prăbuşirile, respectiv creepingul.
1.Rostogolirile sunt deplasări ale materialelor rezultate în urma dezagregării rocilor din
versanţi stâncoşi. Rezultatul procesului de rostogolire îl constituie conurile de grohotiş,care
reprezintă acumulări de blocuri colţuroase la poalele povârnişurilor montane. Prin juxtapunerea
conurilor de grohotiş rezultă trene de grohotiş.
Alte forme care iau naştere în urma deplasării materialului rezultat din dezagregarea rocilor sunt
râurile de pietre (fâşii din acumulări de pietre dispuse pe linia de cea mai mare pantă) şi torenţii
de pietre (care iau naştere prin reactivarea conurilor de grohotiş de către apele torenţiale).
2.Surpările şi prăbuşirile se produc datorită distrugerii suportului unei mase de roci,
care poate fi cauzată de exploatări miniere, eroziunea laterală, dizolvarea masei de roci subiacente
(cazul zonelor carstice) etc.
Dintre factorii ce declanşează prăbuşirile, un rol important îl au cutremurele de pământ, erupţiile
vulcanice şi exploziile artificiale.
 3. Creep (sau creeping)reprezintă procesul de deplasare lentă, particulă cu particulă, a
depozitelor de cuvertură de pe terenurile în pantă. El este provocat de oscilaţiile termice,
hidratarea particulelor, infiltrarea apei, dizolvarea, creşterea rădăcinilor plantelor, acţiunea
animalelor. Creepingul poate fi stăvilit prin prezenţa vegetaţiei.
▼ Sub acţiunea gravitaţiei şi a apei de infiltraţie au loc următoarele procese:
solifluxiunea, sufoziunea, tasarea şi alunecările de teren.
①Solifluxiunea. În regiunile cu climat rece, cu temperaturi medii anuale sub 0 0C, terenul
îngheaţă până la adâncimi de zeci şi chiar sute de metri. Vara, pătura superficială se dezgheaţă, se
îmbibă cu apă care nu se poate infiltra mai jos şi sub acţiunea gravitaţiei se scurge pe versant,
procesul purtând denumirea de solifluxiune.În drumul său, materialul dezgheţat poate antrena
blocuri de rocă de diferite dimensiuni, formând torenţi de pietriş şi grohotiş.
‚Sufoziunea. Denumirea provine din limba latină (suffodio = a săpa dedesubt). Procesul
se manifestă în rocile friabile sub acţiunea curgerii apelor freatice. Apele freatice dizolvă sărurile
din masa rocii (de exemplu carbonatul de calciu - CaCO 3 - din loess) îşi creează căi de scurgere şi
acţionează ca un torent subteran. Deasupra torentului se formează hornuri de sufoziune, care la
suprafaţa terenurilor dau naştere la pâlnii de sufoziune – mici depresiuni circulare cu diametrul de
3-6 m (fig. 26). Prin unirea mai multor pâlnii, sufozionale se formează văi sufozionale (fig. 27).
La noi în ţară, cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română şi Dobrogea,
datorită prezenţei loessului, care este o rocă friabilă şi bogată în carbonaţi.
③Tasrile reprezintă mişcări lente de coborâre pe verticală datorită comprimării rocilor.
Condiţia principală pentru dezvoltarea acestui proces o constituie prezenţa rocilor friabile,
poroase (loess, nisip etc.).
În urma tasării rezultă crovul, care sete o mică depresiune cu contur circular sau eliptic, cu
diametrul de la câţiva zeci de metri până la 2-3 km şi cu adâncimi de 2-6 m. Când crovurile se
îngemănează dau naştere la depresiuni cu diametrul mult mai mare, numite găvane sau padine.
Crovurile prezintă un microclimat propriu, mai umed, datorită stagnării apei şi a
acumulării zăpezii spulberate de vânt, precum şi o evapotranspiraţie mai redusă ca urmare a
adăpostirii faţă de vânt. La noi în ţară, cele mai tipice forme de tasare apar în Câmpia Română,
Banat şi Dobrogea, pe depozite de loess.
„Alunecrile de teren sunt deplasări naturale, repezi, ale unor mase de roci, prin
desprinderea lor de substrat sub acţiunea gravitaţiei şi a apelor de infiltraţie. La o alunecare de
teren se deosebesc: râpa de desprindere, suprafaţa de alunecare şi masa alunecată (corpul
alunecării) (fig. 28).
