MOSE DAYAN

ISTORIA VIETII MELE

CONTINUTUL
Prefatã (Leonard Gavriliu
Lista hãrtilor
Prolog
PARTEA I: Subteranele libertãtii (1915-1948)
1. Rãdãcini
2. De pazã
3. în temnitã
4. Pe câmpul de luptã
5. Vindecarea
PARTEA AII-A: Independenta (1948-1952)
6. Pericol pe malul Iordanului
7. Batalionul 89 comando
8. Bresã în desertul Negev
9. Prietenul meu inamicul
10. Convorbiri cu un rege arab
11. O lume nouã
PARTEA A III-A: sef de stat-major (1956-1957)
12. Fãurind o armatã
13. French Connection l
14. French Connection II
15. Campania din Sinai
PARTEA A IV-A: De la ministru la simplu cetãtean (1958-1967)
16. Libertate si politicã
PARTEA A V-A: Rãzboiul de sase Zile (1967)
17. Lunga asteptare I
18. Lunga asteptare II
19. Decizia
20. Explozia
21. Rãzboi
PARTEA A VI-A: Punti deschise (1967-1973)
22. Timpuri noi
23. Trãind împreunã
24. Un accident arheologic
25. Septembrie negru
26. Ministrul apãrãrii la lucru
27. Rãzboiul de uzurã
PARTEA A VII-A: Rãzboiul de Iom Kipur (1973)
28. Surpriza
29. în ajun
30. Invazia
31. Fronturile de luptã
32. Revizuire
33. Victorie
PARTEA A VIII-A: Consecinte (1973-1975)
34. Persuasiune diplomaticã
35. Convorbiri la Washington
36. Navetã pe calea acordului
37. Ultimul obstacol
38. Ma'alot
39. Debarcat din functie
40. O realitate nouã
Epilog
Note ale traducãtorului
Indice de nume
PREFATA
„ truly believed that we could emerge victorious from every battle".
Mose Dayan
Cartea de memorii a generalului si omului politic israelian Mose Dayan (Degania, Palestina,
1915 - Ramat Gan, Israel, 1981) este nu doar „povestea" vietii sale, ci în primul rând este istoria
tãrii sale, istoria dramaticã si captivantã a constituirii statului modern Israel, la care el a luat parte
atât ca fermier (membru de kibut si de mosavã), cât si ca militar (începând cu gradul de
„subsoldat", as spune), cu o mereu treazã constiintã a telului urmãrit de natiunea sa. Nãscut, în
cel de-al doilea an al primului rãzboi mondial, în Palestina stãpânitã de Imperiul Otoman, si
petrecându-si anii copilãriei, adolescentei si tineretii sub regimul Mandatului britanic (când a si
fost întemnitat la Acra, împreunã cu numerosi alti membri ai organizatiei paramilitare Hagana,
acuzati de port ilegal de arme), Mose Dayan a avut prilejul sã participe activ, încã de mic, la toate
evenimentele cruciale ale istoriei Israelului contemporan, în unele dintre ele îndeplinind roluri de
primã mãrime, fie în calitate de comandant al unui batalion de comando (Rãzboiul de
Independentã din 1948-1949), fie în calitate de cãpetenie a unor comandamente ale armatei, de
sef al Statului-Major General (Campania din Sinai, 1956) sau de ministru al Apãrãrii (Rãzboiul
de sase Zile, din 1967, Rãzboiul de lom Kipur, 1973), ori de ministru de externe (1977-1979), în
aceastã din urmã perioadã participând la realizarea istoricului acord de pace de la Câmp David. A
avut privilegiul cu totul deosebit de a-si aduce contributia nemijlocitã la toate fazele construirii
armatei israeliene dupã proclamarea independentei de stat în mai 1948, pornind de la cei
aproximativ 60 000 de voluntari înrolati în acel moment în politia clandestinã Hagana (cuvânt
din limba ebraicã cu întelesul de „apãrare"), care la început avea misiunea sã protejeze coloniile
agricole evreiesti împotriva atacurilor arabe în scop de jaf, iar mai târziu în scop terorist.
Volumul sãu de memorii asimileazã si textele anterioare date publicitãtii de marele general
israelian: Diary of the Sinai Campaign (Harper & Row, Publishers, New York, 1965), precum si
seria de reportaje din Vietnam publi-
cate în The Washington Post, în calitate de corespondent de rãzboi al acestui ziar american în
„jugla mortii" de pe malurile fluviului Mekong, în 1966. în Vietnam, ca si la Senior Officers'
School din Devizes (Anglia), în 1952, ori ca la Academia Militarã din Bucuresti, la începutul
deceniului al saptelea din secolul XX2, Mose Dayan a cãutat sã-si lãrgeascã ceea ce el numeste
„orizontul militar".
Evident, aceste memorii au o semnificatie aparte pentru orice militar, indiferent de gradul înscris
pe epoletii sãi. Sunt memoriile unui ostas exceptional, care reprezintã o armatã exceptionalã, cu
adevãrat uluitoare, armatã care a biruit mereu forte cu mult mai numeroase si mai bine echipate,
în conditiile în care acestea beneficiau si de alianta productivã cu o teribilã superputere
mondialã. Impresioneazã într-un mod deosebit, în cartea sa, patriotismul funciar al lui Mose
Dayan, o constantã a unei personalitãti axate pe imperativele existentiale ale natiunii sale. Acest
patriotism organic nu de paradã, ci existential, caracterizeazã de altfel întregul popor israelian.
Interesul fatã de aceastã carte este însã, mai presus de toate, suscitat de faptul cã ea înlesneste
oricãrui cititor întelegerea în profunzime a situatiei complexe din una din cele mai fierbinti zone
ale globului, — Orientul Apropiat. Prin functiile îndeplinite, Mose Dayan a avut acces si la
dedesubturile evenimentelor pe care le descrie, dezvãluindu-ne unele din ascunzisurile politicii
internationale, dincolo de orice anecdoticã facilã. Mãrturisesc cã în aceastã privintã am învãtat
din cartea sa mai mult decât în anii în care am redactat pagina externã a unui ziar bucurestean.
Astãzi, când conflictele din Orientul Mijlociu continuã sã fie la fel de acute ca în timpurile
biblice, dar cu mult mai primejdioase, lectura memoriilor generalului Mose Dayan, cãruia pe
drept cuvânt în 1981 i s-au fãcut în Israel funeralii nationale, poate fi o lecturã pasionantã pentru
cele mai variate categorii de cititori, dar cu preponderentã pentru profesionistii din armatã si
pentru politicieni, acestia din urmã având de învãtat din cartea de fatã mai mult decât si-ar putea
închipui, cu conditia de a avea constiinta politicã de rigoare.

MOSE DAYAN
ISTORIA VIETII MELE
PROLOG
Era marti dupã-amiazã, în prima zi de dupã Rãzboiul de sase Zile. Cu douãzeci si patru de ore în
urmã, artileria iordanianã bombardase zonele evreiesti ale Ierusalimului. Brigada de parasutisti a
lui Motta Gur intrase în actiune dupã miezul noptii si, dupã ore de lupte înversunate în întuneric,
capturase fortificatiile Legiunii Arabe din suburbiile nordice ale Orasului Vechili. Uri Ben-Ari
tocmai dãduse de stire cã brigada sa mecanizatã a capturat Colina Francezã, în felul acesta
drumul spre Muntele Scopus era aproape deschis, iar Scopus, care timp de nouãsprezece ani a
fost o enclavã israelitã în teritoriul iordanian ostil, era pe cale de a fi legat de jumãtatea evreiascã
a Ierusalimului. M-am hotãrât sã merg acolo.
Elicopterul meu a aterizat în afara coridorului conventional al Ierusalimului, unde Uzi Narkiss îsi
instalase Comandamentul Central al cartierelor generale înaintate. El mi-a spus cã lupta încã se
desfãsura si cã nu fusese fãcutã legãtura cu Muntele Scopus. Nu aveam însã timp de asteptat si 1-
am zorit pe Uzi sã treacã la actiune. M-a condus la un parc de vehicule si a oprit la un car de
luptã blindat. Din fericire, conducãtorul n-a putut sã porneascã motorul, asa încât am urcat într-
un autoturism de comandã deschis si într-un jeep. Erau cu mine seful de operatiuni Ezer
Weizman si adjunctul sãu Gândi, precum si secretarul meu militar, losua Raviv. A condus Uzi, iar
eu am stat lângã el — o schemã familiarã, ca atunci când mersesem de la E-Tor, din Golful
Suezului, la sarm-el-seik, cu vreo zece ani înainte, în timpul campaniei din Sinai. Nici atunci
drumul nu fusese încã curãtat de inamic.
Ne-am îndreptat spre fortificatii— punctul în care fuseserã lansate trupele de parasutisti în cursul
noptii —, iar de acolo, pe o potecã deminatã, am ajuns la scoala de Politie, la poalele Colinei
Munitiilor. Clãdirile erau minate si încã mai fumegau, dar am putut trece printre ele. Ne-am oprit
pentru câteva minute la Hotel Ambasador, proaspãt capturat, de unde am aruncat o privire de jur-
împrejur, îndeosebi spre valea aridã dintre Ierusalim si Scopus. Nu am vãzut picior de arab.
Civilii se Zãvoriserã în casele lor. Evident, au învãtat lectiile din 1948 si de data aceasta n-au mai
fugit. Nu am gãsit nici un motiv sã astept si am pornit mai departe spre Scopus. Urcând
povârnisul, am localizat grupuri izolate din trupele Legiunii Arabe, pe colinele învecinate.
Existau fãrã îndoialã supravietuitori de pe urma cumplitelor lupte din cursul noptii, iar acum ei
erau surprinsi si ezitanti, nestiind ce sã facã cu ei însisi sau, din fericire, cu noi.
La intrarea în zona Muntele Scopus i-am întâlnit pe primii soldati israeli-eni din acest avanpost,
iar ei au pãrut chiar mai surprinsi decât legionarii arabi. Am cerut sã fiu dus la postul de
observatie, iar comandantul, Menahem sarfman, un galilean din lavniel si vechi prieten, ne-a
condus pe acoperisul clãdirii Bibliotecii Nationale. Aceasta fãcea parte din campusul
Universitãtii Ebraice, iar accesul la acest centru de învãtãmânt superior si la Spitalul Hadassah,
din vecinãtate, fusese barat de iordanieni din 1948. De pe acoperis, am avut o superbã priveliste
a orasului. Din toate pãrtile bubuia artileria si se vedeau fulgerele armelor de foc usoare, în Nord,
Brigada a 10-a a lui Uri lupta sã-si taie drum spre noi, iar în Vest luptau parasutistii lui Motta Gur
si Brigada Ierusalim a lui Eliezer Amitai. Orasul Vechi pãrea însã linistit. Zidurile sale de piatrã
cu creneluri, Muntele Templului, moscheile, livezile de mãslini, colinele împrejmuitoare, totul
degaja un aer de calm, de maiestuoasã nepãsare fatã de exploziile care rãsunau pretutindeni în
jur. Am privit în jos la acest oras înconjurat de ziduri, la toatã forta si splendoarea sa, învãluit în
linistea eternã.
Asteptasem nouãsprezece ani acel moment, în 1948, când am fost comandantul Ierusalimului, ca
si mai târziu, când am fost seful statului major, am nutrit speranta unui Ierusalim eliberat si a
unui Munte Scopus liber. De-a lungul tuturor generatiilor, pe parcursul celor douã mii de ani de
exil, poporul evreu a tânjit dupã Ierusalim. El a fost tinta pelerinajelor sale, a visurilor si
nãzuintelor sale. în cele douã decenii anterioare, aceastã aspiratie de secole si-a gãsit expresia în
planuri operationale. Ierusalimul si împrejurimile sale si-a avut locul în cartotecile Statului-
Major General, pe bazã de fotografii de recunoastere aerianã, si în exercitii mimate la masa cu
nisip. Dar locul Ierusalimului era vesnic în inima noastrã. Existã momente care aduc cu ele
alinarea pentru suferintele unei natiuni, consolarea pentru pierderile suferite, rãsplata pentru
urmãrirea neînfricatã si perseverentã a unui scop nobil. Acesta a fost unul din acele momente. Cu
greu m-am desprins de acea priveliste a Ierusalimului si am coborât de pe acoperis.
Dupã douãzeci si patru de ore eram din nou la Comandamentul Central al cartierelor generale
avansate, dar de data aceasta am luat-o spre Orasul Vechi. Acesta fusese cucerit cu putin timp
mai înainte de trupele parasutate ale lui
16
Gur. Ele s-au nãpustit prin Poarta Leilor si, câteva minute mai târziu, Motta Gur a dat de veste:
„Muntele Templului este al nostru. Repet: Muntele Templului este al nostru".
Pe când înaintam, sunete de salve au venit din coltul nordic al orasului, însã numai de arme
usoare. Artileria iordanianã fusese redusã la tãcere.
Cu mine în automobil erau seful statului-major si seful Comandamentului Central. Am trecut pe
sub arcul Portii Leilor si am intrat împreunã în Orasul Vechi, umãr la umãr. A fost, într-adevãr, un
moment istoric.
în primele ore ale primei lor zile de luptã, trupele de parasutisti suferiserã pierderi extrem de
grele, dar în acea dimineatã, de 7 iunie 1967, când intraserã în Orasul Vechi, nimeni n-a fost
lovit. Situatia s-a dovedit a fi asa cum mã asteptasem. Dupã ce Ierusalimul a fost încercuit si tãiat
de Iordania, trupele inamice rãmase si-au lepãdat armele.
De la Poarta Leilor am cotit la stânga si am ajuns la Muntele Templului. Pe turnul Domului
Stâncii flutura un steag israelian. Am dat ordin sã fie dat jos numaidecât. Dacã era ceva ce
trebuia sã opresc sã se facã în Ierusalim aceasta era punerea de steaguri în vârful moscheii si al
Bisericii Sfântului Mormânt. Am mers de-a lungul muntelui, apoi am cotit-o la dreapta, prin
Poarta Mograbi si am coborât la Zidul de Vest (al „Plângerii"). Piata îngustã din fata Zidului era
întesatã de soldati ce luaserã parte la cumplita bãtãlie de eliberare a Ierusalimului. Cu totii erau
foarte emotionati, unii plângeau în hohote, multi se rugau, toti strãduindu-se sã atingã cu mâinile
pietrele sacre.
Am stat tãcut în fata Zidului. Am scos un carnetel din buzunar, am scris câteva cuvinte si, dând
curs unei traditii evreiesti de secole, când pelerinii îsi lãsau rugãmintile si rugãciunile lor scrise
în crãpãturile Zidului, am împãturit fila de carnetel si am încredintat-o unei deschizãturi dintre
pietre. Mose Pearlman, admirabilul meu adjunct, a fost oarecum surprins si m-a întrebat ce am
scris. Fãrã a vorbi, am scris din nou: „Pacea poate coborî deasupra întregii Case a Israelului".
Când am pãrãsit zona Muntelui Templului, un microfon mi-a fost pus în fatã ca sã rostesc câteva
cuvinte în acea zi istoricã. Am spus: „Ne-am întors în locurile noastre cele mai sfinte si niciodatã
nu vom mai fi despãrtiti de ele. Vecinilor nostri arabi Israelul le întinde mâna pãcii, iar oamenilor
de toate credintele le garantãm deplina libertate a cultului si drepturile religioase. Nu am venit sã
cucerim locurile sfinte ale altora si nici sã diminuãm prin vreo mãsurã cât de micã drepturile lor
religioase, ci sã asigurãm unitatea orasului si sã trãim în el în armonie cu ceilalti".
17
Pãrãsind Zidul Vestic, am observat niste ciclame sãlbatice, de un mov delicat, care cresteau între
Zid si Poarta Mograbi. Am cules un buchetel pentru Rahela. Mi-a pãrut rãu cã nu a fost acolo în
acea zi.
Desi trãisem în Ierusalim mai multi ani, nu eram un ierusalimiot. înainte de 1948, când am vizitat
Orasul Vechi, a fost ca si cum as fi pãsit într-o altã lume, o lume a zidurilor groase din piatrã,
care împrejmuiau bazafe supraaglomerate, unde misunau negustori si musterii, turisti si pelerini
de peste mãri, arabi în kefiehurile1, lor, evrei hasidici2 în straiul lor negru traditional, cãlugãri si
cãlugãrite în sutanele ordinelor lor. Scãri rãsucite porneau din stradelele înguste ale pietii si se
pierdeau ele însele în alei întunecoase si misterioase. Era cu totul diferit de Israelul în care mã
nãscusem si crescusem, un Israel deschis si inundat de luminã. Dar acum, în ziua eliberãrii sale,
Ierusalimul nu mai era ca orasul pe care-1 cunoscusem. Parasutisti, tanchisti si trupe din Brigada
de Infanterie Ierusalim umpleau orasul cu armele agãtate de umeri si cu o expresie de exultantã
în ochi. Era Ierusalimul la care am tânjit si pentru care am luptat, Ierusalimul nostru, Ierusalimul
evreiesc, liber si vesel în sãrbãtoarea lui. Dar era acolo si mâhnire, mâhnire pentru vietile
pierdute ca sã facã aceastã sãrbãtoare posibilã, mâhnire la prima noastrã aruncãturã de ochi
asupra Cartierului Evreiesc distrus în 1948.
în acea zi Ierusalimul a apartinut armatei care 1-a eliberat. De aici încolo el va fi din nou
Ierusalimul care a fost odinioarã, Ierusalimul întregului Israel.
I-am ordonat lui Uzi sã deschidã larg portile în zidul Orasului Vechi. Era nevoie sã luãm în
considerare si sã determinãm aranjamente în vederea noii unitãti a orasului, Vest si Est, si
modalitatea de a introduce un nou model de viatã armonioasã între comunitãtile evreiascã si
arabã. Aceasta va cere timp. Zidurile Orasului Vechi sunt o creatie magnificã, de o mãretie mai
captivantã decât a oricãrui monument din lume. Dar n-am dorit ca ele sã serveascã drept barierã
despãrtitoare între comunitãti. Am dorit portile lor deschise vechiului si noului, — în toate
sensurile.
Am zburat îndãrãt la Cartierul General, în elicopter, m-am înfofolit în manta si m-am strâns într-
un colt. Nu cã as fi vrut sã dorm, ci pentru cã nu voiam sã vorbesc. Nu voiam sã risipesc
sentimentul generat de viziunea eliberãrii orasului. Ierusalimul îmi era mai aproape decât îmi
fusese vreodatã. Niciodatã nu am mai pleca din el.
NOTE
1) Acel turban-capã pe care îl poartã arabii
2) Evrei adepti ai miscãrii religioase de masã fondatã în Podolia de Israel Ben Eliezer (1700-
1760), a cãror caracteristicã este o evlavie cu totul deosebitã.
18
PARTEA I
SUBTERANELE LIBERTÃtII
(1915-1948)
RÃDÃCINI
Numele meu s-a nãscut în durere. El a fost inscriptionat, cu un an mai înainte, pe o piatrã
tombalã singuraticã dintr-o pãdurice de mãslini de lângã Degania, unde râul Iordan iese din
capãtul sudic al Mãrii Galileei. Acea piatrã marca cel dintâi mormânt din acea asezare novice,
care a fost prima aventurã sionistã în materie de agriculturã colectivã. Degania a devenit leagãnul
miscãrii kibuturilor1. în 1914 era o micã asezare de luptã, cu o vechime de abia patru ani si
însumând sub douãzeci de tineri pionieri, bãrbati si femei. Unul dintre ei a fost flãcãul de 19 ani
Mose Barsky. Ca si tovarãsii lui, el venise dintr-un sat din Rusia ca sã reînvie tara Israelului.
Spre deosebire de ei, cunostea câte ceva despre agriculturã si s-a adaptat repede la agricultura de
pionierat din mlãstinoasa si subdezvoltata Vale a Iordanului. Amiabilitatea si sufletul sãu bun 1-
au fãcut sã fie îndrãgit în cadrul grupului.
într-o zi de sâmbãtã, târziu dupã-amiazã, tatãl meu a cãzut bolnav, iar Mose s-a oferit voluntar sã
meargã cãlare pânã la un sat, la o distantã de câteva mile, sã aducã niste leacuri. Nu era în acele
zile o misiune simplã. Jaful arab era rãspândit si a rãtãci singur dincolo de perimetrul îngrãdit al
unei colonii evreiesti izolate, dupã cãderea întunericului, putea fi primejdios. Cu toate acestea,
Barsky a pornit-o cãlare. Imediat dupã apusul soarelui, catârul lui înspãimântat s-a întors fãrã el.
Bãrbatii din kibut au format numaidecât mici grupuri de cãutare, au încuiat portile de fier dupã ei
si s-au dus sã-si gãseascã prietenul. Cãlãreti cu torte în mânã au cãutat pe câmpuri ore întregi,
stânjeniti de puternicul vânt de rãsãrit ce mãtura Marea Galileei si asurzea vocile echipelor care
se strigau una pe alta. în cele din urmã au dat peste corpul lui Barsky, care zãcea pe malul
Iordanului, alãturi de o gheatã si o parte din coafura unui arab. S-a vãdit mai târziu cã fusese
atacat de sase arabi, care au încercat sã-i fure catârul. Ei 1-au împuscat în spate dupã ce el
angajase o luptã cu dânsii, iar catârul înspãimântat si-a luat tãlpãsita în cursul încãierãrii.
21
Tatãl meu a scris cea mai tristã scrisoare din viata sa pãrintilor lui Barsky, în Rusia. Tatãl
tovarãsului sãu mort i-a rãspuns: „Nici nu plângem, nici nu ne vãicãrim. Dragii fii ai poporului
nostru trebuie sã se strãduiascã din rãsputeri sã reînvie si sã întãreascã natiunea noastrã. Vi-1
trimitem pe cel de-al doilea fiu al nostru, salom, sã ia locul fratelui sãu, care a cãzut. Moartea lui
Mose ne va aduce pe toti în tara lui Israel". (
salom a sosit la scurtã vreme dupã aceea. El a fost urmat de sora sa, apoi a venit mama cu ceilalti
trei copii, iar în final tatãl însusi.
Un an mai târziu, în ziua de 4 mai 1915, m-am nãscut eu în Degania si mi s-a dat numele Mose.
tara lui Israel se numea Palestina în acea vreme si era sub stãpânire turceascã, fãcând parte din
Imperiul Otoman. Acel imperiu avea sã se prãbuseascã dupã doi ani si jumãtate, o datã cu
victoria Aliatilor în primul rãzboi mondial, iar Palestina avea sã fie guvernatã sub mandat
britanic. Dar eu am crescut într-o societate evreiascã independentã, care vorbea ebraica si cultiva
valorile Israelului, care prinseserã rãdãcini si erau vii pe vechiul lor pãmânt.
Pãrintii mei si-au dat concursul la crearea acelei societãti. Ei au avut privilegiul de a se numãra
printre primii rãscumpãrãtori si de a fi rãscumpãrãtorii. Nu pãrintii lor, ci ei însisi, în mod
individual, au „fãcut urcusul" în tara lui Israel, trãind cu întreaga lor fiintã tranzitia revolutionarã
de la diaspora ruseascã la necunoscut. Necunoscutul era pustietatea Vãii Iordanului si mlastinile
paludice din Valea lezreelului2.
Atât tatãl meu, dintr-o familie sãrmanã de negustor ambulant, cu o cãrutã trasã de un singur cal,
cât si mama mea, dintr-o familie înstãritã a unui negustor de cherestea, au venit în Palestina ca
tineri idealisti. Ei nu au suferit nici o persecutie personalã în Rusia si nu au fost expulzati. De
fapt pãrintii lor, care s-au opus, au rãmas nefericiti la plecarea lor. Dar telul lor sincer — al tatei,
cu entuziasmul lui exuberant, al mamei, cu calmul ei, însã cu profunda constiintã a datoriei — a
fost hrãnit de sentimentul cã locul unui evreu este în tara lui Israel. si astfel au pornit-o la drum.
Atmosfera în care m-am nãscut a fost aceea de evreu aflat în propria-i tarã. Copiii si nepotii mei
n-au cunoscut nici o altã stare sufleteascã. Pãrintii mei, însã, au fost confruntati cu optiunea si cu
lupta spiritualã. si au luat decizia corectã.
Tatãl meu, smil, a fost o persoanã cu un fizic robust si trãsãturi colturoase. El a crescut în satul
ucrainean Zaskov, din districtul Kiev. Era o comunitate evreiascã sãracã, de vreo trei sute de
familii, care îsi câstigau existenta ca mici negustori, mestesugari, salahori si geambasi. Tata
provenea dintr-o familie hasidicã. Bunicul si strãbunicul sãu fuseserã judecãtori rabinici, în
22
ebraicã dayan. Tatãl sãu nu a mai urmat aceastã traditie, dar a adoptat numele, iar numele purtat
de familie înainte nimeni nu si-1 mai reamintea.
Bunicul meu pare sã fi fost mai degrabã un incapabil, încercând diverse ocupatii ca sã-si
hrãneascã cei sapte copii flãmânzi si sfârsind ca negustor ambulant, umblând prin împrejurimi cu
un cãrucior. A fost ajutat la început de bãiatul cel mai mare, Eliah, iar mai târziu de tatãl meu,
care a pãrãsit scoala religioasã evreiascã (heder) la treisprezece ani, de îndatã ce si-a sãrbãtorit al
sãu bar mitva3.
Bunicul meu a respectat viata religioasã. Dar printre cãrtile sfinte din casã se gãseau pamflete
sioniste si copii ale revistei Hatzefirah în ebraica modernã. Tatãl meu citea si Tânãrul Muncitor, o
publicatie muncitoreascã sionistã care descria tara lui Israel, de unde el a aflat despre „pãmântul
Iordanului", „piscurile Hermonului", „minunile Ierusalimului", „apele Mãrii Rosii" si
„povârnisurile Galileei". Casele pe jumãtate ruinate si ulitele noroioase din Zaskov îl fãceau sã
audã chemarea îndepãrtatã a apelor scânteietoare ale Iordanului si a crestelor înzãpezite ale
Muntelui Hermon. Dar puntile pânã acolo le aruncau oratorii sionisti, care predicau în rândurile
membrilor sinagogii si în grupurile sioniste din Odessa, unde se dusese sã trãiascã unchiul meu
Eliah. El a fost acela care a adus în casa lor râvna pentru Sion, înfluentându-1 în mare mãsurã pe
fratele sãu mai mic, smil. Visul lui Eliah era sã se alãture pionierilor sionisti din Palestina, în
1908 a adunat vreo 600 de ruble si a plecat imediat în tara Sfântã, luându-1 cu dânsul si pe smil,
pe atunci în. vârstã de 18 ani, ca si pe una dintre surorile lor, Beila. Patru ani mai târziu, când era
fermier la Ein Ganim, la vreo zece mile Nord de Tel Aviv, s-a întors în Rusia spre a-si aduce
nevasta si copiii lãsati acolo.
Tatãl meu si-a asmat dificultatea de a lucra pãmântul si, în acel timp, orice era legat de lucrarea
pãmântului era o dificultate: cãldura, mustele, tântarii aducãtori de malarie, murdãria, sãrãcia,
decãderea generalã a tãrii aflate sub stãpânire turceascã, precum si munca fizicã în sine. Dar el
era de nedescurajat si a muncit ca zilier agricol în diferite localitãti din câmpia litoralului: Petah
Tikva, Rehovot, Ein Ganin si Hadera.
A fost foarte greu la început pentru tinerii evrei ca tatãl meu, care nu fuseserã obisnuiti cu munca
manualã, dar el era hotãrât sã-si punã bratele la trudã. La Petah Tikva lega snopii de grâu si sãpa
santuri de irigatie si dupã fiecare zi de lucru era mort de obosealã, capul îi vâjâia, îl durea
spinarea, degetele îi erau umflate, iar palmele pline de bãsici. Mânca lipie, terci de naut si
tomate, de care îi era silã, dupã care se trântea pe rogojina sa de trestie. Ca si tinerii sãi tovarãsi,
s-a îmbolnãvit de malarie. Dar malaria, i-au spus ei, nu
23
era o boalã, asa încât a continuat sã lucreze la câmp sau în dumbrãvile de portocali, ca apoi sã
zacã întins pe spate.
Treptat s-a obisnuit cu munca durã si cu conditiile aspre. Dar, dupã un sever acces de malarie, si-
a luat un scurt rãstimp de odihnã ca paznic de noapte într-o vie, la Rehovot, înarmat cu o bâtã si
cu un fluier, ca protectie contra prãdãtorilor arabi! Apoi s-a întors din nou la ogoare, la Hadera si
Eiri Ganim. Obisnuindu-se din ce în ce mai mult cu munca manualã, si-a folosit orele de odihnã
si pentru altceva decât dormitul. Camera sa, din baracã, a devenit un fel de club în care se adunau
seara prietenii lui ca sã dezbatã natura societãtii ideale, sã studieze ebraica si sã citeascã ceea ce
tinerii învãtati spuneau în revista miscãrii laburiste evreiesti pe cale de a se naste. El deja vãdea
înclinatia pentru organizare, iar mai târziu a avut rolul sãu în dezvoltarea miscãrii.
în acea vreme era foarte mult de lucru în ludeea si în câmpia saron de pe coasta mãrii, dar ispita
frontierei deschise a impus eforturi de pionierat în Galileea. Coloniile de aici aveau nevoie de
mai multi lucrãtori si paznici evrei. Tatãl meu a cumpãrat de la Jaffa un pistol turcesc si o
cingãtoare-cartu-sierã si a pornit-o în Nord, unde a fost angajat de un fermier evreu, în satul
lavniel. Aici s-a aflat în elementul sãu. A arat, a semãnat, a secerat, a treierat, a cãlãrit cai si a
condus un utilaj de catâri. Curând a învãtat sã doarmã în grajduri, sã furajeze si sã pãzeascã
animalele si, cum scria el alor sãi de acasã în acea vreme, era încântat de tot ce învãtase. Munca
sa la lavniel era „agriculturã adevãratã", exact acel fel de muncã pe care la Zaskov, în Ucraina, o
fãceau doar neevreii. Era mândru de a fi muncitor în Galileea, cã poartã kifieh [turban-capã
arãbesc], cizme de cãlãrie, pistol la sold si cã tinea hãturile catârului în mâini.
Dupã sase luni de miracol la lavniel, a fost din nou doborât de malarie. La vindecare, s-a alãturat
unui grup de muncitori pe o suprafatã de pãmânt de la Kinneret, lângã Marea Galileei, si a fost
bine primit ca sezonier, puternic si cãlit, în pofida recidivelor malariei. Vorbea acum fluent
ebraica si se simtea cu totul acasã în grup. Erau cu totii constienti de schimbarea istoricã la care
îsi aduceau contributia, iar aceastã credintã le-a dat puterea sã facã fatã privatiunilor fizice.
Kinneret a fost achizitionat de Fondul National Evreiesc, autoritatea funciarã stabilitã de
Organizatia Sionistã. La sfârsitul anului 1909, sapte dintre muncitorii de la ferma Kinneret au
format un grup independent si au convenit sã cultive o altã suprafatã de pãmânt, de lângã Um
Juni, timp de un an. Acesta a fost începutul localitãtii Degania, nume derivat de la cuvântul
evreiesc care însemna sãmântã. La sfârsitul anului, cei sapte au renuntat sã mai facã
24
pionierat în altã parte si au fost replasati într-o obste mai mare. Tatãl meu li s-a alãturat în 1911.
Problema vitalã care se punea colonilor de la Degania era aceea a felului de societate comunalã
pe care urmau s-o modeleze. Era subiectul literalmente inepuizabil, nu numai Ia întrunirile
oficiale, ci si pe ogoare, la masã, la plimbare si în dormitor, înainte de a adormi. Pânã atunci
acesti muncitori fuseserã niste pionieri rãtãcitori care pregãteau pentru cultivare terenuri
nedestelenite, dupã care mergeau sã pregãteascã altã bucatã de pãmânt, într-o zonã pãrãgi-nitã,
fãcând-o potrivitã pentru o asezare omeneascã. losif Bussel, figura centralã a acestui grup, insista
ca Degania sã fie asezarea lor permanentã. Aici ei urmau sã creeze un model de viatã bazat pe
principiul cooperãrii totale. Nu trebuia sã existe proprietate privatã. Toti trebuiau sã munceascã si
toti urmau sã primeascã potrivit trebuintelor lor. Copiii urma a fi crescuti în cresa comunalã, iar
femeile erau libere sã se angajeze în ocupatii care de obicei reveneau bãrbatilor. Degania trebuia
sã fie o asezare care sã subziste din munca propriilor ei membri. Tatãl meu, în mod incidental,
era în favoarea pionieratului itinerant.
Dacã ideea de kibut, care îsi croia drum la Degania, era problema lor precumpãnitoare, membrii
aveau de luptat si cu problema vietii de zi cu zi: cãldura mãcinãtoare de energie în timpul verii
lungi, la 650 de picioare sub nivelul mãrii, apa însipidã care nu astâmpãra setea perpetuã, hrana
inadecvatã, praful, tântarii, mustele, secerisul si treieratul în vântul sfichiuitor, ca si toate
celelalte munci fãrã sfârsit ale vietii de fermã. Cu toate acestea, însã, rãmânea întotdeauna
energie pentru cântec si dans, pentru citit si discutie la lãsatul serii.
în aceastã lume a intrat mama mea, Dvora, în primãvara anului 1913. Era zveltã si atrãgãtoare, cu
ochi cãprui si pãr negru, lung, împletit în codite în jurul capului. Avea aceeasi vârstã cu tatãl meu
si, ca si el, provenea din Ucraina, de pe lângã Kiev. Dar provenienta familiei, educatia si
temperamentul erau cu totul diferite. Tatãl sãu fusese singurul evreu din satul Prohorovka, de pe
malul Nipralui. A fost conducãtorul unei întreprinderi de cherestea, care dobora copacii din
pãdure si-i aducea pe apã sub formã de plute atunci când se topea gheata pe fluviu. Provenea
dintr-o familie de rabini si era un evreu foarte învãtat care, în lunile de iarnã, când fluviul era
înghetat, studia si scria. A publicat o carte despre viata evreilor în perioada pogromurilor lui
Hmilnitki, din secolul al XVII-lea si a colaborat cu articole la periodice devotate renasterii
evreilor. Bunicul meu a fost înscris în miscarea Iubitorii Sionului si urmãrea cu viu interes
primele activitãti de stabilire în Palestina.
Mama mea a crescut fãrã a împãrtãsi îndeletnicirile tatãlui ei privind cultura ebraicã sau
Sionismul. A primit o educatie ruseascã laicã, premiantã în
25
scoala parohialã din sat, dupã care a urmat scoala secundarã într-un oras mai mare, pentru ca mai
târziu sã se înscrie ca studentã Ia Facultatea de Educatie a Universitãtii din Kiev. Revolutia rusã
din 1905 a fãcut o impresie adâncã asupra ei. Era foarte miscatã de situatia grea a muncitorilor si
îngrozitã de opresiunile regimului tarist. si-a vãzut menirea în a-i ajuta pe nevoiasi si a alina
suferinta, îi citea cu aviditate pe marii romancieri rusi ai timpiilui si a fost profund influentatã de
Tolstoi. S-a înrolat în organizatia studenteascã a Partidului Social-Democrat si si-a ajutat
profesorul în supravegherea copiilor din cartierele sãrace ale Kievului. Pe scurt, mama mea a
avut înclinatii intelectuale si idealuri sociale caracteristice tineretului inteligent si cu pregãtire
serioasã din Rusia timpului ei. Din motive umanitare a fost chiar si infirmierã voluntarã pe
frontul bulgar, în 1911, când Bulgaria a luptat împotriva Turciei, cu sprijin rusesc.
Cam în acel timp si-a schimbat ea conceptia, din motive care nu-mi sunt clare si poate cã nici ei
nu-i erau cu totul clare. A început sã se îndoiascã de ea însãsi, nu s-a mai simtit în largul ei în
mijlocul colegilor studenti si trãia imboldul de a-si explora identitatea evreiascã. A pãrãsit
universitatea si s-a întors acasã, unde si-a petrecut timpul în discutii cu tatãl ei. A citit scrisori
trimise tatãlui ei de reprezentantul miscãrii Iubitorilor Sionului în Palestina, Ze'ev Tiomkin, care
descria viata durã însã recompensatoare a pionierilor Sionismului de acolo. Cuprinsã de zelul de
a-si lega soarta de aceea a propriului popor, ea a decis sã plece în Palestina. Plecarea a avut loc în
1913, când mama mea avea 23 de ani.
îmbarcatã la bordul unui vapor de pelerinaj din Odessa, a coborât la Haifa o sãptãmânã mai
târziu. Avea o scrisoare de recomandare cãtre Israel Bloch, unul dintre colonii întemeietori ai
asezãrii Degania, dar pe care nu 1-a întâlnit, deoarece era la Damasc, ca sã cumpere vaci pentru
kibut. A fãcut drumul pânã la Zemah, în capãtul sudic al Mãrii Galileei, cu trenul, iar la Degania
a ajuns pe jos.
Dupã toate relatãrile, eforturile mamei mele de a se integra în micul grup au fost la început un
esec dureros. Oricare ar fi fost asteptãrile ei romantice, realitatea era neplãcutã. Munca la
bucãtãrie si în curtea fermei fãcutã de ea era istovitoare, în special în cãldura si umiditatea
climatului de varã. Spatiul de locuit era strâmt, hrana de calitate proastã si neapetisantã, iar
farmecul vietii, în care crescuse, lipsea. Nu putea vorbi nici ebraica, nici idisul. Ceilalti o
socoteau burghezã din cap pânã-n picioare si nu arãtau nici un interes pentru cultura ei rusã, pe
care ea o iubea. Când a cerut sã devinã membrã a kibutului, dupã o lungã discutie a fost respinsã,
pe motiv cã nu avea afinitãti cu grupul.
26
Se glumea pe atunci în kibut, spunându-se cã tatãl meu se opusese primirii ei pentru cã se temea
de rivali la afectiunea ei, în cazul cã ar fi rãmas acolo.
Oricum, mama s-a dus sã munceascã si sã învete ebraica într-o altã asezare, Sejera, tatãl meu
tinând legãtura cu ea prin corespondentã. Când tatãl meu s-a dus la Beirut sã-si trateze o infectie
auricularã cauzatã de un tântar, ea si-a cheltuit ultimii bani cumpãrând un bilet de tren, ca sã-1
vadã, iar de la Beirut ei s-au întors la Degania ca logodnici. De data aceasta Dvora a fost primitã
în grup fãrã rezerve.
Pãrintii mei s-au cãsãtorit în kibut în toamna anului 1914, curând dupã izbucnirea primului
rãzboi mondial. Ceremonia a îndeplinit-o sochetul (mãcelar ritualic) adus cu cãruta dintr-o altã
asezare din împrejurimi. Baldechinul consta dintr-o cuverturã legatã de niste araci folositi la
proptirea crãcilor portocalilor. Acesta a fost instalat pe malul Iordanului. tinând la originea ei,
mama mea purta o rochie albã, pe care si-o cususe ea însãsi.
Am fost primul copil nãscut în kibut, desi nu primul copil din kibut. Gideon, fiul membrilor
fondatori losif si Miriam Barat, se nãscuse cu doi ani înainte, dar conditiile din kibut fuseserã de
asa naturã încât mama lui a trebuit sã fie dusã la Tiberiada pentru facere.
Mose Barsky n-a fost uitat. Mai târziu au fost comise mai multe omoruri. Cu toate acestea,
relatiile cu fermierii arabi vecini au rãmas prietenoase. Atât evreii cât si arabii erau cultivatori de
pãmânt, aveau multe de învãtat unii de la altii, se vizitau si luau parte unii la sãrbãtorile celorlalti.
Atacurile asupra muncitorilor evrei nu erau inspirate de motive nationaliste. tãranii arabi erau si
ei uneori victime ale jefuitorilor arabi. Deoarece era imposibil sã te bazezi pe autoritãtile turcesti
pentru protectie, asezãrile evreiesti din Galileea au format un grup comun de apãrare care patrula
pe drumuri si prin sate si îi izgonea pe atacatori din ascunzisurile lor.
Primii ani ai copilãriei mele au fost anii rãzboiului si au fost nemilosi pentru noi toti. Turcia se
aliase cu Germania si Austro-Ungaria, iar în Palestina a fost mobilizare generalã. Autoritãtile
turcesti nu se încredeau în comunitatea evreiascã si au expulzat în Egipt un numãr din
conducãtorii ei. Membrii kibutului Degania au hotãrât sã dobândeascã nationalitatea otomanã,
acceptând pânã si purtarea panglicii rosii. Câtiva bãrbati au fost recrutati în armata turcã. Bani
grei au fost storsi de la kibut, iar proprietatea sa a fost confiscatã. Principalul interes al colonilor
era sã rãmânã în kibut si sã pãstreze ce se putea pãstra din ceea ce agonisiserã cu atâta trudã.
Primul an de rãzboi a adus la Degania plaga lãcustelor, într-o zi de caniculã, un urias roi a apãrut
din Est si s-a lãsat pe ogoarele noastre. Membrii kibutului au fãcut tot ce puteau ca sã le distrugã
si sã protejeze pomii si
27
lanurile. Trunchiurile pomilor au fost unse cu o pastã lipicioasã, iar ramurile au fost învelite în
pânzã de sac albã. santuri au fost sãpate în jurul ariilor de treierat si umplute cu apã. Dar nimic n-
a fost de folos. Când lãcustele au plecat, ouãle lor au scos pui si peste tot erau omizi. A fost
prãpãd. Eu m-am nãscut în perioada cea mai nefastã, a invaziei lãcustelor.
Când am împlinit vârsta de un an, m-am îmbolnãvit de trahom, boalã de ochi endemicã în
Orientul Mijlociu, iar mama mea a luat infectia de la mine. Am petrecut câtva timp la sora tatãlui
meu, Beila Hurwitz, care locuia la Nahlat lehuda, la Sud de Tel Aviv, unde puteam urma un
tratament. Desi ochii nostri o duceau mai bine, nu am mai fost îngrijiti la reîntoarcerea în
Degania.
Pe mãsurã ce rãzboiul continua, conditiile se înrãutãteau. Un grup de piloti germani a sosit în
Degania si ne-a rechizitionat casele. Membrii kibutu-lui a trebuit sã se mute în grajduri si
magazii si sã se înghesuie acolo în timpul iernii reci si ploioase. Toti copiii s-au îmbolnãvit. Eu
am avut pneumonie, iar boala mea de ochi s-a agravat. Doar la începutul anului 1919, dupã
victoria britanicã în Palestina si sfârsitul rãzboiului, mama m-a putut lua la Ierusalim, unde
amândoi am fost spitalizati, eu pentru trahom, iar mama pentru durere la rinichi. Eram în vârstã
de aproape patru ani, iar mama si-a folosit timpul ca sã mã învete sã încep a citi si scrie.
Cu noii coloni sositi din Europa de Est, s-a luat hotãrârea fondãrii unui kibut frate, Degania B, iar
tatãl meu a primit sarcina de a face pregãtirile în acest sens. Noul kibut a fost atacat de bande
beduine si a trebuit evacuat în grabã înapoi la kibutul-mamã. De aici, tata si ceilalti bãrbati
mergeau dimineata la lucru pe ogoarele de la Degania B. în acea vreme se discuta mult despre
experimentarea unui tip diferit de agriculturã cooperativã, în care fiecare familie sã aibã o viatã
privatã mai importantã, casã proprie si un petec de pãmânt separat, lucrãrile agricole principale si
vânzarea mãrfurilor la piatã fiind fãcute în comun. Acest sistem a fost numit mosavã4. Se
distingea de viata comunalã din kibut, unde totul era proprietate, muncã si distributie colectivã.
Prima mosavã s-a instituit la Nahalal, în Valea lezreelului, unde a fost lansat un mare proiect
evreiesc de asanare a pãmântului. Tatãl meu era nemultumit de viata din kibut si s-a alãturat
grupului care avea sã fondeze mosavã Nahalal. Plecarea din kibut a fost tristã. Chiar si eu, care
aveam atunci 6 ani, îmi amintesc ce lacrimi am vãrsat luându-mi rãmas bun de la copiii cu care
mã jucasem pe malul râului sau cu care mã duceam în cãtunul de lângã Zemah, unde rãtãceam
prin suk (piatã) sau asteptam sã vinã trenul.
A cerut ceva timp pânã când ideea de mosavã sã fie aprobatã de Congresul Sionist, sã se aloce
bugetul si sã fie achizitionat pãmântul, între timp, am
28
locuit în Tel Aviv, unde tata lucra la centrul agricol al partidului, mama si-a gãsit temporar o
slujbã la Biroul Rudelor Dispãrute, iar eu am fost trimis la grãdinitã.
în septembrie 1921 ne-am mutat la Nahalal, pe o coastã, nu departe de Nazaret. Prima noastrã
casã a fost un grup de corturi. Iar, cât puteai cuprinde cu ochii, se întindea Valea lezreelului,
punctatã de petice de mlastinã, de rãmãsitele vechilor orase îngropate, de pâlcurile corturilor din
piele de caprã ale beduinilor si de cocioabele de lut ale unor mizerabile sate arabe. Din cauza
conditiilor vitrege si de teama ca rãzmeritele arabe, care aveau loc pretutindeni în tarã, sã nu
atingã si localitatea noastrã, mama si eu, împreunã cu celelalte femei si copii, am petrecut
primele opt luni în douã case închiriate care, destul de bizar, se gãseau în inima Nazaretului arab.
Dar n-am avut nici un necaz. Tratamentul regulat care ni s-a aplicat la o clinicã localã ne-a
vindecat în sfârsit de trahomul care persistase atâtia ani.
Dupã ce am fost nãscut la Degania, primul kibut din tarã, acum aveam sã-mi petrec restul
copilãriei în prima „mosavã a muncitorilor" (cuvântul înseamnã implantare). Pe când Degania s-
a dezvoltat prin încercare si eroare, Nahalal a fost de la început un sat-model, plãnuit cu grijã.
Mosavã a fost proiectatã de Richard Kauffmann, arhitect si proiectant celebru. Macheta era ca o
uriasã roatã de cãrutã, cu clãdirile comunale la butuc, în timp ce casele fermierilor formau un
cerc interior, iar loturile lor de pãmânt radiau în perimetru ca spitele unei roti. A noastrã era una
din cele optzeci de gospodãrii, fiecare familie având de cultivat 20 de acri. Unele dintre
facilitãtile fermei erau proprietate obsteascã, în timp ce vânzarea produselor si achizitia de
provizii se fãcea pe canale cooperative. Unele din principiile de bazã ale kibutului au fost
pãstrate: importanta ideologicã a cultivãrii solului, a lucrãrii cu propriile mâini si principiul
egalitãtii totale a membrilor. Nahalal a devenit prototipul sutelor si sutelor de unitãti mosaviste
existente în prezent în întregul Israel5, desi proiectarea lor este mai liberã decât aceea pur radialã
a lui Kauffmann.
Valea lezreelului era în acel timp infestatã de malarie si tifos si era un smârc de noroi iarna. Ea a
fost drenatã prin canale, în timp ce muncitorii care lucrau la asanare erau scuturati de febrã. Cu
vremea, cortul nostru a fost înlocuit cu o colibã, iar apoi cu o casã tãrãneascã ce dispunea de o
camerã de toate zilele, douã dormitoare, bucãtãrie si verandã. Privata era în exterior, iar baie
fãceam într-o albie, în bucãtãrie. Când am împlinit opt ani si am avut o surioarã, mama a insistat
ca tata sã adauge la verandã o odãitã de lemn, pentru mine. Am ocupat acea încãpere pânã când
m-am cãsãtorit.
29
Dupã anii de scoalã, mi-am ajutat tatãl la munca în fermã: mulsul vacilor, arat, semãnat, cules,
dusul la moarã cu cãruta, într-un sat arab. Aveam, de asemenea, de fãcut treburi date si de mama,
cum era frãmântatul aluatului pentru pâine si mestecatul în vasul în care ea fãcea dulceatã de
smochine.
Tatãl meu s-a simtit mereu îndemnat sã joace un rol în viata publicã. El activa în partid si în
organizatia muncitoreascã si a fost trimis în misiuni în strãinãtate, cel putin de douã ori aproape
câte un an de fiecare datã. în timpul acestor absente, mama mea ducea întreaga povarã a muncii
la fermã, cu ajutorul pe care i-1 puteam eu da. Privind acum îndãrãt, înteleg mai bine decât am
fãcut-o atunci cu câtã dârzenie si fermitate s-a comportat, în pofida sãnãtãtii subrede, a datoriilor
cronice si a familiei care crestea. Când am avut sapte ani, s-a nãscut la Haifa sora mea Aviva,
cãci în Haifa trãia fratele mamei mele. Patru ani mai târziu, fratele meu Zohar (Zorik) s-a nãscut
tot în Haifa. Tatãl meu era pe vremea aceea în Statele Unite, iar eu, în vârstã de 11 ani, am fost
lãsat în grija fermei. Anii de corvoadã si de boalã recurentã nu au putut-o abate cu totul pe mama
de la curiozitatea ei intelectualã si de la înclinatia literarã. Am luat de la ea dragostea pentru citit
si am fost vrãjit de povestile rusesti pe care mi le povestea în serile de iarnã. Cred cã tot de la ea
am gustul pentru singurãtate si meditatie. Aveam cam paisprezece ani când mama a început sã
colaboreze cu articole la pagina pentru femei a celui mai mare cotidian, Davar. A fost invitatã sa
intre în comitetul de redactie si sã fie delegatã la Consiliul Laburist al Femeilor. Numai ocazional
a putut merge la Tel Aviv pentru aceste activitãti, cãci trebuia sã-i ia cu dânsa pe cei doi copii mai
mici si nu-i plãcea sã mã lase singur.
Aproximativ la vreun an dupã punerea pe picioare a mosavei Nahalal, un tânãr uscãtiv, cu ochi
albastri, pe nume Mesulam Halevy, a venit aici, cãutând de lucru ca învãtãtor si a fost angajat
pentru cei cincisprezece copii, câti erau atunci în colonie. Ne-a împãrtit în trei grupe de vârstã,
iar orele de clasã se tineau în camera de toate zilele din cabana lui, fãrã bãnci scolare si pupitru,
pânã când a fost amenajatã o scoalã cu douã încãperi. Mesulam era un dascãl înzestrat si
neortodox, mai interesat sã încurajeze autoexprimarea creatoare decât sã împlânte programele
didactice formale. Prin el am cunoscut mai îndeaproape fondul nostru biblic si împrejurimile
noastre naturale. Multe ore de clasã au fost tinute în afara scolii si, în lungi plimbãri pe jos, am
învãtat despre fauna si flora regiunii. Eu eram bun la scris si la desen, iar câteva dintre eseurile,
poemele si schitele mele au fost „publicate" în singura gazetã de un singur exemplar pe care
Mesulam ne-a ajutat sã o scoatem.
în afarã de iesirile cu clasa, îmi plãcea sã hoinãresc si sã fac excursii cu unul sau doi tovarãsi, ori
singur. Am învãtat sã leg relatii cu bãietii din satele
30
^y^g^igfr^^impi^^^^
^'PIPPP^^^^^^
arabe si din taberele beduine si sã le vorbesc pe limba lor. Walas, un bãiat beduin de vârsta mea,
s-a atasat de mine pe câmpurile Nahalalului si am devenit prieteni la cataramã. Desi arabii din
împrejurimi erau, desigur, sãraci si înapoiati fatã de noi, am simtit simpatie si respect pentru
stoicismul lor rãbdãtor, pentru obiceiurile lor vechi si o anumitã demnitate înnãscutã, prezentã
pânã si la cel mai umil tãran ori membru al tribului, încã din zilele copilãriei mele am înteles cã
este usor sã trãim în armonie cu arabii.
în 1926, când Nahalal avea cinci ani de la fondare, WIZO (Women's International Zionist
Organization) a deschis aici o scoalã de fete, prima aventurã de felul acesta în Orientul Mijlociu.
Directoare era temuta Hanna Meisel sohat. Pentru noi bãietii, faptul cã fete din toatã tara studiau
la acea scoalã era de un interes nemaipomenit. Când grupa mea de vârstã a terminat cu scoala
primarã a lui Mesulam, s-a aranjat ca noi sã putem continua la scoala WIZO, atât bãietii cât si
fetele. Am fost unul dintre putinii bãieti care au fãcut realmente lucrul acesta; ceilalti s-au pierdut
absorbiti de munca la fermã. Mai târziu s-a rãspândit povestea inexactã cã eu am fost singurul
bãiat educat într-o scoalã de fete!
DE PAZA
în 1929, la vârsta de paisprezece ani, am fost initiat în organizatia secretã numitã Hagana, fortã
clandestinã de autoapãrare a evreilor din Palestina. Dintre tinerii din Nahalal care i s-au asociat,
eu eram cel mai tânãr. Hagana a luat decizia sã ne înroleze la scurt timp dupã ce arabii au
masacrat 67 de evrei în Hebron: bãrbati, femei si copii. Alti 60 au fost rãniti în atacul arab,
sinagogi au fost distruse, iar suluri Tora arse. Hagana era hotãrâtã sã ia mãsuri ca niciodatã
comunitãtile evreiesti izolate din orase si din tarã sã nu mai fie neputincioase, neînarmate sau la
bunul plac al extremistilor arabi care sã-si poatã impune vointa asupra evreilor sau a arabilor
prietenosi fatã de vecinii lor evrei. Fiecare comunitate trebuia sã fie capabilã de autoapãrare.
Fiecare trebuia sã aibã arme si bãrbati si femei cu instructia de rigoare.
Dar britanicii au declarat ilegalã posesia neautorizatã de arme si instruirea militarã pentru
autoapãrare. Autoritatea mandatarã britanicã, prin fortele politiei si trupelor sale, mentinea
ordinea în tarã. Se presupunea cã ele îi protejau pe cetãteni, dar erau relativ forte mici si
incapabile, iar adesea lipsite de vointa de a alerga în apãrarea asezãrilor evreiesti aflate în pericol.
Iar când o fãceau, adesea soseau prea târziu. Britanicii au rãspuns într-o mãsurã oarecare
cerintelor exprimate de autoritãtile evreiesti si au alocat un numãr de arme kibutu-rilor si
mosavelor. Dar în cea mai mare parte ne-au dat pusti de vânãtoare, care nu erau prea eficiente.
De aceea Hagana a distribuit propriile sale arme, care au fost ascunse în fiecare asezare într-un
depozit secret. Era un act ilegal, ca de altfel si apartenenta la Hagana. De aici clandestinitatea.
Când am intrat în Hagana, noi am fost instruiti în utilizarea armelor de foc, desi în cazul meu nu
era necesar. La noi în casã a existat întotdeauna o armã, o carabinã germanã veche, pe care tatãl
meu a luat-o cu el de la Degania. El pãstra carabina ascunsã în staulul vacii, iar eu adesea o luam
ca s-o curãt si s-o ung si de multã vreme învãtasem s-o folosesc. Dar numai acum, când eram
membru secret în Hagana, aveam sentimentul cã arma aceea o puteam utiliza
32
cu o finalitate bunã. Era sarcina noastrã sã apãrãm Nahalalul si sã dãm fuga în apãrarea
asezãrilor vecine, dacã ele erau atacate.
Când ani crescut ceva mai mare, lehuda Mor, membru al mosavei Nahalal, a organizat un grup
de cinci cãlãreti adolescenti care sã pãzeascã ogoarele împotriva bandelor arabe de hoti. Aveam
doi instructori de cãlãrie, de asemenea bãrbati din Nahalal, care fãcuserã serviciul militar într-un
regiment de cazaci din Rusia, iar ei ne-au initiat în cele mai bune traditii ale cavaleriei rusesti.
Atacam inamici imaginari, agitam bâte, galopam, scotând urlete înfiorãtoare în timp ce sarjam.
Acest antrenament, cel putin, era cât se poate de amuzant. I-am dat calului meu numele Tauka,
dupã numele unui armãsar indian dintr-un roman al lui Jules Verne.
Beduinii din El-Mazarib si alte triburi îsi aduceau din când în când caprele sã pascã pe câmpurile
satului. Treaba noastrã era sã le izgonim. Furtul si exploatarea ogoarelor altora fãceau parte din
stilul lor de viatã. Nu exista nici o bazã politicã pentru învrãjbirile noastre. Erau pur si simplu
motive legate de încãlcarea proprietãtii, cum adesea se întâmplã între vecinii rurali si îndeosebi
între beduinul nomad si tãranul plugar.
învrãjbirile politice se manifestau în principal între partidele evreiesti si constituiau o aprigã
dezbatere privind organizarea internã idealã a comunitãtii evreiesti în Palestina. Exista pânã
acum în tarã un numãr de kibuturi si de mosave, iar ele apartineau uneia sau alteia dintre cele
douã miscãri laburiste ale timpului, care în 1930 s-au unit spre a forma Mapai, Partidul
Muncitorilor Pãmântului din tara lui Israel. Avea o aripã a tineretului, dar eu nu am fost atras în
munca de partid. Eram mai interesat de activitãtile diverse care aveau loc la cabana tineretului
din Nahalal, unde noi organizam dezbateri, lecturi, muzicã si dansuri folclorice, îmi amintesc de
organizarea unor serate literare, cu discutii, la care adesea aveam invitati din afarã. Am propus
sã-1 invitãm pe poetul Avraam slonsky, care sã ne vorbeascã despre tendintele poeziei evreiesti si
sã ne citeascã din poemele sale, care mie îmi plãceau. Clubul nostru literar m-a însãrcinat sã-i fac
o vizitã ca sã-i aduc la cunostintã invitatia noastrã. M-am conformat, cãlãtorind pânã la o casã de
covalescentã de lângã Ierusalim, unde el se afla, si a acceptat. El a cucerit inimile tinerilor, desi
colonii mai în etate continuau sã fie atasati de opera lui Haim Nahman Bialik, poetul nostru
national, si de aceea a Rachelei, poeta din Valea Iordanului.
într-o noapte din decembrie 1932, o bombã a fost aruncatã în casa lui losif lakobi, unul din
vecinii nostri din Nahalal, ucigându-i fiul în vârstã de opt ani. Tatãl, rãnit, a murit si el în cursul
diminetii. Aceastã crimã a marcat o nouã tendintã în relatiile noastre cu vecinii arabi. Ea nu avea
nimic de-a face cu drepturile asupra pãmânjtului sau pãsunatului. în mod clar, atacul era
33
motivat de considerente politice si nationaliste si el a fost precedat de un atac similar asupra
membrilor kibutului lagur, din vecinãtate. Autoritãtile britanice au arestat mai multi arabi care
aveau legãturã cu nelegiuirea, dar atacurile criminale nu au încetat.
Atacatorii apartineau fanaticei asociatii clandestine seicii Bãrbosi, cunoscutã mai târziu sub
denumirea de Kassamia, dupã numele fondatorului si liderului ei, seik Az-el-Din el-Kassam.
Marele sat arab Zippari, de lângã Nazaret, servea drept cartier general al organizatiei. Tata credea
— iar eu am fost crescut în aceastã credintã — cã arabii erau de la naturã oameni violenti, tâlhari
si sursã de dezordine. Dar abia acum, pentru prima datã, am înteles cã problema nu era chiar atât
de simplã. M-am dus cãlare la Zippari si am vorbit acolo cu unii dintre cunoscutii mei arabi,
precum si cu mãrimile tribului el-Mazarib de acolo. Ei toti mi-au vorbit în mod adulator despre
Kassamia, spunându-mi cã erau idealisti devotati, umili în modul lor de a fi, petrecând mult timp
în rugãciune si actionând potrivit unor principii profund religioase si nationale.
Atitudinea mea fatã de vecinii arabi a fost întotdeauna pozitivã si prieteneascã, îmi plãcea modul
lor de viatã si îi respectam ca muncitori zdraveni, devotati pãmântului si mediului nostru natural
comun. Nu aveam nici o îndoialã cã era posibil sã trãim în pace cu dânsii, ei în propriile lor sate
si potrivit tiparelor lor traditionale, iar noi potrivit alor noastre. Kassamia si, mai presus de toate,
stima de care se bucura aceasta în ochii tãranilor arabi si a beduinilor care trãiau alãturi de noi a
clarificat un aspect al relatiilor dintre noi. Aceasta nu a implicat sentimentele personale pe care
noi Ie aveam unii pentru altii. Aparitia Kassamiei a aruncat luminã asupra adâncii prãpãstii
nationale si religioase care îi desparte pe arabi de evreii care aduceau la îndeplinire idealurile
Sionismului.
Studiile mele la scoala de Agriculturã WIZO au luat sfârsit, dar nu si vizitele mele acolo, unde
eram atras de Judith, o frumoasã fatã cu ochi albastri, care era mai în vârstã si mai înaltã decât
mine. Sabaturile obisnuiam sã le petrecem mult timp în pepiniera de pomi de la Kfar Hahores, pe
colinele Nazaretului, iar seara fãceam lungi plimbãri prin holde.
Eram activ si la clubul tineretului, unde aveau loc întruniri literare si sociale si unde eu am extins
sfera de interes prin organizarea a ceea ce s-a numit cerc ideologic. Citeam si discutam scrierile
liderilor evrei din tarã, îndeosebi ale lui Da vid Ben-Gurion, care deja se fãcuse cunoscut ca
bãrbat al unei conduceri dinamice, Beri Katznelson, considerat teoreticianul miscãrii laburiste,
Haim Arlozorov, care a condus Departamentul Politic al Jewish Agency pânã la moartea sa, si ale
lui Mose sarett, care i-a fost succesor.
34
Curând ne-am trezit lepãdând fosta noastrã indiferentã si ne-am implicat tot mai mult în ceea ce
se spunea si se fãcea în miscarea laburistã. Ne-am apropiat tot mai mult de ea, am ajuns sã o
cunoastem, iar în cele din urmã am fost absorbiti de ea.
Viata din Nahalal cerea ore lungi de muncã grea la fermã, pe ogoare si la grajduri, ca si pentru
realizarea proiectelor comunale. Poverile sporeau când tata era plecat în frecventele sale cãlãtorii
în interesul Partidului Muncii sau al miscãrii sioniste. Mama fãcea în asa fel încât sã gãseascã
timp pentru activitãtile publice si pentru scris, în special pentru Labor daily, cel mai mare ziar din
tarã. Si desi lumea mea de pânã acum se mãrginise la Nahalal si la împrejurimile sale, am început
sã-mi dezvolt si eu interesul în mod precumpãnitor pentru cele petrecute în afara satului nostru si
mã simteam atras în mod inexorabil de lupta noastrã politicã si nationalã. Mã gândeam serios la
perspectiva unor studii superioare, dar nu puteam pãrãsi Nahalalul.
în 1933, când aveam 18 ani, a început constructia unor locuinte permanente în sat. Casa noastrã
era printre ultimele de construit. Am intrat într-o echipã de constructii care arunca betonul în
cofraje standard, inventate de un ingenios inginer numit Papper. Munca era grea, murdarã,
obositoare si aducea putinã rãsplatã financiarã. Dar ne-am tinut de ea, cu toate cã inginerul ne-a
oferit locuri de muncã mai lucrative, în Tel A vi v.
în toamnã am terminat constructia a patruzeci de case, atâtea câte permitea bugetul satului.
Restul de clãdiri trebuia construit în urmãtorii doi ani, asa încât opt dintre noi au acceptat oferta
lui Papper si ne-am dus la Tel Aviv. Am fost îndemnati sã facem lucrul acesta nu numai de
salarii, ci si în speranta de a ne putea continua educatia. Lucram în timpul zilei la ridicarea
schelelor pe santiere de constructii, mai întâi chiar în Tel Aviv, iar mai târziu în suburbia Ramat
Gan, iar seara studiam matematica superioarã si audiam conferinte despre limba si literatura
ebraicã Ia Universitatea Popularã condusã de departamentul Histadrut, Federatia Muncii. Cina o
luam la un restaurant ieftin de lângã scoalã.
Continuam s-o vãd pe Judith, care între timp terminase scoala de agriculturã din Nahalal si se
întorsese acasã, în Rison le-Tion. Ne întâlneam acasã la ea sau în Tel Aviv. Pãrintii mei nu erau
prea încântati de aceasta, iar Judith avea si ea gândul la un adolescent din Nahalal, care se
mutase la Tel Aviv spre a deveni muncitor constructor.
Am lucrat în oras numai în sezonul de stagnare a muncilor la fermã, în vara anului 1934, însã,
ne-am întors în Nahalal. în toamnã, dupã arat si înainte de semãnat, a survenit o altã perioadã de
acalmie. Era timpul sã hoinãresc prin tarã. în acel an am întreprins o excursie pe jos, împrejunã
cu doi prieteni.
35
Echipati cu ceva bani de buzunar, cu sticle de apã, cu gamele pentru mâncare si cu o hartã, am
luat-o spre Bet se'an, am mers de-a lungul Vãii Iordanului pânã la Ierihon, iar de acolo la
Beerseba si Gaza. A fost o excursie anevoioasã, în bãtaia hamsinului, vântul fierbinte al
desertului, si prin deasa vegetatie din lungul Iordanului, care face umbletul dificil, în timp ce
sticlele noastre de apã erau adesea goale. Dar a meritat sã întreprindem experienta.
O întâmplare, îndeosebi, mi-a lãsat o profundã impresie, tocmai pentru cã a fost lipsitã de
dramatism. Amãnuntele mi-au rãmas pânã în ziua de azi. într-o noapte am ajuns într-o oazã la
capãtul nordic al Mãrii Moarte, total istoviti. Fusese cald toatã ziua si era cald si dupã cãderea
întunericului, în acea vale de sub nivelul mãrii. Ne-am trântit jos si am adormit într-o clipã, în
zori a trecut un pãstor arab, cu turma lui. Am cerut apã, iar el ne-a dus la o tabãrã de beduini din
apropiere. Am fost poftiti în cortul sefului si ni s-a dat nu doar apã, ci un ospãt în cea mai bunã
traditie beduinã. Dupã aceea seful ne-a spus cã unul din oamenii sãi trebuia sã aducã un mãgar de
la Ierihon si ne-a sugerat sã mergem cu dânsul, ca sã nu avem nici un necaz. I-am multumit, am
acceptat si am fãcut drumul pânã la Ierihon cu acel membru al tribului beduin, dupã care ne-am
vãzut de drumul nostru spre Sodom, la capãtul sudic al Mãrii Moarte. Am fost frapat de
bunãvointa acestor beduini, atât de diferitã de comportamentul descris în istoriile citite si în
povestirile auzite de la colonii evrei mai în vârstã. Ei nu ne-au furat ceasurile, aparatele de
fotografiat sau banii. Nu au întors spatele la cei trei tineri evrei acoperiti de praf, nebãrbieriti si
însetati care vorbeau prost araba. Ne-au ospetit cu o ospitalitate extraordinarã si s-au îngrijit de
securitatea deplasãrii noastre. Nu este aici vorba cã eu aveam pãreri romantice despre beduinii
din desert. Unii dintre ei sunt amabili, altii cruzi, ca în cazul oricãrui alt popor, iar eu simteam, ca
bãiat, cã nu trebuie sã-i condamnãm dinainte. De fapt acel episod de lângã Ierihon nu a fost
prima mea experientã cu privire la bunãvointa arabã. Am mers de multe ori în satele arabe —
uneori însotit, alteori singur — si bãietasi aruncau cu pietre, cãutând pricinã. Nu o datã arabii
mai în vârstã ne-au sãrit în ajutor, poftindu-ne în casã, oferindu-ne mãsline si pitta (pâine
arãbeascã, turtitã), dându-ne drumul nevãtãmati.
La putine sãptãmâni dupã întoarcerea noastrã, cãtre sfârsitul anului 1934, am avut o întâlnire
diferitã cu beduinii, prilejuitã de o disputã foarte serioasã cu tribul el-Mazarib în privinta
pãmântului. Cu câtiva ani mai înainte, Fondul National Evreiesc cumpãrase o parcelã de pãmânt,
nu departe de Nahalal, de la proprietarul sãu arab, alocând-o satului nostru. Dar pãmântul a
rãmas câ'tva timp necultivat. Acum mosava Nahalal a decis sã înceapã lucrarea câmpului, iar un
grup s-a dus, cu uneltele, sã facã lucrarea într-o vale largã, uscatã.
36
Un prieten de-al meu îi conducea pe plugari, iar eu îl urmam cu sacul de seminte, semãnând. Pe
când noi lucram, câtiva membri ai tribului el-Mazarib s-au adunat pe povârnis ca sã priveascã.
Curând li s-au alãturat altii, iar ceva mai târziu numãrul lor era considerabil. L-am zãrit printre ei
pe prietenul meu Wahas, iar dupã aceea am identificat si pe alti tineri beduini ce-mi erau prieteni.
Ei toti priveau foarte supãrati. Pânã atunci, desi era pãmântul nostru, ei si alte triburi folosiserã
terenul pentru pãsunat si nu le plãcea faptul cã acum era lucrat. Noi am continuat sã lucrãm, iar
ei au continuat sã priveascã. Tãcerea era amenintãtoare. Deodatã ei au început sã arunce cu
pietre, iar unul dintre plugari a fost lovit. Oamenii nostri au ripostat în acelasi fel. Spiritele s-au
încins. Beduinii i-au mobilizat pe arabii din satul din apropiere, Mahlui, în timp ce nouã ni s-au
alãturat bãrbati din Nahalal si din kibuturile vecine, Gvat si Ramat David. Zburau pietre si se
agitau ciomege, în timp ce noi continuam sã semãnãm de-a lungul unei spinãri a vãii. Când am
ajuns în vârful ridicãturii, am fost lovit în cap de o mãciucã. Am avut impresia cã atacatorul a
fost prietenul meu Wahas. Mi-am pierdut cunostinta pe moment, apoi am sãrit pe un cal si m-am
întors în Nahalal. Deoarece pierdusem sânge, iar doctorul suspecta un traumatism cranian, am
fost bandajat si pus la pat. Dupã câteva zile am fost trimis la casa de covalescentã de lângã
Ierusalim, unde 1-am întâlnit pentru prima oarã pe poetul slonsky. Chiar dacã el mai era acolo,
eu n-am putut rãmâne mai multã vreme.
Curând m-am plictisit si m-am întors în Nahalal cu o cicatrice la cap, dar fãrã dusmãnie în inimã
împotriva lui Wahas si a tribului sãu el-Mazarib. îi puteam întelege sentimentele, dar nu i le
puteam alina. Ei îsi duseserã turmele la pãscut pe pãmântul altor oameni si le adãpaserã la
izvoarele altora, de generatii. Dar pãmântul fusese pânã acum nelucrat, nepãzit si în mod abuziv
folosit ca pãsune, deoarece fusese lãsat în paraginã. Acum era al nostru si trebuia sã-1 lucrãm, sã-
1 cultivãm, redându-i vechea rodnicie, dupã secole de pãrãsire. stiu cã beduinii vãd în mod diferit
problema si de aceea nu le-am purtat picã. Intr-adevãr, la vreo sase luni dupã aceea, i-am invitat
pe Wahas si tribul sãu la nunta mea, în Nahalal. Au venit cu totii si au încins dansurile
traditionale la nuntile lor, în timp ce un tânãr beduin, pe nume Abed, cânta din fluier. Au fost
multe chiote si veselie si ne-am distrat de minune.
Una dintre fetele care a sosit în satul nostru în toamna anului 1934 a fost Ruth Schwartz. Ea a
venit de la Ierusalim ca sã urmeze cursurile scolii de agriculturã din Nahalal. Era cu doi ani mai
micã decât mine. Tatãl ei, Zvi, si mama ei, Rahela, absolviserã prestigioasa scoalã Secundarã
Herzliya, primul liceu modern cu predarea în limba ebraicã, de unde au iesit bãrbati si femei care
au devenit personalitãti proeminente în viata publicã a tãrii. Pãrintii fetei
37
de care vorbesc aveau o bunã reputatie si activau în sfera politicii si în afaceri financiare. Dar
Ruth, idealistã si romanticã, a fost membrã a miscãrii de tineret laburiste. Ea si-a vãzut viitorul
nu la oras, ci în kibut si a dorit sã se pregãteascã pentru viata de pionierat în agriculturã. Asa cã s-
a înscris la scoala din Nahalal.
Ne întâlneam si vorbeam adesea. Eu doream sã-mi perfectionez cunostintele de englezã, iar Ruth
învãtase limba din copilãrie. Curând am devenit de nedespãrtit si în scurt timp ea s-a simtit ca
acasã în casa pãrintilor mei, aju-tând-o pe mama la diferite treburi si împrietenându-se cu Zorik
si cu Aviva.
Ne-am cãsãtorit în ziua de 12 iulie 1935 si am fãcut nunta în bãtãtura casei noastre, la umbra
nucului. De la Ierusalim, mama miresei ne-a adus o multime de bãuturi si delicatese în
automobilul ei, fiind urmatã de un întreg autobuz de prieteni ai familiei Schwartz, între care dr.
Arthur Ruppin, unul dintre pãrintii fondatori ai asezãrilor agricole evreiesti din Palestina, Mose
si Zipora sarett si Dov Hos, unul din bãrbatii de frunte ai Jewish Agency. Singura noastrã
contributie la festivitatea nuntii au fost mormane de struguri, culesi de mine chiar în acea
dimineatã, si vedre de stiuleti de porumb fierti. Ceremonia cãsãtoriei a îndeplinit-o rabinul
Zeharia din Nahalal, originar din Yemen. si astfel, la vârsta de douãzeci de ani, îmbrãcat într-o
cãmasã albã, cu tichie pe cap si sandale în picioare, m-am îmbarcat pentru viata de familie, cel
dintâi din grupa mea de vârstã din sat care a fãcut aceastã ispravã. Dupã ceremonie, în timp ce
beduinii din tribul el-Mazarib dansau debka dupã melodia fluierului lui Abed, Ruth s-a dus la
grajd sã mulgã vacile.
Nu aveam planuri bine definite pentru viitorul imediat. Gândul meu era sã nu rãmân la Nahalal.
Visam sã încep ceva nou — asa cum pãrintii mei si prietenii lor fãcuserã la vârsta mea —, poate
sã întemeiez o asezare agricolã în vreo zonã vitregã, cum era zona mlãstinoasã Hule, la nord de
Marea Galileei. Dar râvneam, de asemenea, la o educatie mai largã, îndatoririle mele în Hagana
nu-mi luau în acel timp multã energie, asa încât eram relativ liber. Ocazia de a-mi îmbunãtãti
cunostintele de englezã si poate de a fi admis la universitate s-a prezentat de la sine când noi am
gãsit, printre darurile de nuntã, bilete pentru o cãlãtorie în Anglia.
împovãrati de numeroase pachete, între care plapume de puf, în timp ce eu încã mai purtam acele
confortabile sandale, am cãlãtorit cu vaporul S.S. Marietta Pasha6 pânã la Marsilia, iar de acolo
cu trenul pânã la Paris si Londra. Ruth iubea Londra. Trãise aici cinci ani, ca fetitã, pe când
pãrintii ei studiau la Universitatea din Londra, si era bucuroasã s-o revadã. Ca sã ne întretinem,
ea preda ebraica. Se simtea cu totul acasã. Cât despre mine, viata în Anglia era mai putin rozã.
Sperasem sã lucrez cu jumãtate de normã si sã
38
studiez. Dar cu engleza mea primitivã nu puteam gãsi o slujbã, iar fãrã diplomã de liceu nu
puteam intra la universitate. Ceata londonezã n-a fãcut nimic spre a-mi îmbunãtãti starea
sufleteascã. Aceasta fãcea ca însorita Palestina sã mi se parã mai departe decât oricând. Scrisorile
tatãlui meu erau pline de pasaje moralizatoare cu privire la viata usoarã pe care o alesesem, în
timp ce ferma avea atâta nevoie de mine.
Pãrea fãrã rost sã rãmân la Londra. Nici nu munceam, nici nu studiam. Tânjeam la întoarcerea
acasã. La câteva luni de la sosirea noastrã la Londra, douã evenimente ne-au îndemnat sã
împachetãm si sã ne întoarcem. Unul a fost izbucnirea violentei arabe în Palestina, în mai 1936.
Tensiunea era în crestere de mai mult timp. Cu douã luni mai înainte fusese asasinat Avraam
Galutman. El era expertul în pomiculturã al Nahalului si el m-a învãtat arta altoitului. Era un om
admirabil si m-a mâhnit nespus vestea cã a fost omorât. Sporadicele atacuri arabe asupra
asezãrilor din toatã tara lãsau acum mai multe victime în urma lor. Locul meu era acasã.
Cel de ai doilea eveniment era decizia unui grup dintre prietenii mei din Nahalal de a fonda o
asezare agricolã proprie. Ei voiau sã întemeieze eventual un kibut la hotarul satului, asa încât sã
se poatã angaja atât în agriculturã cât si în apãrare. Spre a-si face începutul în viata comunalã
independentã, consiliul satului Nahalal le-a acordat, în mod provizoriu, 100 de acri în locul
numit colina lui simon. Ne-am hotãrât sã ne asociem cu ei.
S-a dovedit a fi nu chiar atât de usor pentru mine. Grupul a admis-o imediat pe Ruth ca membru
deplin. Eu am fost acceptat doar drept candidat, urmând sã fiu admis ca membru dupã sase luni,
dacã voi dovedi cã sunt potrivit pentru acel fel de viatã comunitarã, ceea ce se punea la îndoialã.
Am privit rezervele acelea drept un semn de neîncredere, ceea ce de fapt si era. Prietenii mei mã
cunosteau si nu credeau cã as putea apartine din toatã inima unui grup colectivist. Tovãrãsia
emotionalã, sociabilitatea si egalitarismul absolut nu erau în concordantã cu natura mea. Nu
credeam cã îmi voi schimba caracterul în sase luni, dar le-am acceptat verdictul. Când termenul
candidaturii mele a ajuns la capãt, am fost primit membru deplin.
Am pornit-o la drum cu saptesprezece membri, toti din Nahalal. Ni s-a asociat un grup de tineri
membri ai miscãrii de tineret laburiste, imigrati din Polonia si România, iar ceva mai târziu unele
absolvente ale scolii agricole de fete WIZO din Nahalal. Ruth si eu am primit o camerã micã,
goalã, iar mobila am mesterit-o din lemn de stejar. Ruth lucra la stâna de oi, în timp ce eu eram
paznic de noapte.
Aventura asezãrii simron nu s-a dovedit un succes pentru membrii sãi fondatori. Din punct de
vedere economic, lucrurile au iesit destul de bine.
39
Fondul National Evreiesc ne-a dat un contact pentru lucrãri de împãdurire pe colinele din
apropiere de Nazaret si ne-a aprovizionat cu barãci, animale si utilaje de fermã. Dar existau mari
deosebiri de opinie în sânul grupului în ceea ce priveste organizarea socialã care trebuia sã ne
guverneze viata, iar acesta a fost subiectul de dezbatere pasionatã în cei doi ani când am fost noi
acolo, în noiembrie 1938, când grupul de la simron s-a mutat la asezarea sa permanentã de'la
Hanita, la granita cu Libanul, cei mai multi dintre membrii grupului initial de la Nahalal au
pãrãsit localitatea, multi intrând în alte kibuturi. Locurile lor au fost luate de noi membri. Eu si
Ruth, dupã ce plecasem de acolo cu douã luni mai înainte, ne-am reîntors la Nahalal, unde am
putut locui în propria noastrã cabanã.
Prima mea implicare serioasã în sfera de actiune militarã a avut loc în perioada sederii mele la
simron si a coincis cu ceea ce britanicii au numit „revolta arabã", referindu-se la tulburãrile iscate
de arabi în mai 1936 si care au hãrtuit tara pânã în mai 1939, când Marea Britanie a promulgat
noua sa politicã în Palestina, limitând imigratia evreiascã si asezarea lor în tarã. în acei trei ani,
comunitatea evreiascã a luptat pentru a-si prezerva securitatea, iar tânãra generatie a fost chematã
sã ia parte activã la aceasta.
Revolta a început cu o grevã generalã a arabilor, în scopul de a paraliza viata economicã a tãrii.
Curând a fost urmatã de o miscare teroristã a arabilor extremisti, împotriva evreilor, a guvernului
mandatar si a arabilor moderati. Marea Britanie a adus în grabã trupe suplimentare în Palestina
spre a mentine ordinea, iar la sfârsitul anului 1936 principalul corp al grupurilor extremiste
înarmate a fost neutralizat, desi teroarea sporadicã a continuat si putea sã izbucneascã din nou
mai târziu, între timp, o comisie regalã britanicã a fost instituitã, sub conducerea Lordului Peel,
ca sã cerceteze cauzele conflictului si sã facã recomandãri privind diplomatia viitoare.
Deoarece tintele terorismului arab erau atât evreii, cât si britanicii, guvernul mandatar si
autoritãtile evreiesti s-au pomenit lucrând împreunã. Prima mãsurã de cooperare a fost urmarea
cererii din partea armatei britanice de a i se pune la dispozitie ghizi evrei care cunosteau tara si
vorbeau araba. Aceasta a dus la instituirea unei Jewish Settlement Police Force, ca auxiliarã a
armatei si ca politie obisnuitã. Eu am devenit ghafflr, adicã membru al politiei supranumerare.
Prima scrisoare militarã oficialã de numire pe care am primit-o purta antetul Palestine Police
Force. Era datatã martie 1937 si îmi era adresatã personal, la simron. Salariul meu se ridica la 8
lire palestiniene pe lunã. Aveam atunci 22 de ani. Am servit drept ghid unitãtilor armatei
britanice stationate la Afula, centrul rural al Vãii lezreelului, în patrulãrile lor de-a lungul
conductei
40
de titei a Iraq Petroleum Company. Conducta strãbãtea valea cãtre portul terminal Haifa. Noi
acopeream un sector cuprins între Tiberiada, de pe tãrmul Mãrii Galileei, si Ein Dor, biblicul
Endor ce figureazã în povestea regelui Saul si a vrãjitoarei, la Sud de Muntele Tabor. Aceastã
portiune a conductei IPC devenise frecvent tinta sabotajului arab, deoarece zona îi favoriza pe
sabotori. Automobilele si autocamioanele obisnuite nu puteau trece pe acolo, iar majoritatea
satelor erau arabe.
în calitate de ghaffir purtam uniformã si o armã autorizatã. Locuiam într-un cort din
campamentul armatei britanice, iar câte o noapte pe sãptãmânã, ca „lãsat la vatrã", o petreceam
în simron. Lucram cu un regiment scotian si cu puscasii din Yorkshire, care nu erau atrenati în
misiuni de recunoastere. Ofiterii lor credeau cã si-au îndeplinit sarcina dacã pur si simplu îsi
arãtau prezenta prin patrulãri în zonã. Arabii puteau sabota conducta si o si fãceau, dând foc
titeiului fãrã a fi împiedicati, fie înainte de a trece patrula, fie dupã aceea, în cele opt luni
petrecute cu unitãtile din acest sector mi-am dat seama de ineficienta trupelor regulate, care
fãceau uz de metode rutiniere, cu orar fix si trasee de patrulare, împotriva unor sabotori care
cunosteau terenul, se miscau pe jos în mod tainic, se puteau pierde în populatia localnicã si îsi
puteau alege timpul si locul convenabile pentru operatiile lor. Mi-a devenit clar cã singurul mod
de a lupta cu ei era sã iei initiativa, sã-i ataci în bazele lor si sã-i surprinzi când se puneau în
miscare.
Jewish Settlement Pollce Force a sporit, servind majoritatea kibuturilor si alte asezãri rurale si
cuprinzând Ia sfârsitul anului 1936 aproximativ 1300 de membri ai Hagana. Dupã serviciul meu
la Afula, m-am întors la simron ca ghaffir, am fost promovat la gradul de sergent si am fost numit
comandant al detasamentului mobil. Având sase ghaffiri sub comandã si un autocamion usor ca
vehicul al nostru, am fost foarte activi, patrulând ziua de-a lungul drumurilor de tarã si
organizând noaptea ambuscade pe drumurile care duceau de la zonele arabe la asezãrile evreiesti.
în decembrie 1937, Hagana m-a trimis la un curs de comandanti de pluton, iar acolo 1-am
cunoscut pe Itac Sadeh, ofiterul clandestin veteran, care mi-a fost unul dintre instructori. Desi era
mult mai vârstnic decât mine, era un bãrbat pe placul meu. Clocotind de idei originale, el sesiza
esenta problemei si ne cerea o mare îndrãznealã, mergând uneori pânã la imprudentã. A fost un
curs bun, cu exercitii de bãtãlie realiste si a însemnat mult pentru mine faptul cã am studiat sub
îndrumarea lui Sadeh. Nu pot spune acelasi lucru despre scoala pe care am urmat-o dupã aceea,
un curs britanic pentru sergenti, tinut în campamentul militar britanic. Nu dãdeam doi bani pe
paradele hiperdisci-plinate de inspectie, cu insistenta strictã asupra bocancilor lustruiti si asupra
41
elegantei uniformei. Iar continutul instructiei militare nu era de nici un folos pentru asigurarea
securitãtii regiunii Nahalal si a restului Vãii Jezreel. Totusi am gãsit interesantã acea instruire si
am înteles cã, în conducerea unui imperiu, poate cã avea vreo valoare acea traditie a armei
lustruite respectatã de armata britanicã.
Cooperarea dintre guvernul mandatar si autoritãtile evreiesti a deschis mari posibilitãti de a
îmbunãtãti si lãrgi propria noastrã pregãtire militarã. Armele autorizate pentru supranumerari
puteau servi drept acoperire pentru posedarea de arme ilegale. Pe de altã parte, de vreme ce
purtam uniformã si comandam o unitate de patrulare mobilã, mi-a devenit usor, mie, dar si
celorlalti, sã desfãsurãm activitãti în Hagana mea clandestinã.
Revolta arabã a izbucnit iarãsi în toamna anului 1939, când comisia de cercetare Peel si-a
publicat propunerile. Principala sa recomandare prevedea împãrtirea Palestinei într-un stat
evreiesc, un stat arab si o zonã sub mandat britanic. tãrile arabe au respins acest plan de
împãrtire, iar lupta arabilor contra evreilor si a administratiei britanice a crescut în intensitate.
în 1938 am fost instructor al Haganei pentru Nahalal si zona învecinatã si am predat cursuri
pentru comandantii de sectie la o altã bazã a Haganei. în aceste cursuri am încercat sã cristalizez
o metodã de instruire care sã depãseascã rutina învãtãmântului privind armamentul si manevra.
Am scris un manual intitulat Fieldcraft1, despre importanta cunoasterii terenului si a exploatãrii
tactice corecte a trãsãturilor acestuia. Manualul cuprindea, de asemenea, instructiuni privind
paza, înfiltrarea si ambuscada, ca si îndrumãri asupra unor teme minore, ca tãierea de spãrturi
într-un gard. Manualul a cãzut în mâinile lui lacov Dori, comandantul Haganei din regiunea
nordicã, iar acesta m-a convocat la cartierul sãu general si, spre încântarea si mândria mea, m-a
elogiat pentru el.
Am petrecut câtva timp predând cursuri în zona Nahalal, în care puneam accentul pe arta
atacului, pe apropierea pe furis si pe pãtrunderea prin surprindere în baza inamicului. Spre a testa
toatã aceastã instructie si spre a da în vileag punctele slabe ale propriei noastre apãrãri, trebuia
sã-mi duc oamenii în vreun kibut îngrãdit si cartiruit sau în vreo altã asezare evreiascã, unde
adesea apãream drept în inima satului, fãrã sã fi fost detectati. Nu pot spune cã superiorii mei m-
au lãudat pentru astfel de exercitii, iar eu nu aveam nici un rãspuns convingãtor pentru ei atunci
când eram întrebat ce mã fãceam dacã paznicii ne-ar fi localizat si împuscat. Pur si simplu eram
convins în inima mea cã, atâta vreme cât eu mã târâm în fruntea oamenilor mei spre a face o
spãrturã într-un gard pãzit, nu puteam da gres. Cu toate acestea, am ascultat de ordine si am
stopat „invadarea" propriilor noastre asezãri.
42
Mi-am îndeplinit îndatoririle de instruire în Hagana, în timp ce continuam activitatea ca sergent
ghaffir, la comanda unei patrule mobile aflatã în subordinea politiei britanice. Având un vehicul
la dispozitia mea, a fost mai usor sã trãiesc douã vieti. Ruth a rãmas la simron, iar când ne
întâlneam, ca si în scrisorile noastre, am început sã discutãm planurile noastre de viitor. Ne
gândeam sã pãrãsim grupul, sã avem propria noastrã fermã, o casã a noastrã, petrecându-ne
timpul pe ogoare si citind si studiind. Am plãnuit ca atunci când grupul simron ar fi fost gata sã
plece la asezarea sa permanentã, în Hanita, noi sã ne întoarcem la gospodãria pãrinteascã din
Nahalal, ca prim pas spre întemeierea propriului nostru cãmin.
. Mutarea grupului simron, însã, nu s-a produs pânã în noiembrie 1939, iar stabilirea realã în
Hanita a avut loc cu opt luni mai devreme, nu din partea grupului, ci a Haganei. La începutul
anului 1938, când violenta arabã a atins din nou un punct culminant, institutiile nationale
evreiesti perfectaserã cumpãrarea pãmânturilor de la Hanita si au luat hotãrârea ca acestea sã fie
ocupate imediat. A fost o decizie îndrãzneatã, însã înteleaptã. O Hanita evreiascã la granita cu
Libanul ar fi închis gaura prin care bandele de arabi se infiltrau în tarã. si s-ar fi demonstrat atât
dreptul evreilor de a popula pãmântul, cât si capacitatea lor de a-1 gospodãri si apãra, chiar dacã
teritoriul arab înconjura zona si nu era nici o comunitate evreiascã prin preajmã. O fortã a
Haganei trebuia sã ocupe Hanita, cãci arabii ar fi atacat-o de la bun început, iar dupã ce va fi fost
fortificatã, dupã ce vor fi fost curãtate câmpurile si se va fi construit un drum de acces, Hanita
urma sã fie datã grupului simron, ca asezare permanentã.
Hagana a stabilit ziua de 21 martie 1938 ca datã de ocupare a Hanitei. A mobilizat în acest scop o
fortã de 400 de oameni, inclusiv 100 de ghaffiri, din asezãrile Vãii lezreelului, din Galileea si din
alte pãrti ale tãrii. Spre a pãstra secretul, atât fatã de de arabi cât si fatã de administratia britanicã,
oamenii s-au adunat într-un kibut din câmpia litoralului. Aceastã fortã era comandatã de Itac
Sadeh, iar Igal Allon si eu i~am fost adjuncti. lacov Dori trebuia sã fie comandantul general
pentru „ziua colonizãrii", când noi urma sã ocupãm localitatea.
în ziua de 21 martie, înainte de rãsãritul soarelui, ne-am pus în miscare de la punctul nostru de
adunare si am pornit-o spre Nord, la Hanita. A trebuit sã ne pãrãsim vehiculele pe drum si sã ne
cãtãrãm anevoie pe pantele stâncoase. în timp ce un grup a început sã netezeascã o potecã,
ceilalti dintre noi cãrau cu spatele echipament greu de fortificatie si alte materiale. Pe cel mai
înalt vârf al locului am început sã ridicãm un turn de observatie din lemn si gardul standard al
perimetrului, un zid dublu de lemn, umplut cu pãmânt si bolovani. Speram sã facem toate acestea
în timpul zilei, asa încât corturile dinãuntrul
43
împrejmuirii sã fie apãrate la cãderea noptii, când ne asteptam la primul atac. Dar noaptea a venit
fãrã ca noi sã fi terminat fortificatiile. Fuseserã prea multe de fãcut si ne stingherise si un vânt
puternic. N-am putut nici mãcar corturile sã le ridicãm.
La miezul noptii am fost atacati. Arabii trãgeau de pe douã coline din apropiere si era cu
neputintã sã determini locul lor exact. Itac Sadeh i-a spus lui Dori sã-si cheme oamenii, unitatea
lui Igal Allon si a mea, si sã atace grupul de asalt arab, dar Dori a socotit propunerea ca fiind
iresponsabilã si a respins-o. A trebuit sã tragem mai mult sau mai putin fãrã tintã de pe pozitiile
noastre din perimetrul împrejmuit. Dupã ce ambele pãrti au tras una asupra alteia timp de optzeci
de minute, atacatorii s-au retras dincolo de granita libanezã. Pierderile noastre au constat în doi
morti si mai multi rãniti.
în urmãtoarele trei zile munca Ia Hanita a continuat si, cu toate cã situatia a rãmas încordatã, n-
au mai avut loc împuscãturi, în cea de a patra zi, pe când una dintre echipele noastre de
constructii era ocupatã cu construirea unui drum de acces, arabii au atacat. De data aceasta am
iesit sã angajãm lupta cu inamicul. Speram sã-i tãiem calea de retragere, dar ei au fost prea rapizi
si au dispãrut pe coline înainte de a-i putea prinde.
Trupele lui Sadeh au rãmas la Hanita atâta timp cât a continuat constructia asezãrii, iar spre a se
grãbi procesul au sosit muncitori din orasul Naharia, de pe coasta mãrii. Una dintre îndatoririle
mele a fost transportarea acestor muncitori din sau cãtre orasul lor, într-un blindat improvizat, un
autocamion obisnuit cu peretii laterali din otel. Restul timpului eram angajati în patrulare si în
pazã. Câteva sãptãmâni mai târziu, când cabanele si principalele fortificatii, totusi primitive, au
fost ridicate, Sadeh si-a lãsat la vatrã trupa, iar eu m-am întors în Valea lezreelului, la comanda
unitãtii mobile supranumerare. Hanita a rãmas însã o bazã de apãrare si de instructie a Haganei,
pânã când, cãtre sfârsitul anului, a devenit o colonie permanentã.
