Particularități ale unui text poetic scris de

Lucian Blaga
Poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, scris de Lucian Blaga, este o artă poetică
modernă, apărută în anul 1919 în care, prin mijloacele lirice, poetul vorbește despre dualitatea
cunoașterii, diferențiind gândirea logică, paradisiacă de cea luciferică, specifică artiștilor.
Opera aparține modernismului expresionist datorită particularităților acestui curent, care
se regăsesc în text. O primă trăsătură a modernismului prezentă în poem este exacerbarea
eului poetic. Acesta pune în centrul discursului liric imaginea eului redată prin mărcile
subiectivității: pronume personale la persoana întâi („eu”), adjective pronominale posesive
(„meu”, „mea”) și verbe la persoana întâi („nu strivesc”). De asemenea, discursul poetic începe
sub semnul pronumelui personal „eu”, realizându-se o raportare directă a eului liric la misterele
universului. În acest fel, autorul centrează atenția asupra propriei perspective, asupra cunoașterii,
atribuindu-i cinci verbe la persoana I singular („nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogățesc”,
„iubesc”), în timp ce acțiunilor celorlalți le asociază un singur verb („sugrumă”), pentru a defini
tipul de cunoaștere paradisiac.
O altă trăsătură a modernismului, ce se remarcă la nivel structural, este utilizarea tehnicii
ingambamentului. Prin această tehnică, poetul își ordonează discursul pe baza a două idei
poetice: în prima idee, acesta își definește atitudinea față de mister, în timp ce în cea de-a doua
își prezintă opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere. Totodată, prin această tehnică, poetul
poziționează cuvintele cheie ale discursului prin versuri scurte, atrăgând atenția asupra esenței
ideii și mărturisind („Eu nu ucid… lumina altora sugrumă… , dar eu… iubesc”).
Tema operei este cunoașterea misterelor universului. Fiind o artă poetică modernă, poetul
apelează la o cunoaștere subiectivă în care accentul se mută de la relația „eu-creație” spre
relația „eu – misterele lumii”. Astfel, cunoașterii i se asociază metafora luminii din care se
desprind două tipuri de cunoaștere („lumina altora”, respectiv „lumina mea”). O primă imagine
poetică relevantă pentru tema textului este cea care vizează cunoașterea de tip paradisiac,
redată în versurile „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de
întuneric”, acest tip de cunoaștere fiind respins de poet, fiind evidențiat prin verbul „sugrumă” și
redă o cale rațională de abordare a misterului, bazată pe dezlegarea acestuia și care în concepția
artistului ucide „vraja”. Mai mult, această imagine dezvoltă ideea anulării farmecului, respectiv a
misterului în momentul încercării de a-i pricepe semnificația.
O altă imagine poetică sugestivă pentru tema poeziei este cea care definește cunoașterea
luciferică regăsită în versurile „eu cu lumina mea, sporesc a lumii taină… / … așa îmbogățesc și
eu întunecata zare / … căci eu iubesc”. Poetul preferă acest tip de cunoaștere în care misterul este
amplificat, potențiat, argumentul fiind sensibilitatea artistică marcată de iubirea față de misterele
lumii. În cadrul acestei imagini poetice este relevant verbul „îmbogățesc”, definind cunoașterea
luciferică poziționată în antiteză cu cea paradisiacă.
Elementele de structură și limbaj susțin atât tema, cât și particularitățile textelor scrise de
Lucian Blaga. Un prim element de structură relevant pentru tema operei este titlul: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”. Acesta este format dintr-o propoziție enunțiativă în care
verbul la formă negativă definește atitudinea poetului față de mister, optând pentru amplificarea
acestuia. Titlul conține trei elemente: pronumele personal „eu”, verbul „nu strivesc” și metafora
„corola de minuni”, elemente pe care le explicitează pe parcursul poeziei și care conferă textului
caracterul de artă poetică.
Un alt element de limbaj care susține tema textului este prezența figurilor semantice, care
marchează limbajul expresiv folosit de autor. El evidențiază metafora revelatorie „corola de
minuni” ca simbol al misterelor universului, regăsită în titlu și în primul vers, respectiv
explicitată în ultimul vers prin enumerarea a diferite tipuri de mistere. Aceeași imagine a
misterului este redată în text și prin metafore plasticizante, precum „vraja nepătrunsului ascuns”,
„adâncimi de întuneric” și, de asemenea, prin epitetul în inversiune „întunecata zare”,
amplificând caracterul criptic al misterului. În ultimul vers putem remarca enumerația „și flori și
ochi și buze și morminte” care redă câteva din misterele lumii prin termenii enumerației: viața,
sufletul, iubirea și, respectiv, moartea. Mai mult, prezența adverbului de întărire „și” exprimă
ideea de egalitate a misterelor și implicit dorința de abordare globală a lor.
Poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii prezintă cele două tipuri de cunoaștere
(cunoașterea paradisiacă, rațională și cea luciferică, bazată pe sentimente) în antiteză, punându-se
accent pe cunoașterea luciferică, fiind prezentată drept superioară celei paradisiace.