•R↓pa de desprindere reprezintă zona unde a avut loc desprinderea masei de teren, având
aspectul unei cornişe cu înclinare mare.
•Corpul alunecrii este masa de teren desprinsă, care se acumulează de obicei la baza versantului,
având un aspect haotic.
•Suprafa♍a de alunecare este alcătuită în general dintr-un substrat impermeabil (argilă, marnă).

Exemple
La noi în ţară, cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia Română şi Dobrogea,
datorită prezenţei loessului, care este o rocă friabilă şi bogată în carbonaţi.
Forme de tasare(crovuri, găvane) apar în Câmpia Română, Banat şi Dobrogea, pe depozite de
loess.
Alunecările de teren sunt favorizate de precipitaţiile abundente, dezgheţuri rapide de
primăvară, defrişări, cutremure etc. La noi în ţară, frecvenţa cea mai mare a alunecărilor de teren
se înregistrează în zona subcarpatică, în Podişul Moldovei şi în Depresiunea Transilvaniei.

Acţiunea geologică a vântului

 După cum se ştie, aerul atmosferic în mişcare se numeşte vânt. Mişcarea aerului este
determinată de încălzirea neuniformă a suprafeţei Pământului şi de repartiţia neuniformă a
umidităţii relative a aerului.
Variaţia densităţii aerului atmosferic se manifestă sub formă de variaţii de presiune
atmosferică. Cu cât gradientul barometric este mai mare, cu atât este mai mare forţa care pune în
mişcare aerul atmosferic.
Puterea vântului este presiunea pe care o exercită asupra obstacolelor, perpendicular pe
direcţia lui (se exprimă în kg/m2). Ea este direct proporţională cu pătratul vitezei vântului:
P = 0,125·v2 ,unde
p - presiunea vântului în kg/m2;
v - viteza vântului în m/s;
0,125 - constantă obţinută experimental.
Ca agent geologic, vântul acţionează direct şi indirect. Acţiunea indirectă se manifestă în
procesul de evaporaţie a apei, de transport a vaporilor şi de formare a precipitaţiilor. În acelaşi fel,
el influenţează indirect procesul de alterare şi acţiunea geologică a apelor continentale. Tot
indirect acţionează prin intermediul apelor marine, prin formarea valurilor şi a curenţilor marini.
Acţiunea geologică directă a vântului asupra rocilor de la suprafaţa scoarţei terestre se
manifestă prin: eroziune eoliană, transport şi sedimentare a materialelor rezultate în urma
eroziunii.
◆Eroziunea eolian cuprinde două procese: deflaţia şi coraziunea.
•Defla♍ia este procesul de antrenare şi îndepărtare sub acţiunea vântului a unor particule
mobile de la suprafaţa scoarţei terestre. Intensitatea deflaţiei depinde de intensitatea vântului, de
prezenţa materialelor mobile sau dezagregate şi de umiditatea climatului. Deflaţia se manifestă cu
deosebire în regiunile calde şi uscate, prin antrenarea nisipului şi a prafului.
•Coroziunea este fenomenul de roadere produs de acţiunea vântului încărcat cu particule de
praf sau nisip. Aceste particule, care lovesc continuu suprafaţa ce se opune vântului, ajung să
roadă suprafaţa rocii, iar ca rezultat al acţiunii de roadere apar microforme foarte variate de relief,
denumite mărturii (cum sunt Babele din M-ţii Bucegi) sau unele sfere eoliene (aşa cum apar în
gresiile miocene de pe Dealul Feleacului - Cluj), stâlpi eolieni, ace şi ziduri eoliene (acul
Cleopatrei din M-ţii Făgăraş), saltele eoliene, nişe, buzunare şi faguri eolieni etc.
◆ Transportul eolian.În raport cu tăria sa, vântul poate transporta pietriş (prin rostogolire),
nisip şi praf. Nisipul este transportat atât prin rostogolire cât şi în suspensie aeriană. În timpul
transportului, elementele componente ale nisipului sunt sortate, în sensul că cele mai fine sunt
transportate la distanţă mai mare. Concomitent cu sortarea, are loc şi o fărâmiţare şi şlefuire a
suprafeţei particulelor.