într-o searã, câteva sãptãmâni mai târziu, un om al Haganei din Haifa a sosit la simron însotit de
un vizitator straniu. Era Orde Wingate, cãpitan în armata britanicã. Auzisem de acest extraordinar
soldat, care a venit în Palestina la izbucnirea tulburãrilor arabe din 1936. Cunosteam chiar si
faptul cã avea idei neconventionale despre modul în care sã se punã capãt terorismului si
sabotajului arab si cã, spre deosebire de colegii sãi militari, gândea bine despre evrei. De fapt
devenise un înflãcãrat sustinãtor al ideii sioniste, recomandase cu tãrie cooperarea britanicã cu
Hagana, pentru binele ambelor pãrti, si câstigase încrederea liderilor evrei. Aceasta era prima
noastrã întâlnire.
Wingate era un bãrbat zvelt, de o înãltime mijlocie, cu o fatã palidã, dar cu trãsãturi energice. si-a
fãcut intrarea cu un revolver greu la sold si ducând
44
în mânã o Biblie, înfãtisarea sa era plãcutã si sincerã, iar privirea intensã si pãtrunzãtoare. Când
vorbea te privea direct în ochi, ca si cum ar fi cãutat sã-ti imprime propria-i credintã si tãrie, îmi
amintesc cã a sosit cu putin înainte de asfintitul soarelui si cã lumina blândã a dat un aer de
mister si de dramã venirii sale. Caracterul dramatic s-a accentuat pe mãsurã ce se lãsa seara,
exact pânã la un punct culminant neortodox.
A cerut sã fie adunat grupul. Dorea sã ne învete cum sã luptãm. A stãruit sã vorbeascã în ebraicã,
pe care începuse sã o învete de la sosirea lui în tarã, dar dupã un timp i-am cerut s-o dea pe
englezeste, deoarece ne era greu sã urmãrim accentul lui straniu în ebraicã si nu puteam întelege
decât citatele biblice recognoscibile în limba noastrã. El ne-a vorbit despre experienta lui în
rãzboiul de gherilã din Sudan, unde stãtuse câtiva ani, si ne-a descris o tehnicã a ambuscadei
nocturne. si-a încheiat alocutiunea cu propunerea surprinzãtoare de a merge cu el, atunci si acolo,
ca sã organizãm o ambuscadã. El voia sã ne arate cum sã reperãm o pozitie si unde sã amplasãm
ambuscada, ilustrând pe teren ceea ce ne spusese în sufrageria din simron.
A cerut o hartã si ne-a oferit prima noastrã surprizã. A fixat ca loc al ambuscadei o rãscruce de
drumuri de lângã satul arab Mahlul, la câteva mile depãrtare. Acest concept era nou pentru noi,
pentru cã noi organizam ambuscadele întotdeauna în apropierea asezãrii evreiesti de apãrat si nu
în apropierea iesirii din satul arab care servea drept bazã teroristã. Ne-am luat armele si ne-am
dus. Conform instructiunilor lui Wingate, ne-am deplasat pe coama colinelor si nu pe drumuri. El
a insistat sã umblãm înainte si nu, cum era practica noastrã, cu douã autocamioane în fatã. Când
am ajuns la obiectiv, ne-a împãrtit în douã grupuri si ne-a pozitionat la 100 de yarzi de-o parte si
de alta. Ordinele sale erau ca, atunci când apãrea banda teroristã, sã i se permitã sã ajungã între
noi, asa încât sã poatã fi atacatã din ambele pãrti. Nici o bandã arabã ostilã n-a apãrut în acea
noapte, dar lectia ne-a rãmas.
Am fost foarte impresionat de Wingate. Chiar înainte de a iesi în misiune, priveam la acest
uscãtiv si, pe cât gândeam eu, neexperimentat strãin si mã întrebam dacã ar fi într-adevãr capabil
sã înfinteze, în beznã, pe un teren necunoscut pentru el. Iar când am lãsat calea bãtãtoritã, ca sã
ne cãtãrãm pe stânci si sã umblãm prin tufisuri, m-am îndoit cã va putea tine pasul vioi. Pãrea
atât de fragil. si ce stia el despre arabi sau despre povârnisurile si viroagele dealurilor
Nazaretului, care fãceau parte din vietile noastre încã din copilãrie? în zori îndoielile mele s-au
evaporat. Pe legea mea, acel ofiter britanic neobisnuit stia mai bine decât mine ce sã facã. Era
greu de mers si asta 1-a ostenit, dar mergea cu pas sigur, n-a alunecat niciodatã si niciodatã nu
ne-a cerut sã ne oprim pentru odihnã.
45
Semintele ideilor si tacticii noi a hii Wingate deja fuseserã implantate în noi de Itac Sadeh,
pionierul scolii „emerge-from-the-fence"*. Dar era profesionalism la Wingate, spirit pozitiv, o
tenace lipsã de compromis. Personalitate dominatoare, el ne-a infectat pe noi toti cu credinta si
fanatismul lui.
L-am întâlnit adesea dupã aceea. A trebuit sã mergem dupã bandele teroriste în zone depãrtate de
perimetrul meu de patrulare, de dealurile Galileei, în pustietatea Iudeii, lângã Betleem. Uneori
am fost norocosi, am întâlnit inamicul si i-am cauzat pierderi. Alteori umblam noaptea fãrã nici
un incident. Dar chiar când nu se întâmpla nimic, am învãtat mult din instructia lui Wingate. Pe
deasupra, atacatorii arabi au fost siliti sã înteleagã cã nu mai era drum sigur pentru dânsii. Era
posibil sã fie prinsi oriunde într-o ambuscadã surprinzãtoare.
Wingate nu avea fizicul robust, în noptile zãpusitoare ar fi trebuit sã oboseascã din cauza lungilor
marsuri si a încãpãtânatei cãtãrãri printre bolovani si tufisuri. L-am vãzut oprindu-se într-o
noapte sã culeagã un pepene de pe câmp; 1-a spintecat cu briceagul si i-a supt sucul, rãcorindu-
se. Câteodatã ajungea în pragul epuizãrii si credeam cã o sã-1 vãd prãbusindu-se. Mergea însã
mai departe, condus de o vointã de fier. înainte de a merge în misiune, citea pasajul din Biblie
referitor la locurile unde trebuia sã operãm si gãsea dovezi pentru victoria noastrã: victoria lui
Dumnezeu si a evreilor.
în zori trebuia sã ne întoarcem la simron si sã pregãtim micul dejun. Intram în constructia de
lemn care servea drept bucãtãrie comunalã si vedeam droaia de gândaci negri care o luau la fugã
la apropierea noastrã. Acolo fãceam cartofi prãjiti si omletã pe un primus si o salatã de rosii, în
timp ce toate acestea erau fãcute, Wingate stãtea într-un colt, gol-golut, citea din Biblie si musca
si mesteca cepe crude, ca si cum ar fi fost cele mai delicioase pere. Judecat dupã tiparele
obisnuite, nu pãrea normal. Dar propriile sale tipare erau departe de obisnuit. Era un geniu
militar si un om admirabil.
Metodele lui neortodoxe si pronuntatele simpatii sioniste sãreau în ochi superiorilor sãi britanici
din Palestina si a fost rechemat la Londra. Dar în cel de al doilea rãzboi mondial, datoritã
interventiei lui Winston Churchill, si-a putut pune în practicã ideile novatoare, pe o scarã mult
mai mare, în campaniile din Etiopia si Birmania. A fost ucis în 1944, în junglele din Birmania.
46
IN TEMNItA
Membrii grupului comunal simron s-au stabilit în kibutul Hanita, de la granita cu Libanul, ca
asezare a lor agricolã permanentã, în noiembrie 1938. I-am însotit, împreunã cu Ruth, dar numai
ca oaspeti. Le-am urat noroc si neam întors la cabana noastrã din Nahalal, pe care o închiriasem
de la consiliul satului. Aveam douã camere si o bucãtãrie, o grãdinã de zarzavaturi si o cãtea
boxer, în februarie 1939 s-a nãscut fiica noastrã lael.
în luna mai din acelasi an Marea Britanic a emis ceea ce s-a numit Government White Paper on
Palestina*, care formula o nouã politicã cu privire la teritoriul mandatat. Aceasta limita imigratia
evreiascã pentru urmãtorii cinci ani si în mod vitual o interzicea dupã aceea; de asemenea,
restrângea cumpãrarea de pãmânt de cãtre evrei în zone extinse ale tãrii. Era un revers al
spiritului Declaratiei Balfour, care fusese emisã în 1917, precum si un revers al prevederilor
Mandatului Ligii Natiunilor. Dacã ar fi fost aplicatã, noua politicã ar fi dus la pieirea Cãminului
National Evreiesc. Comunitatea evreiascã s-a rãzvrãtit cu armele în mâini, hotãrâtã sã reziste
Cãrtii Albe, iar aceastã reactie a dus în mod inevitabil la sfârsitul cooperãrii dintre Hagana si
administratia britanicã, inclusiv cu fortele de securitate ale acesteia.
La mijlocul lunii august 1939, Hagana a initiat un Curs pentru Comandantii de Pluton, la care eu
am fost trimis ca instructor în tacticile de câmp. Din cauza vigilentei sporite a britanicilor, care
ne suspectau, acest curs nu a fost tinut în una din bazele obisnuite ale Haganei, ci lângã satul
lavniel, din Galileea de Jos, la aproximativ patru mile Vest de Degania. în scopul de a-1 masca,
cursul avea aparenta unui program extins de educatie fizicã, sub auspiciile federatiei evreiesti a
sporturilor. Izbucnirea celui de al doilea rãzboi mondial la scurt timp dupã deschiderea cursului a
sporit urgenta si importanta exercitiilor noastre militare. Totul a mers ca pe roate în primele sapte
sãptãmâni.
47
Semnalul de alarmã a fost dat în ziua de 3 octombrie, chiar în momentul în care cursantii se
adunaserã pentru o prelegere. Deoarece nu am avut timp sã ne dispersãm, prelegerea a continuat,
cu subiectul schimbat de la tacticã la alergarea pe pistã, iar dupã câteva clipe doi ofiteri de
securitate britanici au apãrut la intrarea în cort. Ei au stat acolo câtva timp, ascultând, iar dupã
aceea s-au dus sã cerceteze celelalte corturi si colibe. Nu le-a trebuit mult ca sã descopere câteva
pusti ghintuite sub saltele si nimic care sã dovedeascã „antrenamentele sportive". Au redactat o
notã privind armele gãsite, au înregistrat rãspunsurile nevinovate date de noi la întrebãrile lor si
au plecat. Comandantul cursului a raportat numaidecât faptul la cartierul general al Haganei si a
primit ordinul de evacuare a lagãrului. El a trebuit sã transfere cursul în zona Ein Hasofet, un
kibut de dincolo de coama vesticã a Vãii lezreelului, la aproximativ douãzeci si cinci de mile
depãrtare în linie dreaptã, dar mult mai departe pe drumul ocolit pe care a trebuit sã mergem.
Am fost împãrtiti în douã grupuri. Igal Allon, care era unul dintre instructorii nostri, avea în
sarcinã contingentul mai mic, format îndeosebi din politisti supranumerari, care aveau dreptul sã
poarte arme. Ei au luat-o pe jos pe la Muntele Tabor si au ajuns la Ein Hasofet fãrã incidente.
Grupul mai mare, format din patruzeci si trei de insi, era condus de comandantul cursului. Ei
trebuia s-o ia peste colinele din Sud-Vest, prin regiunea Wadi el-Bira în cursul noptii, regiune
popularã de arabi, si sã-si continuie drumul în timpul zilei prin zona populatã de evrei a
lezreelului. Mordehai Sukenik si cu mine eram cãlãuze.
Din nefericire, am întâziat plecarea. Era de presupus cã lagãrul se afla sub supraveghere si ne-a
luat timp sã adunãm cu bãgare de seamã armele pitite în diferite ascunzãtori. Am plecat la ora
douã dupã miezul noptii. Am urmat povârnisurile si potecile anevoioase în orele de întuneric
rãmase, dar ivirea zorilor ne-a gãsit încã departe de cea mai apropiatã asezare evreiascã. Eram în
apropierea intrãrii în Wadi el-Bira, care era traversat de conducta Iraq Petroleum Company.
Sukenik si eu, care mergeam înaintea celorlalti, ne-am asezat sã ne odihnim.
Deodatã a apãrut o patrulã a Transjordan Frontier Force si a oprit lângã noi doi. Restul grupului
nu se vedea. Aceastã fortã fãcea parte din unitãtile britanice de securitate care operau în ambele
teritorii mandatate, Palestina si Transiordania. Ca rãspuns la întrebarea lor, am spus patrulei cã
suntem excursionisti, iar Sukenik chiar le-a arãtat si permisul de port-armã. Ei au pãrut
satisfãcuti si au plecat. Ceea ce am fãcut si noi. Dar în scurt timp au apãrut din nou, s-au dus
direct la restul grupului si 1-au înconjurat. Unul dintre vehiculele lor a venit dupã Sukenik si
dupã mine si ne-am adãugat celor pusi
48
sub pazã. Dupã ce ne pãrãsiserã, se pare cã au fost opriti de un tãran arab, care le-a atras atentia
cã un sir de oameni înarmati mergeau de-a lungul conductei, iar ei s-au întors sã cerceteze. Dupã
ce au transmis prin radio un raport, patrula a fost contactatã de un ofiter britanic si de un
detasament cãlare din cadrul trupelor de grãniceri. Armele noastre au fost ridicate, iar noi am
asteptat mai multe ore, în timp ce superiorii lor pesemne deliberau ce era de fãcut cu noi. Am fost
dupã aceea îmbarcati în douã autocamioane si dusi la închisoarea din Acra. Pe drum, am
mâzgãlit un biletel cãtre familia mea — „Arestat. Nu vã faceti griji" — cu adresa pe spate,
învelind cu ea o piatrã. La o rãscruce, când autocamionul a oprit, 1-am recunoscut pe prietenul
meu Kalman si i-am aruncat biletelul, în autocamion, vorbeam între noi în credinta cã problema
avea sã fie curând clarificatã si cã vom fi pusi în libertate.
Dispozitia noastrã sufleteascã s-a schimbat dupã ce portile de fier au pocnit în urma noastrã si
ne-am gãsit zãvorâti în acea uriasã fortãreatã de piatrã. Era citadela construitã de turci în secolul
al XVIII-lea, când Palestina fãcea parte din Imperiul Otoman, pe temelii puse de cruciatii din
secolul al XlII-lea. Administratia mandatarã britanicã a folosit-o drept închisoarea sa centralã, iar
în perioada de rezistentã activã de dupã cel de al doilea rãzboi mondial multi luptãtori clandestini
evrei au fost închisi aici. Unii si-au gãsit moartea în camera de executie din aceeasi clãdire.
Am fost mai întâi dusi într-o camerã de detentie igrasioasã si rece, unde ne-au fost luate bunurile
personale, dupã care am fost condusi într-un coridor boltit, strâmt si întunecos. Ni s-a dat apã si
am fost dirijati la saltelele soioase si zdrentãroase care zãceau rãspândite pe podea. Prea osteniti
ca sã gândim, sã vorbim sau sã plãnuim — înainte de a fi stabilit ca la interogatoriu pur si simplu
sã ne spunem numele si vârsta si sã cerem avocat —, am cãzut pe saltele ca sã dormim. Abia
închisesem ochii, cã mai multi politisti au intrat, au aprins lumina si au întrebat care dintre noi
vorbeste engleza. Zvi Brenner si cu mine eram printre putinii vorbitori de englezã, iar Zvi a fost
primul luat la interogatoriu.
Nu a fost dus departe. Fãrã îndoialã, în mod premeditat camera de interogatoriu era destul de
aproape de noi, ca sã auzim câte ceva din cele ce se petreceau acolo. Am auzit voci, apoi sunete
de lovituri, urmate de gemete de durere, apoi din nou glasuri si vaiete. Dupã un timp, usa sãlii
noastre s-a deschis, au fost iarãsi aprinse luminile, iar Zvi, care se clãtina, a fost îmbrâncit
înãuntru, în timp ce el cãdea pe salteaua lui, mi s-a spus cã este rândul meu. Am iesit din
încãpere, asa încât numai mai târziu am aflat de la Zvi cã fusese bãtut si lovit cu picioarele,
readus în simtiri si apoi iarãsi bãtut pentru cã refuza sã rãspundã la întrebãri.
49
Anchetatorii mei au încercat sã-mi frângã spiritul, explicându-mi situatia gravã în care mã aflam.
Fusesem prins în posesia ilegalã de arme, iar aceasta, potrivit regulamentelor stãrii de necesitate
din acea vreme, era o crimã capitalã. Cu exceptia cazului în care le spuneam ce doream sã
cunoascã, ei mi-ar fi aplicat pedeapsa cu moartea si as fi fost executat în aceeasi închisoare. Fiica
mea ar fi rãmas orfanã si ar fi crescut cu povara constientizãrii faptului cã tatãl ei a fost spânzurat
ca un criminal de rând.
Nimeni dintre noi nu trecuse prin interogatorii, dar eu am socotit, pe când mã îndreptam spre
inchizitorii mei, cã noi nu aveam nimic de câstigat pãstrând în mod rigid tãcerea, cu exceptia
prezentei avocatului nostru. Nu avea nici un rost sã fim încãpãtânati de dragul încãpãtânãrii si sã
suferim lovituri pentru refuzul de a rãspunde Ia întrebãri inofensive. Am hotãrât eu însumi ce
putea fi spus si ce nu si am actionat în consecintã. Astfel, pe lângã nume si vârstã, le-am dat
detalii despre familia mea si, de asemenea, n-am gãsit nici o ratiune sã le ascund cã fãceam parte
din Hagana10 chiar dacã aceasta era o organizatie ilegalã. Era absolut evident cã noi fusesem
antrenati în instructia militarã si, oricum, britanicii cunosteau ce cauzã apãra realmente Hagana si
chiar cooperaserã cu ea în trecutul recent. Dar când am fost întrebat de nume si de detalii, cum ar
fi provenienta armelor noastre de foc, am rãmas tãcut. Anchetatorii mei mi-au repetat cã, în afarã
de cazul în care le divulgam acele informatii, nu mai aveam mult de trãit. N-am spus nimic. Doi
temniceri s-au îndreptat atunci spre mine cu reteveiele ridicate si erau pe cale sã mã loveascã,
când eu am pronuntat o avertizare. Ei s-au oprit. Le-am spus sã nu îndrãzneascã sã ridice mâinile
asupra mea sau a oricãruia dintre noi. Dacã o fãceau, prietenii nostri din afarã vor interveni, iar
responsabilii vor fi pedepsiti. Am adãugat cã actiunile si comportamentul lor erau bestiale, pentru
cã, la urma urmei, eram parteneri cu britanicii în lupta împotriva lui Hitler. Au oprit
interogatoriul si m-au dus înapoi la ceilalti. Cred cã i-am scutit de multã suferintã în acea noapte
pe cei care au fost anchetati dupã mine.
Dimineata ne-a desteptat zãngãnitul cheilor. Ni s-a permis sã urcãm în turn, la aer proaspãt si am
fost bucurati de încântãtoarea priveliste a mãrii si de larga întindere a golfului Haifa. Dedesubtul
nostru era curtea închisorii, mãrginitã de ziduri groase de piatrã într-o parte si de santul cu apã
cruciat de cealaltã parte.
La micul-dejun ni s-au dat mãsline si pitta, acea pâine arabã turtitã, permitându-ni-se sã luãm
legãturã cu un avocat din Haifa. Am petrecut prima zi în închisoare asteptând sã vedem care ne
erau perspectivele, iar seara eram cât se poate de optimisti, fiind scutiti de continuarea interogãrii
si permitându-ni-se sã primim alimentele trimise nouã din Haifa. Socoteam cã institu-
50
tiile nationale evreiesti vor pune problema la cel mai înalt nivel. Nu eram niste criminali.
Britanicii stiau prea bine cã armele pe care le purtam erau destinate apãrãrii asezãrilor noastre
izolate împotriva atacurilor arabe. Urma cu sigurantã sã fim eliberati în scurtã vreme.
Statutul nostru pânã Ja judecare era acela al detinutilor. Nu lucram, purtam propriile noastre
haine, primeam hranã din afarã si de sabat ne vizitau cei din familie. Am organizat exercitii
matinale ca sã ne mentinem conditia fizicã, jucam sah pe bucãti de mucava, cu piese modelate
din miez de pâine, ne-am asigurat permisiunea de a utiliza din când în când dusurile si, dupã
câteva zile, de a primi cãrti de la biblioteca închisorii. A venit sã ne vadã un avocat din Haifa si a
ascultat detalii privind evenimentele ce conduseserã la arestarea noastrã. L-am împuternicit sã ne
reprezinte la proces.
Interogãrile erau acum conduse într-un mod sistematic la oficiile British Criminal Investigations
Department. Eram acuzati de posesie ilegalã de arme si ni s-a spus din nou cã aceasta era o
abatere capitalã, care trebuia judecatã de curtea martialã si cã sentinta sa era finalã. Nu se putea
face apel. Noi însã nu eram intimidati. Aveam încredere în eforturile liderilor nationali evrei.
Consideram cã în cel mai rãu caz puteam primi o sentintã de avertisment, simbolicã.
Toti asteptam cu nerãbdare prima vizitã a familiei, în sabatul ce urma sã vinã. S-a dovedit a fi un
exercitiu de frustrare, în ziua cea mare am fãcut dus si apoi am fost condusi în afara clãdirii, unde
am fost orânduiti într-un sir, de-a lungul unui mic sant. Câtiva yarzi mai încolo, în fata noastrã si
mai sus de noi, era o platformã de beton unde stãteau vizitatorii, între noi se gãsea un sul mare de
sârmã ghimpatã. Nu a existat nici un fel de intimitate sau vreo vizitã posterioarã în închisoare.
S-a permis fiecãruia dintre noi doar doi vizitatori, în timp ce restul familiei rãmãsese în afara
complexului închisorii. Intrase mama si Ruth, desi Ruth n-a fost opritã sã treacã pe poartã cu
micuta lael în brate, în vârstã de nouã luni. A fost un moment miscãtor atunci când lael,
îmbrãcatã sãrbãtoreste pentru acea ocazie, s-a zvârcolit în bratele mamei sale si a început sã se
întindã spre sârma ghimpatã.
Totul a fost o mizerabilã deceptie. Ruth fãcea eforturi sã tinã sus copilul, strigându-mi „cum o
duci?", în timp ce eu întrebam, sperând ca ea si mama sã mã audã, despre sora mea Aviva, despre
fratele meu Zorik, despre fermã si cum mergeau însãmântãrile. Ce s-ar fi putut spune în zece
minute coplesite de emotie, în asemenea conditii absurde si în strigãtele celorlalti prizonieri si ale
celorlalte familii, la dreapta si la stânga, care încercau, de asemenea, sã arunce un cuvânt de
dragoste, de la sant la platformã, prin bariera de sârmã ghim-
51
patã? si aproape de la primele din acele putine minute alocate acestor vizite am fost sicanati de
neîncetatul „Yalla, yalla" — grãbiti-vã, grãbiti-vã — al temnicerilor arabi.
Procesul nostru a început în ziua de 25 octombrie, în lagãrul militar de lângã Acra. Noi, acuzatii,
stãteam pe bãncile care aproape umpleau cabana militarã, în timp ce consiliul era asezat la mese,
în stânga si la dreapta noastrã. Pe o bancã, în fata noastrã, erau expuse „corpurile delicte",
grenadele si munitiile gãsite asupra noastrã. Pe podea, frumos orânduitã, se afla impresionanta
noastrã colectie de pusti ghintuite.
Procurorul era un maior britanic. Apãrarea era compusã din trei avocati, între care socrul meu,
Zvi Schwartz. Trei ofiteri britanici serveau drept judecãtori. Acuzatia adusã împotriva tuturor era
portul ilegal de arme, dar unul din grupul nostru, Avsalom Tãu, mai era acuzat si de faptul cã si-a
îndreptat pusca spre unitatea care ne-a arestat. Linia procurorului era neabãtutã: purtarea de arme
fãrã autorizatie contravenea regulamentelor stãrii de necesitate. Linia apãrãrii noastre era, de
asemenea, simplã: eram un grup de tineri care se instruiau în vederea luptei împotriva
dusmanului nostru comun, Germania nazistã, si cã ar fi trebuit sã ne bucurãm de întelegerea si
indulgenta curtii. Procesul a durat trei zile. Sentinta a fost pronuntatã în ziua de 30 octombrie, în
acea zi, la ora 10, am fost adusi în fata curtii ca detinuti si am plecat de acolo ca puscãriasi
condamnati. Am fost gãsiti vinovati si fiecare dintre noi, cu o singurã exceptie, a fost osândit la
zece ani de închisoare. Avsalom a fost condamnat la temnitã pe viatã.
Toti cei 43, socati, am fost îmbrânciti afarã din sala tribunalului, pusi cu brutalitate în lanturi si
dusi înapoi la închisoarea din Acra. Lanturile si aerul morocãnos al paznicilor nostri erau semnul
imediat al schimbãrii bruste a statutului nostru. Faptul cã eram acum condamnati a fost puternic
subliniat la sosirea îndãrãt la portile închisorii. A trebuit sã lepãdãm hainele si efectele noastre
personale si sã îmbrãcãm vesmintele închisorii: sandale cafenii, pantaloni-burlane, fãrã curea si
fãrã nasturi, o cãmasã cafenie fãrã guler si o bonetã cafenie de pus pe capul care ne-a fost ras.
Ofeream un întreg spectacol. De fapt, sã privim unul la altul a fost lucrul cel mai hazliu care ni s-
a întâmplat de la arestare si ne-am stricat de râs. Dar ne-a pierit râsul la spectacolul ce a urmat,
acela al viitoarei noastre case, lunga celulã întunecoasã, cu tavanul înalt boltit si cu douã
ferestruiri zãbrelite, în zidul gros de piatrã, care dãdeau în curte. Trebuia sã dormim pe saltelele
zdrentãroase asternute pe podeaua de beton si sã ne acoperim cu niste cuverturi subtiri.
Programul zilnic, de rutinã, al închisorii începea înainte de ivirea zorilor. Desteptati de sunetul
unui clopot, ne împãtuream saltelele si cuverturile, fiind
52
gata pentru primul apel nominal. O datã cu rãsãritul soarelui venea exercitiul matinal: zece
minute de plimbare în perechi, sub pazã, în curtea interioarã. Dupã aceea eram supusi unui
control corporal amãnuntit. Urma micul-dejun, apoi munca. La ora 11 ni se dãdea unul dintre
principalele prânzuri ale zilei: pitta, mãsline si un pateu arab din carne tocatã în pastã de nãut.
Aveam o altã plimbare de zece minute si ne întorceam la muncã pânã la ora 3 dupã-amiazã, când
avea loc al doilea apel nominal, urmat de al doilea prânz. Eram apoi zãvorâti în celula noastrã
pentru urmãtoarele paisprezece ore, tulburati doar de numãrãtoarea seralã, prin care se asigurau
cã nimeni nu lipseste.
Trebuia sã ne organizãm într-o mãsurã oarecare spre a face cât mai rodnice orele noastre de
rãgaz, pentru a ne îmbunãtãti conditiile si a mentine contactul cu autoritãtile evreiesti în efortul
acestora de a asigura eliberarea noastrã, în consecintã, cei 43 am ales un comitet format din trei
persoane, din care una eram eu. Ceilalti doi erau responsabili pentru dereticãrile si activitãtile din
celulã, pe când eu reprezentam grupul în relatia cu administratia închisorii si în pãstrarea
legãturii clandestine cu propriile noastre autoritãti din afarã. Am întocmit repede o listã de
revendicãri, pe care am prezentat-o directorului închisorii, iar unele din ele au fost primite. Cea
mai importantã a fost sã ni se permitã sã lucrãm doar o jumãtate de zi si sã petrecem cealaltã
jumãtate studiind. Celelalte erau permisiunea de a utiliza materiale de scris, de a primi cãrti si de
a avea luminã în celulã pânã la ora 8 seara. Am avut astfel posibilitatea sã studiem engleza,
araba, Biblia si chimia, profesori fiind aceia dintre noi care studiaserã aceste obiecte. Am reluat
astfel studiile teoretice ale Haganei noastre, care fuseserã întrerupte la lavniel. Când cãdea
întunericul, ne îngrãmãdeam în jurul tortei care ne fusese îngãduitã si citeam si scriam la lumina
palidã a acesteia pânã la ultimul apel nominal si stingere. Pe plan material, am obtinut lenjerie de
corp cãlduroasã si o a treia cuverturã de fiecare si am devenit experti în a introduce prin
contrabandã hranã si în a expedia în acelasi mod scrisori, cãci acum ni se permisese sã scrim
lunar. Vizitele le primeam o datã la douã luni.
Familiile, fireste, îsi fãceau griji, însã de prisos. Ele erau îngrijorate de soarta puscãriasilor, iar
puscãriasii erau îngrijorati de îngrijorarea familiilor. La fel stãteau lucrurile în familia mea.
Simteam suferinta în scrisorile primite si în ochii lor, când mã vizitau, îmi amintesc cã într-una
din primele scrisori le-am spus cã lucrurile nu stau chiar atât de rãu si cã intemnitarea nu era
sfârsitul lumii. O perioadã în închisoare era exact ceea ce era, nimic mai mult. Trebuia s-o scoti
la capãt cu ea, „iar când s-a terminat, sã iesi, sã faci o baie bunã si sã iei viata de la început". Ei,
însã, priveau temnita ca pe un veritabil dezastru si umblau în doliu. Pentru pãrintii mei
închisoarea era ceea ce citiserã
53
ei în romanele lui Dostoevski si ceea ce auziserã de la prietenii lor care fuseserã întemnitati de
turci în timpul primului rãzboi mondial, când Palestina fãcea parte din Imperiul Otoman aliat cu
Germania.
Eu, pe de altã parte, priveam sederea mea în spatele gratiilor drept un episod trecãtor — neplãcut
pentru cei interesati, dificil pentru rudele lor, dar în mod cert nu de petrecut fãcut ghem într-o
gogoasã a suferintei. Acra nu era o casã de odihnã, dar nici o temnitã subteranã medievalã; si nu
era Siberia. De altfel întemnitarea fãcea parte din lupta noastrã pentru Cãminul National
Evreiesc. Mã mâhnea doar faptul cã eram în temnitã ca urmare a unei nefericite greseli si nu a
vreunei operatii speciale, cu un impact important. Ceea ce era deosebit de chinuitor pentru noi
toti era faptul cã eram închisi si neputinciosi, în timpul unui rãzboi la care doream fierbinte sã
luãm parte.
La sfârsitul lunii noiembrie, sentinta a fost confirmatã, dar condamnarea a fost redusã de la zece
la cinci ani. Am fãcut câte o zi de grevã a foamei, ca protest fatã de esuarea eliberãrii noastre, în
timp ce în tarã Hagana a împrãstiat manifeste. O lunã mai târziu am fost transferati într-o altã
aripã a închisorii si divizati în grupuri, în patru celule. Din fericire, coridorul era iluminat electric
si destulã luminã se strecura pânã la noi, ca sã putem citi pânã noaptea târziu. Ferestrele erau si
ele mai bine situate pentru a îmbunãtãti contactul cu exteriorul.
La prima ei vizitã de dupã proces, Ruth i-a cerut directorului adjunct al închisorii, un anume
cãpitan Grant, sã-mi permitã sã o vãd mai din apropiere pe lael, care tocmai împlinise un an.
Grant a respins-o cu grosolãnie si schimbul de cuvinte a fãcut-o pe Ruth sã verse lacrimi,
frustratã. Eu eram categoric împotriva unor astfel de cereri, care doar îl umilea pe solicitator, care
nu câstiga nimic. I-am scris sotiei: „N-am chef sã-i dau lui Grant satisfactia de a ne vedea lezati.
Eu nu-i cer nimic, deoarece este un mitocan care are plãcerea sadicã de a refuza orice cerere. Noi
nu ne ploconim în fata unor astfel de oameni, nu-i lingusim si nu asteptãm nimic de la ei. Multi
evrei sunt arestati în fiecare zi si adusi aici, la Acra, multi dintre ei revizionisti [membri ai Irgun
Zvai Le'ummi]. Existã aici si o multime de arabi, în acest momelit, în celula condamnatilor la
moarte, patru puscãriasi îsi asteaptã executia. si în Polonia, în Germania, în Rusia! O lume
îngrozitoare, plinã de orori. si tu? Un sãrut pentru fetita noastrã si îi urez sã se poatã bucura de
altfel de zile, într-o lume diferitã".
Dar pânã la sosirea acelor altfel de zile, zilele trãite de noi alunecau în rutinã. Am început sã
lucrez în grãdina de zarzavaturi, un petec de pãmânt înconjurat de un zid. Nu eram mânati ca
slavii, dar atunci când se apropia directorul închisorii, paznicul trebuia sã ne avertizeze, iar noi
trebuia sã ne
54
încovoiem spinarea. Grãdina servea de obicei drept ascunzis pentru cutiile de conserve ce ne
erau trimise prin contrabandã, într-o zi n-am fost destul de atent pentru ca sã nu înfig hârletul
unde nu trebuia si comoara a fost descoperitã: trei cutii de conserve din carne de vacã. Am fost
dus la cãpitanul Grant, iar acesta mi-a dat cu voiosie douã zile de carcerã. Tovarãsii mei au
aranjat cu sergentul temnicer sã mi se aducã un supliment de hranã, pe lângã dieta reglementarã
pentru cei încarcerati: lipie si apã.
Celula care servea drept carcerã era micã, întunecoasã si goalã. Seara ni se dãdea o saltea si o
cuverturã. M-am înfãsurat în cuverturã, m-am întins pe dusumeaua rece — era exact atâta spatiu
cât îmi trebuia pentru aceasta — si mã gândeam ce bine ar fi sã trag un pui de somn, când am
auzit o voce plãcutã care îngâna un cântec. Venea de la celula de carcerã învecinatã, în ea se
gãsea un evreu ortodox din orasul galileean Safed. Uitasem cã era vineri noapte, iar el rostea
rugãciunile din preziua sabatului si cânta cu mare emotie din biblica Cântare a Cântãrilor.
Acustica era excelentã în acea fortãreatã cruciatã, iar zidurile puternice dãdeau rezonantã vocii
care plutea prin ambrazura celulei sale si prin a mea. Tânãrul meu vecin în rugãciune, cu vocea
lui plinã de simtire, în mod vãdit avea bune motive de a-si deschide inima în implorarea Cerului.
Am stat cu ochii închisi în întuneric, si Acra, încarcerarea, frigul si gândurile lumesti s-au risipit.
Cântarea Cântãrilor a lui Solomon si tânãrul bãrbat din Safed cuceriserã aripa carceralã a
închisorii si au saturat-o de spiritul pãcatului evreiesc, regina Sabat.
Dov Hos, unul din bãrbatii de frunte în Departamentul Politic al Jewish Agency — si, de
asemenea, în Hagana — ne-a spus în una din vizitele sale cã spera sã ne poatã transfera în lagãrul
de detentie de la Mazra'a, la vreo câteva mile Nord de Acra, unde conditiile erau mai bune, iar
familiilor le era permis sã ne viziteze mai des. Desigur, noi doream ca institutiile nationale
evreiesti sã facã în continuare presiuni pentru eliberarea noastrã, dar deocamdatã mutarea la
Mazra'a ar fi fost binevenitã. Am scris familiei în acest timp cã o datã ce ne-am pus în miscare
„vom sfârsi prin a ajunge acasã".
Casa era departe si tinea de lumea scrisorilor. Zorik si Aviva duceau greul muncii la fermã, în
timp ce tata era plecat (unele dintre misiunile sale erau încercãri de a ne pune în libertate). Ruth
si lael erau adesea la Ierusalim, unde stãteau la pãrintii ei. Dar tara a intrat în anotimpul ploilor.
Pe când priveam stropii de ploaie împroscând zidurile închisorii, îmi imaginam expansiunea
agricolã a Vãii lezreelului, având loc pe tãcute în timp ce grâul si orzul germinau, aruncând într-o
singurã noapte un covor verde pe întreaga zonã cât cuprindeau ochii, de la dealurile Cârmei la
râul Kison.
55
Tata ne trimetea, în scrisori, o revistã sãptãmânalã a scenei politice, si am aflat de apropierea
amenintãtoare a rãzboiului de tara noastrã. Am aflat mai multe în primul rând de la noii
puscãriasi, cãci au fost si alte arestãri de grupuri din Hagana, pentru port ilegal de arme. Se pare
cã autoritãtile britanice erau hotãrâte sã distrugã Hagana, chiar dacã stiau cã aceasta era forta de
autoapãrare a comunitãtii evreiesti, într-adevãr, printre noii sositi era un grup de unsprezece
membri ai kibutului Ginnosar, de la capãtul nordic al Mãrii Galileei, pe care noi, veteranii, i-am
ajutat sã se adapteze la noua lor viatã. Ei sãriserã în ajutorul tovarãsilor lor de pe ogoare, care
fuseserã atacati pe neasteptate de cãtre o bandã de arabi. Agresorii au fost bãtuti. La scurt timp
dupã ciocnire a sosit o unitate britanicã de securitate si i-au gãsit pe apãrãtori cu armele încã în
mânã. Nici o explicatie nu a fost acceptatã. Posesia de arme era ilegalã, iar ei au fost adusi la
Acra. Printre noii puscãriasi erau si 34 de membri ai Irgur Zvai Le'ummi, aripa de dreapta,
dizidentã, a organizatiei clandestine, care a fost condamnatã pentru portul de arme si explozivi.
Apartineam unor organizatii diferite si aveam vederi divergente asupra modului în care trebuiau
continuate activitãtile clandestine, însã ne-am alãturat lor si am cãzut de acord asupra
reprezentãrii comune în fata autoritãtilor închisorii, iar lor li s-au acordat toate conditiile speciale
pe care ni le asigurasem noi.
Peisajul uman al puscãriasilor arabi era mai variat, de la criminali de drept comun la nationalisti
de profesie. Elita o forma mai multe sute de nationalisti, care erau condamnati pe viatã. Printre ei
membri ai Kassamia, banda arabã de teroristi fanatici, urmasi ai lui Az-el-Din-el-Kassam.
Relatiile dintre noi erau prietenesti si marcate de respect reciproc. La urma urmei, întemnitarea
noastrã avea o bazã comunã. Nici noi, nici ei nu eram condamnati pentru acte de criminalitate de
drept comun, ca omorul sau furtul prin efractie. si unii si altii eram mobilizati de idealuri
nationale si ne-am riscat libertatea si vietile pentru poporul nostru. De sãrbãtorile musulmane ne
invitau în celulele lor ca sã gustãm din bucatele lor alese orientale, iar noi arãtam fatã de ei
aceeasi ospitalitate de sãrbãtorile evreiesti.
Unul din momentele cele mai miscãtoare trãite de mine în închisoare a fost întâlnirea cu Abed el-
Salim, bãiatul din tribul beduin el-Mazarib, care a cântat din fluier la nunta mea. El a fost adus la
Acra pentru a ispãsi o scurtã condamnare la închisoare. Cu putin timp înainte de arestarea mea a
avut loc o încãierare între una din bandele de hoti arabi si tribul el-Mazarib, iar acesta a cãutat
adãpost în Nahalal, unde beduinii au fost primiti datoritã interventiei mele. Ei n-au uitat acest
fapt si mã considerau aliatul lor.
în timpul sederii mele în temnitã, mai multi condamnati arabi au fost executati prin
spânzurãtoare. Plânsetul si vaierul rudelor lor erau sfâsietoare.
56
Dupã o spânzurare, întreaga închisoare era cuprinsã de o atmosferã de tensiune. Puscãriasii
mergeau la lucru într-o tãcere mormântalã, iar temnicerii evitau sã-i priveascã pe vreunul dintre
ei în ochi. în ziua urmãtoare viata se reîntorcea la normal.
Temnicierii englezi nu se distingeau prin scrupulosul simt al nepãrtinirii. Unii dintre ei erau
cinstiti si corecti, dar altii ne sâcâiau fãrã motiv. Cel mai ofensator era cãpitanul Grant, care
depãsea mãsura în umilintele si insultele aduse nouã. Dar nu întotdeauna îi era usor. El stia cã
dacã merge prea departe, vestea i s-ar fi dus pânã la liderii evrei din Ierusalim, care s-ar fi plâns
la înaltul Comisar britanic. Pe de altã parte, noi, detinutii politici, eram un grup puternic si bine
organizat, iar atunci când un astfel de grup este unit are câstig de cauzã, chiar si în temnitã.
Am fost transferati în lagãrul Mazra'a la sfârsitul lunii februarie 1940, dupã o sedere de cinci luni
în Acra si dupã îndelungate negocieri. Kibutnicii din Ginnosar si membrii Irgunului au fost
transferati împreunã cu noi. Lagãrul cuprindea si detinuti politici arabi. Eram pãziti de politisti
britanici si arabi, iar comandant de lagãr era un ofiter al armatei britanice, betivan si oarecum
dement, pe nume Pike. Comparate cu acelea de la Acra, conditiile erau relativ bune. Locuiam în
cabane, dormeam pe propriile saltele, aveam ustensile pentru a ne pregãti hrana si lucram la
statiunea experimentalã agricolã din apropiere. Inspectia temnicerilor era mai putin strictã, iar
vizitatorii ne puteau vedea mai des.
în pofida acestei situatii, rãbdarea noastrã se apropia de marginile ei. Citeam si studiam, însã
vietile noastre erau goale. Ne pomeneam retrãindu-ne trecutul mai degrabã decât sã fãurim
planuri de viitor, iar preocupãrile noastre de zi cu zi erau banalitãti precum calitatea hranei sau ce
muncã aveam de fãcut în detentie, într-o asemenea dispozitie sufleteascã eram, desigur, critici în
privinta eforturilor fãcute de liderii evrei pentru eliberarea noastrã, în mãsura în care eram noi la
mijloc, ei nu fãceau îndeajuns. Ignoram faptul cã ei erau preocupati de imensele probleme ale
„statului în curs de a fi construit", cã eram împinsi înainte de idealul sionist de transformare a
Cãminului National Evreiesc sub administratie mandatarã britanicã într-un stat evreiesc
independent. Ei se cãzneau sã gãseascã modul cel mai bun de a reactiona — fie prin mijloace
pasnice, fie prin mijloace activiste — la ordonantele restrictive ale Cãrtii Albe, care limitau
cumpãrarea pãmântului si imigratia.
între timp, noi ne continuam munca la statiunea experimentalã, rãrind grâul, împrãstiind
îngrãsãminte chimice si fãcând lucrãrile speciale cerute de anotimp. Vizitele familiei erau acum
mai agreabile, iar uneori ni se permiteau întâlniri reale, într-o camerã, asa încât puteam conversa
ca niste fiinte ome-
57
nesti. Am putut s-o tin în brate pe fetita mea. Am putut, de asemenea, fura câte o întâlnire cu
rudele si prietenii la locul nostru de muncã. Dov Hos a venit adesea si ne-a tinut la curent cu ceea
ce se întâmpla în lumea din afarã. El era neobosit în eforturile de a asigura eliberarea noastrã.
în primãvarã am celebrat Pastele", sãrbãtoarea evreiascã a libertãtii si, se întelege, am fãcut-o cu
un sentiment aparte. A sosit un autocamion încãrcat cu alimente, vin, dulciuri si mâta, pâinea
nedospitã mâncatã de aceastã sãrbãtoare în amintirea grãbitului Exod din Egipt al copiilor lui
Israel. Avraam Harzfeld, spiritul înflãcãrat care a initiat asezãrile agricole evreiesti de pionierat în
tarã, a condus traditionalul Seder, serviciul ritual din prima noapte de Pesah, când citim despre
eliberarea sclavilor israeliti din robia egipteanã. El era într-o formã excelentã, ne-a fãcut pe toti
sã cântãm si sã dansãm si ne-a oferit cea mai voioasã searã de când ne gãseam în închisoare.
în cele sapte zile de sãrbãtoare am primit multe vizite. Eliah Golomb, comandantul Haganei, a
venit sã ne vadã si ne-a vorbit despre planul urgent de a constitui o formatiune evreiascã de luptã
în cadrai armatei britanice. Speram ca aceasta sã grãbeascã eliberarea noastrã, cãci era sigur cã
britanicii ar fi întâmpinat cu bratele deschise pe voluntarii suplimentari. Situatia lor era criticã.
Fortele Aliate suferiserã reculuri în Europa si, una dupã alta, tãrile erau invadate de nazisti.
Ne pusesem mari sperante în ziua de 6 iunie, ziua de nastere a regelui Angliei. Când se decidea
sã fie iertatã o gresealã, pe temeiul unor circumstante atenuante, era obiceiul ca anuntul sã fie
fãcut de ziua de nastere a regelui. Dar 6 iunie a trecut, iar noi am rãmas în închisoare. Era greu
de înteles, între timp, Franta cãzuse. Corpul Expeditionar Britanic a fost înfrânt si evacuat, în
mod eroic, îndãrãt în Anglia, în Palestina, pregãtirile pentru rãzboi si apãrare aerianã înaintau cu
pasi repezi. Iar noi, în închisoare, redactam memorandumuri spre a le aminti oamenilor nostri de
existenta noastrã. Le scriam liderilor evrei, cerându-le sã ne explice ridicolul paradox al
negocierii cu britanicii a înrolãrii evreilor palestinieni în armata britanicã, în timp ce noi, atât de
doritori de a deveni voluntari, eram tinuti dupã gratii.
A venit din nou toamna. Trecuse un an. Noi încã eram în închisoare, neputinciosi si frustrati.
Engleza mea s-a perfectionat — slabã consolare — prin citit. Am început cu povestirile scurte ale
lui O. Henry si am trecut la Shakespeare. Aveam ceva de fãcut si cu mâinile. Fãceam coliere din
fructe stafidite, rame din lemn de mãslin pentru tablouri si am decorat un vas cu scoici de mare
exotice, o ocupatie nu tocmai potrivitã pentru un tânãr evreu, soldat, pe când Europa cãdea în
mâinile nazistilor, evreii erau masacrati, iar frontul de bãtãlie se apropia de propria-mi tarã.
58
Spre deosebire de celebrarea Pesahului, am întâmpinat sãrbãtorirea Hanucãi, în decembrie, cu
mâhnire. Hanuca este Sãrbãtoarea Luminii, când evocãm eroica luptã a Macabilor, care au
eliberat Ierusalimul de sub seleucizi si au recâstigat independenta pentru Israel, în secolul al II-
lea î.Chr. Aprindem lumânãri într-un candelabru special de Hanuca, spre a marca purificarea
Templului din Ierusalim de sacrilegiul pãgân. Anul trecut aprinsesem lumânãrile, în Acra, cu
speranta cã anul acesta le vom aprinde acasã. Mi se pãrea acum cã petrec cea de-a treia Hanuca
în lagãrul de detentie Mazra'a. Ca spre a ne spori deprimarea, Dov Hos a fost ucis într-un
accident de automobil, pe drumul cãtre casã, dupã ce ne fãcuse o vizitã. Fusese un loial si devotat
apãrãtor al intereselor si sperantelor noastre, un bãrbat inimos si cu discernãmânt politic.
Moartea lui ne-a îndoliat pe toti.
Luna ianuarie 1941 a fost plinã de zvonuri. Fragmente de stiri si de zvonuri despre o schimbare
în atitudinea autoritãtilor britanice fatã de comunitatea evreiascã din Palestina au început sã
ajungã si la noi. Am auzit cã Jewish Agency si liderii Organizatiei Sioniste reusiserã sã-i
convingã pe conducãtorii militari de la Londra sã sporeascã rândurile voluntarilor evrei din
Palestina, spre a forma unitãti suplimentare în armata britanicã si cã British Military Command
din Orientul Mijlociu era extrem de favorabil utilizãrii unor unitãti de luptã ale evreilor din
Palestina. Am auzit, de asemenea, cã autoritãtile armatei îl presau pe ministrul afacerilor
coloniale, care era responsabil de administrarea sub mandat, sã ne punã în libertate. Zvonuri,
stiri, nu stiam ce sã credem. Logica dicta ca toate aceste vesti, vorbe sau bârfe sã fie privite cu
neîncredere. Avusesem prea multe dezamãgiri ca sã ne mai punem iarãsi sperante în altceva decât
fapte palpabile. Cu toate acestea, în mod tainic, pretuiam orice firimiturã de informatie care ne
putea întretine sperantele.
Spre a sprijini eforturile fãcute în folosul nostru de cei din afarã, am hotãrât sã atragem atentia
asupra cazului nostru prin declararea grevei foamei. Am stabilit-o pentru data de l martie. La
urma urmei s-a dovedit cã nu trebuia sã postim în acea zi. în 16 februarie 1941 am fost informati
cã vom fi eliberati în dimineata urmãtoare, îndoiala luptând în noi cu speranta, nici n-am prea
dormit în acea noapte, în zori, însã, spre încântarea noastrã, ne-au fost înapoiate hainele civile si
ni s-a spus sã ne facem bagajul. Ne-am adunat la iesire pentru ca palmele noastrã sã fie marcate
cu simbolul eliberãrii. Portile s-au decis si am trecut prin ele. închisoarea era în urma noastrã.
59
PE CÂMPUL DE LUPTÃ
Eram liber. Mã bucuram de libertate cu tot cu acea dimensiune supraadãu-gatã pe care numai un
interval de timp petrecut dupã gratii i-o poate induce. Nu înseamnã cã recomand un stagiu în
închisoare. Dar eliberarea ne înzestreazã cu calitatea de a ne minuna de actele si obisnuintele
simple, de fiecare zi, pe care întotdeauna le-am luat drept de la sine întelese. Elaborarea este ca o
gurã de aer dupã ce ai înotat sub apã. Libertatea este oxigenul sufletului.
Acra este doar la treizeci de mile de Nahalal. Mi-a trebuit aproape un an si jumãtate, din
octombrie 1939 si pânã la mijlocul lui februarie 1941, ca sã fac cãlãtoria. Odatã întors la ferma
pãrintilor mei, m-am afundat numaidecât în treburile obisnuite de la grajduri si din curtea
pãsãrilor, precum si pe ogoare, la arat. Când aveam vreun rãgaz la fermã, lucram ca zilier la
constructiile satului, amestecând ciment, turnând plansee si sãpând canale. Noaptea îmi fãceam
datoria ca paznic. Orele libere le petreceam jucându-mã cu lael. Era, într-adevãr, un copil nespus
de drãgãlas.
Beatitudinea libertãtii a durat, dar nu si sederea mea în Nahalal. Dincolo de sat s-au îngrãmãdit
amenintãrile invaziei, în desertul din Vest, trupele Axei de sub comanda lui Rommel lansaserã a
doua lor ofensivã, iar în cursul lunilor martie si aprilie avansaserã cãtre frontiera Egiptului. La
Nord de noi, Siria sub mandat francez, care includea si Libanul, se afla sub controlul guvernului
de la Vichy, colaborationist cu nazismul, iar un atac asupra Palestinei de Nord, coordonat cu o
înaintare a lui Rommel în Sud-Vest, era, bineînteles, o posibilitate, în aceastã situatie,
administratia britanicã din Palestina a consimtit sã reînnoiascã acceptarea ajutorului oferit de
Jewish Agency. Mai multi voluntari evrei au fost acceptati în armata britanicã si a fost reluatã
cooperarea dintre autoritãtile britanice si Hagana.
Rezultatul a fost înfiintarea de cãtre Hagana a unei forte pe întreg teritoriul tãrii, cu dublul scop
de a apãra comunitateea evreiascã împotriva atacurilor arabe si de a ajuta unitãtile britanice în
operatii speciale. Itac Sadeh, unul
60
dintre cei mai strãluciti ofiteri din conducerea Haganei, a fost pus la comanda acestei forte, iar
Igal Aîîon si eu am fost fãcuti comandanti de companie. Ni s-a dat ca sarcinã imediatã înrolarea
de voluntari de elitã din Valea lezreelului si din Galileea.
La începutul lui mai, Itac Sadeh m-a cãutat în Nahalal, împreunã cu Zvi Spector, unul dintre
tinerii veterani ai Haganei. Sadeh mi-a dat schita generalã a planului de mobilizare si de instruire
a oamenilor nostri, dar nu mi-a clarificat categoria de operatii la care urma sã fim folositi.
Singurul lucru care îmi era clar la plecarea lui era cã cele trei luni de vacantã ale mele la fermã,
în sânul familiei, luaserã sfârsit. Trebuia sã mã reîntorc la îndatoririle mele militare, în cadrul
Haganei.
Am aflat curând cã unitãtile noastre speciale trebuiau sã se angajeze, cu formatiunile Aliate, în
invadarea Siriei, operatie menitã sã neutralizeze amenintarea din Nord. Se socotea cã oamenii
nostri cunosteau bine zona frontierei de Nord si cã puteau cãlãuzi trupele de invazie Aliate.
Unitatea mea nu a fost prima intratã în actiune în cadrul cooperãrii dintre britanici si Jewish
Agency. Prima operatie specialã a fost aruncarea în aer a rafinãriilor din portul sirian Tripoli,
spre a lipsi de combustibil avioanele germane care începuserã sã opereze de la baze din Siria. O
unitate de douãzeci si trei de voluntari ai Hagana, comandatã de Zvi Spector, a plecat din Haifa
în noaptea de 18 mai, la bordul vasului cu motor sea Lion, care purta trei vase de debarcare
usoare. Cu ei, în calitate de observator, era maiorul Anthony Palmer, din Sectia de Operatiuni
Speciale a armatei britanice. Printre cei douãzeci si trei s-au numãrat si câtiva din oamenii care
au stat cu mine în temnita din Acra. Obiectivul nu a fost atins. Oamenii n-au ajuns la Tripoli si nu
s-au mai întors niciodatã. Ce s-a întâmplat în mod exact cu ei a rãmas un mister pânã în ziua de
azi, desi investigatii ulterioare au aruncat o razã de luminã asupra evenimentului. Fapt
necunoscut lor, aviatia britanicã bombardase Tripoli, iar apãrarea rafinãriilor a fost imediat
întãritã. Se pare cã unii dintre cei douãzeci si trei au reusit sã punã piciorul pe uscat, dar au fost
doborâti de un inamic aflat în dublã alertã. Se presupune cã vasul sea Lion a fost scufundat de
aviatia inamicului.
îmi amintesc cã stãteam pe acoperisul celei mai înalte clãdiri din Haifa, de unde aveam o
priveliste clarã spre Nord, la douã zile dupã ce cei douãzeci si trei plecaserã si erau deja în
întârziere. Eram cu totii foarte nelinistiti si continuam sã scrutãm apele cu binoclurile noastre de
câmp, în speranta ivirii vreunui semn al întoarcerii lor. Pierderea ne-a deprimat. Era o pierdere
extrem de dureroasã în lumina celor spuse mie de Zvi Spector cu o searã înainte de plecarea pe
mare. Desi nu eram prieteni intimi, ne cunosteam bine unul pe
61
celãlalt si îmi era drag. S-a întâmplat sã mã duc îa el în acea searã si am vorbit despre operatiune,
îi era fricã. Avusese un accident de motocicletã câtva timp mai înainte si rãmãsese schiop, ceea
ce îl fãcea neputincios în apã. Dacã ambarcatiunea pãtea ceva, el s-ar fi scufundat ca un pietroi.
Am tras, de asemenea, concluzia cã se îndoia de succesul misiunii. De fapt un altul fusese
programat sã comande operatiunea, însã dispãruse, iar Sadeh i-a cerut Iui Zvi sã o preia. Mi-a
spus cã nu putuse refuza o însãrcinare datã de Itac Sadeh.
La câteva zile dupã nenorocire, am fost convocat de comandantul fortei armate si mi s-a dat
numirea la unitatea mea, pe care încã mai trebuia s-o formez. Trebuia sã facem parte din forta
australianã care constituia avangarda invaziei Aliate. Sarcina noastrã trebuia sã fie întreprinderea
unor patrulãri de recunoastere preliminarã spre a verifica pozitiile si efectivele apãrãrii inamice si
a gãsi drumuri subsidiare practicabile pentru vehicule cu motor, deoarece principalele artere erau
tãiate de fortele franceze ale regimului de la Vichy. în ajunul invaziei, misiunea noastrã trebuia sã
fie trecerea frontierei, înaintarea în zona satului Iskenderun, la vreo sase mile Nord de actuala
frontierã a Israelului cu Libanul, luarea în stãpânire si pãzirea podurilor de pe soseaua de coastrã
cãtre Beirut. Australienii se temeau ca francezii sã nu le arunce în aer, întârziind în felul acesta
înaintarea Aliatilor. Sadeh mi-a spus cã mai erau doar vreo zece zile pânã la ziua fixatã pentru
invazie.
în acest timp trebuia sã gãsesc oameni pentru unitate, sã-i instruiesc si sã-i echipez, sã facem
patrulãrile si apoi sã intrãm în actiune. Sadeh mi-a dat numele voluntarilor probabili pe care îi
puteam înrola, cei mai multi dintre ei fiind din kibuturile si mosavele din Valea lezreelului. Am
trimis un mesaj la kibutul Hanita, care trebuia sã fie baza mea, si le-am cerut membrilor sãi sã
facã pregãtiri pentru sosirea a treizeci de oameni. Apoi am fãcut o grabnicã recunoastere a
frontierei. Acestea fiind fãcute, am mers din kibut în kibut sã-i gãsesc pe oamenii de pe listã,
informându-i despre misiune si spunându-le sã fie la Hanita în douãzeci si patru de ore. Adunarea
oamenilor mi-a luat întreaga noapte, dar în seara urmãtoare toti erau la bazã. Erau tineri gata de
actiune, dar neexperimentati si insuficient instruiti. Numai unul cunostea araba, pe când
recunoasterea în Siria pretindea atât familiaritatea cu limba, cât si priceperea de a te da drept
arab. si numai unul stia sã conducã un autovehicul, desi una din sarcinile noastre era
descoperirea de drumuri practicabile pentru autovehicule. Putini stiau sã tragã cu mitralierea si
numai câtiva trãseserã cu pusca, cu munitie adevãratã.
Era important pentru noi sã reusim în acea misiune, atât în ceea ce priveste contributia ei, oricât
de slabã, la succesul operatiunii generale, cât si pentru oportunitãtile mai largi pe care le putea
deschide în sensul unei partici-
62
pari sporite a evreilor din Palestina la rãzboiul contra lui Hitler. Administratia britanicã din
Palestina respinsese categoric pe voluntarii evrei care cãutaserã sã se alãture armatei britanice Ia
izbucnirea rãzboiului. Britanicii se temeau cã aceasta îi va ralia pe arabi la lagãrul nazist, în cele
din urmã ei s-au domolit întrucâtva si au permis unui numãr restrâns dintre oamenii nostri sã se
alãture unitãtilor din Palestina. (Numai în 1944 au aprobat ei constituirea unei brigãzi evreiesti
de luptã), în mare mãsurã, autoritãtile militare britanice au fost acelea care au înteles valoarea
ajutorului nostru la invazia Siriei. Dar chiar si ele probabil cã au considerat participarea noastrã
drept un efort consumat, în ceea ce ne priveste, speram cã dacã vom duce cu bine la sfârsit
aceastã actiune vom fi utilizati si la alte operatiuni speciale. De aceea am încercat sã ne sporim
forta. Chiar si în ceea ce priveste unitatea mea, de exemplu, Aliatii se asteptau sã le furnizãm
doar câteva cãlãuze. Noi recrutasem treizeci, dar britanicii ne-au oferit doar zece certificate de
ghizi militari si numai nouã revolvere, cu munitie de calibru gresit. Am obtinut încã patru, dupã
multã tocmealã.
Am rezolvat problema armelor prin asigurarea de arme din arsenalul ilegal al Haganei. Am
rezolvat problema instruirii prin obtinerea a doi ofiteri experimentati din Hagana, care i-au supus
pe oameni unui curs extrem de concentrat. Dar rãmânea nesolutionatã principala noastrã
problemã: nici unul dintre noi nu cunostea Siria si nu era familiar cu terenul pe care se astepta de
la noi sã cãlãuzim unitatea de invazie! Iar înainte de aceasta trebuia sã facem patrulãri de
recunoastere, desi nu dispuneam de hãrti detaliate.
Ne-a venit în ajutor losif Fein, tatãl aceluia care avea sã fie comandantul Fortei Aeriene, Motti
Hod. Membru al kibutului Degania, el si-a petrecut mai multi ani în satul Metulla de la frontiera
de Nord si avea multi prieteni arabi în zonã. Unii dintre ei cunosteau orice potecã si vâlcicã din
regiune si, prin mijlocirea lui losif, au cãzut de acord, în schimbul unei recompense
corespunzãtoare, sã însoteascã peste granitã unitãtile noastre de recunoastere. Mi-am împãrtit
oamenii în grupuri mici, fiecare având drept cãlãuzã un arab. Ei trebuia sã opereze numai
noaptea, plecând în amurg si întorcându-se în zori, îmbrãcati arãbeste si evitând orice ciocnire cu
gãrzile inamice.
în ceea ce mã priveste, am preferat sã fac propria mea recunoastere, însotit doar de un ghid, iar
cel pe care mi 1-a gãsit losif era un cerchez. Ca sã fiu sigur cã cerchezul nu mã va trãda o datã ce
vom fi peste granitã, losif a instalat sotia si copiii ghidului într-un hotel din Haifa, asa încât dacã
mi se întâmpla ceva, ei ar fi avut de suferit. Cerchezul stia la fel de bine ca mine cã dacã nimic
rãu nu mi se întâmpla, nimic rãu nu se întâmpla nici familiei sale.
63
în patrulãrile noastre, eu si ghidul meu trebuia sã evitãm orice încãierare, dar trebuia eventual sã
trecem printre contrabandisti si paznici care erau probabil la fel de putin interesati ca si noi în
ciripit. Trebuia sã ne dãm binete în arabã si sã ne vedem de drum. Noptile erau rãcoroase si
umbletul pe potecile de munte era plãcut. Trebuia sã conduc automobilul pânã la o micã distantã
de granitã si sã-1 ascund într-un tufis. La întoarcere, dimineata, mergeam la Hanita, unde trebuia
sã marchez drumurile accesibile pentru autovehicule si locurile în care era nevoie sã îndepãrtãm
un obstacol, cum ar fi strãpungerea unui gard de piatrã, ca sã ne deschidem trecerea.
Am fãcut aceste patrulãri de spionaj timp de o sãptãmânã. Uneori am scãpat ca prin urechile
acului, dar totul s-a terminat cu bine si nu i-am dat inamicului nici cel mai mic motiv de
suspiciune. Oamenii nostri s-au obisnuit sã meargã lungi distante pe solul aspru, în beznã si s-au
familiarizat cu terenul din partea sirianã a granitei.
Data invaziei a fost fixatã pentru 7 iunie, sâmbãtã noaptea. Cu o zi mai înainte, a trebuit sã fac o
vizitã la cartierul general al Haganei, în Haifa, spre a pune la punct unele chestiuni de ultim
moment, asa cã am trecut mai întâi pe la Nahalal sã o iau pe Ruth, care dorea sã astepte la Hanita
întoarcerea mea din actiunea sirianã. Din Nahalal 1-am luat si pe Zalman Mart, care se
întâmplase sã treacã pe acolo. Mart era un înzestrat si experimentat ofiter al Haganei, care fusese
totodatã sergent în politia supranumerarã britanicã. Britanicii, desigur, nu cunosteau nimic despre
legãtura lui cu Hagana. I-am cerut sã ni se alãture în misiunea sirianã si el a acceptat bucuros.
Ne-am dus la Haifa, am aranjat treburile la cartierul general, apoi ne-am aprovizionat cu hranã si
bãuturã pentru petrecerea ce urma s-o avem a doua zi seara cu camarazii nostri australieni,
înainte de a porni în misiunea noastrã.
Apoi ne-am deplasat cu repeziciune la Nord de Hanita, dar în Naharia am fost opriti de un ofiter
de legãturã al Haganei cu cartierul general britanic, care avea informatii pentru mine. El mi-a
spus cã britanicii tocmai primiserã un raport amãnuntit cu privire la o cale nouã si mai bunã de
invazie, mult mai accesibilã pentru vehicule decât cea gãsitã de noi, dar cã aceasta trebuia
confirmatã de o noapte suplimentarã de recunoastere. Imediat am lãsat-o pe Ruth si proviziile la
Naharia si rn-am întors cu Mart la Haifa sã-1 gãsesc pe Itac, druzul, cel mai bun ghid în materie,
ca sã ne însoteascã. Dupã ce 1-am gãsit, am pornit din nou spre Nord, la granitã. Pe drum am
avut norocul sã-1 întâlnim pe conducãtorul unui furgon de pâine si numaidecât i-am dat sarcina
sã ne astepte lângã frontierã. In cazul în care nu ne întorceam din patrularea noastrã dimineata, el
trebuia sã meargã la Hanita si sã le spunã oamenilor mei sã îndeplineascã misiunea fãrã mine.
64
La cãderea întunericului, Itac druzul, Mart si eu ne-am târât la frontierã, am trecut-o, iar în orele
care au urmat am strãbãtut zona potentialului nou drum. A meritat efortul. Am mers prin plantatii
si prin câmpuri de tutun si am socotit cã era posibil, fãrã multã greutate, sã deschidem o pistã de
pãmânt tare si destul de largã pentru vehicule. Am cãscat totodatã ochii si am ciulit urechile spre
a culege informatii cu privire la efectivul si frecventa patrulelor rutiere ale inamicului, ca si cu
privire la starea de alertã a bazelor militare din regiune. Ne-am întors înainte de revãrsatul
zorilor, spre marea descumpãnire a conducãtorului de furgon care ne astepta si care îsi petrecuse
noaptea ticluind dramatica veste pe care credea cã o va duce la Hanita despre faptul cã nu am
reusit sã ne întoarcem.
Imediat am contactat cartierul general al Haganei, de la Haifa, ca sã-mi prezint entuziastul raport.
Itac Sadeh a ascultat cu rãbdare si apoi mi-a explicat calm cã era sâmbãtã dimineata, cã ora H era
fixatã pentru noaptea ce urma si cã pur si simplu era prea târziu ca sã schimbãm ruta invaziei. El
se îndoia chiar cã era de gãsit vreun ofiter responsabil la cartierul general al Aliatilor, cãruia
raportul sã-i poatã fi transmis în mod util, ori cã era timp suficient spre a coordona toate variatele
unitãti ce trebuiau angajate în pregãtiri febrile de ultim moment. Mi-a spus sã fac ce socoteam cã
era potrivit si sã aranjez lucrurile în mod direct cu comandantul unitãtii australiene la care eram
atasat.
Australienii au sosit în Hanita în dupã-amiaza acelei sambele: un grup de tineri înflãcãrati si
prietenosi. Am stat de vorbã cu doi dintre ofiterii lor si am examinat în amãnunt planurile finale:
cum sã punem mâna pe podurile de la Iskenderun, sã reducem la tãcere santierele, sã luãm
controlul, sã localizãm explozivii si, dacã era necesar, sã-i neutralizãm si sã apãrãm soseaua pânã
la sosirea trupelor de invazie.
Pentru aceastã misiune trebuia sã fim o unitate minusculã, numai cinci dintre oamenii nostri,
zece australieni — inclusiv trei ofiteri — si Rasid Taher, un ghid arab. Armamentul nostru era
sãrac, dar avea sã se dovedeascã suficient. Australienii aveau o mitralierã, o puscã-mitralierã si
câteva pusti si revolvere. Noi aveam o puscã automatã Thomson, pistoale semiautomate, douã
pusti si câteva grenade.
lakov Dori, care avea sã fie primul sef al statului-major al Israelului si care era acum în fapt seful
statului-major al Haganei, a sosit, împreunã cu Itac Sadeh, pentru prânzul nostru de plecare. Desi
ei n-au fãcut vreo referire la nefericita operatiune sea Lion, era clar cã incidentul le apãra
spiritele si se putea simti din modul lor de a fi si din expresie preocuparea pentru soarta
65
noastrã si disperata dorintã de a reusi. Participarea noastrã la viitoarele operatiuni speciale
britanice depindea de succesul nostru.
Am pornit la ora 9,30 P.M., în bunã dispozitie, de parcã am fi fost întreaga fortã Aliatã de invazie
si nu un mic detasament de comando, bucurosi în sfârsit cã eram la treabã, dupã zile si nopti de
pregãtire pentru aceasta. Luna era plinã, ceea ce ne asigura o bunã vizibilitate, fãcând însã
totodatã mai usoarã reperarea noastrã. Am fãcut o largã buclã, prin munti, asa încât sã ajungem Ia
obiectiv dintr-o directie neasteptatã, marcând cu târâturile noastre repezi si serpuite povârnisurile
neumblate. Dupã vreo patru ore de umblet si de cãtãrat îndârjit, am ajuns pe creasta de deasupra
obiectivului nostru. Aici ne-am odihnit, am mestecat batoane de ciocolatã si ne-am îndreptat
binoclurile asupra litoralului, asupra satului Iskenderun si a podurilor. Nu era destulã luminã ca
sã vedem detalii, nu am putut detecta detasamentele franceze care pãzeau podurile, însã trebuia
sã admitem cã erau acolo.
Ne-am împãrtit unitatea în douã grupuri, câte unul de fiecare pod, iar grupul meu a pornit-o pe
furis cãtre podul din Nord. Ne-am oprit la o micã distantã de acesta si am asteptat. Tãcere peste
tot. Trei dintre noi s-au târât spre pod: Rasid în frunte, eu imediat dupã el, iar unul dintre ofiterii
australieni, Kyffin, în spatele meu. Am gãsit podul nepãzit si nepregãtit pentru distrugere. Ceea
ce era adevãrat si despre celãlalt pod.
A fost o slãbire a efectului, însã o mare usurare. Dupã o sãptãmânã de patrulare, cu somn putin,
dupã cãtãratul obositor din acea noapte, sub tensiune, înainte de actiunea asteptatã, puteam
rãsufla slobod. Formal, treaba noastrã fusese fãcutã, fãrã sã fie tras un foc de puscã. Podurile
erau sigure si tot ce aveam noi de fãcut era sã le stãpânim pânã la sosirea primei unitãti a fortei
de invazie, care trebuia sã aibã loc la ora 4 A.M. Era aproape ora 2, asa încât ne-am desfãsurat
pentru apãrarea podurilor, iar eu apoi m-am lungit în santul soselei, sã dorm.
M-am trezit la lumina zilei. Soarele rãsãrise, iar la distantã se auzeau împuscãturi. Am privit în
jur si eram alarmat. Avangarda invaziei care ar fi trebuit sã ajungã la noi înaintea zorilor nu era
nicãieri de vãzut. Dar noi eram foarte vizibili si se putea sã fim în orice moment atacati. Ne
gãseam într-o pozitie imposibil de apãrat, aproape de pod, într-o vale adâncã, pradã usoarã pentru
oricine de pe dealurile de deasupra.
Rasid ne-a vorbit de existenta unui post de politie la vreo milã mai departe, ocupat, credea el, de
doar câtiva politisti. Am socotit cã trebuia sã încercãm sã capturãm postul înainte de a fi fost noi
însine atacati. Am propus lucrul acesta australienilor, iar ei au fost de acord, în consecintã, am
lãsat o gardã la pod, iar restul ne-am pus în miscare cãtre postul de politie. Când am ajuns
66
aproape de acesta, am vãzut nu politisti, ci trupe în uniformã francezã si ne-am adãpostit repede
într-o livadã de portocali de peste drumul Ia postul de politie cu douã etaje, din piatrã. Francezii
ne-au reperat si au deschis focul. Dupã zgomotul împuscãturilor, alte trupe au apãrut la intrarea
în post si s-au asociat camarazilor lor în viul schimb de focuri care a urmat. Rasid, ghidul nostru
arab, s-a dovedit a fi un soldat curajos si un ochitor de primã clasã. tintind cu grijã, el i-a
împuscat pe francezii care încercau sã se apropie de noi pe dupã copaci. Am gãsit o oarecare
protectie în spatele gardului scund de piatrã de la marginea livezii si am continuat sã tragem. Dar
am fi putut fi doborâti de focul unei mitraliere îndreptate spre noi de pe terasa clãdirii. Munitia
noastrã scãdea si situatia era disperatã. Continuând schimbul de focuri în timp ce rãmâneam pe
loc s-ar fi dovedit fãrã rost si în cele din urmã fatal. Ne-am fi epuizat munitia si am fi devenit
incapabili sã luptãm. Alternativa era asaltarea clãdirii.
Le-am cerut oamenilor sã ne asigure acoperire cu foc, lui Mart si mie, si ne-am nãpusit din livadã
în santul din lungul soselei, unde ne-am târât pânã în dreptul postului de politie. De acolo am
aruncat o grenadã de mânã spre o fereastrã deschisã prin care se trãgea asupra noastrã. Am gresit
însã tinta, iar grenada a explodat afarã. Cu toate acestea, zgomotul trebuie sã-1 fi tulburat pe
mitralior, deoarece el a oprit focul pentru câteva momente, în acele momente am traversat în fugã
soseaua, ne-am apropiat de clãdire si de acolo am aruncat a doua si ultima mea grenadã. De data
aceasta a zburat pe fereastrã si, când a explodat înãuntru, focul din clãdire a încetat. Unitatea
noastrã a sãrit la asalt si a pus stãpânire pe clãdire. Francezii au capitulat.
Mitraliera lor nu fusese avariatã, iar noi am instala-o repede pe acoperis, cãci era probabil sã fim
atacati de întãriri ale francezilor. Nu era o pozitie tacticã idealã si nu prea eram acoperiti, dar
acoperisul servea drept un excelent punct de observatie, iar lucrul acesta era important. Am
preluat totodatã restul armamentului francez si munitia aferentã. Acesta includea un mortier, pe
care 1-am reperat în livadã. Lângã el se gãsea un soldat francez care a fost alãturat celorlalti
prizonieri aflati sub pazã la parterul clãdirii. Aveam acum arme si munitie din belsug.
S-a aflat cã acest post de politie servea drept cartier general al trupelor regimului de la Vichy din
acea regiune. Am înteles cã principalele lor unitãti erau acum desfãsurate pe frontiera cu
Palestina, spre a opune rezistentã invaziei Aliatilor. Puseserã baraje pe soseaua principalã si
stabiliserã pozitii de ambuscadã ca sã le apere.
Era evident cã în curând trebuia sã fim atacati de alte detasamente franceze din zona Iskenderun
si cã ar fi fost util sã putem stabili contactul cu forta
67
de invazie care, dupã cum se pãrea, încã nu trecuse frontiera, în afara clãdirii era o motocicletã
pe care a încãlecat Mart, pornind-o spre frontierã, în speranta de a se strecura în vreun fel
oarecare prin barajele franceze. Dar dupã ce pneurile sale au fost împuscate, el s-a întors. A fost
norocos cã a scãpat cu viatã. Nu aveam altã alegere decât sã ne organizãm apãrarea si sã
asteptãm sosirea unitãtii avansate a Aliatilor. Eu am luat pozitie în spatele mitralierei de pe
acoperis.
întãririle franceze s-au apropiat si au început sã încercuiascã clãdirea. Am deschis focul cu
mitraliera si mi s-a rãspuns cu foc puternic. Am luat binoclul de câmp si am încercat sã localizez
sursa împuscãturilor. Abia i-am luat în obiectiv când un glont de puscã a lovit binoclul, spãrgând
o lentilã si învelisul de metal care mi-a fost înfipt în orbita ochiului stâng. Imediat mi-am pierdut
cunostinta, dar numai pentru un moment. Mi-am revenit si a trebuit sã mã lungesc pe spate. Eram
rãnit si la mânã.
Mart a urcat numaidecât pe acoperis, mi-a bandajat ochiul si degetele vãtãmate cu tifon din trusa
sanitarã de campanie si mi-a învelit fata cu un kefieh. Pe o targa improvizatã din pãturi, am fost
coborât la parter, unde am zãcut, constient tot timpul. Mart mi-a luat locul la mitralierã, dar
adesea cobora sã vadã cum o duc si sã-mi relateze cele ce se întâmplau. De acum încolo, lipsit de
vãz, urmãream cu urechile mersul bãtãliei, prin relatãrile lui Mart, desi trebuie sã spun cã aceasta
îmi cerea un considerabil efort de concentrare. Nu aveam analgezice cu noi si îmi simteam capul
ca pisat tot timpul cu baroasele. Temându-se cã nu as fi putut supravietui din cauza pierderii de
sânge, unul dintre ofiterii australieni a propus sã fiu predat francezilor ca sã pot primi tratament
medical înainte de a fi fost prea târziu. Am refuzat.
Unitatea noastrã s-a comportat bine. Mitraliera a fost îndreptatã spre livada de portocali, iar
foarte eficientul mortier capturat a apãrat soseaua. Ba chiar am reusit sã oprim si sã punem
stãpânire pe mai multe autocamioane militare franceze si pe ocupantii acestora, parte a unui
convoi ce mergea spre Sud, din directia Beirut, spre a rezista invaziei. Eram pironiti locului,
încercuiti, fãrã nici o cale de scãpare. Dar aveam arme, munitie, ziduri puternice si luptãtori
curajosi, iar ei au tinut inamicul în sah. Am rezistat cu succes.
Câteva ore mai târziu, detasamentul australian de avangardã al fortei de invazie a ajuns la noi,
dupã ce a strãpuns, ocolit sau nimicit blocadele pe de sosea, împreunã cu doi soldati australieni
rãniti, am fost îmbarcati într-unul din autocamioanele franceze capturate si dusi în Sud. Cu mine
erau Mart si Rasid. Am mers excesiv de încet pe drumul sfãrâmat, fãcând ocoluri pe piste de
pãmânt si fiind împiedicati de convoaiele de invazie care veneau din directia opusã, într-un târziu
am ajuns la Ros Hanikra, pe frontierã, unde se
68
gãsea unitatea medicalã de campanie si punctul de adunare a rãnitilor. Doctorul britanic care m-a
vãzut a considerat cã era neîntelept sã-mi scoatã bandajele si a ordonat sã fiu dus la spital cu
ambulanta, însotit si acum de Mart si de Rasid, am fost dus la Haifa si am ajuns la spital chiar
înainte de cãderea noptii, dupã douãsprezece ore de când fusesem rãnit.
Ne îndeplinisem misiunea. Desi podurile la care fusesem trimisi sã le Juãm sub pazã nu au fost
sabotate la sosirea noastrã acolo, n-a existat nici o sansã de a fi avariate ulterior, odatã ce noi am
fost acolo. Ele au rãmas intacte. Este adevãrat, francezii aruncaserã în aer o altã portiune a
soselei de pe coastã, care se afla în afara zonei noastre de operatiuni, dar aceasta s-a dovedit a nu
fi o barierã crucialã si cu toate cã aceasta oprise din drum forta de invazie, o nouã cale fusese
curând gãsitã.
în sala de operatii a spitalului din Haifa, chirurgul mi-a examinat rãnile si 1-a lãudat pe Mart
pentru cã nu-mi scosese fragmentele de sticlã si de metal înfipte în orbitã. Ele serviserã de fapt ca
dop si opriserã sângerarea. L-am întrebat pe doctor asupra situatiei mele. Mi-a spus: „Douã
lucruri sunt sigure: ai pierdut un ochi si vei fi viu. Ceea ce nu este clar este situatia capului tãu cu
atâtea bucãtele de sticlã si de metal înfipte în el".
69
VINDECAREA
Am crezut la început cã mã voi simti destul de bine încât sã-mi reiau rolul activ în rãzboi. Dar
tratamentul rãnilor mele se tãrãgãna foarte mult. Ne-am mutat la Ierusalim, la pãrintii sotiei
mele, asa încât puteam sã merg zilnic la ambulatoriul spitalului. Puroiul care mi se scurgea din
orbitã, nenumãratele schije de srapnel din corp, severele dureri de cap si degetele paralizate de la
mâna rãnitã nu fãceau nimic sã-mi aline starea sufleteascã. Ochiul rãmas teafãr încã nu se
obisnuise cu munca sa dublã. Vãzul meu era dereglat. La citit literele îmi erau neclare, iar când
îmi turnam apã dintr-o garafã în mod inevitabil nu nimeream paharul si udam fata de masã. îmi
era greu sã mã acomodez la întuneric. Aproape cã am pierdut speranta de a-mi redobândi
capacitatea de a lupta si reflectam cu mare neliniste la viitorul meu de schilod fãrã calificare, fãrã
meserie sau profesiune prin care sã-mi îngrijesc familia. La aceasta se adãuga o situatie presantã,
cãci atunci când am fost rãnit Ruth era însãrcinatã cu cel de al doilea copil al nostru, Ehud.
Din fericire, Reuven siloa locuia la parterul casei în care domiciliam noi. El lucra la Serviciile
Speciale din Departamentul Politic, al Jewish Agency, organul suprem responsabil de problemele
evreiesti din Palestina, iar el adesea venea sã-1 viziteze pe „soldatul bolnav", într-una din aceste
vizite mi-a propus sã lucrez în sectia sa. Am acceptat numaidecât. O problemã a fost rezolvatã:
aceea a modului de a-mi întretine familia. Aceasta a însemnat foarte mult pentru mine în plan
psihologic. Aveam o ocupatie, un salariu si perspectiva de a-mi face intrarea în sfera politicii,
care era nouã pentru mine. Spiritul meu si-a luat avânt, iar trupul meu, de asemenea, a început
treptat sã se obisnuiascã cu noua sa stare. Am prins a citi din nou, fãrã prea mare dificultate si
fãrã a face apel la ochelari. Am învãtat sã apreciez distantele cu un singur ochi, destul de bine
încât sã conduc un automobil. Iar în scopul de a mã putea acomoda cu usurintã de la luminã la
întuneric, am umblat mult noaptea. Am hoinãrit ore întregi în jurul si prin împrejurimile
Ierusalimului,
70
printre stânci si prin tufisuri, adesea cãzând, dar învãtând sã-mi fac mai prompte reactiile si sã-mi
pãstrez echilibrul.
Sectia Servicii Speciale era preocupatã în acel timp de modalitãtile în care puteam continua sã
fim de folos Aliatilor în eventualitatea invadãrii Palestinei de cãtre germani. Amenintarea unei
invazii era foarte realã, date fiind succesele germane pe frontul de Est si victoriile lui Rommel în
Desertul Occidental. Unul dintre proiectele propuse a fost transmiterea informatiei de spionaj din
Palestina la fortele Aliate, în cazul în care germanii ocupau tara. în acel timp British Intelligence
Service coopera cu autoritãtile evreiesti si cu Hagana, din perspectiva amenintãrii naziste.
Britanicii i-au fãcut lui siloa propunerea ca noi sã constituim o retea clandestinã care sã poatã
culege informatie militarã de la inamic si s-o transmitã radiofonic la cartierul lor general.
Spionajul britanic trebuia sã ne dea asistentã tehnicã. Sarcina de a organiza si conduce reteaua
mi-a revenit mie, iar eu am prezentat un plan detaliat în august 1941.
Planul prevedea stabilirea unui schimb central în Ierusalim si substatii în Tel Aviv, Haifa, Hadera
(la jumãtate de drum între cele douã) si în kibutul Maoz Haim din Valea Bet se'an, exact la Sud
de Valea Iordanului. Fiecare substatie sau celulã trebuia sã cuprindã un conducãtor, operator
radio, si o echipã de spionaj care trebuia sã asigure informatia.
Britanicii au aprobat planul, iar în luna septembrie a fost tinut un curs profesional pentru
douãzeci de operatori radio. Comandant al cursului a fost unul dintre bãietii nostri, Rehoboam
Amir, care mai târziu a fost parasutat în spatele liniilor germane, în Europa. Subiectele predate
erau receptia, transmisia, utilizarea codurilor si instruirea tehnicã asupra aparatelor de radio. Am
mers de la celulã la celulã, hotãrând pozitia fiecãrei statii, instruindu-i pe comandantii de echipã,
stabilind locuri „sigure" de ascundere în caz de pericol si punând baza viitoarelor surse de
informatie. Suportul financiar pentru celule — salarii pentru echipe si costul echipamentului — a
fost aprobat si asigurat de britanici, care au plãtit si salariul meu, 20 de lire sterline lunar, plus 5
lire pentru închirierea unui mic apartament, care a servit si drept centru de schimb în Ierusalim.
Numele oficial dat retelei de cãtre britanici a fost P.S. — Palestine Sheme —, dar era de obicei
cunoscutã drept „reteaua Mose Dayan". în timp ce aceasta opera sub auspicii britanice, ea
mentinea un contact strâns cu Hagana si toti oamenii din reteaua mea erau membri ai Haganei.
Ofiterul britanic care rãspundea de retea era colonelul Reid, de la Middle East Command
Intelligence, iar un ofiter numit Hooper servea drept legãturã cu mine. El mi-a spus cã s-a nãscut
în Egipt, unde tatãl sãu fusese sef de politie. Vorbea fluent araba si cunostea foarte bine regiunea.
Locuiau cu noi în apartamentul-statie din
71
Ierusalim doi tineri englezi prietenosi. Unul era instructor în radiofonie, iar celãlalt operatorul
din Ierusalim.
Rãnile mele deschise se cicatrizaserã, schijele de srapnel din corp încetaserã sã mã mai supere,
misiunea era de un interes absorbant, iar eu eram din nou pe picioarele mele. în timpul
sãptãmânii eram pe drum, cãlãtoream din loc în loc, organizam, aveam întâlniri si îndrumam
celulele si echipele. De sabat mã întorceam întotdeauna acasã, îmi plãcea sã pribegesc în
vecinãtatea Orasului Vechi, îndeosebi sã umblu pe poteca îngustã, de-a lungul zidurilor
împrejmuitoare. Orasul Nou, Ierusalimul de Vest, îmi era oarecum strãin. Orasul Vechi însã, cu
zidurile sale magnifice si cu bazarele însufletite, cu locurile lui sfinte si cu caracterul sãu profan,
lumesc, era o încântare. Niciodatã nu mã sãturam de cutreierat prin el.
în cursul muncii mele, am propus ca, în caz de invazie si ocupare de cãtre inamic, sã ne extindem
activitãtile de spionaj si, pe lângã reteaua noastrã de comunicatii, sã formãm, din rândurile
oamenilor nostri, grupuri speciale „arabizate" si „germanizate". Am socotit cã modul cel mai bun
de a culege informatie în cazul unei cuceriri germane ar fi acela de a le obtine cu ajutorul evreilor
care sã se îmbrace, sã vorbeascã si sã se comporte ca arabii sau ca germanii. O parte a acestui
plan a început sã fie realizatã, dar într-o formã diferitã. Am recrutat candidati pentru misiuni în
Europa ocupatã de nazisti, în principal în Balcani, iar British Intelligence Service a trimis un
ofiter ca sã-i selecteze si sã-i instruiascã. El fusese pilotul lui T.E. Lawrence12 în timpul revoltei
arabe din primul rãzboi mondial. Printre primii care au mers în spatele liniilor inamice au fost
patru dintre operatorii nostri radio. Unul a fost Rehoboam Amir. Altul a fost Peret Rosenberg,
care era cãsãtorit cu o fatã din Nahalal si care fusese instructor la cursul nostru (el a fost
parasutat în Iugoslavia în mai 1943 si a servit ca operator radio al misiunii britanice la Tito). O
altã serie de voluntari a fost trimisã la Cairo pentru instruire, jumãtate dintre. ei din Palmach,
cele mai active unitãti de luptã ale Haganei. Scopul dublu al parasutistilor era sã se alãture
partizanilor, sã sprijine salvarea si sã gãseascã cãi de evadare pentru supravietuitorii evrei, fãcând
acelasi lucru pentru pilotii Aliatilor care fuseserã fortati sã sarã cu parasuta în teritoriul ocupat de
nazisti.
Multi si-au îndeplinit misiunile si au supravietuit. Unii au fost prinsi si executati. Printre acestia
din urmã s-a numãrat Hanna Szenes, o tânãrã poetã si kibutnicã parasutatã în Iugoslavia, unde a
lucrat cu partizanii lui Tito, dar care a fost prinsã pe când trecea granita în Ungaria ca sã vinã în
sprijinul comunitãtii evreiesti de acolo. Altul a fost Enzo Sereni, un idealist cu o educatie
superioarã si membru al unei distinse familii de evrei italieni, care a pãrãsit Roma spre a se
stabili în Palestina, fondând kibutul Givat Brenner, la Sud de
72
Tel Aviv. Prins de nazisti, a fost mutat dintr-un lagãr în altul, pe mãsurã ce germanii se retrãgeau
în anul 1944, pentru ca în cele din urmã sã fie împuscat în lagãrul mortii de la Dachau, în luna
noiembrie din acel an. Destul de tragic, o soartã ironicã îi astepta pe unii dintre acei parasutisti
care scãpaserã nevãtãmati în anii rãzboiului. Ei au fost ucisi în 1954, pe când asteptau sã înceapã
ceremonia comemorãrii tovarãsilor lor morti, ceremonie organizatã la kibutul Ma'agan, pe malul
estic al Mãrii Galileei. Un avion usor care se rotea deasupra capetelor lor, ca sã parasuteze un sul
cu mesajul prezidential dedicat acelei festivitãti, a pierdut deodatã din vitezã si s-a prãbusit în
mijlocul adunãrii. Printre cei ucisi a fost si unul din copiii lui Sereni.
în vara anului 1943, Palmach a preluat parasutarea în Europa nazistã, precum si planul de a
constitui grupuri „arabizate" si „germanizate". Dar amenintarea cuceririi de cãtre germani a
Orientului Mijlociu a trecut o datã cu punerea pe fugã a lui Rommel în Desertul Oriental. S-a
renuntat la Palestine Scheme, iar Ia sfârsitul lui august 1942 m-am întors Ia Nahalal.
Dar mai întâi am tras o raitã la Bagdad. Auzisem cã un convoi de autobuze ale cooperativei de
transport evreiesti a fost închiriat de armata britanicã spre a duce un batalion indian în Iraq si a
aduce în Palestina unitatea englezã care era înlocuitã. M-am adresat unuia dintre soferi, iar el a
cãzut de acord sã mã „adopte" ca „ajutor de sofer" în acea cãlãtorie. De îndatã ce superiorii mei
din Hagana au auzit de acest aranjament, mi-au cerut sã iau trei geamantane cu arme de mici
dimensiuni destinate celulei din Bagdad a Haganei.
Fortele britanice stationau în acea vreme în Iraq deoarece în acea tarã avusese loc o coup
d'e'tat13 si guvernul probritanic fusese înlocuit cu un regim progerman condus de Rasid Aii, care
declarase rãzboi Marii Britanii în mai 1941. Britanicii au reactionat rapid, nãpustind trupe din
India la Basra si trimitând o coloanã din Palestina la Bagdad, în câteva sãptãmâni revolta a fost
înãbusitã. Dar înainte de aceasta arabii au atacat cartierul evreiesc din Bagdad si în douã zile, l si
2 iunie, au masacrat aproximativ patru sute de evrei, le-au distrus casele si le-au prãdat
posesiunile. Indiferent care nou regim s-ar fi instalat, comunitatea evreiascã ar fi fost mereu
vulnerabilã la actiunea elementelor violente din populatia arabã. De aceea în Iraq au fost
constituite celule ale Haganei, atât pentru a organiza autoapãrarea împotriva viitoarelor atacuri,
cât si pentru a înfrânge obstacolele iraqiene puse în calea plecãrii evreilor din Iraq, în timp ce
britanicii interziceau intrarea lor în Palestina pe cãi clandestine.
Am cãlãtorit timp de trei zile prin desertul aproape neumblat, unele dintre autobuze pierzându-se
de restul convoiului si trezindu-se singure în pustietate. Dar în cele din urmã ne-am descurcat si
am ajuns la un lagãr militar
73
britanic, la vreo treizeci de mile depãrtare de Bagdad. Britanicii au ordonat ca soferii sã nu
pãrãseascã lagãrul, temându-se de posibile represalii antibri-tanice dacã devenea cunoscutã
sosirea de evrei din Palestina. Am fost instruiti sã rãmânem în lagãrul de tranzit pânã când
trupele indiene vor face schimbul în locul celor engleze. Trebuia dupã aceea sã transportãm
unitatea englezã direct în Palestina, fãcând cale întoarsã. Nu aveam sã punem piciorul în Bagdad.
Am decis sã fac eu însumi contrabanda si sã ajung cumva în capitala iraqianã.
Am plecat înainte de zorii zilei. Cu hainele fãcute sul într-o legãturicã, cu ochiul stâng acoperit
de un plasture, purtând pe mine doar maioul si chilotii, descult, am sãrit pe furis gardul lagãrului,
m-am târât pânã când am iesit din zona lagãrului, am trecut prin santuri pline de apã si nãmol si
am ajuns la sosea. Putin dupã aceea, a apãrut un lung sir de mãgari încãrcati cu produse agricole,
mergând la pietele din Bagdad. Am rupt o creangã dintr-un tufis, m-am atasat la acel convoi plin
de noroi si am trecut prin punctele de control ale politiei, de pe podul de dinainte de intrarea în
oras, îmboldind din mers, cu creanga mea, câte un mãgar care cãlca mai în silã.
Odatã ajuns în Bagdad, mi-am abandonat „salvatorii" si mi-am îmbrãcat hainele. Dar nãmolit
cum eram si cu pãrul vâlvoi, mi-am spus cã era greu sã intru în selectul Hotel Umayyad, unde
stãtea emisarul Haganei. Acesta era Enzo Sereni, care câteva luni mai târziu avea sã fie parasutat
în spatele liniilor inamice, în Europa ocupatã de nazisti. N-am avut nici o problemã, fiind luat
drept un nenorocit de tãrãnus iraqian. La hotel, problema mea era acum sã-1 conving pe portar cã
în realitate nu eram un rob mizerabil. Dupã rugãminti stãruitoare — plus o cantitate apreciabilã
de bacsis —, el a catadicsit sã telefoneze la camera lui Sereni si sã-i cearã sã se întâlneascã cu
mine în stradã. Sereni a coborât si, dupã ce i-a mai dat portarului ceva bacsis, m-a luat la el în
camerã. Am fãcut un dus, mi-am schimbat hainele si am iesit sã explorãm orasul. Era bine, mi-a
spus el, sã asteptãm sã cadã întunericul, înainte de a vizita cartierul evreiesc.
