O, rămâi...

de Mihai Eminescu

O, rămâi, rămâi la mine –

Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu știu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinț,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri și cuminți;

Și prin vuietul de valuri,

Prin mișcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol.

Și privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,

Bolți asupră-mi clătinând -
Șuieram l-a ei chemare
Ș-am ieșit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot...
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
AUTOR: MIHAI EMINESCU
TITLUL POEZIEI: O, RĂMÂI...
CUVINTE CHEIE: pădure, lac, lună, dor, copilărie
TEMA: Poezia scoate în evidență comuniunea eului liric cu natura, pe care acesta a
simțit-o lăuntric încă din anii copilăriei.
Poezia abordează și tema trecerii timpului. Trecerea anilor aduce o schimbare
radicală în viața creatorului: acesta se îndepărtează de pădure, intrând într-un alt spațiu.
Amintindu-și de minunatul tărâm al copilăriei, eul liric conștientizează cu regret că
timpul nu stă în loc dar nici nu poate fi întors pentru că nu mai poate privi prin ochii
visători și cuminți ai băiatului de demult.
TITLUL POEZIEI: exprimă în două cuvinte chemarea puternică a codrului.
Imperativul „rămâi”, accentuat prin interjecție, stăruie pe ideea respingerii despărțirii.
Chemarea nu primește un răspuns, deoarece eul liric nu mai este în măsură să mai
înțeleagă glasul vrăjit al pădurii, așa cum se întâmpla în anii copilăriei.
Structură, semnificații, limbaj artistic: Vocea ficțională ce enunță discursul liric este
reprezentată în poezia „O, rămâi...” de ipostaza omului matur care revede locurile dragi
din copilărie. Poezia este alcătuită din șapte strofe de cate patru versuri, dispuse în
două secvențe lirice: prima este un monolog imaginar al pădurii, prin care aceasta
exprimă stările și sentimentele pentru poetul-copil, iar a doua secvență corespunde
ultimelor doua strofe și evocă nostalgic vârsta minunată a copilăriei, din perspectiva
maturității încărcate de dezamăgire și tristețe profundă. Monologul rostit de pădure
este pus între ghilimele, deoarece el reprezintă gândurile cele mai intime ale eului liric,
care este încă emoționat de vârsta fericită a copilăriei petrecute în mijlocul naturii.
Percepția subiectivă asupra lumii este transmisă în textul liric prin figurile de stil ce
abundă mai ales în prima secvență: epitete („al umbrei întuneric”, „a apei strălucire”,
„Clipe dulci”), metafore („văpaia de pe lacuri”, „răpit de farmec”), aliterația („prin
vuietul de valuri”).
Ultima strofă a poeziei are o profundă încărcătură filozofică privind scurgerea
ireversibilă a timpului, de care poetul este conștient și de aceea tristețea și nostalgia
sunt profunde și foarte sugestive: "Astăzi chiar de m-aș întoarce/A-nțelege n-o mai
pot...". Interogația retorică în ultimele două versuri exprimă regretul eului liric pentru
trecerea implacabilă a timpului fericirii, sugerând amărăciunea prezentului. Versurile
constituie un adevărat strigăt sfâșietor al eului poetic pentru neputința, imposibilitatea
de a mai trăi și simți bucuria copilăriei petrecute în mijlocul naturii: "Unde ești,
copilărie,/Cu pădurea ta cu tot?".
Prozodia: Ritmul este trohaic, măsura versului este de 7-8 silabe, fiind o
singura rimă încrucișată.
Poezia "O, rămâi..." de Mihai Eminescu exprimă direct sentimentele de
nostalgie, tristețe și durere pe care poetul le simte profund, jinduind după fericirea
trăită în anii copilăriei petrecute în mijlocul naturii. Poezia are și accente meditative,
filozofice privind scurgerea ireversibilă a timpului și de aceea este o elegie.