Praful este transportat numai în suspensie, atât în mişcare orizontală cât şi pe verticală, astfel
încât el poate fi deplasat la distanţe foarte mari, de mii de kilometri (3-4000 km). Astfel, în
Europa ajunge praf din Sahara, în Japonia din Deşertul Gobi, iar în Noua Zeelandă din Deşertul
Australiei.
◆ Sedimentarea eoliană duce la formarea unor depozite eoliene sub forma de dune fixe sau
mobile, care prezintă o stratificare oblică sau încrucişată a nisipurilor. La dunele fixe înclinarea
este mai mică în sensul opus vântului şi mai mare (20-30 0) în sensul vântului. La cele mobile
apare stratificarea înclinată numai în sensul vântului.
Spre deosebire de nisip, care se depune în regiunile cu relief de câmpie sau podiş,
sedimentarea prafului are loc în regiunea cu relief variat inclusiv în regiunile cu relief accidentat
(munţi, dealuri). Depunerile de praf sunt cunoscute sub numele de loess. În Europa depunerile de
loess ating o grosime de 30-40 m, iar în China de la 50 până la 600 m.
 Praful depus în pleistocen în Europa şi America de Nord, sub formă de loess, îşi are originea
în depozitele glaciare şi fluviatile rămase în urma retragerii calotelor de gheaţă.

Exemple
Praful este transportat numai în suspensie, atât în mişcare orizontală cât şi pe verticală, astfel
încât el poate fi deplasat la distanţe foarte mari, de mii de kilometri (3-4000 km). Astfel, în
Europa ajunge praf din Sahara, în Japonia din Deşertul Gobi, iar în Noua Zeelandă din Deşertul
Australiei.
Spre deosebire de nisip, care se depune în regiunile cu relief de câmpie sau podiş,
sedimentarea prafului are loc în regiunea cu relief variat inclusiv în regiunile cu relief accidentat
(munţi, dealuri). Depunerile de praf sunt cunoscute sub numele de loess. În Europa depunerile de
loess ating o grosime de 30-40 m, iar în China de la 50 până la 600 m.
Praful depus în pleistocen în Europa şi America de Nord, sub formă de loess, îşi are
originea în depozitele glaciare şi fluviatile rămase în urma retragerii calotelor de gheaţă.
3.ELEMENTELE DE CARACTERIZARE A RELIEFULUI ȘI
CLASIFICAREA RELIEFULUI
Elemente generale de caracterizare a reliefului
Noțiunea de relief exprimă ansamblul aspectelor pe care le prezintă terenul la suprafața
Pământului. Ea se poate referi la porțiuni cu dimensiuni diferite de la cele ale unui continent și
până la cele mai mici suprafețe.
Deoarece toate formele de relief rezultă din îmbinarea unor planuri orizontale cu cele în
panta, în caracterizarea reliefului se au în vedere cele trei părți principale: partea superioară a
interfluviilor, văile (mai ales partea inferioară a acestora) și versanții ca planuri de legătură
între primele două. Din îmbinarea lor rezultă reliefurile plate sau accidentate.
Toate formele de relief se caracterizează prin următoarele elemente: altitudine
(denivelare), înclinare, geneză, evoluție și vârstă. Altitudinea exprimă dispunerea pe verticală
a reliefului deasupra mării (altitudine absolută). Denivelarea reprezintă diferența de altitudine sau
de adâncime în cazul depresiunilor oceanice) dintre punctele cele mai ridicate și cele mai joase.
Aceasta caracteristică se mai numește și energie de relief sau altitudine relativă. Înclinarea se
exprimă prin unghiul pe care îl face cu orizontala, planul suprafeței formei de relief. Geneza
indică modul de formare al reliefului ca rezultat al acțiunii dintre agenții interni și externi.
Evoluția și vârsta caracterizează de asemenea, formele de relief în raport de geneza, condițiile
litologice, condițiile climatice etc.
În raport cu altitudinea (denivelarea) și înclinarea, relieful poate fi plan (plat) și
accidentat.
Formele de relief plat se caracterizează printr-o energie de relief mică sub 30-40 m și
printr-o pondere redusa a versanților a căror înclinare nu depășește 5 o. În cadrul acestor tipuri de
relief domină partea superioară a interfluviilor și fundul larg al văilor sau albiilor majore
(luncile). Din îmbinarea lor în diferite proporții rezultă câmpiile și luncile.