Am fãcut turul muzeului si Sereni se entuziasma în timp ce-mi explica provenienta vechilor sãbii
mesopotamiene si inscriptiile din secolul al XVIII-lea î.Chr., de pe vremea regelui babilonean
Hammurabi. Pe timpul acela, din nefericire, nu mã prea interesa arheologia. Bagdadul pe care 1-
am vãzut a fost o mare deziluzie. Mã asteptam, dacã nu la formidabilele palate ale califului
Harun al-Rasid, cel putin la excitantele bazaruri ale Damasacului. Dar acest Bagdad, fãrã nici o
vegetatie care sã învioreze monotonia clãdirilor sale joase din cãrãmizi sumbre si prãfuite, era
gol si deprimant.
74
Seara ne-am dus în cartierul evreiesc si ne-am întâlnit cu oameni care erau activi în comunitate si
doritori sã plece în Palestina. Ei mi-au cerut sã trec prin contrabandã în Palestina doi tineri evrei
refugiati din Polonia, care reusiserã sã scape de nazisti si sã ajungã în Iran. De acolo veniserã la
Bagdad, alt pas în drumul spre Palestina. Am fost de acord si am organizat o „operatie de
schimb". M-am întors în lagãr în acea noapte si m-am furisat din nou în seara urmãtoare, cu
geamantanele cu arme. Le-am predat celulei Haganei si am luat în schimb pe cei doi refugiati, pe
care i-am îmbrãcat în uniforme ale armatei britanice.
A trebuit sã fac cãlãtoria de întoarcere în Palestina în alt autobuz. soferii ezitau sã-si asume riscul
de a transporta „imigranti ilegali", în vehiculele lor. Dar unul, în cele din urmã, a acceptat. Un
sabra14 din Petah Tikva, suburbie a Tel Avivului, el era fiul lui Avraam sapiro, faimosul „paznic
de noapte" din zilele pionieratului timpuriu, când un pâlc pestrit de paznici evrei cãlare trebuia sã
cutreiere zona asezãrilor agricole evreiesti izolate, sfidându-i pe tâlharii arabi si ajutând la
mentinerea securitãtii.
Ne-am întors fãrã vreun incident. I-am lãsat pe refugiati la kibutul Moaz Haim, în mâinile
competente ale Nessiei, sotia lui Uri Brenner, care a avut în sarcinã substatia kibutului de lângã
Iordan, în acea retea a Palestine Scheme. Dupã aceea m-am dus la Nahalal.
La fermã am petrecut urmãtorii doi ani cu familia mea, locuind într-o cabanã prefabricatã, în
curtea pãrintilor mei. Eram nerãbdãtori sã avem propria noastrã fermã si din nou mi-am vãzut
viitorul ca membru al coloniei cooperative din Nahalal. în 1944, o fermã de aici a devenit
disponibilã si tocmai negociam achizitia ei când Eliah Golomb, seful Haganei, a insistat sã vin la
Tel Aviv si sã fiu ofiter fiill-1ime în schema apãrãrii clandestine. Am acceptat.
Am trãit un an în Tel Aviv. Am fost angajat de cele mai multe ori în îndatoriri de spionaj, care
erau legate de activitãtile mele anterioare. Dar am luat parte si la ceea ce a devenit cunoscut sub
numele de „sezonul" si care pentru mine si multi altii dintre noi a fost apoi un veritabil „sezon
nefericit". A fost perioada din cel de al doilea rãzboi mondial când Jewish Agency si arma sa
clandestinã, Hagana, au cooperat cu britanicii în lupta împotriva Germaniei naziste, în
consecintã, ei erau dornici sã stopeze actiunile independente ale organizatiilor paramilitare
disidente Irgun Zvai Le'ummi si Lehi (Grupul Stern) care întreprindeau represalii teroriste dupã
actele antievreiesti ale arabilor sau britanicilor si refuzau sã rãspundã chemãrii Haganei la
„retinere". Hagana a încercat calea persuasiunii, iar eu am avut multe convorbiri extrem de
interesante cu liderii organizatiei Lehi15 si cu membrii Comandamentului Suprem al Irgun. Am
înteles motivatiile lor si respectam devota-
75
mentul autosacrificator al oamenilor lor. Am avut o lungã convorbire cu Menahem Begin,
comandantul Irgunului. Dar în pofida conversatiilor si a limbajului nostru comun, eu rãmâneam
„omul Haganei" în ochii acelor oameni din disidenta clandestinã. Eram întru totul de acord în
gândirea si actiunile mele cu calea trasatã de Ben-Gurion, care se opunea în mod ferm
disidentilor si chema la încetarea activitãtilor lor teroriste. Politica lui — si a Haganei — era sã-i
descoperim si sã ripostãm cu lovituri împotriva atacatorilor arabi si nu sã ne angajãm în
represalii nediscriminative care puteau sã aibã ca rezultat moartea unor arabi nevinovati.
Când, în anul urmãtor, ne-am întors la Nahalal, am fãcut-o nu la casa pãrintilor mei, ci la propria
noastrã fermã. Ea cuprindea numai livezi de citrice si nici o vitã. Am cumpãrat câteva vaci si am
amenajat o crescãtorie de pãsãri. Munca grea la fermã, din zori si pânã în amurg, îmi era
cunoscutã si îmi plãcea. Cultivam legume — tomate vara, conopidã japonezã toamna —, iar la
orãtãniile ouãtoare am adãugat curcani pe care sã-i mâncãm. Fapt destul de curios, eram în acea
vreme singurul membru al familiei care fãcea ceva agriculturã. Sora mea Aviva si fratele meu
Zorik au intrat în armata britanicã. Zorik era în Jewish Brigade, cu care a mers în Italia si Belgia,
iar Aviva a fost infirmierã, iar mai târziu sofer militar, fãcând serviciul în Egipt.
în 1945 s-a nãscut în Nahalal cel de-al treilea copil al nostru, Assaf (Assi). îmi petreceam acum
aproape tot timpul acasã si la fermã. Prima datã când am lipsit de acasã o zi sau douã a fost la
sfârsitul anului 1946. Aceasta a marcat, de asemenea, prima mea participare activã în treburile
politice de partid. M-am alãturat delegatiei Partidului Muncii (Mapai) ca observator la cel de al
XXII-lea Congres Mondial al Sionismului (Basel). Un lucru care mi se pãrea important era linia
activistã sustinutã de Ben-Gurion, în contrast cu politica de moderatie fatã de administratia
britanicã dusã de Haim Weizmann. Rãzboiul mondial se terminase, Hitler fusese înfrânt si nu mai
avea nici un rost sã continuãm cooperarea cu britanicii, care limita sever imigratia evreiascã în
Palestina si colonizarea evreiascã si dezvoltarea acesteia în tarã.
Ben-Gurion chema la o luptã activã împotriva britanicilor, care încercau sã stopeze activitatea
sionistã. Eu eram un entuziast „ben-gurionist" si „activist". Dupã pãrerea mea, aceastã abordare
includea nu numai problemele de apãrare, ci toate telurile sioniste, îndeosebi rezolvarea
problemei pãmântului si a imigratiei. La o întâlnire internã a delegatiei de partid, la Basel, mi-am
exprimat punctul de vedere si eram destul de tânãr ca sã fiu cât se poate de fericit atunci când
Ben-Gurion a mentionat în mod special definitia largã datã de mine „activismului", cu care, a
spus el, este întru totul de acord.
76
La sfârsitul Congresului si în urma îndemnului familiei mele, am mers la un spital din Paris,
pentru o operatie. Intentia chirurgului era sã-mi planteze un os în orbitã, asa încât sã poatã
sustine un ochi artificial. Eram gata sã fac orice efort si sã suport orice suferintã dacã puteam
scãpa de plasturele care îmi acoperea ochiul orb. Atentia pe care acesta o atrãgea era intolerabilã
pentru mine. Preferam sã stau închis în casã, fãcând orice, decât sã am de-aface cu reactiile
oamenilor oriunde mã duceam. Este greu pentru o persoanã cu ochii normali sã înteleagã cât de
neplãcut este sã fii în permanentã obiectul holbãrilor curioase si al susotitului. Doream sã pot
umbla pe stradã, sã stau la cafenea sau sã merg la cinematograf fãrã sã trezesc vreun interes
special.
Operatia a fost un esec. Organismul meu a respins transplantul de os, producându-mi febrã, cu o
temperaturã ridicatã. Am zãcut timp de o lunã într-o mizerabilã camerã de spital, îngrijit de
cãlugãrite franceze. Ruth si sora ei, Reuma, au stat pe rând la cãpãtâiul meu, iar când am adunat
destui bani pentru bilete, am zburat acasã.
Mandatul britanic trebuia sã expire în curând, iar noi ne-am intensificat eforturile în directia
pregãtirii militare, având în vedere posibilitatea unei invazii din partea statelor arabe vecine.
lakov Dori, pe care Ben-Gurion 1-a numit comandant national al Haganei, m-a chemat si m-am
regãsit angajat din nou în serviciul de apãrare, care se ocupa cu spionajul arab.
în ziua de 29 noiembrie 1947, când ne-au parvenit stiri cu privire la rezolutia Natiunilor Unite
privind partajul, eu eram în Nahalal. Era noaptea. Mi-am luat copii din paturile lor si ne-am
alãturat restului satului la dansul festiv din sala comunitãtii.
Decizia ONU care recunostea Israelului dreptul la suveranitate a fost un eveniment istoric.
Adoptarea cu succes a rezolutiei a reprezentat o realizare politicã uriasã, în care Ben-Gurion a
jucat rolul major. La baza exprimãrii bucuriei noastre, însã, stãtea o emotie mult mai profundã,
una pe care o simteam ca evreu: într-adevãr, o emotie pe care eu ca evreu n-o cunoscusem
nicicând înainte. Simteam în mãduva oaselor mele victoria iudaismului, care, în douã mii de ani
de exil din tara lui Israel înfruntase persecutii, inchizitia spaniolã, pogromuri, decrete
antievreiesti, restrictii si masacrarea în masã de cãtre nazisti în propria noastrã generatie si care
acum ajungea la împlinirea secularei sale dorinte arzãtoare, întoarcerea Ia Sionul liber si
independent. Am fost fericiti în acea noapte, am dansat, iar inimile noastre au bãtut în semn de
recunostintã pentru fiecare natiune care, prin reprezentantul sãu la Adunarea Generalã a
Natiunilor Unite, a votat în favoarea rezolutiei. I-am auzit pronuntând cuvântul magic „da",
urmãrindu-le vocile în undele aeriene,
77
de la mii de mile depãrtare. Am dansat, dar am stiut cã în fata noastrã stãtea câmpul de bãtãlie.
Statele arabe au refuzat sã accepte decizia ONU si au anuntat cã vor face rãzboi împotriva
statului evreiesc. Dar multi arabi n-au asteptat actul oficial al suveranitãtii. Arabii palestinieni,
ajutati de trupe neregulate în spatele cãrora se aflau guvernele din tãrile vecine, au început sã
atace imediat, în speranta cã rezolutia partajului va fi abrogatã, în urmãtoarele cinci luni si
jumãtate tara a fost rãvãsitã de violentã. Atacurile arabe asupra asezãrilor rurale evreiesti, asupra
oraselor si transportului interurban sporeau zilnic. Guvernul britanic, anuntând cã trebuia sã
renunte la mandat în ziua de 15 mai 1948, fãcea prea putin ca sã le opreascã. Ordinea a cedat în
fata anarhiei. Drept urmare, multe tãri care votaserã la Natiunile Unite pentru partaj si-au
schimbat gândul si exista o puternicã presiune internationalã asupra liderilor evrei, în sensul de a
renunta la independentã. Le era teamã cã statul evreu va fi curãtat de pe fata pãmântului chiar la
nastere, cãci arabii localnici s-ar fi unit cu armatele statelor dimprejur. Liderii evrei au rezistat
presiunii si au ignorat sfatul prietenilor lor îngrijorati. Hotãrâti sã meargã înainte cu proclamatia
lor de independentã, ei aveau de luptat cu atacatorii. Ei stiau, asa cum stia orice evreu din tarã, cã
de acum încolo si pentru timp îndelungat, atâta timp cât va dura rãzboiul, lupta trebuia sã fie
singura noastrã preocupare. Dacã nu luptam si nu câstigam, n-ar fi existat nici o împlinire a
visului sionist, — n-ar fi existat nici independentã, nici imigratie, nici colonizare a pãmântului.
Functia mea la statul-major general al Haganei era aceea de ofiter pentru treburile arabe si ca
atare trebuia sã recrutez agenti care sã ne aducã informatii asupra trupelor neregulate arabe din
Palestina. Am fost ajutat în aceastã muncã de Giora Zeid si Oded lanai, fii ai unor familii de
pionieri, care aveau excelente contacte cu arabi si druzi în Haifa si în Nord.
Printre cei care luptau împotriva noastrã înainte de invazia la scarã mare din mai se gãsea un
batalion de mercenari druzi comandat de sabib Wahab. Mercenarii druzi erau responsabili pentru
operatiile din regiunea Haifa, iar baza lor se gãsea în Galileea de Jos, la Sfãrâm. Batalionul era
sub comanda generalã a lui Fawzi al-Kaukji, conducãtor al semiregulatei Armate de Salvare
Arabã, care era sprijinitã de fortele siriene. Giora Zeid, cu ajutorul prietenului sãu seik Salah
Hanifas, primarul arab al sfaramului, socotea sã-1 neutralizeze pe Wahab si batalionul sãu de
druzi. între timp, însã, în martie 1948, Kaukji a suferit o gravã înfrângere în asaltul sãu asupra
Mismar Ha'emek, un kibut strategic din Sud-Vestul Nahalalului si, ca sã slãbeascã presiunea
asupra fortelor sale, i-a ordonat lui Wahab sã atac Kfar Ata si kibutul Ramat lohanan, douã
asezãri la Est de Haifa.
78
•»*;
Fratele meu mai tânãr, Zorik, era unul din ofiterii Brigãzii Carmeli care lupta pe frontul nordic ca
sã apere kibutul Ramat lohanan împotriva batalionului druz. Bãtãlia a durat patrii zile, la mijlocul
lunii aprilie. Unitãtile noastre au suferit pierderi grele, în special din rândul tinerilor ofiteri, în a
doua zi a bãtãliei, pe 14 aprilie, Zorik a mers la asalt si nu s-a mai întors. Am dat fuga din
Nahalal ca sã-1 caut pe câmpul de bãtãlie, dar, dat fiind faptul cã bãtãlia continua, cãutarea mea
n-a putut fi decât una în pripã. Numai când lupta a încetat, cu victoria noastrã si înaintarea
Brigãzii Cârmei, corpul fratelui meu a fost gãsit, de cãtre altii. El luase cu asalt o pozitie inamicã
în fruntea oamenilor sãi si cãzuse lovit de un glonte în cap. Avea douãzeci si doi de ani. Lãsase în
urma lui o sotie, Mimi, si un bãietel, Uzi, care niciodatã nu avea sã-si cunoascã tatãl.
împreunã cu cumnatul meu Israel Gefen (sotul surorii mele Aviva), am intrat în sufrageria
kibutului, unde erau expuse corpurile celor cãzuti în luptã. Printre ele, 1-am identificat pe acela
al fratelui meu. Mama mi-a spus: „Trebuie sã fi fost greu sã-1 identifici, — corpul lui e acoperit
de rãni"16.
Casa era în doliu. Rãzboiul care continua si tinerii care erau ucisi zilnic estompau durerea
individualã, clar nu si acasã, în fiecare familie lovitã de pierdere. Mama era mai atasatã de Zorik
decât de mine sau de Aviva, pe de o parte pentru cã era cel mai tânãr, dar mai ales dat fiind
caracterul lui. Eu nu-i fusesem prea apropiat din cauzã cã, încã de când era mic, am lipsit multã
vreme de acasã. Dar eram constient de extraordinara lui vitalitate, de umorul lui spumos si de
seriozitatea de sub acea veselie, încã din copilãrie a rãzbãtut prin viatã ca si cum n-ar fi întâlnit
nici o piedicã. Când s-a decis sã intre în Brigada Evreiascã a armatei britanice, rãzboiul mondial
era pe sfârsite. O datã cu plecarea lui nu avea sã mai rãmânã nimeni care sã împartã cu pãrintii
mei povara fermei. Avea sã fie foarte greu pentru dânsii. Tata a încercat sã-1 facã sã-si multe
gândul de la voluntariat, argumentând cã ferma s-ar fi ruinat. Mama n-a fãcut nimic ca sã-1
opreascã. „Dar el într-adevãr doreste sã meargã voluntar" a spus ea, iar pentru dânsa asta era ceea
ce conta. Fiecare, a explicat ea, are propria-i viatã de trãit si nimeni nu are dreptul sã-i cearã sã
trãiascã în concordantã cu trebuintele si dorintele pãrintilor sãi.
Dupã ce el a fost ucis, a trebuit sã stau cu pãrintii mei o vreme, mai ales cu mama, cãci stiam cã
rana ei sufleteascã nu se va vindeca niciodatã. Mama era privitã drept o femeie rezistentã. De
fapt era mai degrabã fragilã si cea mai mare parte din viata ei a suferit de pe urma sãnãtãtii
subrede. Extrem de sensibilã, desi nu-si împãrtãsea altora gândurile, experientele vietii o afectau
profund. Era o femeie cu un spirit independent, care nu admitea compromisul, fãrã a fi
încãpãtânatã. Putea fi sarcasticã cu cei care le cereau altora sã facã
79
doar ceea ce era dezirabil pentru ei însisi. Când îmi vorbea de copiii mei (mai ales de lael) sau
când se referea la mine, îmi spunea nu ce sã fac, ci mã întreba dacã ceea ce fãceam o fãceam din
toatã inima.
Pentru Zorik avea o dragoste aparte, datã fiind perfectiunea caracterului lui. El era diferit de
restul familiei, în ceea ce ne priveste pe noi, ceilalti, orice cale am fi ales, în orice am fi crezut,
exista întotdeauna un „însã", un „poate", o rezervã, cealaltã fatã a medaliei. Mama era si ea la fel.
Dãduse totusi nastere si crescuse un bãiat care era în întregul lui credintã si încredere. Spiritual,
iubind sporturile, avea si pasiunea poeziei. Dupã moartea lui, mama, foarte dragã mie, avea
putine sã-mi spunã ori de câte ori ne întâlneam. Era o femeie distrusã. Lumina din ochi îi
dispãruse.
La scurt timp dupã acea bãtãlie, Giora Zeid a luat din nou contactul cu druzii si m-a informat cã
socotea cã era cu putintã sã-i neutralizãm. O întâlnire a fost aranjatã pentru noi cu mai multi
ofiteri ai batalionului druz, la Tivon, în Galileea de Jos. Când le-am fost prezentat ca fiind unul al
cãrui frate a fost ucis în actiunea de la Ramat lohanan, obrazul lor a pãlit. Ne bãnuiau cã i-am
atras într-o cursã, cã întâlnirea era o stratatemã ca sã rãzbunãm sângele lui Zorik. Ei erau arabi,
iar ura ancestralã fãcea parte din obiceiul si traditia lor. Presupuneau cã la fel stau lucrurile si cu
mine. Dar eu eram evreu si urmam obiceiul si traditia noastrã, în care nu-si gãseste loc ura
ancestralã, în afarã de aceasta, moartea lui Zorik era durerea mea personalã si o separam în mod
strict de telul pentru care luptam. Aveam de dus la îndeplinire o misiune politicã si militarã, sã
fac dintr-un dusman un element neutru sau un prieten. Ofiterii druzi aveau sã se linisteascã
numaidecât. La sfârsitul negocierilor noastre ei au cãzut de acord sã nu mai ia parte la rãzboi. Ba
chiar unii dintre ei au trecut de partea noastrã si au luptat în rândurile noastre.
Eram nerãbdãtor sã pãrãsesc spionajul si sã iau parte activã la bãtãlii. Lipsa unui ochi nu mã
stingherea. Deocamdatã nu mã îngrijora gândul ce mã voi face dacã celãlalt ochi era si el lovit.
Când Itac Sadeh de la Comandamentul Suprem al Haganei mi-a propus sã formez un batalion de
comando, am acceptat fãrã a sta pe gânduri si de îndatã am început sã-i plãnuiesc constituirea.
Abia începusem s-o fac, când statul Israel a luat fiintã si imediat a fost invadat de sase state
arabe. Eram chemat sã înfrunt o situatie primejdioasã.
80
PARTEA A II-A
INDEPENDENtA (1948-1952)'
^IBw^Wr
PERICOL PE MALUL IORDANULUI
Decorul a fost modest, dar evenimentul a fost memorabil, în dupã-amiaza zilei de 14 mai 1948,
la ora 4,30, David Ben-Gurion a deschis în mod oficial sesiunea Consiliului National al
Palestinei, întâlnirile liderilor evrei aveau loc de obicei în Ierusalim. Dar Ierusalimul era acum
sub asediu si cei mai multi dintre lideri au fost temporar cartiruiti în Tel Aviv. Sesiunea s-a tinut
de aceea în singura salã mare din oras, galeria de exponate a muzeului.
Ben-Gurion s-a ridicat si a fãcut istorie prin cuvintele sale de deschidere. Dupã nouãsprezece
secole tulburi de la distrugerea de cãtre romani a Ierusalimului si a statului evreiesc, el anunta
renasterea libertãtii evreiesti pe vechiul sãu pãmânt, proclamând reîntemeierea Statului lui Israel.
Statul trebuia sã-si recapete existenta la miezul noptii, ora când mandatul britanic expira. Venirea
sabatului evreiesc a fãcut necesarã devansarea orei acestei istorice si unice ceremonii, într-o
atmosferã de emotie profundã, Ben-Gurion a citit apoi unei adunãri linistite Declaratia de
Independentã a Israelului.
Câteva ore mai târziu, noul stat a fost atacat. Din Nord, Est si Sud s-au rostogolit armatele
expeditionare ale Libanului, Siriei, Iraqului, Transiorda-niei (mai târziu cunoscutã sub numele de
Iordania) si Egiptului. Arabia Sauditã a trimis o formatiune care a luptat sub comandã egipteanã.
Ele au trecut frontierele si au invadat Israelul.
Eram pusi în fata unei situatii primejdioase. Aceste armate inamice erau toate echipate cu armele
grele standard ale fortelor regulate ale unor state suverane. Ele nu întâmpinaserã nici o dificultate
în achizitionarea de armament în mod deschis, pe canalele normale. Evreii nu posedau un arsenal
pe potrivã în zilele izbucnirii Rãzboiului lor de independentã, pentru cã în perioada Mandatului
singurele arme pe care forta de apãrare clandestinã a Haganei si le-a putut asigura au fost arme
mai putin decât mici, câteva care blindate artizanale si câteva avioane usoare de antrenament.
83
Armata sirianã a intrat în Israel la scurtã vreme dupã miezul noptii, în urmãtoarele douã zile
sirienii au bombardat satele de pe Valea Iordanului si au stat pe pozitie pentru a le lua cu asalt si
a le pustii, în a treia zi, 18 mai, am fost chemat de la pregãtirile batalionului meu de comando si
trimis în Nord ca sã iau comanda sectorului Valea Iordanului. Cartierul general era la Kvutat
Kinneret, pe marginea sud-vesticã a Mãrii Galileei, în vecinãtatea kibutului Degania.
în pofida faptului cã eram din Nahalal si astfel nu mai eram demult kibutnic, ci mosavnic,
Degania, la urma urmei, a fost primul meu cãmin si am rãmas întotdeauna constient de aceastã
legãturã. Cele trei drumuri înguste liniare care porneau de la sufrageria kibutului si duceau la râul
Iordan, curtea largã si deschisã, indestructibila Miriam Barat, veterana Deganiei, care mã
cunostea de mic copil, drumul prãfuit cãtre Zemah, dealurile de bazalt, vântul de varã arzãtor nu
le-am uitat niciodatã si nici nu se schimbaserã. Au rãmas o parte din mine. Ceea ce am trãit mai
târziu au fost straturi adãugate la temelia pusã de Degania. Ele nu au înlocuit-o. Niciodatã nu m-
am „dus" doar la Degania. A fost întotdeauna o revenire acasã.
Fortele desfãsurate pentru apãrarea Vãii Iordanului erau într-adevãr slabe. Batalionul Barak din
Brigada Golani a pus stãpânire pe linie cu douã companii. Când am luat comanda sectorului, la
cartierul general din Kinneret, ni s-a spus cã în primele ore ale acelei zile sirienii declansaserã un
atac asupra companiei din Zemah, la Est de Degania. Aceastã unitate formatã din recruti din
partea locului se retrãsese, lãsând în urma ei morti si rãniti; membrii kibuturilor vecine sa'ar
Hagolan si Massada (a nu se confunda cu Masada din Sud) si-au abandonat asezãrile; iar sirienii
se pregãteau acum sã atace Degania si kibutul-frate cunoscut sub numele de Degania B. Singura
sperantã stãtea în primirea de întãriri din afarã. Din fericire, aflat în drum spre acest sector, am
alergat în întâmpinarea prietenului meu Uri Bar-On cu o unitate de voluntari care si ea se
îndrepta spre Valea Iordanului. La fel a fãcut o companie din Gadna, formatã din elevi din anul
III al cursului premilitar NCO, care a ajuns la Degania prin Tiberiada. Eu însumi am adus în
automobilul meu o contributie grozavã: trei PIAT-uri (bazuca antitanc).
Comandantul Brigãzii Golani, Mose Montag, m-a primit cu amabilitate, dar cu prea putin
entuziasm. Adevãrat, fusese trimis de Statul-Major General, dar nu era clar pentru ce. Mi se
spusese sã îndeplinesc operatiuni speciale în spatele liniilor inamice si sã acord sprijin Vãii
Iordanului, dar cã trupele locaJe nu aveau sã se afle sub comanda mea. La început am fost iritat.
Cu toate acestea, dupã ce am fãcut un tur de inspectie a pozitiilor noastre pe front, în Degania A
si B si în „tãrile nimãnui" din apropiere, am încetat sã mai fiu
84
preocupat de cine si cui îi este subordonat. Situatia era atât de disperatã încât problema era nu de
dat ordine, ci aceea a ce era de fãcut.
Forta sirianã, cartiruitã lângã localitatea Zemah ocupatã, consta dintr-o brigadã de infanterie
întãritã cu tancuri, care blindate si artilerie. Ea avea uneori sprijin aerian. Tot ce aveam noi erau
cocteiluri Molotov (bombe artizanale: explozivi în sticle), câteva bazuca antitanc, o serie de arme
mici si mult suflet si devotament. Au venit si alti voluntari, unii singuri, altii în mici grupuri, din
Valea lezreelului, din vechiul oras Tiberiada si din satul lavniel, ca sã-i ajute pe kibutnicii din
Degania. Montag, comandantul brigãzii, mi-a spus cã patru tunuri de 65 mm erau în drum spre
noi.
în cea de a treia zi de luptã, cu localitatea Zemah pierdutã si douã asezãri abandonate, zona era
cufundatã în tristete. Copiii si femeile necombatante au fost evacuati. Seara, Palmach, cea mai
activã dintre unitãtile de luptã ale Ha-ganei, încã spera cã situatia putea fi restabilitã. O companie
din a sa Brigadã Iftah a plecat sã recucereascã postul de politie fortificat din Zemah, dar s-a
întors dupã miezul noptii, dupã ce încercarea esuase. Nu mai rãmãsese de fãcut nimic altceva
decât sã ne pregãtim noi însine de apãrare, iar noi am fãcut aceasta toatã ziua care a urmat, 19
mai.
Asezãrile care se bizuiserã pe linia de apãrare Zemah nu aveau santuri de apãrare în toatã puterea
cuvântului si era necesar ca ele sã fie rapid fãcute. Omul responsabil de apãrarea Deganiei era
Giora, din kibutul vecin Afikim, dar a trebuit sã gãsesc un om din afarã care sã preia apãrarea
Deganiei B. L-am întrebat pe un veteran al Haganei, vecin de-al meu din Nahalal, dacã voia sã
facã lucrul acesta si am fost fericit când a acceptat. Am gãsit, de asemenea, o spãrturã în flancul
nordic al apãrãrii: Bet Ierah, exact la Nord de Degania, era neocupat. E adevãrat cã era un
tumulus arheologic, nu o asezare, dar controla drumul de la Zemah la Degania si podul de peste
Iordan. Le-am cerut voluntarilor din lavniel sã se desfãsoare la Bet Ierah si sã se fortifice pe
povârnisurile estice, asa încât sã se gãseascã în flancul fortei siriene care putea veni de la Zemah
la Degania. N-am putut în acea zi sã fac mai mult. Presupuneam cã sirienii îsi vor concentra
asaltul asupra coltului nordic al Vãii Iordanului, în încercarea de a cuceri cele douã asezãri
Degania si coridorul dintre râul Iordan si Marea Galileei. Aceasta era cheia înaintãrii spre Nord,
cãtre Tiberiada, sau spre Vest, cãtre satul Poria de pe înãltimile Galileei. stiam foarte putin despre
oamenii din Batalionul Barak, dar în rândurile voluntarilor aveam multi prieteni din Nahalal si
lavniel.
Sirienii au atacat în dimineata urmãtoare, o zi de joi, devreme. Au început la ora 4,15 A.M. cu un
bombardament de artilerie si mortiere, iar dupã o jumãtate de orã tancurile lor, însotite de
infanterie, au prins sã înainteze spre
85
BÃTÃLIA DE LA DEGANIA
noi. Cu exceptia câtorva scurte intervaluri, atacul a durat nouã ore. Sirienii si-au îndreptat atacul
asupra Deganiei si Deganiei B. în timpul luptei, avioanele siriene au efectuat raiduri de
bombardament, dar ele erau cu totul neprecise si n-au avut nici un impact asupra situatiei.
Sirienii avansau ca la carte: tancuri flancate de infanterie. Când au ajuns în bãtaia oamenilor
nostri, infanteria s-a oprit si s-a adãpostit în lanurile de orz. iar blindatele si-au continuat
înaintarea. Tancurile siriene au ajuns la marginea celor douã Degania. Ba chiar, în Degania, un
tanc a reusit sã spargã gardul si sã pãtrundã în curte, dar a fost scos din luptã de o bazuca antitanc
si de cocteiluri Molotov. Mai multe tancuri au fost lovite de oamenii din lavniel la Bet lerah, iar
altele au fost distruse de la o distantã de câtiva yarzi de oamenii care apãrau avanposturile
kibutului. De la Poria, de pe înãltimile Galileei, ne-a sosit vestea cã asteptatele tunuri de 65 mm
sosiserã si cã aveau sã fie gata de actiune cãtre amiazã. Legãturile prin radio nu functionau, asa
încât ini-am trimis adjunctul la Degania B sã afle cum stãteau oamenii ele acolo, trimitând
totodatã o notã prietenului meu Uri, anuntându-1 cã, dacã voi avea nevoie ele sprijinul artileriei,
voi da instructiunile necesare; dacã nu, atunci nu trebuia sã folosim tunurile în acea zi. Atât Uri
cât si adjunctul meu au raportat cã situatia în Degania B era foarte gravã, asa încât am cerut celor
din Poria sã deschidã focul cu tunurile cât mai repede posibil.
86
Atacul sirian a fost zdrobit, iar trupele siriene s-au retras. Aceasta s-a datorat Ia doi factori.
Asaltul a fost respins de apãrãtorii celor douã Deganii si ai tumulului Bet Ierah, iar ordinul sirian
de retragere a venit dupã ce tunurile noastre au lovit postul de politie si livezile din Zemah. Ca sã
fiu mai precis, tancurile siriene au fost acelea care au primit ordinul de retragere de îndatã ce
tunurile noastre au deschis focul. Trupele siriene, care au auzit suierul obuzelor deasupra
capetelor lor, nu au asteptat ordinul, ci pur si simplu au rupt-o la fugã de le sfârâiau cãlcâiele.
Seara se pãrea cã sirienii au evacuat Zemahul si cã s-au retras pe dealurile din Est. Trebuia însã
sã ne încredintãm. Prin binoclul de câmp îndreptat spre Zemah n-am putut vedea nici o luminã si
nici o miscare. Am decis sã merg acolo si sã examinez situatia la fata locului. Itac Brosi,
comandantul Batalionului Barak si câtiva prieteni din Nahalal au venit cu mine, iar detasamentul
de recunoastere ne-a asigurat acoperirea. Luna nu era plinã, dar dãdea destulã luminã ca sã
vedem. Zemahul era gol, tãcut, abandonat. Corpurile oamenilor nostri ucisi în bãtãlia datã cu
douã zile mai înainte încã zãceau în santul de pe marginea drumului.
Era evident cã sirienii fugiserã cuprinsi de panicã, pãrãsind arme si vehicule împrãstiate în stradã
si în avanpost. Am luat un car radio sirian si ne-am întors la cartierul general, în Kinneret. Bãtãlia
luase sfârsit; o bãtãlie grea, tragicã si deprimantã. A fost vãrsat mult sânge tânãr, sânge nu de
rãzboinici experimentati, veterani, ci sânge al unor bãrbati din cei mai tineri, care au vãzut
moartea cu ochii larg deschisi. Rãnitii fuseserã lãsati în gemete la marginea drumului, camarazii
lor fiind urmãriti de foc si incapabili sã aibã grijã de ei. împotriva tancurilor siriene, a carelor
blindate si a artileriei, apãrãtorii nostri nu au putut opune decât cantitãti limitate de arme slabe
(cu exceptia celor patru tunuri sosite în ultimul moment), si chiar si dintre acestea multe erau
defecte. Aruncãtorul de flãcãri, de exemplu, nu a functionat; cocteilurile Molotov explodau
prematur; o asezare nu sãpase transee de protectie; o alta nu fusese înarmatã pentru rãzboi. Cu
toate acestea, în pofida cazurilor nenorocite, a nepregãtirii si lipsei de experientã în luptã,
pericolul a fost înfruntat si biruit, într-o luptã care uneori a fost disperatã. Toti au înteles în
aceastã rundã de deschidere a Rãzboiului nostru de Independentã cã nu putea fi vorba de
retragere sau de capitulare.
87
BATALIONUL 89 COMANDO
Când m-am întors din Valea Iordanului, am început sã pun pe picioare „batalionul mecanizat de
asalt", cum era el denumit oficial, pe care îmi ceruse Itac Sadeh sã-1 formez înainte ca eu sã fi
plecat la Degania. I s-a dat numãrul 89 si urma sã fie o unitate din brigada blindatã a lui Sadeh.
Aceastã brigatã, însã, atâta timp cât am fãcut eu parte din ea cel putin, nu a luptat niciodatã
singurã, iar Batalionul 89, cât timp i-am fost comandant, a operat întotdeauna în mod
independent.
Am fost fericit în privinta acestei numiri. Era exact ceea ce îmi doream. Itac mi-a explicat cã
batalionul trebuia sã serveascã drept unitate specialã de comando, în felul acelor unitãti de asalt
britanice din anii celui de al doilea rãzboi mondial, Long Range Desert Patrole si Popskl's
Private Army11. Al nostru, desigur, avea sã fie de o mãrime mai redusã, fãrã resursele acelora si
fãrã distantele pe care acele unitãti le aveau de acoperit, dar animate de acelasi spirit de
îndrãznealã si inortodox. La început mi s-a spus cã batalionul va dispune doar de jeepuri si de un
echipament usor, fãrã arme de sprijin si fãrã blindate. Functia sa ar fi fost sã pãtrundã adânc în
teritoriul inamic si sã opereze în spatele liniilor. Mai târziu s-a decis sã includã o companie de
sprijin, iar principalul sãu vehicul sã fie autoblindatuj.
Mãrturisesc cã, desi schema de organizare si armamentul erau importante si puteau determina
capacitatea de luptã a unitãtii, mã preocupam prea putin de aceste probleme. Le-am lãsat
adjunctului meu, lohanan Peltz, un ofiter experimentat care a servit în Jewish Brigade din armata
britanicã în rãzboiul mondial si care era un „om al organizãrii", mai familiar cu administratia si
logistica. M-am concentrat asupra selectãrii si recrutãrii oamenilor. Nu peste multã vreme am
avut patru grupuri distincte, iar fiecare din ele a devenit nucleul unei companii. Tineri din
kibuturi si mosave au format o companie; o alta a cuprins tineri din Tel Avi v; o a treia numãra
membri ai Lehi, acronimul evreiesc pentru Grupul Stern, una din fostele miscãri clandestine
disidente; iar
88
compania a patra era compusã din voluntari de peste mãri, în majoritatea lor evrei veterani din
Africa de Sud. Fiecare din aceste grupuri a atras la sine alti voluntari, în mare mãsurã prin relatii
de prietenie personalã. Oamenii din Nahalal i-au atras si pe altii din mosavã, cãrora li s-au
alãturat prieteni din lavniel din Galileea si din Gvat, ca si din alte kibuturi din Valea lezreelului.
Grupul din Tel Aviv, condus de Akiva Sa'ar, a recrutat camarazi din orasul lor. Iar comandantul
companiei Lehi, Dov Granek, poreclit Blondie, si-a chemat vechii tovarãsi din toate pãrtile tãrii.
Multi dintre acesti voluntari apartineau deja altor unitãti si, ca sã ni se alãture, aveau nevoie de
permisiunea ofiterilor sub a cãror comandã se gãseau. Aceasta nu era întotdeauna datã. Totusi ei
au venit, cu sau fãrã permisiune.
Unul dintre oamenii din grupul celor de peste mãri era un voluntar iesit din comun, un francez
oarecum bãtãtor Ia ochi, pe care I-am cunoscut sub numele de Teddy Eitan. Dupã câte se pãrea,
servise în rãzboiul mondial într-o formatiune blindatã francezã si ni s-a asociat ca ofiter
instructor. Era foarte popular, dar aria învãtãturii sale era limitatã. Se fãcea util în special în
instruirea tehnicã privind diferitele tipuri de arme, echipamentul de semnalizare si întretinerea
vehiculelor. Dar când era vorba de folosirea terenului sau de deprinderile elementare de luptã, de
sprijin, de „miscare si foc", cei mai multi dintre oamenii nostri, îndeosebi ofiterii, erau mai bine
informati. Toti, desigur, erau mai familiarizati cu tara. Iar tactica, în orice caz, trebuia sã fie
adecvatã conditiilor specifice fiecãrei bãtãlii.
Baza batalionului a devenit fostul lagãr al armatei britanice de la Tel Litvinsky (acum Tel
Hasomer), situat la jumãtate de drum între Tel Aviv si satele Yehudia si Ono, care în acea vreme
erau ocupate de trupe iordaniene. Ni s-au dat corturi si câteva cabane prefabricate pentru ofiteri
si luarea mesei în comun, dar cele mai multe pentru depozitarea echipamentului.
Vehiculele, armele si oamenii au ajuns la bazã cu târâita. Dar cel mai important element era
prezent întru totul: încrederea si spiritul de luptã, vointa de a intra în actiune si de a-1 izbi pe
inamic. Aceasta era calitatea pe care o cãutam si am fãcut totul ca s-o încurajez. Credeam cu
adevãrat cã puteam iesi victoriosi din orice bãtãlie. S-a gãsit întotdeauna o cutã a terenului de-a
lungul cãreia puteam înainta, vreo stâncã ce ne permitea sã ne ascundem si o tacticã militarã
judicioasã si suprinzãtoare care sã ne aducã în avantaj fatã de inamic.
Era varã. Noptile erau calde, aerul plãcut, iar pãmântul se întindea în fata noastrã. Uniforma
noastrã consta din pantaloni si cãmasã kaki, fãrã însemne de grad. Armele noastre erau un jeep si
o mitralierã. Oamenii nostri erau de prima clasã.
89
în acel moment, lipsa unui ochi nu mai constituia un handicap pentru mine. Nici în întuneric nu
mã poticneam; picioarele mele îsi gãseau singure calea. La zgomotul de împuscãturã sau de obuz
nu simteam nici un recul instinctiv, iar când mã gândeam la aceasta mai târziu, gãseam cã nu era
vorba de curaj, ci pur si simplu de o indiferentã fizicã în fata zgomotului de foc de puscã si de
explozie. Chiar si atunci când loviturile erau aproape de mine, împroscându-rai fata cu boabe de
tãrânã, nu mã prea simteam în primejdie. Mai degrabã era valabil reversul: o datã ce poti întelege
unde vor cãdea obuzele înseamnã cã le poti evita.
în ziua de 20 iunie 1948, cu putin timp înainte de a termina organizarea si instruirea batalionului,
am fost chemat în grabã la cartierul general al lui Itac Sadeh, comandantul brigãzii blindate.
Sadeh mi-a spus cã o navã încãrcatã cu arme, Altalena, a fost adusã la tãrmul nostru de cãtre
Irgun, marea miscare clandestinã dizidentã de dinainte de proclamarea statului, în perioada
Mandatului, responsabilã pentru administrarea treburilor evreiesti era Jewish Agency for
Palestine. Irgun, însã, a refuzat sã-i recunoascã autoritatea. Arma de rezistentã clandestinã a
Jewish Agency a fost Hagana, dar Irgun si Grupul Stern (Lehi) au fãcut presiuni pentru mãsuri
mai extremiste împotriva teroristilor arabi, la fel ca administratia britanicã, si actionau în mod
independent, în momentul în care a luat fiintã statul, s-a admis ca Irgun sã se supunã jurisdictiei
guvernului israelian. Când prima încetare a focului decisã de Natiunile Unite a intrat în vigoare,
în ziua de 11 iunie 1948, Israelul si statele arabe au cãzut de acord sã nu se mai introducã noi
arme pe teritoriile lor. Ambele pãrti, desigur, violau acest acord, însã pe ascuns. Cu toate acestea,
Irgun a hotãrât sã aducã un transport de arme în mod fãtis, pe vasul Altalena. Acest act putea fi
interpretat ca o iresponsabilã si absurdã sfidare la adresa autoritãtii guvernului si se impunea sã
ne ocupãm imediat si cu vigoare de lucrul acesta.
Pe când eu eram instruit de cãtre Itac Sadeh, Altalena era ancoratã la Kfar Vitkin, la douãzeci si
trei de mile Nord de Tel Aviv, descãrcândti-si armele destinate membrilor Irgunului, care încã nu
fusese dizolvat. Brigada Alexandroni a Comandamentului Central primise ordinul sã punã
stãpânire pe arme, dar unele din trupele sale se opuneau sã-i atace pe oamenii Irgunului. Aceastã
sarcinã trebuia de aceea sã fie încredintatã batalionului meu. Nu eram prea bine initiat în
complexele relatii interne dintre Irgun si guvern, dar, nu încãpea discutie, datoria mea era sã
îndeplinesc acest ordin. Oricum, am decis sã nu-i implic pe ex-membrii Grupului Stern, pentru
care confruntarea armatã cu fostii lor confrati disidenti ar fi fost deosebit de neplãcutã, ci sã
folosesc doar compania formatã din oameni din asezãrile agricole.
90
Aceastã companie, comandatã de Uri Bar-On, s-a deplasat la Kfar Vitkin, iar eu m-am dus acolo
mai târziu, spre amurg. Oamenii mei au cerut Irgunului sã abandoneze operatiunea. Replica lor a
fost o salvã de focuri, în care opt dintre oamenii nostri au fost atinsi, doi mortal. Am instalat
mortierele si am început sã bombardãm plaja. Ciocnirea a luat sfârsit si au început negocieri între
comandantul lor si Uri Bar-On. între timp vasul a ridicat ancora si a pornit-o spre Tel Aviv,
pãrãsind mici mormane de arme pe plajã.
Cearta dintre Irgun si guvern era politicã, iar conflictul de pe plaja Kfar Vitkin a voalat
adevãratul nostru tel militar. Nu în rãzboi eram noi angajati aici si nu acestia erau inamicii nostri.
Asa gândeam eu, când deodatã am fost convocat la marele Cartier General si mi s-a spus sã fiu
gata sã însotesc corpul colonelului David Marcus, pentru înmormântare în Statele Unite. Trebuia
sã meargã cu mine lossi Harel, un alt tânãr veteran al Haganei.
Avusesem doar câteva întâlniri întâmplãtoare cu Marcus si nu-1 cunoscusem bine, dar auzisem
multe despre dânsul. A fost ofiter evreu în armata americanã, absolvent al academiei militare de
la West Point18, cu un excelent record în cel de al doilea rãzboi mondial. Desi nu era parasutist,
a cerut sã participe la asaltul aeropurtat din Ziua-D si a fost parasutat în Normandia, în pofida
lipsei de antrenament preliminar. La începutul lui 1948 a venit ca voluntar în Israel si a luptat în
rândurile armatei noastre. Caracterul sãu si profesionalismul de care dãdea dovadã ne-au fost de
un pretios ajutor în modelarea noii armate a Israelului, rãsãritã din clandestina Hagana. El a fost
numit comandant al frontului de la Ierusalim la sfârsitul lunii mai. Unsprezece zile mai târziu a
fost omorât, când îsi pãrãsise cortul în timpul noptii si se plimba pe lângã perimetrul îngrãdit al
campamentului.
Nu aveam nici o idee despre protocolul de înmormântare la West Point, unde trebuia sã reprezint
Israelul, dar mi s-a promis necesara îndrumare când voi ajunge acolo, între timp au fost
improvizate o uniformã si însemnele rangului. Comanda s-a fãcut la niste furnizori de
echipamente din Tel Aviv si, dupã o consultare generalã, în care comerciantii si-au amintit de
culoarea si croiala uniformei în armatele din tãrile de unde ei proveneau, au ales o jachetã verde
închis, la care au adãugat epoleti si bereta si centura pe potrivã.
Am zburat într-un avion KLM, care fusese utilizat la transportul cailor de rasã. Inelele de fier
încã mai erau fixate în podea, iar noi am înnodat la ele frânghiile care legau sicriul colonelului
Marcus. Lângã acesta erau douã saltele si pãturi, pentru lossi si pentru mine.
Am fãcut escalã la Paris pentru realimentare cu combustibil, iar acolo mi s-a înmânat o
cablogramã de la primul-ministru Ben-Gurion, care îmi ordona sã mã reîntorc cât mai curând
posibil pentru o întâlnire cu el. în consecintã,
91
am stat în Statele Unite doar câteva zile si, în afarã de West Point si de New York, n-am vãzut
nimic din America, desi aceasta a fost prima mea vizitã pe continentul american.
în New York m-am întâlnit cu familia lui Marcus si cu un numãr de alti evrei care erau interesati
de cele ce se întâmplã în Israel. Unul dintre tinerii bãrbati, pe nume Abraham Baum, care s-a
distins în luptele din cel de al doilea rãzboi mondial în cadrul celei de a 4-a Divizii Blindate
americane, într-o solidã unitate de luptã condusã de colonelul Creighton Abrams, mai târziu
general de prestigiu în Vietnam. Una din isprãvile sale a fost conducerea unei unitãti de soc, cu
care a pãtruns adânc în spatele liniilor germane ca sã-i salveze pe prizonierii americani. Aceastã
misiune particularã, întreprinsã la scurt timp înainte de terminarea rãzboiului, a esuat. Unitatea
lui Baum a trecut prin liniile inamice si peste un râu si a intrat în lagãrul de prizonieri, dar a fost
decimatã de germani la retragerea acestora, iar Baum, rãnit, a fost fãcut prizonier. Oricum, dupã
câteva minute de conversatie la întâlnirea noastrã din New York, am recunoscut în el soldatul
care stia despre ce vorbeste. Ceea ce m-a interesat în mod deosebit a fost faptul cã noi, în
Hagana, din cauzã cã eram o miscare clandestinã, în mod necesar operam în mici unitãti, în timp
ce acum, ca armatã legalã a statului independent Israel, trebuia sã manevrãm formatiuni mai
mari. Eram bucuros sã aud de la Baum, cu experienta lui de luptã într-o mare armatã, cã era
acolo încã loc pentru o unitate de comando ca aceea pe care tocmai o organizasem si cã ea avea,
într-adevãr, o mare valoare.
Cuvintele lui Baum se potriveau de minune cu ideile mele si încã îmi mai amintesc de
conversatia noastrã. EI predica importanta supremã a vitezei de actiune si a mobilitãtii în bãtãlie.
Dupã pãrerea lui, cel mai bine este sã nu întreprinzi patrulãri de recunoastere preliminarã în
lumina planului de atac proiectat, deoarece informatia astfel culeasã este de obicei insuficientã,
iar prin avertizarea inamicului elementul de surprizã este pierdut. Cel mai bun lucru este sã mergi
direct la asaltarea pozitiilor, cu unitatea de recunoastere miscându-se în fatã, observând, simtind,
intuind situatia, raportând în spate si cãlãuzind forta principalã. Experienta lui Baum era generatã
de o categorie de rãzboi diferitã, dar multe din punctele relevate de el mi se pãreau aplicabile si
la noi. Unul era trebuinta miscãrii continue. Altul era sã ai comanda directã a actiunii, de pe linia
frontului, asa încât sã poti vedea, cu propriii tãi ochi, ce se întâmplã mai degrabã decât sã te
bazezi pe rapoarte de la a doua mânã.
M-am întors în Israel în acelasi avion si din nou am dormit pe o saltea întinsã pe pardosealã, cãci
avionul transporta acum lãzi ce contineau primele bancnote ale Israelului, care tocmai fuseserã
tipãrite în Statele Unite. Pe când începusem sã aterizãm pe aerodromul de Ia Ein semer, la
jumãtatea distantei
92
dintre Tel Aviv si Haifa, s-a tras în noi de pe pozitiile arabe din apropiere; dar era tir de amatori,
nimic serios. Eram bucuros cã aceastã cãlãtorie oarecum neobisnuitã luase sfârsit si cã eram din
nou acasã. M-am întors de îndatã la Batalionul 89, direct de la aerodrom, în timp ce în urechi
încã îmi bâzâia sunetul motoarelor avionului din acel lung zbor. Prima încetare a focului din acel
rãzboi încã nu se sfârsise si am plãnuit sã merg la culcare în momentul în care am ajuns la Tel
Hasomer, unde stationa batalionul. Dimineatã trebuia sã încep munca cu batalionul.
Nici vorbã de somn. Intrând pe portile bazei, am întâlnit coloana batalionului. Trebuia sã
mãrsãluiascã la Kfar Sirkin, la vreo zece mile usor Nord-Est de Tel Aviv. De acolo, în zori,
unitatea trebuia sã treacã vijelios la „Operatiunea Danny", actiune majorã de pe frontul central,
care tintea sã-i respingã pe arabi de pe pozitiile detinute doar la câteva mile Est de Tel Aviv. Mi-
am schimbat repede hainele si m-am alãturat oamenilor mei.
Obiectivele principale ale batalionului erau capturarea posturilor inamice din jurul satelor arabe
Kula si Tira, care formau o parte din linia avansatã a inamicului în acest sector central. Tira, satul
cel mai sudic dintre cele douã, se gãsea la mai putin de trei mile Nord-Est de aeroportul
international Lod, care se afla în mâinile noastre, dar în bãtaia tunurilor inamicului. Orasul Lod
însusi, care era în întregime în mâinile arabilor, se afla la vreo douã mile Sud de aeroport. Nu m-
a interesat prea mult planul operational elaborat de adjunctul meu, Peltz. Am cerut o lungã
pregãtire, asigurãtoare, cu mortierele noastre de 81 mm. Eram în favoarea unui atac rapid,
surprinzãtor.
în zori ne-am deplasat în directia satului arab Kula. Era prima datã când luptam cu batalionul. Pe
mãsurã ce ne apropiam de tintã, intram sub focul puternic al inamicului. Autoblindatele care
trebuiau sã se nãpusteascã în sat s-au oprit, au instalat mortierele si au tras câteva lovituri, în loc
sã dea deplinã expresie capacitãtii sale de luptã, aruncându-se cu întreaga sa greutate asupra
tintei, utilizând întreaga sa putere de foc si spulberând pozitiile inamicului, batalionul pur si
simplu a pus în functiune o jumãtate de duzinã de mortiere. Nu era o treabã de primã clasã. Ceva
trebuia fãcut, dar sã fi vorbit la radio nu m-ar fi dus nicãieri. Asa cã m-am dus direct la Akiva
Sa'ar si i-am spus sã nu mai umble cu mãnusi de cãprioarã. El s-a repezit în Kula fãrã zãbavã, iar
eu am luat compania a doua si am luat cu asalt satul vecin Tira. Amândouã pozitiile au fost
capturate. Pierderile noastre au fost cinci rãniti.
Urmãtoarea tintã care ni s-a dat a fost Deir Tarif, o pozitie arabã puternicã, la vreo douã mile Sud
de Tira si cam la aceeasi distantã de aeroport. Atacul nostru aici trebuia sã fie coordonat de
cartierul general al brigãzii, asa încât i-am spus adjunctului meu sã ia mãsurile necesare, în timp
ce eu m-am dus la
93
Tel Avi v, la întâlnirea cu Ben-Gurion. în timpul noptii, la scurt timp dupã întoarcerea mea din
Statele Unite si cu câteva ore înainte de a fi mers în actiune, am primit un nou mesaj, mai tãios,
în care mi se reamintea de cablograma primitã la Paris si mi se ordona sã vin neîntârziat. Mi-am
cerut scuze si mi-am vãzut de treabã la batalion. Acum, când dispuneam de un scurt rãgaz, m-am
îndreptat spre cabinetul primului-ministru.
L-am gãsit pe Ben-Gurion îngrijorat. Eram atacati de arabi, iar el avea necazuri cu evreii. Irgunul
si Grupul Stern nu acceptau autoritatea guvernului. si nu totul îi era pe plac în fortele de apãrare
ale Israelului. M-a chemat — mi-a spus el — pentru cã dorea ca eu sã preiau Comandamentul
Ierusalimului de la colonelul David saltiel. Era evident cã, pentru Ben-Gurion, Ierusalimul punea
una din problemele centrale ale rãzboiului si cã el socotea cã actualul comandant-sef nu era
suficient de viguros si de agresiv. Am apreciat importanta misiunii propuse, dar 1-am fãcut sã-si
mute gândul de la mine. I-am reamintit cã tocmai luasem comanda noului batalion de soc si cã
începusem prima noastrã bãtãlie chiar în acea dimineatã. In nici o împrejurare nu doream sã-1
pãrãsesc, renuntând la comanda unei unitãti de luptã si la responsabilitatea de a o conduce
personal în actiune. La Comandamentul Ierusalimului ar fi trebuit sã dau ordinul ca altii sã lupte.
Aici trebuia sã lupt împreunã cu oamenii mei.
Ben-Gurion m-a întrebat cum a mers bãtãlia din acea dimineatã, iar eu i-am spus. A cãzut apoi de
acord cã mã pot, deocamdatã, întoarce la unitatea mea. Problema ocupãrii postului de la
Ierusalim urma sã fie amânatã pânã la terminarea cu bine a „Operatiunii Danny".
în timp ce eram la primul-ministru, batalionul meu se deplasare, iar eu m-am silit sã-1 prind din
urmã. Am aflat cã era acum lângã Deir Tarif. Am sofat în directia usor Nord-Est, spre Petah
Tikva, cotind cãtre Sud-Est înainte de a ajunge acolo si mã îndreptam spre Deir Tarif când a
început sã cadã întunericul. Mã aflam pe un drum care pãrea sã nu fi fost umblat în ultimul timp
si am presupus cã trebuia sã fie minat, pentru cã era improbabil ca arabii sã nu fi blocat
drumurile ce duceau de la linia frontului nostru la a lor. De aceea m-am hotãrât sã astept zorii
zilei înainte de a merge mai departe, asa cã am tras într-un lan de mei, pentru un pui de somn,
prima mea sansã de a atipi în ultimele patruzeci si opt de ore. Acum, ca membru al unei
„cavalerii" mecanizate, fãcând rãzboiul pe spinarea unui vehicul si în permanentã miscare, nimic
nu putea fi mai odihnitor, mai relaxant si confortabil decât sã te lungesti pe buna tarinã.
M-am trezit în zori, am putut distinge urmele vehiculelor si am avut grijã sã-mi tin rotile pe
fãgasul lor. Dupã circa o orã am luat contact cu unul dintre
94
detasamentele mele. Am întrebat de adjunctul meu, Peltz, si 1-am gãsit învelit într-o pãturã
veche, într-o dumbravã de mãslini, dormind, dupã ziua si noaptea istovitoare pe care le
petrecuse. L-am scuturat usurel ca sã-1 trezesc si i-am cerut sã-mi relateze cele întâmplate în
absenta mea. Din mormãiala lui am înteles cã batalionul fusese scindat si împrãstiat de la Tira si
pânã la Deir Tarif. Oamenii nostri se bãtuserã cu Legiunea Arabã la Deir Tarif, iar Uri Bar-On si
Arik Nehemkin, comandantii mei de companie, fuseserã rãniti si evacuati. Batalionul 82 Tancuri,
care îndeplinise o operatiune de mentinere pe acea pozitie, decisese sã se retragã în dupã-amiaza
trecutã, iar compania noastrã de jeepuri îi luase locul.
Clocoteam de furie. I-am urat lui Peltz vise plãcute si am ordonat numaidecât ca toate celelalte
unitãti ale batalionului sã se punã imediat în miscare cãtre Deir Tarif, fãrã sã uite cã imediat
înseamnã imediat! N-am reusit sã înteleg de ce Batalionul 82 Tancuri s-a retras si cum de se
astepta ca o unitate de jeepuri sã lupte cu blindatele fãrã sã dispunã de blindate. Dar nimic din
toate acestea nu era important pe moment. Ceea ce mã înfuria era faptul cã în loc ca batalionul
nostru sã fie folosit ca un pumn de fier puternic, scuipând foc si spulberând inamicul, el fusese
sfãrâmat si utilizat pe bucãtele, unor detasamente dându-li-se misiuni echivalente cu paza în
satele arabe care deja fuseserã cucerite.
La Deir Tarif 1-am gãsit pe Akiva Sa'ar cu compania sa de autoblindate. El sosise aici cu o searã
mai înainte sã dea sprijin lui Uri, iar acum oamenii sãi erau adãpostiti în santuri si stãpâneau
versantii vestic si nordic al dealului, în timp ce Legiunea Arabã domina versantul estic. Akiva a
încercat sã mã convingã sã nu urc pe coama dealului spre a vedea care este situatia, deoarece
acesta era în continua bãtaie a artileriei, iar trãgãtorii de elitã iordanieni trãgeau ori de câte ori
întrezãreau aparitia vreunui cap. I-am ordonat soferului meu sã mâne rapid în vârful dealului si
sã-si parcheze jeepul dupã o grãmadã de bolovani pe care o reperasem acolo. Jeepul a pornit într-
un zig-zag dezlãntuit pe pantã în sus, iar printre rãsuciri si cotiri am observat cã Akiva era exact
în spatele meu, asa cum mã asteptasem.
Am privit în jos si am vãzut mai multe vehicule de-ale noastre avariate, întepenite în coasta
dealului. Dar am vãzut si un car blindat iordanian zãcând pe-o parte, cu rotile de pe o laturã într-
un sant. Nu-mi venea sã cred ochilor în fata acelei minunate privelisti: un car blindat adevãrat, cu
placajul gros, în aparentã utilizabil, echipat cu un tun cu obuze de douã livre! N-aveam de fãcut
nimic altceva decât sã-1 tragem afarã din sant, sã-1 aducem în liniile noastre si sã-1 folosim. Este
adevãrat cã iordanienii bombardau si cã tintasii lor de elitã trãgeau la orice încercare de a ne
apropia de carul blindat, dar, cu
95
ATACUL BATALIONULUI 89 LA LOD
Kuto
MNabaIU Lagãrul Bet Naballa
caria. JCMUSMIM
ingeniozitate, cu un dram de noroc si cu un odgon de remorcã, treaba putea fi fãcutã.
între timp sosise restul batalionului, realimentat cu combustibil si cu munitia necesarã. Am
început sã mã simt usor nelinistit. Ce asteptam? De ce nu eram în actiune? si care era urmãtoarea
noastrã tintã? înãltimea Deir Tarif avea sã fie curând în întregime în mâinile noastre. Ce urma? în
fata ochilor nostri, la Est, în proxima vale, se afla Bet Naballa. Pe deal, imediat dincolo de acea
localitate, se gãseau pozitiile fortificate ale Legiunii Arabe. A le cuceri printr-un atac frontal
însemna sã coborâm în vale si sã ne cãtãrãm apoi la ei. O asemenea actiune nu avea nici o sansã
de succes. si nici nu puteam repeta metoda prin care într-o zi si o noapte am asaltat si luat în
stãpânire pozitiile inamice din satele Tira si Kula, precum si cea mai mare parte din Tarif.
Actiunile locale indirecte care sã culmineze cu o izbire rapidã si strãpungerea nu erau indicate
aici, cãci nu putea fi vorba de nici o surprizã si de nici o loviturã fulgerãtoare, împotriva noastrã
erau aliniate artileria Legiunii arabe, care blindate cu placajul masiv, arme antitanc si poate
tancuri.
Am cântãrit întreaga problemã, în timp ce priveam în jurul meu. Deasupra dumbrãvilor de
portocali, la o depãrtare de vreo trei mile si jumãtate, cãtre Sud-Vest, se vedea importantul oras
arab Lod. Terenul dintre noi era plat. Mi s-a pãrut cã lucrul cel mai întelept ce aveam de fãcut era
sã tintuirn aici unitãtile Legiunii Arabe locale, lãsându-le sã se hãrtuiascã cu o micã fortã de
pãstrare a pozitiei, în timp ce restul batalionului avea sã se punã în miscare spre Lod. Trebuia sã
ajungem acolo dintr-o directie neasteptatã, dinspre Est, dinspre liniile arabe, chiar de-a lungul
coridorului ce lega orasul de principalele forte ale legiunii la Est, fiind improbabil ca acesta sã fie
fortificat si apãrat cum se cuvine în acel sector. O strãpungere aici mi s-a pãrut cea mai logicã
miscare si ea trebuia fãcutã cât mai rapid, chiar în acel moment când Lodul se astepta cel mai
putin la aceasta.
Putea batalionul s-o facã? Când am intrat în actiune, cu douã nopti mai înainte, nici una dintre
companiile noastre — autoblindate, jeepuri sau arme de sprijin — nu era completã ca efectiv si
dotare. Toate erau în deficit de oameni si echipament. De atunci, dupã pierderile suferite în trupe
si vehicule, eram si mai descompletati. Totodatã eram mai bine coordonati si mai siguri pe noi.
Oamenii credeau în victorie. Sentimentul general era cã totul mergea bine. Primele semne de
ezitare care erau evidente atunci când batalionul a primit ordinul sã asalteze Kula s-au risipit, iar
acuma erau privite cu respect mobilitatea autoblindatelor si focul precis al mitralierelor montate
pe jeepuri. Douã dintre aceste mitraliere fãcuserã ca un car blindat al Legiunii Arabe sã se
rãstoarne, tintind direct în fantele de vizibilitate ale conducãtorului.
97
I-am chemat pe comandantii de companie si le-am spus, pe jumãtate în glumã, pe jumãtate în
serios, dar cu o voce destul de tare încât sã fiu auzit de unii din trupã: „Hai sã o terminãm aici si
sã ne repezim la Lod". Din rãspunsul lor era evident cã ei gândeau cã glumesc. Lod, în definitiv,
nu era un cãtun lãturalnic, cu un numãr neînsemnat de locuitori. Cum, asadar, am fi putut noi, cu
cele câteva vehicule ale noastre, sã sperãm sã cucerim un oras, cu clãdirile sale din piatrã tare, cu
populatia sa numeroasã si cu fortele militare bine înarmate stationate acolo?
Ceea ce puteam face, ceea ce trebuia sã facem acum era sã terminãm cucerirea localitãtii Deir
Tarif, asa încât am alergat sã vizitez plutoanele de peste drum si sã le fac sã avanseze spre Est,
fãcând inamicul sã se retragã. Aproape cã ajunsesem la primul pluton când m-a ajuns din urmã
un curier cu un mesaj care mã convoca la centrul de semnalizare. Ne contactase comandantul
Brigãzii Iftah, Mulla Cohen, care dorea sã vorbeascã cu „comandantul batalionului". stiam cã
aceastã brigadã opera în fata noastrã — ea era un brat al clestelui, iar noi eram celãlalt —, dar nu
stiam în mod exact unde se gãsea în acel moment. Am recunoscut vocea lui Mulla, iar el a trecut
direct la problemã. Una dintre unitãtile lui se apropiase de Lod, însã fusese întâmpinatã cu foc
puternic, iar acum era tintuitã în dumbrãvile de portocali din Sud-Estul orasului, îi puteam veni
în ajutor? (Când, mai târziu, ne-am vãzut la fatã, am descoperit cã ne luase drept Batalionul 82
blindat, mai mare si mai bine echipat decât noi, si nu batalionul de comando). I-am spus cã
puteam. Trebuia sã aranjãm lucrurile aici si apoi vom veni. Am calculat cã pânã la amiazã vom
termina treaba noastrã curentã si cã în jurul orei 2 P.M. puteam fi pe drumul spre Lod.
Aveam acum de dus la îndeplinire proxima noastrã actiune, asa încât trebuia sã ne grãbim.
Mortierele noastre si-au reluat focul ca sã împingã îndãrãt Legiunea din zona Bet Naballa, iar
compania Lehi a trimis mai multi oameni pe drumul Kula—Lod. Eram însã de asemenea hotãrât
sã recuperez din zona focului acel car blindat al Legiunii, rãsturnat în sant. Cu un tun ca acela,
pus în serviciul nostru, puteam fi zmei!
Desi puneam un accent aparte pe marea valoare a acelui vehicul si a armei sale, el încã zãcea
acolo unde fusese scos din uz, cu douã roti în sant si cu celelalte douã în aer. Oamenii avuseserã
un respect mult prea mare pentru obuzele inamice ca sã-1 miste de acolo. Am sãrit într-un
autoblindat si 1-am chemat pe unul dintre mecanici, întrebându-1 dacã este gata sã riste si sã mã
însoteascã la salvarea carului. Mi-a spus: „Sigur cã da, cu dumneavoastrã nu-i nici un risc", îl
remarcasem de mult pe acest bãiat. Era un tânãr uscãtiv, politicos, cu fata de copil, dintr-o
asezare agricolã din Câmpia saron. Din cauzã
98
cã sofa periculos nimeni nu-1 iubea. Cât ai zice peste am ajuns la carul blindat, 1-am agãtat de
vehiculul nostru, 1-am zmucit din sant si 1-am repus pe rotile sale, ca apoi sã-1 remorcãm la
poalele dealului.
Oamenii de la semnalizare i-au reparat radioul, mecanicii motorul si, cu o veneratie deosebitã,
tunul. Aveam nevoie de instructie ca sã-1 facem sã: functioneze, asa încât un jeep a fost trimis la
o unitate vecinã, de artilerie, ca; sã aducã un instructor. Acesta le-a tinut imediat unora dintre
oamenii nostri cel mai rapid curs de artilerie tinut vreodatã, iar dupã o orã am fost informat cã
acel car blindat era gata de actiune. Am selectionat un echipaj, iar acesta si-a botezat vehiculul
„Tigrul cel groaznic", exact numele pe care îl putea alege un fermier galileean din lavniel. Deir
Tarif a devenit mai putin zgomotos. Focul inamicului s-a domolit. Batalionul pãru deodatã mai
putin obosit. Toate cugetele erau îndreptate spre miscarea ce urma: aceea spre Lod.
M-am dus sã inspectez „Tigrul". Aparatul radio fusese înlocuit, iar motorul era în ordine. Una
dintre roti era putin turtitã, dar nu exista roatã de rezervã si n-o puteam schimba, în turelã stãtea
noul „tunar", un soldat de rând din compania de jeepuri. I-am spus sã ocheascã si sã tragã asupra
unui copac aflat la o distantã de 500 de yarzi. A fãcut-o si i-a smuls craca cea mai groasã.
Blondul Dov Granek si compania sa au fost lãsati în spate, ca unitate de ocupatie si de hãrtuire,
în timp ce restul batalionului era gata pentru actiunea Lod. Am pornit la ora 2 P.M. Vehiculele nu
erau într-o formã idealã, dar oamenii erau. în capul coloanei mergea carul blindat. Cineva
zgâriase pe teava tunului o sãgeatã si cuvintele „Drept la tintã". Chiar si numai privind la acestea,
inima tuturor se bucura, în urma „Tigrului" venea detasamentul de recunoastere pe jeepuri, dupã
care urmau autoblindatele. Un alt detasament pe jepuri încheia coloana.
Am parcurs o scurtã portiune de drum în directia Sud-Est fatã de Deir Tarif, înaintând de-a
lungul unei oaze din dreptul localitãtii Bet Naballa si intentionam sã ne continuãm marsul pe
drumul pavat. Dar chiar când am ajuns la un punct situat la câteva sute de yarzi de Bet Naballa,
unde drumul se bifurca, o ramurã luând-o spre Sud-Vest la Lod, iar alta spre Sud-Est, am cãzut
sub un foc antitanc. M-am deplasat în capul coloanei si acolo am constatat cã focul venea dintr-o
dumbravã de mãslini din apropiere. Nu aveam timp de pierdut, asa încât am fãcut stânga-mprejur
si am gãsit alt drum; peste ogoare. Undeva am întâlnit un grup de arabi care au deschis focul, dar
câteva salve ale mitralierelor noastre i-au culcat înapoi în lanurile de mei. Pe drum explozia unei
mine ne-a fãcut sã pierdem un jeep.
Am ajuns la Ben Semen, asezare evreiascã la jumãtatea distantei dintre Bet Naballa si Lod.
înconjurat de arabi ostili, Ben Semenul fusese de luni de
99
zile tãiat de restul comunitãtii evreiesti din tarã. Oamenii de aici stãteau la porti si priveau la noi
cu emotie retinutã, dar când ne-am apropiat nu s-au mai putut stãpâni. S-au repezit sã ne salute,
sã ne atingã ca sã vadã dacã suntem reali, plimbându-si mâinile pe arme si pe vehicule. Dupã
lunga si periculoasa lor izolare, întâmpinaserã o unitate din Brigada Iftah, care venise din Sud
doar cu putin timp mai înainte, iar acum întâmpinau din Nord o „coloanã blindatã" a Fortelor de
Apãrare ale Israelului, dotatã cu cãsti de otel, huse contra prafului, antene radio si „Tigrul cel
groaznic", în mod cert, fãcusem impresie!
Batalionul, asezat în coloanã de-a lungul drumului, s-a îndreptat spre Lod, care se afla la douã
mile spre Vest. Comandantul Brigãzii Iftah, Mulla Cohen, mi-a spus unde se aflau unitãtile sale,
iar eu i-am arãtat sectorul în care trebuia sã ne deplasãm si i-am cerut sã-si tinã oamenii în zona
respectivã. Planul meu se baza pe ipoteza cã inamicul nu luase în Lod mãsuri speciale de apãrare
contra unui atac din aceastã directie si cã, prin urmare, puteam pãtrunde prin acest coridor Bet
Naballa—Lod.
Nu dispuneam de informatii cu privire la inamic, la efectivul sãu, la dispunerea în teren sau la
armament. Dispunând doar de un tablou general al situatiei, decizia de luat era dacã sã atacãm
sau nu. Aveam o idee clarã cu privire la modul în care batalionul trebuia sã procedeze. I-am
adunat pe comandantii de unitate si le-am dat ordinele: „Tigrul" trebuia sã porneascã în fatã,
urmat de prima companie de autoblindate, apoi de a doua companie de auto-blindate, iar în coadã
jeepurile neprotejate. Eu aveam sã fiu cu prima companie de autoblindate. Dacã „Tigrul" sau
vreunul din autoblindate era lovit sau oprit în drum din vreo altã cauzã, restul fortei trebuia sã
rupã coloana, sã se împrãstie, sã gãseascã modalitatea de a ocoli vehiculele oprite si sã continue
înaintarea. O datã ce vom fi trecut de avanposturile inamice si vom fi intrat în oras, batalionul
trebuia sã se scindeze, sã deschidã foc la stânga si la dreapta, semãnând panicã si fãcându-1
poate prin aceasta pe inamic sã capituleze. La ajungerea pe strada principalã, prima companie
trebuia s-o ia spre Nord, iar a doua spre Sud. Jeepurile trebuiau sã-si gãseascã adãpost în spatele
gardurilor de piatrã sau în curtile clãdirilor, luând pozitie de tragere. Ele nu trebuiau sã alerge pe
strãzi, deoarece puteau fi lovite. Când companiile îsi vor fi îndeplinit sarcinile, ele aveau sã se
întâlneascã la principala rãscruce. Dacã o companie întâmpina dificultãti, cea de a doua trebuia
sã-i vinã în ajutor.
Le-am spus ofiterilor sã dea cea mai mare importantã metodei atacului. Dacã batalionul în
formatie de coloanã era oprit din fatã, singurele elemente active în contact cu inamicul erau
primele vehicule. Restul era nu numai un element pasiv, ci, de asemenea, reprezenta o tintã
staticã si compactã pentru inamic. De aceea, în acest caz, ele trebuiau sã se desfãsoare imediat pe
100
flancuri si sã asalteze pozitiile inamicului din toate pãrtile. Trebuia astfel sã exploatãm pe deplin
puterea noastrã de foc. în felul acesta eram mai putin vulnerabili, îndeosebi dacã ne miscãm
repede, într-adevãr, viteza era esentialã. Ea trebuia, desigur, sã reducã sansele de a fi loviti si
trebuia, de asemenea, sã sporeascã impactul socului asupra inamicului. Trebuia sã ne nãpustim
asupra adversarului nostru, sã-1 „strãpungem", sã-i zdrobim spiritul si corpul. Instructajul a luat
doar câteva minute. Ziua trecea. Trebuia sã mergem mai departe.
Genistii au curãtat câmpul de minele defensive si au îndepãrtat barierele care protejau sectorul
Ben Semen din fata Lodului. Locuitorii asezãrii, care ne-au arãtat localizarea minelor, ne priveau
cu vãdite rezerve, îndepãrtând baricada lor de securitate, îi lãsam expusi si vulnerabili; si cine
stia dacã vom avea succes în operatiunea noastrã? Reteaua radio a fost deschisã, scuturile
radiatoarelor au fost închise, cãstile au fost coborâte pe frunti si calmul de dupã pregãtiri si de
dinaintea actiunii a pus stãpânire pe unitate.
Am avansat 100 de yarzi când am fost reperati. Eram în bãtaia focului, însã am continuat sã
avansãm, fãrã a ne replia. Dupã câteva minute „Tigrul" s-a oprit, a tras si a distrus pozitiile
inamicului. Am mers mai departe, dar am oprit din nou, dupã câteva sute de yarzi. De data
aceasta ajunsesem în bãtaia liniei principale a posturilor inamice si mitraliera lor pãcãnea
aruncând o grindinã de gloante în peretii laterali ai autoblindatelor. întregul batalion era expus.
Jeepurile s-au desfãsurat de cealaltã parte a drumului si au deschis un foc precis pe flancuri, iar
autoblindatele si-au gãsit pozitii potrivite de tragere si si-au adus contributia lor. Dar ele erau
toate statice. Nici unul nu se misca. Portiunea de drum din fata noastrã era de netrecut, fiind
tãiatã de un sant antitanc.
Am pãrãsit autoblindatul meu si m-am dus la „Tigru", care era ocupat cu bombardarea
principalelor pozitii defensive ale Lodului. Terenul din fata noastrã era fãrã îndoialã nefavorabil,
dar nu acesta era principalul motiv pentru care autoblindatele se opriserã. Ele se opriserã
deoarece, înarmate doar cu mitraliere, doreau ca „Tigrul", singurul vehicul purtãtor de armã
antitanc, sã intre primul în oras. Ele preferau sã meargã în urma „Tigrului", mai degrabã decât
invers.
Obuzele „Tigrului" spãrseserã sacii cu nisip de pe pozitiile inamicului si nori de praf si de nisip
pluteau în aer. Prin acea negurealã i-am vãzut pe soldatii arabi luând-o la fugã. Era momentul s-o
pornim înainte. Din fericire, exista o potecã lateralã, pe ogoare, fãcutã parcã spre a ocoli santul
antitanc. I-am ordonat comandantului „Tigrului" sã stopeze focul asupra sacilor cu
101
nisip si sã avanseze pe potecã. Aceasta putea fi minatã, dar nu aveam timp pentru investigatii.
Poteca nu era minatã. M-am întors la autoblindatul meu si batalionul s-a pus în miscare.
Miscarea era înceatã, deoarece poteca era îngustã, tãiatã de o serie de sãntulete si presãratã cu
mici bariere. Jeepurile, a cãror singurã „armurã" era constituitã de mitralierele lor, trãgeau
aproape fãrã oprire, cosind barierele de cactus. Curând am luat vitezã, am trecut de linia de
apãrare a inamicului si am intrat în Lod. De la postul de politie am fost întâmpinati cu foc
puternic. „Tigrul" a rãspuns din mers si restul batalionului 1-a urmat. Am ajuns la rãscruce.
„Tigrul" a cotit la dreapta, cum era plãnuit, dar prima companie de autoblindate, care ar fi trebuit
sã facã la fel, a continuat sã meargã spre Sud, iar a doua companie si jeepurile au urmat-o. în
felul acesta, batalionul nu s-a scindat. Acum eram cu totii împreunã, cu exceptia „Tigrului", care
rãmãsese singur în Lod.
Suburbiile orasului erau pline de trupe arabe care fugiserã în Lod dupã ce pozitiile lor clin
vecinãtate si satele fuseserã cucerite. Acum militarii arabi trãgeau asupra noastrã si aruncau
grenade si rãcneau. Ne-am continuat drumul cu fermitate si, pe mãsurã ce ne apropiam de centrul
orasului, focul slãbea. Cei mai multi oameni de pe strãzi erau civili.
„Tigrul" o luase spre Nord, separându-se de noi — sau noi de el — si ducea un rãzboi de unul
singur. Am strãbãtut orasul Lod si ne-am continuat miscarea în directia Ramla, pânã când am
ajuns la postul de politie, ca o fortãreatã, de pe drumul Lod—Ramla, post ocupat de o companie
a Legiunii Arabe. Sosirea noastrã acolo era în mod vãdit neasteptatã. Stând afarã si privind la noi
cum ne apropiem era un bãrbat în kaki, cu capul gol. Era probabil comandantul acelui post
militar, auzise împuscãturile si iesise afarã sã vadã despre ce este vorba. Când am ajuns mai
aproape, a dispãrut rapid în curte. Prima companie de autoblindate a trecut de clãdire aproape
fãrã sã aibã de-a face cu focul inamic si s-a nãpustit înainte. Dar când cea de a doua companie de
autoblindate si jeepurile au ajuns în dreptul clãdirii, arabii au deschis un foc puternic, în cea mai
mare parte de mitraliere, de pe turnul postului de politie si din ambrazurile de la ultimul etaj. în
scurta si înversunata luptã ce a urmat, o grenadã aruncatã de sus si care a explodat în interiorul
unuia dintre autoblindate i-a rãnit pe toti cei aflati acolo. Trãgând din mers, restul batalionului a
trecut de clãdire si a mânat mai departe. Am încercat sã opresc vehiculele companiei întâi din
fata mea, dar radioul nu mai functiona, iar ele n-au vãzut semnalele mele fãcute cu mâna. Nici
strigãtele nu mi le-au auzit, vocea mea fiind deja rãgusitã. La iesirea din oras, lângã statia de cale
feratã Ramla, pe drumul spre Ierusalim, am reusit cumva sã le opresc. Am iesit din vehicule.
102
De jur împrejur era tãcere. Jeepurile au luat pozitie lângã rãspântie. Am inspectat unitãtile.
Detasamentul de jeepuri avea patru morti. Unii dintre rãnitii dir> autoblindate erau în stare gravã.
Mai multi oameni erau lipsã — rãniti care cãzuserã din jeepuri lângã postul de politie —, iar un
jeep din unitatea de recunoastere fusese pãrãsit acolo, în flãcãri. Celor mai multe vehicule le
fuseserã gãurite pneurile si le curgeau radiatoarele. La unul dintre jeepuri fusese lovitã teava
mitralierã, iar mitraliera ca atare fusese scoasã din amplasamentul ei. I-am bandajat pe rãniti si
am schimbat acele pneuri pentru care aveam rezerve, înainte de a fi terminat, am primit veste de
la jeepurile de veghe cã se îndreptau spre noi care blindate inamice din lagãrul din apropiere al
Legiunii Arabe. Ne venea, de asemenea, foc de mortiere de la postul de politie. Situatia devenea
neplãcutã, iar oamenii erau nervosi. Am luat ceva distantã si am cotit pe drumul Ramla—Latrun,
organizându-ne lupta de retragere. Eram încã în bãtaia inamicului, iar gloantele încã zburau. Cei
aflati de veghe au raportat apropierea carelor blindate. Mi-am zorit oamenii, am pus coloana în
ordine si am decis care detasamente trebuiau sã ne asigure acoperirea. Rãnitii fuseserã urcati într-
un autoblindat si ne-am pus în miscare.
Propriul meu vehicul schiopãta pe douã pneuri dezumflate, cu motorul tusind si bolborosind, cu
apa din radiator dând în clocot. Puteam merge doar în viteza întâi si în scurtã vreme celelalte
vehicule ne-au depãsit, asa încât eram singuri când un car blindat al Legiunii Arabe a apãrut
deodatã la cotitura drumului care ducea spre Ramla si a deschis focul cu tunul lui cu obuze de
douã livre. O loviturã precisã ne-ar fi terminat, cãci placajul subtire al auto-blindatului nostru nu
era fãcut sã reziste la un astfel de calibru. Din fericire, tunarul arab a gresit tinta, timp suficient
ca sã-i spun radiofonistului meu — al cãrui tatã era rabinul yemenit Zeharia din Nahalal, cel care
celebrase ceremonia cãsãtoriei mele — sã riposteze cu mitraliera sa. A avut si el destul timp sã o
facã, chiar dacã acum nu mai putea trage în rafale, ci doar împuscãturã cu împuscãturã. Carul
blindat s-a rãsucit pe loc.
Reteaua radio era din nou în functiune si am fost surprins sã aud vocea lui Dov Granek, pe care îl
lãsasem cu unitatea la Deir Tarif. Mi-a spus cã trupele Legiunii atacaserã si recuceriserã
înãltimea. Mai multi dintre oamenii sãi rãmãseserã pe câmpul de luptã, îmi cerea ajutor. I-am
spus cã nu-i puteam trimite întãriri pe moment, dar cã, atunci când vom sfârsi aici ce aveam de
fãcut, vom veni la el. între timp sã sune la cartierul general al brigãzii. Poate cã ei îl puteau ajuta.
Mi-a spus cã nu avea nici o legãturã cu brigada si m-a întrebat ce trebuia sã facã.
Ce sfat sã-i fi putut da, când noi eram aici angajati în bãtãlie pe strãzile din Lod? I-am spus cã
dacã nu-si poate mentine pozitia, sã se retragã la Tira,
103
urmând sã ne ocupãm de Deir Tarif a doua zi, ca sã punem iarãsi stãpânire pe înãltime. Se pãrea
cã lui Dov nu-i plãcea rãspunsul meu. Pãrea, de asemenea, cã dorea sã continue convorbirea. Cu
o anumitã ezitare, m-a întrebat: „N-as putea oare sã-mi organizez restul oamenilor si sã încerc s-
o recapturez eu însumi acum?" Atunci am înteles cã nu avea nevoie de un ordin, ci de o
încurajare. Am strigat în microfon: „Suntem comandouri ori nu suntem comandouri?" La început
el n-a înteles. „Ce? Ce?" a întrebat el. Am repetat: „Suntem noi batalion de comando sau nu?" De
data aceasta a înteles si a strigat si el: „Comandouri, comandouri, — atacãm!". „Atacã înãltimea
dinspre Est", i-am spus. „în regulã", mi-a spus.
Eram acum din nou la fortul politiei, dintre Ramla si Lod. Pe o laturã a drumului zãcea jeepul
ars, iar în santul adiacent zãceau rãnitii. Singura noastrã sperantã stãtea în precizia focului nostru.
Am iesit din autoblindate si ne-am desfãsurat. Nu era nevoie sã ne îmboldeascã nimeni. Toti
perseveram ca niste buldogi si fãceam ce aveam de fãcut, uitând de loviturile primite. Numai cã
unul trebuia sã dirijeze si sã coordoneze actiunea.
Trupele inamice din fortul politiei au deschis focul si au aruncat grenade. Spre a le opri sau a le
scoate din pozitiile de unde ne puteau aduce cele mai mari pagube, mitraliorii nostri si-au
îndreptat focul spre ambrazuri, ferestre, turn si acoperis, în timp ce unul dintre comandantii
nostri de companie si-a adus autoblindatul lângã clãdire si a aruncat o grenadã peste parapet. Sub
protectia acestui foc, ne-am adunat mortii si rãnitii si am plecat.
Dupã ce ne-am îndepãrtat de clãdirea politiei, ne-am oprit si ne-am reorganizat. Acum în fatã
erau jeepurile, iar în ariergardã autoblindatele. Aveam de trecut pe lângã cel de-al doilea post de
politie, din oras, dar acolo avea sã fim acoperiti de „Tigru", care rãmãsese de unul singur în tot
acest timp. Asteptându-ne sã trecem, el s-a aliniat la sfârsitul coloanei. Numai „Tigrul" si douã
autoblindate se puteau misca liber. Toate celelalte vehicule nedeteriorate împingeau vehiculele ce
fuseserã lovite. Pierderile noastre erau 9 morti si 17 rãniti. Toti fuseserã adunati si erau acum cu
noi. Pãrãsisem doar jeepul distrus.
Ne deplasam încet. Jeepurile deveniserã acum principala noastrã putere de foc si ele au utilizat-o
din plin. într-adevãr, tãcãnitul neîncetat al mitralierelor lor aproape cã asurzea boncãnitul
autoblindatelor noastre care se târau în viteza întâi. Pe când strãbãteam Lodul, am bãgat de
seamã cã, în afarã de zgomotul propriei noastre miscãri si de împuscãturile continui din clãdirea
politiei, strãzile erau linistite. Am oprit focul pentru un moment si am trãit o tãcere lugubrã.
Lodul era tãcut.
104
Am iesit din oras si am intrat în Ben Semen fãrã vreun alt incident. Acolo ne-am întâlnit cu
oamenii Brigãzii Iftah, care asteptau sã curete de inamic si sã ocupe orasul.
în timp ce ne pusesem în miscare, un auto blindat nevãtãmat s-a apropiat de al meu si
comandantul plutonului, Charlie, mi-a cerut permisiunea de a se întoarce ca sã controleze dacã
unul dintre oamenii sãi rãniti n-a fost pãrãsit lângã postul de politie. Eram înclinat sã-1 refuz, dar
ochii celorlalti oameni din detasament erau fixati asupra mea. Era ca si cum fiecare se imagina
pe sine zãcând rãnit într-un sant, abandonat de camarazii sãi. „Foarte bine — i-am spus —, dar sã
nu intrati în vreo încurcãturã". Detasamentul n-a zãbovit nici o clipã. Vehiculul a fãcut cu un
scârtâit strident stânga-mprejur si a pornit-o cu vitezã îndãrãt spre Lod.
BREsà ÎN DESERTUL NEGEV
Am ajuns la baza noastrã de la Tel Hasomer în dimineata urmãtoare, dupã ce ne-am petrecut
noaptea deplasându-ne pe ogoare si cãutând un drum sigur.
O datã înapoiati la bazã, povestea isprãvilor batalionului — cucerirea localitãtilor Kula, Tira,
Deir Tarif, încununatã de bresa fãcutã în Lod — se poate sã fi sunat în mod impresionant, dar
batalionul ca atare, ori ceea ce mai rãmãsese din el, era într-o stare de plâns. Cele mai multe
dintre vehiculele sale fuseserã lovite, iar multi dintre oameni, îndeosebi ofiterii, fuseserã rãniti.
Am dormit câteva ore, iar când m-am trezit mi s-a dat un mesaj de la seful de operatiuni de la
Marele Cartier General. Trebuia sã mã prezint acolo, la cabinetul sãu, a doua zi, 13 iulie. seful
operatiunilor era generalul maior Igael ladin, iar când m-am înfãtisat în fata lui, mi-a dat
instructiuni sã-mi duc batalionul tocmai în Sud. Trebuia sã ne asociem Brigãzii Givati pentru o
strãpungere în desertul Negev. în acea vreme, egiptenii erau stãpâni pe o linie care mergea de la
coastã cãtre Est, de-a lungul drumului Majdal-Faluda, care tãia tara în douã: Negevul în Sud, iar
în Nord centrele populate. Planul consta în strãpungerea acestei linii, prin capturarea a trei baze
egiptene. Localitãtile Hatta si Bet Affa, în vecinãtatea cãrora se aflau fortele noastre, erau tinte
ale unitãtilor de infanterie ale Brigãzii Givati. tinta batalionului nostru era localitatea Karatia,
care era mai îndepãrtatã si ca sã ajungi la ea era necesar sã treci prin linia posturilor militare
egiptene. O datã ce o capturam, trebuia sã ne reîntoarcem la bazã, iar pozitia sã fie ocupatã de o
companie a Brigãzii Givati, care venea dupã noi. Succesul întregii operatii de strãpungere si de
realipire a Negevului depindea în mod clar de cucerirea localitãtii Karatia, cea mai dificilã si mai
complicatã dintre cele trei sarcini.
stiam cã ladin era la curent cu actiunea noastrã în Lod si el a gãsit câteva cuvinte de laudã pentru
aceasta. Dar nu eram sigur cã cunostea starea prezentã a batalionului, asa încât i-am înfãtisat-o.
Unele dintre autoblindatele noastre fuseserã avariate grav si chiar si unele dintre cele utilizabile
aveau nevoie de
106
reparatii. Pierderile ne subtiaserã puterea în oameni, mai ales în ceea ce priveste ofiterii. Printre
rãniti se aflau Peltz, adjunctul meu, si doi comandanti de companie, Akiva Sa'ar si Uri Bar-On.
Desigur, batalionul era gata de actiune, dar dacã pornea acum, cu fortele istovite, la un asalt
puternic, care în mod cert avea sã ne coste scump în morti, rãniti si vehicule, unitatea de
comando ar fi arãtat ca o pãstaie bãtutã.
ladin a reflectat un moment, apoi mi-a spus cã va discuta situatia cu Ben-Gurion. Mi-a spus sã
astept si s-a dus la cabinetul ministrului apãrãrii, de alãturi. S-a întors dupã câteva minute si a
spus cã ei au a-mi pune o întrebare: era batalionul, în starea sa din prezent, capabil sã facã bresa
în Negev? I-am spus cã era. „în acest caz — a spus ladin — fã strãpungerea în Negev si dupã
viitoarea încetare a focului vom organiza un nou batalion".
Am discutat planul de operatie, dupã care eu am ridicat problema înlocuirii unor vehicule. Mi s-
au promis sase autoblindate suplimentare si patru care-cercetas. Am plecat în buzunar cu ordinul
operational ca batalionul sã se deplaseze imediat în Sud si m-am dus sã-1 vãd pe Ben-Gurion, la
cererea acestuia.
El a reluat subiectul numirii mele la Comandamentul Ierusalimului, dar din nou a admis s-o
amâne pânã dupã iminenta actiune din Negev. Apoi m-a întrebat de operatiunea Lod, dar în
cursul relatãrii mele am observat cã nu-mi împãrtãsea entuziasmul. Dupã pãrerea sa, aceasta nu
era „rãzboi", ci o „poznã". Nu era de acord cu teza mea implicitã cã modul de a trece prima linie
a pozitiilor inamicului era atacul rapid si îndrãznet. El credea cã un atac trebuia plãnuit si realizat
metodic si sigur, ca miscarea unui compresor cu abur. La sfârsitul scurtului nostru schimb de
cuvinte, el mã privea ca pe un comandant destul de cutezãtor, dar mai degrabã un fel de partizan,
pe când eu îl priveam ca pe un lider politic întelept si inspirat, care învãtase si auzise multe
despre arabi si despre rãzboi, dar care nu avea o cunoastere personalã, de primã mânã, a acestora.
El era informat despre acestea, dar nu le cunostea.
M-am întors la bazã. Cu suplimentul celor 6 autoblindate, efectivul batalionului era acum de 12
jeepuri, 8 autoblindate, 4 care-iscoadã deschise, „Tigrul cel Groaznic", 2 „tancuri", adicã douã
autocamioane obisnuite cu cãmasã metalicã subtire. Batalionul cuprindea 5 „companii" (utilizez
termenul, chiar dacã fiecare dintre ele abia dacã era cea mai mare decât un pluton): o companie
de jeepuri cu 25 de oameni, compusã din trei detasamente, fiecare cu câte 3 jeepuri înarmate cu
mitraliere (numai unul era echipat cu o puscã mitralierã); douã companii de infanterie
mecanizatã, una cu 35 de oameni, alta cu 25; o companie de sprijin cu 4 care-iscoadã; si
compania de comandã, care includea unitatea de recunoastere (2 jeepuri), unitatea de spionaj (l
jeep),
107
unitatea de semnalizare („tanc") si unitatea atelier si de întretinere („tanc"). Numãrul luptãtorilor
ca atare se ridica la 130. Mândria unitãtii era „Tigrul cel Groaznic", cu turela si tunul sãu cu
obuze de douã livre, singurul vehicul cu blindaj adevãrat.
în ziua de 15 iulie am pãrãsit Tel Hasomerul si ne-am dus la rãspântia Masmia, la jumãtatea
distantei dintre Tel Aviv si Negev, unde ne-am stabilit baza înaintatã, organizându-ne într-o
pãdurice de portocali de lângã drum. Nu cunosteam Negevul. Hoinãrisem prin el în câteva
rânduri, dar întotdeauna mi-a rãmas strãin. Era gol, lãsat în voia soartei, fãrã livezi sau grãdini,
fãrã apã, ba chiar si fãrã nisip moale care sã formeze dune; o întindere stearpã, planã, cenusie,
prãfuitã, marcatã ici-colo de îngrãmãdiri de maghernite din lut, satele monotone si lipsite de
agrement ale zonei.