Formele de relief accidentat, se caracterizează prin predominarea versanților cu
înclinări și expoziții variate, iar partea superioară a interfluviilor se prezintă sub formă de
platouri, culmi ori creste înguste.
Dupa geneză relieful poate fi grupat în relief tectonic (structural) sau primar
reprezentat prin structuri orizontale, monoclinale, cutate sau faliate și relief secundar care poate
fi eroziv-structural, relief de eroziune și relief de acumulare (lunci, câmpii aluviale, câmpii
eoliene de loess sau de dune, câmpii glaciare etc.) (fig 47).
 Sub raport genetic deci, relieful scoarței terestre privit în perspectivă largă a spațiului și a
timpului poate fi atât politectonic cât și policlimatic, cu alte cuvinte poligenetic.
În funcție de natura agentului extern predominant, relieful secundar poate fi relief
fluviatil, relief glaciar, relief eolian, relief litoral și marin etc.
În raport cu marimea și dimensiunile lor, formele de relief au fost împartite astfel (V.C.
Bodnariuc, 1948):
1. Forme mari planetare (de ordinul I) sau megarelieful, care se referă la blocurile
continentale și depresiunile oceanice.
2. Forme tectogene sau de ordinul II, sau macrorelieful, care se referă la munți, dealuri
podișuri și coline.
3. Forme exogene sau de ordinul III sau mezorelieful, care se referă la văi, versanți,
interfluvii etc.
4. Forme elementare sau de ordinul IV sau microrelieful care se refera la forme
minore, cum ar fi dunele, vâlcelele, conurile de dejectie, microdepresiunile etc.
Formele majore ale reliefului continental
1. Relieful montan
Relieful montan se caracterizează prin altitudini absolut ridicate, prin energie de relief
accentuată, cu variații hipsometrice bruste, pantă și fragmentare puternică.
Rețeaua hidrografică prezintă un curs rapid, cu văi adânci, cu profil transversal variat.
Eroziunea este foarte intensă datorită pantelor mari.
Din punct de vedere genetic, relieful montan apare sub formă de masive de natură
orogenică, epirogenică sau vulcanică.
Munții de natura orogenică, cunoscuți și ca munți de încrețire sau tipici, sunt cei mai
frecvenți de pe suprafața Pământului. Datorită eroziunii care a acționat timp mai îndelungat,
părtile superioare ale structurii cutate au fost distruse.
Prin modelarea lor de către factorii externi, relieful montan prezintă văi foarte adânci și
creste semețe decupate și izolate care duc la individualizarea masivelor. În ansamblu, relieful
montan este un relief tectonic iar masivele izolate alcătuiesc relieful de eroziune.
Munții de natură epirogenică sau munții bloc, cu aspectul unei creste asimetrice, cu
un versant abrupt corespunzător planului de falie de-a lungul căruia blocul s-a înalțat și un versant
mai puțin înclinat ce reflectă într-o anumită măsură suprafața inițială.
Un exemplu tipic de munți bloc îl reprezintă în țara noastră masivul Rodnei, delimitat în
partea nordică de abruptul faliei Dragoș Vodă (cca 1 000 m).
În funcție de structura regiunii pe care s-au format munții bloc pot fi împărțiți în două
tipuri: munții bloc cu structură cutată, s-au ridicat prin mișcări epirogenice în zone cutate și
munți bloc cu structură tabulară, care s-au format prin înalțarea unor zone cu structură
orizontală.
Munții vulcanici rezultă din acumulări de produse eruptive (lavă, aglomerate, cenușa).
Sunt alcatuiți din aparate sau conuri vulcanice și formează fie masive izolate, fie lanțuri montane.
2. Relieful de podiș
Podișurile sau platourile sunt acele porțiuni ale scoarței terestre cu suprafață aproape
plană sau larg și ușor vălurată însoţite de versanți fragmentați și văi adânci. Partea centrală a
podișurilor este strabatută de ape al căror curs este domol și care formează meandre largi și șesuri
aluviale, asemănătoare râurilor din zona de câmpie.
Sub raport genetic, se deosebesc două tipuri principale de podișuri: podișuri tipice și
peneplene transformate în podișuri.
Podișurile tipice sau propriu-zise sunt cele cu structura orizontală și corespund unui bloc
al scoarței terestre înalțat prin mișcări epirogenice.
 Peneplenele transformate în podișuri, apar în zonele de orogen peneplenizate și apoi
înălțate. Aceste tipuri de podișuri au o structură și o evoluție mult mai complicată decât cea a
podișurilor tipice.
3. Relieful de câmpie
Ca forme de relief, câmpiile sunt regiuni ale scoarței terestre cu altitudini absolute și
relative mici, cu energie de relief redusă și cu aspect de suprafețe plane, întinse.
Sub raport genetic, câmpiile pot fi:
A - câmpii aluvionare (acumulative);
B - câmpii structurale;
C - câmpii sculpturale.
Regiunile de orogen (geosinclinal) se caracterizează prin prezența câmpiilor de eroziune
și acumulare (foarte rar a celor structurale) limitate ca extensiune, iar regiunile de platformă prin
dominanța celor acumulative, apoi erozive și structurale.
Principalele tipuri de câmpii ce apar în regiunile de platformă și geosinclinal se
deosebesc prin geneză, formă, dimensiuni și altitudinea la care sunt situate.
Diversitatea tipurilor de câmpii depinde de direcția și amplitudinea mişcărilor oscilatorii,
de localizarea lor în cadrul diferitelor structuri geologice. Caracterul tabular al acestor tipuri de
câmpii constituie trăsătura lor comună și reflectă corelația dintre mișcările oscilatorii ale scoarței
și procesele de denudație și acumulare. Energia proceselor de denudație și acumulative este direct
proporțională cu intenșitatea mișcărilor oscilatorii. Din interacțiunea mișcărilor oscilatorii și a
proceselor de denudație, rezultă cauzele ce duc la formarea suprafețelor de eroziune.
A. Câmpiile aluvionare sau acumulative sunt acele porțiuni ale scoarței terestre care,
datorită unor mișcări tectonice negative, au determinat scufundarea acestor porțiuni și apoi
sedimentarea lor cu material erodat din regiunile mai înalte, transportat și depus de către ape.
Aceste câmpii pot fi clasificate în mai multe tipuri și anume: litorale sau marine și
continentale. Cele litorale pot fi tectonice și eustatice, iar cele continentale - acumulative
simple și acumulative de origine tectonică. Cele acumulative simple pot fi - lacustre și aluvile,
iar cele aluviale la rândul lor pot fi: de revărsare și de colmatare, iar cele de colmatare pot fi:
intramontane, piemontane, terminale, subsidente și fluvio-glaciare.
Câmpiile litorale tectonice, se caracterizează prin suprafețe ce coboară în panta domoală
către mare și sunt alcatuite din depozite ce sunt din ce în ce mai noi pe măsura apropierii de țărm.
Ele au luat naștere prin exondarea platformei continentale sub influența mișcărilor epirogenice.
Ele sunt deci de natură tectonică.
Câmpiile litorale eustatice, iau naștere prin mișcări eustatice de coborâre a nivelului
apelor marine, ca rezultat al unor mișcări epirogenice negative ale platformei oceanice sau a
glaciațiunilor care au dus la scăderea nivelului oceanului planetar cu 50 până la 100 m față de cel
actual.
Aceste câmpii eustatice apar la periferia câmpiilor litorale de origine tectonică și numai
în regiunile unde panta fundului submarin este redusă. Marile câmpii litorale ale globului sunt de
natură tectonică.
Câmpiile continentale sunt de origine tectonică și au rezultă din depunerea unor
sedimente în regiunile scufundate, datorită mișcărilor tectonice negative.
Ele pot fi: câmpii acumulative simple care la rândul lor pot fi: câmpii lacustre,
rezultate prin acoperire cu depozite aluviale fluviatile și câmpii acumulative de origine
tectonică. Toate depresiunile de baraj vulcanic din țara noastră (Giurgeu, Ciuc) ca și depresiunile
intracarpatice sunt foste bazine lacustre transformate prin colmatare în câmpii intramontane.
Câmpiile aluvionare iau naștere prin depuneri de aluviuni de-a lungul cursului de apă, dar mai
ales spre gura de vărsare unde acoperă suprafețe întinse. Aceste câmpii se suprapun adesea peste
deltele existente și pătrund adânc în mare prin depunerea aluviunilor fluviatile.
Câmpiile aluviale (fluviatile) pot fi de revărsare și de colmatare.