Seara am primit ordinul de înstiintare operational de la Brigada Givati, la care eram noi atasati.
Scopurile operatiunii, dupã cum se arãta în ordin, era sã scoatem inamicul din pozitiile pe care le
ocupase la Nord de soseaua Mejdal-Faluja (Bet Affa si Hatta) si pe care îsi stabilise linia; si sã
facem o strãpungere prin cucerirea si ocuparea localitãtii Karatia.
Batalionul nostru trebuia sã captureze Karatia în noaptea de 17 iulie. La consultãrile operationale
care au avut loc la cartierul general al brigãzii, cu privire la aceastã actiune specialã, am spus cã
avea sã fie deosebit de dificil pentru noi sã operãm noaptea cu carele noastre blindate si am
propus sã întreprindem atacul la lumina zilei. Dar propunerea mea a fost respinsã, deoarece
celelalte unitãti ce luau parte la actiune erau favorizate de lupta nocturnã. Ordinul de a lupta
noaptea avea sã ne producã mari dificultãti.
în noaptea de 15 iulie am trimis o patrulã de recunoastere care sã gãseascã un drum de acces spre
Karatia. Aceasta a ajuns în marginea câmpului de aterizare de la Faluja, care nu era departe de
tinta noastrã, a fost întâmpinatã cu foc puternic si s-a întors fãrã sã-si fi îndeplinit sarcina.
Trebuia sã gãsim în cursul actiunii cea mai convenabilã cale de acces. Dar dacã în cazul
recunoasterii am fost lipsiti de noroc, într-o altã privintã am avut în mod categoric noroc. La Lod
„Tigrul" trãsese doar sase obuze. Desigur, cartierul general nu avea asemenea munitie. Printr-o
întâmplare fericitã, cu o zi înainte de a intra în actiune, am dat peste douãzeci de obuze de douã
livre, pãrãsite într-o pãdurice, nu departe de campamentul nostru de la Masmia.
Ora H era ora 22,00. Am adunat batalionul pentru un scurt instructaj. S-a dovedit a fi de fapt o
lectie-învãtãmânt, post-mortem, cu privire la actiunea noastrã de la Lod, cãci pânã atunci nu
dispusesem de timp pentru aceastã discutie. Liniile generale ale planului operational erau:
trecerea prin câmpul de aterizare Faluja, detinut de fortele egiptene, trecere în cursul cãreia
trebuia
108
sã tragem din mers; traversarea soselei principale Majdal—Faluja si ajungerea la valea seacã
situatã la Sud de colina Karatia; strãbaterea vãii si capturarea colinei pentru vehiculele noastre.
Pe hartã era marcat un drum cãtre coama colinei, accesibil pentru vehicule. Primisem ordin ca în
cazul în care acesta se dovedea impracticabil, sã capturãm colina pe jos. Le-am reliefat
oamenilor mei faptul cã secventa cea mai periculoasã avea sã fie strãbaterea liniilor egiptene,
adicã a aeroportului si a soselei. Aceastã portiune trebuie traversatã cu viteza maximã posibilã,
cu foc continuu din flancuri, oamenii din autoblin-date trebuind sã-si tinã capetele ascunse.
Punctul de plecare era satul abandonat Juseir. Acolo am aranjat noi coordonarea ultimã cu
unitãtile Brigãzii Givati. Nu pot sustine cã din punct de vedere psihologic eram în concordantã
cu cei din Givati. Ei ni s-au pãrut nouã obositi si îngrijorati, iar noi le-am pãrut lor cu inima
usoarã si încrezuti. Ei au denumit aceastã operatiune „Moarte invadatorilor", pe care eu am
socotit-o pompoasã, ca un titlu de brosurã ideologicã. Nu de aceasta aveam nevoie ca sã facem
bresa în Negev, iar termenul „invadatori", desi adevãrat, evoca viziuni privind invadarea de cãtre
nazisti a Europei în cel de al doilea rãzboi mondial si mi se pãrea bombastic când era aplicat la
scara rãzboiului nostru. Comportamentul general din unitãtile Givati, care trebuia sã lupte
împreunã cu noi în acea noapte, mi s-a pãrut si el straniu. Comandamentul batalionului stãtea în
ariergardã si „conducea" bãtãlia de acolo. Când ofiterii din Givati au
BREsA BATALIONULUI 89 ÎN DEsERTUL NEGEV
109
aflat cã eu voi conduce operatiunea din cadrul unitãtii de avangardã a batalionului mi-au spus cã
voi fi incapabil sã o controlez. Nu am intrat în polemicã cu ei, dar în sinea mea m-am mirat cum
de era posibil sã „controlezi operatiunea" fãrã sã te identifici cu propriul batalion. Era posibil sã
primesti rapoarte si sã transmiti ordine prin radio, dar un comandant poate conduce o unitate în
bãtãlie numai luptând împreunã cu ea, nu prin telecontrol si nu stând în sigurantã în ariergardã si
ordonându-le oamenilor sã atace inamicul.
La ora H, ora 10 P.M. din ziua de 17 iulie, ne-am pus în miscare. Unul din autoblindate a mers în
afara drumului si a trecut peste o minã; o minã de-ale noastre. A fost abandonat, iar echipajul sãu
a trecut la bordul celorlalte vehicule. Principiul imuabil era sã nu ne oprim din nici un motiv.
Coloana s-a îndreptat spre câmpul de aterizare Faluja, în frunte cu cele douã jeepuri ale unitãtii
de recunoastere, urmate de „Tigru", de cele douã companii de infanterie mecanizatã si de
compania de jeepuri, iar în ariergardã compania de sprijin. Mã gãseam în cel de-al doilea
autoblindat al primei companii mecanizate, asa încât în fata mea se aflau „Tigrul" si cele douã
jeepuri de dinaintea Iui. Dacã ceva se întâmpla acestor jeepuri de recunoastere, vehiculele fãrã
blindaje trebuiau sã se desfãsoare de-o parte si de alta, trãgând în permanentã si dând celorlalte
posibilitatea sã se ocupe de inamic. Orice vehicul lovit urma sã fie abandonat, asa încât sã nu
încurce restul coloanei.
Luna era plinã, dar chiar si într-un întuneric total nu aveam nici o sansã de a rãmâne nedetectati.
Zgomotul miscãrii coloanei, îndeosebi al autoblinda-telor, putea fi auzit de departe si, într-
adevãr, de îndatã ce primele vehicule au ajuns la câmpul de aterizare, la circa 10,30 P.M.,
inamicul a deschis focul cu mortiere si mitraliere. Am continuat sã ne miscãm, fãrã a ne replia,
pânã când am ajuns la o distantã de 150 de yarzi de pozitiile inamice si, la ordin, toate armele
batalionului au deschis focul. Mai multi oameni ai inamicului au fugit din posturile lor, dar se
pare cã intrasem în raza de foc a principalei fortificatii egiptene de la Faluja. Mi-am scos capul
din autoblindat ca sã examinez situatia. Am constatat cã focul inamicului era concentrat, însã
imprecis. Am trecut de câmpul de aterizare fãrã pierderi.
Acum a venit partea cea mai dificilã: strãbaterea portiunii dintre câmpul de aterizare si soseaua
Majdal—Faluja. Luminati de rachetele luminoase ale inamicului si stârnind nori de nisip, eram o
tintã perfectã si am fost tot timpul supusi unui puternic foc egiptean de artilerie, mortiere si
mitralierã. losif Bentowitz, un vecin de al meu din Nahalal, care era tunar pe „Tigru", s-a ridicat
din turelã spre a-si dirija focul si a fost ucis numaidecât. sase oameni au fost rãniti grav atunci
când obuzele au explodat în apropierea autoblindatelor
110
lor. Jeepurile, utilizând celelalte vehicule drept scut protector, au scãpat nevãtãmate.
Inamicul încã nu oprise focul când noi am ajuns la sosea, asa încât, dupã o scurtã distantã, am
tãiat-o pe câmpuri spre Sud. Ca sã ajungem la sosea, a trebuit sã trecem de un taluz râpos, iar
unul dintre carele noastre blindate artizanale s-a rãsturnat. Coloana a ocolit vehiculul rãsturnat si
a continuat sã meargã spre Sud, pânã când am ajuns la un drum de pãmânt ce trebuia sã ne ducã
direct la Karatia.
Focul inamic era puternic, iar lumina lunii, pe cer, era fãcutã si mai strãlucitoare de explozia
obuzelor si de proiectilele trasoare. Dar acum eram departe, desi încã în raza de foc a inamicului,
asa încât ne puteam ridica în sigurantã capetele, respirând în voie. Am tinut-o spre Sud, pe
drumul de pãmânt, pânã când am ajuns la valea seacã însemnatã pe hartã ca fiind practicabilã
pentru vehicule. Harta arãta un drum care o traversa. Harta era eronatã. Nu era nici o potecã, iar
valea era prea adâncã pentru ca vehiculele sã poatã iesi din ea urcând pe mal, cum trebuiau sã
facã spre a ajunge la Karatia, la doar o treime de milã mai departe, pe coama unei coline.
Puteam, desigur, sã ne întoarcem pe calea pe care venisem, dar aceasta ar fi însemnat
abandonarea misiunii. Eram tintuiti pe loc.
Ora era târzie. Oamenii deveneau nelinistiti. Teddy Eitan, francezul care a cerut sã vinã cu noi în
aceastã actiune, si-a pierdut cu totul cumpãrtul. Alerga, înjura si spunea oricui, într-un limbaj nu
prea elegant, ce i-ar fi fãcut Iui comandantul sãu dacã el ar fi bãgat batalionul într-un asemenea
cãcat.
Rãnitii au fost transportati la autoblindatul de prim ajutor si bandajati. Conducãtorii auto s-au
ocupat de vehiculele ce fuseserã lovite. Ceilalti cãutau o iesire, însã în zadar. Detasamentele de
pazã erau postate deasupra, pe ambele maluri ale vãii seci si se ocupau de interogarea unor
„prizonieri" accidentali — doi arabi rãtãcitori, pe care îi prinseserã —, trãgând focuri rãzlete în
soldatii inamici sau în umbrele lor, ori poate chiar în vacile pe care le-au vãzut scãpând din
Karatia.
Egiptenii n-au avut nici o dificultate în urmãrirea miscãrilor noastre si ne-au tinut sub foc de
mortiere si de mitralierã. Comandantii de companie m-au întrebat ce era de fãcut. Dacã era sã ne
întoarcem, lucrul cel mai bun era s-o facem imediat.
Am simtit în mine un gol. în instructajul meu sublimasem în mod categoric cã „nici un om nu
trebuia sã se opreascã pentru nimic în lume — decât la ordin — si nici un moment sã nu fie
consumat pentru îngrijirea rãnitilor pânã când nu vom fi ajuns în valea seacã. Dacã un vehicul nu
se poate misca, sã fie abandonat. Pânã la valea seacã nu exista decât o regulã: învinge
dificultãtile si miscã, împuscã si miscã".
111
Asadar, eram în valea seacã si, desigur, în încurcãturã, cum fusesem si în actiunea noastrã
anterioarã. si nici în aceastã noapte nu eram pentru prima datã. Am zãbovit la plecarea din Juseir,
punctul nostru de pornire, când un vehicul a fost lovit de o minã. Am fost fortati sã oprim un
timp, de focul inamic, la câmpul de aterizare Faluja, atunci când „tancul" artizanal s-a rãsturnat
la taluzul râpos. A trebuit atunci sã gãsim cãile de ocolire a obstacolului. Le-am gãsit si am mers
mai departe. Acum, de asemenea, desi situatia noastrã era mult mai gravã, am simtit cã trebuie sã
existe vreo cale de a iesi de la strâmtoare. Examinând, deci, problema prezentatã de acea vale
seacã, am înteles cã exista o cale de iesire, singura cale posibilã.
Le-am ordonat oamenilor sã sape în malul vãii o potecã înclinatã, în lungul acesteia, care sã
poatã oferi vehiculelor o iesire. Pãrea o sarcinã hercule-anã, ba încã de fãcut si sub hãrtuirea
mortierelor si mitralierei. Dar nu exista alternativã.
Lângã locul sãpãrii stãtea un comandant de pluton, Amos Abramson din lavniel, Galileea, care
venise la operatiune direct de la Cursul de pregãtire a ofiterilor. Era mai lipsit de experientã, dar
mai însufletit decât ceilalti si nu arãta nici un semn de anxietate sau de descurajare. Favoritii sãi
se cârliontau exact unde trebuia. Era omul de care aveam nevoie. I-am spus sã ia problemele în
mânã, sã vadã dacã sãpãtorii sãpau, dacã paznicii pãzeau si dacã restul oamenilor stãteau linistiti.
M-am dus de cealaltã parte a vãii, m-am tolãnit si, cu capul învelit în kefieh, am adormit.
Eram încã asaltati de focul sporadic al inamicului atunci când, dupã circa o orã, m-am trezit.
Eram multumit cã m-am odihnit, multumit cã delegasem pentru pregãtirea cãii de iesire persoana
cea mai potrivitã si, mai presus de toate, eram multumit cã nu luasem decizii pripite într-o stare
de epuizare. Era acum usor de gândit la obiect si de fãcut judecãti corecte. Am decis sã
continuãm pregãtirile de iesire încã o jumãtate de orã si apoi s-o luãm din loc. Vehiculele care
puteau urca panta aveau sã fie scoase afarã, iar cele incapabile s-o facã aveau sã fie abandonate,
iar echipajele lor trebuiau încãrcate în celelalte. Iar apoi — mai departe, la Karatia.
Mi-am frecat ochii, alungând somnul si m-am sculat în picioare. Eram pe punctul de a mã
întoarce la oamenii mei, sã le dau ordinele, când am fost însfãcat de la spate. O voce mi-a rãsunat
în ureche: „Cum, încã mai esti de aceastã parte a vãii?" si m-am trezit împins cãtre partea în care
acum aveam o iesire. Era comandantul de pluton din lavniel. Mai târziu el a sustinut, doar cu un
tremurat impercetibit al mustãtii, cã nu mã recunoscuse.
Batalionul s-a reînsufletit atunci când le-am adus la cunostintã comandantilor: „La ora 04,00
avansãm la Karatia cu oricâte vehicule reusim sã scoatem pânã atunci".
112
A iesit unitatea de recunoastere, urmatã de „Tigru", de jeepuri si de cinci autoblindate. în afara
încãrcãturii lor normale, ele transportau acum oamenii, armele si munitia vehiculelor lãsate în
urmã. în spatele coloanei se gãsea compania de infanterie Givati, care între timp ne prinsese din
urmã în valea seacã, asa cum fusese stabilit în prealabil. Sarcina lor trebuia sã înceapã dupã
capitularea de cãtre noi a Karatiei.
Vehiculele si-au urmat calea pânã la o rãscruce de drumuri (sau mai degrabã de poteci) si au
pornit-o pe acela ce ducea în sus, la Karatia. La 200 de yarzi de sat, autoblindatele s-au avântat la
dreapta si la stânga si, din nou, au deschis un foc concentrat de mortiere si mitraliere. Rãspunsul
inamicului a fost slab, pur si simplu câteva împuscãturi dispersate „Tigrul" a avansat spre colinã
si a bombardat vârful acesteia. Jeepurile s-au miscat pe flancuri, iar autoblindatele au intrat în
sat, capturându-1 fãrã pierderi.
Ne-au urmat infanteristii Givati. Ei trebuia sã punã stãpânire pe acest sat si pe baza inamicã, asa
încât au început curãtirea amplasamentelor egiptene, neutralizând posibilele puncte de opozitie si
asigurându-si propria lor apãrare, în aceastã fazã a operatiunii ei n-au întâlnit nici o rezistentã,
desi mai târziu au suferit pierderi, atunci când au intrat în bãtaia artileriei grele egiptene si a
bombardamentului de mortiere.
Batalionul nostru de comando a început sã-si adune vehiculele, care erau împrãstiate prin tot
satul, concentrându-le la poalele dealului. Oamenii din recunoastere au fost trimisi sã gãseascã
iesirea din Karatia si drumul spre Hatta, una dintre cele douã tinte ale Brigãzii Givati, la Nord de
soseaua Majdal—Faluja, pe care ea o cucerise în timpul noptii. Esuase în cucerirea celei de-a
doua localitãti, Bet Affa, suferind pierderi grele în atac, asa cã acea pozitie rãmânea în mâinile
epitenilor. Cu Hatta si Karatia în posesia noastrã, o panã fusese bãtutã în principala linie
egipteanã, iar Negevul nu mai era tãiat de Nord.
Era în ziua de 18 iulie, ora 6 A.M., când noi am pãrãsit Karatia si ne-am întors la bazã, via Hatta,
fãrã vreun alt incident. Atunci n-am stiut-o, dar aceasta a fost ultima mea zi la batalionul 89 de
comando.
Câteva ore mai târziu m-am dus la spital sã-i vizitez pe oamenii rãniti în aceastã actiune. Printre
ei se aflau Arik Nehemkin si Misa Ben-Barak, care aveau câte un ochi rãnit. I-am gãsit pe
amândoi în acelasi salon, zãcând în paturi alãturate, cu ochii bandajati, cu durerea si nefericirea
întipãrite pe fetele lor. Mi-am reamintit de propriile mele sentimente de atunci când mi-am
pierdut ochiul si am socotit cã le puteam împãrtãsi câte ceva din experienta dobânditã între timp.
„Bãieti — le-am spus — pentru tot ceea ce meritã vãzut în aceastã lume mizerabilã, un ochi este
de-ajuns".
113
PRIETENUL MEU INAMICUL
La cinci zile dupã bresa în Negev, în ziua de 23 iulie 1948, am fost numit comandantul
Ierusalimului. O delegatie din partea batalionului 89, condusã de Dov Granek de la Grupul Stern
sau Lehi, a încercat sã împiedice mutarea mea de la batalion, dar fãrã succes. Delegatia, primitã
de primul-ministru Ben-Gurion, i-a explicat importanta rãmânerii mele la unitatea de comando si
chiar a amenintat cã mã va urma la Ierusalim, cu întregul batalion. Ben-Gurion i-a ascultat, iar
apoi i-a întrebat cum se fãcea cã putusem câstiga încrederea unor disidenti ca oamenii din Grupul
Stern. Dov i-a spus cã lucrul acesta se datora faptului cã întotdeauna am condus personal
batalionul în bãtãlie si cã eram absolut drept cu oamenii. La sfârsitul întâlnirii, Ben-Gurion le-a
spus cã Ierusalimul avea nevoie de un bun comandant militar si cã Ierusalimul avea piroritate în
fata oricãrei alte zone.
Când Ben-Gurion a spus aceasta, la douã luni dupã invazia arabã si la o lunã dupã ridicarea
asediului Ierusalimului, se poate foarte bine ca el sã fi considerat cã va reîncepe lupta în oras. De
fapt, pe atunci decizia în ceea ce priveste bãtãlia pentru Ierusalim deja fusese luatã. Cu putin
înainte ca eu sã-mi iau noul post, douã acorduri fuseserã semnate de predecesorul meu, colonelul
David saltiel, în numele guvernului Israelului. La unul, numit „Acordul Muntele Scopus", se
ajunsese cu douã sãptãmâni mai înainte, în ziua de 7 iulie. Conform acestuia, Muntele Scopus
trebuia demilitarizat si trecut sub supravegherea Natiunilor Unite. Cel de al doilea acord a fost
semnat cu douã sãptãmâni mai târziu. Semnatar din partea Iordaniei a fost de data aceasta
comandantul iordanian al pãrtii arabe a Ierusalimului, locotenent-colonelul Abdulla el-Tel. Acest
acord stabilea în mod oficial încetarea focului si fixa status quo în tara nimãnui dintre liniile
celor douã pãrti aflate în conflict.
în urmãtoarele cinci luni, pânã la sfârsitul rãzboiului, la 7 ianuarie 1949, noi ne-am permis doar
douã actiuni militare extrem de limitate, amândouã
114
esuate. Una din cauze a fost standardul de luptã al Brigãzii Etioni, care a decãzut sub acela al
unitãtilor de soc de felul batalionului 89 comando si chiar sub media altor formatiuni de luptã.
Unii dintre soldatii sãi erau imigranti recenti, pentru care limba, conditiile, clima si terenul tãrii
erau noi si care aveau o instruire militarã insuficientã. Iar brigada în întregul ei traversase o
perioadã nefastã. Oamenii brigãzii rezistaserã o lungã perioadã pe liniile de apãrare ale
Ierusalimului, fiind repartizati în mici detasamente ce ocupau posturi izolate, aflate sub
permanenta hãrtuire a trãgãtorilor de elitã ai Legiunii Arabe. Cãderea blocului de asezãri Etion19
dintre Ierusalim si Hebron, capitularea Cartierului Evreiesc din Orasul Vechi, încercãrile
nereusite de a-1 recuceri si sentimentul de descurajare din rândurile ofiterilor superiori ai
brigãzii, toate acestea si-au pus amprenta pe capacitatea de luptã si moralul oamenilor. Când am
preluat Comandamentul Ierusalimului, am inspectat liniile frontului din jurul orasului si am
vizitat toate posturile, la fiecare trebuind sã ajung prin transei de comunicatie, printre ziduri
ruinate, urcând sau coborând scãri, în interiorul posturilor era întuneric, pânza de sac veche
acoperind îngustele fante de tragere. Aceastã categorie de luptã sedentarã, cu îngroparea în
asemenea vizuini si în acea atmosferã, în frigul aspru al iernii de la Ierusalim si fãrã hranã
suficientã, cu greu putea fi menitã sã le inspire oamenilor spirit de luptã si încredere în sine. si —
lucru de maximã importantã — nu le dãdea instruirea si experienta necesare în bãtãlia deschisã,
luptând ca unitate de luptã de mãrimea companiei sau batalionului.
Am încercat sã le ridic moralul prin convorbiri cu ofiterii si soldatii, afisând, prin
comportamentul meu personal din tururile de inspectie, încrederea în sine. Am ordonat un
program de instruire intensivã, îmbunãtãtirea echipamentului si suplimentarea cu ofiteri.
Standardul brigãzii a crescut, dar n-au mai avut loc lupte. Linia care diviza Ierusalimul între
Israel si Iordania a rãmas aceea determinatã de lupta de la începutul rãzboiului, cu Orasul Vechi
în mâinile arabilor; Muntele Scopus era în mâinile noastre, însã ca o enclavã în teritoriul stãpânit
de arabi, tãiat de restul Ierusalimului evreiesc; drumul nostru la Ramat Rahel era expus focului
inamic din Zur Bahar, iar Ierusalimul evreiesc era legat de câmpia de pe coasta mãrii doar printr-
un îngust coridor. Ierusalimul era punctul nevralgic al problemelor nerezolvate: militarã, politicã
si religioasã.
Am venit la Ierusalim cu o însãrcinare militarã si, într-adevãr, fusesem selectat pentru acest post
datoritã aptitudinilor mele de luptãtor. Dar principala mea activitate s-a dovedit a fi politicã:
negocierea unor aranjamente locale cu comandantii Ierusalimului arab si acorduri nationale cu
însusi regele Abdulla al Iordaniei.
115
La început am atribuit micã importantã ideii de a purta negocieri cu arabii. Le plãnuiam si,
încolo, asteptam decizii militare. Priveam problemele prin prisma posturilor fortificate si a
transeelor, iar solutionarea o vedeam prin prisma focului si asaltului. Dar când încetarea focului a
pus capãt rãzboiului, lupta a trecut de pe câmpul de bãtãlie la masa verde, iar curând m-am vãzut
profund implicat în aceasta. Aceastã activitate politicã m-a adus în contact direct ca primul-
ministru Ben-Gurion. Desigur, îl cunosteam personal, asa cum îi cunosteam si pe ceilalti lideri
politici. Dar acum am înteles pentru prima oarã, îndeaproape, cât de superior era colegilor sãi în
abordarea problemelor fundamentale, impresionându-mã întelepciunea sa politicã, talentul de
conducãtor si viziunea sa.
Când am fost numit la Ierusalim, mi-am adus aici familia si am primit un apartament într-o casã
mare, frumoasã, în întregime din piatrã, care era cu totul expusã pozitiilor iordaniene de pe zidul
Orasului Vechi. Când iordanienii deschideau focul, asa cum o fãceau din când în când, partea
esticã a casei era împroscatã de gloante de mitralierã si de srapnele trase de tunurile inamice de 6
livre. Locuiam în partea vesticã, mai adãpostitã, a clãdirii, iar în timpul bombardamentelor de
artilerie puteam coborî în pivnitã.
Când împuscãturile franctirorilor s-au rãrit, iar orasul a devenit mai mult sau mai putin linistit, au
venit si alti locatari. Ministrul de finante Eliezer Kaplan locuia cu familia sa la etajul de
deasupra, iar noi aveam ofiteri si studenti în celelalte camere, chiriasi care au creat o atmosferã
socialã amicalã. Contribuiau la aceasta corespondentii de presã, functionarii de la ministerul de
externe, ca si prietenii si cunostintele care treceau pe la noi pentru o ceascã de ceai si o suetã de
tipul „ce mai e nou", cãci unele din îndatoririle mele mã implicau în probleme delicate si demne
de interesul presei. Trebuia sã discut reglementãri impuse de încetarea focului cu seful unor
echipe de observatori ai ONU, generalul de marinã american William Riley, si cu triumviratul
Comisiei Consulare de Armistitiu: Jean Nieuwenhuys din Belgia, care era presedinte, Rene
Neuville din Franta si William Burdett din Statele Unite. Rezultatele unor astfel de întâlniri
furnizau de obicei material pentru stiri. Au fost stiri de prima paginã acelea prilejuite de
întâlnirea mea cu comandantul Ierusalimului arab, locotenent-colonelul Abdulla el-Tel.
Ruth a început sã lucreze pentru Jewish Agency în directia dezvoltãrii industriilor gospodãresti si
a mestesugurilor în rândurile noilor imigranti din satele din coridorul Ierusalimului. Trebuia sã-i
viziteze, sã încurajeze dezvoltarea tesãtoriilor locale si a altor mestesuguri, asigurându-le materia
primã necesarã si ocupându-se de desfacerea pe piatã a produselor lor. De aici au luat nastere
magazinele Maskit Home Crafts, care s-au dezvoltat într-un
116
proiect mai larg, la scarã nationalã. Ruth lipsind de acasã mare parte din zi, cele mai multe
îndatoriri casnice erau îndeplinite de Simha, care curând s-a integrat în familie. Era o vãduvã în
jur de cincizeci de ani când a venit sã locuiascã la noi. Ai ei apartinuserã unei vechi comunitãti
evreiesti din Kurdistan. Simha nu fusese scolitã, dar era plinã de întelepciune, bunãtate si bun-
simt. Copiii erau atasati de ea, le plãcea cum gãteste si erau vrãjiti de povestile ei populare,
aventuri fenomenale în care eroul iese victorios, iar rãufãcãtorul este învins în ultimul moment.
lael si Ehud mergeau la scoala Rehavia, iar Assaf la grãdinitã. Nu stiu cât din noua educatie s-a
lipit de ei, dar cu sigurantã cã ei n-au uitat cele învãtate înainte de a veni la Ierusalim. O datã,
fratele lui Reuven siloa, de la ministerul de externe, ne-a trimis un biletel îndurerat cu privire la
îndrãgitul sãu porumbar: se pare cã Uri îl deschisese, iar porumbeii si-au luat zborul. Altãdatã,
doamna Kaplan, cuprinsã de istericale, a telefonat la politie ca sã anunte cã „copiii lui Dayan"
îngropau un cadavru în grãdina ei. într-adevãr, Uri si Assi descoperiserã un schelet ce fusese
dezgropat de un obuz iordanian în micul cimitir de pe strada Mamilla si hotãrâserã sã-si ascundã
comoara în rãzorul doamnei Kaplan. Acestea erau nãzdrãvãnii firesti la niste bãietei cãposi. Dar
când, într-o zi, observatorii ONU mi I-au adus acasã pe Assi — în vârstã de patru ani pe timpul
acela —, pe care îl gãsiserã hoinãrind de unul singur în tara nimãnui de la capãtul strãzii
Mamilla, am început sã ne alarmãm. Se pare cã copiii nu fãceau deosebire între Nahalal, cu
vacile, pãsãrile si câmpurile sale deschise, si Ierusalim, cu pericolele sale ce pluteau în aer,
împuscãturi ale trãgãtorilor de elitã, câmpuri minate si legionarii arabi de pe zidurile Orasului
Vechi, cu degetele mereu pe trãgaci.
Ca sã spun adevãrul, schimbarea era stranie nu numai pentru copii. Eu însumi am gãsit mutarea
de la Nahalal la Ierusalim ca fiind mai mult decât geograficã. Acolo aveam întâlniri, discutii fãrã
sfârsit, în care se despica firul în patru, petreceri si mese îmbelsugate. Aici, desigur, altul era
modul de viatã.
într-o singurã privintã nu exista schimbare: continuam sã-i vizitez pe oamenii din bransã cu
aceeasi frecventã si cu acelasi interes. Fãrã îndoialã, frecventa se poate sã fi fost determinatã de
dorinta mea neostoitã de a iesi din birou si de a-mi petrece timpul afarã. Când pãrãseam biroul
pentru mai multe ore, urcam lângã înãltimea strategicã cunoscutã sub numele de Miss Carey,
dupã acea doamnã care avea acolo, în timpul administratiei britanice, o minunatã ceainãrie,
urcam în vârf, la Castel, si inspectam alte posturi de-ale noastre de pe platoul ce domina soseaua
cãtre Tel Aviv. Dar chiar si atunci când aveam un program încãrcat de întâlniri la birou,
întotdeauna ieseam, fie si doar pentru o orã, ca sã vizitez pozitiile învecinate, fiecare dintre ele la
o
117
distantã de numai câtiva yarzi de liniile arabe, îmi lua doar câteva minute sã ajung la ele din
biroul meu, umblam prin transee, urcam scãri, mã întâlneam cu soldatii nostri si, pe drum, mã
uitam la legionarii arabi aflati în posturile lor. Desi aveam o încetare a focului, mã simteam mai
sigur — ca pãrintii care aruncã o privire fugarã la copilul lor care doarme, înainte de a merge si
ei la culcare — atunci când puteam vedea eu însumi cã pe front era pace si cã totul merge bine.
Adesea de la aceste vizite a trebuit sã merg direct la întâlniri oficiale cu demnitarii, purtând încã
bocãnii murdari si hainele prãfuite, neavând timp sã le schimb. Se pare însã cã nimeni nu s-a
scandalizat. si nici eu, cãci mã feream sã apar cu pete de grãsime sau de cafea vãrsatã. Nu
gãseam nimic scandalos în noroiul sau praful ce se lipea de mine pe când mã târâm prin transeele
de comunicatie sau când trebuia sã mã culc la pãmânt dacã cineva deschidea focul.
în ziua de 10 august, la douã sãptãmâni dupã ce am preluat postul din Ierusalim, a sosit, în a doua
sa vizitã, contele Folke Bernadotte, mediatorul ONU. în mod vãdit, el decisese sã rezolve un plan
care contravenea Rezolutiei de Partaj a ONU din noiembrie 1947. Printre altele, propunea ca
Ierusalimul sã fie atribuit arabilor, ceea ce în mod sigur ar fi avut ca efect mai degrabã
prelungirea luptei decât instaurarea pãcii.
Bernadotte s-a întâlnit cu dr. Dov losif, care condusese Comitetul Stãrii de Necesitate al
Ierusalimului în timpul asediului si era acum reprezentantul guvernului, responsabil cu
administrarea Ierusalimului. Cu Dov losif se afla Itac Ben-Zvi, care a devenit cel de-al doilea
presedinte al Israelului2", si Daniel Auster, primul primar al Ierusalimului, întâlnirea a avut loc la
Consulatul belgian, iar când a sosit Bernadotte, un grup de tineri si tinere, aflati în jeepuri în fata
clãdirii, au scos imediat banderole cu slogane de felul „Stockholmul este al vostru, Ierusalimul
este al nostru", semnate „Fighters for the Freedom of Israel"21, denumirea completã în limba
englezã a grupului disident Lehi. Am aflat despre aceasta doar când mi-a telefonat Dov losif,
cerându-mi sã-i dispersez pe demonstranti. M-am dus la fata locului de îndatã si le-am spus
protestatarilor sã meargã acasã. Au fãcut-o fãrã a discuta.
O lunã mai târziu, vineri 17 septembrie, Bernadotte a venit iarãsi la Ierusalim, înaintea întâlnirii
cu Dov losif, s-a dus la resedinta oficialã a guvernului care fusese predatã de britanici Crucii
Rosii, în ideea cã ar putea servi drept cartier general pentru U.N. Truce Supervision Organization
(UNTSO). Apoi s-a dus la Dov losif acasã, cu un convoi de trei automobile al Natiunilor Unite.
Pe drum au fost blocati de un jeep în care, în afarã de sofer, se gãseau trei bãrbati, toti îmbrãcati
în uniforme militare indescriptibile. Cei trei au sãrit
118
din jeep, s-au repezit la Bernadotte si 1-au împuscat, fãcând acelasi lucru si cu seful sãu de stat-
major, colonelul francez Andre Pierre Serot, care stãtea lângã el. Dupã care au dispãrut. Mai
târziu s-a aflat cã vehiculul atacatorilor era un jeep al ONU, care fusese furat cu câtva timp mai
înainte.
Atacatorii nu au fost gãsiti. Manifeste descoperite în vecinãtatea mai multor clãdiri consulare
purtau semnãtura neobisnuitã „Frontul Patriei", care îsi asuma responsabilitatea actiunii.
Bãnuiala s-a îndreptat asupra Lehi, dar liderii acestei organizatii au negat a avea vreun amestec,
în orice caz, aceastã nelegiuire a umplut paharul, iar guvernul a hotãrât sã ia mãsuri neîntârziate
de dizolvare a organizatiei disidente. A doua zi, la ora 2 P.M., unitãti ale armatei israeliene au
înconjurat lagãrul Lehi din Ierusalim si cei patruzeci de tineri care erau acolo si-au predat armele
fãrã opozitie.
Pânã atunci Lehi operase în mod deschis în Ierusalim si se bucurase de un statut de
independentã. De fapt, uneori aceasta îndeplinirea operatiuni militare comune cu detasamentele
noastre, iar relatiile personale dintre noi erau adesea cât se poate de amicale. Dar trebuia în mod
clar sã punem capãt acestei situatii anormale (care exista cu adevãrat doar la Ierusalim) în care o
unitate paramilitarã putea sã existe si sã opereze independent, refuzând sã accepte autoritatea
guvernului. Organizatia mai vastã Irgun îsi proclamase dorinta de a fi absorbitã în fortele de
apãrare ale statului. Lehi de la Ierusalim n-o fãcuse si s-a fãcut multã speculatie în legãturã cu
modul în care ar reactiona în cazul unui ordin de dizolvare.
Când Lehi si-a predat armele unitãtilor regulate israeliene, a luat sfârsit situatia prestatalã care
continua sã existe la Ierusalim. Faptul cã disidentii n-au opus rezistentã mi-a dat o satisfactie
deosebitã, deoarece veneam de la comanda unui batalion în care una dintre companii fusese
constituitã din oameni ai Lehi, iar de comandantul acesteia, Dov Granek, mã legau relatii de
prietenie si respect reciproc.
Implicatiile politice ale asasinãrii lui Bernadotte nu mi-au fost cunoscute în acea vreme, deoarece
depãseau sfera mea de activitate. Eram, de asemenea, mai putin familiarizat si mai putin interesat
de politicã decât am devenit câteva sãptãmâni mai târziu. Dar am beneficiat îm mod direct de o
consecintã a nefericitului eveniment: autoritatea militarã la Ierusalim nu mai era scindatã între
armatã si disidenti. Eram acum comandantul tuturor trupelor evreiesti din zonã. Aceasta mi-a
fãcut sarcina mai usoarã.
Problemele politice în care m-am vãzut pe neasteptate scufundat au început odatã cu negocierile
privind acordurile locale ale Ierusalimului cu Iordania. Acestea au continuat cu întâlnirile dintre
regele Abdulla si reprezentantii evrei, cu negocierile privind acordurile de armistitiu în Rhodos
119
si cu supravegherea de cãtre mine a punerii în aplicare a acestor acorduri de cãtre principalele
patru state arabe ce luaserã parte la rãzboiul din 1948: Egipt, Iordania, Siria si Liban.
Liniile detinute de fortele potrivnice în zona Ierusalimului în momentul încetãrii focului lãsaserã
orasul tãiat în douã. în linii mari, teritoriul de la Vest de linia despãrtitoare a intrat sub controlul
israelian, inclusiv Muntele Scopus, care rãmânea o enclavã israelianã. Orasul Vechi, inclusiv
Zidul Vestic din complexul Templului, locul cel mai sacru al evreilor, ca si Cartierul Evreiesc,
distrus, reveniserã Iordaniei, înãltimea Latrun, la jumãtatea distantei dintre Ierusalim si Tel Aviv,
era stãpânitã de Iordania, asa încât trebuia ca noi sã construim o portiune de drum deviat de sase
mile, pentru a o ocoli. Israelul controla o parte din soseaua principalã Ierusalim—Betleem, asa
încât iordanienii trebuia sã foloseascã un drum secundar mai lung.
în timp ce nu mai erau lupte pe frontul iordanian, nu la fel stãteau lucrurile pe celelalte fronturi,
în Sud, egiptenii au fost alungati din Beerseba la mijlocul lunii octombrie, iar la sfârsitul acelei
luni o fulgerãtoare campanie de douã zile în Nord alungase cu totul din Galileea fortele
neregulate ale lui Kaukji. Bãtãliile majore finale ale Rãzboiului de Independentã aveau sã aibã
loc împotriva egiptenilor în ultima sãptãmânã a lui decembrie 1948 si prima sãptãmânã din
ianuarie 1949, armata expeditionalã a Egiptului fiind cu totul respinsã peste granitele noastre si
urmãritã de fortele noastre în peninsula Sinai.
în ziua de 30 noiembrie 1949, am semnat, în numele Israelului, un acord de „încetare a focului
absolutã si sincerã" în zona Ierusalimului. Semnatar în numele fortelor iordaniene „si al
celorlalte forte arabe din zona Ierusalimului", anume trupele neregulate egiptene, a fost
locotenent-colonelul Abdulla el-Tel. La acord era atasatã o hartã care marca liniile de încetare a
focului între cele douã pãrti si tara nimãnui dintre ele. Acordul permitea trecerea de douã ori pe
lunã prin liniile arabe a unui convoi spre enclava israelianã de pe Muntele Scopus, pentru
aprovizionarea cu alimente si schimb de personal.
în negocierile care au condus la acord am reusit sã-mi cunosc mai bine partea adversã, arabã.
Abdulla el-Tel era un tânãr bãrbat înalt, musculos, chipes, cu fata luminoasã, plin de franchete —
el te privea direct în ochi — si un zâmbet deschis si prietenesc. Provenea dintr-o familie înstãritã
din Irbid, dintr-o regiune deluroasã din Nordul Iordaniei, iar studiile secundare si le fãcuse în
Egipt. Intrase în Legiunea Arabã la începutul celui de-al doilea rãzboi mondial, iar în 1942
urmase un curs de instruire pentru ofiterii britanici în zona Canalului Suez.
în invazia din 1948 a Israelului fusese comandant de companie, cu rangul de maior, într-una din
primele bãtãlii, regele Abdulla a vizitat Ierusalimul, 1-a
120
întâlnit pe el-Tel, acesta i-a lãsat o bunã impresie si imediat 1-a promovat pe tânãrul ofiter la
rangul de locotenent-colonel, desi ajunsese la majorat doar cu douã luni în urmã. O lunã mai
târziu a fost numit comandant al Batalionului 6, iar mai târziu i s-a dat pe mânã Comandamentul
Ierusalimului.
Când 1-am întâlnit, el-Tel m-a impresionat prin faptul cã era cu mult superior celorlalti ofiteri si
functionari politici arabi pe care i-am întâlnit în acea perioadã. Printre altele, îi ura pe oficialii
britanici care erau adevãratii conducãtori la Amman si îi dispretuia pe cei care îi linguseau.
în timpul negocierilor care au precedat acordul de „sincerã" încetare a focului, m-am sãturat
pânã-n gât de „medierea" reprezentantului Natiunilor Unite, un colonel Carlson din Statele
Unite, care în loc sã meargã la problemele fundamentale, le complica cu mãruntisuri stângace, iar
în loc sã gãseascã o cale netedã spre acord, se complãcea în ridicarea de obstacole. La una din
întâlniri, am gãsit contributia lui Carlson cu totul de prisos si m-am întors spre Abdulla el-Tel,
propunându-i ca noi doi sã ne retragem în cealaltã camerã. El a fost de acord si, spre surprinderea
tuturor celor prezenti — patru ofiteri de fiecare delegatie si vreo sase observatori ONU — ne-am
ridicat si am plecat. La consultarea noastrã privatã, amândoi ne-am aplanat diferendele foarte
repede. Ne-am întors la întâlnire si am raportat acordul nostru, care a fost explicitat în protocol.
Fata lui Carlson a devenit rosie, dar n-a spus nimic, îl astepta însã o surprizã si mai mare: la
propunerea mea, el-Tel a cãzut de acord sã stabilim o linie telefonicã directã între noi, fãrã sã mai
recurgem la intermediul ONU. Chiar si generalul Riley, seful de stat-major al Organizatiei de
Supraveghere a Armistitiului de sub egida Natiunilor Unite, a fost întrucâtva încurcat când a
auzit de lucrul acesta. Era fãrã îndoialã un distins general din Marinã, dar cunoasterea Orientului
Mijlociu nu era punctul lui forte. L-am calmat spunându-i cã surprizele sunt lucrul cel mai
fermecãtor al vietii si cã aceasta era adevãrat si despre legãtura telefonicã directã Dayan—el-Tel.
Acest telefon de campanie de la casa mea la el-Tel era primul si, pânã la acea datã, singurul fir
rosu din Orientul Mijlociu, iar el s-a dovedit foarte util. Când avea loc vreun schimb de focuri în
vreun sector, îi telefonam si incidentul era imediat rezolvat. Dar legãtura a fost deosebit de utilã
în ceea ce priveste aranjarea unor întâlniri secrete, la început între noi doi, iar în decursul
timpului si cu regele Abdulla, în palatul sãu de iarnã de la suneh. Dacã ar fi trebuit sã depindem
de aparatura si de medierea Natiunilor Unite în asemenea chestiuni, am fi esuat cu totul.
Colonelul el-Tel s-a dovedit a fi la înãltime, trecând prin încercãrile cele mai grele, în ceea ce
priveste întâlnirile noastre secrete cu regele Abdulla, în inima Iordaniei, cât si în privinta
eliberãrii prizonierilor nostri de rãzboi. Ca
121
sã ne ducã la rege, trebuia s-o facã cu automobilul sãu si sã treacã prin liniile Legiunii Arabe fãrã
ca gãrzile sã-si dea seama de încãrcãtura sa. Ce-i drept, purtam pe cap kefiehurile rosii cadrilate
ale Legiunii, ascunzându-ne cât mai bine obrazul, iar când ne prindea lumina zilei ne lungeam pe
podeaua masinii, însã riscul sãu personal era considerabil. O datã, când un soldat iordanian si-a
bãgat capul pe fereastrã si i s-a pãrut lui el-Tel cã eu am fost recunoscut, fata lui s-a fãcut albã ca
hârtia. „Ei ne-ar fi împuscat pe amândoi si de-abia dupã aceea ne-ar fi luat la întrebãri" mi-a spus
el-Tel, dupã ce am plecat în vitezã de la postul de control, fãrã vreun alt incident.
Problema prizonierilor de rãzboi am ridicat-o la scurt timp dupã ce am stabilit încrederea noastrã
mutualã. De data aceasta, spre deosebire de alte perioade postbãtãlie, când noi detineam de
obicei de zece sau de o sutã de ori mai multi prizonieri decât detineau arabii, situatia era acum
inversatã fatã de Iordania. Noi detineam vreo duzinã de legionari, pe când existau 670 de israe-
lieni în lagãrul de prizonieri de rãzboi Mafrak din Iordania. Aproape jumãtate, 320, au fost
capturati în blocul de kibuturi Etion, dintre care 85 erau femei, pe când restul fusese capturat în
Cartierul Evreiesc din Orasul Vechi, în majoritatea lor oameni bãtrâni care fãceau studii
talmudice, sotiile lor si copiii. I-am cerut lui el-Tel sã fie eliberati.
Mi-a spus cã se va gândi la aceastã problemã. Rãspunsul sãu a venit dupã câteva zile si a fost
pozitiv. El-Tel mi-a spus cã stia cã Iordania pierdea un atu în apropiatele negocieri — prizonierii
au fost eliberati cu o lunã înainte de a începe în insula Rhodos convorbirile cu privire la
armistitiu —, dar el pusese în balantã considerentele umanitare. Ridicase problema în fata regelui
Abdulla si primise consimtãmântul acestuia. Potrivit spuselor lui el-Tel, el îi arãtase regelui cã
era primejdios sã-i lase prea multã vreme pe prizonierii evrei la discretia gãrzilor arabe, iar dacã
se întâmpla ceva care sã stârneascã furia arabilor si soldatii iordanieni din gãrzi s-ar fi dedat la
sãlbãticii împotriva prizonierilor de rãzboi din lagãr, atunci regele n-ar mai fi putut scoate capul
în lume.
Când am revãzut reglementãrile tehnice privind întoarcerea prizonierilor de rãzboi, 1-am întrebat
pe el-Tel dacã aceasta implicã anumite cheltuieli financiare. Eram gata sã-i plãtim orice sumã ar
fi cerut. S-a încruntat si mi-a spus cã-mi va trimite o notã de platã când totul va fi terminat. si a
fãcut-o. Mi-a întins un petic de hârtie pe care era trecutã o sumã insignifiantã, la care erau atasate
chitantele cu semnãturile soferilor autobuzelor ce-i transportaserã pe prizonieri de la Mafrak la
Ierusalim. I-am exprimat lui el-Tel multumirile mele din inimã, înainte de a ne despãrti, mi-a
spus cã are o rugãminte personalã: puteam eu, oare, sã-1 conving pe redactorul-sef al ziarului
Palestine Post
122
(care a devenit Jerusalem Post) sã-1 atace din când în când pentru ostilitatea sa înversunatã fatã
de Israel? Spunea cã avea nevoie de aceasta ca sã-si pãstreze buna reputatie în Iordania.
Am continuat sã urmãresc destinul lui el-Tel multã vreme dupã ce am pãrãsit Comandamentul
Ierusalimului. Cariera sa militarã si politicã a fost curmatã brusc atunci când a rupt relatiile cu
regele Abdulla din cauza atitudinii acestuia fatã de britanici. El-Tel dorea ca acestia sã fie goniti
din Iordania. Regele n-o dorea, în iunie 1943, el-Tel a demisionat. Regele a încercat sã-1 împace
si chiar i-a promis sã-1 promoveze, însã el-Tel a refuzat. A plecat în Siria, unde 1-a întâlnit pe
Husni az-Zaim, care organizase o loviturã de stat cu câteva luni mai înainte, în martie, iar acum
era seful juntei militare. El-Tel a fost impresionat de el si se gândea sã facã o revolutie similarã în
tara sa natalã, Iordania. Dar Zaim însusi a fost victima unei lovituri de stat si a fost împuscat în
ziua de 14 august 1949. De la Damasc, el-Tel a plecat la Cairo.
Dupã aceea am auzit de el de douã ori. Prima datã de la un ofiter clin armata egipteanã, la o
sindrofie în Londra. Mi-a transmis salutãri din partea lui el-Tel si mi-a spus cã se afla la
conducerea unui batalion de gherilã care hãrtuia trupele britanice stationate în zona Canalului. A
doua oarã, salutãrile de simpatie din partea lui el-Tel mi-au fost transmise la un cleric american
care m-a vizitat la Ierusalim. El a adãugat cã el-Tel dorea sã mã vadã spre a discuta o „anumitã
problemã", iar prelatul catolic s-a oferit în mod voluntar sã aranjeze întâlnirea clandestinã.
Aceasta n-a avut loc niciodatã, iar eu niciodatã n-am descoperit ce era în mintea lui el-Tel, însã
aceasta nu avea nici o însemnãtate politicã. Mesajele sale erau pur si simplu semnale omenesti de
salut. Iar lucrul acesta, de la un ofiter arab cãtre unul israelian, era în sine însusi ceva.
123
10
CONVORBIRI CU UN REGE ARAB
Imediat dupã semnarea acelui „acord de încetare a focului sincer" cu Iordania, Abdulla el-Tel m-
a informat cã fusese împuternicit de cãtre regele Abdulla sã înceapã negocieri cu noi asupra
tuturor subiectelor privind zona Ierusalimului, inclusiv Betleemul, Ramalla si Latrunul.
Propunerile lui el-Tel erau bazate pe schimbul de teritorii si pe controlul comun. Ben-Gurion
dorea foarte mult un tratat de pace deplin, final si oficial si era gata sã accepte unele schimburi
teritoriale, dar nu credea cã un control comun avea sorti de izbândã.
în ziua de 29 noiembrie 1948, el-Tel a propus ca Iordania sã retrocedeze Israelului Cartierul
Evreiesc din Orasul Vechi, în schimbul cartierului arab Katamon din Orasul Nou. în ceea ce
priveste soseaua Latrun, acea înãltime aflatã la jumãtatea distantei dintre Ierusalim si Tel Aviv si
care devenise o tarã a nimãnui aflatã între liniile israeliene si iordaniene de încetare a focului, el
a propus ca aceasta sã fie deschisã circulatiei libere pentru ambele pãrti. Ben-Gurion a respins
cele douã propuneri. „Latrun — a spus el — nu este o problemã de reglementare a circulatiei, ci
de divizare a teritoriului" (noi îi propusesem ca tara nimãnui sã fie divizatã între Iordania si
Israel) si cã nu era pregãtit sã renunte la cartierul Katamon.
La urmãtoarea întâlnire, în ziua de 5 decembrie, el-Tel a fãcut noi propuneri, în numele regelui.
S-a referit din nou la Latrun: Iordania ar fi putut sã renunte la o parte din Latrun, iar zona sã fie
controlatã de o fortã de politie mixtã, arabo-evreiascã. în schimb, Abdulla cerea ca un numãr de
arabi refugiati sã aibã permisiunea de a se reîntoarce la Lod si Râmi a. Cea de a doua propunere
era un rãspuns la sugestia mea de a fi redeschisã calea feratã Tel Aviv—Ierusalim, care trecea
printr-o micã sectiune a teritoriului arab. Iordania a fost de acord, dar dorea în schimb
permisiunea de a folosi soseaua de la Betleem la Ierusalim pânã la Poarta Jaffa. Ben-Gurion era
cu totul împotriva reglementãrilor partiale, iar replica pe care mi-a cerut s-o transmit regelui, prin
intermediul lui el-Tel, a fost aceea cã nu mai trebuie sã conti-
124
nuãm discutiile pur si simplu pe baza armistitiului. Noi eram gata, de fapt nerãbdãtori sã
negociem conditiile pentru o pace realã cu un reprezentant politic si numai astfel de negocieri de
pace puteau sã rezolve toate problemele: asigurarea de electricitate pentru Ierusalim, repunerea
în circulatie a cãii ferate, soseaua la Betleem si asa mai departe.
La o întâlnire cu primul-ministru, în ziua de 18 decembrie 1948, Ben-Gurion a subliniat cã „tinta
noastrã principalã este acum pacea" si ne-a pus în gardã sã nu ne lãsãm ametiti de victorie. El a
adãugat: „Imigratia ne cere sã punem capãt rãzboiului. Trebuinta noastrã viitoare este pacea si
prietenia cu arabii. De aceea sunt în favoarea unor convorbiri cu regele Abdulla, desi mã îndoiesc
cã britanicii îl vor lãsa sã facã pace cu noi".
La o sãptãmânã dupã ce i-am dat lui el-Tel rãspunsul categoric al lui Ben-Gurion cã eram gata sã
intrãm în discutii doar în vedere reglementãrii unei pãci generale, el-Tel mi-a telefonat, în ziua de
29 decembrie, spunând cã 1-a vãzut pe rege si cã fusese numit reprezentantul regal pentru
schitarea unui plan de pace cu noi. La convorbirile sale cu noi, el-Tel avea sã fie însotit de
medicul regelui. Când proiectul avea sã fie gata, regele trebuia sã-1 prezinte cabinetului sãu
pentru aprobare. Dacã acesta 1-ar fi respins, el avea sã schimbe componenta cabinetului,
deoarece regele era atotputernic. El-Tel a propus sã începem convorbirile chiar în seara acelei
zile si cã îi puteam conduce pe iordanieni într-o clãdire din Ierusalim de lângã tara nimãnui
dintre liniile evreiesti si arabe. Dacã sedintele cintinuau, ele trebuiau tinute în mod alternativ într-
o clãdire iordanianã si într-una israelianã. El a decis ca prima întâlnire sã aibã loc în seara
urmãtoare, la ora 6,30 P.M., în clãdirea iordanianã. El-Tel ne-a cerut sã venim îmbrãcati în haine
civile si sã aducem mapele cu documentele convenite.
Ben-Gurion a decis ca Israelul sã fie reprezentat la aceste „convorbiri de pace" de Reuven siloa
de la ministerul de externe si de mine. Ne-a tinut un instructaj si ne-a dat urmãtoarele directive:
1) sã continuãm convorbirile chiar dacã n-ar fi pãrut productive, deoarece, atâta timp cât lupta cu
egiptenii continua în desertul Negev — armistitiul cu Egiptul fusese rupt —, era necesar sã
pãstrãm armistitiul în sectorul iordanian; 2) sã nu facem nici o referire la anexarea de cãtre
Iordania a Malului Vestic22 si nici sã nu ne exprimãm opozitia; trebuia sã explicãm dificultãtile
— obiectiile celorlalte state arabe, ca si ale Marii Britanii si Rusiei —, sã exprimãm abordarea
noastrã simpateticã si sã subliniem faptul cã guvernul nostru încã nu luase o decizie în aceastã
privintã; 3) sã insistãm ca granita de-a lungul Vãii Arava, granita de Est a Negevului, sã rãmânã
aceea din perioada Mandatului, adicã pânã la Valea Arava, incluzând Eilatul în Sud; 4) sã
mentionãm posibilitatea de a-i oferi
125
Iordaniei drepturi în Gaza, cu un coridor de acces prin teritoriul Israelului; 5) sã respingem
cerintele iordaniene cu privire la Ramla si Jaffa si sã lãsãm deschisã problema reîntoarcerii
arabilor la Lod, dar sã nu intrãm în vreo discutie cu privire la Negev.
Prima întâlnire cu el-Tel si doctorul a fost foarte generalã si numai în cea de a doua am abordat
noi convorbirile substantiale. Ne-am întâlnit în ziua de 5 ianuarie 1949, la ora 7 P.M., într-o
clãdire de lângã Poarta Mandelbaum. Noi eram trei: siloa de la ministerul de externe, aghiotantul
meu si eu. De partea iordanianã era prezent doar Abdulla el-Tel. Doctorul, din nu stiu ce motiv,
nu a apãrut.
Ne-am prezentat scrisorile de acreditare. Ale noastre erau scrise în ebraicã, arabã si englezã si
purtau semnãturile primului-ministru David Ben-Gurion si ministrului de externe Mose sarett.
El-Tel a adus o scrisoare scrisã chiar de mâna regelui Abdulla. Este îndoielnic dacã formula si
stilul scrisorilor corespundeau cerintelor juridice, dar dat fiind faptul cã ne gãseam unde ne
gãseam, la marginea unei tãri a nimãnui, ele erau perfect valabile. Asa cum spune un vechi
proverb, „farmecul locului îi pãtrunde pe ocupanti"23.
Când el-Tel a schitat propunerile Iordaniei, a devenit evident faptul cã exista o adevãratã
prãpastie între conceptele lor si ale noastre cu privire la reglementare, în Negev, regele dorea un
coridor care sã lege tara sa cu Egiptul, în Ierusalim dorea întreg Orasul Vechi, cu exceptia
cartierului evreiesc. Cerea de asemenea cartierul Katamon, colonia germanã si suburbiile Talpiot
ale Ierusalimului evreiesc. Pretindea, de asemenea, kibutul Ramat Rahel din marginea sudicã a
orasului, în schimb ne dãdea suburbiile Lifta si Romena, care deja se aflau în posesia noastrã. El-
Tel a spus cã britanicii aveau cunostintã de negocieri si le aprobau, dar cã nu ei formulaserã
aceste conditii.
Am raportat toate acestea lui Ben-Gurion si i-am spus cã, evident, nu avea rost sã continuãm
convorbirile, dar el ne-a poruncit sã le continuãm. „Trebuie sã valorificãm orice posibilitate de a
realiza pacea, a spus el. Probabil cã avem mai mare nevoie de ea decât iordanienii, desi, fãrã
îndoialã, ei au mult de pierdut prin servilismul lor tot mai pronuntat fatã de britanici".
Am dat curs ordinelor lui Ben-Gurion, desi fãrã prea mare entuziasm si i-am telefonat lui el-Tel
sã aranjeze altã întâlnire. Aceasta a fost stabilitã pentru ziua de 14 ianuarie, în acelasi loc, în
apropiere de Poarta Mandelbaum din tara nimãnui. Oricum, în timp ce încã vorbeam la telefon,
am decis sã-i spun ce credeam despre propunerile sale, arãtându-i cã pãrerea mea era cã dacã nu
avea loc nici o schimbare în abordarea iordanianã, atunci ei se îndreptau spre rãzboi, nu spre
pace.
126
A transpirat cã nu numai eu, ci si el-Tel a înteles cã nimic bun nu putea iesi din continuarea
convorbirilor la Poarta Mandelbaum, iar cu o zi înainte de întâlnirea programatã el a sunat la
telefon ca sã-mi spunã cã regele ne invita la convorbirea cu el la Palatul suneh, asa încât sã ne
poatã demonstra personal sincera sa dorintã de pace. L-am sunat pe Ben-Gurion si am primit
aprobarea sa.
Am avut douã întâlniri cu regele Abdulla, prima pe data de 16 ianuarie 1949, iar a doua peste
douã sãptãmâni. Israelul era reprezentat de Elias Sasson, de la ministerul de externe, si de mine.
La prima întâlnire regele avea cu el pe el-Tel si pe medicul sãu. La cea de a doua, lor li s-a
adãugat primul-ministru al Iordaniei, Taufiq Abu al-Huda. Am fost dusi la palat de colonelul el-
Tel, care îsi conducea singur automobilul si, desi conducea repede, cãlãtoria ne-a luat mai bine
de o orã.
Aceste întâlniri au avut loc în timp ce, pe insula Rhodos, se negocia un acord de armistitiu cu
Egiptul, sub presedintia Natiunilor Unite. Mediator era dr. Ralph Bunche. Negocierile au început
în ziua de 13 ianuarie, la sase zile dupã ce noi pusesem pe fugã pe egipteni în ultima mare bãtãlie
din Rãzboiul de Independentã si la opt luni dupã ce ei, împreunã cu alte tãri arabe vecine,
invadaserã Israelul. Luptele nu fuseserã continue pe parcursul celor opt luni. Armistitiul pusese
capãt bãtãliei, iar încãlcãrile armistitiului duceau la reluarea ei. Dupã fiecare rundã de lupte, unul
sau altul dintre statele arabe invadatoare a fost izgonit de pe o nouã parte din teritoriul nostru
invadat si era fortat sã se retragã tot mai mult cãtre propriile granite. Bãtãlia finalã, în ultima
sãptãmânã din decembrie 1948 si prima sãptãmânã din ianuarie 1949, am dus-o doar împotriva
Egiptului si s-a sfârsit prin alungarea de pe pãmântul nostru a celor din urmã rãmãsite ale fortei
egiptene de invazie, care s-au retras în mod precipitat în Sinaiul de Est, cu trupele noastre
suflându-le în ceafã. Egiptenii au lãsat în urmã o întreagã brigadã, care a fost încercuitã de
trupele noastre, dupã ce s-a lãsat prinsã în capcanã. Tocmai aceastã înfrângere i-a silit pe egipteni
sã accepte negocierea unui armistitiu, sub auspiciile Natiunilor Unite, în insula Rhodos, aceste
convorbiri având loc în timp ce noi ne întâlneam cu regele Abdulla. Negocierile cu Egiptul aveau
sã ducã la acordul semnat în ziua de 24 februarie. Dupã ce Egiptul a netezit calea, celelalte state
arabe aveau sã-i meargã pe urme. Primul a fost Libanul, care a semnat acordul de armistitiu în
ziua de 23 martie; apoi Iordania, pe 3 aprilie; în sfârsit, Siria, pe 20 iulie.
Deocamdatã, însã, convorbirile cu regele Iordaniei, din zilele de 16 si 30 ianuarie 1949, erau încã
exploratorii si neoficiale, lipsite de rezultate tangibile, în sensul cã nu au adus o schimbare
imediatã de situatie. Aceasta avea sã
127
se întâmple, a spus regele, în pofida adâncii prãpãstii dintre noi, atunci când Iordania, dupã
exemplul altor trei state arabe care luptaserã împotriva noastrã, avea sã încheie un acord de
armistitiu cu Israelul, sub auspiciile Natiunilor Unite. El spera ca un asemenea acord sã fie
realizat si s-ar fi bucurat, a spus el, ca imediat dupã aceea sã înceapã negocierile pentru un tratat
de pace. Lucrul acesta va fi fãcut în mod public, nu în secret, în Ierusalim si fãrã implicarea
Natiunilor Unite. Va avea loc o ceremonie de deschidere a sesiunii, gazdã fiind regele, în palatul
sãu de la suneh. El chiar a propus componenta echipei noastre de negocieri, recomandând ca în
aceasta sã intre ministrul de externe Mose Sarett, Sasson si eu.
Britanicii, spunea el, îi cunosc intentiile si nu aveau obiectii. El trebuia sã-i consulte, desigur,
întrucât Iordania, desi încetase a fi un teritoriu mandatat de Marea Britanic si devenise
independentã în 1946, se afla încã, de fapt, sub protectie britanicã, datoritã tratatului anglo-
iordanian de apãrare mutualã. Regele a adãugat cã putea spune toate acestea deoarece eram „ca o
familie" si cã ne putea „spune adevãrul". Iar adevãrul era cã în ochii poporului sãu el era rege, pe
când britanicii îl tratatu ca si cum i-ar fi fost stãpâni.
Când, în treacãt, a venit vorba de convorbirile noastre din acele zile cu egiptenii, în Rhodos,
regele deodatã a devenit nelinistit si ne-a cerut, în termenii cei mai tari cu putintã, sã nu dãm
Gaza Egiptului. El însusi avea nevoie de o iesire la Mediteranã. Nu avea nici o îndoialã cã noi
puteam ajunge la o învoialã în aceastã privintã. Esential era ca Gaza sã nu fie datã egiptenilor.
„Luati-o voi, dati-o diavolului, dar nu-i lãsati pe egipteni sã punã mâna pe ea!" a spus el.
în fata ministrilor sãi, regele nu fãcea nici un secret în ceea ce priveste relatiile sale cu noi. La
întâlnirile noastre de dinaintea, din timpul si de dupã negocierile din Rhodos, primul-ministru,
alti membri ai cabinetului si distinsi iordanieni au fost prezenti uneori la ceremonii si la dineurile
prilejuite de aceste întâlniri. Ei, însã, nu participau la discutii. Când erau prezenti, stãteau pe o
estradã din dreapta regelui, în timp ce noi, israelinii, stãteam la stânga lui. în fata regelui, pe o
estradã mai joasã, se aflau unii dintre sfetnicii lui de rang mai mic. Sala de întâlnire era vastã,
dreptunghiularã, decoratã în stil oriental, desi pe un perete se afla o distonantã picturã în ulei a
Bãtãliei de la Trafalgar, care zugrãvea clasica victorie maritimã a amiralului Nelson asupra flotei
lui Napoleon, în 190524. Era un dar oferit lui Abdulla de regele George al V-lea al Angliei.
Cu toate cã Abdulla era un „fiu al desertului", curtea regalã de la suneh nu era lipsitã de propriul
ei protocol oficial. Medicul sãu mi-a servit drept cãlãuzã în acel ceremonial perplexizant si am
înteles de la el cã m-am descur-
128
cat cum se cuvine, întâlnirile noastre erau deschise printr-o serie de saluturi si exprimãri de
bunãvointã, regele cerându-ne sã transmitem respectele sale conducãtorilor nostri, în primul rând
presedintelui nostru, dr. Haim Weizmann, apoi primului-ministru, Ben-Gurion, dupã aceea
ministrului nostru de externe, Mose sarett, si altora. N-o avea însã la inimã pe Golda Meir. Se
întâlnise cu ea în ajunul rãzboiului, când ea încercase sã-1 convingã sã stea de-o parte, iar de
atunci avea picã pe dânsa. Dupã pãrerea lui, Golda Meir îl pusese într-o situatie imposibilã, adicã
în fata alternativei de a se supune ultimatumului rostit de o femeie sau de a merge la rãzboi.
Aceasta, „desigur", 1-a obligat sã opteze pentru cea de a doua solutie si sã se alãture celorlalte
state invadatoare ale Israelului. Când, la una dintre convorbiri, i s-a spus cã Golda era
ambasadorul nostru la Moscova, el a spus imediat: „Lãsati-o acolo, lãsati-o acolo!" (în limba
arabã „Haloona Hoonak, Haloona Hoonak! ")
La început el a avut o atitudine foarte favorabilã în privinta lui Mose sarett. Acesta vorbea o
arabã slefuitã, cultiva cu meticulozitate bunele maniere si avea o reverentã cât se poate de
potrivitã fatã de regalitate. Dar la una din întâlnirile noastre, una mai degrabã nereusitã — era o
noapte fierbinte, eram leoarcã de sudoare, iar la urechile noastre bâzâiau tântarii —, sarett 1-a
corectat pe rege când acesta a spus, în treacãt, cã China nu fusese membrã a Ligii Natiunilor. Un
rege nu greseste niciodatã, iar Abdulla si-a sustinut afirmatia. sarett, ca un dascãl perseverent
care are de-a face cu un copil înapoiat, a tinut-o pe-a lui: „Dar Maiestatea Voastrã greseste —
China a. fãcut parte din Liga Natiunilor". Fireste, aceasta a pus capãt acelei întâlniri si, de
asemenea, consideratiei regale pentru sarett. în automobil, pe drumul de întoarcere, 1-am întrebat
pe sarett ce diavol 1-a pus sã-i pese ce credea regele despre China si Liga Natiunilor. sarett mi-a
ripostat cu o oarecare iritare: „Dar China a fost membru al Ligii Natiunilor!".
înainte de a trece la treabã, trebuia sã luãm masa cu regele, iar vreo orã mai înainte de aceasta
stãteam la taifas cu privire la ce se mai întâmpla prin capitalele lumii, se juca uneori sah si se
citea poezie. La sah, era nu numai obligatoriu sã pierzi în favoarea regelui, ci si sã te arãti
surprins de mutãrile lui neasteptate. Iar atunci când el îsi citea poemele, într-o arabã
epigramaticã, trebuia exprimatã uimirea în fata profunzimii sale de spirit.
Cu toate acestea, niciodatã nu 1-am subestimat pe Abdulla. Era un bãrbat întelept si un
conducãtor capabil de decizii dificile. Când apãrea o problemã spinoasã, el nu ne trimitea
niciodatã la ministrii sãi. Cerea ca problema sã-i fie înfãtisatã si nu ezita sã-si asume deplina
responsabilitate pentru decizie. N-a pierdut niciodatã strãlucirea beduinului. Orice fel de mâncare
ce i se
129
aducea era însotitã de iaurt, la care el adãuga o plantã aromaticã exoticã, iar discutiile noastre le
presãra cu parabole si proverbe. Nu a cãpãtat întotdeauna tot ceea ce a cerut, însã întotdeauna a
stiut ce dorea, asa cum ne-am convins în cursul prelungitelor noastre convorbiri secrete cu el, la
palatul sãu, în timp ce negocieri formale cu delegatii sãi aveau sã aibã loc pe insula Rhodos.
Aceste negocieri oficiale s-au deschis în ziua de l martie 1949 si au durat o lunã. Iordania a fost
desemnatã drept plenipotentiarã de cãtre Iraq pentru acel sector al frontului iordanian sustinut de
armata iraqianã. Delegatia noastrã în Rhodos a fost condusã de Reuven siloa, iar eu îi eram
adjunct. Delegatia iordanianã era condusã de colonelul Ahmed Sudki el-Jundi. Negocierile au
avut loc în Sala Galbenã a Hotelului Trandafirilor, mediator fiind din nou dr. Ralph Bunche, care,
în urmã cu numai o sãptãmânã, prezidase semnarea acordului israelo-egiptean de armistitiu, în
consecintã, atunci când noi am sosit în Rhodos, exista nu doar precedentul unui stat arab care
încheiase cu noi un acord de terminare a rãzboiului, ci aveam în fata ochilor si un model de text,
ale cãrui articole puteau fi copiate, cu simpla substituire a cuvântului „Egipt" cu „Iordania".
sedinta de deschidere a negocierilor din Rhodos a început la ora 4,30 P.M. si a fost marcatã de o
crizã minorã, tipicã si mai degrabã pateticã, înainte de întâlnire, se cãzuse de acord cu Bunche ca
atunci când delegatiile intrau în sala de sedinte, conducãtorii sã fie prezentati unul altuia în mod
oficial. Când am intrat noi, am gãsit delegatia iordanianã deja asezatã. Bunche s-a apropiat de
conducãtorul delegatiei iordaniene, colonelul Jundi, cerându-i sã se ridice ca sã poatã fi prezentat
lui Reuven siloa, conducãtorul echipei israeliene. Jundi a refuzat. siloa s-a fãcut alb la fatã si pur
si simplu n-a stiut cum sã procedeze. Dupã sedintã i-a spus lui Bunche cã dacã iordanienii se
comportau în felul acesta, el nu putea continua convorbirile cu ei. Bunche a telefonat la Amman
si la New York, iar siloa i-a raportat lui sarett, la Ierusalim. sarett i-a trimis o cablogramã
pompoasã si oarecum istericã: „Fãceti-i cunoscut lui Bunche cã dacã iordanienii continuã sã se
poarte ca niste bãdãrani, vom opri negocierile si vom anunta cã vor fi reluate doar atunci când ne
vom convinge cã au învãtat lectiile elementare de comportament civilizat".
S-a aflat mai târziu cã iordanienii nu actionaserã cu vreo intentie rãuvoitoare. Fusese vorba de o
neîntelegere. Jundi si-a cerut scuze si a explicat cã crezuse cã ceremonia prezentãrilor formale va
avea loc la închiderea si nu la deschiderea sedintei. Nu m-am îndoit nicidecum cã spunea
adevãrul. El era un ofiter veteran, corect, elegant în aparitiile sale în public, dar cu un spirit
extrem de mãrginit. El si ceilalti membri ai delegatiei sale fuseserã trimisi sã îndeplineascã
ordinele primite la Amman si nu se puteau abate cu nici un pas
130
de la acele ordine. Dacã exista vreun cuvânt trunchiat într-o instructiune tele-grafiatã, ei cerea un
rãgaz ca sã-1 clarifice. Acesti ofiteri de armatã puteau sã fie foarte bine experti în mentinerea
ordinii în Iordania si în urmãrirea bandelor de tâlhari din desertul sudic, dar era pur si simplu
tragicomic sã-i postezi în Hotelul Trandafirilor din Rhodos ca sã negocieze cu siretul si foarte
sofisticatul dr. Bunche niste formule juridice si politice. Ei erau gata sã facã orice li se cerea, dar
fãrã a sti despre ce este vorba. Nici vorbã sã fie potriviti pentru a conduce negocieri de armistitiu.
De fapt nu erau mai mult decât o fatadã oficialã. Negocierile aspre, fundamentale, trebuiau sã fie
conduse în mod neoficial si secret de cãtre regele lor, Abdulla în persoanã.
Dupã deschiderea sesiunii, relatiile noastre cu delegatia iordanianã au devenit excelente. Departe
de a nu dori sã ne strângem mâinile, ei erau foarte nerãbdãtori sã se întâlneascã cu noi în sedinte
informale, fãrã prezenta oficialilor ONU. La aceste întâlniri informale, ei puteau vorbi în arabã,
cerându-ne sã repetãm mereu spusele noastre, în asa fel încât sã le poatã pricepe, sau sã le
explicãm în termeni simpli formulãrile complicate.
Primele zece zile de negocieri au trecut fãrã sã se fi fãcut vreun progres. Tot restul era plãcut:
mâncare bunã, primãvarã, peisaj încântãtor si companioni interesanti. Mi-am petrecut mare parte
din timpul liber plimbându-mã de-a lungul plajei, vizitând cetatea turceascã si rãtãcind prin
pãduri. Sute de fluturi de toate mãrimile si culorile zburau printre tufisuri, dând o înfãtisare de
basm locului.
Nu se putea sã nu fii impresionat de dr. Ralph Bunche, care conducea sedintele. Era un bãrbat
oaches, lat în spete, de înãltime mijlocie, cu ochi strãlucitori, cu zâmbet prietenesc si niciodatã
fãrã tigarã în gurã. Vorbea putin si îi asculta pe ceilalti cu o concentrare maximã. Pãrea cã
încearcã nu numai sã audã ceea ce i se spunea, ci si sã pãtrundã în spiritul vorbitorului, ca sã
descopere ce stãtea în spatele cuvintelor sale. Avea un farmec cu totul deosebit. Cu oricine s-ar fi
întâlnit pentru prima oarã, putea stabili un raport si putea crea o dispozitie de amiabilitate si de
încredere.
Bunche era un foarte priceput autor de proiecte de lege. Când ambele pãrti ajungeau la o
întelegere mutualã, el o putea formula într-o frazare clarã si pregnantã. Când pãrtile se gãseau în
dezacord, putea mestesugi o formulã în asa fel încât fiecare sã o poatã interpreta cum îi venea
mai bine. Când 1-am chestionat asupra acestui mod de abordare, el mi-a spus cã scopul
fundamental în acel timp era sã se punã capãt luptelor. Mai târziu, când pãrtile aveau sã
descopere cã la anumite paragrafe nu cãpãtaserã ceea ce au sperat sã capete, ele nu aveau sã
reînceapã ostilitãtile din aceastã cauzã, ci realitãtile vietii aveau sã fãureascã reglementãrile
adecvate. Frumos spus. Examinând însã
131
Articolul 8 din acordul israeliano-iordanian, care se ocupã de accesul nostru la locurile sfinte
evreiesti, „reglementãrile adecvate" s-au dovedit a fi cã Iordania ne-a interzis accesul acolo în
urmãtorii nouãsprezece ani, pânã la Rãzboiul de sase Zile. Aceastã clauzã si Articolul 5 din
acordul nostru cu Siria, care se referã la zonele demilitarizate, au devenit sursã de frictiune
permanentã. Cu toate acestea, dr. Bunche era un bãrbat a cãrui istetime te putea încânta chiar si
dacã nu erai de partea lui, iar argumentul lui avea câstig de cauzã.
Când Israelul a capturat localitatea Um Ras Ras, biblicul Eilat, în vecinãtatea portului Aqaba,
controlat de iordanieni, la capãtul golfului cu acelasi nume, regele Abdulla s-a temut de noi
cuceriri israeliene, deoarece încã eram în rãzboi, acordul de armistitiu nefiind încã încheiat, în
ziua de 14 martie 1949, la mijlocul negocierilor din Rhodos, el i-a trimis un mesaj urgent
ministrului de externe sarett: „Se relateazã cã ati declarat cã o unitate a armatei israeliene a atins
tãrmul Golfului Aqaba, pe un teritoriu considerat a fi inclus în Palestina. Ceea ce, o stiu, este
corect. Se mai relateazã cã în declaratia dumneavoastrã spuneti mai departe cã orice parte a
Palestinei evacuatã de armata Iraqului va fi ocupatã de fortele israeliene spre a se asigura
stabilitatea apãrãrii. Este lucrul acesta adevãrat?"
în ziua urmãtoare, Walter Eytan, director general în ministerul de externe israelian, a dat un
rãspuns, în numele guvernului israelian: „Ministrul de externe sarett este în strãinãtate, iar eu îi
tin locul. Am onoarea sã vã multumesc în numele sãu pentru binevoitoarea Dumneavoastrã
scrisoare, care a fost primitã ieri. Cât priveste evacuarea fortelor iraqiene din zonele pe care le
detin acum (si preluarea lor de cãtre trupele iordaniene), noi deja am notificat mediatorului în
functie al Natiunilor Unite [Bunche] cã privim acest pas ca pe o flagrantã violare a armistitiului
si cã nu-1 vom recunoaste atâta timp cât acordul nostru nu a fost garantat. Oricum, nu avem
intentia de a captura acest teritoriu si nici de a-i pune în pericol pe locuitorii sãi arabi, de vreme
ce dorinta noastrã este sã ajungem în aceastã zonã la o reglementare pasnicã. Pãrerea noastrã este
cã o discutie pe aceastã temã depãseste sfera convorbirilor pentru armistitiul din Rhodos, însã
suntem gata sã-1 chemãm pe colonelul Mose Dayan de acolo pentru o convorbire cu
reprezentantul regelui, la Ierusalim, asupra reglementãrilor acceptabile ambelor pãrti în ceea ce
priveste teritoriul ce trebuie evacuat de cãtre fortele iraqiene. Am fi recunoscãtori Maiestãtii
Voastre dacã ne-ati spune dacã doriti sã-1 invitãm pe colonelul Dayan pentru o astfel de
convorbire în Ierusalim. Suntem convinsi cã aceasta nu vã va displãcea, deoarece si
Dumneavoastrã, si nu mai putin noi, am prefera o solutionare prin mijloace pasnice".
132
Imediat dupã aceea am primit o telegramã în Rhodos, prin care mi se cerea sã revin de îndatã la
Ierusalim. Am spus la revedere Hotelului Trandafirilor, fluturilor si hoinãrelii prin pãduri si m-
am întors la convorbirile nocturne din tara nimãnui de lângã Poarta Mandelbaum, gentlementul
al cãrui nume si casã ruinatã în bãtãlii, dintre liniile iordaniene si israeliene, au intrat în istorie ca
unicã „poartã" a Ierusalimului.
în ziua de 18 martie, la ora 6,30 P.M., m-am întâlnit cu Abdulla el-Tel. N-am simtit nici o nevoie
de preliminarii anoste si nici de tatonãri gentile în jurul subiectului. I-am spus în mod direct cã
noi doream defileul Wadi Ara, la Sud de Haifa, ca si colinele care controleazã atât valea seacã,
precum si câmpia de pe coasta mãrii, unde noi am fost hãrtuiti de trupele iraqiene. El-Tel mi-a
ripostat cã aceastã concesie nu era posibilã din cauza opiniei publice iordaniene cât si a pozitiei
adoptate de iraqieni. Iordania nu se putea retrage de pe linia detinutã în prezent de forta
expeditionarã iraqianã. I-am spus cã dacã acesta era cazul, atunci ar fi mai bine pentru iordanieni
sã nu preia sectorul iraqian al frontului, deoarece acolo vor reîncepe luptele. Am cãzut de acord
ca el-Tel sã meargã la Palatul suneh sã se consulte cu regele Abdulla si sã ne reîntâlnim a doua
zi. El va aduce rãspunsul lui Abdulla, iar eu o hartã detaliatã a zonei care doream sã ne fie
predatã.
în ziua urmãtoare am primit un mesaj urgent de la rege, adresat lui Eytan, de la ministerul de
externe israelian: „stiu cã sunteti de acord cu mine în problema preluãrii sectorului iraqian al
frontului, din moment ce aceasta rezultã din convorbirile pe care le-am avut cu dl. Sasson si
colonelul Dayan. Eu însumi am vorbit cu iraqienii când m-am întâlnit cu ei la frontierã si i-am
convins cã voi prelua întregul front. Dacã Dumneavoastrã si Dayan vã puteti întâlni cu mine,
sper ca rezultatele sã fie acelea dorite de noi toti. 19.3.49. El suneh".
Am cerut de la Statul-Major General o hartã si am promis cã, în convorbirea cu regele, nu vom fi
ca „soarecele care îi cere muntelui adãpost", ci îi vom spune ce dorim si pe ce ne-am putea baza,
mai degrabã decât sã ne complãcem într-o târguiala orientalã. Noi am acceptat invitatia regelui si
ne-am dus la palatul sãu, de data aceasta fãrã civili: doar cãpitanul losafat Harkavi, un ofiter din
statul-major si eu. întâlnirea nu a durat mult. Ne-am salutat, am cinat, am avut explicatiile de
rigoare, iar la ora 10 P.M. am plecat, lãsându-1 pe rege sã digere propunerile noastre — care erau
juste, desi nicidecum modeste — si sã se consulte cu ministrii sãi.
Ceea ce a. urmat apoi în Iordania a fost o serie de sedinte rapide, convocate în grabã, ale
ministrilor si functionarilor superiori. Ba chiar regele 1-a trimis pe el-Tel sã vorbeascã cu primul-
ministru, aflat atunci la Beirut. Au
133
decis în cele din urmã ca o comisie ministerialã iordanianã sã poarte negocieri cu noi, iar
întâlnirea noastrã a avut loc la Poarta Mandelbaum, în noaptea zilei de 22 martie.
Iordania era reprezentatã de ministrul de justitie, Felah Pasa Medadha, si de directorul general al
ministerului de externe, Hussein Seraj. Era prezent si el-Tel. Echipa noastrã era compusã din
Eytan, Igael ladin, seful nostru de operatiuni, Harkavi si eu. ladin a început prin a întinde harta
pe masã, iar iordanienii au simtit un soc. ladin a trecut la explicatii. Ei au replicat, au sugerat
schimbãri si le-au sustinut cu argumente. Au urmat discutii, dezbateri, iar în cele din urmã am
ostenit cu totii, în absenta regelui, niciunul dintre ei nu putea sã ia asupra sa responsabilitatea
deciziei. Ajunsi la acest punct, pe jumãtate în glumã i-am spus lui el-Tel sã exploateze momentul
de slãbiciune si sã semneze harta noastrã în numele Iordaniei. Lui el-Tel nu-i ardea de glumã. El
a arãtat spre ministrul justitiei, Felah Pasa, care adormise cu capul pe masa plinã de cutii cu
conserve din carne de vacã aproape goale, si a spus cu dispret: „Treziti-1. El va semna orice, atât
timp cât nu are a-si pierde slujba". Ne-am fãcut sul hãrtile si ne-am dus acasã la culcare.
Ne-am întâlnit cu regele a doua zi. Delegatia noastrã era aceeasi, dar Abdulla adunase o echipã
mai numeroasã — toti bãrbati cât se poate de distinsi —, ceea ce îmi dovedea cã trebuia sã fie
noaptea deciziei. Componenta civilã îi includea pe primul-ministru, pe ministrul justitiei,
ministrul educatiei si directorul general din ministerul de externe. Armata iordanianã era
reprezentatã de un maior britanic, sef de operatiuni, si de seful departamentului de inspectie.
Dupã un dineu pantagruelic, care a cerut un efort special, ne-am retras în sala de consiliu.
Negocierile au luat sfârsit la ora trei dimineata si hãrtile au fost semnate. Regele ne-a pãrãsit la
ora unsprezece noaptea, dar dupã o orã s-a întors ca sã ne despotmoleascã. Iordanienii aveau un
numãr de cerinte, în schimbul concesiilor lor. La un anumit moment al convorbirilor, când regele
explica ce grele sacrificii fãcea el, nu m-am putut stãpâni si i-am spus cã toti cei trei militari din
delegatia noastrã, ladin, Harkavi si eu însumi, pierduse câte un frate mai tânãr în acest rãzboi —
un rãzboi pe care noi nu 1-am dorit si care n-ar fi izbucnit dacã statele arabe, inclusiv Iordania,
nu ne-ar fi atacat. Timpul de a vorbi despre concesii si compromisuri a fost acela de dinainte de
rãzboi, în scopul de a-1 preveni. Acum trebuia sã suportãm consecintele si sã terminãm cu el.
înainte de a pleca, Eytan i-a înmânat regelui un dar din partea lui Ben-Gurion: o Biblie legatã în
argint. Rãspunsul regelui a constat în cadouri pentru fiecare dintre noi. Eu am primit un revolver,
fãrã gloante si fãrã
134
inscriptie. Fiecare era obosit si nici unul nu arãta fericit. Regele a observat expresiile de pe fetele
noastre, ne-a cerut sã asteptãm putin si a dat un ordin unuia dintre servitorii sãi. Omul s-a întors
repede cu un buchet de trandafiri. Regele, cu un zâmbet obosit, dar sincer, ne-a dat fiecãruia câte
un trandafir si ne-a binecuvântat cãlãtoria spre casã, spunând: „în noaptea aceasta am sfârsit cu
rãzboiul si am adus pacea".
Câteva ore mai târziu, am luat avionul spre Rhodos, iar în ziua de 3 aprilie sarett a trimis
cablograma: „Semnat". Ne-am întors în Israel aducând cu noi Acordul de armistitiu israeliano-
transiordanian si harta aferentã. Semnãtura de pe hartã, în numele Iordaniei, era aceea a
englezului Glubb Pasa (generalul John Bagot Glubb), comandant al Legiunii Arabe. Semnãtura
în numele Israelului era aceea a mea.
L-am reîntâlnit pe regele Abdulla de mai multe ori, la suneh si la Amman. Vizitele la suneh
deveniserã aproape de rutinã, dar cãlãtoria la mai îndepãrtatul Amman era complicatã. Cãlãtoria
1-a dus si la întors trebuia fãcutã în ceasurile de întuneric, fiind imposibil sã mergi la Amman, sã
ai întâlnirea respectivã si sã te întorci la Ierusalim într-o singurã noapte. Vrând-nevrând, trebuia
sã rãmân la Amman dupã întâlnire si sã mã întorc la Ierusalim în seara urmãtoare.
Chiar si dupã ce acordul de armistitiu a fost semnat, s-au ivit variate dificultãti si, ori de câte ori
ajungeam în impas, trebuia sã mergem la rege sã descurce itele, încercam de asemenea, împreunã
cu el, sã avansãm cãtre ceva de dincolo de armistitiu. Ben-Gurion auzise de la un corespondent
strãin, care îl întâlnise pe regele Abdulla, împreunã cu Samir Rifai, la Londra, cã Abdulla spusese
cã dorea pace (Samir Rifai avea sã-1 înlocuiascã curând pe Taufiq Abu al-Huda, în postul de
prim-ministru al Iordaniei). Regele adãugase cã sarett era un moderat, dar cã Ben-Gurion era un
extremist. Samir i-a spus mai târziu corespondentului, în particular, cã regele renuntase la cererea
sa de a obtine Lod si Ramla, dar cã în cadrul tratatului de pace el dorea Gaza si un coridor de
acces la aceasta. Dacã Israelul accepta, Abdulla si-ar fi asigurat consimtãmântul Egiptului.
Noi am urmãrit aceastã idee si, la una din ultimele noastre întâlniri în suneh, în ziua de 17
decembrie 1949, când, împreunã cu Reuven siloa, 1-am vãzut pe rege, am ajuns la stadiul
redactãrii proiectului tratatului de pace. Regele era reticent în folosirea termenului explicit „tratat
de pace", ci îi plãcea sã spunã o „hârtie" pe care sã fie înscris „Principii de Reglementare
Teritorialã (Finalã)". Aceastã „hârtie" a fost parafatã de rege si de Reuven siloa. Nu stim dacã
guvernul israelian a ratificat acest acord. Ben-Gurion nu 1-a respins, dar a strâmbat din nas când
1-a citit. Dupã toate aceste evenimente, când ne-a
135
informat cã prietenul sãu sir Alee Kirkbride, ambasadorul Marii Britanii în Transiordania, nu
agrea faptul ca Iordania sã încheie un astfel de tratat cu Israelul, în timp ce alte state arabe, în
principal Egiptul, nu fãcuserã lucrul acesta. De aceea regele ne-a cerut sã privim „hârtia" ca fiind
contramandatã.
Principalele sale prevederi erau admiterea de cãtre Israel a unei iesiri pentru Iordania la Marea
Mediteranã, printr-un coridor care sã treacã pe teritoriul israelian, legând Iordania cu coasta în
Gaza; transferul cãtre Israel a unei pãrti a soselei de pe malul vestic al Mãrii Moarte, sosea care
leagã portiunea sudicã a acestei mãri, detinutã de Israel, cu capãtul nordic detinut de Iordania;
includerea cartierului evreiesc din Orasul Vechi în partea israeli-anã a Ierusalimului, în schimbul
includerii în partea iordanianã a Ierusalimului a soselei ce leagã Betleemul cu Ierusalimul;
accesul Israelului la enclava israelianã de pe Muntele Scopus si negocieri cu privire la
compensãri mutuale si rectificãri de frontierã.
în concordantã cu cele convenite la suneh si semnate în Rhodos, era necesar ca Iordania sã
predea Israelului zonele care se aflaserã în mâinile fortei expeditionare a Iraqului. Pe lângã
aceasta, noi doream sã împãrtim tara nimãnui între Iordania si Israel. Aceasta se aplica îndeosebi
la partea sudicã a Ierusalimului, prin care trecea calea feratã Tel Avi v—Ierusalim. Trei întâlniri
de negociere a acestei chestiuni au avut loc în aprilie 1949. Reprezentantii iordanieni erau aceiasi
ofiteri care fuseserã în Rhodos si care cunosteau bine deciziile semnate si hãrtile. Trebuia sã ne
ocupãm de trei puncte: îndepãrtarea fortelor militare iordaniene si a civililor care, contrar
acordului, erau situate dincolo de liniile iordaniene, cele/cei mai multe/multi în tara nimãnui;
împãrtirea tãrii nimãnui între Israel si Iordania; demarcarea fizicã a noilor linii printr-un gard de
sârmã ghimpatã. S-au ivit multe dificultãti. Una dintre ele era cã douã sate arabe se gãseau în tara
nimãnui, iar al treilea se gãsea în Israel.
Chestiunea cea mai delicatã era împãrtirea tãrii nimãnui. Existau douã zone extrem de sensibile:
complexul resedintei oficiale a guvernului si calea feratã. Calea feratã ca atare, plus o fâsie
aditionalã de 200 de yarzi înspre Sud trebuiau date Israelului; în schimb, mai multe sate arabe de
la Nord de Ierusalim, din regiunea Bet Iksa, trebuiau date Iordaniei. Cele douã pãrti cãzuserã, de
asemenea, de acord sã împartã în pãrti egale tara nimãnui din jurul resedintei oficiale a
guvernului, dar dupã ce Marile Puteri au exprimat cel mai puternic posibil protest împotriva unei
astfel de miscãri si au exercitat mari presiuni asupra Iordaniei, decizia la care ajunsesem a fost
anulatã. Complexul resedintei oficiale a guvernului a rãmas sub stindardul Natiunilor Unite.
Când s-a ajuns la punerea în practicã a acordului, la l Mai 1949, cu demarcarea liniilor prin
garduri, vechile dificultãti au reapãrut, de data aceasta
136
implicându-i p>e locuitorii afectati. Suburbia Bet Safafa, din Sudul Ierusalimului, trebuia
împãrtitã: casele sale din Nord, din apropierea liniei ferate, urmau sã revinã Israelului, iar casele
din Sud sã rãmânã Iordaniei, fiind despãrtite de Ierusalim. Acesta era cazul si cu un numãr de
case din satul Betar. Grupul mixt de soldati israelieni si iordanieni care s-au dus sã facã
demarcatia frontierei si sã ridice gardul de sârmã au întâmpinat opozitia nefericitilor sãteni. La
început ei au recurs la o demonstratie de fortã mai degrabã verbalã, dar curând li s-au asociat
trupe care au manevrat în vecinãtatea pozitiilor militare iordaniene, care au deschis focul. Munca
de demarcare a fost stopatã. Unul dintre soldatii nostri a fost ucis, iar altul rãnit.
Nu era nimic de fãcut decât sã facem împãrtirea rapid si cu fermitate. Le-am fãcut cunoscut
iordanienilor cã, dacã ei nu coopereazã, va trebui sã înfãptuim noi însine împãrtirea, chiar dacã
aceasta ar fi însemnat utilizarea fortei. Dar regele a preferat sã-si asume responsabilitatea si sã
aibã oamenii sãi care sã participe la aplicarea acordului, în ziua de 2 mai, la ora 9 A.M., a apãrut
o nouã delegatie iordanianã, împreunã cu ofiteri disciplinati, gata sã execute ordinele fãrã
rezervã. Zona a fost mãsuratã si împãrtitã. Linia a fost trasatã si gardul a fost ridicat. Pozitiile
militare dominante de la Zur Bahar, din Sudul Ierusalimului, au trecut în mâinile noastre. Ele,
desigur, ar fi avut o importantã considerabilã în cazul cã luptele s-ar fi reluat. Dar tocmai pentru
cã intram într-o perioadã de pace, ori cel putin de armistitiu, era de cea mai mare importantã
reglementarea fãcutã de noi cu privire la calea feratã, întreaga lungime a acesteia era acum pe
teritoriul Israelului.
Ben-Gurion era foarte multumit si punea semnul egalitãtii între cale feratã si mine, ca si când eu
as fi descoperit-o. Dar nu în acelasi fel au primit cetãtenii Iordaniei stirile despre acordul din
Rhodos si aranjamentul privind calea feratã. Guvernul iordanian a demisionat, iar regele a
ordonat sã fie format un nou cabinet, în încercarea de a-i calma pe palestinieni, de a le domoli
furia si de a-i face sã împãrtãseascã responsabilitatea pentru politica sa, regele a inclus în
guvernul sãu trei ministri palestinieni. Acest pas trebuia sã deschidã un nou capitol în istoria
Regatului Iordaniei. Acea istorie ar fi fost mai fructuoasã atât pentru Iordania cât si pentru
Orientul Mijlociu dacã viata regelui ar fi fost crutatã. Dar Abdulla a fost asasinat de un arab
palestinian în ziua de 20 iulie 1951, pe treptele moscheii El Aksa din complexul Templului din
Ierusalim, pe când iesea de la rugãciunile de vineri.
Din perioada semnãrii acordului de armistitiu cu Iordania si pânã la numirea mea, în ziua de 25
octombrie 1949, la cârma Comandamentului Sudic, m-am ocupat cu problemele armistitiului
referitoare la toate granitele noastre cu statele arabe vecine. Cu privire la fiecare dintre acorduri
— cu
137
mura
Egiptul, Iordania, Libanul si Siria — a fost instituitã o Comisie Mixtã de Armistitiu, care sã
supravegheze armistitiul, sã asigure implementarea adecvatã a acordurilor si sã aplaneze
diferendele apãrute. Fiecare comisie era compusã din reprezentanti ai Israelului si ai tãrii arabe
respective si era prezidatã de un observator al ONU. în ziua de 9 iunie 1949 mi s-a încredintat,
din partea Statului-Major General, conducerea tuturor celor patru delegatii ale Comisiilor Mixte
de Armistitiu.
Pe ansamblu, s-ar putea spune cã acordurile au fost realizate, dacã nu în spiritul, cel putin în
concordantã cu textul scris. Acordurile de armistitiu trebuiau sã fie o treaptã în directia înfãptuirii
pãcii permanente. Dar arabii refuzau sã continuie negocierile în directia realizãrii pãcii cu
Israelul. Cu toate acestea, cu douã exceptii, ei respectau ceea ce fusese hotãrât în acordurile
semnate. Liniile armistitiului au fost demarcate conform hãrtilor din Rodos si erau recunoscute
drept granite ale Statului Israel. Fortele militare au fost subtiate si desfãsurate departe de
frontiere, iar împuscãturile au încetat.
Exceptiile erau articolul din acordul cu Iordania care cerea acces liber pentru israelieni la locurile
sfinte evreiesti si la enclava Muntele Scopus din Ierusalim, precum si articolul din acordul cu
Siria, care definea statutul zonelor demilitarizate la granita sirianã.
N-am purtat doliu în ceea ce priveste neîndeplinirea acordurilor asupra zonelor demilitarizate. Eu
nu sprijinisem aceste aranjamente si nu credeam cã puteau fi puse în aplicare, deoarece
restrângeau nu numai prezenta militarã, care era o mãsurã sãnãtoasã, ci si dezvoltarea civilã, ceea
ce era nerealist. Zonele demilitarizate includeau districtele kibutului Ein Gev, de pe tãrmul estic,
si Dardara, exact în Nordul Mãrii Galileei. Aceste zone erau parte inseparabilã a Israelului si nu
avea nici un rost sã le supui limitãrilor în privinta colonizãrii si mãrimii populatiei si sã le pui sub
autoritatea unui „guvernator" din partea Natiunilor Unite. Mai devreme sau mai târziu, modelul
acestor zone ar fi fost acelasi ca în restul Israelului, si cu cât mai curând cu atât mai bine.
Nu acesta era cazul articolului privitor la Ierusalim, care stipula în mod deosebit cã israelienii
trebuiau sã aibã acces liber la locurile sfinte evreiesti din Orasul Vechi, mai ales la Zidul de Vest
(„Zidul Plângerii"), la Universitatea Ebraicã si la Spitalul Hadassah de pe Muntele Scopus.
Acesta prevedea, de asemenea, libera circulatie pe soseaua Latrun si pe soseaua Betleem-^
Ierusalim.
Ceea ce a fost promis nu a fost adus la îndeplinire. Acordul de armistitiu cerea instituirea unui
comitet special care sã urmãreascã punerea în practicã a aranjamentelor. Iordanienii au întors
spatele la aceastã prevedere, iar situatia a rãmas cum era pe timpul rãzboiului, Orasul Vechi fiind
închis pentru evrei.
138
Aveam idei precise cu privire la ceea ce trebuia fãcut si i-am vorbit lui Ben-Gurion despre
acestea ori de câte ori ne-am întâlnit, stãruind asupra lor si în rapoarte scrise. Rãspunsul a fost
neînsemnat. Era o caracteristicã a lui Ben-Gurion. El pur si simplu evita discutia anumitor
probleme, oricât de urgente le-ar fi pãrut altora, pânã când considera el cã a sosit timpul de a le
da prioritate. Timpul, în privinta problemei la care mã refer, a sosit într-o zi de la sfârsitul lui
septembrie 1949, când primul-ministru trebuia sã viziteze o bazã de instruire din Nord. S-a
aranjat în asa fel încât eu sã mã întorc la Tel Aviv împreunã cu el, fiind deci posibil sã stãm
nestingheriti de vorbã, în automobil.
Rezultatul acestei analize a fost ordinul dat de Ben-Gurion de a nu se fortifica zonele
demilitarizate, ci de a se continua colonizarea agricolã, adicã ceea ce cerusem eu. Asupra
Ierusalimului, însã, nu ne-am putut armoniza opiniile. Eu propuneam sã trecem la actiune în ceea
ce priveste aplicarea acordului de armistitiu, utilizând armata spre a deschide cãile spre Muntele
Scopus, Zidul de Vest si Latrun. Dacã nu fãceam lucrul acesta, decizia comunã luatã în Rhodos
ar fi fost lipsitã de valoare, o promisiune goalã, în definitiv, nu arabilor, ci nouã ne revenea
datoria de a da expresie tangibilã drepturilor noastre, iar faptul cã n-o fãceam echivala cu a
renunta la acele drepturi.
Ben-Gurion m-a întrebat dacã o astfel de actiune militarã n-ar fi dus la reizbucnirea rãzboiului.
Pãrerea mea era cã nu. Socoteam cã chiar dacã am fi ajuns la o ciocnire militarã deschisã,
utilizând forta spre a tãia un coridor cãtre Zidul de Vest si Muntele Scopus, acesta ar fi rãmas un
episod izolat, fãrã a provoca ostilitãti generale. Ba mai mult, era posibil ca, atunci când
iordanienii ar fi înteles cã suntem gata sã luãm mãsuri ferme, ei însisi sã îndeplineascã
prevederile acordului, asa cum au fãcut-o în cazul împãrtirii tãrii nimãnui din Ierusalimul sudic.
Ben-Gurion n-a acceptat propunerea mea. Argumentul sãu principal era cã acum trebuia sã ne
concentrãm asupra obiectivelor pãcii — grija pentru imigranti si refacerea lor, colonizarea
pãmântului, în primul rând injectarea de viatã în regiunile desertice — si ale dezvoltãrii generale
a tãrii, în perioada discutiei noastre, noi eram angajati în salvarea, între altele, a întregii
comunitãti evreiesti din Yemen, organizând în acest sens un urias lagãr în Aden, unde au fost
adunati evreii din Yemen, de aici fiind adusi pe calea aerului (avioane închiriate), în numãr de
aproape o mie pe zi. Multi dintre acesti imigranti erau slabi, subnutriti si adesea sufereau de boli
tropicale. Cei care asteptau în lagãrul din Aden, împreunã cu cei care fãceau pe jos, prin Yemen,
drumul spre lagãr, obositor si primejdios, însumau zeci de mii de oameni. Iar ei erau numai o
parte din uriasul numãr de evrei ce trebuiau adusi din mai multe tãri,
139
inclusiv supravietuitorii lagãrelor mortii naziste. Dupã cum spunea Ben-Gurion, sã-i hrãnesti si
sã-i cazezi pe acesti imigranti si sã-i pui pe propriile lor picioare implica dificultãti imense si
cerea un efort national extraordinar, prin crearea de noi asezãri agricole si centre urbane în zonele
goale ale tãrii si prin dezvoltarea asezãrilor existente. Acestea erau urgentele arzãtoare. Pãmântul
lui Israel — a spus Ben-Gurion — nu va rãmâne al nostru doar prin rãzboi si prin puterea
armatei.
în spiritul lui Ben-Gurion, cartea rãzboiului se închisese, cel putin pentru prezent. Ochii sãi erau
acum îndreptati cãtre împlinirea visului sionist, a cãrui esentã era imigrarea — întoarcerea
evreilor exilati — si renasterea tãrii.
11
O LUME NOUÃ
O lunã mai târziu, în octombrie 1949, am fost promovat îa gradul de general-maior si numit
ofiter general comandant al Comandamentului din Sud. Zona acoperitã includea întregul desert
Negev, triunghiul arid si slab populat din Sudul Israelului, cu vârful ascutit situat la Eilat, în
Golful Aqaba. Bratul drept al triunghiului era granitã cu Iordania, care merge de-a lungul Vãii
Arava, de la golf si pânã la Marea Moartã , pe când bratul drept constituie granita cu Sinaiul
stãpânit de egipteni, mergând de la golf si pânã la Marea Mediteranã. Aceastã granitã de Vest a
teritoriului ce revenea Comandamentului din Sud continua spre Nord prin ocolirea Fâsiei Gaza,
administratã de egipteni, care pe hartã aratã ca un deget ridicat brusc din Nordul Negevului spre
câmpia litoralului.
Predecesorul meu la acest comandament a fost Igal Allon, fost coman-dant-sef al Palmach,
unitãti de luptã active ale Haganei din anii care au precedat constituirea statului. El îsi alesese
ofiterii de stat-major dintre ofiterii Palmachului care îi fuseserã foarte apropiati. Desi
formatiunile Palmachului au fuzionat cu Fortele de Apãrare ale Israelului atunci când, în mai
1948, a luat fiintã statul, acesta si-a pãstrat cartiere generale separate, pe care Ben-Gurion le-a
dizolvat în luna noiembrie din acelasi an, provocând resentimente pronuntate în rândurile
membrilor Palmachului. Când am ajuns la cartierul general al Comandamentului din Sud ca sã-
mi preiau îndatoririle, nu mi-am adus cu mine pe nici unul dintre ofiterii mei si nu am cerut nici
unuia dintre ofiterii de stat-major adusi de Allon sã plece, însã cei mai multi dintre ei au fãcut-o.
Resentimentul lor general se intensificase, deoarece Ben-Gurion anuntase numirea mea într-o
vreme când s-a întâmplat ca Allon sã fie într-o vizitã peste hotare.
Functiile de comandant de front erau noi pentru mine, cum era si teritoriul aflat acum sub
comanda mea. Eram un „nordist" nefamiliarizat cu Sudul. Acum trebuia sã-mi cunosc
îndatoririle, sã-mi cunosc unitãtile si sã mã
141
familiarizez cu terenul cel nou. Am început printr-o cãlãtorie prin Negev, la punctul sãu sudic,
Eilat. Fusesem si mai înainte aici, dar cu avionul. Am luat acum un jeep si, împreunã cu Amos
Horev, ofiterul meu de operatiuni, si însotiti de un alt jeep, am pãrãsit cartierul general al
comandamentului în zori si am ajuns la Eilat exact la miezul noptii. A fost o cãlãtorie obositoare,
în vipia zilei si în praf, pe un drum nepavat plin de fãgase si de bolovani, orice apãsare pe
accelerator însemnând zdruncinãturi si necesitatea de a te tine de peretii jeepului ca sã nu fii
azvârlit afarã.
Principala noastrã pozitie militarã pentru apãrarea zonei se gãsea la Nakab, un promontoriu la
granita cu Sinaiul, la câteva mile Nord-Vest de Eilat. O detinea o micã unitate. Ora era târzie, iar
eu eram mort de obosealã dupã orele îndelungate petrecute în jeep pe drumul plin de hârtoape,
sub soarele arzãtor si biciuiti de sufocantul hamsin, vântul fierbinte al desertului, în loc sã mã
întâlnesc cu comandantul localitãtii, m-am dus direct pe plaja Eilat, am fãcut o baie în apele
golfului si m-am întins pe nisip ca sã dorm. Clipocitul blând al valurilor m-a tinut treaz destul
timp ca sã pot reflecta asupra lumii stranii pe care o strãbãtusem în acea zi, lumea noului meu
comandament. Era o întindere vastã, goalã, stâncoasã, arsã de soare, primitivã, producând doar
acacii tropicale, tamariscã si un tufis cu ghimpi lungi si tari, ascutiti ca niste tepuse. Era cu totul
diferit de Nordul Israelului, pe care îl cunosteam si care acum mi se pãrea o grãdinã plãcutã, cu
flori gingase. Existã, de asemenea, o tãrie în relieful Negevului cu care relieful Nordului nu se
poate compara. Râul Iordan, râul Kison de lângã Haifa, râul larkon de lângã Tel Aviv sunt mici
depresiuni în comparatie cu falia Arava, monumentalul crater Ramon sau vãgãuna Jirafi din
biblica pustietate Paran, care m-a impresionat asa cum trebuie sã-i fi impresionat pe copiii lui
Israel dupã Exodul lor din Egipt. Iar muntii din Nord mi se pãreau acum, în amintire, umile
colnice, în comparatie cu semetele piscuri din lantul muntos central al Negevului si chiar în
comparatie cu privelistea Pantei Scorpionilor sau a stâncilor din jurul minelor regelui Solomon,
poate din cauzã cã masivitatea lor se înãlta brusc din întinderea platã a desertului. Este o lume a
viplei, sãlbaticã, lipsitã de ploaie si, evident, de rouã.
Când se crãpa de ziuã, am pornit-o printr-un canion întortocheat spre unitatea militarã instalatã la
Nakeb, pe fondul privelistii impozante oferite de întinderea uriasã a Peninsulei Sinai. Trupele
stationate aici nu aveau probleme speciale. Miscãrile inamicului puteau fi vãzute cu usurintã de
la mare distantã, dar egiptenii n-au pricinuit nici un necaz în acest sector. Liniste peste tot. Vuiet
am auzit la o altã bazã militarã pe care am vizitat-o. Aici o unitate de geniu atacase gigantica
sarcinã a construirii unei sosele de o lungime de
142
150 mile, în acel peisaj sumbru dintre Eilat si Beerseba, tãind cu ajutorul explozibililor cale prin
munti si terasând povârnisurile. Mi-au spus cã principala ior problemã era sã punã o temelie
solidã în terenul nisipos, temelie care sã sustinã carosabilul soselei. Gãsiserã, pentru aceasta, o
solutie: amestecarea pãmântului cu sare. Sarea o aduceau de la Sodoma si din capãtul sudic al
Mãrii Moarte, unde se aflã din abundentã, datoritã si sporului din timpurile biblice adus de
nefericita sotie a lui Lot25. Aceastã solutie mie mi se pãrea stranie, dar am presupus cã genistii
stiau ce fac. Dupã ce am mers cu jeepurile de la frontiera egipteanã la cea iordanianã, la
Beerseba ne-am întors cu avionul.
Existau în Negev mai multe kibuturi care fãcuserã pasi încurajatori în cultivarea desertului. Dar o
multime de lucruri puteau fi si trebuiau fãcute în directia dezvoltãrii acestei regiuni, iar eu
consideram cã armata putea da un mare ajutor. Exista un organism guvernamental de dezvoltare
a Negevului, dar din câte vãzusem în cãlãtoriile mele exploratorii pe teren, acesta nu fãcea mare
lucru. De aceea m-am hotãrât sã vorbesc cu Ben-Gurion despre aceasta si, dupã douã sãptãmâni
de la numirea mea, am sunat la primul-ministru, în timp ce mã gãseam în Tel Aviv, pentru
întâlniri la Marele Cartier General. Era noaptea târziu, iar casa era în întuneric. Paznicii mi-au
spus cã sotia lui Ben-Gurion, Paula, se dusese la culcare, dar cã ei credeau cã el mai era treaz.
Mi-am încercat norocul. Usa de la fatadã era încuiatã, clar am gãsit descuiatã usa din spate, de la
bucãtãrie, asa cã am intrat pe acolo, am urcat cu bãgare de seamã scara cufundatã în beznã si am
pãsit în camera de lucru. Ben-Gurion stãtea la masa acoperitã de mici file de bloc-notes, pe care
se distingea scrisul lui lãbãrtat, îsi pregãtea discursul pe care trebuia sã-1 tinã a doua zi, la
inaugurarea Institutului de stiintã Weizmann.
Ben-Gurion a privit la mine si a pãrut bucuros cã mã vede, neluând în seamã scuzele mele pentru
a-1 fi tulburat. N-am mai pierdut timpul cu ele si i-am spus cã doream sã clarific o problemã si
apoi sã plec: avea el ceva împotrivã ca eu sã mã implic în problemele civile referitoare la
dezvoltarea Negevului?
Replica sa a fost promptã si pozitivã. Mi-a spus cã trebuia sã mã ocup foarte serios de dezvoltare.
seful Autoritãtii de Dezvoltare a Negevului urma sã-mi fie de îndatã subordonat. Ben-Gurion mi-
a spus cã doreste elaborarea imediatã a trei programe: construirea unei mari baze de instruire
militarã în Negev; construirea unei autostrãzi de la Marea Moartã la Beerseba si de la
Mediteranã, chiar la Nord de Askelon, cu posibila constructie a unei cãi ferate, si dezvoltarea
pescuitului la Eilat. Spunându-mi toate acestea, deodatã s-a oprit si a precizat: „Bevin [ministrul
de externe britanic] doreste sã punã mâna
143
pe Negev de la Israel. Cu tot discursul lui mieros din ultima vreme, planurile britanice nu s-au
schimbat. Britanicii par hotãrâti sã asigure predarea Nege-vului fie Egiptului, fie Iordaniei, în asa
fel încât sã existe o punte între cele douã tãri arabe. Trebuie sã fim pregãtiti pentru astfel de
mutãri", începusem sã-i spun ce mãsuri militare luasem pentru a întãri securitatea în Sud, când el
m-a întrerupt: „Securitate nu înseamnã pozitii militare. Securitate înseamnã întemeierea de orase
evreiesti si de asezãri agricole în Negev si a face din desert o grãdinã înfloritoare".
Aceasta a fost prima din multele sedinte pe care le-am avut cu Ben-Gurion cu privire la
problemele civile ale zonei aflate sub comanda mea. Ele nu au fost întotdeauna pe placul
ministrilor din guvern si ale altor corpuri civile implicate, iar, din motive care priveau lantul de
comandã, n-au fost nici pe placul Statului-Major General. Dar pe mine mã interesau mai putin
protocoalele formale si mai mult rezolvarea problemelor în modul cel mai rapid si mai folositor.
Faptul cã mã duceam direct la vârf se poate sã-i fi supãrat pe unii, dar aceasta m-a fãcut sã câstig
timp.
Un exemplu potrivit este aranjamentul pe care 1-am fãcut spre a-i ajuta pe arabii din Majdal, caz
în care am primit sprijin de la Ben-Gurion. Orasul Majdal de pe litoral este vecin cu Askelonul,
din afara Fâsiei Gaza. La sfârsitul Rãzboiului de Independentã, Majdalul s-a pomenit între
granitele Israelului, tãiat de hinterlandul sãu din fâsie. Populatia sa arabã, de vreo 2700 de
capete, trãia într-o izolare deprimantã. Cei mai multi dintre ei au fost lucrãtori agricoli sau
muncitori textilisti în Gaza si în împrejurimi, iar acum erau someri. Ei intrau în raza
administratiei guvernãrii militare. Dupã ce am vorbit cu ei, am înteles cã majoritatea doreau sã se
mute în Fâsia Gaza, dacã lucrul acesta putea fi aranjat, în timp ce unii doreau sã meargã în
celelalte orase arabe din interiorul Israelului. Am socotit cã aceasta era o solutie admirabilã si 1-
am abordat pe colonelul Mahmud Riad, solicitându-i cooperarea în aceastã chestiune. El era
reprezentantul Egiptului în comisia de armistitiu mixtã egipteano-israelianã si îl cunoscusem pe
vremea când fusesem responsabil cu problemele armistitiului. Mahmud Riad a fost întru totul de
acord, iar eu am prezentat numaidecât propunerile la Statul-Major General. Cei de aici au
tãrãgãnat rãspunsul, asa încât m-am dus la Ben-Gurion, iar el mi-a dat aprobarea. Conditia pe
care el o punea — una care mi-a rãmas în memorie — a fost aceea ca transferul sã se facã numai
dacã arabii din Majdal erau ei însisi de acord. I-am fãcut cunoscut adjunctului sefului statului-
major cã Ben-Gurion si-a dat aprobarea si am primit confirmarea de la Marele Cartier General.
144
Eram în Majdal, unde pregãteam aranjamentele finale cu mukhtarul, când am primit un telefon
de la adjunctul sefului de stat major care îmi cerea sã suspend actiunea si sã astept noi
instructiuni. S-a aflat cã Pinhas Lavon, secretar general al Histadrut, Federatia Evreiascã a
Muncii (personalitate care mai târziu i-a succedat lui Ben-Gurion, pentru scurtã vreme, ca
ministru al apãrãrii, pe când eu eram seful statului-major). A cerut ca ministrul apãrãrii sã
fragmenteze planul. Histadrut avea propria sa propunere, oferind în Majdal locuri de muncã
pentru textilisti, dar nu si pentru ceilalti. Propunerea mea asigura imediat locuri de muncã pentru
toti muncitorii din Majdal si venea, de asemenea, în întâmpinarea trebuintelor sociale si culturale
ale întregii comunitãti. Lavon si eu am fost convocati atunci la Ben-Gurion. Acesta a ascultat
ambele pãrti si a decis în favoarea mea. Colonelul Mahmud Riad s-a tinut de cuvânt. El a adus
autocamioane la drumul blocat de la granitã ca sã-i transporte pe arabii din Majdal în Gaza.
A avut loc si un epilog picant. Când operatiunea a fost terminatã, le-am notificat ofiterilor
superiori de sub comanda mea cã guvernarea militarã în Majdal a fost abolitã. Imediat am primit
un mesaj de la Statul-Major General, prin care mi se aducea la cunostintã cã nu eram autorizat sã
abrog guvernarea militarã, care fusese instituitã de seful statului-major, cu aprobarea ministrului
apãrãrii. Procedura cerea ca eu sã fac o recomandare pentru aceasta la Sectia de operatiuni.
Statul-Major General avea perfectã dreptate, asa încât am exhu-mat cadavrul din mormântul sãu,
am reinstaurat guvernarea militarã într-un Majdal gol si am reînmormântat-o a doua zi cu
aprobarea Statului-Major General, respectând meticuloasele reguli ale protocolului armatei.
Am fost sprijinit de Ben-Gurion si în alt domeniu al treburilor civile, încurajându-i pe membrii
din Negev ai kibuturilor si mosavelor sã cultive pãmânturile proprietate de stat aflate în imediata
apropiere a granitelor, ajutându-i cu echipamente si vehicule. Am socotit cã era un lucru bun
pentru fermieri si pentru securitatea tãrii, deoarece zonele deschise si neglijate erau o invitatie la
infiltrare. Iar infiltrarea de peste granite era o problemã, având loc frecvente incursiuni pentru
sabotaj sau pentru simplul furt de vite cornute, într-adevãr, pe parcursul întregului an 1950,
principalele activitãti operationale ale Comandamentului din Sud au constat în patrulãri de
recunoastere si în organizarea de ambuscade spre a preveni trecerile peste frontierã.
Unii beduini ne puneau o problemã complicatã. Asa stãteau lucrurile îndeosebi cu cei din tribul
ostil Azazme, care pretindea dreptul — ca beduini — de a trece granitele noastre si de a
vagabonda liber între Egipt si Iordania. Acesti beduini constituiau o mare primejdie pentru
securitatea noastrã si din când în când trebuia sã-i alungãm. Beduinii israelieni nu ne dãdeau însã
prea
145
multã bãtaie de cap si apreciau ajutorul pe care li-1 dãdeam. Era pentru prima datã, spuneau ei,
când un guvern le dãdea ajutor si le fãcea servicii. Ei au primit nu numai ajutoare sociale si
îngrijire medicalã, ci si pãmânt pe care se puteau aseza si îsi puteau construi case — adesea
alãturi de corturile lor negre —, având totodatã posibilitatea de a-si trimite copiii la o scoalã
adevãratã. Ba chiar le-am procurat si arme, în asa fel încât sã se poatã apãra ei însisi împotriva
triburilor de pradã ostile.
Am organizat, de asemenea, patrulãri de recunoastere peste granite, de cele mai multe ori în
Sinai, iar, ori de câte ori a fost posibil, am însotit patrulele, atât în scopul de a cunoaste cât mai
bine zona, cât si, mãrturisesc, spre a scãpa de munca de birou, îmi plãcea sã bat cãi nebãtãtorite
si sã dorm sub cerul deschis, în vreo vale seacã nisipoasã. Uneori eram tinta unor împuscãturi,
adesea din partea unor contrabandisti care deschideau focul în special ca sã ne facã sã zãbovim,
în timp ce fugeau cu mãrfurile lor ilicite. Câteodatã sursa împuscãturilor era de la beduinii din
tribul Azazme, care doreau sã se rãfuiascã cu noi. Lângã frontierã trebuia sã avem grijã sã ocolim
câmpurile minate ale inamicului, lãsate în pãrãsire dupã rãzboi.
Delectarea mea în desert — culorile, aerul, peisajul sãlbatic, vegetatia atât de stranie pentru
mine, spatiul, libertatea — crestea de la o sãptãmânã la alta. Uneori o luam cu mine în cãlãtorie
pe fiica mea lael. Era o fetitã zveltã, cu pãrul negru si avea unsprezece ani când a venit prima
oarã cu mine. îmbrãcatã cu o jachetã antieolianã, cu un kefieh arãbesc în jurul capului si fetei,
ghemuitã între soldatii si bidoanele cazone ce umpleau automobilul comandantului, ea era vrãjitã
de peisajul desertului — la fel de nou pentru ea pe cât fusese pentru mine — si de povestile pline
de peripetii pe care le auzea din gura vânãtorilor. Era o încântare sã-i privesti emotia la vederea
unui cârd de cãprioare ce alerga furtunos, cu picioarele abia atingând pãmântul. La întoarcere
trebuia sã-i dau o notã pentru învãtãtorul ei, în care explicam cã lael lipsise de la scoalã „din
motive speciale", ceea ce nu era câtusi de putin neadevãrat.
La una dintre patrulãrile de recunoastere peste granitã, la care am luat parte, cu scopul de a gãsi
drumul spre biblicul Cades26 din Estul Sinaiului, am ajuns în apropierea unui avanpost egiptean,
la Kusseima, exact dincolo de granita Negev —Sinai, unde ofiterii egipteni ne-au reperat. Am
avut grijã sã ne retragem fãrã incident, dar chestiunea a ajuns la urechile sefului statului-major.
Evident, el a considerat cã depãsisem mãsura si cã dincolo de granitã puteam fi lesne capturat si,
dat fiind faptul cã eram comandant de front, lucrul acesta putea sã aibã consecinte grave. De
aceea el mi-a trimis un mesaj, pe care 1-am gãsit pe biroul meu de la cartierul general al
comandamentului:
146
„Pentru cã nu ati tinut seama de ordinele operationale privind trecerea frontierei de cãtre
patrulele de recunoastere si de luptã, vã interzic sã mai treceti personal liniile stabilite de
armistitiu fãrã permisiune din partea adjunctului sefului de stat-major sau din partea mea. Igael
ladin".
într-un sabat de iarnã, 1-am luat pe Udi, fiul meu în vârstã de nouã ani, la o vânãtoare de
porumbei sãlbatici. El deja putea folosi pusca de calibrul 22 si, cu toate cã nu era mare ochitor,
uneori nimerea tinta. Era o zi însoritã, dupã o sãptãmânã de ploi torentiale, iar atmosfera era
diafanã. Puteam auzi zbieretul mãgarilor de la o distantã de zeci de mile. Ne-am dus cu
automobilul la Sud de Tel Aviv, pe un drum vechi de piatrã, lângã capãtul sudic al câmpiei
litoralului, ajungând la Teii es-Safi, un tumul arheologic dintre biblicele Ghezer si Lahis. Am
coborât din jeep si am început sã gonim pãsãrile din ruine, când deodatã am dat peste un sir de
oale iesite dintr-un zid de lut din vecinãtatea vãii seci. Examinându-le, am constatat cã toate erau
intacte si cã arãtau de parcã atunci iesiserã din roata olarului. Era evident cã ploile puternice, care
fãcuserã ca un torent de ape sã se reverse în acea vale seacã, dãduserã la ivealã oalele ascunse.
La început am crezut cã sunt oale arabe obisnuite, dar mi-a atras atentia cã nu era o ceramicã
neagrã, ci de un rosu slefuit. Am luat una din ele acasã si seara i-am arãtat-o unui prieten
pasionat de arheologie. S-a dovedit a fi un vas modelat în perioada regilor evrei, datând din
secolul al IX-lea î.Chr.
M-am întors la Teii es-Safi în sâmbãta urmãtoare, iar de data aceasta am examinat cu luare
aminte valea seacã. Oalele zãceau într-un strat de pãmânt negru amestecat cu oseminte si cenusã,
fiind clar vorba de o veche cetate care fusese distrusã de un incendiu. Lângã oale se aflau cioburi
rosiatice si cenusii, cãrãmizi din argilã sparte, urloaie de vechi lãmpi cu ulei acoperite de
funingine, toarte de oale mari (despre care am aflat mai târziu cã erau folosite la depozitarea
grânelor) si bucãti de mici clondire delicat fasonate. A fost prima mea întâlnire intimã si tangibilã
cu vechiul Israel. Dintr-o datã s-a deschis în fata ochilor mei o nouã lume, permitându-mi sã
arunc o privire asupra vietii care a existat aici cu trei mii de ani în urmã. Ascunse dedesubtul
drumurilor, caselor, ogoarelor si livezilor secolului XX erau rãmãsitele oraselor, satelor si
obiectelor create de oamenii care au trãit în aceastã tarã, vechea tarã a lui Israel. Aceastã
experientã a fost aceea care a stârnit pasiunea mea pentru arheologie. O pasiune pe întreaga
viatã.
în decursul anilor mi-am fãcut o colectie de antichitãti si contemplarea lor mã bucurã. Dar nu ele
constituie principala mea atractie arheologicã. Inima mi-a fost cuceritã de cioburile încastrate în
diferitele straturi arheologice pe care aveam sã le descopãr în timpul excavatiilor. Era ca aparitia
bruscã a unei
147
ciclame sãlbatice din deschizãtura unei stânci sau ca saltul unei cãprioare tinere printre bolovanii
de la Ein Gedi, pe tãrmul Mãrii Moarte. Puteau fi ustensile domestice prozaice din casele
obisnuite ale vreunui oras sau sat distrus în bãtãlie, ori poate un vas pentru jertfa ultimã de ulei si
o lampã de luminat calea la mormântul familiei rãposate. Aceste obiecte obisnuite mi-au asigurat
legãtura intimã, personalã cu lumea minunatã a antichitãtii, o lume care a cãzut în tãcere, dar
care n-a fost înãbusitã.
Vasele din sticlã arhaicã din colectia mea de antichitãti sunt desfãtãri estetice, având culori
splendide, dar ele sunt lipsite de o calitate pe care o posedã ciobul primitiv: pecetea personalã a
creatiei. Pe un ulcior, mai ales în punctul unde toarta se lipeste de corp, adesea este posibil sã
detectezi amprenta degetului mare al olarului, iar uneori chiar amprenta unghiei sale. Oalele cele
mai rafinate sunt acelea care apartin epocii Patriarhilor, de acum patru mii de ani în urmã.
Succesorii lor n-au învãtat niciodatã sã stãpâneascã pe deplin materialul asa cum au fãcut-o ei,
care au creat cãni, lãmpi si pocale tot atât de subtiri ca acelea din sticlã si totusi solide si
rezistente. Aveau, de asemenea, un simt artistic foarte sofisticat, decorând gâtul unui ulcior cu
delicate linii gravate si cu mici reliefuri lipsite de orice scop functional. Se pare cã aveau rostul
de a feri de deochi si farmece. Dacã asa stãteau lucrurile, atunci nu fuseserã degeaba modelate.
Când descopeream cioburi ale unui vas sfãrâmat rãmase locului, le adunam cu cea mai mare grijã
si le duceam în atelierul pe care îl amenajasem în fundul grãdinii casei mele din Zahala. Acolo
aveam clei si ipsos ca sã le lipesc la un loc si acid cu care sã le curãt de straturile de piatrã care se
agãtaserã de ele de mii de ani. în weekend, pânã noaptea târziu, despachetam cioburile, le spãlam
si fãceam munca de restaurare. Nu am nici un alt hobby si nu practic sportul. Majoritatea orelor
mele libere le jertfesc acestor antichitãti, îmi place sã dau de lucru mâinilor mele si simt nevoia
ca mult timp sã fiu singur.
Reconstituind din cioburi vasele sparte, modelându-le din nou si redându-le forma datã lor de
olarii si gospodinele de acum trei, patru sau cinci mii de ani, îmi dãdea întrucâtva sentimentul
creatiei: este acel simtãmânt de satisfactie pe care mi-1 reamintesc din tineretea petrecutã la
Nahalal, când semãnãm si plantam eu însumi si ajutam vacile sã fete.
în curând m-am familiarizat cu functiile comandamentului regional si în special cu acelea ale
Comandamentului din Sud. Ele erau mai largi si mai împovãrãtoare si independente fatã de
oricare functii îndeplinite de mine mai înainte. Zona era în stadiul ei de dezvoltare si cuprindea
aproape jumãtate din teritoriul întregii tãri. Responsabilitatea pentru apãrarea ei generalã era
considerabilã. Granita ei vesticã reprezenta frontul Israelului împotriva Egiptului,
148
cel mai de temut dintre statele arabe. Existau aici si alte douã fronturi: granita cu Iordania si linia
de armistitiu a Fâsiei Gaza. Se aflau aici, în afarã de bãstinasi, 100 000 de palestinieni refugiati,
iar fâsia devenise centrul fedalnilor, al unitãtilor palestiniene teroriste si de sabotaj care luptau
contra Israelului.
Armata Israelului îsi concentrase în aceastã regiune sudicã principala sa fortã blindatã si tot aici
se aflau douã mari baze aeriene. Sub comanda mea se aflau si alte unitãti regulate ale armatei si
fãceam mobilizarea si instruirea fortelor de rezervã.
Pe latura administratiei civile, în afarã de beduini, kibuturile de granitã si celelalte ferme agricole
constituite, mã preocupa crearea de centre rurale si urbane pentru noii imigranti. De fapt era
regiunea care în modul cel mai evident suporta cele douã dificultãti ale tânãrului stat: aducerea la
viatã a unor pãmânturi sterpe si colonizarea noilor imigranti. Veneau cu miile în fiecare lunã în
aceastã perioadã, multi din tãrile arabe unde traiul devenise aspru si periculos pentru evrei. Un
mare numãr dintre ei s-au asezat în regiunea sudicã si au creat noi ferme agricole. Multi, de
asemenea, au venit sã trãiascã aici si sã ajute la clãdirea oraselor Beerseba, Askelon si Eilat.
Activitãtile mele erau în felul acesta extrem, de variate. Trebuia sã urmãresc si sã analizez
manevrele unitãtilor de tancuri, sã-i vãd pe noii imigranti din Yemen care tocmai se colonizaserã
în Negev, sã vizitez un kibut de granitã care devenise tinta infiltratorilor, sã supraveghez
constructia unei sosele prin Arava, sã inspectez instruirea rezervistilor, sã controlez dezvoltarea
Eilatului si sã mã gândesc în permanentã atât la accelerarea dezvoltãrii civile, cât si la întãrirea
apãrãrii noastre printr-o utilizare mai eficientã a micilor forte care ne stãteau la dispozitie.
Pe parcursul perioadei mele ca GOC27 al Comandamentului din Sud, a existat un singur incident
cu Iordania, care ar fi putut lua proportiile unei bãtãlii în toatã regula. Acesta a avut loc la
sfârsitul anului 1950, la kilometrul 78 de pe soseaua spre Eilat. Iordania pretindea cã soseaua
fusese construitã pe teritoriul lor în acel loc si au ridicat problema la Comisia mixtã de armistitiu,
dar, fãrã a astepta decizia acesteia, iordanienii blocat soseaua. La barierã ei au pus o placardã pe
care, în arabã si ebraicã, se putea citi: „Regatul Hasemit al Iordaniei. Drum închis". Ei postaserã
trupe si mai multe care blindate pe colinele de lângã frontierã.
Fapt este cã nu era usor de determinat cursul exact al frontierei israeliano-iordaniene în falia
Arava. Harta armistitiului o descrie ca mergând de-a lungul „celei mai joase depresiuni a faliei
Arava", dar nivelul se schimbã din când în când ca rezultat al eroziunii si împrãstierii aluviunilor,
asa încât ceea ce odatã era o vãgãunã devine o latã bandã de nisip serpuitã. Israelul nu avea altã
149
optiune decât sã strãpungã bariera, iar Comandamentul din Sud a primit ordin de la Statul-Major
General sã alunge inamicul si sã deschidã soseaua Arava.
S-a întâmplat ca în acel timp sã fiu în Turcia, în vacantã, cu familia, în Israel domnea linistea si
hotãrâsem sã-mi împlinesc o dorintã mai veche de a face o cãlãtorie în Turcia, în special pe
dezolantul platou dintre Ankara si Konya. Dintr-un motiv oarecare, fie pentru cã Comandamentul
din Sud se arãtase lent în intrarea în actiune, fie pentru cã seful statului-major se temea de
posibile complicatii, el m-a chemat acasã. Am ajuns seara, m-am dus direct de la aeroport la
cartierul general al comandamentului, iar în dimineata urmãtoare am fost la kilometrul 78.
Trupele iordaniene priveau în jos cãtre sosea de pe dealurile unde luaserã pozitie, în timp ce
trupele noastre, un batalion mecanizat dintr-o brigadã blindatã, erau ocupate cu plãnuirea,
recunoasterea, manevrarea si învãluirea din flancuri, mai putin cu strãpungerea barierei.
Un avion Piper Cub îmi stãtea la îndemânã si i-am cerut pilotului sã mã ducã dincolo de liniile
iordaniene. Am hotãrât sã zburãm cât mai jos posibil, asa încât sã putem aluneca printre dealuri,
fãrã a fi detectati în mod prematur. Am procedat în felul acesta si pe când treceam pe deasupra —
sau mai degrabã printre — vehiculele blindate ale Legiunii Arabe, am vãzut cã erau doar câteva.
si n-am putut descoperi nici tancuri, nici artilerie în zonã. A fost o recunoastere utilã si nu
neplãcutã, cu exceptia unui moment în care pilotul si-a luat ochii de pe altimetru ca sã se
zgâiascã la legionari: rotile Piper Cubului au atins pãmântul, au bubuit si au înãltat avionul la
altitudinea potrivitã. Ne-am întors teferi, cu informatiile de care aveam nevoie.
întreaga daraverã cãpãtã un aspect de operetã. I-am trimis ofiterului britanic care comanda
trupele iordaniene o notã în numele „comandamentului coloanei blindate israeliene". Aceasta îi
cerea sã ridice bariera, cãci ne propusesem sã folosim soseaua, specificând cã dacã ei vor
deschide focul noi vom riposta. Am adãugat cã plângerea iordanianã era în curs de examinare de
cãtre Comisia mixtã de armistitiu si cã trebuia sã asteptãm decizia acesteia. Deocamdatã nu
exista nici un motiv de a împiedica traficul israelian.
Ofiterul care primise nota, fluturând un steag alb deasupra jeepului sãu, s-a întors cu respingerea
cererii noastre. Drept urmare, am ordonat unitãtii noastre sã înainteze spre barierã, s-o înlãture si
sã-si continue drumul. Trebuia sã deschidem focul numai dacã iordanienii începeau sã tragã.
Trupele noastre de pe autoblindate s-au pus în miscare, au dãrâmat bariera si au mers mai
departe, fãrã nici o reactie din partea Legiunii Arabe.
Am crezut cã aceasta a însemnat încheierea buclucului, dar în dimineata urmãtoare am gãsit
soseaua iarãsi blocatã. Din nou coloana noastrã mecanizatã a dãrâmat bariera si a început sã
defileze înainte si înapoi pe portiunea de
150
sosea aflatã în disputã. De data aceasta iordanienii au deschis focul si au lovit în senile unul
dintre vehiculele noastre, ceea ce totusi nu 1-a împiedicat sã se miste. Atunci coloana a pãrãsit
soseaua, iar mortierele noastre au intrat în actiune, lovind primul car blindat iordanian si apoi pe
un al doilea. Legiunea Arabã s-a restras.
Comisia mixtã de armistitiu a constatat mai târziu cã noi într-adevãr gresisem si a trasat sectiunea
de sosea dintre kilometrul 78 si kilometrul 74 chiar în interiorul a ceea ce pânã atunci se crezuse
a fi teritoriul iordanian. Statul-Major General a emis instructiuni pline de învãtãminte cu privire
la acel abuz ofensator, care sã fie transmise Iordaniei, iar noi am trasat o sectiune de sosea
paralelã, imediat cãtre Vest.
Fãrã a mai pune la socotealã incidentul în sine — nesãbuit pentru iordanieni, inutil pentru noi —,
nu eram câtusi de putin multumit de modul timorat si sovãitor în care se comportase brigada
blindatã si am si spus-o într-un raport cãtre adjunctul sefului statului-major. Era clar cã nu se afla
la înãltimea standardului asteptat si erau necesare schimbãri esentiale dacã era sã corespundã
cerintelor unei bãtãlii adevãrate.
Asigurarea apãrãrii generale a regiunii, pãzirea frontierelor si stãvilirea infractorilor erau în sine
sarcini inepuizabile. Israelul avea în zona sudicã trei preocupãri fundamentale: sã o amenajeze, s-
o populeze si s-o facã roditoare. Dar acest obiectiv civil nu putea fi realizat, cel putin nu în
stadiile initiale, fãrã asistentã din partea armatei. Kibuturile de la granitã, lagãrele temporare
pentru noii imigranti si cei ce aveau în sarcinã proiecte de dezvoltare publicã, toti priveau
comandamentul militar atât ca pe instrumentul de apãrare, cât si ca pe acel corp spãtos la care
puteau apela pentru orice, începând cu servicii educationale si medicale si terminând cu aratul
ogoarelor si pavarea drumurilor de acces.
Am luat cu regularitate parte la întâlnirile Autoritãtii Negevului ca sã impulsionez dezvoltarea si
am ordonat personalului meu sã asigure tot ajutorul posibil în aceastã directie. Cele douã
domenii civile cãrora le-am acordat cea mai mare atentie si pentru care am simtit o
responsabilitate specialã erau kibuturile de la granitã si baracamentele temporare pentru noii
imigranti. Asezãrile de frontierã care aveau cea mai mare nevoie de ajutor erau cele din imediata
vecinãtate a Fâsiei Gaza. Izolati, kibutnicii de aici erau siliti sã trãiascã în conditii sociale si
economice grele, în aceste kibuturi se asezaserã tineri de la orase, iar numãrul lor a scãzut,
deoarece ei gãseau viata de aici prea dificilã. Fermele erau sãrace si apa pentru irigatii era
insuficientã. Ca sã ajungi la aceste asezãri trebuia sã cãlãtoresti ore în sir pe drumeaguri de nisip
sau de pãmânt, iar vehiculele si tractoarele erau uneori lovite de minele plantate de
151
infiltratori din fâsia Gaza. Doream ca aceste asezãri sã-si cultive ogoarele lor aflate chiar la
granitã si nu sã lase o tarã a nimãnui între noi si arabi. Cum ei erau lipsiti atât de mânã de lucru
cât si de echipamente, n-am vãzut o altã iesire decât sã aduc aici vehicule, trupe si chiar sã le
asigur un buget care sã-i ajute s-o scoatã la capãt cu treburile lor.
Aceastã decizie a provocat proteste energice din partea unora din membrii personalului meu de la
Comandamentul din Sud. Ei sustineau cã propriile noastre unitãti militare erau de asemenea
lipsite de echipament, mai presus de toate de mijloace de transport. Cât priveste acordarea unei
alocatii bugetare pentru acele asezãri, tocmai lipsa de fonduri ne fãcea încapabili sã asigurãm
propriilor noastre trupe servicii elementare de felul cazãrmilor, dusurilor si cuferelor
corespunzãtoare. Nici trebuintelor noastre prioritare de apãrare nu le fãceam fatã în întregime.
Drumuri de mare importantã strategicã nu puteau fi pavate din cauza lipsei de bani. Cu toate
acestea, am mers înainte si am dat ordinele necesare în ceea ce priveste echipamentul, banii si
oamenii repartizati asezãrilor pe care le-am socotit a fi cele mai în nevoie. si, într-adevãr, cu
ajutorul armatei, ogoare de pe întinderi considerabile din raza de actiune a Comandamentului din
Sud, încluzându-le pe toate cele de de-a lungul Fâsiei Gaza si pe unele din jurul Muntelui
Hebron, au fost arate, semãnate, iar roadele lor au fost culese.
Iarna anului 1950 a fost asprã. Era evident cã trebuia fãcut ceva spre a usura conditiile de viatã
ale noilor imigranti, în baracamentele lor temporare, unde cei mai multi fuseserã instalati pe
timpul sezonului uscat. Nici o altã ramurã a guvernului si, desigur, nici noii veniti însisi nu
dispuneau de organizarea si de mâna de lucru care sã se ocupe de aceastã problemã. Existau
cincisprezece astfel de baracamente presãrate peste tot pe teritoriul Comandamentului din Sud,
adãpostind circa 6000 de familii, cele mai multe dintre ele cu mai multi copii si cu bãtrâni.
Armata a lansat o operatiune specialã, iar ordinul-semnal din ziua de 16 noiembrie 1950 a
subliniat sarcinile acesteia: asigurarea adãpostului, a îngrijirii medicale, a aprovizionãrii si
distribuirii hranei, construirea de cãi de acces la baracamente; instalarea de linii telefonice si
comunicatii radio cu orasele cele mai apropiate.
Grija fatã de noii imigranti a devenit nu numai o sarcinã de maximã importantã, oricât de dificilã
era ea, ci si o sursã de însufletire — umanã, evreiascã si în ceea ce priveste pionieratul — pentru
toti soldatii care au luat parte. Chiar si cei mai insensibili dintre soldati au fost emotionati privind
cum femeile din armatã îi îngrijeau pe copiii imigrantilor, îi spãlau, îi hrãneau, le administrau
medicamentele prescrise de doctorul militar, îi calmau pe bebelusii care tipau sau alinau câte o
bãtrânã neputincioasã. Soldatii însisi, sãpând
152
santuri pentru scurgerea apei de ploaie, strãmutând corturi, construind drumuri, munceau cu
tragere de inimã si cu profundul sentiment de satisfactie cã sunt în stare sã-si ajute fratii care
veniserã sã li se alãture. Femeile din armatã care aveau educatie licealã au devenit profesoare în
baracamente; genistii au construit drumuri de acces, artileristii, care de obicei mânuiau lãzile cu
munitii, au mânuit lãzile cu pâine sau sacii cu orez, iar corpul medical si-a mutat clinicile de la
bazele armatei în centrele de imigranti, în orice caz, principala lor muncã era acum în mijlocul
noilor veniti, nu în unitãtile armatei.
Nu mi-am putut retine un zâmbet interior când am observat, cu prilejul vizitelor mele, cã
imigrantii pãreau sã considere ca fiind de la sine înteles tratamentul care li se acorda. Ei aveau,
desigur, dreptate. La ce ar fi folosit armata Israelului dacã n-ar fi fost alãturi de ei si nu s-ar fi
îngrijit de ei?
în una din deplasãrile mele din Sud cãtre Marele Cartier General, am oprit automobilul ca sã iau
o familie de noi imigranti din Yemen, care stãtea cu boccelele la marginea drumului. Se duceau
sã-si viziteze niste rude. Capul familiei s-a asezat în fatã, lângã mine, în timp ce sotia sa si copiii
s-au rãsturnat în spate, cu boccelele. El arãta ca un bãtrân stafidit, ascutit la fatã, cu barba albã,
dar ochii îi erau tineri si purtarea trãda sigurantã de sine. Mi-a trecut prin minte gândul cã trebuie
sã fi fost cu totul buimãcit de emotionanta schimbare trãitã într-o perioadã atât de scurtã:
catapultarea dintr-o lume în alta. Cu câteva luni mai înainte, în Yemen, nu mânuise vreo
tehnologie mai avansatã decât primusul si nu putuse avea mijloace de transport mai avansate
decât spinarea mãgarului, ba chiar si acesta doar din auzite, cãci adesea evreii nu-si permiteau sã
meargã cãlare, de teamã sã nu întâlneascã vreun arab pedestru care sã fie silit sã se uite în sus la
un evreu. Iar aici urcase într-un automobil cu fanion de general, condus de comandantul regiunii.
Credeam cã încearcã sã-mi spunã ceva de felul acesta, cãci el vorbea si pãrea sã repete aceeasi
frazã, dar era greu sã-1 înteleg, din cauza accentului ebraicei sale. Numai dupã câteva minute am
priceput ce spunea si mi-am primit pedeapsa cuvenitã, purificatoare. Cu mirare, el mã întreba:
„Cum, nu existã radio în automobil?" Mi-am cerut iertare si am dat drumul aparatului.
Eram nemultumit de ritmul încet al dezvoltãrii Negevului si mai ales de întârzierea întemeierii
noilor sate si ferme. Se fãcuse simtitã împotrivirea fatã de asezarea noilor imigranti lângã granitã,
iar grupurile de tineri care doreau sã înfiinteze kibuturi nu erau totusi pregãtiti s-o facã. între
timp, fermieri evrei cultivaserã câmpurile din lungul frontierei, dar nu pe toate cele din zona
Muntelui Hebron, în pofida initiativei luate de Comandamentul din Sud si a banilor pe care îi
alocasem, în toamna anului 1950 i-am spus sefului de stat-major cã dacã aceste câmpuri nu erau
arate imediat, înainte de cãderea ploilor,
153
atunci nu putea fi vorba de semãnãturi în acel an. Am adãugat informatia, pe care o detineam de
la Departamentul Lucrãrilor Publice, cã soseaua vesticã prin Negev nu va fi gata înainte de
venirea primãverii, ceea ce însemna cã kibuturile de de-a lungul granitei vestice trebuiau sã
rãmânã izolate pe timpul iernii.
Drept urmare, i-am recomandat sefului de stat-major sã înceapã asezarea imigrantilor în aceste
zone prin organizarea de mosave. Am insistat ca acesti imigranti sã fie asezati în imediata
apropiere a kibuturilor existente, ca sã li se poatã da îndrumare, o mânã de ajutor si sã fie
supravegheati în actiunile lor initiale de cãtre veteranii din asezãrile ce dispuneau de experientã.
Fiecare asezare trebuia plãnuitã si din punctul de vedere al trebuintelor securitãtii sale speciale,
iar colonistilor sã li se dea o instruire militarã de cel putin o lunã înainte de a merge la locul unde
era repartizat. seful de stat-major a acceptat propunerea mea si, dupã alte deliberãri, atât la
Statul-Major General, cât si Ia autoritãtile civile interesate, s-a deschis calea pentru o nouã
explozie a colonizãrii Negevului: înfiintarea de ferme agricole si sate ale emigrantilor.
Dupã turbulenta anilor precedenti, anul 1950 a fost pentru Israel o perioadã relativ linistitã, iar
armata a pus în aplicare un vast program de instruire intensivã pentru ofiterii de toate rangurile,
de la maiori la generali-maiori. Cei mai multi dintre ei aveau foarte multã experientã dobânditã
pe câmpul de luptã, dar nici o instruire privind pozitiile de comandã pe care le ocupau. De fapt
cei mai multi serviserã în Hagana, care, ca fortã clandestinã, în mod necesar opera în mici unitãti.
Numai în Rãzboiul de Independentã fosti comandanti de pluton s-au pomenit comandând o
companie, iar comandanti de companie au batalion si chiar o brigadã, dacã nu chiar mai mult. în
viitor ei trebuiau sã conducã formatiuni si mai mari, iar aceasta cerea o pregãtire profesionalã
mai meticuloasã decât altãdatã. Un început fusese fãcut în 1949, cu un Curs pentru comandantii
de batalion. Acum, în 1950, Statul-Major General a simtit nevoia ca toti ofiterii de rang inferior
sã treacã prin acest curs, iar apoi a trecut la extinderea cursului la ofiterii superiori. Am urmat
aceste cursuri, care au durat cu totul sase luni, continuându-le în 1952 cu un stagiu de trei luni la
Senior Officers'School, la Devizes, în Anglia.
La cursul de comandanti de batalion, noi, generalii, eram cursanti, iar instructorii nostri alcãtuiau
o echipã selectatã în mod special si, desigur, îsi cunosteau meseria. Cei mai multi dintre ei aveau
mai multã experientã individualã de luptã decât unii generali si, desi îi surclasam, am putut
învãta câte ceva de la ei.
Am acumulat multe cunostinte tehnice, chiar dacã niciodatã nu le simteam lipsa, în domeniul
tacticii de teren, însã, aveam uneori serioase îndoieli
154
cu privire la „solutia scolãreascã". Nu era destul sã detii avantajul terenului, dând atentie vãilor,
dealurilor, drumurilor si potecilor. Trebuia, de asemenea, sã tinem seama de conditiile de rãzboi
specifice nouã, de faptul cã ne confruntam cu armate arabe. Trebuia sã nu uitãm responsabilitatea
noastrã pentru asezãrile de la granitã si pentru satele imigrantilor, caracterul soldatului arab si
calitãtile de luptãtori ale israelienilor. Discutia si dezbaterea erau permise la acest curs, ba chiar
încurajate, iar lucrul acesta, de asemenea, m-a interesat. Aceasta nu pentru cã gustam
argumentatia ca atare, ci pentru cã mã stimula sã gândesc, sã cântãresc solutiile, sã ajung la o
concluzie si sã o formulez cu claritate.
în afarã de valoarea practicã a studiilor mele, cursul mi-a oferit un fel de evadare de acasã,
eliberarea de responsabilitatea comenzii, o relaxare într-o perioadã de tensiuni joase. Fãceam
exercitii tactice pe orice tip de teren, de la extremul Nord de lângã granitele Siriei si Libanului, la
cele mai sudice pãrti ale Negevului, iar provincia era întotdeauna o desfãtare pentru ochi si
inimã. Desigur, dãdeam importantã gãsirii solutiei potrivite în orice exercitiu eram angajat si era
util, de exemplu, sã descopãr toate calitãtile automobilului de comandã: mobilitatea si
capacitatea sa de a trece peste dunele de nisip, precum si de a se cãtãra pe povârnisurile
stâncoase ale Galileei. Dar mãrturisesc cã mi-a fãcut cea mai mare plãcere atunci când, vrând sã-
mi sprijin binoclul de o lespede de stâncã, vrând sã explorez dealul îndepãrtat unde avea Ioc
exercitiul, am descoperit cã umbra care apãrea din când în când în lentile nu era aruncatã de deal,
ci de un cameleon care se ascunsese în spatele lespezii si care îsi tot ridica la mine capul,
fixându-mã cu curiozitate.
Cursul din Anglia, de la Senior Officers'Scholl, a avut loc în primele trei luni ale anului 1952.
Cei mai multi cursanti erau din armata britanicã, dar erau mai multe locuri si pentru strãini. Mi s-
a dat ceea ce britanicii numesc „ordonantã", care mã trezea dimineata aducându-mi ceaiul si care
îmi lustruia încãltãrile, serviciu la care nimeni n-ar visa în armata israelianã. Dupã un prozaic
însã îmbelsugat mic-dejun englezesc, ni se tineau prelegeri sau fãceam exercitii în câmp. Lucram
în echipe, iar eu, ca si ceilalti strãini, lãsam ca initiativele sã apartinã în mare mãsurã membrilor
britanici. Nu cãutam sã mã scot în evidentã. Nu venisem sã-i învãt pe englezi cum sã conducã
rãzboiul. Venisem sã ascult, sã observ si sã-mi lãrgesc orizontul militar.
învãtãmântul era metodic, cu accentul pus pe cum sã gândesti si sã plãnuiesti. Instructorul îmi
examina lucrarea si mã întreba pe ce criterii am propus o anumitã mãrime a fortei artileriei si a
suportului aerian în cazul unei operatiuni date. El nu era interesat în mod deosebit dacã
concluziile mele concordau cu solutia scolii.
155
Atitudinea fatã de mine era corectã, însã rece. Cei mai multi dintre studenti si instructori fãcuserã
serviciul în Orientul Mijlociu si nu aveau nici o simpatie deosebitã pentru Israel si evrei, într-o zi
ziarele publicau lungi reportaje despre procesul unui ofiter britanic acuzat cã acceptase sã fie
mituit de Israel în timpul Rãzboiului de Independentã, în timpul pauzei de amiazã am fost supus
unui interogatoriu amãnuntit, ca un criminal în boxa acuzatilor, de cãtre tovarãsii mei britanici,
care mã întrebau dacã nu-mi era rusine. Ei au respins argumentul meu cã rusinat ar trebui sã se
simtã acela care a primit bani pentru vânzarea de arme apartinând armatei sale si nu acela care a
cumpãrat armele ca sã-si apere viata si tara. Ei mi-au spus cã banii evreiesti puteau zãpãci de cap
pe orice ofiter britanic integru aflat la mare strâmtoare.
Am citit despre iarna englezeascã, iar acum o simteam pe pielea mea, cu ploaia, zãpada si
lapovitele sale. Dar ea îmi oferea o anumitã satisfactie, o micã rãsplatã pentru atitudinea
colegilor mei studenti. Eu, nãscut în însorita Degania, mã voi întoarce de la un exercitiu glacial si
teapãn, însã cu nasul uscat. Gazdele mele, nãscute în aceastã insulã, se vor învârti aici înfofolite
în lungile lor fulare de lânã, ba tusind, ba suflându-si nasurile rosii.
Cursul nu era pretentios. Puteam pleca în fiecare joi pentru un lung weekend, ceilalti ofiteri în
automobilele lor, ca sã-si petreacã învoirea acasã, eu cu trenul, ca s-o întâlnesc pe Ruth la
Londra. Acest obicei al weekend-ului a dus la o micã încurcãturã. Regele George al Vl-lea a
murit în luna februarie, într-o miercuri, cred. Un afis pus în sufrageria de la baza armatei anunta
cã o panglicã neagrã de doliu trebuia purtatã la bratul stâng, iar seara cravatã neagrã. Neavând
nici una nici alta, m-am dus în grabã pânã la satul din vecinãtate si le-am cumpãrat, purtându-le
la cinã, în seara acelei zile, conform instructiunilor. Spre surprinderea mea am constatat, când am
intrat în sala de mese, cã eram singurul purtãtor de doliu la moartea monarhului. Vecinii mei de
masã mi-au explicat cã participantii la curs erau în mod special dispensati de purtarea doliului în
acea sãptãmânã si cã vor purta zãbranicul doar în sãptãmâna urmãtoare. S-a admis cã toatã lumea
avea acasã panglica si cravata, pãstrate de la anterioarele zile de doliu national si cã le vor pune
în weekend.
Cãtre sfârsitul cursului, relatiile mele cu ceilalti s-au îmbunãtãtit. Membrii britanici din echipa
mea le-au spus, evident, prietenilor lor cã dovedisem mai multã receptivitate decât era de asteptat
de la un strãin, ba chiar si simtul umorului, ceea ce nu era câtusi de putin de asteptat. Ne-am dat
unii altora adresele, iar la întoarcerea mea în Israel am primit mai multe cãrti postale ilustrate. Nu
pot pretinde cã cele trei luni petrecute la Devizes28 au fãcut din mine un tip britanic, dar mi-au
dat o viziune mai exactã asupra unei frânturi din Anglia, asupra englezilor si a modului lor de a
aborda problemele militare.
156
Ajuns acasã dupã sederea mea în Anglia, am fost chemat de seful Statului-Major General, Igael
ladin, care mi-a propus numirea ca adjunct la statul-major si ca sef de operatiuni. Trebuia sã-I
înlocuiesc pe generalul-maior Mordehai Makleff, care trebuia sã meargã într-un concediu de
studii. Am refuzat. I-am explicat lui ladin cã prin caracterul meu nu eram potrivit pentru postul
de adjunct, post în care trebuia sã mã fac ecoul vocii superiorului meu. Nu aveam nici o rezervã
asupra înaltei autoritãti a Iui ladin si i-as fi îndeplinit ordinele chiar dacã n-as fi fost de acord cu
ele. Dar nu-mi puteam ascunde propriile mele puncte de vedere si mi-ar fi fost greu sã-1
reprezint dacã socoteam cã gresea. A fi adjunctul sãu era un lucru, iar a fi subordonatul sãu era
alt lucru.
ladin m-a ascultat, m-a înteles si a regretat cã-1 refuz, dar nu a încercat sã-mi schimbe punctul de
vedere, numindu-mã în schimb general comandant al Comandamentului din Nord. Am servit în
acest post în urmãtoarele sase luni, pânã la numirea mea ca sef al Sectiei Operatiuni a Statului-
Major General, în decembrie 1952.
Mi-am mutat familia în Nord, închiriind o cãsutã pe o stradã linistitã din Tivon, la jumãtatea
distantei dintre Haifa si Nahalal, la o distantã rezonabilã de cartierul general al
comandamentului. Am o amintire de nesters despre tentativa mea de a face dulgherie la Tivon.
Dealurile din apropiere erau acoperite de bãtrâni stejari, iar unii dintre acestia au fost doborâti ca
sã se taie drumuri spre noile proprietãti de stat. Cu ajutorul atelierului de tâmplãrie din Nahalal,
am fãcut din trunchiuri de stejar trei mici mese de grãdinã. Nu erau nicidecum confortabile, dar
erau foarte impresionante, în special picioarele lor strâmbe.
lael studia la liceul real din Haifa, în timp ce Udi si Assi mergeau la scoalã la Nahalal. N-am avut
nevoie de o perioadã de „rodaj" la noul comandament. Regiunea nordicã o cunosteam din
copilãrie. Problemele de la frontiera cu Siria îmi erau familiare din experienta acumulatã în
comisiile mixte de armistitiu. I-am adunat pe ofiterii de la statul-major, asa cum fãcusem si la
Comandamentul din Sud, spunându-le cã dacã vreunul doreste sã fie transferat la altã unitate nu
avea decât s-o spunã, iar eu îi voi da recomandarea. Doream sã lucrez cu ofiteri care nu aveau
gând de ducã. Nu-mi amintesc sã fi plecat vreunul. stiu cã ofiterii superiori de stat-major care au
lucrat cu mine în lunile care au urmat erau de primã clasã, mai ales doi dintre ei: colonelul Haim
Bar-Lev, seful statului-major al comandamentului, si maiorul Ariei (Arik) saron, ofiter cu
informatiile.
în Nord nu am întâlnit problemele care mi-au angajat interesul în Sud: infiltrarea de arabi de
peste granitã si colonizarea în desertul nelocuit. Cu toate acestea, guvernarea militarã ocupa un
loc important în activitatea
157
comandamentului. Arabii din Israel erau în mare mãsurã concentrati în regiunea nordicã. Ei
trãiau în aproximativ o sutã de sate, majoritatea lor în Galileea. Existau arabi si în Nazaret,
precum si în satele de de-a lungul vãii seci Ara, care mergea de la coasta Mediteranei, de lângã
Hadera, pânã în apropiere de Valea lezreelului. Comunitatea arabã este o parte integrantã a
Israelului, clar nu pentru cã aceasta a fost optiunea sa. Nici un arab nu dorea sã fie israelian.
Faptul de a apartine statului Israel a fost un rezultat al Rãzboiului de Independentã, impus nouã
de poporul lor. Când ambele pãrti au semnat acordurile de armistitiu, ei au fost confruntati cu
alegerea de a deveni cetãteni ai Israelului sau de a-si pãrãsi casele si a se muta în una din tãrile
arabe. Cu putine exceptii, au ales sã rãmânã si sã accepte cetãtenia israelianã.
în astfel de circumstante, exista o profundã lipsã de încredere între arabii israelieni opozanti si
evreii israelieni. Evreii au învins armatele arabe, dar nu si ura lor. în administrarea zonelor arabe,
guvernarea militarã trebuia de acum sã gãseascã o cale de mijloc între atitudinea corectã fatã de
arabi ca cetãteni ai Israelului si constientizarea prudentã a faptului cã ei puteau servi drept
coloana a cincea si cã satele lor puteau deveni baze pentru acte ostile împotriva statului.
Limitele zonei Comandamentului din Nord cuprindeau frontierele noastre cu trei state arabe:
Libanul, Siria si Iordania. Aceste frontiere au fost linistite de la semnarea acordurilor de
armistitiu, dar încã mai trebuiau reglementate unele probleme cu Siria. Principalele probleme
priveau viitorul zonei demilitarizate, dreptul la pescuit al sirienilor în Marea Galileei si statutul
zonei Hule dupã secarea mlastinilor. Noi am initiat un vast proiect de asanare a mlastinilor din
zona Hule, urinând ca o mare suprafatã de pãmânt sã fie cultivatã, iar o portiune sã fie lãsatã
neatinsã ca adãpost al pãsãrilor, în încercarea de a realiza un acord în privinta acestor probleme,
mi-am rennoit contactele cu Comisia mixtã de armistitiu israeliano-sirianã.
Presedinte al comisiei, din partea Natiunilor Unite, era un ofiter american numit Texas. Era un
bãrbat destul de amabil, dar nu prea bine informat, într-o zi ne-a spus cã a aflat despre o miscare
sirianã în favoarea reapropierii. El a aranjat o întâlnire specialã a comisiei, în ziua de 9 octombrie
1952, la Hotelul sulamita din Ros Pinah, la Nord de Marea Galileei, unde si în trecut avuseserã
loc întâlniri similare cu sirienii. O echipã formatã din patru membri perma-menti, condusã de
colonelul Jadid, reprezenta Siria, iar eu conduceam delegatia israelianã.
Curând a devenit vãdit faptul cã optimismul presedintelui nu avea substantã. Dupã deliberãri
detaliate, Jadid a anuntat în mod categoric cã nu era nici pregãtit si nici autorizat sã discute vreun
nou acord care sã prevesteascã
158
progresul în directia pãcii. Am propus ca în cazul acesta sã încheiem întâlnirea si sã mergem sã
luãm masa la hotel. Pentru prima datã în acea dimineatã el a acceptat o propunere israelianã.
Dupã prânz, 1-am luat pe Jadid de o parte, pentru o convorbire privatã. L-am întrebat mai întâi
despre colonelul Bizri, care fãcuse parte din delegatia sirianã în perioada negocierilor de
armistiutiu. într-o zi din acea perioadã, stãteam de vorbã cu Bizri, când Jadid s-a apropiat si 1-a
bruftuluit: „Ce puneti la cale voi, doi ovrei, pe la colturi?" Jadid mi-a spus cã Bizri era acum
membru al delegatiei siriene la ONU. Mama sa, care se pare cã era evreicã, se convertise la
islamism si se cãsãtorise cu un arab.
în legãturã cu chestiunile ridicate de mine la întâlnirea oficialã a comisiei, Jadid a spus cã, dacã
zona demilitarizatã era sã fie împãrtitã, Siria ar fi dorit toate zonele de la Est de Hule si Marea
Galileei, inclusiv asezãrile evreiesti Dardara, Susita si Tel Katir. Singura exceptie pe care erau
gata s-o ia în considerare era kibutul Ein Gev, prima colonie evreiascã pe tãrmul estic al Mãrii
Galileei, pe care 1-ar fi lãsat în mâinile Israelului. El spunea cã stie cã nu era o propunere
practicã, dar cã Damascul prefera sã prezinte situatia cu toate problemele sale nerezolvate, în
vederea semnãrii unui acord aditional cu Israelul. Siria avea sã continue sã se situeze pe aceastã
pozitie si sã o exprime într-o formã tot mai extremistã cu fiecare an ce trecea.
PARTEA A HI-A
sEF DE STAT-MAJOR (1953-1957)
12
FÃURIND O ARMATA
în ziua de 7 decembrie 1952, am fost numit sef al Sectiei Operatiuni a Statului-Major General,
post pe care 1-am detinut vreme de un an, pânã la numirea mea ca sef al statului-major, în ziua
de 6 decembrie 1953. în timpul acestui an m-am strãduit sã dezvolt capacitatea operationalã a
armatei — singura finalitate a existentei unei armate —, ascutindu-mi uneltele pentru aceastã
treabã: organizarea de unitãti de luptã adevãrate si ridicarea standardelor fiecãrui combatant.
Predecesorul meu la Operatiuni a fost generalul-locotenent Mordehai Makleff, care avea sã
devinã seful statului-major dupã demisia generalului-locotenent Igael ladin. Numirile noastre au
avut loc în timpul unei perioade dificile din punct de vedere financiar pentru armatã. Rãzboiul de
Independentã trecuse, iar prioritãtile tãrii erau primirea, absorbtia si colonizarea mai multor sute
de mii de noi imigranti, care ajunseserã la tãrmurile Israelului în cei câtiva ani de la instituirea
statului. Banii vistieriei publice trebuiau canalizati cãtre serviciile esentiale pentru imigranti si
pentru proiectele civile de dezvoltare, iar bugetele celorlalte ministere, inclusiv acela al apãrãrii,
trebuiau drastic reduse.
Makleff a cãzut de acord, în principiu, cu mine cã unitãtile de luptã ale armatei trebuia sã fie
întãrite pe seama unitãtilor de serviciu, iar acest principiu s-a reflectat, într-adevãr, în programul
trienal adoptat de Statul-Major General la sesiunile consacrate reorganizãrii armatei în conditiile
bugetului nostru restrâns. S-a admis, în general, cã trebuia sã schimbãm caracterul unitãtilor de
luptã. Ele nu mai erau ceea ce fuseserã în Rãzboiul de Independentã. Multi ofiteri le pãrãsiserã.
Cei mai buni dintre recrutii care îsi fãceau serviciul militar optau pentru aviatie sau marinã. Multi
dintre noii imigranti, lipsiti de experienta de viatã si de gradul de cãlire al Israelului asediat,
aveau nevoie de o instruire mai îndelungatã. Unitãtile aveau efectivul descompletat si erau prost
echipate.
163
Am sesizat efectele standardului de luptã scãzut al unitãtilor noastre de infanterie în actiunile
minore de la granitã care au avut loc dupã Rãzboiul de Independentã. La începutul anului 1953,
incidenta infiltrãrii pentru sabotaj si asasinat a crescut si au fost întreprinse mai multe raiduri de
represalii, la scarã micã, împotriva bazelor teroriste din satele arabe sau din apropierea lor,
imediat dincolo de granitã. Rezultatele au fost nesatisfãcãtoare, în unele cazuri detasamentele
noastre s-au întors dupã ce unul sau doi oameni fuseserã omorâti, iar altii rãniti, fãrã sã-si fi
îndeplinit misiunea.
Am considerat cã treaba mea era sã schimb toate acestea si sã formez unitãti de luptã pe care
întotdeauna sã ne putem bizui cã îsi vor atinge obiectivele. Eram încredintat cã aceasta trebuie sã
fie singura preocupare a sefului operatiunilor. Eram constient de marea importantã a efectuãrii
schimbãrilor organizatorice necesare în structura armatei. Abolirea spãlãtoriilor militare si
utilizarea serviciilor din spitalele civile pentru personalul armatei sau reducerea numãrului
bucãtãriilor de campanie ar fi dus la procurarea de mai multe fonduri disponibile pentru
armamente. Dar aceste schimbãri puteau fi fãcute fãrã ca vreunul sã trebuiascã sã se târascã pe
burtã prin gardul de sârmã ghimpatã al inamicului cu riscul de a fi împuscat de la spate. Mã
preocupa omul care luptã, deoarece el era ascutisul uneltei armatei, iar un soldat din armata
Israelului în permanentã amenintat de vecinii sãi trebuia sã fie întotdeauna gata de rãzboi. Dacã
am esuat în actiuni minore de la granitã, cum esuasem în anii anteriori, cum aveam sã rezistãm
armatelor arabe pe câmpul de bãtãlie? Nici un grad de reorganizare n-ar fi schimbat functia
fundamentalã a Fortelor de Apãrare ale Israelului: aceea de a fi întotdeauna pregãtite pentru luptã
în mod corespunzãtor.
Mi s-a pãrut cã recentele esecuri se datorau atitudinilor schimbate de dupã Rãzboiul de
Independentã, în trei directii: gradul de pregãtire al soldatului de a-si risca viata pentru
îndeplinirea misiunii sale; locul si îndatoririle ofiterului în bãtãlie; si modul de abordare
fundamental de cãtre Statul-Major General a cuantumului de pierderi într-o perioadã de ostilitãti
limitate.
Nu era greu de schimbat modul de abordare al Statului-Major General si, în consecintã, m-am
întâlnit cu ofiterii de Operatiuni de la toate comandamentele. Le-am spus cã, în viitor, dacã vreun
comandant de unitate va raporta cã misiunea sa nu a fost îndeplinitã pentru cã nu a putut birui
forta inamicului, explicatia sa sã nu poatã fi acceptatã decât dacã a suferit pierderi de 50 la sutã.
Expresia „sã nu poatã" este relativã, iar problema este cât de mare trebuie sã fie efortul depus
pentru înfrângerea rezistentei inamicului, în asa fel încât misiunea sã fie dusã la bun sfârsit. Atâta
vreme cât unitatea nu si-a pierdut puterea de luptã ea trebuie sã meargã la atac. Ceea ce am lãsat
neexprimat prin
164
viu grai le-a fost transmis ofiterilor prin expresiile fetei mele. Ei n-au mai avut nici o îndoialã cã
dacã esuau în executarea îndatoririlor lor trebuiau sã facã fatã unei justificãri detaliate si cã, în
cazul în care explicatiile date nu mã satisfãceau, viitorul lor în armatã era pus sub semnul
întrebãrii.
Factorii care au ajutat la realizarea unei schimbãri efective a standardelor de luptã, în anul în care
Makleff a fost sef al statului-major, iar eu sef al Sectiei Operatiuni, au fost canalizarea recrutilor
cei mai bine educati cãtre unitãtile de luptã si, mai presus de toate, înfiintarea unei unitãti
speciale cunoscute sub denumirea de Forta 101. Aceasta era o unitate de voluntari care
întreprindea operatiuni speciale de cealaltã parte a granitei. Comandant era îndrãznetul si
înteleptul în luptã maior Ariei saron, pe care 1-am cunoscut bine si 1-am admirat pe vremea când
a fost ofiterul meu de informatii la Comandamentul din Nord. Arik, cum toatã lumea îi spunea, a
adunat în unitatea sa oameni unul si unul, cei mai multi dintre ei rezervisti. Mãrturisesc cã atunci
când propunerea de a se înfiinta aceastã unitate a fost adusã în fata Statului-Major General, în
luna mai 1953, eu n-am sprijinit-o. Consideram cã problema noastrã primordialã era nu
represaliile împotriva teroristilor arabi, ci cum sã îmbunãtãtim capacitatea de luptã a armatei
noastre, în fapt, însã, tocmai influenta efectivã a acestei unitãti a dus la realizarea telului pe care
îl aveam în vedere: ridicarea standardelor de luptã. Forta 101 a operat cu o asemenea strãlucire
încât reusitele sale au fost un exemplu pentru toate celelalte formatiuni din armatã. Ea a
demonstrat posibilitatea îndeplinirii cu succes a acelei categorii de misiuni în care celelalte
unitãti dãduserã gres.
în ianuarie 1954, la câteva sãptãmâni dupã ce am devenit sef al statului major, Forta 101 a
fuzionat cu trupele de parasutisti, iar Arik a devenit comandantul Batalionului de Parasutisti.
Câtva timp dupã aceea, doar aceastã unitate a întreprins toate actiunile de represalii împotriva
teroristilor arabi si raidurile dincolo de granitã. Mai târziu s-a admis din ce în ce mai mult cã
astfel de sarcini puteau fi date si altor unitãti. Trupele de parasutisti au încetat de a fi doar o
formatiune militarã si au devenit un concept si un simbol — simbolul luptei curajoase — pe care
celelalte formatiuni din armatã au încercat sã-1 onoreze. Prin trupele de parasutisti, armata si-a
recãpãtat încrederea în sine si de-acum realmente rareori un comandant de unitate ne întorcea din
actiune având de explicat esecul misiunii sale.
Numirea mea ca sef al statului-major m-a asezat în vârful piramidei armatei si am devenit
constient de faptul cã trebuia sã garantez imaginea Fortelor de Apãrare ale Israelului. stiam, de
asemenea, însã, cã aveam de adus acele schimbãri pe care le socoteam esentiale, fãurind armata
pe care o doream. Am înteles cã va trebui acum sã am de-a face cu probleme pe care mai înainte
165
reusisem sã le ocolesc. Un sef de stat-major, îndeosebi în timpuri de liniste relativã, este ocupat
cu probleme administrative si tehnice — efective, buget, armament, echipament, întretinere —,
fiind, pe lângã aceasta, departe de unitãtile de luptã din câmp. Cu cât urcam în ierarhia militarã,
cu atât mai mult se lãrgea prãpastia dintre mine si bãtãlie, în loc sã lupt, trebuia sã le spun altora
ce sã facã. Trebuia sã emit directive, sã dau ordine orale si scrise, dar în câmp, în bãtãlie
problemele trebuiau rezolvate de combatanti. Stând la cartierul general al Statul ui-Major
General, îmi venea greu sã determin, iar uneori sã influentez caracterul luptei duse de unitãtile
noastre în îndepãrtatul Negev sau la granita Iordaniei. Eram silit sã vãd lucrurile prin ochii lor si
prin rapoartele lor. Comandantii de pe câmpul de luptã trebuia sã-mi spunã ce puteau si ce nu
puteau sã facã.
Se întelege cã am simtit o mare mândrie devenind soldatul numãrul unu al Fortelor de Apãrare
ale Israelului. Dar chiar si la apogeul ceremoniei în care Ben-Gurion mi-a pus însemnele
rangului si am primit steagul de sef al statului-major, faptul acesta nu m-a exaltat. Am înteles
dimensiunea responsabilitãtii mele si eram gata sã mi-o asum cu credintã si devotament.
La sfârsitul ceremoniei, secretarul Cabinetului a venit la mine si, cu un aer degajat, mi-a spus cã
acum trebuia sã-mi schimb firea de partizan, sã fiu mai circumspect în modul de a fi, sã devin
mai respectabil. Trebuia, mi-a spus el, sã „fasonez un nou Mose Dayan". I-am spus cã era
departe de a-si fi atins tinta. Nu eu trebuia sã mã schimb, ci imaginea sefului de stat-major
trebuia schimbatã. Nu eu eram acela care trebuia sã-si croiascã un nou costum, ci armata era
aceea care cãpãtase un nou sef. Intentionam sã schimb stilul si capacitatea armatei, sã înlãtur
prãpastia dintre seful statului-major si simplul soldat, sã reduc ceremonialul, sã introduc mai
multã simplitate în deprinderile de muncã ale ofiterilor inferiori si sã ocup posturile de la
esaloanele superioare cu ofiteri tineri, talentati si cãliti în bãtãlie, care luptaserã în Rãzboiul de
Independentã.
Am început schimbarea stilului în propriul meu cabinet de lucru. Am desfiintat postul de
aghiotant al sefului de stat-major si i-am preluat spatiul. Am trimis unei unitãti din teren masa pe
care o utilizasem ca sef al Sectiei Operatiuni. Masa mea a fost acoperitã cu o fatã de masã kaki si
cu un cristal. Am transformat în salã de conferintã cabinetul spatios si bine mobilat care pânã
atunci apartinuse sefului statului-major. Doream ca acei comandanti din teren care veneau sã mã
vadã sã simtã cã veneau la cartierul general al unui comandament superior, care nu era foarte
diferit si nici izolat de al lor. Când vizitam unitãtile din teren purtam haine de lucru, sedeam pe
jos cu soldatii, mã murdãream de noroi sau de praf ca si ei.
166
Am fãcut o multime de vizite neanuntate, în timpul noptii, de cele mai multe ori singur la volan.
Doream sã verific dacã unitãtile erau întotdeauna gata sã intre în actiune, sã mã asigur cã la
fiecare cartier general de comandament se gãsea în permanentã un ofiter superior responsabil si
stãteam de vorbã cu soldatii care se întorceau dintr-un exercitiu de noapte sau de la posturile lor
de gardã din avanposturi. Doream sã aflu ce s-a întâmplat, dacã era dupã o actiune sau ce
probleme speciale se întrezãreau înaintea unei operatiuni. Doream sã aud cum stau lucrurile de la
ei, direct de la sursã, fãrã intermediari si eram încredintat cã tinerii ofiteri voiau sã audã ceea ce
aveam a le spune direct de la mine, cu propriile mele cuvinte si în stilul meu.
Cei din imediada mea apropiere la statul-major, secretarul meu si seful meu de birou, socoteau cã
arãtam prea putin respect pentru principiul lantului de comandã. Ei credeau lucrul acesta din
cauza contactului meu direct cu unitãtile de esalon inferior, prin vizite inopinate, fãrã înstiintarea
prealabilã a interventiei la comandamente. Probabil cã aveau dreptate, dar eram incapabil sã mã
comport altfel si nici nu voiam s-o fac. Am înteles, am cerut, apreciat si aprobat munca ordonatã
si sistematicã a statului-major, cu conditia ca aceasta sã nu ridice o barierã între mine si trupe si
sã nu mã împiedice de la pãstrarea unui contact direct cu toate rangurile armatei. Când vreo
problemã îmi stârnea interesul, doream s-o discut cu persoana în mod nemijlocit responsabilã de
aceasta. Din timp în timp trebuia sã aduc în centrul atentiei întregii armate vreo insuficientã într-
o zonã importantã, cum ar fi standardele de luptã sau starea trupelor noastre blindate. Am fãcut
aceasta ori de câte ori am considerat cã erau necesare eforturi speciale spre a birui mediocritatea
sau dificultãtile sau spre a scutura unitãtile si a le scoate din rutina letargicã.
Numirea mea de cãtre Ben-Gurion ca sef al statului-major a fost ultimul sãu act oficial în calitate
de prim-ministru si ministru al apãrãrii, înainte de a fi demisionat în decembrie 1953 si a se
retrage la kibutul Sdeh Boker, în Negev. (El avea sã rãmânã acolo pânã la rechemarea sa în
fruntea guvernului, în februarie 1955). Ministrul de externe Mose sarett i-a succedat ca prim-
ministru, iar Pinhas Lavon a devenit noul ministru al apãrãrii. A fost prima datã când portofoliul
de ministru al apãrãrii si acela de premier au fost detinute de oameni diferiti. Trebuia sã existe o
strânsã cooperare si coordonare între ambele, în loc de aceasta, a existat frictiune încã de la bun
început, din cauza divergentelor politice si personale. Fiecare avea propria sa viziune asupra
politicii Israelului si a nevoilor de securitate din acea vreme. Anul 1954 a fost un an extrem de
dificil. O datã cu evacuarea fortelor Marii Britanii de la Canalul Suez, America încerca sã-si
stabileascã propria sa influentã în Orientul Mijlociu. Ea a fãcut-o curtând statele arabe, existând
pericolul ca
167
balanta militarã sã se încline puternic împotriva Israelului. Egiptul si-a înãsprit blocada împotriva
navelor si încãrcãturilor israeliene la Canal si în Golful Aqaba. O rezolutie a Consiliului de
Securitate din luna noiembrie 1951 ceruse Egiptului sã aboleascã limitãrile impuse navigatiei
israeliene pe Canal. Egiptul a respins rezolutia. Nici o navã israelianã nu trecea prin Canal, cu
exceptia a ceea ce Egiptul hotãra cã sunt încãrcãturi non-strategice, purtate de vase non-
israeliene, cãrora din când în când li se permitea trecerea. La sfârsitul anului 1953, Egiptul a
impus o interdictie totalã asupra tuturor încãrcãturilor spre sau dinspre Israel, în interiorul
Israelului, incidenta asasinatelor si sabotajelor comise de teroristii infiltrati era în crestere.
Israelul se simtea izolat, lipsit de prieteni, tãiat de lume.
Primul-ministru sarett a vãzut solutia în termeni diplomatici: eforturi de a face ca America sã-si
schimbe politica în Orientul Mijlociu, dându-ne ajutor militar si garantii de securitate; eforturi de
a determina Consiliul de Securitate al ONU sã forteze Egiptul sã ridice blocada, chiar dacã
puterile prietene sovãiau sã se implice, iar când, în cele din urmã, o rezolutie fravorabilã a fost
prezentatã, în martie 1954, Rusia i-a opus vetoul sãu. Acest exercitiu diplomatic, care urmãrea sã
demonstreze drepturile internationale ale Israelului, a sfârsit prin a demonstra slãbiciunea în plan
international a Israelului. Lavon a considerat cã solutia securitãtii Israelului si a problemelor
politice nu putea fi alta decât actiunea militarã care sã-i împiedice pe arabi sã ne atace.
Ben-Gurion nu împãrtãsea modul de abordare al lui sarett. Dar în timp ce el a fost întotdeauna
corect în raporturile sale cu sarett, Lavon a refuzat sã accepte autoritatea lui sarett ca prim-
ministru. El îl privea doar ca pe ministru de externe si îi limita interventia în politica de apãrare.
Nu-1 informa asupra actiunilor armatei la frontiere, iar rapoartele pe care i le transmitea erau
partiale si nu întotdeauna exacte. sarett se plângea cã adesea afla despre o operatiune doar când
se vorbea despre aceasta în ziare.
Relatiile mele cu ministrul apãrãrii s-au rãcit în decurs de câteva luni, ceea ce m-a determinat ca
în iunie 1954, pe la mijlocul lunii, sã-mi prezint demisia. Lavon nu numai cã dorea sã conducã
armata, dar dorea sã o facã pe deasupra Statului-Major General. Lua decizii în probleme pur
militare, bazându-se pe sfatul unor ageamii, decizii care contraveneau recomandãrilor colegilor
mei mai competenti si recomandãrilor mele. Ruptura a fost provocatã de refuzul lui Lavon de a
accepta recomandarea noastrã de a achizitiona un anumit tip de tanc care ar fi întãrit capacitatea
noastrã de atac. Dimpotrivã, fãrã a mi-o spune, el a cãutat sã aloce fondurile pentru
achizitionarea de mortiere grele, o armã de apãrare. A refuzat sã discute cu mine pe aceastã
168
temã sau mãcar sã-si argumenteze decizia. Pentru el era suficient faptul cã, în
. calitate de ministru, avea o autoritate superioarã aceleia a sefului statului-
major. Când i-am spus cã îmi pare rãu cã lua o decizie într-o problemã de
tehnicã militarã fãrã sã discute cu mine, el pur si simplu a spus cã „e în
1 ordine". Evident, aceastã stare de lucruri nu putea continua. Fie eu trebuia sã
»> plec, fie trebuia ca Lavon sã-si schimbe stilul de lucru. Scrisoarea mea de
j demisie era menitã sã forteze o optiune imediatã.
j Reactia lui Lavon a fost aceea de a mã invita la masã si de a-1 blama pe
j ' *
î un oarecare din ministerul sãu cu privire la „neîntelegerea" apãrutã între noi.
'j Din remarcile sale initiale era clar cã era interesat de aplanarea crizei si de
>' punerea la dosar a scrisorii mele de demisie. La sfârsit ne-am strâns mâinile.
Criza fusese depãsitã, dar ingredientele ei au rãmas.
; în ceea ce priveste respingerea de cãtre Lavon a activismului politic al lui
'( sarett, eram de partea ministrului apãrãrii. Dar nu la fel stãteau lucrurile în
> ceea ce priveste exageratul activism al lui Lavon în domeniul securitãtii, în
j repetate rânduri a trebuit sã-1 înfrânez de la ordonarea unor actiuni militare
i care mi se pãreau neîntelepte. Una dintre divergentele noastre importante se
referea la unitatea de Servicii Speciale instituitã în timpul Rãzboiului de Inde-*
pendentã din 1948 de cãtre un departament atasat ministerului de externe,
j unitate destinatã unei activitãti specifice în tãrile inamice. Mai târziu aceasta
a devenit o ramurã a armatei, iar Lavon era doritor sã facã uz de ea. Eu socoteam cã aceasta
trebuia utilizatã doar pe timp de rãzboi, pe timp de pace pu-l tând sã rãmânã în
somnolentã. Deoarece el era ministru si stãruia în privinta
| dreptului sãu de a se întâlni cu ofiterii superiori fãrã participarea mea, iar une-
' ori chiar fãrã ca eu s-o stiu, 1-am avertizat pe unul dintre ofiterii responsabili
; ai unitãtii sã manifeste prudentã fatã de zelul lui Lavon de a activa unitatea.
î în a doua parte a lunii iulie 1954, în timp ce mã aflam într-o vizitã la
| bazele militare din Statele Unite, unitatea a initiat o operatiune care mai târziu
a fost cunoscutã sub denumirea de „Ghinionul securitãtii". Un detasament a i realizat
câteva mici actiuni de sabotaj în Cairo si Alexandria. Rezultatul a fost
j arestarea si judecarea a unsprezece dintre membrii detasamentului. Unii au
| fost condamnati la ani grei de închisoare. Punctul culminant tragic 1-a con-
stituit sinuciderea unuia dintre membri si executarea altor doi în ziua de l ianuarie 1955.
Opinia publicã israelianã era consternatã. Cine ordonase astfel de acte: ofiterul superior care
comanda unitatea sau ministrul apãrãrii? Ofiterul insista asupra faptului cã primise ordin oral de
la ministru, în cadrul unei întâlniri la care nimeni altcineva nu fusese prezent. Lavon pretindea cã
ofiterul actionase de capul lui. Un comitet de cercetare numit de primul-ministru, comitet
169
ii
alcãtuit dintr-un fost presedinte al Curtii Supreme si din cel dintâi sef al stãtu]ui-major, a ajuns la
concluzia cã era imposibil sã se determine fãrã nici o umbrã de îndoialã cine dãduse de fapt
ordinul de activare a unitãtii. Atât Lavon cât si ofiterul superior respectiv au rãmas cu reputatia
compromisã. Colegii sãi din guvern si conducerea Mapai, partidul de guvernãmânt, au decis
înlãturarea lui Lavon. El si-a depus demisia în ziua de 2 februarie 1955, iar guvernul i-a aprobat-
o în ziua de 20 februarie, în acea zi, Ben-Gurion a devenit din nou ministru al apãrãrii, în scopul
de a modera criza, el si-a pãrãsit kibutul din Negev, întorcându-se la guvernare si servind, sub
conducerea lui sarett, pânã la alegerile parlamentare organizate la sfârsitul anului, în noiembrie a
devenit din nou prim-ministru si ministru al apãrãrii. Ofiterul superior implicat în „ghinion" a
fost si el îndepãrtat din post.
Deoarece tinerii ofiteri trebuiau sã aibã rolul esential în armata pe care doream s-o modelãm,
utilizam prilejul paradei de absolvire a cursului pentru ofiteri, ori de câte ori aveam sã le spun
ceva deosebit, îmi amintesc de un astfel de prilej de la sfârsitul lunii mai 1955, cât si de cele ce
le-am spus cadetilor cãrora le-am dat insignele de ofiteri. Cu câteva zile mai înainte îmi fãcusem
neplãcuta îndatorire de a curma cariera unui tânãr ofiter care ordonase unui soldat sã
îndeplineascã o actiune primejdioasã, în timp ce el stãtuse în sigurantã. Un vehicul de-al nostru
fusese lovit chiar lângã frontierã, la Fâsia Gaza, si se afla sub focul puternic al egiptenilor.
Ofiterul învinuit trimisese un sofer sã-1 recupereze, în timp ce el însusi se adãpostise si emitea
din adãpost directive. Le-am spus cadetilor: „Nu 1-as fi demis pe acest ofiter dacã ar fi ajuns la
concluzia cã pericolul era prea mare si cã era mai bine sã abandoneze vehiculul decât sã punã în
pericol vietile oamenilor. Dar dacã s-a decis pentru o actiune îndrãzneatã, atunci trebuia sã
înainteze cu soldatii sãi si sã-si sacrifice propria-i viatã, împreunã cu a lor. Ofiterii armatei
israeliene nu-si trimit oamenii în bãtãlie, ci îi conduc în bãtãlie".
Oricum, fãurirea unei armate necesitã mai mult decât prelegeri, iar ofiterii au nevoie mai mult
decât de curaj si de conducere moralã (moral leadership). Ei trebuie sã fie bine educati si sã aibã
un intelect bine fasonat. Cei mai multi dintre ofiterii nostri din acea vreme au luptat în rãzboiul
de Independentã si au rãmas la acel nivel, neavând nici o oportunitate înainte de acest rãzboi sau
ulterior de a frecventa universitatea. Socoteam cã aceastã situatie trebuie corectatã si am introdus
sistemul de a-i trimite pe ofiteri la universitate pe cheltuiala armatei. Ei îsi puteau lua diploma în
orice domeniu care fi interesa, de la economie si studii referitoare la Orientul Mijlociu, la istorie
si literaturã. Un ofiter, care mai târziu a devenit comandant al Corpului Blindat, a studiat
filosofia. în acelasi timp, am început sã-i trimitem pe ofiterii din serviciile
170
tehnice, cum sunt artileria si geniul, la Institutul de Tehnologie din Haifa, ca sã studieze subiecte
legate în mod direct de activitatea lor.
La mijlocul anului 1955 am trimis un detasament de voluntari într-o îndrãzneatã misiune de
recunoastere în Sinai, în scopul de a descoperi o cale de acces cãtre sarm el-seik, la extremitatea
sudicã a peninsulei. sarm el-seik domina Strâmtoarea Tiran de la intrarea în Golful Aqaba.