 Câmpiile fluviatile de revărsare rezultă din asocierea formelor de acumulare elementare
(ostroave, conuri de dejecție, prispe de pornituri, depozite de confluență etc) prin suprapunerea
lor în cadrul văilor fluviatile. Meandrarea și despletirea râurilor, rectificarea meandrelor, variațiile
debitului lichid, fac ca formele acumulative să se unească prin depunerea materialului aluvionar și
ca urmare, întreaga suprafață să capete aspectul unei câmpii. În cazul în care acumularea se
reduce la aluvionarea fundului de vale și la depozitele provenite în urma inundațiilor se va forma
o cuvertură subțire (1-2 m) de depozite aluviale care acoperă o suprafață de eroziune sau
structurală. Aceste câmpii apar de-a lungul văilor fluviatile mari din regiunea montană și
deluroasă și sunt formate din prundișuri.
Câmpiile de colmatare, apar tot ca rezultat al suprapunerii unor forme elementare de
acumulare (conuri de dejecție, ostroave, grinduri), dar cu grosimi mai mari de zeci sau sute de
metri.
În raport cu locul în care iau naștere acestea pot fi: montane (intermontane),
piemontane, terminale, de subșidenta și fluvioglaciare.
1. Câmpiile intramontane, se formează prin aluvionarea depresiunilor intramontane sau
de baraj vulcanic. Depozitele lacustre colmatate sunt foarte groase și ele au continuat să se
acumuleze și dupa dispariția lacurilor, mai ales la periferia bazinului unde s-au format conuri de
dejecție îngemanate cât și spre interior, unde s-au acumulat depozite mai fine. Datorită acestui
mod de acumulare, câmpiile intramontane prezintă o formă convexă.
2. Câmpiile piemontane iau naștere ca rezultat al acumulării depozitelor fluviale
(torențiale), la zona de contac dintre două unități morfologice deosebite ca altitudine și pantă
(munte-deal, deal-câmpie sau între munți, dealuri și depresiuni intramontane și piemontane). Ele
sunt alcătuite din numeroase conuri de dejecție suprapuse de grosimi foarte mari (sute de metri) și
sunt înclinate, comparativ cu cele intramontane și fragmentate de văi radiale. Un exemplu tipic de
câmpie piemontană îl reprezintă Piemontul Getic, modificat însă mult prin eroziunea apelor
curgătoare.
3. Câmpiile de nivel de bază (terminale) sunt formate din delte juxtapuse care pătrund
de-a lungul văilor continentale. Aici se include câmpia încadrată de actuala vale a Dunării până în
amonte de Giurgiu. Ea a luat naștere după cum arăta V. Mihăilescu, prin colmatarea unui fost golf
marin ce avansa adânc în întinsul Câmpiei Române. În general, întreaga câmpie a Dunării
inferioare și mijlocii este o câmpie de colmatare în cadrul unei depresiuni tectonice transgresată
de apele mării. Tot câmpii termale sunt și Câmpia Amazonului și a fluviului Mississippi.
4. Câmpiile de subsidență, sunt câmpii acumulative cu depozite tasate și ondulate în
timpul depunerii aluviunilor în depresiunile intramontane, în zonele piemontane sau a câmpiilor
de nivel de bază. Grosimea depozitelor poate atinge sute sau mii de metri.
În țara noastră este considerată câmpie de subsidență, câmpia dintre Siret și Argeș din
zona văilor fără terase, formată aproape exclusiv din lunci pe care G. Vîlsan a numit-o câmpie de
divagareîntrucât aici râurile își schimbă frecvent cursul.
5. Câmpiile fluvio-glaciare, denumite și sandre se formează la periferia morenelor
terminale unde apar mari suprafețe nisipoase ușor înclinate, așa cum e cazul Câmpiei Germano-
Poloneze, acoperită cu dune de nisip.
Câmpiile acumulative de origine tectonică se formează prin depunerea de aluviuni în
zonele depresionare rezultate prin mișcări tectonice negative.

B. Câmpiile structurale, au ca suport o placă din roci dure de pe care eroziunea a

înlaturat depozitele friabile și ele se pot forma atât în regiunile cu structură monoclină cât și în
regiunile cutate, pe flancurile anticlinalelor și a sinclinalelor.