Egiptenii blocaserã canalul navigabil pentru navele israeliene, închizând astfel drumul nostru
maritim spre Africa de Est si sugrumând portul Eilat, precum si dezvoltarea hinterlandului
acestuia, Negevul. Egiptul închisese, de asemenea, drumul aerian din zonã pentru avioanele
noastre civile. Recunoasterea fãcea parte din planul nostru de a cuceri sarm el-seikul în cazul în
care egiptenii nu ridicau blocada. Rezultatele cercetãrii aveau sã facã posibilã extraordinara
pãtrundere a uneia dintre brigãzile noastre în timpul Campaniei din Sinai, un an si jumãtate mai
târziu.
în ziua de 27 septembrie 1955, Gamal Abdel Nasser al Egiptului a deschis o expozitie militarã în
Cairo, anuntând cã, în sãptãmâna precedentã, Egiptul semnase un acord comercial cu
Cehoslovacia, potrivit cãruia „aceastã tarã ne va furniza arme, în schimbul bumbacului si
orezului". Tocmai acest anunt oarecum inocent al lui Nasser a marcat un punct de cotiturã în
problemele Orientului Mijlociu, cãci al sãu „acord comercial" care în scurt timp avea sã fie
cunoscut drept „afacerea cu arme cehe", a revolutionat proportiile si calitatea armelor furnizate în
regiune, permitându-le sovieticilor sã punã ferm piciorul într-o zonã care le era închisã,
deschizând un al doilea front al rãzboiului rece pentru Statele Unite si amenintând în mod serios
existenta Israelului.
Conform acestui acord, Egiptul urma sã primeascã de la blocul sovietic circa 300 de tancuri
mijlocii si grele de ultimul tip, 200 de transportoare blindate, 100 de tunuri blindate
autopropulsate, câteva sute de obuziere de câmp, tunuri mijlocii si tunuri antitanc, 134 de tunuri
antieriene, 200 de avioane de vânãtoare MIG-15 si 50 bombardiere Iliusin, pe lângã avioane de
transport, sisteme radar, 2 distrugãtoare, 4 culegãtoare de mine, 12 torpiloare, munitie, piese de
schimb, echipament terestru pentru aviatie si sute de vehicule de luptã de diferite tipuri. Toate
armele mici si usoare trebuiau sã fie înlocuite cu cantitãti uriase de arme semiautomate rusesti.
Aceste arme, tipuri si cantitãti pot sã nu parã uluitoare fatã de standardele de azi, dar în acel timp
ele reprezentau o accelerare nemaipomenitã a ritmului reînarmãrii în Orientul Mijlociu. Din
punct de vedere exclusiv cantitativ, ele înclinau balanta în mod drastic împotriva Israelului; în
ceea ce priveste calitatea, rãsturnarea era încã si mai drasticã. Niciodatã nu ne-am imaginat cã
am putea egala vreodatã mãrimea arsenalelor posedate de statele arabe, dar eram
171
încredintati cã puteam acoperi golul prin capacitatea de luptã superioarã a trupelor noastre, în
mãsura în care puteam egala calitatea armamentului lor. în rãzboiul modern, însã, elementele
privind raza de actiune, viteza si puterea de foc ale aviatiei, marinei si blindatelor avansate din
punct de vedere tehnologic pot fi atât de superioare încât armamentele inferioare sã fie pur si
simplu incapabile sã le reziste. Pentru fiecare crestere în standardele armelor inamicului trebuie
sã existe un minimum de mijloace de replicã. Fãrã acesta curajul, oricât de mare ar fi, nu poate
face fatã superioritãtii tehnice obiective. Un pilot strãlucit într-un aparat de zbor cu elice nu are
nici o sansã în fata unui pilot mediocru dintr-un avion cu reactie. Un tunar îndrãznet dintr-un tanc
Sherman demodat, tancul de care dispuneam noi, si-ar fi risipit în zadar proiectilele împotriva
blindajului tancului Stalin-3, pe care egiptenii erau pe cale de a-1 primi. Acordul cu cehoslovacii
privind armele punea la îndoialã capacitatea armatei israeliene de a da expresie avantajelor
calitãtii sale umane.
Era clar pentru noi, în Israel, cã scopul de cãpetenie al acestei masive reînarmãri egiptene era
acela de a pregãti Egiptul pentru o confruntare decisivã cu Israelul în viitorul apropiat. Blocada
egipteanã, planul de a directiona activitatea gherilei palestiniene împotriva Israelului, însesi
declaratiile lui Nasser, iar acum tranzactia cu armele cehoslovace nu lãsau nici o îndoialã în
spiritele noastre cã scopul Egiptului era sã ne curete sau cel putin sã obtinã o victorie militarã
decisivã, prin care sã ne reducã la neputintã.
Armele sovietice au început sã curgã în Egipt la începutul lunii noiembrie 1955, iar la reuniunile
Statului-Major General noi am considerat cã aveau sã fie necesare armatei egiptene între 6 si 8
luni ca sã absoarbã si sã asimileze cea mai mare parte a noilor arme si a echipamentului
respectiv. Trebuia, în consecintã, sã ne asteptãm oricând la un atac o datã cu sfârsitul primãverii
care urma sau o datã cu sfârsitul verii, în acest timp era necesar sã achizitionãm cel putin unele
avioane si tancuri care sã le poatã egala pe cele rusesti. Dificultatea era cã sursele noastre erau
limitate. Statele Unite si Marea Britanic produceau avioane si tancuri de calitate, însã refuzau sã
ne vândã arme. Se auzea cã americanii si-ar fi putut schimba politica si cã ne-ar livra arme
defensive, dar chiar si lucrul acesta pãrea la urma urmelor îndoielnic. Singura sursã posibilã de
tancuri noi era Franta, dar ea producea doar tancul usor AMX. Trebuia sã încercãm sã obtinem
tancul AMX si sã ne descurcãm cu el si, de asemenea, sã reconditionãm unele tancuri americane
demodate pe care le achizitionasem din surplusul depozitelor din Europa, din anii celui de al
doilea rãzboi mondial. Cât priveste avioanele, singurii fabricanti europeni, în afarã de Marea
Britanic, erau Suedia si Franta. Trebuia sã încercãm sã le obtinem repede din Franta.
172
Erau si alte lucruri pe care le puteam face, iar eu i le-am arãtat lui Ben-
Gurion, într-un memorandum pe care i 1-am trimis în ziua de 10 noiembrie
1955. Recomandãrile mele priveau reprimarea energicã a actelor de ostilitate
1 egiptene sau conduse de egipteni, cucerirea imediatã a Fâsiei Gaza, care era
\ baza operatiunilor teroriste si putea servi drept trambulinã pentru o invazie
l egipteanã, precum si pregãtiri pentru cucerirea localitãtii sarm el-seik, în
i scopul spargerii blocadei Golfului Aqaba.
s Acestui memorandum i-a urmat o convorbire cu Ben-Gurion, trei zile mai
l târziu, în care am recomandat actiunea militarã cât mai curând posibil. Am
l adãugat propuneri practice în directia întãririi organizãrii armatei, datã fiind
j iminenta rãzboiului: rechemarea lui Igael ladin ca sef al statului major, a lui
l Mordehai Makleff ca sef al operatiunilor si a lui Igal Allon în functia de
general comandant la Comandamentul din Nord. Eu urma sã nu mai fiu seful ' statului-
major si sã preiau Comandamentul din Sud, care trebuia sã conducã
rãzboiul în Sinai, putând însã sã preiau orice altã comandã, Ia Comandamentul din Nord, Central,
ori la comanda Corpului Blindat.
Ben-Gurion a spus cã trebuia sã-mi dea pe loc o replicã la una dintre recomandãrile mele: chiar
dacã rãzboiul ar fi izbucnit, el n-ar fi propus ca eu sã fiu înlocuit în functia de sef al statului-
major.
într-o întâlnire avutã cu el mai târziu în acea zi, mi-a spus sã am în vedere actiunea asupra
localitãtii sarm el-seik pânã la sfârsitul lui ianuarie 1956. Am tras concluzia cã dorea sã
urmãreascã evolutia evenimentelor si cã încã nu-si conturase o politicã, dar cã tindea sã
favorizeze mai degrabã o solutie politicã i decât una militarã. (In ceea ce priveste
actiunea , ea a fost intteprinsã nu în
ianuarie, ci în octombrie 1956).
Lunile care au urmat acordului privind armele cehoslovace nu au fost usoare. Trebuia sã
pregãtim armata si natiunea pentru probabila izbucnire a rãzboiului si sã o facem fãrã a diminua
capacitatea noastrã de a face fatã problemelor de zi cu zi ale securitãtii granitelor. Pregãtindu-ne
pentru provocarea militarã egipteanã, am stabilit ordinea prioritãtilor: achitionarea de arme
potrivite, oricare ar fi fost sursa accesibilã; apãrare regionalã si fortificarea asezãrilor noastre de
la granitã; apãrare civilã în toatã tara; organizarea de servicii privind necesitatea extremã si de
rezerve pentru populatia civilã, în i ceea ce priveste securitatea granitelor, pe lângã cã
aveam de-a face cu infil-
tratia, aveam ciocniri militare serioase cu unitãtile siriene fortificate pe tãrmul ^ nordic al
Mãrii Galileei, care trãgeau asupra pescarilor nostri, ca si cu unitãti
ale armatei egiptene care pãtrundeau în zona demilitarizatã de la granita dintre ' Negev
si Sinai, capturând unele dintre avanposturile noastre. Actiunile
i 173
noastre, atât împotriva sirienilor cât si împotriva egiptenilor, au fost încununate de succes.
Luna aprilie 1956 a adus o oarecare usurare sub forma primelor avioane de luptã „Mystere" din
Franta si a promisiunii de a cãpãta si altele. Aceste avioane puteau egala în calitate, ba chiar erau
probabil superioare MIG-urilor cu care Egiptul era aprovizionat din belsug de cãtre blocul
sovietic. Ni se promisese, de asemenea, tancuri AMX si Sherman, din Franta. Marea Britanic
acceptase si ea sã ne vândã sase avioane de vânãtoare de noapte „Meteor". Statele Unite, însã,
rãmâneau neînduplecate în refuzul de a-si schimba politica de embargo, chiar dacã erau
constiente de faptul cã suma totalã a armelor pe care noi le puteam cumpãra din sursele limitate
accesibile nouã era insignifiantã în comparatie cu cantitãtile masive care siroiau acum în valuri în
Egipt.
Totusi, a ne deplânge soarta, în timp ce inamicul nostru devenea mai puternic, nu era modul de a
face fatã amenintãrii sale, iar eu am încercat sã sugerez directia oportunã într-o adresã cãtre
trupe, la sfârsitul acelei luni. Noi nu aveam un acord cehoslovac de înarmare, le-am spus, nici un
acord american sau englez. Ceea ce puteam cumpãra de la Franta era neînsemnat în comparatie
cu ceea ce Egiptul cãpãta de la blocul sovietic. tãrile care aveau arme refuzau sã facã tranzactii
cu noi. Exista însã o natiune cu care eram capabili sã facem un acord: natiunea Israelului. Un
„acord israelian" putea descoperi resursele spirituale si materiale ascunse care sã ne sporeascã
puterea. Puteam face un acord cu muncitorii si dascãlii nostri, cu copiii si miscãrile noastre de
tineret si, mergând mai departe, sã ajutãm la fortificarea asezãrilor noastre de la granitã si sã
întemeiem altele noi. Puteam face un acord cu colonistii nostri veterani, care sã vinã în ajutor si
sã-i cãlãuzeascã pe noii imigranti rurali. Puteam face un acord cu soldatii nostri în termen si cu
rezervistii ca sã lupte pânã la capãt pentru supravietuirea Israelului, dacã rãzboiul ar fi venit peste
noi. Acordul cu noi însine era cel mai dificil dintre toate, dar si cel mai promitãtor. De acesta
depindea caracterul statului, calitatea armatei si, mai presus de toate, edificarea natiunii.
Cu toate acestea, aceastã chemare la efort national suprem nu scãdea în nici un fel trebuinta
noastrã de a ne asigura arme de o calitate mai bunã dintr-o sursã din afarã. Franta era singura tarã
industrialã care rãspundea necesitãtii noastre. Dar la scurt timp dupã ce pilotii nostri aduseserã în
Israel primele douãsprezece avioane „Mystere", la Paris lucrurile s-au încurcat. Ministrul de
externe francez s-a certat cu ministrul apãrãrii si incita ca livrãrile sã fie oprite. Numai la sfârsitul
lunii am fost asigurati cã primul-ministru Guy Mollet a venit în sprijinul ministrului apãrãrii,
Maurice Bourges-Maunoury si cã exista speranta ca livrãrile de avioane si de tancuri sã continue.
Spre a face tangibilã
174
aceastã sperantã m-am dus în Franta, într-o misiune secretã, împreunã cu simon Peres, directorul
general din Ministerul Apãrãrii, cãtre sfârsitul lunii iunie 1956, iar, dupã trei zile de convorbiri,
am ajuns la acordul ferm privind achizitionarea de arme care sã ne facã în stare sã facem fatã
calitãtii, dacã nu cantitãtii armamentului sovietic al Egiptului.
Oricum, armamentul, la care se adãuga sprijinul politic sovietic, îi dãduse Egiptului o
formidabilã putere militarã, iar presedintelui acestuia, Gamal Abdel Nasser, un nemaipomenit
sentiment de încredere, în ziua de 26 iulie 1956, el a uluit lumea cu anuntul, fãcut în fata unei
multimi entuziaste, în Piata Independentei din Cairo, cã el nationalizase Canalul Suez. Era, fãrã
îndoialã, cel mai semnificativ eveniment politic al anului, cu consecinte internationale de mare
anvergurã. Una dintre acestea a fost decizia imediatã a Frantei si Marii Britanii de a se consulta
asupra a ceea ce era de fãcut, iar ministrul de externe francez s-a grãbit sã plece a doua zi la
Londra, ca sã-1 întâlneascã pe primul-ministru Anthony Eden. Am auzit despre aceasta de la
reprezentantii nostri la Paris, care ne-au informat cã fuseserã abordati de prietenii nostri din
Ministerul Apãrãrii francez. Ei spuneau cã Christian Pineau, ministrul de externe francez, era
însotit de experti militari, ceea ce arãta cã nu era exclusã actiunea militarã împotriva lui Nasser.
Ceea ce francezii doreau de la noi era o informatie de ultimã orã asupra efectivelor si localizãrii
formatiunilor militare egiptene — terestre, maritime si aeriene —, asa încât delegatia francezã de
la Londra sã poatã fi bine instruitã.
Ziua care a urmat a fost pentru mine una de mâhnire personalã. A murit mama, dupã o lungã
boalã si a fost înmormântatã la Nahalal. Dupã funeralii, m-am întâlnit cu Ben-Gurion si i-am
propus ca, în situatia creatã de actiunea Iui Nasser privind Suezul si înainte ca Egiptul sã ne
atace, sã lansãm una din cele trei operatiuni: cucerirea Peninsulei Sinai pânã la Canal si stabilirea
controlului international asupra cãii navigabile; cucerirea localitãtii sarm el-seik si ridicarea
blocadei Golfului Aqaba; preluarea Fâsiei Gaza.
Ben Gurion a spus cã încã nu primisem armele grele si echipamentul necesar purtãrii unui rãzboi.
L-am asigurat cã, din câte cunosteam eu armata noastrã, ne puteam atinge obiectivele chiar si
fãrã armele promise de Franta. Ben-Gurion se temea cã aceasta ne-ar fi putut costa pierderi grele,
în timp ce, dacã asteptam pânã la achizitionarea armelor franceze, îi puteam aplica lui Nasser o
loviturã decisivã, într-un rãzboi scurt si cu mai putine pierderi de vieti omenesti. Adevãrat,
spunea el, situatia internationalã curentã era favorabilã unei asemenea actiuni, dar cel mai bine
era sã avem rãbdare, sã primim noile noastre armamente, sã ne întãrim fortele si sã cãutãm o altã
oportunitate de a reduce la zero amenintarea egipteanã.
175
Oportunitatea s-a ivit la Londra si Paris, în sãptãmânile care au urmat. Dupã prima întâlnire a
delegatiei franceze cu Eden, la Londra, guvernele britanic si francez au hotãrât sã lanseze o
operatie militarã comunã spre a pune stãpânire pe Zona Canalului Suez, a revoca nationalizarea
si a-si restabili drepturile în Autoritatea Canalului. Scopul lor era, de asemenea, sã-1 rãstoarne pe
Nasser. Marile State Majore ale ambelor tãri au început sã plãnuiascã o operatie la scarã mare.
Trebuiau mobilizati rezervistii, fortele urmând a fi concentrate în Malta si Cipru, iar navele
trebuiau sã se adune pentru o uriasã operatiune amfibie, aproape la scara celui de al doilea rãzboi
mondial, dupã lansarea initialã de trupe parasutate în zona Canalului. Operatiunea era denumit
„Muschetarul". Ea trebuia sã aibã loc sub comanda supremã a generalului britanic sir Charles
Keightley, comandantul fortelor terestre britanice din Orientul Mijlociu. Amiralul Pierre Barjot,
comandant al fortelor franceze, a fost numit adjunct al comandantului suprem.
Franta era forta propulsivã din spatele politicii actiunii. Primul-ministru britanic Anthony Eden
favoriza si el mãsurile militare, dar se confrunta cu o serioasã opozitie în interiorul tãrii sale. Iar
Statele Unite, chiar dacã fuseserã obiectul unei grosolane defãimãri în discursul lui Nasser
privind nationalizarea, se opuneau cu fermitate operatiunii proiectate de aliatii lor europeni
împotriva Egiptului. A existat îndoialã si sovãialã chiar pânã în ultimul moment, iar vestigiile
acestei stãri de spirit au dãinuit chiar si dupã ce a sunat ceasul al doisprezecelea.
13
FRENCH CONNECTIONI
Prima indicatie cã Franta era interesatã în coordonarea cu Israelul a actiunii împotriva Egiptului
ne-a venit în ziua de l septembrie 1956. Aceasta a venit sub forma unui semnal „absolut
nemijlocit" pe care eu 1-am primit în dimineata acelei zile din partea atasatului nostru militar la
Paris, care m-a informat despre planurile anglo-franceze, adãugând cã amiralul Barjot avea în
vedere ca Israelul sã fie invitat sã ia parte la operatiune. Mesajul mi-a fost adus în timp ce mã
aflam într-o reuniune cu Statul-Major General. Era prezent Ben-Gurion, iar el m-a instruit sã
rãspund cã, în principiu, eram gata sã cooperãm i Dacã ceea ce ei cereau de la noi era doar
informatie de spionaj cu privire la fortele armate ale Egiptului, aceastã informatie putea fi
furnizatã prin atasatul nostru militar. Dacã francezii aveau în vedere participarea armatei
israeliene la actiunea militarã, ministrul apãrãrii era gata sã mã trimitã la Paris spre a discuta
lucrul acesta.
Dupã alte tatonãri de lãmurire din partea Marelui Stat-Major francez, s-a decis ca seful meu de
operatiuni sã fie trimis la Paris pentru convorbiri cu reprezentantii militari francezi. S-a întâmplat
ca el sã fie în Europa în acea vreme, întâlnirea a avut loc în ziua de 7 septembrie. I-am trimis un
rezumat al unei directive scrise pe care o primisem de la Ben-Gurion, care spunea cã noi eram
gata sã dãm francezilor tot ajutorul posibil. Dacã ei aveau nevoie sã utilizeze bazele noastre
aeriene si navale si dacã aveau nevoie de participarea activã a fortelor noastre militare, guvernul
de la Ierusalim urma sã examineze aceasta si sã decidã. Am adãugat cã în rãspunsul dat la
întrebãrile francezilor el trebuia sã fie sincer în privinta capacitãtii noastre — si a limitelor
noastre — în diferitele domenii. Dacã era întrebat de angajamente, trebuia sã cântãreascã
oportunitatea venirii mele în Franta.
Amiralul Barjot a fost principalul reprezentant francez la întâlnirea de la Paris, care a avut loc
într-o locuintã privatã. El era deosebit de interesat în informatia asupra Egiptului si dorea sã
cunoascã ce posibilitãti existau ca
177
avioanele franceze sã aterizeze în Israel, în cazul în care ar fi fost silite sã o facã. S-a interesat, de
asemenea, de capacitatea noastrã de a imobiliza fortele egiptene prin întreprinderea unei actiuni
militare în Sinai, în vecinãtatea granitei israeliene. Amiralul Barjot a explicat cã întrebãrile sale,
în acel stadiu, erau doar pentru edificare, desi el le punea prin prisma presupunerii cã în viitorul
imediat se puteau ivi conditii pentru Israel de a participa la operatiuni.
Chiar în acele zile în care aveau loc convorbirile exploratorii cu francezii, noi eram tulburati de
incursiuni teroriste din Iordania, iar micile noastre unitãti de comando au spulberat douã posturi
militare puternic fortificate iordani-ene de pe granitã, ca ripostã militarã fatã de asasinarea
teroristã de civili israelieni. Grupurile teroriste erau dirijate de înaltul Comandament egiptean,
dar noi nu aveam decât alternativa de a reactiona împotriva obiectivelor din Iordania atunci când
ele operau de pe teritoriul iordanian. Astfel de actiuni — teroare si contrateroare — aveau sã aibã
o certã influentã asupra cursului ulterior al negocierilor privind Suezul.
America si Europa fiind divizate în ceea ce priveste modul de a trata criza Suezului, deteriorarea
zilnicã a situatiei politice internationale indica aproape certitudinea unui rãzboi iminent în
regiunea noastrã. De aceea am gãsit cã este oportun ca în cursul lunii septembrie sã-i pregãtesc
pe comandantii nostri militari, atunci când am vizitat unitãtile lor. Doream ca corpurile blindate
sã-si grãbeascã instruirea echipajelor si echiparea tancurilor noastre si am cerut ca forta aerianã
sã-si accelereze programul de instruire a pilotilor, pentru rapida asimilare a aparatelor de zbor cel
mai recent achizitionate. Toate avioanele de rãzboi pe care le posedam, atât cele noi cât si cele
vechi, trebuiau sã fie folosite dacã era sã intrãm curând în actiune.
Am ordonat diferitelor sectii ale Statului-Major General sã examineze din nou planurile
probabile pentru frontul egiptean, mergând de la cucerirea întregii Peninsule Sinai si pânã Ia
actiuni partiale si limitate de felul cuceririi Strâmtorilor Tiran sau capturãrii Fâsiei Gaza.
La mijlocul lunii septembrie, revizuind aceste planuri cu Sectia de Operatiuni, am prezentat
fundamentarea politicã si strategicã, în concordantã cu directivele date de Ben-Gurion. Am spus
cã aveam de-a face cu probleme internationale si cu propriile noastre probleme speciale si cã era
necesar sã facem distinctie între ele. Nationalizarea Canalului Suez era o problemã
internationalã, nu una a Israelului, desi, desigur, ne privea îndeaproape. Dar scopul nostru nu era
sã ajungem la Canal si sã ne implicãm în acea disputã. Strâmtoarea Tiran si Fâsia Gaza, însã,
erau altceva. Ele puneau probleme specifice Israelului. Cea dintâi era utilizatã de Egipt în
blocarea navigatiei cãtre Eilat, iar cealaltã era utilizatã de acelasi Egipt ca bazã de actiune
teroristã împotriva
178
Israelului. O altã problemã ce ne privea era concentrarea fortelor egiptene în Peninsula Sinai,
pregãtite de atac asupra Israelului. Am subliniat cã actiunea militarã de înfrângere a telurilor
Egiptului era probabil sã fie întreprinsã de noi din propria noastrã initiativã — fie în acord, fie în
dezacord cu vointa celorlalte forte ce operau împotriva Egiptului —, dacã guvernul Israelului
decidea cã situatia o cerea.
Directorul general al Ministerului Apãrãrii, simon Peres, a plecat la Paris în ziua de 19
septembrie ca sã încerce sã obtinã o înlesnire a conditiilor de platã pentru tancurile si avioanele
pe care le cumpãrasem de la Franta. Peres era prietenul personal al ministrului francez al
apãrãrii, Maurice Bourges-Maunoury, si prin el i-a cunoscut pe primul-ministru Guy Mollet si pe
ministrul de externe Christian Pineau. Trebuia sã se foloseascã de aceastã împrejurare spre a avea
convorbiri sincere si neoficiale cu ei pe tema cooperãrii politice franco-israeliene în Orientul
Mijlociu.
înainte ca el sã plece, i-am sugerat sã insiste asupra a trei conditii de bazã privind o asemenea
cooperare, în primul rând, initiativa trebuia sã vinã din partea Frantei, iar ea trebuia sã invite în
mod oficial Israelul la convorbiri în aceastã privintã. Importanta acestui punct provenea din
natura relatiilor noastre cu Franta de pânã atunci. Recentele noastre achizitionãri de arme din
Franta fuseserã fãcute într-un mod oarecum clandestin, de vreme ce exista un acord între Statele
Unite, Franta si Marea Britanic în ceea ce priveste coordonarea politicii armelor fatã de Israel.
Acum, dacã Franta avea nevoie de ajutorul nostru în criza Suezului, socoteam cã se impunea sã
încercãm sã scãpãm de statutul de prunc aflat sub o triplã tutelã si sã devenim un aliat cu drepturi
egale, îndeosebi dat fiind faptul cã interesul nostru comun ne aducea chiar în pragul casei
noastre.
în al doilea rând, esential era sã evitãm situatia în care puteam intra în conflict cu Marea Britanic,
ceea ce ar fi putut conduce la o actiune militarã britanicã împotriva noastrã. O astfel de
posibilitate îsi avea rãdãcina în caracterul complex al relatiilor britano-israeliene. Marea Britanic
avea tratate cu multe state arabe care puteau veni în ajutorul Egiptului. Dacã lucrul acesta se
întâmpla, putea sã aparã situatia în care noi trebuia sã luptãm împreunã cu britanicii pe un front
si deodatã sã ne trezim în conflict cu Iordania pe un al doilea front, lordanie cãreia Marea
Britanic trebuia sã-i dea grabnic ajutor militar, conform tratatului de apãrare anglo-iordanian.
în al treilea rând, în caz de rãzboi, Israelul trebuia sã aibã posibilitatea rectificãrii granitei sale cu
Sinaiul, incluzând sarm el-seik, Nakl, Abu, Ageila si Rafa. Acestea erau zone desertice, lipsite de
apã si de locuitori. Localitatea sarm el-seik era ocupatã în acel timp de bateriile de coastã
egiptene, gata sã
179
deschidã oricând focul asupra oricãrei nave care încerca sã ajungã la Eilat. Dacã în locul acestora
s-ar afla acolo o unitate israelianã, tãrmul vestic al Golfului Aqaba ar fi o bazã de protectie a
libertãtii navigatiei. Dacã nu, blocada ar fi continuat.
Mãrturisesc cã atunci când i-am spus toate acestea lui Peres, mã îndoiam de sansele lui de
succes, dar gândeam cã merita încercarea, într-adevãr, dacã era cineva care sã poatã reusi, acesta
era simon Peres. El m-a surprins mereu prin energia cu care cãuta sã realizeze în Franta ceea ce
eu socoteam a fi imposibil.
La trei zile dupã plecarea sa, am primit o telegramã în care îmi spunea cã în convorbirile sale cu
Bourges-Maunoury, ministrul apãrãrii francez explorase posibilitatea unei actiuni comune
franco-israeliene împotriva Egiptului, fãrã britanici. A transpirat faptul cã, în cadrul convorbirilor
de la Londra, din ziua de 12 septembrie, între Mollet si Pineau si omologii lor britanici, primul-
ministru Anthony Eden si ministrul de externe Selwyn Lloyd, britanicii i-au informat pe francezi
cã „Operatiunea Muschetarul" trebuia amânatã; ei trebui-serã sã accepte propunerea secretarului
de stat al Statelor Unite, John Foster Dulles, de a institui Suez Canal Users Association (SCUA).
Franta privea aceastã decizie ca pe o abandonare de cãtre Marea Britanic a dispozitiei de a
întreprinde o actiune militarã contra Egiptului, asa încât Franta trebuia sã se orienteze cãtre noi.
Ministrul francez al apãrãrii, Bourges-Maunoury, a trimis, de asemenea, un mesaj manuscris lui
Ben-Gurion, la a 70-a aniversare a sa, utilizând prilejul spre a face aluzie la dorinta Frantei de a
„face ceva" cu Israelul întru apãrarea intereselor ambelor tãri, împotriva agresiunii egiptene.
Ben Gurion i-a rãspuns, tot într-o scrisoare personalã, subliniind disponibilitatea Israelului de a
coopera în directia unei politici comune în Orientul Mijlociu. Coordonarea era un element
important si aceasta pãrea sã fie la originea diferendelor anglo-franceze. Marea Britanic sugera
amânarea actiunii militare pânã când conditiile politice aveau sã devinã mai favorabile, probabil
dupã câteva luni, dacã nu mai mult; Franta dorea o actiune imediatã, în scrisoarea sa cãtre
Bourges-Maunoury, Ben-Gurion îi sprijinea pe francezi în ceea ce priveste coordonarea si se
declara gata sã actioneze împreunã cu Franta, chiar fãrã Marea Britanic.
Terorismul se impunea mereu atentiei noastre, iar Ben-Gurion a convocat o reuniune specialã a
Cabinetului, ca sã aprobe represalii militare împotriva Legiunii Arabe din Iordania. Nu doream
sã agravãm conflictul arabo-israelian într-o vreme în care Occidentul si arabii erau în conflict în
privinta Suezului, dar nu se putea sã nu actionãm viguros împotriva Iordaniei. Trebuia sã con-
180
vingem Iordania cã atacurile sale —sau atacurile din partea unor teroristi care îi foloseau
teritoriul drept bazã — asupra unor civili israelieni putea sfârsi doar prin pierderea de prestigiu
de cãtre guvernul de la Amman. Publicul arab putea privi terorismul împotriva Israelului ca parte
a rãzboiului sãu nobil, care îi satisfãcea dorinta fierbinte de rãzbunare, restaurând ceva din
onoarea sa dupã înfrângerea armatelor arabe în Rãzboiul de Independentã al Israelului. La
criticile venite de peste ocean, guvernele arabe, inclusiv regele Hussein al Iordaniei, pretindea cã
erau neputincioase sã previnã actele de terorism, despre care spuneau cã erau actele refugiatilor
palestinieni, în fata propriului lor popor, însã, nu fãceau nici un secret din faptul cã încurajau
terorismul. Nu aveam nici o îndoialã cã singura cale de a pune capãt atacurilor lor împotriva
civililor israelieni era actiunea viguroasã contra obiectivelor specific militare implicate în
acestea, în tãrile din care erau lansate atacurile. Numai acest mod de a proceda putea sã aibã
efectul dorit asupra guvernelor respective, demon-strându-le cã era în propriul lor interes sã
împiedice activitatea fedainilor. Dacã nu o fãceau, armata israelianã trebuia sã-i loveascã,
demonstrând slãbiciunea armatelor arabe, incapacitatea lor de a înfrunta armata israelianã pe
câmpul de bãtãlie. Consecinta, pentru liderii arabi, nu putea fi decât o pierdere de prestigiu în
ochii popoarelor lor.
în acea sãptãmânã de la mijlocul lunii septembrie a avut loc o crestere vizibilã a anvergurii si
cruzimii actelor teroriste din partea Iordaniei, dincolo de punctul în care, în mod normal, am fi
putut exercita un control. Un grup de arheologi israelieni care lucra la excavatiile de lângã
frontierã, la Nord de Betleem, a fost secerat de mitraliere, de la câteva sute de pasi. De asemenea,
nu departe de Ierusalim, o fatã care aduna vreascuri a fost împuscatã si mutilatã de legionarii
arabi, care i-au tãiat o mânã, pe care au luat-o cu ei drept trofeu, în Valea Bet She'an, unde râul
Iordan constituie granita dintre Israel si Iordania, soldatii arabi au trecut râul, au împuscat un
tractorist care era la arat si i-au aruncat stârvul în apa Iordanului.
Ben-Gurion a convocat o reuniune specialã a Cabinetului, pentru data de 25 septembrie, în
scopul de a lua în considerare o actiune militarã adecvatã împotriva Legiunii Arabe iordaniene.
M-am întâlnit cu simon Peres înainte de aceastã reuniune, arãtându-i posibilele tinte pentru
actiunea noastrã, pe când el m-a pus la curent cu rezultatele vizitei sale la Paris, din care tocmai
se întorsese. tintele erau cele sugerate mie de cãtre Ben-Gurion, alese din cauzã cã acolo
stationau trupe, scopul nostru fiind de a lovi în acestea si nu de a face rãu civililor. Ben-Gurion
era înclinat sã autorizeze o actiune de represealii limitate în vecinãtatea Ierusalimului, asa încât
sã fie subliniatã legãtura dintre operatiuni si provocarea iordanianã. Altminteri se temea cã o
angajare
181
militarã între Israel si Iordania ar fi putut tulbura proiectul unei actiuni comune franco-israeliene
contra Egiptului.
simon Peres a dat un raport cu privire la convorbirile sale în Franta. Bourges-Mauroury îi
spusese cã Fineau participase la o a doua conferintã la Londra, în ziua de 21 septembrie, si cã se
întorsese de acolo foarte dezamãgit. Aceasta trebuia sã fie conferinta de întemeiere a Asociatiei
Utilizatorilor Canalului Suez, cum sugerase John Poster Dulles, dar ministrului de externe Fineau
i-a devenit clar faptul cã planul american era în realitate acela de a invalida orice încercare de
opozitie fatã de nationalizarea egipteanã a Canalului si de a-i opri pe britanici de a întreprinde
vreo actiune militarã împotriva lui Nasser. Primul-ministru Eden era în favoarea unei asemenea
actiuni, dar el întâmpina o puternicã opozitie în Marea Britanic, inclusiv din partea unor
elemente din propriul sãu partid. Din cele spuse de Bourges-Maunoury reiesea cã Fineau îi
arãtase lui Eden cã, într-o astfel de situatie, Franta putea actiona singurã, eventual ajutatã de
Israel. Replica lui Eden, potrivit spuselor lui Fineau, fusese aceea cã el nu se opunea acestui plan
atâta vreme cât Israelul nu ataca Iordania.
în ceea ce priveste atitudinea celorlalte Puteri fatã de o astfel de actiune, ministrul apãrãrii
Bourges-Maunoury i-a spus lui Peres cã el socotea cã Marea Britanic se va alãtura în cele din
urmã campaniei împotriva Egiptului si cã Statele Unite nu se vor amesteca. Cât priveste Uniunea
Sovieticã, nu se putea ghici care va fi reactia acesteia, în lumina acestor fapte, Cabinetul francez
a hotãrât sã-1 împuterniceascã pe Bourges-Maunoury sã contacteze pe reprezentantii
Ministerului Apãrãrii al Israelului si sã-i invite la Paris spre a discuta actiunea militarã comunã
împotriva Egiptului.
Ben-Gurion a spus cã trebuia ca problema sã fie examinatã la nivel politic. El personal nu credea
cã poate iesi ceva din aceasta, desi i-ar fi plãcut sã se alãture Frantei în operatiunile contra lui
Nasser. Pozitia Israelului trebuia sã depindã de natura cooperãrii propuse. Trebuia sã fie un
parteneriat onorabil, pe baze demne. Cât priveste interesele Israelului, Ben-Gurion nu era
încântat de ideea anexãrii Fâsiei Gaza sau a Peninsulei Sinai. Ceea ce dorea era controlul coastei
vestice a Golfului Aqaba si a Strâmtorilor Tiran la gura acestuia, anume localitatea sarm el-seik.
Dacã strâmtoarea era deschisã pentru navigatia israelianã, Eilat putea sã devinã un port mare, iar
lucrul acesta ar fi adus la viatã întregul Negev.
Cât priveste problema relatiilor israeliano-iordaniene, Israelul nu va ataca Iordania dacã aceasta
nu va da asistentã Egiptului si dacã nu va permite armatei iraqiene sã intre pe teritoriul sãu. Spre
deosebire de Egipt, Liban, Iordania si Siria, Iraqul refuzase sã semneze un Acord de Armistitiu
cu noi
182
dupã Rãzboiul de Independentã si de aceea se gãsea în mod formal în stare de rãzboi cu Israelul.
Dacã Iraqul îsi trimitea armata în Iordania, cu care noi aveam frontierã comunã, trebuia sã
trecem la actiune, sã ne deplasãm în Cisiordania si sã stabilim o frontierã defensivã. Ben-Gurion
credea cã Marea Britanic avea destulã influentã ca sã garanteze neutralitatea Iordaniei si astfel sã
previnã nenecesarele complicatii care ar fi avut loc în cazul intrãrii fortelor iraqiene în Iordania.
în seara acelei zile, Ben-Gurion m-a informat cã se luase decizia trimiterii unei delegatii la Paris,
ca sã clarifice cu reprezentantii guvernului francez posibilitãtile unei actiuni comune împotriva
Egiptului. Delegatia avea sã fie compusã din ministrul de externe Golda Meir, ministrul
transporturilor Mose Cârmei, directorul general al ministerului apãrãrii simon Peres si eu.
Câteva nopti înainte de a pleca la Paris, una dintre unitãtile noastre de comando a fost trimisã
dincolo de granitã, într-o actiune de represalii contra unui puternic bastion de politie al Legiunii
Arabe. Ca de obicei în asemenea angajamente, am petrecut noaptea la cartierul general înaintat al
unitãtii, preferând sã urmãresc evenimentele pe mãsurã ce ele se petreceau, în prizã cu scena
actiunii. Am pãrãsit automobilul, cu soferul sãu, în ariergarda cartierului general, într-un kibut de
la granitã, si am luat-o pe jos pânã pe o colinã, la câteva sute de yarzi de postul inamic. Când m-
am întors în kibut, în zori, am constatat cã mai multi dintre oamenii mei fuseserã rãniti de
Legiunea Arabã, care deschisese foc de mortiere. Printre rãniti se afla si soferul meu.
Operatiunea a fost o reusitã. Bastionul inamic a fost aruncat în aer, iar amplasamentele din
vecinãtate ale Legiunii au fost pustiite. Dar pretul plãtit a fost de 10 morti si 16 rãniti, cei mai
multi dintre ei din grupul de asalt, când au fost atacate pozitiile arabe. Trupele trimise în astfel de
misiuni au întotdeauna de îndeplinit o sarcinã dificilã, în putinele ore de întuneric ce le stau la
dispozitie, ele trebuie sã se catere repede pe coline necunoscute, abrupte, bolovãnoase, sã
captureze în bãtaia gloantelor pozitiile înaintate ale inamicului, sã care explozivi la principalul
fort al inamicului, sã-1 arunce în aer si sã se întoarcã, aducându-si mortii si rãnitii. Iar acestea
trebuie sã le facã fãrã a beneficia de elementul surprizã. Inamicul îi astepta în stare de alertã,
cunoscând cã dupã actiuni teroriste împotriva noastrã se putea astepta la o operatiune de
represalii. Unii dintre cei mai buni oameni ai nostri se numãrau de obicei la pierderi, deoarece ei
erau întotdeauna în fruntea fortei noastre de asalt. Numai cu douã sãptãmâni mai înainte, cel mai
destoinic ostas de comando al nostru, cãpitanul Meir Har-Zion, fusese grav rãnit într-o actiune
similarã contra unui bastion al Legiunii. Viata îi fusese salvatã doar printr-o
183
îndrãzneatã operatie de traheotomie, efectuatã de doctorul unitãtii, sub bãtaia gloantelor.
Pe drumul de întoarcere la Marele Cartier General, pe când mijea ziua, am reflectat asupra
grelelor pierderi pe care le sufeream în repetatele actiuni teroriste arabe si în represaliile noastre.
Mi se pãrea cã trebuia sã încercãm sã ajungem la o ciocnire totalã cu inamicul, care sã ne aducã
în cele din urmã pacea de-a lungul granitelor.
Dar misiunea noastrã la Paris m-a absorbit iarãsi, cu repeziciune, înainte de a pleca în capitala
Frantei, delegatia noastrã s-a întâlnit cu Ben-Gurion si i-au fost date urmãtoarele directive:
• Israelul nu porneste la rãzboi de capul sãu. Dacã prietenii nostri începeau, noi ni le alãturam, în
cazul cã ni se cerea sã începem în paralel, am fi examinat cu simpatie aceastã eventualitate.
• Statele Unite trebuiau informate de iminenta rãzboiului si sã nu aibã obiectii (sau, cel putin, sã
nu exprime o opozitie determinatã). Trebuia sã fim asigurati cã Statele Unite nu aveau sã impunã
sanctiuni sau un embargou împotriva Israelului.
• Marea Britanic trebuia informatã, trebuia sã fie de acord si nu trebuia sã dea asistentã statelor
arabe în cazul în care acestea se alãturau Egiptului.
• Scopul nostru era sã obtinem controlul asupra tãrmului vestic al Golfului Aqaba, asa încât sã
garantãm libertatea navigatiei israeliene pe acea cale maritimã. Putea fi luatã în considerare
demilitarizarea Peninsulei Sinai, fie si sub supravegherea unei forte internationale.
La acestea, eu am adãugat trei directive operationale:
• Fortele fiecãrei tãri trebuiau sã opereze în sectoare separate — noi în sectorul nostru, francezii
în al lor —, chiar si în cazul existentei unui singur cartier general. Aceasta se referea în primul
rând la fortele terestre, mai putin la fortele aeriene.
• Dacã noi primeam ajutor în echipament si dacã fortele franceze intrau în Egipt, Israelul putea
lua asupra sa cucerirea sectorului estic al Zonei Canalului Suez (ceea ce însemna Peninsula
Sinai).
• Trebuia sã le cerem francezilor echipament, dar nu sã facem din rãspunsul lor afirmativ
conditia participãrii noastre la operatiuni.
Legãtura noastrã directã de comunicare era aceea cu Franta si cunosteam pozitia ei, pe când
atitudinile Statelor Unite si Marii Britanii ne dãdeau motive de îngrijorare. Ben-Gurion era
neîncrezãtor fatã de Statele Unite si suspicios fatã de Marea Britanic. si eu eram îngrijorat cã
Marea Britanic ar fi putut dori sã-si demonstreze prietenia fatã de arabi, grãbindu-se sã vinã în
ajutorul Iordaniei si lansându-si fortele împotriva noastrã.
184
Pe de altã parte, natura relatiilor dintre Iordania si Iraq nu era cu totul clarã în acea vreme.
Iordania oscila între o orientare proegipteanã si una pro-iraqianã, cu probabilitatea de a întãri
legãturile cu Iraqul, care pe atunci avea pe tron un confrate hasemit29. în iunie 1956 cele douã
tãri constituiserã la înalt nivel un comitet de apãrare comun, în scopul coordonãrii planurilor
privind ajutorul militar iraqian acordat Iordaniei, hotãrându-se stationarea unei divizii iraqiene
lãrgite la granita iraqiano-iordanianã, care sã fie gata de a veni în ajutorul Iordaniei în caz de
urgentã. La scurt timp dupã aceea, cele douã rude hasemite, regele Hussein al Iordaniei si regele
Faisal al Iraqului29, s-au întâlnit spre a lua în considerare mutarea formatiunii iraqiene pe
teritoriul iordanian. Ben-Gurion nu fãcea un secret din temerea sa fatã de o astfel de miscare de
trupe sau din hotãrârea sa de a reactiona în plan militar dacã ea avea loc. Problema era ce ar fi
fãcut Marea Britanic în cazul în care izbucnea un rãzboi între Israel si Iordania.
Am plecat spre Franta în seara zilei de 28 septembrie, fãcând escalã pe timpul noptii la Bizerta,
pe coasta tunisianã, si ajungând a doua zi pe un aerodrom militar de lângã Paris. Era o sâmbãtã
însoritã de toamnã, iar familiile se relaxau în pace în grãdinile din lungul Senei, pe când pescarii
stãteau calmi pe maluri, încercându-si norocul. Era o cortinã absurdã ce ne despãrtea de
convorbirile dramatice pe care trebuia sã le sustinem.
întâlnirea a avut loc în dimineata urmãtoare, duminicã, într-o atmosferã de ajun de rãzboi, în casa
din Montparnasse a lui Louis Mangin, adjutantul de încredere si consilierul politic al ministrului
apãrãrii, Bourges-Maunoury. Francezii erau reprezentati de ministrul de externe Christian
Pineau, de Bourges-Maunoury, de Abel Thomas, director general în Ministerul Apãrãrii, si de
generalul Challe, adjunct al sefului statului-major pentru problemele fortelor aeriene.
Pineau, constient, ca noi toti, de solemnitatea momentului, a deschis reuniunea cu o sincerã si
convingãtoare retrospectivã de fond. Dupã nationalizarea de cãtre Nasser a Canalului Suez, a
spus ministrul de externe, pentru Franta a devenit clar cã trebuia sã facã uz de fortã contra
Egiptului. Statele Unite erau împotrivã, nedorind sã tulbure acordurile de pace pe care spera sã le
obtinã de la Uniunea Sovieticã. Dulles nu reusea sã recunoascã faptul cã rusii exploatau aceastã
atitudine americanã si pãtrundeau adânc în Egipt. Tocmai în acel timp „pilotii" care treceau
vasele prin Canal erau ofiteri ai marinei sovietice.
în ceea ce-i privea pe francezi, a spus el în continuare, cea mai potrivitã datã pentru actiunea
militarã era cu putin înainte de mijlocul lunii octombrie: Mediterana avea sã fie relativ calmã
pânã atunci, dar furtunoasã mai târziu, iar
185
el gândea cã lucrul cel mai bun pentru actiune era ca aceasta sã aibã loc înaintea alegerilor
prezidentiale din Statele Unite. Fineau credea cã presedintele Eisenhower nu dorea sã aparã în
ochii electoratului american drept unul care cautã neapãrat sã se reconcilieze cu Uniunea
Sovieticã, încât sã fie gata sã-si sacrifice aliatii, Marea Britanic si Franta.
Ministrul de externe francez a plecat în cursul zilei în Statele Unite, spre a lua parte la reuniunile
Consiliului de Securitate. Secretarul general al ONU, Dag Hammarskjold, dorea sã propunã un
comitet cvadrinational, compus din reprezentanti ai Marii Britanii, Frantei si Uniunii Sovietice,
ca si ai unui stat asiatic, care sã medieze între Egipt si Puterile Occidentale, Fineau vãzând în
aceasta o modalitate de a forta Occidentul sã capituleze, asa încât Franta nu trebuia sã ezite în a
face uz de dreptul ei de veto, ca sã înfrângã aceastã propunere.
De asemenea, Franta trebuia sã încerce sã-i convingã pe britanici cã mãsurile militare anglo-
franceze erau singura iesire din acea situatie, dar se îndoia cã va avea succes. Desi Anthony Eden
era în favoarea actiunii, oficialii din ministerul de externe britanic preferau politica asteptãrii
pasive a vreunui miracol. De aceea Fineau a cerut sã exploreze posibilitãtile unei actiuni comune
cu Israelul. în nici un caz nu dorea ca noi sã simtim cã el cãuta ca Israelul sã actioneze spre a
ajuta Franta sã-si rezolve propriile-i probleme. Dacã Israelul lua mãsuri împotriva Egiptului,
trebuia sã o facã spre a-si apãra propriile interese vitale, în timp ce Franta si Marea Britanic
aveau sã-si asume responsabilitatea pentru actiunea militarã, ca replicã a lor la nationalizarea de
cãtre Egipt a Canalului. O indicatie privind implicatia acestei formulãri a iesit la ivealã atunci
când Fineau ne-a reamintit cã, potrivit Tratatului anglo-egip-tean din 1955, pe timp de rãzboi
Marea Britanic avea dreptul sã punã mâna pe Canal prin fortã, asa încât rãzboiul dintre Israel si
Egipt putea oferi Marii Britanii pretextul juridic de a-si readuce armata în Zona Canalului.
Oricum, a spus ministrul de externe, i-ar fi plãcut sã audã de la noi cã Israelul era interesat în
actiunea militarã contra Egiptului, împreunã cu Franta, în cazul în care Marea Britanic se
retrãgea din operatiunea anglo-francezã. Dacã eram interesati, atunci, desigur, Franta ne-ar fi dat
ajutor militar deplin si sprijin politic în Consiliul de Securitate, inclusiv uzul fãrã rezerve al
dreptului de veto în favoarea Israelului. Dacã Marea Britanic bãtea în retragere, Fineau credea cã
Franta si Israelul puteau actiona împreunã în unul din douã moduri posibile: fie Israelul putea
lansa de unul singur actiunea, primind ajutor militar de la Franta, iar campania odatã începutã.
Franta trebuia sã-si angajeze în ea fortele; fie actiunea putea fi declansatã în comun de cãtre
fortele israeliene si franceze.
186
Fineau a vorbit aproximativ patruzeci si cinci de minute, dupã care delegatia noastrã a prezentat
pozitia Israelului, în primul rând, eram de acord cu francezii cã relatiile cu Nasser nu mai puteau
fi reglementate prin mijloace diplomatice. Nu mai exista acum nici o alternativã Ia actiunea
militarã, în al doilea rând, noi priveam Franta ca pe prietenul si aliatul nostru si eram din toatã
inima de acord cã actionãm în comun cu ea. în al treilea rând, trebuia sã fim siguri de pozitia
Marii Britanii, dacã ea pãrãsea campania. Va invoca ea tratatul sãu cu Iordania si îi va veni în
ajutor dacã Iordania ataca Israelul, ori Israelul trebuia sã ocupe malul vestic al Iordanului, ca
reactie la intrarea fortelor iraqiene în Iordania? Dacã o fãceam, ne-am fi gãsit în situatia în care
am fi fost aliati cu Franta într-o operatiune militarã contra Egiptului pe un front, în timp ce
Marea Britanic ar fi fost de partea Iordaniei si a Iraqului, împotriva noastrã, pe un alt front, în al
patrulea rând, ce ar fi fãcut Statele Unite? în timpul Rãzboiului de Independentã, ele declaraserã
un embargou cu privire la arme în Orientul Mijlociu. Acum America putea sã declare un
embargou economic, ceea ce ar fi fost o mare nenorocire. si, în sfârsit, ce va face Uniunea
Sovieticã? Era, oare, probabil ca ea sã-si trimitã fortele în ajutorul Egiptului?
Francezii au fost foarte precauti în rãspunsurile lor, spunând cã nu puteau decât sã formuleze
judecãti, fãrã a dispune de informatia necesarã. Cu cât mai scurtã va fi campania, cu atât mai
mari erau sansele ca Uniunea Sovieticã sã nu poatã interveni în mod direct. Dar, spre a nu gresi,
trebuia sã avem în vedere probabilitatea ca instructorii de zbor polonezi si cehi din Egipt sã ia
parte activã la luptã, ca piloti. Cât priveste Statele Unite, francezii credeau cã Dulles va persista
în politica sa de „non-actiune", dar cã ei nu recomandau ca fie Franta, fie Israelul sã-1 abordeze
pe aceastã temã. Ei au spus cã atunci când i s-a mentionat lui Dulles cã Israelul putea sã intervinã
în criza Suezului, acesta a spus:,,Foarte bine, dar nu înainte de sfârsitul anului", adicã nu înainte
de alegerile prezidentiale americane, în fond, francezii nu credeau cã Marea Britanie ar fi fãcut
rãzboi contra Israelului, atâta timp cât Israelul nu initia un atac asupra Iordaniei, în timpul
recentelor ciocniri de la frontiera dintre Israel si Iordania, s-a raportat cã Eden ar fi spus: „Pãcat
cã ele n-au avut loc la granita cu Egiptul".
în cursul întâlnirii noastre, a transpirat faptul cã Franta nu avea avioane de bombardament
adecvate, asa încât dacã Marea Britanie se retrãgea, campania s-ar fi putut încheia în mod
nesatisfãcãtor — chiar dacã aviatia militarã egipteanã era doborâtã în bãtãlii aeriene —, deoarece
aerodromurile de lângã Cairo ar fi rãmas intacte, iar egiptenii ar fi putut primi noi avioane,
continuând astfel bãtãlia. Din acest motiv, ca si din altele, francezii au reiterat
187
sugestia lor ca Israelul sã declanseze campania, ei fiind siguri cã Marea Britanic se va alãtura,
desi într-o fazã mai târzie. Pe de altã parte, ei au stãruit asupra faptului cã fie si în cazul în care
Marea Britanic consimtea la actiunea franco-britanicã, ar fi fost de dorit pentru Israel sã se
alãture mai târziu campaniei si sã cucereascã Peninsula Sinai, la Est de Suez. în felul acesta
Israelul ar fi imobilizat o parte considerabilã a armatei egiptene, asigurându-si un mai bun
aranjament de frontierã la sfârsitul ostilitãtilor. Mai mult, dacã Israelul punea mâna pe
Strâmtorile Tiran, ar fi avut posibilitatea sã instaleze o conductã de petrol între portul Eilat si
Marea Mediteranã.
Ministrul de externe francez se astepta sã primeascã un rãspuns final de la britanici pe la mijlocul
lunii octombrie, la sfârsitul dezbaterilor din Consiliul de Securitate. Era clar cã Franta nu-si putea
finaliza planurile privind campania Suezului pânã când nu avea decizia Marii Britanii. Pe de altã
parte, Pineau dorea sã aibã acordul Israelului de a se alãtura campaniei, luptând într-un sector
independent, sub o comandã separatã si declansând rãzboiul din proprie initiativã, înaintea
britanicilor si francezilor. Dacã Israelul era gata în aceastã privintã, el era încredinbtat cã acest
fapt avea sã întãreascã sansele unei decizii britanice de participare la actiune.
Nu mã fericea deloc concluzia acestei pãrti politice a convorbirilor noastre de clarificare. Clar
era cã situatia era neclarã si cã va rãmâne astfel pânã la sfârsitul sedintelor Consiliului de
Securitate. Aceastã fazã de incertitudine era nu numai apãsãtoare în plan politic si frustrantã
psihologiceste, ci ne dãdea dureri de cap si în plan militar, în absenta unei decizii politice
rãspicate era greu sã ducem la capãt pregãtirile militare, iar dacã si când decizia avea sã fie luatã
de a merge înainte, timpul aflat la dispozitia noastrã avea sã fie extrem de scurt. Cum sã fi fost
atunci capabili sã facem ceea ce ni s-ar fi cerut sã facem?
tinta nemultumirilor, ale Frantei, cât si ale noastre, era Marea Britanic. Adevãrul era cã
participarea britanicã la campanie avea o importantã decisivã. Pe când îl ascultam pe Pineau, ne-
am reamintit de justetea observatiei lui Ben-Gurion, care spusese cã dacã Marea Britanic iesea
din foc, era probabil ca Franta sã facã la fel. Din punct de vedere international, ar fi fost într-
adevãr dificil pentru Franta sã facã fatã singurã opozitiei Statelor Unite si Uniunii Sovietice. Iar
din punct de vedere militar, a merge singurã la actiune ar fi însemnat pentru Franta pierderea
importantului avantaj pe care îl putea aduce Marea Britanic: avioane de bombardament
corespunzãtoare.
Dacã francezii sufereau de pe urma codelii Marii Britanii de a lua o decizie fermã, pe noi ne
agasa ofensa aditionalã a ipocriziei britanice. Marea Britanic ura pânã si ideea cã numele ei ar fi
putut sã fie pãtat ca partener cu
188
Israelul într-o actiune militarã contra arabilor, dar în acelasi timp pentru ea era bine venitã sansa
de a exploata conflictul Israelului cu arabii spre a-si justifica actiunea proprie contra Egiptului.
Evenimentul cel mai de dorit pentru Marea Britanic ar fi fost un atac israelian asupra Egiptului.
Ea ar fi alergat atunci în apãrarea Egiptului si ar fi izgonit fortele Israelului, iar de vreme ce
trupele britanice s-ar fi aflat în zona Suezului, britanicii ar fi luat în mod automat controlul
Canalului. Ministerul Afacerilor Externe de la Londra era convins cã în asemenea împrejurãri
nimeni n-ar fi putut acuza Marea Britanic cã este antiarabã sau agresoare.
Mai mult, Marea Britanic dorea ca noi sã îndeplinim functia de rãufãcãtor sau de tap ispãsitor,
fãrã a fi trebuit sã ne întâlneascã si sã discute cu noi fatã în fatã. Ea stia cã simplul fapt de a ne
asocia implica „încheierea unui tratat" — desi limitat doar la actiunea contra Egiptului —, ceea
ce putea fi cât se poate de nepopular în lumea arabã. De aceea britanicii doreau ca Franta sã fie
legãtura lor izolantã cu Israelul. Prin intermediul Frantei ei ne-ar fi determinat sã facem ceea ce
era dezirabil pentru Marea Britanie, în timp ce îsi garantau libertatea de a nu lua contact cu
Israelul.
Am prânzit în casa lui Louis Mangin, unde ne întrunisem, oarecum fixati de privirea tatãlui
gazdei noastre, al cãrui portret domina sufrageria. El fusese faimosul general Charles Emmanuel
Mangin, erou în bãtãliile de la Marna si Verdun, din primul rãzboi mondial. Casa si mobilierul
aveau încã parfumul vechii aristocratii franceze. S-au asezat cu noi la masã Bourges-Maunoury,
Abel Thomas de la Ministerul Apãrãrii si oficialii din armatã. Atmosfera a fost însufletitã si
veselã, în pofida înversunãrii discutiilor noastre din cursul diminetii, în Franta, politica nesincerã
permitea interferenta bucatelor alese si a minunatului vin rosu.
Deoarece amiralul Barjot nu era prezent, iar acei dintre noi care erau ofiteri activi fãceau parte
din trupele terestre si aviatie, cele mai multe glume la masã s-au fãcut pe seama marinei. Mi-a
plãcut spusa unuia dintre colegii nostri francezi ireverentios! despre un anumit amiral, cunoscut
pentru setea lui de publicitate. Sosind într-o zi la aeroportul Orly, la vamã a fost întâmpinat cu
obisnuita întrebare: „Aveti ceva de declarat?" „Desigur — a spus amiralul —, unde este
microfonul?"
Convorbirile au fost reluate la orele 3,30 PM si au fost acum axate pe aspectele militare ale
planului. Francezii au arãtat cã ei încã mai sperau ca Marea Britanie sã participe. Dar lucrul cel
mai bun era ca actiunea sã fie plãnuitã ca o aventurã israeliano-francezã, presupunându-se cã
Marea Britanie va sta deoparte sau cã, dacã intra în joc, avea sã o facã într-o fazã mai târzie.
Planul curent, „Operatiunea Muschetarul", era o operatiune anglo-francezã,
189
iar aceasta trebuia sã fie acum schimbatã sau modificatã, punând Israelul în locul Marii Britanii.
Fortele franceze aveau multe neajunsuri. Cel mai important era faptul cã îi lipseau bazele aeriene
destul de apropiate de tintã. Conform „Operatiunii Muschetarul", bazele Marii Britanii din Cipru
ar fi servit si francezilor, iar cea dintâi întrebare era dacã Israelul putea fi acum un substitut
pentru Cipru. Din punct de vedere tehnic, puteau bazele aeriene ale Israelului sã fie utilizate de
aparatele de zbor franceze?
Eu credeam cã prezentarea problemei în sensul cã Israelul trebuia sã înlocuiascã Marea Britanic
în „Operatiunea Muschetarul" era suprasimplificatã si nerealistã si am sugerat o abordare
diferitã, atât în ceea ce priveste examinarea problemei, cât si cãutarea solutiilor. Noi trebuia sã le
spunem francezilor ce forte puteam mobiliza si ce obiectiv militar ne simteam în stare sã atacãm,
iar francezii sã ne spunã ce puteau ei face si ce forte puteau angaja.
Francezii erau foarte doritori sã audã ce planuri aveam noi, dar pãreau oarecum rezervati în
prezentarea propriilor planuri. Lucrul acesta se putea explica prin aceea cã încã se mai simteau
legati de britanici sau pur si simplu din cauzã cã încã nu-si detailaserã planurile.
Convorbirile din acea zi s-au încheiat cu decizia ca în ziua urmãtoare sã ne întâlnim cu seful
statului-major francez, în scopul de a clarifica datele operationale si intentiile si de a examina în
termeni practici procurarea de echipament militar francez pentru armata noast-rã. S-a decis, de
asemenea, ca delegatia francezã sã vinã cu noi în Israel, spre a examina la fata locului prac-
ticabilitatea bazelor noastre aeriene, care trebuiau sã le înlocuiascã pe acelea din Cipru.
L-am întâlnit pe seful Marelui Stat-Major francez, generalul Paul Ely, în dimineata zilei de l
octombrie 1956, în casa lui Louis Mangin. Am fost la acea convorbire singurul membru al
delegatiei israeliene, dar eram însotit de mai multi ofiteri si atasati militari. Generalul Ely era
însotit de generalul Challe, de generalul Martin, ajunctul acestuia, colonelul Simon, sef de
operatiuni, un ofiter de marinã si Louis Mangin.
Desi scopul stabilit al întâlnirii noastre era simplul schimb de informatie si clarificarea anumitor
aspecte tehnice, am urmãrit sã întãresc convingerea sefului armatei franceze cã, din punct de
vedere militar, operatiunea putea fi întreprinsã cu succes chiar si fãrã participarea britanicilor.
Generalul Ely a vorbit cu însufletire despre Israel. Cu pãrul sur, înalt si zvelt, arãta mai degrabã a
intelectual. Un brat îi era anchilozat. Era tratat cu mare respect de cãtre ofiterii sãi si era limpede
cã era mai mult decât seful lor.
Francezii au început cu întrebarea privind tãria fortelor egiptene, iar noi le-am spus ceea ce
stiam. Informatia noastrã pãrea sã concorde cu propriile lor
190
rapoarte de spionaj. Ei au atacat apoi problema planului operational comun si au întrebat cum
vedeam eu actiunea armatei israeliene si în ce mod ne-ar fi putut ei ajuta. Am spus cã noi puteam
mobiliza 6—8 brigãzi de infanterie si de blindate si circa 70 de avioane de luptã „Mistere",
„Ouragan" si „Meteor". Desi era o armatã micã, eu eram încredintat cã îi puteam învinge pe
egipteni pe uscat si în aer, chiar dacã era sã luptãm singuri, nu numai fãrã britanici, ci chiar si
fãrã francezi. Cât privea ajutorul militar, aveam nevoie de echipament si adusesem cu noi o listã
de cele trebuitoare, dar am spus cã ajutorul cel mai important avea sã fie campania simultanã în
compania Frantei.
Francezii m-au întrebat dacã ne-am gândit la împãrtirea sectoarelor de bãtãlie. Le-am spus cã
sectorul nostru urma sã fie, pentru fortele noastre terestre, la Est de Canalul Suez, si cã acelasi
sector îl viza si forta noastrã aerianã, cu exceptia unor tinte aditionale. Francezii, socoteam eu,
trebuiau sã cucereascã Zona Canalului si sã scoatã din uz aerodromurile de la Vest de Canal.
Problema aerodromurilor egiptene avea o importantã specialã, din cauza prezentei în Egipt a
unor piloti strãini, a unor echipaje la sol si a altor experti. Alti piloti puteau fi adusi în grabã din
Cehoslovacia si Polonia, dacã avioanele si aerodromurile rãmâneau intacte. Puterea aerianã a
Egiptului se ridica la circa 150 avioane de vânãtoare MIG si la circa 40 de bombardiere „Iliusin".
Cât priveste sectoarele navale, socoteam cã obligatiile puteau fi în asa fel împãrtite încât marina
israelianã sã fie responsabilã de apãrarea coastei Israelului, iar francezii sã atace marina
egipteanã (pe atunci noi nu aveam submarine). Vedeam campania noastrã împotriva Egiptului în
primul rând ca pe o confruntare între fortele terestre, pe când sarcina marinei noastre ar fi fost sã
ajute fortele noastre la Marea Rosie si sã apere tãrmul nostru mediteranean.
Când am spus cã operatiunea noastrã trebuia sã se limiteze la Est de Suez, francezii au întrebat
dacã nu aveam intentia sã pãstrez un cap de pod pe malul vestic al Canalului. Le-am spus cã nu.
Nu stiam ce stã în spatele întrebãrii, dar ea era în mod evident legatã de urmãtoarea la care ei se
gândeau. Aceasta se referea la Cairo, în timpul convorbirii, m-au întrebat cum priveam sfârsitul
campaniei si dacã nu eram de pãrere cã trebuia capturat Cairo. Le-am spus cã cucerirea orasului
Cairo ar fi creat complicatii politice severe, care cel mai bine era sã fie evitate. Lucrul acesta, am
spus, era desigur o problemã politicã de cel mai înalt ordin, iar eu nu fãcusem decât sã exprim un
punct de vedere personal.
Nu i-am putut face pe francezi sã-si divulge detaliile specifice planului lor. întrebati asupra tãriei
fortei franceze ce urma sã ia parte la actiune, ei au spus cã operatiunea anglo-francezã se baza pe
patru divizii de infanterie si pe
191
bombardarea puternicã a aerodromurilor egiptene. Obiectivul era cucerirea Zonei Canalului.
în rezumat, francezii au spus cã ei ar fi fost satisfãcuti dacã planul israe-lian era pus în practicã si
cã aceasta i-ar fi fãcut pe francezi capabili sã-si atingã obiectivele, chiar dacã britanicii îsi
retrãgeau participarea. M-au asigurat, de asemenea, cã noi vom gãsi satisfãcãtor planul francez.
Ni s-a spus mai târziu cã puterea aerianã alocatã de Franta pentru operatiune se va cifra la 75
aparate „P-84" si 25 „Mystere-4".
Francezii au confirmat cã urmau sã trimitã o delegatie în Israel, care sã vadã dacã bazele noastre
aeriene puteau servi aparatele franceze, în special avioanele de transport, si dacã puteau asigura
aterizarea fortatã a altor aparate. Am spus cã le puteam oferi toate facilitãtile pentru inspectie,
însã cã faptul dacã bazele noastre puteau fi utilizate de forta aerianã francezã depindea de decizia
guvernului Israelului.
M-au întrebat de ce echipament aveam noi nevoie si le-am înmânat lista. Aceasta includea
tancuri, autoblindate, autocamioane cu tractare la patrii roti, care sã poatã merge pe nisip,
aruncãtoare cu reactie (bazuca) si avioane de transport. Ei au pãrut oarecum surprinsi de
dimensiunea micã si de caracterul demodat al armelor si echipamentului, în special al blindatelor
fortelor de apãrare ale Israelului si îndeosebi de faptul cã mãrimea unitãtilor noastre era pe sfert
fatã de aceea a unitãtilor armatei franceze. Le-am spus cã, cu toate acestea, eu eram convins cã
cu ceea ce aveam — sau, mai degrabã, în pofida a ceea ce ne lipsea — puteam cuceri Peninsula
Sinai cu repeziciune. Dacã nu se putea sã avem tancuri aditionale, puteam folosi aruncãtoare
bazuca montate pe jeepuri si pe vehicule de comandã. Marea noastrã problemã era sã avem
vehicule corespunzãtoare pentru miscarea în desert. Nu stiam cât de tare putea fi rezistenta
blindatelor egiptene, dar stiam cât de serios obstacol era desertul. Ca sã ne ducem trupele,
munitia si alte stocuri la sarm el-seik, aveam nevoie de mijloace de transport corespunzãtoare.
Cât priveste timpul, le-am reamintit francezilor cã armata israelianã se baza în mare parte pe
rezervistii ei. Ei puteau fi mobilizati foarte repede, dar pentru o mobilizare „confortabilã" aveam
nevoie de cinci pânã la sapte zile. Dacã luam estimãrile lor drept bazã de calcul, atunci, dacã
Consiliul de Securitate îsi încheia sesiunea la 12 octombrie, iar decizia politicã finalã era luatã în
ziua de 15 octombrie, armata israelianã putea fi gata de actiune în ziua de 20. întâlnirea a luat
sfârsit prin exprimarea mutualã a prieteniei, iar eu m-am întors la hotel ca sã reflectez asupra
analizei noastre.
Francezii erau încã nesiguri în ceea ce priveste doi factori importanti în campanie: începutul si
sfârsitul. Aceste douã probleme erau pentru noi mai
192
putin incerte. Dacã britanicii sau francezii aveau nevoie de un pretext pentru mãsurile militare
împotriva Egiptului, noi în mod sigur nu aveam. Egiptenii îi dãduserã Israelului suficientã
legitimitate spre a trece la actiune: blocada militarã a Strâmtorilor Tiran, activitãtile teroriste
împotriva Israelului, concentrãrile de trupe în Sinai si pregãtirile de invadare a Israelului, ca si
repetatele declaratii cã între Egipt si Israel exista o stare de rãzboi. Cât priveste obiectivele finale
ale campaniei, scopurile noastre erau clare. Scopul nostru era sã cucerim Peninsula Sinai si sã
izgonim de acolo fortele egiptene. Aceasta trebuia sã garanteze libertatea navigatiei la Eilat, sã
neutralizeze amenintarea directã a Israelului de cãtre armata egipteanã si sã punã capãt
operatiilor teroriste lansate din Fâsia Gaza.
si noi doream sã-1 vedem înlocuit pe Nasser de un nou regim în Egipt, care sã stabileascã relatii
pasnice cu Israelul. Dar acesta nu era un ingredient total pentru obiectivul nostru militar, cum era
pentru francezi si britanici. Cucerind Sinaiul, noi ne-am fi atins obiectivele, chiar dacã Nasser
rãmânea la putere.
Am înteles bine ezitarea lui Ben-Gurion cu privire la sugestiile anglo-franceze, anume cã
deschizând campania, noi rezolvam problema lansãrii lor în actiune. Existau serioase motive
politice si militare ca noi sã nu facem lucrul acesta. Aveam însã o oportunitate, improbabil sã se
mai repete, de a actiona împotriva Egiptului în cooperare cu Franta si, posibil, cu Marea Britanie.
Nu trebuia sã fim singuri. Socoteam cã aceasta impune un efort suprem din partea noastrã, în
interesul nostru, de a nu pierde o sansã istoricã.
Am decolat în seara zilei de l octombrie, împreunã cu reprezentantii francezi, de pe aerodromul
militar de la Villacoublay si am ajuns în Israel a doua zi. si de data aceasta am fãcut escalã la
Bizerta, dar acum am zburat într-un confortabil avion de pasageri — „DC-4" — pe care
presedintele Truman îl prezentase câtiva ani mai înainte lui de Gaulle si cu care el se întorsese la
Ministerul Apãrãrii. Era prevãzut cu spatii confortabile de dormit, mâncat si de lucru si, într-
adevãr, atât noi cât si francezii am folosit timpul în mod fructuos, în afarã de studierea
fezabilitãtii bazelor noastre aeriene, francezii aveau si alte douã sarcini: sã evalueze gradul de
urgentã al echipamentului de care aveam trebuintã si posibilitãtile tehnice de a fi primit si
absorbit de armata noastrã la timp, în vederea campaniei; si sã examineze planurile noastre
operationale, judecând dacã puteau sau nu puteau fi aduse la îndeplinire.
La sosirea noastrã acasã, colegii mei de delegatie si eu ne-am dus direct la primul-ministru ca sã-
i raportãm asupra convorbirilor de la Paris, în timp ce delegatii francezi s-au întâlnit cu un mic
comitet al statului-major constituit de noi, alcãtuit din trei colonei, care reprezentau cele trei
servicii. La întoarcerea mea la Marele Cartier General, seara, am constatat cã fuseserã fãcute
rapid
193
progrese practice în ceea ce priveste echipamentul. Dupã consultãri detaliate, francezii au ajuns
la concluzia cã era într-adevãr esential sã ne trimitã livrãrile repede, chiar dacã ele nu ne puteau
parveni la unitãti decât dupã începutul bãtãliei. Mai târziu, în acea noapte, ei ne-au arãtat o copie
dupã telegrama trimisã ministrului apãrãrii si sefului statului-major francez, în aceasta ei fãceau
recomandarea urgentã ca noi sã fim aprovizionati cu purtãtoare de mitralierã, tancuri,
autocamioane cu tractiune la rotile din fatã, remorci-cisternã si cisterne de combustibil pentru
aviatie. Ei au acceptat, evident, punctul nostru de vedere cã problema noastrã primordialã era
miscarea în desert. Nu-si fãceau nici o grijã cu privire la capacitatea noastrã de a învinge armata
egipteanã.
în aceeasi searã am convocat o reuniune a Statului-Major General, pentru a primi înstiintare. Le-
am vorbit membrilor acestuia despre iminenta posibilitate a unei campanii comune cu Franta si
poate cu Marea Britanic, împotriva Egiptului, desi încã nu fuseserã luate deciziile finale din
partea guvernelor respective. Se estima ca datã de deschidere a ostilitãtilor ziua de 20 octombrie,
asadar peste optsprezece zile, iar campania va dura probabil vreo trei sãptãmâni, (în realitate, ea
avea sã înceapã mai târziu si a luat mai putin timp). Era de asteptat ca aliatii nostri sã
bombardeze aerodromurile egiptene si sã punã stãpânire pe Zona Canalului. Sarcina noastrã era
sã cucerim Peninsula Sinai. Trebuia sã fim pregãtiti pentru posibilitatea ca alte state arabe sã se
uneascã în lupta împotriva noastrã, asa încât se impunea sã ne asigurãm fronturile sirian si
iordanian.
în aceastã fazã nu trebuia sã ne mobilizãm rezervele, dar pregãtirile pentru mobilizare trebuiau
începute. Trebuia, de asemenea, sã-i rechemãm pe toti ofiterii nostri aflati la cursuri de instruire
în strãinãtate, asa încât ei sã poatã lua parte la campanie. Lucrul acesta trebuia sã le dea mai
multã experientã, învãtãturã si încredere decât orice ar fi putut dobândi la un colegiu de stat-
major de peste mãri. Aceasta era de altfel ceea ce ei doreau cel mai mult. Spre a se pãstra secretul
intentiei, pregãtirile noastre puteau fi explicate drept o contramãsurã la o posibilã intrare a
trupelor iraqiene în Iordania.
în dimineata urmãtoare, în ziua de 3 octombrie, am primit de la primul-ministru un memorandum
scris de el târziu în seara precedentã, memorandum care, spunea el, rezuma reactia sa fatã de
„Plan". Era mai rezervat si mai prudent decât fuseserã reactiile sale atunci când noi îi raportasem
asupra convorbirilor avute la Paris. stiam cã Ben-Gurion se întâlnise cu mai multi membri ai
guvernului si cã unii dintre ei erau temãtori. Gen-Gurion sublinia cã, fãrã participarea britanicã,
Israelul putea sã înfrunte pericole grave, mai ales bombardarea oraselor sale; cãci, fãrã britanici,
puterea de bombardare
194
francezã era slãbitã. De aceea, în asemenea circumstante, aviatia francezã putea opera din Israel
si nu din Cipru, asa încât Israelul devenea singura tintã a atacului aerian egiptean.
Memorandumul lui Ben-Gurion nu se încheia cu specificarea acceptãrii sau a respingerii
planului, dar el termina prin recomandarea ca francezilor sã li se spunã direct si sincer
implicatiile acestuia pentru Israel.
Nu era cu totul clar ce era de asteptat sã producã aceastã înstiintare. La urma urmei, francezii
preferau si ei o actiune comunã cu Marea Britanic, iar sugestia operatiunii franco-israeliene a
fost inspiratã de absenta unei alternative. O astfel de abordare de cãtre Ben-Gurion era de rãu
augur pentru sansele unei actiuni militare.
Era programat ca delegatia francezã sã se întâlneascã cu primul-ministru la Ierusalim, mai târziu
în acea dimineatã. Eu am sosit ceva mai devreme, cu simon Peres, pentru o convorbire prealabilã
cu Ben-Gurion. L-am gãsit preocupat si nu prea entuziast. A spus cã s-a gândit sã-i scrie imediat
primului-ministru al Frantei, Guy Mollet, exprimându-si îndoielile asupra operatiunii. L-am
rugat sã nu facã asta, ci sã astepte pânã la încheierea vizitei delegatiei franceze si pânã ce vom fi
auzit sugestiile lor definitive. Ar fi fost usor în acel moment de stins ardoarea guvernului francez
de a purta rãzboi împotriva Egiptului. A o atâta din nou putea fi aproape imposibil.
I-am spus lui Ben-Gurion cã reflectasem la ambele sale temeri si cã estimarea de cãtre el a
capacitãtii egiptenilor de a ne bombarda era exageratã. Dupã judecata mea, aviatia francezã,
chiar si fãrã britanici, era capabilã sã provoace suficiente pagube fortei aeriene egiptene.
Actiunea egipteanã limitatã care putea fi îndreptatã împotriva Israelului dupã aceea putea fi
contracaratã de forta noastrã aerianã, oricât de micã era în acea vreme. Tonul meu era oarecum
ridicat, dar nu 1-am regretat. Dacã Franta voia sã întreprindã o actiune comunã cu noi, ar fi fost
cât se poate de nefericit sã-i respingem oferta si sã ne întoarcem la starea noastrã de luptã izolatã.
La întâlnirea lor cu Ben-Gurion si în replicã la întrebãrile lui, francezii au reiterat speranta lor cã
li se va permite sã opereze de la bazele din Cipru, cu sau fãrã britanici. Dacã nu, ei ar fi dorit sã
utilizeze bazele Israelului. Ben-Gurion a întrebat în ce mod preconizau ei rãsturnarea lui Nasser
— principalul lor scop —, dacã planul lor avea în vedere doar cucerirea Zonei Canalului? Fortele
egiptene puteau sã rãmânã în partea necuceritã a Egiptului, purtând un rãzboi de gherilã contra
armatei franceze ocupante, iar Nasser putea cere ajutor sovietic. Francezii au fost de acord cã
lucrul acesta era posibil si au mãrturisit cã de fapt nu exista nici o solutie la aceastã problemã în
planul lor curent.
195
Deosebirile în abordare, între Ben-Gurion si francezi, au devenit foarte evidente în cursul
convorbirilor. Pentru Ben-Gurion, lansarea operatiunilor era dependentã de replicile
satisfãcãtoare cu privire la dezvoltarea probabilã a situatiei în fazele târzii ale campaniei si dupã
aceea. Francezii, pe de altã parte, presau în directia actiunii imediate ca ripostã corectã la
nationalizarea de cãtre Nasser a Canalului, chiar dacã ei nu aveau rãspunsuri rezonabile la
problemele ce urmau sã aparã de aici. Abordarea lor era bazatã pe recunoasterea faptului cã nici
o actiune nu era cel mai rãu curs al lucrurilor. Pe de altã parte, francezii încã mai sperau cã nouã
ni se vor alãtura britanicii. Ben-Gurion, în ce-1 privea, nu era pregãtit sã conteze pe participarea
britanicã. El era de asemenea tulburat de posibilitatea unui esec militar într-o operatiune în care
eram parteneri.
Ne-am întors la Tel Aviv în dupã-amiaza acelei zile si am tinut o conferintã recapitulativã cu
delegatia francezã. Noi eram preocupati de douã probleme tehnice: utilizarea bazelor israeliene
de cãtre francezi, ca alternativã la cele din Cipru, si ajutorul francez în echipament, destinat
armatei israeliene.
Reprezentantul aviatiei franceze în delegatie, care vizitase bazele noastre, a rostit cuvinte calde
referitoare la standardul fortei noastre aeriene si era acum încredintat cã puteau fi fãcute în mod
efectiv aranjamente de coordonare. A fost întocmitã o listã pentru echipamentul aditional necesar
fortei noastre aeriene, în cazul în care aceasta avea sã manevreze aparate franceze. Trebuia, de
asemenea, sã primim echipament pentru infanterie si unitãtile blindate, desi nu în proportia de
care aveam nevoie.
Vizitatorii nostri francezi si-au exprimat sentimentul lor de usurare, gãsind armata noastrã atât de
bine organizatã si la un nivel tehnic atât de înalt, cum nu se asteptau. Israelul putea în mod cert
servi ca substitut pentru Cipru, fãrã a afecta eficienta operationalã a fortelor franceze.
Când am ajuns sã examinãm latura operationalã a campaniei, delegatia francezã, desi era
impresionatã de conceptia si de planul nostru, îl considera a fi mai degrabã ambitios, iar ei
socoteau, de asemenea, cã aviatia noastrã, îndeosebi, îsi asuma o sarcinã extrem de grea, care
friza limita maximã. Acesta putea fi cazul si cu fortele noastre terestre, infanteria, blindatele,
precum si cu primul nostru val de trupe parasutate.
Le-am cerut sã vadã lucrurile asa cum le vedeam eu, desi stiam cã lucrul acesta nu era usor
pentru soldatii strãini care si-au întocmit planurile pe baza unor date foarte difrerite de ale
noastre. Fapt e cã viteza este elementul-cheie, nu numai din motive politice evidente, ci si din
ratiuni pur militare. O înaintare rapidã era de supremã importantã în a ne face capabili sã
extragem ingredientii esentiali din acele elemente în care ne bucuram de un avantaj fatã
196
de armata egipteanã. Aveam în vedere nu numai avantajul nostru privind calitatea individului, ci
si acela al manevrãrii si comportamentului întregii noastre armate si ale formatiunilor sale de
luptã fatã de acelea ale egiptenilor. Egiptenii tindeau sã procedeze ca la carte, iar cartierele lor de
comandã erau departe de front. Le lua timp ca sã facã schimbãri în dispunerea unitãtilor lor, cum
ar fi formarea unei noi linii de apãrare, schimbarea directiei atacului sau miscarea fortelor în
dezacord cu planul initial.
Noi, pe de altã parte, eram obisnuiti sã actionãm mai în vitezã, cu mai multã flexibilitate si cu
mai putinã rutinã militarã, cu comandantii nostri de-a dreptul la fata locului, în mijlocul unitãtilor
lor de luptã, capabili sã dea ordine în fractiuni de secundã si sã se adapteze la schimbãrile
fulgerãtoare ale frontului lor. Acesta era un avantaj pretios, pe care trebuia sã-1 exploatãm. Eram
încredintat cã noi puteam duce campania în asa fel încât inamicul sã nu aibã timp sã se
reorganizeze si cã nu trebuia sã existe pauzã în luptã. Fiecãreia dintre formatiunile noastre
majore trebuia sã i se arate obiectivul ei special si sã primeascã ordine ca sã-1 atingã într-o
bãtãlie continuã. Aceastã abordare s-ar putea sã nu fie potrivitã pentru orice campanie, dar eu o
consideram corectã si flexibilã pentru aceasta, precum si adecvatã caracterului armatei israeliene
si comandantilor sãi. Planul nostru cerea deschiderea prin lansarea de trupe parasutate în
vecinãtatea obiectivului nostru final. Sarcina unitãtilor de parasutisti trebuia sã fie blocarea cãilor
întãririlor egiptene si cucerirea pozitiilor dominante de împortantã tacticã. Ele trebuiau sã
stãpâneascã terenul pânã când fortele noastre principale fãceau legãtura cu ele, ceea ce eu
estimam cã nu trebuie sã depãseascã patruzeci si opt de ore.
Dupã ce au ascultat explicatiile noastre, francezii au spus cã sperau ca noi sã fim realmente
capabili sã realizãm un plan atât de ambitios. Dupã ce au vãzut unele dintre unitãtile armatei
noastre, ei erau gata sã ne dea creditul pe care ar fi sovãit sã ni-1 acorde înainte de a veni în
Israel. Ei au adãugat cã plãnuirea anglo-francezã a „Operatiunii Muschetarul" fusese complet
diferitã de a noastrã. La aceasta eu am spus cã eram o armatã micã si cã, dacã am fi încercat sã
adoptãm conceptia militarã a Frantei sau a Marii Britanii, nu am fi devenit prin aceasta o mare
putere; pur si simplu ne-am fi pierdut calitãtile speciale pe care le posedam.
Cu toate cã întrunirea noastrã era preocupatã de operatiunile militare, în mod inevitabil ea trebuia
sã atingã aspectele politice ale acestora. Ca si la întâlnirile noastre de la Paris si, de asemenea, ca
si în acelea cu Ben-Gurion, ieseau la suprafatã douã chestiuni traditionale: cum va începe
campania si care avea sã fie sfârsitul ei? în cuvântul meu de deschidere cu privire la planurile
campaniei, am spus cã noi procedam în baza presupunerii cã la
197
începutul actiunii noastre un atac simultan trebuia lansat de fortele terestre franceze. Delegatia a
întrebat acum dacã eu socoteam cã o astfel de actiune simultanã era esentialã din punct de vedere
militar. Am rãspuns cã era de o importantã militarã considerabilã, deoarece debarcarea francezã
pe coasta Egiptului 1-ar fi obligat pe Nasser sã întoarcã o bunã parte din fortele sale pentru a-i
întâmpina pe francezi, lãsându-si unitãtile din Sinai fãrã întãriri. Dar lucrul acesta avea si o mare
importantã politicã. Reactia unor state arabe ca Siria si Libanul, ba chiar a Marilor Puteri ca
Uniunea Sovieticã, Statele Unite si Marea Britanic ar fi fost foarte diferitã în cazul în care
Israelul ataca singur Egiptul.
Francezii au spus cã erau de acord cu aceastã apreciere, dar credeau cã noi trebuia sã stim cã ar fi
fost greu pentru fortele franceze sã-si înceapã actiunea în aceeasi zi cu ale noastre. Apoi mi-au
pus aceeasi întrebare pe care le-o pusese lor Ben-Gurion si care avea sã le fie pusã si de propriul
lor guvern, la întoarcere: ce avea sã se întâmple dupã ce fiecare dintre noi cucerea sectoarele
respective, fãrã ca aceasta sã aibã drept rezultat un nou regim egiptean? Ce s-ar fi întâmplat în
cazul în care Nasser începea sã poarte un rãzboi de gherilã? Nu ne pãstea pericolul ca, în loc de o
scurtã si usoarã campanie, sã ne vedem înfundati pânã în gât într-o luptã lungã si istovitoare?
Era, într-adevãr, o problemã gravã, la care nu exista rãspuns simplu si rãspicat. Dar era o
problemã mai mult pentru noi decât pentru Franta. Ben-Gurion o ridicase în toatã severitatea ei,
deoarece el, la urma urmei, era acela care trebuia sã ia decizia finalã importantã si deoarece stia,
ca si mine, cã o înfrângere militaro-politicã pentru micul Israel, care încã mai fãcea primii sãi
pasi de copil în statalitate, îl putea lovi chiar în inima sa. Pentru Franta riscul nu era nicãieri atât
de mare. Dacã într-o anumitã fazã a actiunii ea trebuia sã-si retragã fortele fãrã a-si fi atins
obiectivul, lucrul acesta n-ar fi subminat fundamentele existentei sale.
Replica mea a fost cã, cu toatã îngrijorarea în privinta problemelor de dupã campanie, nu trebuia
sã supraestimãm puterea egiptenilor de a ne aduce daune, mai ales dupã ce o bunã parte din
armatã si armamentul lor aveau sã fie distruse în luptã. Nu noi, ci egiptenii erau cei ce aveau sã
fie slãbiti, si nu nouã, ci lor trebuia sã le fie teamã. Am adãugat cã nici Israelul, nici Franta nu
aveau ceva de pierdut. Dacã Nasser continua sã conducã ostilitãtile împotriva noastrã, nu exista
nici o perspectivã ca actiunile sale sã fie stopate fãrã ferma actiune a Israelului. I-ar fi fost mai
usor Frantei sã-si rezolve problema marocanã sau algerianã fãrã actiunea contra Egiptului, care îi
ajuta si îi încuraja pe dusmanii Frantei?
198
în cursul discutiei noastre cu privire la modul în care avea sã sfârseascã acea campanie, am avut
impresia cã francezii au ridicat în mod deliberat aceastã problemã aproape în acelasi timp cu
aceea a modului în care campania urma sã fie deschisã. Ei continuau sã ne preseze sã ne lansãm
actiunea înaintea lor. Ei cunosteau situatia securitãtii noastre si erau constienti de dorinta mea
arzãtoare de actiune comunã cu ei. De aceea accentuau îndoielile si doreau sã ne atâte sã
rãspundem dorintei Frantei de a fi cei dintâi care sã începem actiunea.
în ziua urmãtoare, 4 octombrie, m-am întâlnit cu Ben-Gurion la ora 10 AM, în Ierusalim, ca sã-i
raportez asupra convorbirilor recapitulative cu delegatia francezã si sã primesc aprobarea lui de a
ne continua pregãtirile. L-am gãsit relaxat si a consimtit bucuros la ideea mea ca noi sã
continuãm planul nostru operational împreunã cu francezii, fãrã a astepta deliberarea si decizia
Cabinetului, acceptând în acelasi timp de la francezi echipamentul cerut de noi, pe bazã de
împrumut, în cazul în care campania era anulatã, trebuia fie sã le restituim echipamentul, fie sã-1
plãtim. De altfel aceasta si era sugestia initialã avansatã de simon Peres si pe care francezii erau
înclinati s-o accepte.
Ceva mai târziu, Ben-Gurion s-a întâlnit cu un membru al delegatiei si i-a spus, între altele, cã nu
i-ar fi displãcut o situatie în care fortele israeliene sã fie nevoite sã stationeze pentru o perioadã
mai lungã pe malul estic al Canalului, în timp ce pe malul vestic ar fi stationat forte franceze,
chiar dacã ar fi fost vorba de forte neînsemnate, simbolice. Amândoi au cãzut de acord cã
operatiunea nu trebuia lansatã fãrã cunostinta si acordul — chiar si tacit — al britanicilor.
Convorbirile au luat sfârsit si vizitatorii nostri francezi s-au întors la Paris. La întâlniri au avut
loc clarificãri si au fost luate decizii conditionale asupra a ceea ce fiecare parte trebuia sã facã în
cazul în care s-ar fi hotãrât sã se meargã înainte cu campania. Dar modul în care ea urma sã fie
lansatã, dacã cumva avea sã fie lansatã, nu a fost decis. S-a convenit, însã, ca livrãrile franceze
de echipament sã fie imediat transportate maritim si ca statele-majore ale ambelor tãri sã înceapã
coordonarea planurilor lor, fãrã a astepta decizia finalã asupra campaniei din partea guvernelor
respective. Impresia lui Ben-Gurion, dupã convorbiri, a fost cã operatiunea nu avea sã aibã loc.
Mi-a spus cã, dupã pãrerea lui, sansele ca planul sã fie ratificat de cãtre guvernul francez erau de
20 la sutã. Eu eram mai optimist.
Orice s-ar fi întâmplat — sau nu s-ar fi întâmplat —, noi trebuia sã continuãm pregãtirile noastre
cu maximã vitezã, în regim de urgentã. Am programat numaidecât întâlniri cu sefii acelor ramuri
ale armatei care urmau sã fie îndeaproape implicate în reglementãrile precampaniei (inclusiv
seful inten-
199
dentei, al bugetului), precum si o întâlnire imediatã cu Serviciul Operatiuni, spre a lãmuri unele
detalii ale planului. Simteam cã planul înclina prea mult în directia atacului frontal si a înaintãrii
progresive. Am înteles, de asemenea, cã lansarea de trupe parasutate fusese destinatã zonei El
Aris, pe coasta mediteraneanã a Peninsulei Sinai. Lucrul acesta trebuia schimbat. Doream o
debarcare masivã, la ora H, undeva în apropierea Canalului.
Campania noastrã în Sinai a fost codificatã sub denumirea de Operatiunea Cades, dupã ultimul
loc de rãmânere în pustiul Sinai a copiilor lui Israel, înainte de a intra în tara Fãgãduintei, în ziua
de 8 octombrie mi-am fãcut cunoscute directivele, între altele, insistam asupra faptului cã sarcina
noastrã nu era sã ucidem cât mai multi soldati ai inamicului, ci sã provocãm prãbusirea acestuia
si sã capturãm cât mai mult din armamentul si din echipamentul sãu. Trebuia sã facem lucrul
acesta prin capturarea de la bun început a principalelor tinte, adânc în teritoriul inamicului, prin
debarcare sau lansare de trupe aeropurtate, în timp ce infanteria si unitãtile noastre blindate
procedau la o înaintare rapidã. Ele trebuiau sã ocoleascã pozitiile inamice unde era posibil,
lãsându-le în pungi izolate în spatele frontului, recurgând la atacul frontal numai când acesta nu
putea fi evitat. Am subliniat, de asemenea, trebuinta de a organiza fortele noastre în asa fel încât
înaintarea unei formatiuni sã nu depindã de ritmul de înaintare al alteia.
Fãcându-ne pregãtirile, esentialã era circumspectia. Dacã nu-i ofeream indicii spionajului inamic,
puteam prezerva elementul de surprizã. Un exemplu de precautie am avut chiar în ziua
urmãtoare, în timp ce eram la întâlnirea cu Statul-Major General. O cerere ne-a parvenit din
partea Comandamentului din Sud, pentru autorizarea unor patrulãri în regiunea Rafa, care sã
testeze dunele de nisip, dacã erau practicabile pentru tancuri. Temându-mã cã aceasta putea sã
atragã în mod nedorit atentia, am autorizat doar o micã patrulã, iar aceasta dupã ce m-am asigurat
cã putea merge pe matca prunduitã a vãii seci, doar doi oameni trebuind sã umble realmente pe
nisip, încãltati cu sandale de beduin confectionate în Hebron, asa încât urmele picioarelor lor sã
poatã fi luate drept acelea ale unor contrabandisti arabi obisnuiti.
Patruzeci si opt de ore mai târziu, în noaptea de 10 octombrie, în timp ce ne gãseam în febra
pregãtirilor Campaniei din Sinai, am efectuat un dramatic atac asupra unui bastion al Legiunii
Arabe iordaniene de la marginea orasului Kalkilia. A fost o actiune de mare anvergurã, pe care
am plãnuit-o, organizat-o si îndeplinit-o în mod precipitat, obiectivul fiind atins. Dar pierderile
noastre erau grele: 18 morti (inclusiv 8 ofiteri) si mai bine de 50 de rãniti (printre care 14 ofiteri).
Aceasta, de asemenea, periclita relatiile noasttre cu Marea Britanic.
200
Provocarea imediatã a fost uciderea de cãtre o bandã de teroristi din Iordania, în ziua de 9
octombrie, a doi muncitori agricoli israelieni care lucrau într-o dumbravã de portocali de lângã
granitã, nu departe de Kalkilia. Dar aceasta nu fãcuse decât sã umple paharul altor acte teroriste
flagrante si al ordinului provocator dat de regele Hussein cu putin timp mai înainte, în ziua de 4
octombrie, patru muncitori care mergeau la fabrica de potasã, de la Sodom, din capãtul sudic al
Mãrii Moarte, au fost ambuscati si ucisi, atacatorii lor întorcându-se în Iordania. Ben-Gurion mi-
a spus atunci sã nu întreprind nici o actiune de represalii, în acea vreme era important sã apãrem
în fata lumii ca acuzatori si nu ca agresori. Retinerea noastrã a fost gresit interpretatã de cãtre
iordanieni. Ei au luat-o ca pe un semn de slãbiciune.
Teroristii de la Sodom au fost exact aceeasi care, cu trei sãptãmâni mai înainte, omorâserã trei
druzi israelieni în Nord. Identitatea lor ne era cunoscutã si am procedat în asa fel încât aceastã
informatie sã-i fie transmisã regelui Hussein, asa încât ei sã poatã fi adusi în fata tribunalului. S-a
întâmplat ca ei sã fie într-o închisoare iordanianã, învinovãtiti de contrabandã, unde ei se lãudau
fãtis cu actiunile lor din Nord si de la Sodom. Rãspunsul lui Hussein la mesajul nostru a fost
ordinul imediat ca teroristii sã fie eliberati.
Acum venise asasinarea celor doi muncitori agricoli. Dupã toate cele petrecute mai înainte,
aceasta nu mai putea fi trecutã cu vederea. Primul-mi-nistru si Cabinetul au aprobat represalii
neîntârziate, în câteva ore, trupe de parasutisti, adunate la repezealã din diferite pãrti ale tãrii, au
trecut granita cu destinatia Kalkilia.
Cu o jumãtate de orã înainte de miezul noptii, dupã douã ore si jumãtate de luptã crâncenã
împotriva opozitiei extrem de îndârjite a Legiunii Arabe, fortul de politie si amplasamentele sale
înconjurãtoare au fost asaltate, cucerite, puricate si curãtite, iar fortul a fost aruncat în aer.
Unitatea de asalt si-a îndeplinit misiunea. si-a îndeplinit misiunea si cea de a doua unitate, care a
pãtruns adânc în teritoriul Iordaniei, blocând cu succes întãririle Legiunii Arabe care se îndreptau
spre Kalkilia. Dar aceasta a intrat la ananghie pe drumul de întoarcere acasã. Prinsã în cursã,
covârsitã de numãrul mare al inamicului, atacatã în permanentã din toate pãrtile, unitatea a
rezistat cu succes, pânã când a fost scoasã din încurcãturã de cãtre o îndrãzneatã unitate de
salvare, care si-a tãiat un drum vulnerabil cãtre cei împresurati, cu care s-a întors în zorii zilei,
sub un foc puternic. Numai atunci când toti au fost înapoi în Israel, am contramandat ordinele
date în timpul noptii de a se pregãti o fortã blindatã si de infanterie, cu acoperire aerianã, care sã-
si taie în zori drum pânã la unitatea încercuitã, dacã ea nu avea sã fie salvatã pânã atunci.
201
Complicatiile politice au apãrut în timp ce bãtãlia încã se mai desfãsura. Consulul britanic de la
Ierusalim 1-a informat pe ministrul nostru de externe cã regele Hussein ceruse comandantului
fortelor britanice din Orientul Mijlociu sã trimitã RAF30 în ajutorul Legiunii Arabe, conform
tratatului de apãrare anglo-iordanian. în ziua urmãtoare, însãrcinatul cu afaceri britanic la Tel
Aviv 1-a sunat pe primul-ministru ca sã-1 informeze cã o divizie iraqianã era pe cale sã intre în
Iordania si cã, dacã Israelul trecea la actiune militarã, Marea Britanic trebuia sã vinã în ajutorul
Iordaniei. Ben-Gurion a rãspuns cã Israelul se opunea miscãrii iraqiene de trupe si cã îsi rezerva
libertatea de actiune, dacã aceasta avea loc. Aceste evenimente politice nu îmbunãtãteau deloc
relatiile anglo-israeliene tocmai în perioada în care se discuta posibila actiune comunã contra
Egiptului.
Implicatiile militare de la Kalkilia m-au condus la ideea ca noi sã încetãm costisitoarele actiuni
nocturne de represalii si sã efectuãm în schimb operatiuni la lumina zilei, folosind blindatele si
aviatia. Aceasta trebuia sã fie o cale de a-i constrânge pe vecinii nostri arabi sã aleagã între a opri
ei însisi terorismul sau a se confrunta cu noi într-un rãzboi pe scarã mare. O puternicã actiune la
lumina zilei ar fi redus pierderile noastre, iar statul arab afectat n-ar fi putut sã ignore lovitura
adusã prestigiului sãu. O altã cale putea fi aceea de a trece frontiera, de a cuceri pozitiile de
comandã si de a conditiona evacuarea noastrã cu stoparea terorii.
202
14
FRENCH CONNECT10N U
Printr-o telegramã primitã în noaptea zilei de 18 octombrie, Guy Mollet, primul-ministru al
Frantei, îl invita pe Ben-Gurion la Paris. Aceastã telegramã fusese trimisã înainte ca Parisul sã fi
primit mesajul nostru care continea aceeasi sugestie din partea lui Ben-Gurion. Era vãdit cã
francezii înteleseserã si ei cã aceasta era calea cea mai eficientã de a trata chestiunea, în
convorbiri anterioare, cu atasatul nostru militar la Paris, francezii arãtaserã cã ar fi mai bine sã
începem convorbirile fãrã britanici. La timpul potrivit trebuia sã fie introdusi si ei.
Am aranjat plecarea la Paris pentru noaptea zilei de sâmbãtã 21 octombrie. Am primit acum
detalii cu privire la întâlnirea anglo-francezã de la Paris, din ziua precedentã. Britanicii le
înmânaserã francezilor o declaratie scrisã ce cuprindea douã paragrafe, semnatã de primul
ministru Anthony Eden, pe care francezii trebuiau sã ne-o transmitã nouã. Britanicii simteau cã
aceasta ne va risipi suspiciunile si ne autorizau sã deschidem campania singuri si sã ajungem la
Canal.
Primul paragraf statua cã Marea Britanic si Franta urma sã cearã atât Egiptului cât si Israelului sã
se retragã din zona Canalului, iar dacã una dintre pãrti refuza, fortele anglo-franceze trebuiau sã
intervinã si sã asigure operatiunea de calmare a spiritelor la Canal. Scopul acestui paragraf era
acela de a asigura justificarea legalã, politicã si moralã, pentru invadarea Egiptului de cãtre
Marea Britanic si Franta. Al doilea paragraf declara cã Marea Britanic nu avea sã vinã în ajutorul
Egiptului în cazul în care izbucnea rãzboiul între acesta si Israel. Dar nu acesta era cazul cu
privire la Iordania, cu care Marea Britanic avea un tratat de apãrare valid. Acest paragraf era în
mod vãdit desemnat sã ne asigure cã Marea Britanic nu-si va întoarce tunurile asupra noastrã,
chiar dacã Egiptul i-ar fi cerut-o.
Desigur, Ben-Gurion nu a privit aceastã declaratie drept o bazã pentru actiunea comunã. El a
stãruit cã noi nu trebuia sã fim singurii care sã lansãm
203
campania si sã detinem rolul agresorului, în timp ce britanicii si francezii apãreau ca îngeri ai
pãcii care aduc linistea în zonã. El nu era pregãtit sã accepte o diviziune a functiilor în care, cum
spunea el, Israelul îsi bãga de bunã voie botul în rahat, asa încât Marea Britanic si Franta sã-si
poatã spãla mâinile în apele puritãtii.
I-am spus lui Ben-Gurion cã, dupã pãrerea mea, aceastã problemã putea fi privitã si dintr-un alt
punct de vedere. Pentru campania militarã în discutie, Marea Britanie si Franta nu aveau nevoie
de noi. Cele cinci sute de avioane pe care voiau sã le punã în actiune erau de ajuns ca sã înfrângã
forta aerianã egipteanã. Acelasi lucru era adevãrat în ceea ce priveste fortele terestre si navale.
Singura calitate pe care noi o posedam, relevantã în acest context, si care lor le lipsea, era
capacitatea de a furniza pretextul necesar. Doar aceasta ne putea asigura nouã biletul de admitere
în „clubul" campaniei Suezului.
De altfel, situatia noastrã fatã de Egipt era diferitã de aceea a Marii Britanii si Frantei. Nasser
continua sã proclame cã Israelul si Egiptul erau în stare de rãzboi, iar cuvintele sale erau urmate
de fapte prin blocarea Strâmto-rilor Tiran si actiunea bandelor sale teroriste. Aceasta ne obliga,
fãrã nici cea mai slabã legãturã cu interesele Marii Britanii si Frantei, sã însãrcinãm armata
noastrã ca, din timp în timp, sã treacã frontiera si adesea sã intre în conflict cu armata egipteanã.
De aceea presupunerea britanicã era corectã: era de resortul nostru sã asigurãm pretextul. Eram
în situatia de a „livra mãrfurile".
Trebuia, de asemenea, sã cântãrim cu toatã grija ce s-ar întâmpla dacã refuzam propunerea
britanicã. I-am spus lui Ben-Gurion cã, dupã pãrerea mea, am fi pierdut o oportunitate istoricã cu
care nu ne-am mai fi întâlnit niciodatã, în conflictul nostru cu Nasser aveam sã fim singuri, fãrã
fortele Marii Britanii si Frantei si fãrã ajutorul în echipament ce avea sã ne vinã din partea
Frantei, în cadrul campaniei comune, în asemenea circumstante si din punctul de vedere politic,
puteam noi cuceri singurei sarm el-seik, asa încât sã asigurãm libertatea navigatiei la Eilat? Nu
am fi fost noi înfierati ca agresori si supusi unor presiuni încã si mai mari din partea Statelor
Unite si Uniunii Sovietice? Socot cã Bourges-Maunoury avea dreptate spunându-le oamenilor
nostri cã mai important pentru noi era sã ne moderãm conditiile din perspectiva rezultatelor
campaniei decât din aceea a deschiderii ei.
De aceea eram convins cã dacã Franta îsi putea asuma grija în ceea ce priveste latura navalã si
dacã forta ei aerianã ne ajuta în apãrarea Haifei si a Tel Avivului, trebuia sã mergem în
întâmpinarea planului sugerat si sã deschidem campania, cu conditia ca francezii si britanicii sã
ni se alãture în câteva zile si sã punã stãpânire pe Zona Canalului.
204
în ziua de 21 octombrie, un avion a sosit din Franta, ca sã ne ducã la întâlnirea de la Paris.
Trebuia sã plecãm seara si aceasta avea sã fie cãlãtoria deciziei. Discutia a fost istovitoare.
Rezultatul a fost negocierea — în mãsura în care fiecare dintre parteneri era dispus la concesii si
la compromis — si decizia definitivã.
Doi membri ai delegatiei franceze anterioare au venit cu acel avion, iar la ora 11 A.M. ei intrau în
cabinetul meu. Sosirea lor în Israel era neasteptatã, dar scopul lor era clar: doreau sã înceapã
negocierea chiar înainte de a fi ajuns la Paris. Problema principalã era „pretextul" sau, cum îi
spuneau francezii, „scenariul". Marea Britanic nu se clintise din pozitia ei, iar vizitatorii nostri
francezi veniserã în mod special ca sã ne îmboldeascã sã consimtim. Ei au spus cã stiau cã
propunerea britanicã nu era bunã, dar era singurul plan realist, deoarece Marea Britanic n-ar fi
fost de acord cu altul. Ea nu s-ar fi alãturat campaniei decât dacã putea sã aparã drept
intermediar, drept acela care restabileste ordinea.
Convorbirea a fost durã. I-am întrebat dacã forta aerianã francezã ne-ar fi venit în ajutor dacã
orasele noastre ar fi fost bombardate în primele douãzeci si patru de ore, atunci când propriile
noastre avioane trebuiau angajate pe teatrul de bãtãlie. Ei au dat un rãspuns negativ, adãugând cã
britanicii s-ar fi opus acestei idei în mãsura în care strica „scenariul". Atunci eu am explodat,
poate atât din cauza exasperantei utilizãri a cuvântului „scenariu", dar si din cauza modului lor de
a judeca. Am spus cã Shakespeare a fost un geniu al scenariului, dar cã mã îndoiam cã vreunul
din Cabinetul britanic i-a mostenit calitãtile, în ceea ce mã privea, nu puteam suporta o
propunere de parteneriat bazatã pe conditia ca unul sã facã treaba, iar ceilalti doi sã vinã si sã-1
dea deoparte. Dacã trebuia sã luptãm singuri cu egiptenii, noi însine avem sã decidem când si
cum s-o facem, lãsându-ne condusi de ceea ce ni se potrivea cel mai bine. într-un parteneriat,
însã, dacã avioanele egiptene bombardau Tel Avivul pentru cã propriile noastre avioane erau
departe, pregãtind calea pentru cucerirea anglo-francezã a Zonei Canalului, era de neconceput ca
partenerii nostri sã nu ne vinã în ajutor doar pentru a nu strica „scenariul"!
în ceea ce priveste apãrarea aerianã a Israelului, ei au întrebat dacã aceastã problemã nu putea fi
rezolvatã prin stationarea în Israel a unor escadrile care sã intre în actiune doar în caz de extremã
urgentã, anume în apãrarea oraselor israeliene atacate din aer. Am rãspuns cã aceasta era o
propunere nouã si cã se cerea examinatã. De fapt solutia mea era mai simplã. Noi trebuia sã
pornim atacuri terestre, la o scarã relativ micã, în proximitatea Canalului. Aceasta nu i-ar fi
îndemnat în mod necesar pe egipteni sã recurgã la represalii prin bombardarea oraselor
israeliene, de teamã cã noi puteam
205
face acelasi lucru cu ale lor, dar putea fi un pretext suficient pentru britanici si francezi. Cu toate
acestea, ideea de a dispune de ajutor aerian în caz de urgentã nu era de lepãdat.
înainte de amurg, am plecat la aerodrom spre a decola, cu destinatia Franta: Ben-Gurion,
adjutantul sãu, simon Peres, seful meu de cabinet Mordehai Bar-On si eu. Numai în automobil,
pe drumul cãtre baza aerianã, i-am vorbit lui Ben-Gurion despre misiunea celor doi francezi.
Când el a auzit cã ei ne-au îndemnat din nou sã fim de acord cu planul britanic, a vrut sã
contramandeze zborul. Iar când i-a vãzut pe cei doi lângã avion, Ben-Gurion, stãpânindu-si cu
greu sentimentele, le-a spus: „Dacã aveti de gând sã ne presati cu propunerile britanice, autunci
singurul folos al acestei cãlãtorii va fi prilejul de a-1 întâlni pe primul-ministru francez".
Aparatul a decolat dupã lãsarea întunericului si noi toti ne-am instalat pentru noapte. Ben-Gurion
nu si-a scos nasul dintr-un volum al lui Procopius, istoricul bizantin nãscut în Cesareea
Palestinei, la sfârsitul secolului al V-lea. în timpul zborului, Ben-Gurion ne-a strigat deodatã.
Ochii sãi strãluceau pe când ne arãta un pasaj pe care tocmai îl citise, unde Procopius
mentioneazã regatul evreiesc care a existat în secolul al V-lea în regiunea Mãrii Rosii. Regatul
era localizat pe „insula lui lotvat", pesemne numele evreiesc a ceea ce mai târziu s-a numit insula
Tiran, la Est de marginea strâmtorilor, la gura Golfului Aqaba.
Norii grosi de deasupra Frantei centrale ne-au împiedicat sã aterizãm la Paris, asa încât ne-am
întors la Marsilia pentru realimentare cu combustibil. Ne-am întors si ne-am rotit peste Paris
pânã când, dupã saptesprezece ore de zbor zdruncinãtor si plicticos, pilotul a vãzut o spãrturã în
nori si a aterizat în cele din urmã pe aerodromul Villacoublay, în ziua de 22 octombrie.
simon Peres, Mordehai Bar-On si eu am fost cazati la un hotel din Paris, pe când Ben-Gurion si
adjutantul sãu au trebuit sã stea într-o vilã din Sevres, la periferia Parisului, unde aveau sã aibã
loc convorbirile noastre. Vila era proprietatea lui Bonnier de la Cha'pelle, o distinsã familie de
francezi, buni prieteni ai lui Bourges-Maunoury si care avuseserã strânse legãturi cu liderii
Rezistentei Franceze. Singurul fiu al casei a fost trimis de organizatia clandestinã francezã la
Alger ca sã-1 asasineze pe amiralul Darlan. în vârstã de optsprezece ani în acel timp, el a fost
prins si executat de cãtre oamenii generalului Giraud, aflati atunci în control la Alger. Camera sa
din vilã a fost pãstratã asa cum fusese lãsatã la plecarea lui. Douã candele îi lumineazã
fotografia.
Dupã câteva ore de odihnã, am început prima noastrã întâlnire la ora 4 P.M. Participantii francezi
erau primul-ministru Guy Mollet, ministrul de
206
externe Fineau si ministrul apãrãrii Bourges-Maunoury. Partea noastrã era reprezentatã de Ben-
Gurion, simon Peres si eu. Convorbirile au durat pânã la ora 7. La început au fost absolut
generale. Atât Guy Mollet cât si Ben-Gurion aveau teorii si idei despre o multime de subiecte
importante si evenimente politice majore din lume, iar ei gãseau cu totul potrivit ca, în mijlocul
discutiei despre alegerile parlamentare din Iordania, sã zboare la o analizã a instabilitãtii în
Polonia comunistã.
Discutarea temei noastre centrale a fost deschisã de Ben-Gurion, care i-a avertizat pe francezi
dinainte cã era pe punctul de a prezenta o propunere care putea sã parã fantasticã sau cel putin
naivã, la o primã privire. Ea se referea la o reglementare cuprinzãtoare a problemelor Orientului
Mijlociu. El spuse cã Iordania nu era viabilã ca stat independent si cã trebuia divizatã. Zonele de
la Est de râul Iordan trebuiau date Iraqului în schimbul angajamentului de a primi si coloniza
arabii refugiati pe teritoriul sãu, iar Iordania vesticã trebuia, ca regiune autonomã, sã devinã parte
a Israelului. Libanul, de asemenea, trebuia sã renunte la unele dintre districtele sale musulmane,
spre a-si garanta stabilitatea bazatã pe zonele crestine ale tãrii, într-o astfel de structurã a
Orientului Mijlociu, Marea Britanic si-ar exercita influenta asupra Iraqului, care ar include
Iordania de Est, si asupra pãrtilor sudice ale Peninsulei Arabe, iar sfera de influentã a Frantei ar fi
Libanul si poate Siria, întretinând relatii strânse cu Israelul. Aceasta ar însemna un statut
international garantat pentru Canalul Suez, iar Strâmtorile Tiran ar ajunge sub controlul
Israelului.
Nimic din acestea nu putea fi realizat repede, dar se puteau face încercãri de a convinge Statele
Unite si în special Marea Britanic sã sprijine aceste teluri. Ben-Gurion privea situatia prezentã —
si acea întâlnire — ca pe o oportunitate corespunzãtoare pentru o examinare comprehensivã a
viitorului Orientului Mijlociu, în scopul de a se ajunge la o politicã comunã pentru Statele Unite,
Marea Britanic, Franta si Israel. El a arãtat cã nu trebuia sã ne grãbim cu campania noastrã
militarã, ci sã folosim timpul spre a clarifica posibilitãtile politice. Considera cã timpul era copt
pentru o astfel de reevaluare, când Marea Britanic stãtea în mijlocul fragmentelor politicii ei
sfãrâmate atât în Egipt, unde Nasser nationalizase Canalul, cât si în Iordania, unde fortele
antibritanice tocmai câstigaserã alegerile.
Francezii au ascultat spusele lui Ben-Gurion cu mare interes, dar ei n-au arãtat nici o dispozitie
de a fi deturnati de la subiectul palpabil al campaniei militare. Primul-ministru al Frantei nu
credea cã americanii puteau fi convinsi cã Nasser trebuia expulzat. El a spus cã întotdeauna a
fost nevoie de un interval de timp de doi ani înainte ca americanii sã înteleagã vreo problemã
europeanã, în primul rãzboi mondial, întelegerea a venit doar în 1917; în cel
207
de al doilea rãzboi mondial, le-au trebuit din 1939 si pânã în 1941 ca sã ia parte la el. Chiar
gravitatea actiunii lui Nasser cu privire la Suez va fi înteleasã doar în alti doi ani. Mai mult,
americanii erau realmente interesati doar în problemele legate de Uniunea Sovieticã.
Ministrul de externe Fineau a fost încã si mai realist decât Guy Mollet. El 1-a avertizat pe Ben-
Gurion cã, încercând sã rezolve toate problemele deodatã, nu va rezolva nici una. Nici Statele
Unite, nici Marea Britanic nu erau acum pregãtite pentru o examinare fundamentalã a acestor
probleme. Eden, e adevãrat, a fost în mod sincer în favoarea actiunii contra Egiptului, dar
vremurile erau vitrege pentru dânsul. El trebuia sã facã fatã opozitiei, în Parlament, din partea
Partidului Laburist, si, de asemenea, în propriul sãu partid si Cabinet. Cu cât mai lungã avea sã
fie întârzierea, cu atât mai subredã avea sã fie pozitia lui. Nasser, pe de altã parte, devenea tot
mai puternic în fiecare zi, iar legãturile sale cu rusii deveneau tot mai strânse. Era acum deci
timpul sã se actioneze, sau ceasul oportun avea sã fie pierdut.
Pineau a citat trei factori în sprijinul actiunii imediate. Primul era tehnic: dupã luna octombrie,
Marea Mediteranã începe sã fie furtunoasã, fãcând ca debarcãrile sã fie imposibile. Ceilalti doi
factori erau politici. Din punctul sãu de vedere, Statele Unite nu vor avea timp sã se ocupe de
Orientul Mijlociu în ajunul alegerilor prezidentiale din noiembrie, asa încât trebuia profitat de
sãptãmânile rãmase ca sã ne lansãm operatiile. Acelasi lucru era valabil pentru Uniunea
Sovieticã, acaparatã acum de problemele interne din Polonia si din celelalte republici populare.
Ben-Gurion a încercat iarãsi sã-i încline pe francezi spre o perspectivã politicã atotcuprinzãtoare,
nu spre a rezolva toate problemele deodatã, ci, spunea el, spre a o face stadial. Prima era aceea de
a avea convorbiri sincere cu Marea Britanic si a fi asigurati de bunãvointa ei. A doua era aceea de
a aduce un regim mai rezonabil în Egipt, ceea ce putea, de asemenea, sã fie rãspunsul la celelalte
probleme ale Orientului Mijlociu. A treia era aceea de a reorganiza Orientul Mijlociu. Acum noi
aveam de-a face cu primele douã stadii, dar trebuia sã le parcurgem în contextul telurilor politice
pentru viitor.
Deosebirea de atitudine dintre Ben-Gurion si francezi tinea în parte de deosebirile personale de
caracter. Ben-Gurion favoriza întotdeauna o abordare cuprinzãtoare a problemei, chiar si când
lucrul acesta nu era necesar în atacarea unei probleme concrete. Principala cauzã a diferendelor,
însã, consta în deosebirile de conceptie si în întelegerea obiectului întâlnirii. Francezii doreau sã
ajungã la un aranjament care sã poatã face posibilã cucerirea militarã a Zonei Canalului de cãtre
britanici si de cãtre ei însisi. Ben-Gurion dorea mai mult decât atât. într-adevãr, rareori s-a
întâmplat ca în
208
acei ani primul-ministru al Israelului sã se consulte cu conducãtorii Frantei si Marii Britanii
asupra unui eveniment politic si cele trei tãri sã ajungã la un punct de plecare comun. El dorea sã
exploateze aceastã oportunitate spre a încerca sã realizeze o politicã a acordului care sã cuprindã
toate problemele Orientului Mijlociu.
Ministrul de externe a luat din nou cuvântul, ca sã readucã discutia la problemele practice ale
campaniei Suezului. I-a succedat ministrul Bourges-Maunoury, care a explicat cã dacã acea
companie nu era lansatã în câteva zile, Franta era nevoitã sã batã în retragere. Ea nu putea
continua sã tinã fãrã rost vase comerciale si unitãti ale armatei mobilizate pentru operatiune. Cât
priveste temerile Israelului, Bourges-Maunoury, ca ministru al apãrãrii din Franta, era gata sã
garanteze cã navele de rãzboi franceze vor salvgarda coasta Israelului si chiar îi vor da ajutor cu
apãrarea antiaerianã. El era, de asemenea, gata sã consimtã ca unitãti ale fortei aeriene franceze
sã fie stationate în Israel si, dacã era necesar, sã ia parte la apãrarea aerianã.
La ora 7 P.M., au sosit ministrul de externe britanic Selwyn Lloyd si un functionar superior din
Ministerul Afacerilor Externe, dar ei nu au intrat imediat în sala de întâlnire. S-au închis într-o
altã camerã, unde au fost pusi la curent de cãtre delegatia francezã asupra pozitiei Israelului.
Francezii s-au întors fãrã ei si am continuat convorbirile. Oricum, ajunsesem într-un impas si nu
pãrea sã aparã nici o cale de iesire. Ben-Gurion nu era pregãtit sã accepte propunerile britanice si
a spus cã mai degrabã avea sã plece în Israel dimineata. Pãrea fãrã sens sã rãmânã. Bourges-
Maunoury, din parte-i, a anuntat cã se vedea nevoit sã ia în considerare lãsarea la vatrã a
unitãtilor sale destinate campaniei de la Suez în cazul în care nu se lua rapid o decizie pozitivã.
Fineau a dat din nou citire principalelor miscãri prevãzute si programului sugerat de britanici:
• Israelul sã înceapã actiunea militarã contra Egiptului.
• Ultimatum franco-britanic adresat Egiptului si cerinta ca Israelul sã se retragã din Zona
Canalului.
• Bombardarea aerodromurilor egiptene dupã expirarea termenului fixat de ultimatum.
S-a decis sã se efectueze o convorbire cu britanicii, iar de data aceasta ni s-a cerut sã participãm.
Ben-Gurion si eu reprezentam partea israelianã. Aceastã primã întâlnire tripartitã a durat o orã si
jumãtate si a fost reluatã dupã o scurtã întrerupere pentru cinã. simon Peres ni s-a alãturat pentru
a doua parte a sedintei, care a luat sfârsit cãtre miezul noptii, când Selwyn Lloyd a plecat la
Londra ca sã transmitã primului-ministru britanic sugestiile noastre.
209
A fost o întâlnire stranie, în remarcile lor initiale, atât Selwyn Lloyd cât si Ben-Gurion au
prezentat pozitii extremiste, desi la sfârsit ei au manifestat o surprinzãtoare disponibilitate la
compromis. Este posibil ca veritabila lor incapacitate de a se armoniza pe aceeasi lungime de
undã sã-i fi fãcut sã simtã cã era inutil sã se angajeze în alte clarificãri sau în încercãri mutuale
de persuasiune. Asa încât ei au mers direct la punctul final al concesiei.
Ministrul de externe britanic se poate foarte bine sã fi fost un om binevoitor, plãcut, fermecãtor,
amiabil, în acest caz el a demonstrat aproape geniu în ascunderea acestor virtuti. Modul sãu de a
fi n-a fost mai putin contradictoriu, întregul sãu comportament exprima repulsie: pentru loc,
companie si temã.
Remarcile sale initiale au sugerat tactica unui musteriu care se târguieste cu niste negustori
jecmãnitori. El a spus cã de fapt era posibil sã se ajungã la acord cu Egiptul asupra Canalului
Suez în rãstimp de o sãptãmânã. Convorbirile sale, la New-York, cu ministrul de externe
egiptean Fawzi au fost fructuoase, iar egiptenii consimteau sã recunoascã Asociatia Utilizatorilor
Canalului Suez, sã precizeze taxele Canalului în avans si sã accepte impunerea de sanctiuni, în
concordantã cu Carta ONU, dacã îsi încãlcau angajamentele.
Dacã toate erau atât de bune si frumoase, atunci de ce era el aici? Pentru cã — a explicat el — un
astfel de acord nu numai cã ar fi esuat în slãbirea lui Nasser, ci de fapt 1-ar fi întãrit, si, dat fiind
faptul cã Guvernul Majestãtii sale considera cã Nasser trebuia înlãturat, era pregãtit sã
întreprindã actiunea militarã potrivit ultimei versiuni a planului anglo-francez. Acesta reclama
invadarea Sinaiului de cãtre armata israelianã, ale cãrei unitãti trebuiau sã ajungã la Suez în
patruzeci si opt de ore. (Selwyn Lloyd a adãugat aici cã expertii militari ai Marii Britanii au fost
convinsi de cãtre francezi cã armata israelianã era capabilã sã facã aceasta), în acest interval de
patruzeci si opt de ore, ultimatumul anglo-francez urma sã fie adresat ambelor pãrti, ordonân-du-
le sã se retragã de la Canal. Dacã Egiptul îl respingea, avea sã fie lansat atacul anglo-francez de
capturare a Canalului si de doborâre a lui Nasser.
Marea Britanic nu va sãri în ajutorul Egiptului ca urmare a atacãrii acestuia de cãtre Israel. si nici
nu va ajuta Iordania, în pofida tratatului de apãrare anglo-iordanian, dacã Iordania ataca Israelul.
Dar Marea Britanic ar fi ajutat Iordania dacã aceasta ar fi fost atacatã de Israel.
Rãspunsul lui Ben-Gurion a fost scurt si ferm. El a spus cã a si respins planul schitat de Lloyd.
Israelul nu dorea sã fie înfierat ca agresor si nici sã fie destinatarul unui ultimatum care sã-i cearã
evacuarea zonei Canalului. Dacã era ca Israelul sã atace Egiptul conform acestui plan, Egiptul
putea reactiona prin bombardarea oraselor israeliene. Dacã Israelul lupta singur, nu
210
se putea exclude perspectiva ca „voluntari" sovietici si cehi sã fie expediati ca sã întãreascã forta
aerianã egipteanã. De aceea rãspunsul lui Ben-Gurion a fost cã Israelul nu trebuia sã înceapã
rãzboiul contra Egiptului, nici acum si în nici în vreo altã perioadã. Dacã era însã atacat, s-ar fi
apãrat si în cele din urmã ar fi învins Egiptul, fie si cu costul unor pierderi grele.
Ben-Gurion a explicat ce nu eram noi pregãtiti sã facem. Cu permisiunea sa, eu am schitat ce
eram pregãtiti sã facem si am prezentat planul nostru. Am spus cã eram gata de actiune represivã
împotriva Egiptului. De exemplu, la ora 5 P.M. a zilei D, o fortã israelianã avea sã treacã granita
spre a îndeplini o actiune limitatã. Aceasta putea fi întreprinsã în vecinãtatea Canalului de cãtre o
unitate de parasutisti ce trebuia lansatã în spatele liniilor egiptene. Guvernele britanic si francez
se puteau întruni în aceeasi searã, emitând somatia ca egiptenii sã-si evacueze fortele din Zona
Canalului, deoarece prezenta lor punea în pericol functionarea normalã a Canalului. Ele puteau
cere în acelasi timp Israelului ca trupele sale sã nu avanseze dincolo de Canal, iar noi am fi
acceptat. Deoarece noi, oricum, nici nu intentionam s-o facem, somatia n-ar fi avut nici o
importantã practicã. Dacã Egiptul respingea somatia de evacuare, unitãtile aeriene britanice si
franceze trebuiau sã înceapã bombardarea aerodromurilor egiptene în dimineata urmãtoare
Selwyn Lloyd n-a fost socat si nici mãcar surprins de planul meu. El pur si simplu a sustinut ca
actiunea noastrã militarã sã nu fie o ciocnire la scarã micã, ci un „adevãrat act de rãzboi", altfel
neavând nici o justificare ultimatumul britanic, Marea Britanic putând sã aparã în ochii lumii ca
agresor. Lloyd a accentuat cã Marea Britanic nu putea admite aceasta, „deoarece ea avea prieteni
ca tãrile scandinave, care n-ar fi vãzut cu ochi buni ca Marea Britanic sã înceapã un rãzboi". N-
am îndrãznit sã privesc în ochii lui Ben-Gurion în timp ce Selwyn Lloyd emitea acest argument
atât de original. Cred cã si-ar fi iesit din fire. Dar el si-a stãpânit mânia, desi nu si agitatia, noi
toti auzind scârtâitul scaunului sãu.
A luat apoi cuvântul Bourges-Maunoury, promitând Israelului ajutor aerian francez. Ba chiar a
sugerat punerea în actiune a avioanelor franceze, în caz de necesitate, de la baza din Cipru, la
care Lloyd a rãspuns fãrã zãbavã cã el nu putea fi de acord.
Aceasta era prea mult pentru Ben-Gurion, asa încât el 1-a întrebat pe Lloyd direct dacã Guvernul
Majestãtii Sale se gândise la paguba pe care orasele Israelului o puteau suferi în cele douã sau
trei zile când Israelul avea sã fie singur pe câmpul de bãtãlie. Lloyd pãrea izbit de o astfel de
neplãcutã întrebare si a spus cã venise la Paris numai pentru cã crezuse cã va fi discutat
211
planul asupra cãruia se cãzuse de acord între britanici si francezi, iar ajuns aici a fost confruntat
cu o nouã sugestie.
Cu toate acestea, în pofida aparentei sale rezervãri, era evident cã Lloyd nu respingea propunerea
noastrã. El a întrebat din nou ce fortã puteam trimite peste frontierã. Fãrã a metaforiza, 1-am
asigurat cã avea sã fie un adevãrat „act de rãzboi", în cursul convorbirilor, Lloyd a spus cã era
posibilã restrângerea timpului dintre actiunea noastrã si activarea fortelor lor, asa încât ei sã
emitã ultimatumul în dimineata de dupã ziua D si sã porneascã la actiune noaptea, douãsprezece
ore mai târziu, adicã dupã treizeci si sase de ore de la deschiderea de cãtre noi a campaniei.
Când Lloyd ne-a pãrãsit, cãtre miezul-noptii, am avut sentimentul cã era posibil sã aruncãm o
punte peste prãpastia dintre planurile noastre, dacã pãrtile ar fi manifestat bunãvointã. Fineau,
care n-avea motive sã fie fericit cu privire la spiritul raportului pe care Lloyd urma sã-1 prezinte
lui Eden, s-a dus el însusi la Londra ca sã-1 întâlneascã pe primul-ministru al Marii Britanii, în
seara urmãtoare. El intentiona sã revinã la Paris în ziua urmãtoare, 24 octombrie, pentru
recapitularea finalã.
Ben-Gurion mi-a permis sã-mi prezint planul, dar eram constient de faptul cã el evita sã se
angajeze în acesta si cã se referea în mod prudent la acesta ca la „planul lui Dayan". Mã temeam
cã rezerva sa nu era doar o miscare tacticã fatã de britanici si francezi, ci cã era realmente sincerã
si cã el avea multe îndoieli în privinta planului.
înainte de a merge la culcare, m-am uitat peste telegramele sosite din Israel. Una din ele mã
informa de perspectiva ca noul prim-ministru al Iordaniei sã fie Suleiman Nabulsi, un palestinian
antibritanic care deja anuntase cã avea sã anuleze tratatul britanico-iordanian si cã Iordania avea
sã se alãture comandamentului militar siriano-egiptean. O altã telegramã continea stirea cã, drept
pas cãtre uniunea armatelor, avea sã se deschidã la Amman, în acea zi, o conferintã a sefilor de
stat-major din Egipt, Siria si Iordania. Presedinte al conferintei urma sã fie Abd-el-Hakim Amr,
seful statului-major al armatei egiptene. Singurul gând consolator care mi-a venit în minte la
citirea acestor telegrame a fost acela cã, ajungând la Londra, Selwyn Lloyd avea sã gãseascã pe
masa sa de lucru aceleasi stiri încurajatoare.
în dimineata zilei de 23 octombrie, membrii militari ai delegatiilor francezã si israelianã s-au
întâlnit în casa lui Mangin. S-a vãdit cã membrii francezi care luaserã parte nu împãrtãseau
impresia mea cã prãpastia putea fi acoperitã de o punte. Ei socoteau cã nu ne apropiasem de un
acord cu britanicii si credeau cã negocierile intraserã în impas. Obstacolul în calea acordului
dintre britanici si noi — am spus — nu era insignifianta ciocnirilor
212
israeliano-egiptene, ci repulsia Marii Britanii de a ne considera un partener egal. „Parteneriatul"
sugerat se baza pe conditia ca Marea Britanic si Franta sã joace rolul de politai, iar noi rolul de
tâlhari, ei rolul de sfinti, iar noi pe acela de ticãlosi.
Francezii au spus cã le pãrea rãu cã replica mea era atât de descurajantã, dar cã îsi vor încerca
norocul cu Ben-Gurion, la prânz, când delegatiile complete ale Frantei si Israelului trebuia sã se
întruneascã din nou în vila lui Bonnier de la Chapelle. Casa, la o jumãtate de orã de mers cu
automobilul de la Paris, era o constructie impunãtoare a cãrei valoare, pentru mine, consta în
magnifica grãdinã în care era situatã, în peluzele sale împodobite cu straturi de flori si
înconjurate de livezi. Dacã negocierile noastre esuau, cu sigurantã cauza nu avea sã fie
ospitalitatea. Nimeni n-a avut vreo plângere în aceatsã privintã si în special nu eu, în fata pomilor
încãrcati de fructe.
Fineau si Bourges-Maunoury au sosit la prânz dupã ce toatã dimineata fuseserã ocupati în
birourile lor. Se pãrea cã în acele zile Providenta lucra din rãsputeri la orchestrarea afacerilor din
Orientul Mijlociu. Dupã lovitura durã datã Marii Britanii de Iordania, prin instalarea unui
premier antibritanic si plasarea armatei sale sub un comandament militar comun, condus de
Egipt, a venit rândul Frantei. Un vas egiptean, Athos, a fost prins cu arme de contrabandã,
trimise insurgentilor algerieni de cãtre spionajul egiptean. S-au fãcut auzite proteste în
Parlamentul francez împotriva interventiei egiptene în afacerile interne ale Frantei, iar
ambasadorul francez la Cairo a fost rechemat. (Cu o zi mai înainte începuse episodul Ben Bella,
când un avion de vânãtoare francez determinase aterizarea fortatã a unui avion de pasageri
marocan, care îl avea la bord pe Mohammed Ben Bella si pe patru lideri ai rebelilor algerieni).
Evenimentele din Iordania si Africa de Nord au sporit tensiunea internationalã si au reliefat rolul
de prim ordin al lui Nasser în activitatea antioccidentalã.
între desert si cafea, Bourges-Mounoury si Pireau s-au reîntors la diferendele noastre cu
britanicii. Selwyn Lloyd le spusese, dupã întâlnirea tripartitã din noaptea precedentã, cã nu putea
accepta sugestia noastrã, asa cum era prezentatã în „planul Dayan". Cele douã puncte
problematice erau anvergura actiunii noastre militare, britanicii cerând ca noi sã întreprindem
„un act de rãzboi în toatã puterea cuvântului", si durata perioadei dintre declansarea de cãtre noi
a operatiunii si atacul anglo-francez asupra aerodromurilor egiptene. Britanicii insistau ca aceasta
sã fie de patruzeci si opt de ore, dar era posibilã scurtarea ei la treizeci si sase de ore. Ei nu voiau
sã audã de nici o scurtare, pentru cã atunci întreaga afacere a ultimatumului ar fi putut apãrea
drept o fictiune. Pineau trebuia sã plece în acea noapte la Londra si trebuia sã ia cu el „cuvântul
nostru final".
213
I-am promis cã va primi rãspunsul nostru înainte ca el sã plece, iar delegatia noastrã s-a retras
pentru consultãri interne. Astfel de consultãri aveau loc din când în când la fiecare dintre
delegatii, a noastrã si a francezilor, fie prin întâlnire formalã într-o camerã separatã, fie prin
adunare informalã într-un colt al sãlii de consiliu, ori prin schimb de note în timpul sedintei
comune. Dar exista o deosebire de naturã în consultatiile noastre, generatã de deosebirea de
conceptie a celor douã delegatii.
Francezii alcãtuiau un grup de prieteni, cu strânse legãturi fãurite în zilele Rezistentei. Tãria
autoritãtii lor era în mare parte produsul functiilor lor. Guy Mollet avea ultimul cuvânt mai ales
pentru cã detinea postul de prim-ministru. Fineau determina politica externã, iar Bourges-
Maunoury obligatiile apãrãrii, în delegatia israelianã, alcãtuitã din primul-ministru, directorul
general din Ministerul Apãrãrii si seful de stat-major, nu numai cã diferenta de nivel între
pozitiile noastre era mult mai mare, dar autoritatea personalã a lui Ben-Gurion pentru simon
Peres si pentru mine era infinit mai mare decât aceea reflectatã de definitia formalã a functiilor
noastre. Delegatia noastrã avea de fapt un singur reprezentant: Ben-Gurion. El era ca un rabin
traditional, iar noi, ajutoarele si consilierii lui, îi eram discipoli. De aceea chiar si consultatiile
noastre interne erau, în esentã, nu discutii care sã conducã la decizii, ci eforturi fãcute de simon
Peres si de mine de a-1 convinge pe Ben-Gurion sã accepte sugestiile noastre. Fãceam lucrul
acesta, de regulã, numai atunci când el manifesta interes si numai atâta vreme cât el însusi nu
luase deja o decizie finalã.
Când, în acea dupã-amiazã, ne-am retras pentru o astfel de întâlnire privatã, eram constienti de
importanta ei hotãrâtoare. Trebuia sã-1 echipãm pe Fineau cu formula pentru cãlãtoria sa la
Londra, care avea sã determine dacã acea campanie a Suezului urma sã aibã loc, ori va fi anulatã.
Dar Ben-Gurion încã nu-si formulase opinia dacã, în circumstantele date, Israelul se putea
alãtura la rãzboi. Desi el n-o spunea, era evident cã fusese dezorientat de întâlnirile de pânã
atunci. El era îndeosebi vexat de refuzul de a vedea Israelul ca pe un partener cu pozitie egalã,
atitudine adoptatã de Marea Britanic si cu care Franta se împãcase. El a fost, de asemenea,
descurajat de ezitarea liderilor Frantei si, desigur, ai Marii Britanii, de a lua în discutie o politicã
comunã pentru Orientul Mijlociu, într-o astfel de dispozitie, Ben-Gurion nu era înclinat sã arate o
prea mare flexibilitate si de a face concesii.
Consideram cã exagera pericolul pentru Israel al celor treizeci si sase de ore sau patruzeci si opt
de ore când trebuia sã înfruntãm Egiptul singuri. Nu eram sigur dacã credea realmente în tabloul
întunecat pe care îl zugrãvea cu privire la avioanele egiptene care fãceau prãpãd si distrugeau
orasele
214
Israelului sau dacã erau în aceasta ratiuni tactice. Sau dacã nu pregãtea terenul pentru o retragere
din întreaga afacere.
El a deschis consultãrile cu întrebarea dacã gândeam cã mai era ceva ce-i puteam sugera lui
Fineau sã-i transmitã lui Eden. Peres a venit cu ideea de a trimite un vas israelian de la Haifa la
Port Said. Egiptenii aveau fãrã îndoialã sã-1 opreascã si sã-i împiedice trecerea prin Canal. Peres
credea cã o asemenea actiune putea oferi un bun pretext de rãzboi si pentru interventia anglo-
fran-cezã. Ben-Gurion a primit în tãcere aceastã propunere.
Ne-am întors la subiectul divergentelor noastre cu britanicii. Am spus cã nu trebuia sã privim
acea zi si jumãtate de luptã a Israelului singur ca pe o problemã criticã irezolvabilã. Din punct de
vedere militar, dacã acesta era obstacolul din calea campaniei Suezului, atunci eu eram în
favoarea acceptãrii propunerii britanice.
Ben-Gurion a fãcut observatia cã Marea Britanic ne cerea nu numai sã luptãm singuri câtãva
vreme, ci cã trebuia sã deschidem campania cu o fortã de mari proportii si sã atingem zona
Canalului. Unitãtile de parasutisti lansate în spatele liniilor inamice puteau fi încercuite, cum s-a
întâmplat la Kalkilia, caz în care am fi suferit pierderi grele. Oare am uitat noi starea de spirit a
poporului nostru dupã acea actiune?
I-am spus lui Ben-Gurion cã publicul nostru a fost deprimat dupã Kalkilia din cauzã cã ne
fuseserã pricinuite pierderi considerabile într-o operatiune care nu decidea nimic. Publicul stia
cã, în pofida actiunii si a pierderilor, terorismul avea probabil sã continuie. în ceea ce priveste
campania proiectatã, însã, situatia era diferitã. Publicul putea sã nu-i perceapã scopul din prima
zi a bãtãliei, dar pe mãsurã ce anvergura îi crestea, urmatã de actiunea anglo-francezã, oamenii
puteau recunoaste cã era vorba de un rãzboi decisiv si, chiar dacã pierderile erau mari, publicul
avea sã le îndure. Nu mã îndoiam de faptul cã majoritatea poporului nostru ar fi privit aceastã
companie ca pe o oportunitate ce nu trebuia pierdutã. Dacã era pierdutã, trebuia sã luptãm singuri
în viitor, iar pierderile noastre puteau fi mult mai mari.
Am continuat cu o analizã a planului operational. Credeam cã acesta avea un merit intrinsec si cã
putea, de asemenea, sã satisfacã cerintele britanicilor. Am propus ca în ziua D, dupã amurg, sã
lansãm un batalion de parasutisti în vecinãtatea Canalului, la Mitla, iar în aceeasi noapte o
brigadã mecanizatã sã cucereascã pozitii la Nakeb si Kusseima, pe granita egipteanã. Coloana
trebuia sã înainteze a doua zi, capturând localitãtile Tamad si Nakl, pe calea spre Mitla, fãcând
jonctiunea cu batalionul de parasutisti.
Conform acestui plan, nu trebuia sã punem în functiune forta noastrã aerianã în prima zi, cu
exceptia lansãrii parasutistilor, pe care trebuia sã
215
încercãm s-o facem fãrã a fi identificati. Nu trebuia sã atacãm aerodromurile egiptene si trebuia
sã cãutãm evitarea bãtãliiJor aeriene, în afarã de cazul în care erau atacate fortele noastre terestre
si chiar si atunci limitându-ne la o acoperire aerianã de protectie. Speram ca în acest fel bãtãliile
din prima zi sã fie strict locale. Aceasta îi putea face pe egipteni sã aprecieze actiunile noastre
doar ca pe o operatie de represalii pe scarã mare, pe care ei n-ar fi dorit s-o transforme într-un
rãzboi în toatã legea. Era improbabil ca ei sã treacã frontiera si sã bombardeze orasele si
aerodromurile Israelului.
Acest plan i-ar fi satisfãcut pe britanici, deoarece el continea elementele cerute de ei: fortele
noastre aveau sã opereze în proximitatea canalului (Mitla se gãseste la aprozimativ treizeci de
mile de Suez), iar ele erau destul de mari ca sã comitã ceea ce britanicii numeau „adevãrat act de
rãzboi", cuprinzând un batalion de parasutisti, o brigadã mecanizatã si escadrile de aviatie.
Trebuia sã le notificãm britanicilor mãrimea fortei noastre, nu si locul lansãrii parasutistilor si
nici axa de miscare a brigãzii mecanizate. Aceasta nu era treaba lor. Ei fãrã îndoialã gândeau cã
intentionam sã operãm de-a lungul axei nordice El Aris—Kantara si nu în Sud, în zona deserticã
a Sinaiului.
Cucerirea pozitiilor notate în plan în decursul primei nopti era, de asemenea, o bunã deschidere
pentru armata noastrã, mai ales din cauzã cã obiectivul nostru de cãpetenie era sarm el-seik, la
extremitatea sudicã a Sinaiului, asa încât ne puteam continua înaintarea spre Sud. Cât priveste
batalionul de parasutisti, el nu avea sã fie izolat multã vreme. Aveau sã-i vinã întãrire în cel mult
patruzeci si opt de ore. Nu mã asteptam sã fie atacat în prima noapte, asa încât ar fi trebuit sã
lupte singur nu mai mult de o zi.
Ben-Gurion a ascultat cu cea mai mare atentie detalierea planului meu, ale cãrui linii principale îi
erau deja cunoscute din discutiile anterioare. Nu a fãcut nici un comentariu, exact cum procedase
si la propunerea lui Peres. Era limpede cã nu digerase întreaga informatie si cã încã nu-si fãcuse
o opinie asupra problemei fundamentale dacã, date fiind conditiile prezente, campania era
acceptabilã pentru Israel. L-am întrebat pe Ben-Gurion dacã îi puteam prezenta lui Fineau
sugestia mea. A admis cã o puteam face, cu conditia de a arãta cã era propunerea mea personalã,
fãrã a-1 angaja pe el în aceasta. A spus acelasi lucru despre sugestia lui Peres de a se trimite un
vas israelian la Port Said. Spre a face si mai clar punctul acesta, Ben-Gurion s-a retras în camera
sa, asa încât numai Peres si eu am continuat întâlnirea cu Fineau si cu Bourges-Maunoury.
Absenta lui Ben-Gurion sublinia faptul cã propunerile noastre nu aveau sustinere oficialã.
Când am intrat în sala de conferintã, i-am gãsit pe francezi asteptându-ne cu nerãbdare. Fineau s-
a uitat la ceas, cãci avea de rezolvat treburi la minister,
216
înainte de plecarea la Londra. Peres a expus sugestia sa, elaborând consecintele ce ar fi decurs
din încercarea unui vas israelian de a trece prin Canalul Suez. Pineau a spus cã acesta putea fi un
plan bun, dar cã nu era întelept sã venim cu o nouã schemã în acel stadiu, cãci britanicii ar fi
utilizat-o drept pretext de tãrãgãnare si poate chiar de suspendare a întregului proiect.
Am prezentat imediat planul meu, împreunã cu revendicãrile Israelului, care decurgeau din
acesta. Nu am detaliat partea operationalã, ci pur si simplu am schitat-o în termeni generali. Când
am terminat, Pineau mi-a cerut sã-mi repet propunerile, asa încât sã le poatã nota în scris. Dupã
ce a fãcut-o, mi-a citit notele sale si a spus cã acestea aveau sã-i serveascã drept termeni de
referintã în convorbirea din acea noapte cu Anthony Eden. Am accentuat cã acestea erau
sugestiile mele si cã nu au fost aprobate de Ben-Gurion. El a lãsat la o parte aceasta si a remarcat
cu convingere: „stiu, stiu cum lucrati voi confratii". L-am invidiat pentru certitudinea lui!
Pineau ne-a pãrãsit spre a merge la Londra. Aveam sã ne întâlnim a doua zi, la întoarcerea lui.
Ben-Gurion a rãmas în camera lui, iar Peres si eu ne-am întors la hotelul din Paris si am decis sã
ne luãm o searã liberã.
Pentru „seara liberã" ne-am dus în Montmartre, la un club de noapte numit „Noua Erã", unde am
stat înghesuiti într-un mic balcon, cu ochii la scenã. Dar atunci când inima si capul sunt absorbite
într-o lume total diferitã, devii indiferent chiar si în fata celui mai exotic spectacol de „strip
tease" parizian. Ne-am mutat într-un mic bistrou, sã bem ceva cafea. Pe când plecam, am auzit o
voce speriatã exclamând într-o ebraicã galileeanã neaosã: „Ei, bãieti, stiti cine tocmai a trecut?
Mose Dayan si simon Peres! Oare ce se petrece? Trebuie sã fie ceva secret, cãci Dayan se
ascunde în spatele unor ochelari întunecati!"
Ne promisesem o searã care sã ne scuteascã de grijã, dar când ne-am întors la hotel nu ne-am
putut împiedica sã ne gândim la problemele noastre. Eu am încercat sã recapitulez pentru mine
însumi cum stãteau lucrurile, din perspectiva pregãtirii pentru întâlnirea finalã si decisivã de a
doua zi.
De la francezi noi puteam primi tot ajutorul aerian pe care ni-1 puteau da: douã sau trei escadrile
de avioane de vânãtoare. Consideram cã ne puteam descurca cu acestea. Divergentele de
conceptie dintre britanici si noi se ascuti-serã si nu avea nici un sens sã continuãm sã arãm acel
teren. Distanta dintre noi nu era mare, iar dacã ei intentionau realmente sã se eschiveze, nu aveau
s-o facã pe seama celor câteva ore diferentã între cerintele lor si planul nostru.
Problema era pozitia lui Ben-Gurion. Nu aveam nici o îndoialã cã reactia sa rece din acea zi fatã
de planul meu nu fusese o pozã tacticã, cum gândeau unii, ci o reflectare a îndoielilor si
nelinistilor sale. El încã se mai lupta cu
217
întrebarea fundamentalã: trebuia noi sã mergem înainte sau nu? El dãduse glas rezervelor sale
atât în convorbirile noastre cu francezii, cât si la consultãrile noastre interne. Pe de o parte, el nu
împãrtãsea optimismul francezilor în privinta pozitiei americane. Ba chiar a încercat de mai
multe ori sã-i convingã sã decaleze campania pânã dupã alegerile americane ca sã se asigure de
acordul presedintelui Statelor Unite asupra actiunii. Pe de altã parte, el era deceptionat de
ezitarea francezilor de a lua în discutie o politicã cuprinzãtoare asupra Orientului Mijlociu. Era
dezamãgit nu pentru cã el era respins, ci pentru cã era convins cã singurã campania militarã, dacã
nu era parte a unei politici generale logice, nu-si putea asigura telurile. Comportamentul Marii
Britanii fatã de noi, departe de a fi unul de „gentlemeni", trezea suspiciune si neîncredere. Ben-
Gurion nu era absolut convins cã dacã se iveau complicatii cu alte state arabe, Marea Britanic n-
ar fi lãsat baltã Israelul ca sã alerge în ajutorul Iordaniei sau Iraqului.
Pe de altã parte, eram sigur cã el era la fel de constient ca si mine, dacã nu chiar mai mult, de
importanta pentru noi a campaniei coordonate cu Franta si Marea Britanic, împotriva lui Nasser.
El stia cã aceasta putea duce la solutionarea unora din cele mai grele probleme ale noastre, care
cu greu ar fi fost solutionate fãrã campania proiectatã.
Cât priveste planul militar, eram încredintat cã Ben-Gurion se temea de grelele pierderi din
primele zile, când trebuia sã luptãm singuri. El pãrea sã presupunã cã la începutul ofensivei
noastre forta aerianã egipteanã avea sã trimitã imediat bombardierele sovietice „Iliusin" sã atace
Tel Avivul si Haifa, cauzându-ne masive pierderi în vieti omenesti si mari distrugeri. Nu
împãrtãseam aceste temeri. Fireste, nu era de asteptat sã sãrim în apã si sã iesim de acolo
complet uscati, dar socoteam cã puteam evita înecul. Credeam cã eram capabili sã-i dãm fazei
initiale a operatiei noastre caracterul limitat de actiune de represalii si, în acelasi timp, sã facem
ceea ce asteptau de la noi britanicii si francezii, anume sã imobilizãm la Canal o fortã importantã
a inamicului. Egiptenii nu trebuiau sã recunoascã în aceasta începutul unei campanii
cuprinzãtoare.
Tocmai în conformitate cu acest scop am introdus douã modificãri esentiale în planul nostru
operational original. Una privea deschiderea actiunii noastre terestre, care acum trebuia sã fie
lansarea de trupe parasutate la Mitla si nu capturarea localitãtii El Aris. Planul anterior prevedea,
în prima fazã, controlarea de cãtre noi a Sinaiului nordic, asa încât trebuia sã se înceapã cu un
asalt asupra localitãtii El Aris, principalul oras de pe principalul drum dintre Egipt si Israel. Acest
drum se întinde pe marginea nordicã a Sinaiului, mergând de-a lungul coastei Mãrii Mediterane,
cuprinzând o cale feratã, o
218
sosea asfaltatã, un aerodrom si surse de apã dulce. Regiunea din jur se aflã, fireste, în mâna unor
concentrãri ale principalelor forte egiptene destinate frontului israelian.
Spre deosebire de El Aris, Trecãtoarea Mitla se aflã în vecinãtatea capãtului sudic al Canalului
Suez, iar legãtura sa geograficã cu Israelul este un drum desertic nepavat, care împarte în douã
Peninsula Sinai. Acest drum era apãrat de mici unitãti egiptene, iar trecãtoarea însãsi era
nepopulatã. Socoteam de aceea cã statul-major militar egiptean nu va interpreta o lansare de
parasutisti la Mitla mai mult decât un raid. Nu credeam cã comandantii armatei Egiptului puteau
concepe posibilitatea unei campanii de cucerire a Sinaiului care sã nu înceapã cu încercarea de a
lua sub control cele douã axe nordice, El Aris si Bir Gafgafa. Pe deasupra, socoteam cã în ziua
urmãtoare, când brigada noastrã mecanizatã cucerea pozitii de apãrare la Tamad si Nakl, pe axa
Midia, egiptenii aveau sã vadã evenimentul ca pe o miscare care sã aducã cu bine înapoi în Israel
unitatea noastrã izolatã la Mitla.
Cea de a doua modificare afecta activitatea noastrã aerianã. Nu trebuia sã începem prin a
bombarda aerodromurile egiptene, ci trebuia sã ne limitãm, în primele douã zile, sã dãm ajutor
fortelor noastre terestre si sã protejãm cerul Israelului. Aceastã modificare era si ea destinatã sã
întãreascã impresia egiptenilor cã noi eram angajati într-o actiune limitatã si nu într-un rãzboi la
scarã mare.
Fireste, existau unele riscuri în actionarea pe baza acestor ipoteze. Dacã acestea se dovedeau
gresite, iar Egiptul lansa un atac aerian asupra oraselor Israelului, am fi plãtit scump ratarea
sansei de a surprinde printr-un knock out forta aerianã egipteanã în timp ce ea se mai afla la sol.
Dar eu socoteam cã lucrul acesta s-ar fi putut întâmpla doar dacã egiptenii îsi asigurau informatii
de spionaj asupra planurilor noastre, în cursul normal al evenimentelor, era îndoilenic ca Statul-
Major egiptean sã aibã la început o idee precisã despre cele ce se întâmplã. Este adevãrat cã
putea primi informatie de la unitãtile lor atacate. Dar astfel de unitãti adesea raporteazã prezenta
unor mari formatiuni israeliene chiar si atunci când sunt confruntate cu nimic mai mult decât un
pluton. Cartierul general egiptean este astfel deja obisnuit cu alarmele false. Numai în dimineata
urmãtoare, când realitatea avea sã confirme semnalul, trebuia seful de stat-major egiptean sã-si ia
în considerare reactia, în mod cert el nu va ezita sã-si punã toate fortele în actiune împotriva
unitãtilor israeliene care au pãtruns pe teritoriul egiptean, dar nu credeam cã avea sã-si trimitã
imediat avioanele sã bombardeze Tel Avivul.
Pãrea rezonabilã predictia cã, în prima zi de luptã, bãtãliile aveau sã fie localizate pe axa Nakl-
Mitla. O zi mai târziu, în zori, era de asteptat lansarea
219
în actiune a fortelor britanice si franceze. Dacã aceasta avea realmente loc, noi trebuia sã fim
capabili sã ne extindem operatiunile în douã directii: sã continuãm avansul în Sud, spre sarm el-
seik, si sã atacãm în Nord, la Rafa si El Aris. Dar dacã planul esua din vreo cauzã oarecare si noi
eram nevoiti sã oprim campania, puteam evacua unitatea noastrã de la Mitla pe axa Nakl-Tamad,
care avea sã se afle sub controlul nostru. Se va socoti cã ne-am angajat doar într-o actiune de
represalii si cã, o datã ce aceasta a fost îndeplinitã, fortele noastre s-au întors în Israel. Cu aceste
reflectii în minte am adormit eu în acea noapte.
în dimineata urmãtoare, în ziua de 24 octombrie, simon Peres si eu am fost convocati de Ben-
Gurion pentru consultatii finale. Ne-am dus la casa unde stãtea si 1-am gãsit bucurându-se de
dimineata de toamnã însoritã, în grãdinã, înainte de a aborda principalele probleme, mi-a cerut
sã-i explic încã o datã principalele miscãri din planul operational pe care îl propusesem. Lucrul
acesta trebuia sã fie fãcut cel mai bine cu ajutorul unei schite cartografice care sã arate
localizarea si miscarea fortelor noastre, ca si principalele obiective militare. Nu aveam hârtie la
mine, asa încât simon Peres a scos un pachet de tigãri si mi 1-a înmânat. Era destul de bun si
acesta si pe el am trasat schita triunghiularã familiarã a Peninsulei Sinai, mãrginitã la Vest de
Golful Suez, la Est de Golful Aqaba, iar la Nord de Marea Mediteranã. Am marcat-o cu trei
sãgeti. Cea din centru mergea prin mijlocul Sinaiului, tintind Vestul. Aceasta reprezenta zborul
trupelor de parasutisti ce trebuiau lansate la Mitla si linia de înaintare a brigãzii mecanizate care
trebuia sã facã legãtura cu para-sutistii. Sãgeata paralelã de deasupra arãta miscarea spre Vest a
blindatelor în Nordul Sinaiului, de-a lungul coastei Mediteranei. Cea de a treia sãgeatã arãta
înaintarea spre Sud a fortei mobile, în directia sarm el-seik. Eram mai degrabã bucuros cã nu
aveam atunci la dispozitie o hartã propriu-zisã. Pe cutia de tigãri, albã si netedã, nu era nici urmã
de munte, dune de nisip sau vale seacã, — planul arãta simplu si foarte lesne de adus la
îndeplinire.
Cu acea schitã grosolanã în fata noastrã, i-am descris lui Ben-Gurion, în linii mari, miscãrile pe
care le aveam în vedere în campanie, dacã el decidea sã mergem înainte. Dacã avea s-o facã sau
nu, eu nu puteam spune în acel moment, desi dorinta sa expresã de repetare a informatiei militare
era încurajatoare.
Apoi el dãdu la ivealã o foaie pe care scrisese un numãr de întrebãri pe care le pregãtise pentru
aceastã întâlnire. Pe mãsurã ce ni le citea, spiritul meu se linistea, cãci ele erau în cea mai mare
parte „cum", „ce" si „când" sau „dacã", fiind evident faptul cã luase o decizie pozitivã privind
alãturarea noastrã la campanie.
220
întrebãrile puse de el pot fi deduse din rãspunsurile pe care eu i le-am dat:
• Ziua D pentru armata israelianã trebuia sã fie luni 29 octombrie 1956, ora 5 P.M.
• Ziua D pentru britanici si francezi trebuia sã fie miercuri.
• Ca rãspuns la respingerea de cãtre Egipt a ultimatumului, fortele britanice si franceze aveau sã
bombardeze aerodromurile egiptene în zorii zilei de miercuri 31 octombrie, iar vineri 2
noiembrie aveau sã fie debarcate douã brigãzi franceze.
• Pe cât stiam, fortele britanice si franceze dispuneau de un total de 4 brigãzi de infanterie, 400
de avioane de vânãtoare si 120 de avioane de bombardament.
• Nu stiam dacã intentionau sã controleze ambele laturi ale Canalului sau numai malul vestic.
• Cã aveau sã mãrsãluiascã la Cairo, în caz de necesitate, asta n-o stiam, iar eu mã îndoiam cã o
vor face.
• Francezii spuneau cã fortele lor trebuiau sã rãmânã, împreunã cu cele britanice, în Zona
Canalului, nelãsând fortele egiptene sã treacã în Estul acestuia sau fortele israeliene sã treacã în
Vest.
• Cât priveste planurile lor de viitor în legãturã cu Peninsula Sinai, tot ce stiu este ceea ce mi-a
spus secretarul lui Selwyn Lloyd la cinã: „Sper cã nu visati sã profitati de acest prilej ca sã luati
Sinaiul".
• N-am nici o idee dacã egiptenii vor instala un nou regim.
• în ceea ce priveste faptul dacã Marea Britanic garanteazã neutralitatea Iordaniei si Iraqului,
Selwyn Lloyd a spus cã britanicii nu ar vedea cu ochi buni un atac israelian. Dar dacã noi am fi
fost atacati de Iordania si am face uz de represalii, Marea Britanic nu avea sã intervinã.
• Despre ce se va întâmpla cu fortele britanice de la Amman si Aqaba, eu credeam cã vor rãmâne
pe loc.
• Ni se va permite sã capturãm strâmtorile Tiran? Francezii au spus „neapãrat" si ne-au mai spus
cã britanicii nu vor fi împotrivã dacã noi cuceream portiuni din Sinai la Est de Canal. Secretarul
lui Selwyn Lloyd a spus, de asemenea, cã britanicii nu vor obiecta în privinta micilor ajustãri de
frontierã pe care le puteam face în cursul campaniei.
• Ce fel de formatiune trebuia sã trimitem noi la Canal în ziua D? Nu mai putin de un batalion,
dar eu credeam cã britanicii ne-ar putea cere cel putin o brigadã. Noi eram interesati sã utilizãm o
fortã micã.
• Eram de pãrere cã trebuia sã amânãm capturarea Gâzei si a Rafei pânã când unitãtile egiptene
de acolo vor fi avut sansa sã digere stirile în legãturã cu cele întâmplate în Zona Canalului.
221
Fortele egiptene din Fâsia Gaza si din zonã constau din douã divizii, dintre care una palestinianã.
Consideram cã luni si marti, dupã începerea actiunii noastre si înainte de atacul anglo-francez,
întãririle egiptene vor curge suvoi din Vest spre Est, adicã din Egipt în Sinai si Gaza. Dupã ziua
de miercuri, când aliatii nostri aveau sã intre în actiune, miscarea egipteanã trebuia sã-si
inverseze directia, în sensul retragerii în Egipt.
Consultatiile au durat pânã la ora 2 P.M., Ben-Gurion continuând sã sondeze si sã întrebe. Când
ne-am ridicat si eram pe punctul de a pleca, el a spus, aproape ca pe un gând întârziat: „Planul lui
Mose este bun. El salveazã vieti omenesti". Cât ai clipi a cârmit-o la alt subiect care, în mod
vãdit, îl intrigase chiar de când îl citise pe Procopius în avionul care ne adusese în Franta. „Mã
mirã — a spus el — cum de a putut subzista un regat evreiesc la lotvat fãrã apã. De ce evreii
aproape cã 1-au nimicit pe Moise în legãturã cu problema apei de bãut".
La ora 4 P.M., ministrul de externe Fineau s-a întors de la Londra, iar noi am fost chemati în sala
de conferintã. Pineau a anuntat cã reprezentantii Marii Britanii trebuiau sã soseascã în decurs de
o orã si cã el credea cã era posibil sã se ajungã la un aranjament final. Se întâlnise cu Anthony
Eden si, asa cum spera, gãsise abordarea sa mult mai cordialã decât aceea a lui Lloyd.
Cât priveste pretextul cerut de britanici, ei au subliniat din nou cã acesta trebuia sã fie un
„autentic act de rãzboi". Britanicii erau de acord sã devanseze programul si sã intre în actiune în
noaptea de 30 octombrie, adicã la ora 4 A.M., în zorii zilei de miercuri. Ei erau, de asemenea, de
acord ca în redactarea ultimatumului sã fie inclus un paragraf cu privire la încetarea focului, asa
încât orice bombardare egipteanã subsecventã a tintelor israeliene sã fie consideratã drept o
încãlcare a conditiilor ultimatumului.
în afarã de somatia ca ambele armate sã se retragã de la Canal, ultimatumul trebuia sã continã
cerinta specialã ca fortele armate britanice si franceze sã intre în Zona Canalului, în mod cert
egiptenii nu aveau sã fie de acord cu aceasta, asa încât nu exista nici o sansã ca ei sã accepte
ultimatumul. Somatiile cãtre Israel si Egipt nu trebuia sã continã cuvântul „ultimatum". Termenul
utilizat trebuia sã fie „apel". Israelului avea sã i se cearã doar sã înceteze focul si sã se retragã de
la Canal.
La ora 4,30 P.M. au sosit reprezentantii britanici. Unul dintre ei era domnul Logan, care ne
fusese prezentat anterior drept secretar al lui Selwyn Lloyd. Cu el, ca sef al delegatiei, era un alt
„secretar", Patrick Dean. Nivelul acestei delegatii fusese fãrã îndoialã redus prin înlocuirea de
cãtre un functionar al Ministerului de Externe a ministrului de externe, dar, din punct de
222
vedere practic, eram de pãrere cã absenta lui Selwyn Lloyd nu însemna nici o pierdere.
înainte de sosirea britanicilor, ne asezasem în fotolii confortabile, într-un colt al sãlii. Acum ne-
am rânduit în jurul mesei rotunde, iar întâlnirea a cãpãtat un aer oficial. Fineau a deschis sedinta
si a prezentat principalele puncte asupra cãrora se cãzuse de acord din partea tuturor. Ben-Gurion
a ridicat problema ajutorului britanic pentru Iordania dacã aceasta ar fi atacat Israelul. El a
anuntat, de asemenea, intentia noastrã de a pune mâna pe Strâmtorile Tiran, care erau „Canalul
de Suez al Israelului". Britanicii s-au interesat de planul nostru operational, dar eu am refuzat sã
le dau detalii. Am spus doar cã ne vom îndeplini angajamentele, la timpul, locul si cu mãrimea
convenitã a fortelor noastre. Nici francezilor nu le-am dat detalii, spunând doar cã unitatea
noastrã de parasutisti va fi lansatã mai aproape de orasul Suez decât de Port Said.
La ora 5 P.M., un mic grup dintre noi s-a retras într-o încãpere vecinã ca sã rezume discutiile.
Din partea Israelului participam eu si un ajutor, atasat militar. Mergea greu, iar treaba noastrã a
durat douã ore. Când am isprãvit, a început sã se audã tãcãnitul profesional al unei masini de
scris dintr-o încãpere alãturatã.
Principiile planului care a rezultat erau urmãtoarele:
• în dupã-amiaza zilei de 29 octombrie, fortele israeliene trebuiau sã lanseze un atac pe scarã
mare asupra fortelor egiptene, cu scopul de a ajunge în Zona Canalului în ziua urmãtoare.
• Aflând de aceste evenimente, guvernele Marii Britanii si Frantei, în ziua de 30 octombrie 1956,
aveau sã adreseze guvernelor Egiptului si Israelului, în mod separat si simultan, apeluri
formulate în spiritul urmãtoarelor coordonate de bazã:
Cãtre guvernul Egiptului:
• încetarea absolutã a focului.
• Retragerea tuturor fortelor la zece mile de Canal.
• Acceptarea ocupãrii temporare a pozitiilor-cheie la Canal de cãtre forte anglo-franceze, în
scopul de a garanta trecerea prin Canal a vaselor tuturor natiunilor, pânã când va fi asiguratã o
reglementare finalã.
Cãtre guvernul Israelului:
• încetarea absolutã a focului.
• Retragerea fortelor sale la zece mile de Canal.
• Trebuia sã se raporteze guvernului Israelului cã guvernele Frantei si Marii Britanii au cerut
guvernului Egiptului sã fie de acord cu ocuparea temporarã a pozitiilor-cheie de la Canal de cãtre
forte anglo-franceze. Dacã unul
223
dintre cele douã guverne respingea apelul sau nu-si dãdea acordul în curs de douãsprezece ore,
fortele anglo-franceze se vedeau obligate sã ia mãsurile necesare spre a asigura realizarea
cerintelor lor.
• Guvernului Israelului nu trebuia sã i se cearã sã aducã la îndeplinire conditiile apelului în cazul
în care guvernul Egiptului nu accepta conditiile apelului pe care avea sã-1 primeascã.
• Dacã guvernul Egiptului refuza sã dea curs conditiilor prezentate, în timpul specificat, fortele
anglo-franceze trebuia sã lanseze un atac asupra fortelor egiptene în primele ore ale zilei de 31
octombrie 1956.
• Guvernul Israelului va trimite forte care sã ia în stãpânire tãrmul vestic al Golfului Aqaba si
insulele Tiran si Sanapir, în scopul de a asigura libertatea navigatiei în acel golf.
• Israelul nu trebuia sã atace Iordania în perioada operatiunii împotriva Egiptului. Dar dacã, din
întâmplare, Iordania ataca Israelul în acest timp, guvernul britanic nu va da ajutor Iordaniei.
Ben-Gurion era încordat si n-a fãcut nici un efort de a-si ascunde încordarea. El a citit si recitit
articolele planului cu scrupulozitate, încruntându-si sprâncenele într-o furibundã concentrare si
murmurând pentru sine fiecare cuvânt. Apoi a împãturit cu grijã hârtia si a bãgat-o în buzunarul
interior al jachetei sale.
Importanta esentialã a planului consta în faptul existentei lui reale. El preciza actiunile
participantilor la campanie si scopurile pe care fiecare dorea sã le atingã, în ceea ce priveste
scopurile, exista o vãditã paralelã între telul anglo-francez de a detine Canalul Suez ca sã asigure
trecerea liberã pentru toate natiunile si telul israelian de a detine tãrmul vestic al Golfului Aqaba
si insulele Tiran si Sanapir ca sã asigure libertatea de navigatie pe acea întindere de ape. Singura
deosebire substantialã era cã în timp ce ocupatia anglo-fran-cezã a Zonei Canalului era calificatã
drept temporarã, despre coasta Golfului Aqaba se spunea sã fie stãpânitã — nu stãpânitã
temporar.
Exista si o altã paralelã. Israelul nu avea sã fie partener la capturarea Zonei Canalului, asa încât
guvernele britanic si francez îi notificau intentia lor de a stãpâni Canalul. Tot asa, britanicii si
francezii nu aveau sã fie parteneri la capturarea tãrmului vestic al Golfului Aqaba. Israelul avea
sã facã singur lucrul acesta, asa încât trebuia sã-1 aducã în atentia Frantei si Marii Britanii.
De asemenea, demn de atentie, din punctul de vedere al Israelului, era faptul cã planul rezolva
problema ultimatumului. El îndepãrta orice ingredient de amenintare si avertisment la adresa
Israelului si punea apelul anglo-francez la locul sãu, ca parte a planului general de actiune, în
felul acesta, doar în
224
privinta Egiptului apelul avea semnificatia unui ultimatum, în timp ce pentru Israel era parte a
procedurii.
Acum, dupã ce decizia fusese luatã, fiecare moment era pretios. M-am furisat din sala de
conferintã si i-am trimis un semnal „extraurgent" sefului meu de operatiuni: „Bune perspective
pentru Operatiunea Cades cât de curând. Mobilizeazã unitãtile imediat. Asigurã secretul
mobilizãrii. Lasã impresia cã mobilizarea este determinatã de intrarea în Iordania a fortelor
iraqiene. Plecãm la noapte, sosim mâine, dimineata".
Când m-am întors în sala de conferintã, i-am gãsit pe toti cuprinsi de o tensiune nervoasã si parcã
nestiind ce sã facã. Plãnuirea lansãrii unei campanii nu era un eveniment care sã fie sãrbãtorit cu
ciocniri de pahare si glume camaraderesti. Cu toate acestea, exista un sentiment general de
profundã satisfactie cã efortul fusese fructuos. Primii care au plecat au fost britanicii, mormãind
cuvinte de politete colorate de un umor nu tocmai inteligibil. Noi am fost urmãtorii care am
strâns mâinile gazdelor noastre franceze, fãcând-o cu sincerã cãldurã. Ben-Gurion a urcat în
camera lui, iar noi ne-am dus la hotelul nostru din Paris.
Am sosit în Israel la amiaza zilei de 25 octombrie si am mers direct la cartierul general al
Statului-Major General, în avion am redactat mai multe ordine si instructiuni pentru Statul-Major
si comandantii din teren, care trebuiau emise fãrã nici o întârziere. Cel mai important ordin era
destinat Sectiei Operatiuni, iar eu eram acum pentru prima datã competent sã dau directive clare
în cadrul campaniei, în ceea ce priveste ordinea sa operationalã.
Acest nou ordin stabilea ziua D si ora H si, de asemenea, modifica trei dintre instructiunile
continute în ordinul operational initial. Prima modificare privea paragraful asupra scopurilor.
Acum accentul era pus pe aparitia unei amenintãri la Canalul Suez, în concordantã cu
angajamentul nostru în plan, iar apoi urmau cele douã obiective fundamentale: capturarea
Strâmtorilor Tiran si înfrângerea fortelor egiptene.
Am avut de multe ori discutii cu Ben-Gurion asupra acestui din urmã punct, în cursul sederii
noastre la Paris. Era clar cã nu aveam nici un interes în „nimicirea fortelor inamicului", cum era
de obicei cazul celor mai multe armate în formularea scopurilor rãzboiului, în starea de lucruri ce
exista între Israel si vecinii sãi, cel mai bine era sã se verse cât mai putin sânge posibil. De aceea
am stabilit cã scopul nostru era „nãruirea ordinii de bãtaie a fortelor egiptene si cauzarea
prãbusirii lor". Aceasta însemna ca armata noastrã sã punã mâna pe rãscruci de drumuri, pe
amplasamentele dominante si pe fortificatiile-cheie care aveau sã ne dea controlul asupra zonei si
prin aceasta sã-1 constrângã pe inamic sã capituleze.
225
Cea de a doua modificare în ordinul operational afecta fazele actiunii noastre, în loc sã începem
cu cucerirea Sinaiului de Nord, trebuia sã începem cu regiunea sa centralã, pe axa Nakl—Mitla,
prin lansarea de parasutisti Ia Mitla.
A treia modificare privea utilizarea fortei aeriene. Spre deosebire de planurile anterioare,
campania nu avea sã se deschidã cu un atac aerian israelian. Forta aerianã trebuia sã transporte
parasutistii în zona de lansare si sã mentinã starea de alertã la aerodromuri. Dacã egiptenii îsi
puneau aviatia în actiune, noi trebuia sã încercãm, în cele douã zile când luptam singuri, sã
limitãm rãzboiul aerian la regiunea atacatã de inamic. Când am coborât din avion, la întoarcerea
de la Paris, speram ca acestea sã fie singurele modificãri finale. Mai erau doar patru zile pânã la
declansarea campaniei.
15
CAMPANIA DIN SINAI
Trebuia sã luptãm pe vasta întindere a Sinaiului, în Nord pe jumãtate desert, în Sud pe jumãtate
muntos, de netrecut; o întindere de trei ori mai mare decât a Istraelului. Obiectivele noastre erau
sã neutralizãm amenintarea armatã egipteanã si terorismul fedain din Fâsia Gaza si sã obtinem
controlul cheii de boltã a zonei, localitatea sarm el-seik, lângã extremitatea sudicã a peninsulei.
Prin capturarea acestei localitãti, în mod automat aveam sã punem capãt blocadei egiptene a
Golfului Aqaba, scop de cãpetenie al campaniei noastre. Dar puteam sã ajungem la sarm el-seik
si sã-1 luãm în stãpânire doar dacã înfrângeam armata egipteanã în întregul Sinai, deoarece
singurul drum întracolo se afla pe marginea vesticã a peninsulei, de-a lungul Golfului Suez
stãpânit de egipteni.
sarm el-seik dominã vitalele strâmtori Tiran, prin care trebuie sã treacã vasele din Orient si din
Africa de Est ca sã ajungã în Golful Aqaba si în orasul israelian Eilat. Dacã vasele puteau sã facã
acea cãlãtorie, atunci Eilatul putea deveni un mare port, iar prin aceasta sã aducã la viatã întregul
Negev. Strâm-torile însele sunt formate din coasta Sinaiului, pe de o parte, si mica insulã Tiran,
pe de altã parte, între acestea, culoarul navigabil pentru vase oceanice are doar o lãtime de 650
de picioare. Astfel egiptenii aveau posibilitatea sã blocheze strâmtorile prin simpla instalare a
câtorva tunuri pe promontoriul pustiu aflat la o distantã de trei mile de sarm el-seik.
Descriind campania, am extras din jurnalul pe care 1-am redactat în acel timp.
Campania a început dupã-amiazã târziu, în ziua de 29 octombrie, când un batalion de 395
oameni, din Brigada 202 parasutisti, a fost lansat lângã capãtul estic al Trecãtorii Mitla, adânc în
Sinai, la aproximativ treizeci de mile de Canalul Suez. Ei au fost adusi la ora 5,20 P.M., în
saisprezece avioane de transport „Dakota", care au zburat la o altitudine joasã peste desertul
Sinai, spre a scãpa de radarele egiptene. Numai când s-au apropiat de zona lansãrii,
227
exact la douã minute de zbor de bazele aeriene egiptene, au luat înãltime în asa fel încât sã
permitã deschiderea parasutelor. Douã ore mai devreme, într-o operatiune de groazã menitã sã
buimãceascã reteaua de comunicatii a inamicului, patru dintre „Mustang"-urile noastre cu
motoare cu piston au zburat deasupra Sinaiului si au tãiat cu elicele si aripile lor liniile telefonice
aeriene, ridicate doar la 4 yarzi fatã de nivelul pãmântului.
Intre timp, celelalte batalioane de parasutisti ale brigãzii s-au concentrat la granita iordanianã,
simulând un atac care sã-i inducã în eroare pe egipteni si pe aliatii lor. Acesti soldati trebuiau
apoi sã strãbatã mai mult de 65 de mile prin desertul Negev, de la granita esticã la cea vesticã a
Israelului, înainte de a începe bãtãlia lor în Sinai. Ei au fãcut aceasta în nouã ore si au pierdut
multe vehicule care s-au avariat sau au rãmas în terenul nisipos. Dar comandantul de brigadã,
Arik saron, nu a mãrturisit nici una din dificultãtile sale, ca sã nu stea în drum. Cu sau fãrã
vehicule, coloana trebuia sã înainteze si el a înaintat nestãvilit cãtre cea dintâi pozitie egipteanã
din Sinaiul central, Kuntilla. Egiptenii au fugit la apropierea lor. Coloana a mânat cãtre Vest,
adânc în Sinai, trecând peste drumuri desertice haine, care au luat altã vamã de vehicule pe roti si
alte patru tancuri, în cele din urmã, cu doar douã din cele treisprezece tancuri, brigada si-a atins
proximul obiectiv situat la 25 de mile mai departe, fortãreata Tamad, unde au dat prima mare
bãtãlie. La bordul autoblindatelor lor, parasutistii s-au nãpustit peste santuri si prin câmpurile
minate si au croit-o de-a dreptul în pozitiile bine fortificate si echipate ale egiptenilor. Dupã
patruzeci de minute de luptã înversunatã, Tãmãdui a cãzut. Soarele ne-a fost de ajutor, strãlucind
în spinãrile oamenilor nostri si în ochii apãrãtorilor.
Pe când bãtãlia aceasta era în toiul ei, alte unitãti din brigada lui saron au înaintat spre urmãtorul
bastion important al inamicului, Nakl, capturându-1 în douãzeci de minute. Curând dupã aceea,
primul batalion al brigãzii, la 180 de mile de punctul sãu de plecare, a fãcut legãtura cu
batalionul-frate care fusese parasutat lângã Trecãtoarea Mitla cu douãzeci si patru de ore mai
înainte. Axa sudicã era acum asiguratã si, o datã cu aceastã miscare în campanie, noi învãluisem
toate pozitiile egiptene din Nord-Estul Sinaiului, iar batalionul care fusese lansat la Mitla nu mai
era în pericol de a fi încercuit.
Intr-o altã actiune din acea primã noapte a fost capturatã si pozitia sudicã Nakeb, de la granita
Negev—Sinai. Iar-în dimineata urmãtoare, devreme, Brigada a 4-a israelianã a pus mâna pe
rãscrucea vitalã Kusseima, de asemenea lângã granita Negev—Sinai, la Nord de Kuntilla,
deschizând astfel o poartã aditionalã în Sinai, de la Est, si amenintând flancul sudic al
puternicelor forte egiptene situate imediat la Nord. Capturarea Kusseimei completa faza de
deschidere a operatiunilor noastre. Cele patru obiective pe care le stabilisem pentru prima noapte
a campaniei se gãseau în mâinile noastre.
228
CAMPANIA DIN SINAI
MAREA MEDITERANÃ
229
Militarii egipteni au reactionat la aceastã primã fazã asa cum m-am asteptat. Ei pur si simplu nu
au exploatat avantajul lor de masivã superioritate în arme si echipament rusesc si mult mai marea
lor fortã aerianã, prevãzutã cu cele mai noi tipuri de avioane de vânãtoare cu reactie sovietice si
cu bombardiere de aceeasi provenientã, în fortãretele lor, trupele egiptene au opus initial
rezistentã, dar când fortele noastre le-au atacat si au vãzut alte unitãti ocolin-du-le pozitiile spre a
le încercui, au preferat mai degrabã sã o ia la fugã decât sã lupte. Iar odatã ce oamenii nostri le-
au strãpuns liniile de apãrare, soldatii inamici care rãmãseserã sã lupte au ales capitularea în loc
de angajarea în luptã corp la corp. în aer, de asemenea, previziunea noastrã asupra ripostei
egiptene s-a dovedit corectã: dacã noi nu le vom ataca aerodromurile, ei nu-si vor extinde
operatiunile dincolo de granitele Sinaiului. Oricum, aviatia egipteanã nu a valorificat avantajul
faptului cã bazele lor aeriene se gãseau mult mai aproape de câmpul de luptã decât ale noastre si
cã, în felul acesta, avioanele lor puteau petrece mai mult timp deasupra zonei de bãtãlie, într-
adevãr, ele au hãrtuit fortele noastre terestre, dar se îndepãrtau când era vorba sã se întâlneascã
cu avioanele noastre si încercau sã evite bãtãlia aerianã, în primele ore ale diminetii, forta aerianã
egipteanã a avut o zi de zburdãlnicie, atacând brigada 202, total expusã, care avansa fãtis spre
Mitla. însã atunci când forta noastrã aerianã a început patrulãrile de protejare a coloanei si a
fãcut-o aproape fãrã întrerupere, avioanele egiptene le ocoleau. La urma urmelor, nu avioanele,
ci pilotii erau cei care trebuiau sã dea bãtãlia.
Mã aflam în Sud când a venit stirea cã unitatea de recunoastere a Brigãzii a 7-a tocmai a luat
controlul asupra importantului defileu Deika, o trecãtoare îngustã la circa cincisprezece mile Vest
de Kusseima, lângã granita Negev— Sinai. Aceasta însemna cã brigada, principalul corp de
blindate al fortei centrale de soc, putea acum porni din ariergardã asupra fortãretii-cheie Abu
Ageila. Urmãtoarele douã zile aveau sã se dovedeascã cruciale, deoarece trebuia sã dãm bãtãlii
majore în sectorul nordic al Sinaiului, unde egiptenii îsi concentraserã majoritatea fortelor lor.
Trebuiau sã fie bãtãlii decisive.
Reîntorcându-mã din Sud la Marele Cartier General, am aflat cã fortele anglo-franceze si-au
amânat atacul si cã nu vor începe bombardarea bazelor aeriene ale Egiptului în ziua de 31
octombrie, asa cum fusese plãnuit. M-am dus sã-1 vãd pe Ben-Gurion, care stãtea la pat bolnav
de gripã si care era foarte îngrijorat de efectul pe care acea tergiversare îl putea avea asupra
situatiei oamenilor nostri la Mitla. Reactia lui imediatã a fost aceea de a cere ca ei sã fie retrasi
chiar în acea noapte, în mod evident îsi amintea de episodul de la Kalkilia si era îngrijorat cã
parasutistii de la Mitla puteau fi si ei încercuiti adânc în teritoriul inamicului. Am încercat sã-1
linistesc. Chiar dacã britanicii
230
si francezii îsi revocau invazia, eram încredintat cã puteam continua campania noastrã, iesind
victoriosi. Am argumentat cã mai degrabã decât sã ne retragem de la Mitla, fortele noastre de
acolo sã fie întãrite, iar eu speram cã o puteam face. Cu mare sovãialã, Ben-Gurion a pãrãsit
ideea evacuãrii, dar am putut întelege cã logica militarã a fãcut prea putin spre a-i reduce
nelinistea cu privire la viata parasutistilor nostri.
în acea searã, Marea Britanic si Franta au emis ultimatumul lor adresat Egiptului si Israelului,
cerând ambelor pãrti sã înceteze lupta si sã se retragã la o distantã de zece mile de Canalul Suez.
Egiptul trebuia sã accepte ocuparea temporarã de cãtre englezi si francezi a oraselor Port Said,
Ismailia si Suez, în scopul garantãrii libertãtii de tranzit prin Canal. Neconformarea la cerintele
ultimatumului „în decurs de douãsprezece ore" avea sã atragã interventia armatã. Aceasta ar fi
asigurat guvernelor britanic si francez pretextul de a cuceri Zona Canalului prin fortã militarã.
Guvernul Statelor Unite era la fel de activ, în directia opusã, în acea zi Ben-Gurion a primit o
telegramã expediatã de presedintele Eisenhower, care cerea Israelului retragerea fortelor sale din
Sinai. Conformarea urma sã fie în mod deosebit apreciatã de presedinte. Rãspunsul dorit al
Israelului nevenind, Henry Cabot Lodge, reprezentantul Statelor Unite la ONU, a cerut o
reuniune de urgentã a Consiliului de Securitate, la care el a depus o rezolutie care cerea Israelului
retragerea imediatã, în caz contrar fiind prevãzute sanctiuni, rezolutie care îndemna toate
celelalte natiuni „sã se abtinã de la utilizarea fortei sau de la amenintarea cu forta în zonã".
Reuniunea a fost amânatã cinci ore la cererea Frantei, Marii Britanii si Israelului, iar când s-a
întrunit deja au venit stiri despre ultimatumul anglo-francez. Presedintele Eisenhower privea
lucrul acesta ca pe un act de fraudã si de trãdare din partea aliatilor sãi. El a ordonat
reprezentantilor sãi sã facã uz de întreaga greutate a Statelor Unite împotriva realizãrii planului
anglo-francez.
Eventuala rezolutie ostilã a ONU a fost blocatã prin vetoul Frantei si Marii Britanii.
între timp, Israelul a rãspuns la ultimatum si i-a acceptat termenii, în ipoteza cã „un rãspuns
pozitiv va veni, de asemenea, si din partea Egiptului". Egiptul, însã, a rãspuns, dupã cum era de
asteptat, cã nu era pregãtit sã accepte somatia anglo-francezã, ceea ce însemna cã Anglia si
Franta puteau acum actiona împotriva Egiptului.
Cu toate acestea, fortele anglo-franceze nu au bombardat aerodromurile egiptene din Zona
Canalului dupã expirarea celor douãsprezece ore ale ultimatumului, iar fortele israeliene au dus
în Sinai bãtãlii grele întreaga zi de 31 octombrie, sub amenintarea unui atac masiv din partea
fortei aeriene
231
egiptene, în aceeasi zi, Egiptul a adus în Sinai noi unitãti de blindate grele si de infanterie, a
trimis navele sale în actiune împotriva coastelor Israelului si a trimis rapid întãriri, pe mare, la
sarm el-seik. Nici pânã la ora 5 P.M. din acea zi forta anglo-francezã n-a început bombardarea
bazelor aeriene ale Egiptului.
Faptul cã aliatii nostri nu ne-au dat ajutorul promis n-a împiedicat Brigada a 7-a sã conducã cea
mai spectacularã bãtãlie de blindate a campaniei, capturând Abu Ageila, barajul Ruafa, Bir
Hasna, Jebel Livni si Bir Hama, prin luptã înversunatã. Prin zdrobirea fortelor egiptene din
aceste formidabile fortãrete din Nordul si centrul Sinaiului era deschisã calea pentru înaintãri mai
rapide si mai variate de învãluire a formatiunilor inamice în Sinaiul vestic. Brigada de blindate a
înregistrat aceste succese în pofida unor accidente grave, inclusiv proasta functionare a
instrumentelor de semnalizare pentru suport aerian, asa încât timp de douã zile brigada nu a putut
cere ajutor aviatiei.
Acelasi batalion, care dimineata capturase fortãreata-cheie de la Abu Ageila, mai târziu în acea zi
a fost implicat în cea mai grea luptã a brigãzii de blindate. Aceasta a avut loc la barajul Ruafa, o
localitate bine apãratã, situatã imediat la Sud-Vest de Abu Ageila. Capturarea acesteia avea sã-i
pecetluiascã pe egipteni în fortãretele Um Katef si Um sihan, la Est.
Oamenii acestui batalion luptaserã vreme de trei zile fãrã odihnã si erau epuizati, dar
comandantul i-a tinut sub presiune, îndemnându-i sã exploateze la maxim impulsul bresei fãcute.
Asaltul a fost dat din Sud-Vest, oamenii nostri având de înfruntat în acest sector posturi de
apãrare bine fortificate, constând din mai bine de douãzeci de cuiburi antitanc ce dispuneau de
tunuri antitanc de 57 mm si 30 mm, precum si sase aruncãtoare de ghiulele.