C. Câmpiile sculpturale (de eroziune) sau tectono-erozive, sunt acele câmpii rezultate
prin procese de eroziune (sculptogeneza). În raport cu agentul extern ce determină eroziunea,
acestea pot fi marine,în cazul în care fostele platforme submarine exodante sunt supuse eroziunii;
glaciare, formate în zonele de actiune a ghețarilor, constituind câmpii de eroziune lacustro-
morenice și fluviatile nivelate prin eroziunea apelor curgătoare. Din aceasta ultimă categorie fac
parte platformele de eroziune din Carpați – Gornovița, Râul Ses și Borascu.
Câmpiile se caracterizează printr-o suprafață morfologică ce nu coincide cu structura
geologică, iar la cele structurale, suprafața morfologică corespunde planului de stratificație.
Suprafețele peneplenizate (nivelate prin eroziune) se deosebesc de câmpiile acumulative
prin energia lor de relief redusă și formă ușor vălurată, ca urmare a faptului că în timpul
modelării, nu a mai avut loc mișcări tectonice. Spre deosebire de câmpiile acumulative, ocupate
cu depozite recente orizontale sau suborizontale, peneplenele retează orizonturi diferite, cutate,
înclinate sau orizontale, relieful lor prezentând un aspect mai ondulat.
Prin urmare, prin mișcări orogenice rezultă relief montan sub formă de catene orogenice,
prin mișcări epirogenice pozitive rezultă câmpii litorale, platouri, domuri, munți bloc, iar prin
mișcări negative - câmpii continentale.
Dintre formele de relief de ordin inferior specifice reliefului continentale sunt:
depresiunile, văile, versanții și interfluviile.
Depresiunile sunt forme negative de relief care apar ca rezultat al mișcărilor tectonice, al
proceselor vulcanice sau a celor de eroziune. Depresiunile tectonice au luat naștere prin
scufundarea unor compartimente întregi ale scoarței terestre în lungul unor linii de falie. O
asemenea depresiune o constituie Depresiunea Transilvaniei scufundată la sfârșitul cretacicului.
Ele au funcționat ca golfuri marine sau lacuri în care a avut loc o sedimentare intensă.
După retragerea apelor relieful acestor depresiuni îmbracă aspecte de podișuri sau de
dealuri, în funcție de stadiul de evoluție.
Depresiunile de eroziune sunt rezultatul acțiunii agenților externi (râuri, ghețari, vânt)
au dimensiuni mai mici, iar modelarea lor depinde de diferența de facies petrografic.
Depresiunile de baraj vulcanic reprezintă spațiul închis dintre un lanț muntos de
încrețire și un lanț de munți vulcanici (ex. Depresiunile Giurgeului și Ciucului).
Văile sunt forme de relief negative, rezultate în urma acțiunii de eroziune a unui singur
factor extern sau a mai multor factori. De aceea se deosebesc văi fluviatile, văi glaciare sau văi
fluvio-glaciare.
Versanții sunt forme elementare de relief cu suprafețe înclinate care fac racordul între
interfluvii și văi.
Versanții rezultă atât în urma mișcărilor de ridicare a unor porțiuni ale scoarței terestre
(versanții laturilor muntoase) în urma proceselor vulcanice sau a cutremurelor, dar mai ales în
urma adâncirii rețelei hidrografice în scoarță, proces care duce la formarea văilor fluviatile.
Interfluviile reprezintă spațiile situate între văi, având caracter de forme de relief
pozitive. Cu cât rețeaua hidrografică este mai densă și mai adâncă cu atât interfluviile sunt mai
dese și mai înalte. Evoluția lor depinde de eroziunea verticală și laterală și a proceselor de pe
versanți.

Exemple
Munți vulcanici sub formă de catene sunt reprezentați de lanțul Călimani-Gurghiu-Harghita.
La noi în țară, exemple de podișuri tipice sunt Podișul Tranșilvaniei care în raport cu arcul
carpatic are aspectul unei depresiuni intracarpatice cu relief deluros și culmi rotunjite sau netede
și Podișul Moldovenesc care apare ca o regiune deluroasă cu interfluvii largi și destul de plane.
Exemple de câmpii litorale tectonice sunt Câmpia din nordul Europei ce începe de la
Calais și se continuă în Belgia, Olanda, Danemarca, Germania, Polonia și țările baltice (Estonia,
Letonia, Lituania).
Un exemplu de depresiune vulcanică este depresiunea Giurgeu-Ciuc