Atacul a început dupã apusul soarelui, în lumina cetoasã, încãrcatã de praf a crepusculului, ochii
obositi ai echipajelor de pe tancuri cu greu puteau vedea ce era în fatã. Egiptenii au deschis focul
cu toate armele avute la dispozitie si numaidecât au lovit în plin unul dintre autoblindatele
noastre. Toti oamenii de la bord au fost rãniti. Aceastã loviturã a stopat restul autoblin-datelor,
dar ele si-au redobândit cumpãtul în câteva minute si si-au continuat înaintarea. Curând a cãzut
întunericul si noaptea era luminatã doar de zborul încrucisat al obuzelor si de flãcãrile
depozitelor de munitie egiptene care explodau. Focul antitanc a lovit tancurile unitãtii noastre de
asalt si am suferit pierderi. Dar oamenii presau în continuare, în stadiul final al bãtãliei tancurile
noastre au rãmas fãrã munitie si, iar echipajele lor au luptat mai departe cu grenade de mânã si cu
pusti mitraliere. Dupã curãtirea posturilor egiptene si a transeelor lor de comunicatie, au fost
adunati rãnitii, care au fost bandajati la lumina farurilor jeepurilor. Dacã egiptenii ar fi
contraatacat în acel moment,
232
este îndoielnic dacã oamenii nostri le-ar fi putut rezista. Chiar si singurul tanc ce scãpase relativ
nevãtãmat era acum lipsit de combustibil si munitie. Dar trupele egiptene au avut si ele nevoie de
câteva ore ca sã-si organizeze contraatacul, iar când acesta a avut loc, imediat dupã ora 9 P.M.,
unitatea noastrã blindatã îsi realimentase cu combustibil tancurile si refãcuse stocul de munitie,
fiind desfãsuratã cum se cuvine pentru apãrare. Artileria din fortãretele învecinate si focul de
acoperire al tunurilor antitanc mobile au sprijinit atacul egiptean. Dar acesta a esuat, iar inamicul
s-a retras la El Aris, pe coasta Mediteranei, pãrãsindu-si tunurile si mortii.
Aveam acum controlul virtual asupra celor trei drumuri cãtre Nakl si Mitla; unul trecea prin Jebel
Livni, iar drumul sud-vestic trecea prin Bir Hassna.
In afarã de bãtãliile de blindate din regiunea Abu Ageila si de numeroasele angajamente aeriene
de pe cerul Sinaiului, cealaltã luptã majorã din acea zi de 31 octombrie a avut loc la Trecãtoarea
Mitla si a implicat brigada de parasutisti. Aceasta a început la ora 12,30 P .M. si a durat sapte ore
disperate.
Curând dupã ce principalul corp al brigãzii strãpunsese axa Nakl si fãcuse legãtura cu batalionul
lansat la Parker Memorial, lângã Mitla, comandantul brigãzii ceruse permisiunea sã înainteze si
sã punã stãpânire pe trecãtoare. Nu i s-a permis însã decât sã trimitã o patrulã, cu conditia de a
evita o luptã serioasã. Unitatea respectivã nu era o „patrulã", ci de fapt o echipã de luptã în
deplinul sens al cuvântului, întru totul capabilã sã captureze trecãtoarea. „Patrula" cuprindea
douã companii de infanterie pe autoblindate, un detasament de trei tancuri, unitatea de
recunoastere a brigãzii, în autocamioane, cât si un sprijin în trupe care dispuneau de mortiere
grele. Adjunctul comandantului brigãzii era si el prezent.
De îndatã ce convoiul a intrat în defileu, a fost întâmpinat cu foc de pe delusoarele din flancuri.
Unitatea a continuat lupta în defileu, în ipoteza cã acesta nu era detinut decât de forte egiptene
neînsemnate. Dar cu cât avangarda convoiului pãtrundea mai adânc în trecãtoarea îngustã, focul
crestea în intensitate, iar auto blindatele — si soldatii pe care acestea îi transportau — au fost
lovite. Comandantul unitãtii s-a nãpustit înainte ca sã-i salveze, dar si el s-a gãsit prins în
capcanã, incapabil sã înainteze sau sã se retragã. Cu toate acestea, segmentul din fatã al
convoiului, totalizând mai bine de o companie, a reusit strãpungerea si a ajuns la capãtul vestic al
trecãtorii, în pofida focului ucigãtor din defileu. Restul fortei a rãmas tintuitã locului, pierderile
sale crescând sub focul puternic si continuu de pe înãltimile de deasupra.
De la ora unu dupã-amiazã si panã la ora opt seara, parasutistii au dus o cruntã bãtãlie pânã când,
în cele din urmã, au înfrânt opozitia egipteanã si au
233
cucerit trecãtoarea. Pierderile lor au fost fãrã precedent: 38 de morti si 120 de rãniti.
Trupele egiptene au ocupat pozitii în cavitãtile naturale si artificiale de pe povârnisurile
dealurilor de pe ambele laturi ale trecãtorii, pãzind drumul de dedesubt cu arme automate si
tunuri antitanc. Devreme în dimineata precedentã, inamicul trimisese cinci companii de
infanterie la capãtul vestic, ca sã ocupe trecãtoarea. Acestea erau bine înarmate cu tunuri
antitanc, cu aproximativ 40 de tunuri cehe cu recul si mitraliere, suportul aerian fiind asigurat de
4 avioane „Meteor" si de 6 MIG-uri de la baza din apropiere. Avioanele egiptene operau
nestingherite, deoarece din cauza comunicatiilor defectuoase oamenii nostri nu puteau cere ajutor
aerian.
Chiar la începutul bãtãliei, camionul cu combustibil al parasutistilor a fost incendiat, acelasi
lucru întâmplându-se apoi cu camionul cu munitie si trei alte vehicule. Comandantul companiei,
care a sãrit de pe autoblindatul sãu, a fost ucis pe loc. Mortierele grele au fost scoase din actiune.
Focul inamic a lovit, de asemenea, si a imobilizat patru autoblindate, un tanc, un jeep si o
ambulantã. Parasutistii erau obligati sã se catere la vãgãunile de pe dealuri ocupate de egipteni si
sã lupte corp la corp, capturând una dupã alta pozitiile. Nu aveau alternativã, fiind singura cale
de a sfârsi victorioasã bãtãlia, limitând numãrul rãnitilor si mortilor.
Tocmai lucrul acesta 1-au si fãcut atunci. Mã îndoiesc cã existã în armata noastrã o altã unitate
care sã se fi descurcat mai bine cu inamicul în astfel de conditii. Acei parasutisti care au reusit sã
iasã din capcanã, împreunã cu douã companii aditionale de întãriri, si-au croit drum în jurul
posturilor egiptene, s-au cãtãrat pe crestele dealurilor si apoi au tãbãrât în linia pozitiilor inamice
scobite pe povârnisuri. La sfârsitul bãtãliei au fost 150 de egipteni morti, iar restul inamicului,
teferi sau rãniti, a dispãrut în întuneric, fugind peste Canalul Suez.
Valoarea, îndrãzneala si spiritul de luptã al comandantilor parasutistilor au fost calitãtile de
aplaudat si de încurajat. si, desigur, aceastã cucerire sângeroasã a trecãtorii ar fi putut fi
justificatã dacã sarcina brigãzii era sã ajungã la Suez. In circumstantele date, însã, când scopul
nostru era sã o luãm spre Sud, spre a cuceri serm el-seik si nu de a ne apropia de Suez, nu era
nici o necesitate vitalã sã atacãm unitatea egipteanã care apãra împrejurimile Canalului. Colac
peste pupãzã, dupã capturarea trecãtorii, parasutistii au continuat sã-si aibã baza lângã Parker
Memorial. Asadar, trecãtoarea a fost atacatã, capturatã si abandonatã.
Multi ofiteri din Statul-Major General mi-au spus, cu dezaprobare, cã am fost prea iertãtor cu
parasutistii, atunci când stiam cã ei asaltaserã defileul
234
Mitla împotriva ordinelor mele si când actiunea lor a avut consecinte atât de ucigãtoare. Nu este
nevoie sã spun cât de mult am deplâns noi grelele lor pierderi. Dar nemultumirea mea fatã de
comandantii parasutistilor nu se referea atât la bãtãlia ca atare, cât la subterfugiul lor, prin
desemnarea operatiunii drept „patrulã", ca sã „satisfacã"Statul-Major General. Lucrul acesta mã
întrista si regretam cã nu am reusit în modelarea unor astfel de relatii de încredere mutualã încât,
dacã ei doreau sã-mi nesocoteascã ordinele, s-o fi fãcut direct si pe fatã.
Analizând actiunile de la Mitla, am fãcut distinctie între erori si încãlcarea ordinelor. Eram
supãrat din cauza deciziei de a ataca sfidând ordinele, dar puteam întelege lucrul acesta.
Trecuserã numai opt ani de la Rãzboiul de Independentã, când am avut comanda unui batalion de
comando, si îmi puteam imagina situatia în care trebuia sã decid sã pun mâna pe o pozitie tacticã
spre a da o bazã sigurã unitãtii mele, chiar dacã actiunea mea era împotriva ordinelor date de
Marele Cartier General. Puteam prea bine sã cred cã un comandant se comporta cu totul inocent,
cu convingerea cã ofiterii de stat-major nu puteau cunoaste conditiile sau pozitiile inamicului si
cã numai omul de la fata locului era capabil de aprecierea situatiei si de luarea deciziei corecte.
Principala gresealã a parasutistilor a fost una de tacticã. Comandantii unitãtii au estimat cã
egiptenii nu instalaserã o fortã puternicã la Mitla si de aceea si-au permis sã procedeze ca în
cazul unui drum lesnicios din punct de vedere topografic, ca pe o vale seacã, cu oamenii
îngrãmãditi la bordul vehiculelor încolonate. Ei au crezut cã chiar dacã întâlneau fortele inamice,
vor avea posibilitatea sã se desfãsoare si sã fie gata la timp pentru atac.
Acesti parasutisti aveau o enormã încredere în ei însisi si au dezvoltat procedee de bãtãlie bazate
pe organizare rapidã si cutezantã în actiune. Dar trãsãturile topografice speciale ale trecãtorii
Mitla nu erau potrivite pentru asemenea procedee.
în alte circumstante, comandantii parasutistilor ar fi recurs fãrã îndoialã la recunoasterea zonei,
fie la sol, fie din aer, înainte de a porni la actiune. Dar cu brigada la sute de mile în interiorul
teritoriului inamic, tãiatã de restul fortelor noastre si relativ la putine mile de bazele de tancuri si
aeriene egiptene, nu-i de mirare cã ei erau nerãbdãtori sã-si consolideze rapid pozitia.
Pentru greselile lor de judecatã si pentru erorile de tacticã, parasutistii au plãtit un greu tribut de
sânge. Cât priveste încãlcarea ordinelor mele si atitudinea mea iertãtoare, adevãrul este cã
privesc problema ca fiind serioasã atunci când o unitate esueazã în îndeplinirea misiunii sale si
nu când merge dincolo de limitele datoriei si face mai mult decât i s-a cerut.
235
Lumea a condamnat cu asprime operatiunile noastre în Sinai, iar critica a crescut si mai mult în
intensitate o datã cu interventia anglo-francezã: mai întâi ultimatumul, iar apoi bombardarea
aerodromurilor egiptene în seara zilei de 31 octombrie. Statele Unite au condus campania de
condamnare în Occident, iar Rusia, desigur, a luat o atitudine similarã, protestând în mod viguros
împotriva atacului militar asupra Egiptului prieten. Amândouã aceste Puteri s-au asociat într-un
entuziast si asortat cor al „pãcii cu orice pret", deosebit de sonor atunci când pretul nu trebuia
plãtit de ele.
Cea mai gravã reactie fatã de aventura anglo-francezã a avut loc în Marea Britanic, unde critica a
fost îndreptatã în primul rând împotriva primului-ministru Anthony Eden. Nu era nici o îndoialã
cã marele public si chiar majoritatea celor din Cabinetul sau nu suportau actiunea sa la Suez.
Nici comandantii armatei Marii Britanii nu i-au fãcut lui Eden sarcina mai usoarã. Ei au spus cã
erau convinsi cã Egiptul avea forte puternice si, în consecintã, plãnuiserã o operatiune militarã
complicatã, amânând data debarcãrii fortelor lor terestre.
La Natiunile Unite avea loc o activitate febrilã în scopul opririi luptelor, îndeosebi dupã atacurile
aeriene anglo-franceze, iar, dupã ce Marea Britanic si Franta fãcuserã uz de veto în privinta
actiunii din Consiliul de Securitate, a fost convenitã o reuniune de urgentã a Adunãrii Generale a
ONU, pentru noaptea zilei de l noiembrie.
Era clar pentru mine, chiar si înainte de aceasta, cã ceasul politic bãtea împotriva noastrã si cã
presiunea internationalã în directia opririi actiunii militare avea sã creascã. Succesele pe care le-
am câstigat în doar douã zile de luptã fãceau acum cu putintã ca sarcina noastrã sã fie dusã la bun
sfârsit în alte câteva zile, dar nu exista nici o certitudine cã acele zile aveau sã ne fie date.
Trebuia sã apãsam pe accelerator. Trupele noastre nu se puteau gândi la odihnã.
Cu aceste gânduri, împreunã cu generalul comandant al Comandamentului din Sud, am vizitat în
acea zi de miercuri, 31 octombrie, Brigada a 10-a, îmboldind-o sã cucereascã Um Katef cât mai
rapid posibil. Acest fort si Um sihan, din vecinãtate, erau douã locuri din zona fortificatã Abu
Ageila care rãmâneau în mâinile inamicului si barau strãpungerea noastrã în Sinaiul central prin
cucerirea Kusseimei, a Abu Ageila însãsi si a barajului Ruafa, iar ca sã avansãm spre Vest eram
fortati sã mergem pe drumeaguri de pãmânt, în conditii jalnice. Aceasta însemna cã egiptenii
puteau pune stavilã convoaielor noastre de aprovizionare, oprindu-ne în felul acesta înaintarea.
Um Katef controla întinderea-cheie a drumului asfaltat care trebuia sã ne rezolve problema si a
cãrui capturare ne-ar fi deschis o nouã axã de miscare.
236
întâlnirea cu ofiterii brigãzii n-am gãsit-o deloc agreabilã. Adevãrat, ei nu erau o formatiune de
elitã, ca parasutistii sau cum era corpul blindat. Erau o brigadã de rezervisti, de infanteristi cu o
vârstã deasupra mediei si insuficient instruiti. Pe de altã parte, era vãdit cã propriii lor ofiteri se
îndoiau de capacitãtile lor de soldati. Cu toate acestea, i-am luat la zor pe ofiteri si n-am plecat
urechea la plângerile lor privind dificultãtile. stiam cã oamenii lor erau obositi, cã aprovizionarea
lor nu se fãcea la timp, cã noptile erau reci si zilele toride, cã flintele lor prãfuite se gripau, iar
vehiculele întepeneau în noroi. Dar nu aveam solutii la astfel de probleme, cu exceptia faptului
de a-i scoate afarã. Ne puteam schimba Negevul si trebuia sã am deschis acel drum.
Ei au atacat Um Katef în acea noapte, dar fãrã tragere de inimã. N-a iesit nimic. Pe de altã parte,
o unitate a Brigãzii Blindate 37, care a înaintat mai târziu în acea searã cu dârzenie, a esuat si ea.
Bineînteles, ofiterii au fost cât se poate de nerãbdãtori sã invadeze liniile apãrãrii inamice,
nãpustindu-se asupra lor în autoblindate, fãrã a astepta sprijinul tancurilor, care fusese întârziat.
Imperfecta informatie de spionaj la Comandamentul din Sud, lipsa unui plan operational solid si
insuficienta concentrare a fortei disponibile au contribuit, de asemenea, la esecul nostru, într-o
anumitã mãsurã, am gresit si eu. Am fãcut presiuni asupra generalului comandant al
Comandamentului din Sud sã grãbeascã deschiderea noului dffcm prin Um Katef. El, la rândul
sãu, a fãcut presiuni asupra comandantului brigãzii, spunându-i cã îmi promisese cã drumul avea
sã fie deschis la licãrul zorilor, într-adevãr, ordinele mele prevedeau grãbirea deschiderii acestuia
— desi lucrul acesta putea sã aibã loc a doua zi la amiazã —, iar eu de fapt am cerut ca aceasta
sã se facã chiar dacã însemna un dificil atac frontal, care implica pierderi grele.
Dupã deplorabila utilizare a Brigãzii a 10-a, generalul comandant al Comandamentului din Sud
1-a înlocuit pe comandantul brigãzii, iar eu am confirmat aceastã schimbare. Am spus atunci cã
functia supremã a unui comandant de unitate era s-o conducã în bãtãlie. Dacã nu trecea testul,
trebuia nu sã fie pedepsit, ci trebuia sã facã loc cuiva capabil s-o facã. Fãrã a intra în toate
accidentele atacului sustinut de brigadã în acea noapte, trebuie spus cã nu conducerea
nesatisfãcãtoare, lipsa de îndemânare si de control sau eroarea de tacticã ne-au dus la esec. Dupã
pãrerea mea, greseala a fost mult mai gravã din punct de vedere militar: unitatea nu a fãcut
efortul necesar pentru a intra în lupta efectivã.
Era deja posibil sã se facã aprecieri cu privire la calitãtile de luptãtori ale egiptenilor si cu privire
la conceptul lor de rãzboi, în general, ei luptau bine în faza staticã a luptei. Adãpostiti în transee
si utilizând tunurile lor antitanc, de câmp sau antiaeriene, de pe pozitii fixe pregãtite dinainte, ei
luptau în mod
237
efectiv. Dar deveneau soldati jalnici când erau fortati sã-si pãrãseascã transeele sau sã-si schimbe
planurile. Realizau putine contraatacuri, iar când o fãceau actiunea lor se vãdea slabã, în mod
clar exagerau puterea bastionului defensiv, cu a lor ciorchine de fortãrete de la Abu Ageila, spre a
bloca o fortã care cãuta sã pãtrundã în Sinai, fãrã a avea contrapartea lor în unitãti mobile,
blindate, parasutisti, infanterie mecanizatã, cu suport aerian. Complexul defensiv Abu Ageila
putea juca un rol decisiv doar dacã servea drept bazã pentru forte mobile care sã poatã merge sã
se angajeze în lupta cu inamicul care cautã sã pãtrundã în Sinai.
Dupã patruzeci si opt de ore de la începutul campaniei, în noaptea zilei de 31 octombrie si exact
la cãderea noptii în ziua urmãtoare, centrul luptei s-a mutat în sectorul nordic al Sinaiului, cu
atacuri asupra puternicelor pozitii defensive de la Rafa, la capãtul sudic al Fâsiei Gaza, si cu o
strãpungere în împrejurimile localitãtii El Aris, pe coasta Mediteranei. Zona de apãrare Rafa era
un adevãrat labirint de numeroase pozitii fortificate, iar planul nostru de atac era adaptat acestor
conditii. Am scindat fortele noastre în mai multe mici unitãti, fiecare croindu-si o cale pentru ea
însãsi peste câmpurile minate si prin gardurile de sârmã ghimpatã, gãsindu-si singurã tinta si
luptând într-o bãtãlie independentã. Accesul în miezul fiecãrei fortãrete cerea calificare,
îndrãznealã si ingeniozitate, iar oamenii nos*i dãdeau dovadã de aceste calitãti. Când vehiculele
din fatã loveau o minã si începeau sã ardã, flãcãrile lor iluminau tintele pentru tunarii egipteni,
iar genistii israelieni trebuiau sã se târascã printre obuzele care explodau, ca sã curete noi cãi în
câmpurile minate. Dar ei îi dãdeau bãtaie, ajungeau la obiective, se desfãsurau pentru asalt si
atacau inamicul.
Când primele tancuri ale Brigãzii a 27-a s-au apropiat de rãspântia vitalã ce trebuia sã ne facã
posibilã înaintarea spre El Aris, ele au fost întâmpinate de uralele cât se poate de vesele ale
infanteristilor Brigãzii 1-a, care tocmai o capturaserã, încã mai rãsunau împuscãturi rãzlete, iar
din când în când capetele soldatilor egipteni se ridicau din spatele împrejmuirilor de cactusi, însã
infanteristii abia dacã îsi puteau înfrâna sentimentele. Ei si-au pãrãsit pozitiile si s-au repezit sã
întâmpine tancurile care se apropiau, în câteva minute, tancuri si autoblindate s-au îmbulzit la
rãspântie si uriase zâmbete au luminat fetele colbãite ale soldatilor entuziasti. Chiar si veteranii
tãbãciti s-au avântat asupra camarazilor lor în îmbrãtisãri spontane. Eu urmasem Brigtada a 27-a
în atacul ei, iar victima mea particularã a fost secundul din comanda Brigãzii 1-a. Am cãzut unul
în bratele celuilalt, ca în clasica traditie a filmelor rusesti.
La ora 10,30 A.M., Brigada a 27-a si-a început înaintarea cãtre El Aris, iar noi am pornit-o de-a
lungul drumului asfaltat, printre dunele de nisip, în
238
bãtaia brizei blânde ce venea dinspre Marea Mediteranã. Am întâlnit prea micã opozitie pânã
când am ajuns la ridicãtura El Jeradi, la aproximativ o jumãtate de cale de obiectivul nostru, unde
am dat o bãtãlie care a durat mai mult de o orã. Au existat si alte posturi inamice care ne-au oprit
din drum, asa încât numai la cãderea noptii am ajuns în suburbiile orasului El Aris. Pânã acum
convoiul brigãzii noastre fusese împrãstiat si nu ne puteam desfãsura pentru atac. Oamenii erau
obositi, iar tancurile aveau nevoie de realimentare si întretinere. Am amânat intrarea în El Aris
pânã dimineata, înainte de a mã culca, am avut grijã sã rãspund la semnalele venite de la
Cartierul General. Am confirmat, de asemenea, ordinele mele cãtre Brigada a 9-a de infanterie,
de a-si începe marsul spre sarm el-seik în zorii zilei de 2 noiembrie, precum si cãtre Brigada a
11-a de infanterie, de a-si începe operatiunea în Fâsia Gaza. Eram pe cale de a declansa faza
finalã a campaniei.
Am intrat în El Aris, fãrã opozitie, la ora 6 A.M. Ultimele unitãti egiptene se retrãseserã în timpul
noptii, începându-si fuga la apropierea noastrã. Soldatii fugari au dat foc unor materiale de
rãzboi, dar acestea constituiau doar o parte neglijabilã fatã de uriasa cantitate de echipament
militar care fusese abandonatã. Era evident cã atunci când a fost dat ordinul de retragere, fiecare
pur si simplu îsi lãsase baltã postul si alergase sã se alãture convoiului care pãrãsea orasul.
Spitalul oferea o priveliste înfiorãtoare. Pe masa de operatie zãcea corpul unui soldat egiptean
mort cãruia tocmai i se amputase piciorul. El fusese abandonat în mijlocul operatiei, fãrã ca
vreun doctor sau infirmierã sã se fi oprit sã-1 bandajeze, asa încât murise din cauza hemoragiei.
Rãnitii din spital, unii dintre ei în saloane, dar cei mai multi încercând sã se ascundã în curte si
grãdinã, ne-au spus cã atunci când personalul medical a fost informat cã e asteptat de ambulante,
a lãsat totul baltã, s-a nãpustit în vehicule si s-a fãcut nevãzut. Nici mãcar un singur infirmier n-a
rãmas în urma lor ca sã-i trateze pe rãniti, iar cei care au avut nevoie de îngrijire imediatã —
optsprezece oameni — au pierit în cursul noptii. Ei zãceau în aceeasi pozitie în care fuseserã
abandonati când începuse fuga.
Acei soldati inamici care nu putuserã fugi s-au predat. Unii s-au apucat sã tragã din ascunzãtori,
asa cum am descoperit curând eu însumi. Stãteam lângã fereastra deschisã a unei clãdiri si
priveam în stradã, când un trãgãtor ghemuit în dosul unui gard a tras cu mitraliera, lovindu-1 pe
semnalizatorul meu, care a cãzut mort lângã mine.
Brigada nu a zãbovit mult în oras. Echipe de luptã au mers sã ia sub pazã aerodromul din El Aris
si drumul cãtre Abu Ageila, iar altele au pornit în grabã spre vest ca sã urmãreascã inamicul care
fugea în directia Kantara, în
239
partea de Nord a Canalului Suez. Vehicule nemiscate, scoase din uz de aviatia noastrã,
împânzeau drumurile.
Dupã ora 11 A.M. am luat un „Piper Cub" de pe aerodromul din El Aris ca sã mã întorc la
cartierul general. I-am cerut pilotului sã facã un tur jos al orasului. Dar a trebuit sã luãm repede
înãltime ca sã scãpãm de tirul de puscã si de mitralierã al trupelor egiptene ascunse în tufisurile
si scobiturile dunelor dimprejur. De la acea înãltime am putut vedea brigada noastrã blindatã
mis-cându-se spre Vest. La cinci ore dupã intrarea noastrã în El Aris, vehiculele noastre de
avangardã erau deja la zeci de mile pe drumul lor spre Canal. Bãtãlia pentru axa nordicã de
strãpungere a Sinaiului era virtual terminatã.
De îndatã ce m-am întors de la El Aris, m-am dus sã-1 vãd pe Ben-Gurion si 1-am gãsit pe deplin
însãnãtosit si în bunã dispozitie. M-a întrebat despre bãtãliile de la Rafa si El Aris si despre
mersul lucrurilor pe celelalte fronturi. I-am spus lui Ben-Gurion cã vase ale marinei militare
britanice patrulau în apele de lângã sarm el-seik si 1-am întrebat dacã credea cã era probabil ca
britanicii sã bombardeze fortele noastre, „în ce-i priveste pe britanici, nu stiu, dar în privinta
Ministerului de Externe britanic sunt gata sã cred orice" a replicat el.
înainte de a iesi din camera sa, 1-am auzit pe Ben-Gurion dojenindu-i amiabil pe functionarii
care veniserã la el sã-i spunã povesti prãpãstioase despre ce se întâmpla la Adunarea Generalã a
ONU. „De ce sunteti atât de îngrijorati? spunea el. Atâta vreme cât ei stau în New York, iar noi în
Sinai, situatia nu este rea!"
Pierderile noastre generale de pânã atunci erau mai putin de 100 de morti si aproape 700 de
rãniti, inclusiv bolnavii si cei vãtãmati în accidente de trafic. Cât priveste pierderile egiptene, nu
contabilizasem inamicii cãzuti. Aveam mai multe mii de prizonieri, în pofida eforturilor noastre
de a nu-i accepta. Generalul adjunct m-a asigurat cã atitudinea si comportamentul soldatilor
nostri fatã de ei era bun si cã rãzbunarea posibilã ia o singurã formã: prizonierii sunt hrãniti din
„ratiile" armatei israeliene!
Tot în acea zi de 2 noiembrie, si în ziua precedentã, Brigada a 27-a blindatã a desãvârsit cucerirea
axei centrale Kusseima — Jebel Livni — Ismailia. în aceeasi zi fortele noastre au capturat Fâsia
Gaza. Inamicul s-a gãsit într-o situatie disperatã dupã cãderea Rafei si El Arisului, iar rezistenta
sa reflecta starea moralului trupelor.
Sarcina finalã de dus la îndeplinire era cucerirea sarm el-seikului, iar Brigada a 9-a, cãreia i s-a
dat aceastã misiune, si-a început deplasarea la ora cinci în acea dimineatã, miscându-se spre Sud
de-a lungul tãrmului vestic al Golfului Aqaba. Mai târziu în acea zi, am decis întãrirea fortei de
atac. Seara,
240
douã companii de parasutisti au fost lansate pe aerodromul de la E-Tor, pe tãrmul estic al
Golfului Suez, iar, dupã ce aerodromul a fost pus sub pazã, am început o navetã aerianã, aducând
un batalion de infanterie. La miezul noptii, o altã unitate din Brigada 202 parasutisti, un batalion,
a pãrãsit Parker Memorial si a mãrsãluit spre Sud, pe terenul pietros, spre Ras Sudar, pe tãrmul
golfului, de unde si-a continuat marsul pe drumul asfaltat cãtre E-Tor, aflat la o distantã de 105
mile. Mai târziu aceastã unitate a trimis o patrulã de recunoastere a drumului cãtre sarm el-seik.
Planul era ca Brigada a 9-a sã atace sarm el-seik din Nord, în timp ce parasutistii trebuiau sã se
apropie dinspre E-Tor si sã atace din Sud.
în dimineata urmãtoare, 3 noiembrie, m-am suit într-un aparat „Dakota"si am zburat deasupra
coloanei Brigãzii a 9-a, care se gãsea acum la patruzeci si cinci de mile de sarm el-seik, pe un
drum dificil; am vorbit cu comandantul brigãzii prin radio, neexistând nicãieri conditii de
aterizare; am continuat apoi sã zbor peste masivul montan central al Sinaiului, spre E-Tor,
ordonându-le parasutistilor de acolo sã se grãbeascã spre avanposturile de la sarm el-seik; am
discutat probleme de administratie civilã cu batalionul de infanterie care trebuia sã ia în stãpânire
acea zonã; m-am întors via Mitla, unde am dat instructiuni comandantului Brigãzii 202; am
zburat la Bir Hama ca sã-1 vãd pe comandantul Brigãzii a 27-a blindate, ai cãrei oameni
cuceriserã mai multe pozitii inamice decât oricare altã unitate, în aceastã campanie; am fãcut o
ultimã oprire la El Aris, unde am discutat cu comandantul formatiunii de acolo ce era de fãcut
pentru restabilirea vietii civile în oras. M-am întors la postul de comandã de la Cartierul General
la ora 7 P.M.
în timp ce Sinaiul a devenit câmpul unei bãtãlii furibunde, frontul politicii internationale dãdea si
el în clocot. Adunarea Generalã de urgentã a ONU avusese loc în ziua de l noiembrie si adoptase
rezolutia prezentatã de John Poster Dulles, secretarul de stat american, care cerea imediata
încetare a focului, cerintã adresatã în mod direct Marii Britanii, Frantei si Israelului, ca si
retragerea la Linia Armistitiului, care ne era adresatã în special nouã. în ziua urmãtoare, Egiptul a
remorcat douã vase în canal si le-a scufundat, blocând în felul acesta navigatia. Faptul acesta
însemna o loviturã serioasã datã Marii Britanii, al cãrei guvern declarase public cã scopul
actiunii anglo-franceze era acela de a pãstra liberã si deschisã navigatia prin Canal. Lucru destul
de curios, britanicii cunoscuserã intentiile Egiptului si plãnuiserã sã bombardeze vapoarele de
blocaj în timp ce erau ancorate în Port Said, înainte de a fi fost duse pe Canal. Cu toate acestea,
nu o fãcuserã.
Un reprezentant de la oficiul atasatului militar francez m-a sunat la telefon ca sã-mi spunã cã
francezii se simteau frustrati de insistenta britanicilor
241
ca data debarcãrii anglo-franceze în Zona Canalului sã fie ziua de 6 noiembrie. Franta cãuta ca
data invaziei sã fie devansatã cu douã zile, deoarece se temea de o decizie ostilã din partea
Adunãrii Generale a ONU si dorea ca deja sã se afle în Zonã. Britanicii, însã, erau incapabili sau
nu voiau sã-si modifice complicatul lor plan de mare anvergurã ca sã facã posibilã o debarcare
mai timpurie. Ziua de 6 noiembrie avea sã rãmânã a lor zi D. Pentru noi, data debarcãrii lor deja
nu mai avea nici o importantã militarã. Luptând singuri, noi deja ne atinsesem toate obiectivele,
cu excpetia sarm el-seikului, pe care speram sã-1 obtinem curând. Eram însã mâhnit cã, din
motive politice, invazia nu putea avansa. La Natiunile Unite, presiunea împotriva utilizãrii fortei
militare la Suez a devenit tot mai viguroasã. O situatie neplãcutã a fost creatã la sesiunea
Adunãrii Generale a ONU, reluatã în ziua de 3 noiembrie.
Dag Hammarskjold, secretarul general, a anuntat cã Marea Britanic, Franta si Israelul dãduserã
rãspunsuri negative la somatia Adunãrii, din ziua anterioarã, de a înceta focul si de a se retrage.
Pe de altã parte, a spus el, Egiptul a acceptat. Rusia si satelitii ei cereau deplina conformare din
partea celor „trei agresori". Americanul Henry Cabot Lodge a propus instituirea a douã comisii
internationale care sã se ocupe de conflictul israeliano-arab si de problema Suezului. Adunarea a
acceptat, în cele din urmã, propunerea canadianului Lester Pearson de a se constitui o fortã
militarã internationalã care sã asigure îndeplinirea rezolutiei Adunãrii. Cãtre sfârsitul sesiunii,
care a durat pânã în dimineata zilei de 4 noiembrie, Marea Britanic, Franta si Israelul au fost
somate sã declare imediat acceptarea încetãrii focului, în legãturã cu aceasta, reprezentantul
Israelului a anuntat acordul tãrii sale, „cu conditia ca un rãspuns similar sã dea si Egiptul". Fãrã
îndoialã cã reprezentantul nostru gândise cã pânã când Egiptul avea sã rãspundã, noi aveam sã ne
asigurãm de sarm el-seik. Pentru Israel, aflat acum sub cea mai grea presiune, politiceste
important era sã ne conformãm rezolutiilor Natiunilor Unite.
Reprezentantii britanic si francez aproape cã si-au iesit din fire, întrucât dacã ambii combatanti
încetau focul, atunci nu mai exista nici o justificare pentru interventia anglo-francezã. în cazul
Marii Britanii, aceasta suprima baza „pretextului" ei si sporea foarte mult dificultãtile primului-
ministru Anthony Eden. De aceea a recurs la ajutor francez ca sã ne convingã sã ne retractãm
anuntul. Dupã ce a cântãrit toti factorii — mai ales dificultatea de a refuza rugãmintile stãruitoare
ale francezilor —, Ben-Gurion 1-a instruit pe reprezentantul nostru sã-i notifice lui
Hammarskjold cã anuntul nostru nu fusese înteles asa cum se cuvenea. Noi acceptam încetarea
focului cu conditia ca Egiptul sã facã fãrã echivoc acelasi lucru, sã renunte la pozitia sa declaratã
si îndelung mentinutã cã se afla în stare de rãzboi cu Israelul, sã arate cã era
242
gata sã negocieze pacea cu noi, încetând boicotul economic, ridicând blocada navigatiei
israeliene si rechemând grupurile teroriste pe care le controla în celelalte tãri arabe.
Acest pas nu a întãrit pozitia noastrã politicã în arena internationalã. Ben-Gurion dãduse curs
rugãmintii franceze, dar era foarte necãjit. Dacã Marea Britanic si Franta doriserã sã exploateze
ostibilitãtile dintre Israel si Egipt, ele avuseserã sase zile la dispozitia lor, din 29 octombrie si
pânã la 4 noiembrie, timp în care luptele dintre fortele israeliene si egiptene ajunseserã pe malul
estic al Canalului Suez. Dar în toatã aceastã perioadã armata britanicã s-a ocupat de pregãtiri
meticuloase pentru „Operatiunea Muschetarul", de parcã ar fi avut la dispozitie o vesnicie.
Acum, când Adunarea Generalã a ONU chema la încetarea focului, Marea Britanic îi cerea
Israelului sã o respingã de dragul convenientei sale politice. Israelul fãcuse tot ce putuse, nu-si
precupetise efortul ca sã termine campania înainte de a se gãsi în grav conflict cu rezolutiile
ONU si, de fapt, reusise. Acum Israelul trebuia sã-si sporeascã poverile, respingând încetarea
focului, ceea ce n-ar fi avut nevoie sã facã.
Un efect al freneticei activitãti de la Natiunile Unite a fost, evident, acela de a-i convinge pe
britanici sã-si grãbeascã actiunea militarã. Marea Britanic retinuse ziua de 6 noiembrie drept zi D
pentru debarcare, dar a trimis un batalion de parasutisti în zorii zilei de 5 noiembrie ca sã
captureze aeroportul Gameel la Port Said, în timp ce un batalion de parasutisti francezi a capturat
podurile ce leagã Port Said de continent.
în acea noapte de 5 noiembrie, premierul sovietic Nikolai Bulganin a amenintat cu lansarea de
rachete pe primii-ministri ai Frantei, Marii Britanii si Israelului. Amenintarea adresatã lui Ben-
Gurion exprima „condamnarea categoricã" din partea Uniunii Sovietice a „actelor criminale ale
agresorilor" împotriva Egiptului si cerea Israelului sã stopeze operatiunile militare numaidecât si
sã se retragã de pe teritoriul egiptean.
Scrisoarea adãuga cã „întreaga omenire iubitoare de pace ne condamna cu indignare", dar cã,
totusi, în pofida acestui fapt, „guvernul Israelului, actionând ca un instrument al fortelor
imperialiste din afarã, persevereazã în aventura lipsitã de sens, sfidând astfel toate popoarele
Orientului care duceau lupta împotriva colonialismului si pentru libertate si independentã, a
tuturor popoarelor iubitoare de pace din lume".
Scrisoarea lui Bulganin continua în felul urmãtor: „Guvernul Israelului se joacã în mod criminal
si iresponsabil cu soarta pãcii si cu soarta propriului popor, ceea ce nu se poate sã nu-si punã
amprenta pe viitorul Israelului, punând sub semnul întrebãrii însãsi existenta Israelului ca stat.
Vital interesat
243
în mentinerea pãcii si în pãstrarea linistii în Orientul Mijlociu, guvernul sovietic este pe cale de a
lua mãsuri spre a pune capãt rãzboiului si a-i înfrâna pe agresori".
Mesajul se încheia cu informatia cã Rusia îsi rechema ambasadorul — mai târziu ea a rupt
relatiile diplomatice cu Israelul — si cu sfatul ca Israelul „sã înteleagã cum se cuvine si sã
aprecieze aceastã notificare a noastrã".
Când 1-am vãzut pe Ben-Gurion, am observat cã în timp ce nu-si ascundea profunda preocupare
fatã de atitudinea sovieticã, necãutând sã ignore marea ei gravitate si importanta sa, reactia lui nu
era aceea a unuia cãruia îi tremurã genunchii de fricã. Nu era cuprins de panicã. Dimpotrivã,
efectul emotional al ultimatumului sovietic a fost acela de a-1 îndemna la luptã. Ceea ce 1-a
înfuriat în mod deosebit a fost deosebirea dintre scrisorile trimise Marii Britanii si Frantei si
scrisoarea trimisã Israelului. Aceea adresatã nouã era formulatã în termeni dispretuitori si
ameninta însãsi existenta Israelului ca stat. Mesajele adresate Frantei si Marii Britanii contineau
si ele clara si explicita amenintare cu utilizarea fortei militare si a bombardãrii lor cu rachete
balistice, dar fãrã vreo calomnie, fãrã amenintarea independentei lor politice si fãrã batjocura
vulgarã care marca textul ultimatumului adresat Israelului.
Am fost foarte plãcut impresionat de sângele rece cu care Ben-Gurion a analizat acest curs nou al
lucrurilor. M-am gândit la multi lideri politici care, în locul lui Ben-Gurion, ca premieri, ar fi
avut reactii mai mult decât de panicã.
Este posibil ca tocmai interventia Rusiei, de suprimare a revoltei maghiare, sã fi amânat mesajele
amenintãtoare ale lui Bulganin pânã la acea datã, noaptea de 5 noiembrie, exact douãsprezece ore
dupã ce a rãsunat ultima împuscãturã în a noastrã Campanie a Sinaiului. în acea dimineatã noi
cucerisem sarm el-seik, dupã o întrecere între Brigada a 9-a infanterie, Brigada 202 parasutisti si
marinarii de pe navele israeliene de a ridica steagul israelian pe turnurile din oras.
Cu o zi mai înainte, am zburat la E-Tor, pe tãrmul Golfului Suez, cu intentia de a lua de acolo un
„Piper Cub" si de a merge la Brigada a 9-a ca sã mã asigur cã aceasta va ataca sarm el-seikul în
acea zi. Eram destul de sigur cã ar fi fãcut-o si fãrã mine, dar doream sã nu existe nici o îndoialã
în aceastã privintã. Poate cã puteam ajunge la concluzia cã parasutistii de la E-Tor puteau ajunge
mai rapid la sarm el-seik. Când am aterizat acolo, am constatat cã „Piper"-ul încã nu sosise si cã
batalionul de parasutisti deja plecase. Acesta pornise înaintea zorilor, pe soseaua asfaltatã, cu
scopul de a pune stãpânire pe strâmtoarea sudicã de la sarm el-seik.
244
Am hotãrât sã nu astept „Piper"-ul, sã abandonez planul meu de a ajunge la Brigada a 9-a, si am
plecat în schimb cu un vehicul, în încercarea de a-i ajunge din urmã pe parasutisti. Acestia erau
soldatii nostri cei mai buni si erau într-o conditie de luptã excelentã. De aceea am hotãrât ca în
cazul în care sarm-el-seikul nu fusese încã luat de Brigada a 9-a, sã ordon acestor parasutisti sã-1
atace si sã încerce sã-1 cucereascã singuri.
Plecasem în trei vehicule — un automobil de comandã si douã furgoane mai degrabã civile —,
cu câtiva soldati din unitatea de rezervã ce stãpânea localitatea E-Tor. Drumul era bun, dar
vehiculele erau înspãimântãtoare si ne temeam sã le accelerãm. La începutul cãlãtoriei n-am
întâlnit nici o fiintã omeneascã. Fâsia neagrã a soselei se desfãsura înaintea noastrã, la dreapta
sticleau apele Golfului Suez, iar la stânga, dincolo de nisipuri, se ridica sirul muntilor. Dar dupã
vreo treizeci de mile, cam jumãtate de cale, au început sã treacã soldati egipteni, singuri sau în
grupuri, din directia sarm el-seikului. Ei începuserã sã fugã de cu noapte. Ici-colo am trecut pe
lângã morti si rãniti care zãceau lângã sosea, în urma ciocnirilor cu batalionul de parasutisti. Cu
cât ne apropiam de sarm el-seik, am întâlnit tot mai multi soldati egipteni. Am ordonat escortei
noastre sã nu riposteze dacã se trãgeau focuri izolate asupra noastrã. Ultimul lucru pe care-1
doream era sã rãmânem întepeniti în acea zi între E-Tor si sarm el-seik si sã ne implicãm în
încãierãri cu soldatii egipteni fugari.
Am iesit din cabina soferului — de unde nu puteam discerne ce se întâmpla pe laturile soselei —
si am urcat în spatele descoperit al vehiculului, unde puteam sta în picioare si privi jur-împrejur.
Desigur, nimic nu putea opri vreun grup de soldati egipteni sã se ascundã în spatele tufisurilor
sau în vreo scobiturã a solului si sã ne ciuruiascã cu mitraliera. Dar nimeni n-a fãcut-o.
întregul tablou — desi era ziua în amiaza mare — avea în el ceva de cosmar. Soarele arzãtor al
desertului frigea fãrã milã. Se putea vedea cum cãldura aburea de pe suprafata de smoalã topitã a
soselei. Soldatii egipteni în uniforme kaki se confundau cu peisajul nisipos si numai în ultimul
moment ne sãreau în ochi printre dune. Fãrã îndoialã cã ei stiau cã noi eram militari israelieni,
dar nici unul n-a tras asupra noastrã si nici n-a încercat sã se ascundã de noi. Pur si simplu ne
lãsau sã trecem de ei. Fetele lor exprimau epuizarea. Cei rãniti trãgeau cu greu un picior dupã
celãlalt, iar unii dintre ei care mergeau pe sosea nici mãcar nu catadicseau sã se fereascã de
vehiculele noastre. Trebuia sã-i ocolim.
Cu toate acestea, nici un moment nu m-a pãrãsit gândul cã dacã ceva se întâmpla care sã ne facã
sã oprim, acesta ar fi fost sfârsitul. Eram atât de putini, de expusi si de vulnerabili încât chiar
dacã ei toti ar fi fost cu mâinile
245
goale si tot ne-ar fi putut distruge. stiam cã sansele noastre de a ajunge la sarm el-seik depindeau
de faptul de a nu se trage nici un foc de armã si de a nu opri nici o clipã. Fiecare întâlnire cu un
grup de fugari inamici trebuia sã se petreacã fulgerãtor, asa încât în timpul în care ei aveau de
rumegat ce vãzuserã, noi sã fi iesit din raza focului lor. în fine, soseaua a cotit si a luat-o printre
dealuri, iar noi am putut rãsufla din nou în voie. La distantã, am vãzut autocamioanele si
autoblindatele batalionului de parasutisti. Comandamentul companiei care avea misiunea sã
protejeze soseaua de curând luatã în stãpânire ne-a spus cã batalionul cucerise defileul sudic,
care ducea la sarm el-seik, la ora cinci dimineata. La ora 6,30 A.M., un „Piper" zburase de la
Brigada a 9-a, cerându-i batalionului sã avanseze aproximativ o milã de la amplasament, cãtre
suburbiile orasului sarm el-seik. Comandantul a decis strãpungerea. Batalionul a avansat, cu
autoblindatele în fatã, iar dupã ele companiile motorizate. Rezistenta n-a fost fermã — aviatia
dãduse un ajutor puternic si eficient —, iar la ora 9,30 A.M., comandantul batalionului, cu
primele autoblindate, au ajuns la intrarea în fortãreata sarm el-seik, în timp ce pozitiile de apãrare
dominante din cealaltã parte deja se gãseau în mâna unitãtilor Brigãzii a 9-a.
Dupã ce am ascultat acest raport fãcut la margine de drum, am pornit în grabã la baza egipteanã.
Privelistea care ne-a apãrut a fost o combinatie de câmp de bãtãlie si de decor plin de farmec.
Portul sarm el-seik, la extremitatea sudicã a Peninsulei Sinai, unde golfurile Suez si Aqaba se
întâlnesc si se unesc în Marea Rosie, oferã una dintre cele mai pitoresti privelisti pe care am
vãzut-o vreodatã. Apele sale sunt de un albastru închis (prizonierii egipteni ne-au avertizat cã nu
înotãm în ele, cãci sunt pline de rechini) si sunt încadrate de dealuri din stânci purpurii. Chiar si
clãdirile de pe tãrm, moscheea albã cu minaretul ei înalt, completeazã tabloul unei tãri a
minunilor ascunsã între munti semeti.
Pe sol, însã, încã mai erau proaspete semnele bãtãliei. Din posturile de apãrare si din depozitele
bombardate de aviatie, cu câteva ore mai înainte, se ridica fum. Multe transportoare de mitralierã
egiptene — unele avariate, altele în bunã stare — zãceau pãrãsite în zona portului. Iar soldatii
Brigãzii a 9-a puteau fi vãzuti miscându-se printre grãmezile din jur, cu armele gata de tragere,
cercetând locul si adunându-i pe prizonieri.
Cea mai ambitioasã misiune din Campania Sinaiului a fost, fãrã îndoialã, aceea încredintatã
Brigãzii a 9-a, o formatiune de rezervisti comandatã de Avraam lofe. Ea trebuise sã se miste spre
Sud, de-a lungul tãrmului vestic al Goflului Aqaba, pe o distantã de circa douã sute de mile prin
teritoriul inamic, pe un sol nisipos si bolovãnos lipsit de drumuri, spre a ajunge la fortãreata
246
sarm el-seik si a o cuceri, fortãreatã care era apãratã de douã batalioane si care era organizatã sã
reziste unui asediu îndelungat. Atât marsul cât si bãtãlia puteau sã ducã la nenorocire si la esec.
Coloana brigãzii numãra circa 200 de vehicule si aproape 1800 de oameni. Era independentã,
transportându-si propriile sale provizii: hranã pentru cinci zile, combustibil pentru 375 de mile si
suficientã apã transportatã în optsprezece tancuri, asa încât sã se asigure cinci litri pe zi per om si
patru litri per vehicul, timp de cinci zile. Nici în cursul marsului si nici în bãtãlie nu era prevãzut
sã i se trimitã întãriri. Brigada a 9-a era astfel un corp expediti-onar care trebuia sã se bazeze
doar pe sine si trebuia sã-si îndeplineascã cu succes misiunea. Dacã cucerea obiectivul, sarm el-
seikul, putea sã aibã la dispozitie portul, aerodromul si drumul de întoarcere spre Israel. Dacã era
blocatã în mersul ei spre Sud sau dacã era înfrântã în luptã, se putea astepta la izolare. Ar fi fost
cu neputintã sã se întoarcã în Israel pe urmele pasilor sãi. Ar fi fost lipsitã de apa necesarã, de
combustibil si de piese de schimb, iar acolo erau vaste întinderi de nisip înclinate în asa fel încât
nu puteau fi strãbãtute decât dinspre Nord înspre Sud.
Din punct de vedere politic, misiunea era de o importantã supremã, deoarece controlul sarm el-
seikului însemna controlul Strâmtorilor Tiran, care la rândul lor controlau navigatia prin Golful
Aqaba. Egiptul le folosise ca sã controleze blocada navigatiei israeliene. Principalul scop al
campaniei a fost sfãrâmarea acestei blocade.
Elementul timp a fost crucial. Este îndoilenic dacã Israelul ar fi putut continua lupta, violând
rezolutiile Adunãrii Generale a ONU, când chiar puteri ca Marea Britanic si Franta în cele din
urmã s-au vãzut obligate sã accepte verdictul si de a pune capãt operatiunilor lor militare. De
aceea nu este de neconceput faptul ca, în cazul în care fortele egiptene de la Strâmtorile Tiran ar
fi oprit Brigada a 9-a în timpul marsului acesteia sau ar fi zãgãzuit atacul acesteia pentru câteva
zile, Israelul sã fi fost fortat sã stopeze lupta_ înainte de a fi intrat în posesia sarm el-seikului.
Acesta este motivul pentru care noi, la Marele Cartier General, am decis sã adãugãm încã o
coardã arcului nostru si sã facem ca unitãtile de parasutisti de la Mitla sã înainteze spre sarm el-
seik prin E-Tor. Totusi, dacã împingerea în aceastã bãtãlie a acestei formatiuni aditionale — care
a actionat independent de Brigada a 9-a — a fost o mãsurã corectã, lucrul acesta nu a simplificat
problemele majore ale brigãzii, în definitiv, brigada a fost ajutatã de parasutisti doar în ultima zi,
când bãtãlia pentru sarm el-seik era deja în toiul ei.
Deplasarea brigãzii a fost cea mai usoarã în prima etapã, de la Nakeb la oaza Ain Furtaga. Aici
convoiul a mers cu o vitezã medie de sase mile si ju-
247
mãtate pe orã si a totalizat saizeci de mile în dupã-amiaza de 2 noiembrie. Dar apoi a venit partea
cea mai durã a cãlãtoriei. Urmãtoarele nouã mile au fost la deal, în conditiile unui strat gros de
nisip pe care nici un vehicul, cu exceptia autoblindatelor, nu-1 putea traversa cu propriile-i
puteri. Cel mai greu de miscat au fost tunurile de câmp de 25 livre, care se înfundau în nisip pânã
la osii. Chiar si în cazul celorlalte vehicule, anvelopele trebuiau dezumflate, în asa fel încât rotile
sã poatã avea o prizã mai bunã. Viteza medie a convoiului pe aceastã portiune a fost de douã mile
si jumãtate pe orã si chiar si aceastã vitezã a fost atinsã doar prin eforturi supraomenesti, atât prin
împingerea cu mâna a vehiculelor de cãtre oameni, cât si prin trãdarea lor de cãtre autoblin-date.
Brigada a atins „cumpãra apelor" — vârful urcusului, dupã care aproape totul a fost apoi mers la
vale — la ora douã dupã miezul noptii. Opt vehicule întepenite în nisip si care n-au putut fi
scoase de acolo repede au fost pãrãsite, dupã ce s-a luat din ele orice putea fi luat. Oamenii erau
de-a dreptul istoviti.
Chiar si urmãtorul segment de cale avea o portiune nisipoasã, dar acum, cu „cumpãna apelor" în
spate, se mergea în coborâs si vehiculele înaintau cu mai putinã dificultate. Ele au parcurs
urmãtoarele treizeci de mile în cinci ore si cu putin timp înainte de amiazã, în ziua de 3
noiembrie, au ajuns la Dahab, cea mai mare oazã de la Golful Aqaba.
Unitatea egipteanã de pazã de la Dahab a fost cel dintâi detasament inamic întâlnit de brigadã.
Acesta era format din zece soldati care cãlãreau pe cãmile si dintr-un transmitãtor radio. Ei au
pornit la luptã când a apãrut echipa de recunoastere, dar au fost rapid înfrânti. Cu toate acestea,
din lipsã de precautiune, am avut trei morti.
La Dahab brigada s-a bucurat de prima sa odihnã mai lungã. Oamenii s-au putut spãla în apele
izvoarelor abundente si s-au putut relaxa la umbra curmalilor si tamariscilor. Vehiculele au avut
si ele nevoie de întretinere si realimentare, în cursul serii au sosit, conform planului, douã vase
de debarcare încãrcate cu combustibil. Ele au venit exact la timp. Din cauza parcursului
neasteptat de vitreg, fusese consumat mai mult combustibil decât se prevãzuse.
Brigada a amorsat faza a treia a deplasãrii sale în ziua de 3 noiembrie, ora 6 P.M., ajungând la
urmãtoarea sa haltã, Wadi Kid, la ora douã noaptea. Cea mai afurisitã problemã a fost aici
strãbaterea terenului stâncos. Drumul este o potecã de capre pe versantul muntelui, de vreo 2
yarzi lãtime, în unele pãrti mai îngust, acoperit de bolovani. Singura solutie a fost lãrgirea
portiunilor înguste si sfãrâmarea stâncilor obstructive. Inginerii au procedat la dinamitare, iar
restul oamenilor a fost mobilizat la îndepãrtarea stâncilor sfãrâmate si la netezirea cãii.
248
Evident, egiptenii stiau cã acest îngust defileu de la Wadi Kid era portiunea cel mai greu de
trecut, iar atunci când unitatea de recunoastere, la mai multe ore avans fatã de coloanã, a ajuns la
un punct situat la o milã si un sfert de iesire, ea a cãzut într-o ambuscadã. Primul jeep a fost
aruncat în aer de o minã, iar aceastã loviturã a fost imediat urmatã de o grindinã de gloante de
mitralierã si de proiectile de bazuca, ca si de grenade de mânã. Unitatea noastrã a rãspuns si ea
cu foc, a abandonat jeepul avariat si s-a retras. Era ora 6 P.M. si în întunericul dens al vãii seci nu
se putea distinge nimic. Fireste cã oamenii nostri n-au putut repera minele si nici localiza
pozitiile egiptene.
în zorii zilei de 4 noiembrie, unitatea de recunoastere s-a întors si a constatat cã unitatea inamicã
îsi abandonase posturile. Oricum, înainte de a pleca, plantase un mare numãr de mine
antivehicule de-a lungul vãii seci. Minele au fost reperate si s-a marcat o cale de trecere, iar la
ora 9 A.M. brigada a pornit în etapa finalã a înaintãrii sale, care însuma doar douãzeci si cinci de
mile. La ora 11,45 A.M. ea a ajuns la capãtul cãlãtoriei, în vãzul pozitiilor defensive egiptene de
la Ras Nasrani si sarm el-seik. Drumul pânã la obiectiv durase trei zile si douã nopti. Se gãsea
acum în fata fazei decisive a expeditiei, — bãtãlia pentru Strâmtorile Tiran.
Sosirea brigãzii din directia Eilat a fost o surprizã totalã pentru comandamentul egiptean, în
planul cu privire la apãrarea strâmtorilor, Marele Stat Major egiptean procedase în baza ipotezei
cã nici o fortã israelianã considerabilã nu putea veni pe acest drum. Când unitatea de gardã
egipteanã de la Boasit, patruzeci de mile Sud fatã de Eilat, a raportat la sarm el-seik cã o brigadã
israelianã avansa spre Sud de-a lungul tãrmului golfului, comandantul de acolo a presupus cã
informatia era exageratã, deoarece el era convins cã doar o fortã minusculã putea trece pe acea
potecã. Mai târziu, atunci când el a primit rapoarte similare de la unitatea din Dahab, a început sã
suspecteze cã se poate sã fi gresit. Dar întreaga mãsurã a greselii sale i-a devenit evidentã numai
la amiaza zilei de 4 noiembrie, când ochii sãi au putut vedea cele douã sute de vehicule israeliene
apropiindu-se de Ras Nasrani.
Cu toate acestea, elementul surprizã n-a însemnat aproape nici un avantaj tactic pentru Brigada a
9-a, deoarece atât sarm el-seik cât si Ras Nasrani erau organizate pentru o apãrare în toate
privintele. Egiptenii nu se asteptaserã la o fortã care sã vinã pe uscat, dar în mod cert luaserã în
considerare posibilitatea unui atac al parasutistilor, din Nord. De aceea Brigada a 9-a nu a gãsit
flancul nordic al sarm el-seikului expus si nepregãtit. Totusi, fiind o fortã terestrã si nu o unitate
aeropurtatã, ea poseda echipament greu si, într-adevãr, autoblin-datele brigãzii au avut un rol
decisiv în spulberarea apãrãrii egiptene.
249
Coloana a ajuns la Ras Nasrani, situat la circa trei mile Nord de sarm el-seik si 1-au gãsit gol.
Comandamentul regional egiptean luase decizia de a-si concentra toate fortele sale în perimetrul
sarm el-seikului. Localitatea Ras Nasrani este situatã pe un promontoriu din marginea golfului,
exact în fata insulei Tiran, unde strâmtorile au maximum de îngustime. Aici instalaserã egiptenii
sase tunuri de coastã, douã de 6 inci si patru de 3 inci, spre a controla strâmtorile si a mentine
blocada împotriva Israelului. Ele puteau lovi cu cea mai mare usurintã orice vas care încerca sã
treacã. Brigada a descoperit cã egiptenii distruseserã aceste tunuri înainte de a-si evacua
posturile.
Apropiindu-se de sarm el-seik, unitatea de recunoastere a fost întâmpinatã cu un foc puternic si
precis din partea posturilor inamice de pe culmile de interventie. Era de-acum întuneric si pânã
dimineata nu se putea conta pe suport aerian. Comandantul brigãzii trebuia sã decidã dacã sã
astepte sã se porneascã un atac imediat, de noapte. S-a hotãrât sã nu astepte. Un asalt a fost lansat
împotriva unor amplasamente puternic apãrate, pe terenul dificil si pe câmpurile minate si, pe
deasupra, sub focul declansat de posturile inamice din vecinãtate. La ora 4 A.M. oamenii nostri
s-au retras, dar si-au reluat atacul la ivirea zorilor, de data aceasta cu suportul precis al
mortierelor grele de 120 mm si cu participarea aviatiei. Atacul a fost condus de compania de
auto-blindate si de unitatea de recunoastere, secondate îndeaproape de infanterie. Lupta a fost
grea si a durat cincizeci de minute, dupã care detasamentul de jeepuri al unitãtii de recunoastere,
fiind acoperit cu foc din partea autoblin-datelor, a trecut la atac si a strãpuns amplasamentele
egiptene, inamicul începând sã fugã.
Operatiunea-tãvãlug a avioanelor care au atacat în picaj a fost urmatã de asaltul autoblindatelor si
jeepurilor care au înaintat de-a lungul întregii portiuni de drum cãtre localitatea sarm el-seik
apãratã de egipteni. Unul dupã altul, amplasamentele din flancul vestic, care dominau întreaga
localitate, au fost capturate, în timp ce un al doilea batalion, miscându-se în paralel cu unitãtile
de autoblindate si jeepuri, a avansat de-a lungul flancului estic si a curãtat posturile inamice de
aici. Unul dintre amplasamente a opus o rezistentã deosebit de înversunatã, împroscând cu foc de
mitraliere si de bazuca pe oricine încerca sã se apropie. Dar si aceastã pozitie a fost pânã la urmã
redusã la tãcere printr-o loviturã directã de bazuca în ambrazura acesteia. La ora 9,30 A.M., în
ziua de 5 noiembrie, a avut loc capitularea ultimului avanpost egiptean din Sinai, sarm el-seik.
în campanie, Israelul si-a dus la îndeplinire cele trei scopuri majore: libertatea de navigatie
pentru vasele israeliene în Golful Aqaba; stoparea teroris-
250
mului fedain; neutralizarea amenintãrii unui atac asupra Israelului efectuat de comandamentul
militar comun egipteano-siriano-iordanian.
Israelul, însã, nu si-a atins „scopurile rãzboiului" prin negociere directã cu Egiptul. Acest acord a
fost mai degrabã realizat cu secretarul general al ONU, care a servit drept intermediar între cele
douã pãrti. Secretarul general a cerut retragerea neconditionatã a armatei israeliene din Sinai. Ca
o conditie a evacuãrii, guvernul israelian a stãruit asupra garantãrii libertãtii navigatiei vaselor
israeliene prin golf si garantarea încetãrii actelor de ostilitate din partea Egiptului.
în ziua de 16 martie 1957, la patru luni si jumãtate dupã începerea Campaniei Sinaiului,
conflictul a încetat atunci când unitãtile israeliene s-au întors la granitele lor. Ultimele trupe
britanice si franceze au plecat din zona Suezului cu douã luni si jumãtate mai devreme. sarm el-
seik si Fâsia Gaza nu au fost înapoiate Egiptului, ci au fost puse sub controlul Fortei de
Necesitate a ONU. Fapt semnificativ, Nasser a acceptat, cel putin deocamdatã, decizia de a da
libertate de navigatie Israelului si de a pune capãt terorismului împotriva acestuia.
PARTEA AIV-A
DE LA MINISTRU LA
SIMPLU CETÃtEAN
(1958-1967)
16
LIBERTATE SI POLITICA
La sfârsitul termenului meu de sef de stat-major, am lepãdat uniforma si, la vârsta de patruzeci si
unu de ani, m-am înrolat la Universitatea Ebraicã din Ierusalim, ca student obisnuit la Facultatea
de stiintã Politicã, cu accent pe problemele Orientului Mijlociu, în ceea ce priveste primul aspect,
deja studiasem dreptul mai înainte cu câtiva ani de a servi ca soldat, urmând cursurile serale de Ia
scoala de Drept si Economie din Tel Aviv. Cât priveste celãlalt aspect, atributiile mele de
comandant de armatã m-au fãcut sã gândesc, sã scriu si sã citesc mult în aceastã privintã,
cunoscând totodatã rapoarte axate pe o varietate de teme politice, diplomatice, tehnice si militare.
Serviciul militar la comanda supremã nu constã în instructia la pluton si sederea în transee.
Aceasta înseamnã adesea sã stai înlãntuit de o masã, înclestarea cu hârtia de scris, conducerea de
reuniuni, deliberare cu colegii.
Principala deosebire ca student a fost lipsa responsabilitãtii, iar cei doi ani ai mei de viatã
universitarã au trecut ca o vacantã. si întocmai ca o vacantã, n-au lãsat amprente adânci.
Apoi mi s-a deschis sfera politicii. Alegerile parlamentare erau programate pentru ziua de 3
noiembrie 1959 si mi s-a cerut sã candidez pentru Mapai, Partidul Muncii din Israel, condus de
Ben-Gurion. Parlamentul nostru, numit Knesset, nume biblic care înseamnã adunare sau sfat,
este unicameral si numãrã 120 de membri. Sistemul electoral este o formã purã de reprezentare
proportionalã. Fiecare partid prezintã o listã de 120 de candidati pentru întreaga tarã, iar numãrul
de locuri în Knesset pe care le primeste este proportional cu procentajul sãu din votul national
total. Candidatii sunt asezati în ordinea în care ei vor ocupa locul parlamentar în cazul în care
partidul lor câstigã numãrul necesar de voturi, iar în fruntea listei se aflã personalitãtile de primã
mãrime din partid. Ei sunt candidati la posturile de ministri în cazul în care partidul formeazã sau
ia parte la formarea guvernului.
255
Rezultatele alegerilor i-au dat Partidului Muncii cincizeci si douã de locuri, mai mult decât
obtinuse vreodatã. O datã mai mult era cel mai mare partid, dar din nou n-a obtinut majoritatea
absolutã, fiind nevoit sã formeze o coalitie. Ben-Gurion a devenit prim-ministru, iar în ziua de 16
decembrie si-a prezentat Cabinetul în fata Knessetului. Eu eram inclus în noul guvern ca ministru
al agriculturii.
Lumea politicii si guvernãrii nu-mi era strãinã, dar pânã atunci mã ferisem de implicarea
personalã în cearta dintre partide. Fusesem de asemenea protejat, întocmai ca o plantã de serã, de
atacul oponentilor, deoarece ministrul apãrãrii era acela care avea responsabilitatea pentru
conducerea de cãtre seful statului-major a treburilor militare.
Toate acestea s-au schiumbat atunci când am devenit reprezentant al Mapai în Knesset si
membru al guvernului. Dar, desigur, preocuparea mea primordialã se axa pe munca Ministerului
Agriculturii, ceea ce mi se potrivea de minune. Nãscut si crescut în atmosfera ruralã, chiar si în
anii mei de armatã nu m-am rupt niciodatã de oamenii care lucrau pãmântul si de problemele
colonizãrii agricole. Nahalal a continuat sã fie atât locul domiciliului meu, cât si casa mea realã.
Lanurile, livezile, staulele de vite, anotimpurile semãnatului si culesului îmi intraserã adânc în
sânge, mai mult decât tancurile, tunurile si bãtãliile. Fermierii tãbãciti si nevestele lor, evreii si
arabii, cu fetele si mâinile lor înãsprite, atingeau o coardã sensibilã din inima mea, mai mult
decât o fãceau uniformele si paradele festive. Vederea unei femei care se aplica asupra unui stat
de zarzavaturi îmi evoca întotdeauna viziunea mamei mele care prãsea o parcelã de sfeclã sau de
conopidã.
Ca în orice tarã de pionieri, dar în mod deosebit în Israel, apãrarea si securitatea sunt sinonime cu
colonizarea pãmântului, iar lucrurile au stat astfel chiar si dupã prima si a doua alia31 sau valuri
de imigratie, când evreii au început sã se întoarcã în tara lui Israel. Dupã ce s-a nãscut statul,
guvernul a pus un accent aparte pe instituirea unor asezãri de frontierã, în special în regiunile de
deal din Nord si din centru, ca si în Negev, partea sudicã a tãrii. Ca sef de stat-major, am fãcut tot
ce am putut ca sã-i încurajez pe membrii veterani ai asezãrilor mai vechi sã ajute asezãrile noi, în
special pe cele din Negev. Fãrã asistenta din partea veteranilor e îndoielnic dacã noii imigranti s-
ar fi descurcat în conditiile ariditãtii din desert sau pe pantele pietroase din Nordul Galileei, unde
ei trebuiau, de asemenea, sã înfrunte atacurile neîncetate ale sabotorilor arabi.
Când am devenit ministrul agriculturii, am constatat cã toate asezãrile se zbãteau în ghearele unei
crize economice. Venitul unui fermier era cu 20-31 de procente mai scãzut decât venitul general
mediu, acesta fiind si el destul de
256
scãzut. Cei mai loviti erau tinerii kibutnici si mosavnici, care erau mai putin capabili din punct de
vedere financiar sã facã fatã cãderii preturilor la produsele agricole, sporirii costului de productie
si lipsei de capital rulant si de credite, de care aveau nevoie pentru achizitionarea de unelte si
masini agricole noi. La aceste poveri, se adãuga faptul cã Negevul suferise, trei ani în sir, de
secetã.
Erau necesare o planificare centralã spre a se pune ordine în haosul crescând, controlul
productiei spre a se evita supraîncãrcarea pietii si scãderea preturilor, canalizarea ramurilor
profitabile cãtre fermierii de curând imigrati, care trebuiau, de asemenea, sã aibã mai mult
pãmânt si alocatii pentru apã, precum si îndrumarea profesionalã. Am instituit o Autoritate a
Planificãrii, consilii de productie si marketing pentru fiecare ramurã a agriculturii si oficii
regionale în întreaga tarã, unde fermierii locali sã poatã primi îndrumare agricolã si servicii, fãrã
a se sufoca în labirintul birocratismului.
Prima mea bãtãlie de dirijare a productiei a inclus vacile de lapte, iar aceasta reprezintã tipul de
problemã cu care m-am luptat în cei cinci ani cât am slujit ca ministru al agriculturii. Desi
veniturile agricole erau scãzute, fermierii veterani o duceau mult mai bine decât noii colonisti, în
special noii imigranti. Trebuia sã le vin în ajutor. Coloniile tinere erau interesate în cresterea
vacilor de lapte si aveau nevoie, ca sã subziste, de încã zece mii de vaci. Dar pe o piatã non-
extensibilã, cresterea productiei nu putea sã ducã decât la prãbusirea preturilor. Am decis sã retez
cotele de productie în asezãrile veterane, sã închid fermele de lapte urbane — mici cirezi din
imediata vecinãtate a oraselor — si sã transfer cotele lor la tinerele asezãri, în oras nu era locul
ideal pentru o fermã de lapte. Muncitorii de lângã orase aveau acces si la alte mijloace de trai, pe
când colonistii de la granitã nu aveau, în ce-i priveste pe proprietari, le-am promis compensatii.
„Agricultura pentru agricultori" era sloganul nostru. Dar lãptãriile urbane s-au revoltat. Ele au
pus în scenã demonstratii furtunoase în fata biroului meu, strigând slogane de protest. Erau zile
în care zgomotul era atât de mare încât devenea imposibil sã lucrez, asa încât mi-am strâns
hârtiile si m-am mutat în alt birou. Cu toate acestea, decizia mea a rãmas în picioare si lãptãriile
urbane au fost abolite, în timp ce noile asezãri au primit un supliment de vaci.
Au existat multe alte probleme, între care alocarea de mai mult pãmânt si de aprovizionare
sporitã cu apã a noilor colonii. De un interes preocumpãnitor pentru mine era cum sã fie utilizat
pãmântul statului si sã se asigure o sãnãtoasã distribuire a populatiei, îmbunãtãtirea politetii
publice si protectia mediului nostru natural.
257
Aproximativ 90 la sutã din pãmânt apartine în Israel natiunii, înainte de instituirea statului, cea
mai mare parte a pãmântului posedat de comunitatea evreiascã a fost cumpãrat de Fondul
National Evreiesc, organizatie creatã de miscarea sionistã în anul 1901 în scopul de a achizitiona
si ameliora pãmânt în Palestina pentru colonizare. Acest pãmânt rãmâne în posesia nationalã a'
întregului popor evreu si nici un individ nu-1 poate cumpãra sau stãpâni. O datã cu instituirea
Israelului, toate pãmânturile publice detinute de puterea precedentului mandatar britanic a intrat
sub controlul statului, constituind 71 la sutã. Statul a devenit, de asemenea, custodele
pãmânturilor abandonate de arabii care au fugit din Israel în timpul Rãzboiului de Independentã
din 1948.
Principalele mele recomandãri privind politica pãmântului au fost aprobate de guvern. Una dintre
acestea era destinatã sã facã pãmânturile statului disponibile pentru proiectele de constructii de
locuinte publice în centrul, Sudul si Nordul tãrii, dar nu si în fâsia supraaglomeratã de pe coastã.
Alta se referea la protectia mediului, inclusiv plajele mediteraneene, care se întind pe o jumãtate
din lungimea Israelului, de la extremitatea nordicã a acestuia de la granita cu Libanul si pânã la
Fâsia Gaza în Sud. Hotelurile de pe litoral se îngrijesc de nevoile turistilor si ale unui mic numãr
de israelieni cu dare de mânã. Dar pãmânturile din lungul tãrmului mãrii trebuie sã serveascã
întregului popor drept unul din principalele sale locuri de recreatie. Pe parcursul anului îndurãm
sapte luni de varã toridã, iar unul dintre cele mai plãcute moduri de petrecere a weekend-ului,
pentru cei cu mijloace limitate, poate fi o cãlãtorie pe litoral. As fi vrut sã vãd întregi familii, atât
de arabi cât si de evrei, nãpãdind plaja, tolãnindu-se pe nisip si zbenguindu-se în apã. Am înteles
cã exista pericolul ca investitori privati sã preia unele din aceste plaje pentru uzul lor exclusiv.
Am pus în vedere Autoritãtii Pãmânturilor Israeliene, care administreazã pãmânturile publice, sã
nu vândã vreuna din parcelele sale de pe tãrm si sã nu transmitã drepturile asupra acestor
pãmânturi unor pãrti private. I-am cerut, de asemenea, Autoritãtii si Ministerului Turismului sã
asigure trei plaje publice si sã aibã grijã ca acele plaje repartizate hotelurilor sã nu încalce zonele
create pentru baia publicã.
în timp ce noi cãutam solutii pentru propriile noastre probleme, eram inundati de cereri din
partea natiunilor în curs de dezvoltare din Africa sã le trimitem experti în agriculturã. tãri din
America Latinã cereau si ele ajutorul nostru, iar în cele din urmã expertii nostri agricoli au lucrat
în tãri apropiate ca Cipru, Turcia si Creta, dar si în tãri îndepãrtate ca Nepalul, Thailanda,
Filipine, Ceylon si Cambodgia.
Ajutorul nostru extern a început atunci când multe tãri africane si-au dobândit independenta, în
Israel era binevenitã vizita unor conducãtori
258
africani care voiau sã vadã kibuturile si mosavele noastre în timpul sederii lor. Li s-au arãtat
asezãrile din Negev, iar oamenii nostri le explicau cum era posibil ca desertul sã fie transformat
într-un tinut cu vegetatie luxuriantã si surâzãtor si cum noii imigranti, lipsiti de o experientã
anterioarã într-ale agriculturii, se puteau transforma în fermieri moderni de succes. Problema
noastrã începea atunci când oaspetii nostri ne cereau sã organizãm o miscare de colonizare cum
aveam noi si sã instruim tineretul lor în acest sens. Gãseam dificil sã explicãm de ce era posibil
sã se instituie kibuturi si mosave în Israel, dar imposibil sã fie transplantat în alte tãri ceea ce a
fost creat ca rezultat al unui caracter special, ca rezultat al istoriei si circumstantelor poporului
evreu si tãrii lui Israel.
Fãrã îndoialã cã noi puteam ajuta popoarele Africii sã-si dezvolte si sã-si modernizeze
agricultura, dar lucrul acesta trebuia fãcut prin adoptarea de metode potrivite conditiilor lor si. nu
prin transpunerea mecanicã a ceea ce fusese realizat în Israel. Am fãcut aceasta selectând nu
orice expert, ci experti doritori sã o facã, bãrbati si femei care trebuiau sã se dedice ajutorãrii si
îndrumãrii oamenilor din alte tãri, asa cum o fãcuserã cu propriii nostri imigranti. Am studiat
problemele agriculturii din Africa ca si cum ar fi fost probleme cu care se confruntau propriile
noastre asezãri din desertul Negev si din Valea lezreelului.
în 1963, oamenii nostri din Africa lucraserã destul de mult timp pentru ca eu sã-mi fac o judecatã
asupra a ceea ce realizaserã ei si sã aflu cum erau activitãtile noastre privite de africanii însisi.
Fãrã îndoialã cã mã întâlnisem frecvent cu dânsii si le ascultasem rapoartele când se întorceau
din Africa, de pe teren, dar rapoartele nu sunt niciodatã atât de utile ca o vizitã la fata locului. Am
discutat chestiunea cu Golda Meir, care era pe atunci ministrul nostru de externe, iar la sugestia
ei am fãcut un tur al Africii de Vest în toamna anului 1963. Am vizitat Togo, Camerun, Coasta de
Fildes, Republica Centrafricanã si Ghana. în luna iulie din anul urmãtor am reprezentat Israelul
la sãrbãtorirea independentei statului Malawi (fosta Nyassaland) si mi-am completat turul în
Africa de Est, vizitând Kenya si Tanzania-Tanganyika si Zanzibar, nume sub care era atunci
cunoscutã Tanzania. M-am întâlnit cu presedintii din aceste tãri, cu ministri de stat si cu oameni
ai locului care lucrau cu expertii nostri. Cel mai mult timp, însã, 1-am consacrat vizitelor pe
ogoare. Serviciile noastre erau mult apreciate de conducãtorii africani si multi mi-au cerut sã ne
extindem activitãtile.
Africanii erau ajutati si de alte natiuni. Rusii au întemeiat în Ghana o fermã; în Africa lucrau, de
asemenea, instructori din China, dar si francezi si britanici, precum si American Peace Corps.
într-adevãr, oameni de pe toate
259
meridianele lumii bãteau la usa Africii, oferindu-si ajutorul. Totusi, toate aceste grupuri strãine,
cu exceptia israelienilor si a chinezilor, nu lucrau cu fermierii africani însisi si nu puneau mâna la
treabã. Francezii, englezii si rusii au instituit statiuni experimentale de unde distribuiau seminte
si rãsaduri. American Peace Corps consta din idealisti si adevãrati pionieri, dar marea majoritate
a americanilor predau engleza, întemeiau statiuni experimentale si asigurau o instruire de nivel
superior în planificarea agricolã.
Pe de altã parte, reprezentantii nostri, cei mai multi dintre ei crescuti la scoala kibuturilor si a
mosavelor, veneau în contact cu fermierul individual la el în sat. Israelienii si chinezii erau
singurii care mergeau pe ogoare ca sã dea instruire si îndrumare la nivel practic, singurii care
urcau pe tractoare cu fermierii africani si care lucrau cu ei pe lanurile de bumbac si în
crescãtoriile de pãsãri, în mare mãsurã, tocmai aceastã implicare totalã a dat cheia succesului
nostru.
La întoarcerea mea din Africa, am sugerat guvernului ca noi sã extindem ajutorul tehnic în
agriculturã si sã sporim numãrul expertilor israelieni trimisi pe ogoare. A fost instituit un centru
de studii unde se tineau cursuri pentru instructori înainte ca ei sã fie trimisi pe teren, iar un
comitet condus de mine le dirija activitãtile si se ocupa de problemele lor.
în pofida efortului sincer fãcut de statul Israel, ca si de emisarii israelieni individuali, care au
lucrat din tot sufletul, nu pot pretinde cã programul nostru de asistentã externã a fost un succes
deplin. Mai curând sau mai târziu noi am cules deziluzie aproape în orice loc unde am lucrat.
Oamenii nostri au fost nevoiti sã se întoarcã în Israel. Iar cele mai multe dintre proiectele pe care
le-am materializat — sate tip kibut, ferme model, crescãtorii de pãsãri moderne — au fost
abandonate. Una din cauzele acestui esec avea de-a face cu politica internationalã, cu apropierea
dintre tãrile africane în curs de dezvoltare si blocul arab antiisraelian. Dar existau si alte cauze,
mai profunde, care explicã lipsa noastrã ultimã de succes.
Este imposibil sã apropii generatiile si sã aduci progresul într-o societate în curs de dezvoltare —
fie la indivizi, fie la comunitãti — într-o perioadã scurtã, de câtiva ani. Chiar dacã oamenii din
aceste tãri vorbeau propriul nostru limbaj ideologic si încercau sã adopte stilul de viatã si
structura socialã a kibuturilor si mosavelor, ei doar repetau ceea ce învãtaserã pe de rost, iar
cuvintele lor nu reprezentau realmente propriile lor sentimente si puncte de vedere. Adevãrat, le
puteam da instructie tehnicã, îi puteam învãta cum sã foloseascã tractoarele si aspersoarele în
irigatii, sã le arãtãm cum sã împrãstie pesticidele, sã fertilizeze solul si sã planteze noi cereale.
Nu puteam însã schimba modul lor de viatã, sistemul lor tribal, conceptia lor. Lucrul acesta
260
putea fi fãcut, dar nu peste noapte. Nu puteam schimba dintr-o loviturã fatalismul si lipsa de
intiativã personalã induse lor în împrejurãri seculare.
Era, de asemenea, o problemã care tinea de guvernele însesi. Revolutiile fãcute de junte militare
se succedau rapid una dupã alta si era întristãtor sã vezi cã unii dintre liderii africani erau
interesati mai degrabã de statutul lor decât de dezvoltarea si progresul poporului, într-adevãr,
emisarii nostri erau adesea mai interesati decât unii oficiali africani în îmbunãtãtirea agriculturii
si în ridicarea standardelor de viatã ale tãranilor lor. Oamenii nostri lucrau zi si noapte pentru
succesul proiectelor de dezvoltare, se iritau la orice tãrãgãnare, se martirizau în privinta esecului.
Dimpotrivã, multi lideri africani locali, ca si guvernele respective, considerau asistenta drept un
instrument în folosul scopurilor lor, se fãleau cu mândrie cu un nou sat-model, cu o fermã
modernã, ca sã-i impresioneze pe vizitatorii strãini si sã câstige prestigiu politic. Proiectele erau
proiecte de vitrinã. Reprezentantii nostri trebuia sã-i implore ca sã aloce fonduri pentru un drum
de acces sau sã acorde o suprafatã de pãmânt pentru întemeierea unei noi ferme. Ei amânau
cererile noastre — fãcute în favoarea propriului lor popor — si în cele din urmã ofereau fonduri
insuficiente, asa încât proiectele erau sortite esecului.
Sunt convins cã o schimbare realã în modul de a face agriculturã si în viata fermierilor din
natiunile nou apãrute poate fi realizatã, însã numai treptat. Lucrul acesta poate fi fãcut ca parte
integrantã a dezvoltãrii generale a tãrii si cu conditia ca poporul si conducãtorii sãi sã doreascã
cu adevãrat o asemenea schimbare. Spre a o înfãptui, ei trebuie sã vrea sã facã tot posibilul în
aceastã privintã, constienti de faptul cã drumul va fi lung si greu si cã necesitã mari sacrificii.
Nimeni dintre noi nu a regretat eforturile depuse în ajutorarea natiunilor în curs de dezvoltare
aflate la nivelul zero. Ben-Gurion însusi a urmãrit evolutia programului nostru de ajutor tehnic
cu cel mai mare interes tot timpul cât a fost premier. El a renuntat la aceastã functie înainte de
termen, demisionând atât din functia de prim-ministru, cât si ca ministru al apãrãrii în luna iulie
1963. Opt zile mai târziu, Levi Eskol i-a succedat în ambele functii.
Evenimentele care au dus la aceastã schimbare au început cu trei ani mai înainte, amintind de
întâmplarea nefericitã din 1954, cunoscutã drept „afacerea Lavon"32. Pinhas Lavon, care în 1954
fusese ministrul apãrãrii, în timpul retragerii temporare a lui Ben-Gurion la Sdeh Boker, negase
cã ar fi dat ordin pentru o actiune de securitate ratatã. El prelinsese cã un ofiter superior implicat
în afacere actionase de capul lui. Ofiterul stãruia asupra faptului cã ordinul îl dãduse Lavon. O
investigatie privatã cerutã de primul-ministru de atunci,
261
Mose sarett, a esuat în stabilirea adevãrului, în criza politicã de dupã aceea, Lavon a demisionat.
în septembrie 1960, ca rezultat a ceea ce transpirase în urma unei investigatii privind apãrarea,
într-o problemã total diferitã, dar care continea o referire si la întâmplarea nefericitã din 1954,
Lavon a apelat la Ben-Gurion, din nou prim-ministru, cerându-i sã fie reabilitat. Ben-Gurion a
replicat cã numai un judecãtor putea face lucrul acesta.
Lavon nu a fost satisfãcut si a fãcut în asa fel încât problema sã ajungã în fata unei comisii a
Knessetului. Informatii despre lucrãrile acesteia s-au scurs în presã. Ele includeau acuzatiile lui
Lavon împotriva departamentului Apãrãrii.
Ofiterul superior a scris în legãturã cu aceasta sefului de stat-major, cerând o anchetã judiciarã
care sã stabileascã în mod definitiv cine dãduse ordinul, el sau ministrul sãu, Lavon. seful de
stat-major a înaintat cererea lui Ben-Gurion, care a adus propunerea în fata Cabinetului, acesta
trebuind sã decidã doar dacã sã stabileascã o comisie juridicã. Dar majoritatea ministrilor a decis
sã se constituie un comitet ministerial format din sapte membri, care sã examineze materialul si
sã raporteze Cabinetului recomandãrile lor cu privire la ceea ce era de fãcut mai departe.
Raportul lor cãtre guvern, prezentat în decembrie 1960, îl exonera pe Lavon si îl fãcea
responsabil pe ofiterul superior. Cabinetul a aprobat raportul lor, într-o votare în care au fost
patru abtineri. Eu am fost unul dintre cei care s-au abtinut.
Ben-Gurion nu a luat parte la vot. El a sustinut cã era o eroare judiciarã. Cabinetului i se ceruse
sã se ia în considerare o chestiune proceduralã: dacã sã instituie o comisie juridicã, în loc de
aceasta, el numise un comitet ministerial care sã facã o anchetã de sine stãtãtoare. Acest comitet
nu era un tribunal autorizat, nu a condus ancheta sa ca o instantã judecãtoreascã si nu avea nici
un drept sã emitã un verdict într-un conflict între doi adversari. Numai o anchetã judiciarã
autenticã putea face aceasta.
Ben-Gurion a spus apoi Cabinetului cã se disocia de comitetul acestuia, de concluziile sale, de
aprobarea datã de guvern, spãlându-se pe mâini de întreaga afacere. El si-a pãrãsit biroul în
aceeasi zi si s-a întors dupã câteva sãptãmâni în mânã cu demisia sa.
Treisprezece ani mai târziu, în ziua mortii lui Ben-Gurion, Haim Israeli, care fusese seful meu de
birou si care lucrase la Ministerul Apãrãrii pe când Ben-Gurion detinea acel portofoliu, mi-a
reamintit urmãtorul episod cu privire la acea perioadã furtunoasã, în decembrie 1960, Comitetul
Central al Partidului Muncii era convocat într-o sesiune urgentã. O scrisoare a lui Ben-Gurion a
fost cititã membrilor adunati, care spunea cã, în urma deciziei
262
Comitetului celor sapte în Afacerea Lavon, el se hotãrâse sã înfãtiseze presedintelui demisia sa.
Membrii Comitetului Central au fost socati, iar în discutia oare a urmat a fost propusã o rezolutie
care propunea ca în cazul în care Ben-Gurion stãruia sã demisioneze, atunci Mapai nu trebuia sã
formeze guvernul. Prezent acolo, am luat si eu parte la discutie. M-am opus din rãsputeri acelui
proiect de rezolutie. Am spus: „Nouãzeci si nouã la sutã din pro-Ben-gurionismul meu nu este
pro-persoana lui Ben-Gurion, ci se datoreazã identificãrii lui Ben-Gurion cu statul. Dacã s-a ivit
situatia în care Ben-Gurion decide sã demisioneze, iar eu consider cã binele statului cere ca
Mapai sã formeze guvernul chiar si fãrã Ben-Gurion, si dacã mi se cere sã fac parte din acest
guvern, atunci voi face parte".
Vreo patru ani mai târziu — dupã cum mi-a spus Haim Israeli — Ben-Gurion scria o dare de
seamã asupra acelei perioade si dorea sã vadã procesele verbale de la reuniunea Comitetului
Central. losif Almogi, lider veteran al Mapai, care era pe atunci secretar general al partidului, a
adus o copie si a dat-o unuia dintre adjunctii lui Ben-Gurion. Câteva ore mai târziu, Almogi i-a
telefonat cuprins de panicã lui Israeli, spunându-i sã punã mâna pe înregistrare, nelãsându-1 pe
Ben-Gurion s-o vadã. Almogi tocmai îsi aruncase ochii pe original si dãduse peste referirea la
posibilitatea unui guvern fãrã Ben-Gurion. „O asemenea propunere fãcutã de Mose Dayan — a
spus el — nu va face decât sã-1 mâhneascã pe Ben-Gurion. Cel mai bine este sã nu-i fie arãtatã".
Israeli i-a spus cã era prea târziu si cã înregistrarea se si afla sub ochii lui Ben-Gurion.
Scurt timp dupã aceea, Ben-Gurion a intrat în biroul lui Israeli, cu zâmbetul pe fatã si cu
înregistrarea în mânã. „Mã bucurã cuvintele unei singure persoane — i-a spus el lui Israeli —,
acelea a lui Mose. Cuvinte întelepte, singurele rationale. Este un tovarãs întelept. Cum de au
putut ceilalti sã spunã cã fãrã Ben-Gurion noi nu puteam forma guvernul? Ben-Gurion este doar
carne si sânge. Nu omul este acela care este important, — el iese din scenã. Calea lui este
importantã, iar aceasta merge mai departe".
Am fost emotionat. Un cuvânt de pretuire de la Ben-Gurion a însemnat întotdeauna mult pentru
mine.
Alegerile generale au avut loc în august 1961, iar Ben-Gurion a condus din nou guvernul. Dar
între el si colegii sãi din Mapai, care i s-au opus cu prilejul raportului Comitetului celor sapte, au
continuat sã existe relatii încordate. Acestea au devenit încã si mai încordate, cãci Ben-Gurion
persista în eforturile sale de a rãsturna ceea ce el era profund încredintat cã a fost o eroare
judiciarã. Doi ani mai târziu el si-a pãrãsit functia si n-a mai revenit niciodatã.
263
Am continuat sã servesc în Cabinet încã saisprezece luni, iar apoi am plecat, trimitându-i
primului-ministru scrisoarea mea de demisie în ziua de 3 noiembrie 1964. Problema mea nu era
absenta lui Ben-Gurion de la treburile de stat, ci atmosfera sufocantã în care m-am gãsit în
guvernul Eskol. Mã simteam ca detinutul dintr-o poveste cititã cândva, un membru rãu vãzut
dintr-o echipã de muncã si care, într-o zi, trebuia sã-i tinã sub pazã pe lucrãtorii care trudeau pe o
cãrare îngustã a unui munte abrupt. Unul dupã altul camarazii sãi 1-au îmbrâncit pânã când
detinutul a ajuns la omul din capãtul sirului, care numaidecât 1-a împins în prãpastie.
stiam cã nu mi se va îngãdui sã rãmân multã vreme în acelasi plan cu ceilalti membri ai Mapai
din guvern. As fi fost înghiontit si îmbrâncit, iar în cele din urmã împins, pânã când m-as fi
poticnit. Era mai bine sã plec atâta timp cât mai puteam sta pe propriile mele picioare.
Ben-Gurion, afara din functie si întors în Sdeh Boker, a continuat sã fie preocupat de problema
moralã legatã de Afacerea Lavon si n-a pregetat sã atace în aceastã privintã guvernul Eskol.
Lucrurile au ajuns la un punct culminant în iunie 1955, când Ben-Gurion a rupt-o în mod oficial
cu Mapai si a format un partid separat numit Rafi. sapte membri Mapai din Knesset s-au asociat
imediat la Rafi, iar acesta a fost înregistrat ca nou partid în Knesset în luna iulie. M-am alãturat
la Rafi doar câteva luni mai târziu.
Când am pãrãsit biroul meu de la Ministerul Agriculturii, am adunat cãrtile si tablourile pe care
îmi plãcea sã le am lângã mine în timp ce lucram. Printre cãrti, în afarã de Biblia Evreiascã si de
operele complete ale lui Bialik, poetul nostru national, se gãsesc scrisorile lui Natan Alterman,
poetul care vorbea inimii propriei mele generatii. Alterman apãrea, de asemenea, si printre cele
trei portrete care stãteau în acea zi în centrul raftului de cãrti din biroul meu. Celelalte douã sunt
ale lui Ben-Gurion si Haim seba, un medic. Acesti trei oameni au fost cu un cap mai sus decât
toti cei întâlniti de mine vreodatã. Nu sunt de la naturã un adorator de eroi, dar dacã încerc sã
exprim în cuvinte ceea ce am simtit pentru ei, as spune cã era o combinatie de înaltã pretuire,
respect si dragoste.
L-am cunoscut bine pe Natan Alterman numai dupã ce am devenit sef de stat-major în 1953 si
am început sã lucrez îndeaproape cu Ben-Gurion. îl întâlnisem si înainte de mai multe ori, dar 1-
am cunoscut doar prin traducerile sale în ebraicã din clasici si prin poemele lui, care îmi erau
familiare. Intr-adevãr, stiam pe dinafarã cele iriai multe din poemele sale si le priveam ca pe ceva
oarecum personal si ezoteric, secretele lor ascunse fiind cunoscute doar lui Alterman si mie. Ben-
Gurion a fost acela care ne-a apropiat. Amândoi erau prieteni intimi.
264
l
Când am ajuns sã-1 cunosc, am descoperit în el un caracter fãrã cusur. Avea slãbiciunile sale, dar
nu pãcate. Slãbiciunile sale nu-1 fãceau bãdãran. Cu cât 1-am cunoscut mai bine, fie în munca de
toate zilele, fie la petreceri nocturne, fie cã era deprimat, fie însufletit, într-o dispozitie sobrã sau
clocotitoare, eram impresionat de bogãtia spiritului sãu, de inteligenta, sinceritatea si integritatea
sa.
Nu în mod întâmplãtor Alterman a scris atât poeme erotice, cât si comentarii politice, balade
delicate, texte lirice si satirã teatralã. Nu era vorba aici de versatilitatea bardului, ci de expresia
deplinã a ceasurilor variate si a dispozitiilor individului. De aceea nu este posibilã fragmentarea
operei sale în diverse categorii. Toate sunt pãrtile unui întreg. Rubrica sa sãptãmânalã dintr-un
ziar evreiesc de mare tiraj din Israel era adesea ca un poem a cãrui fortã liricã era atât de
profundã încât era de-a dreptul dureroasã. I-am spus o datã, la o orã târzie din noapte, cã uneori
cuvintele lui mã fãceau sã vibrez si sã scrâsnesc din dinti, scotând un zgomot de zgârieturã de
unghie pe o cutie de tablã.
El cuprindea în fiinta sa toate triumfurile si tragediile poporului sãu. Crescut în spiritul trecutului
nostru biblic, chinuit de restristea exilului nostru milenar si de cruzimile de nespus ale lui Hitler,
el credea nestrãmutat în viitorul nostru si era în acelasi timp un luptãtor de neclintit. Toate
acestea se reflectau în opera sa, fie cântec liric, fie comentariu politic asupra evenimentelor
cotidiene. si totul era marcat de o sensibilitate subtilã si de claritatea gândirii.
Rãdãcinile lui Alterman se întindeau în toate straturile istoriei noastre zbuciumate si erau hrãnite
de ele, în gloria si mizeria lor, în splendoarea si suferinta lor. Poezia sa coplesitoare era oglinda
omului. Tatãl sãu a fost învãtãtor. Alterman însusi a fost cel mai mare educator al generatiei
mele. El ne-a lãsat prin testament sentimentul misiunii sublime, realizarea renasterii
independentei evreilor. El îi vorbea fiecãrui tânãr, electrizându-1 cu cerinta de a rãspunde
chemãrii natiunii si de a privi împlinirea acestei chemãri ca pe idealul sãu personal. El ne cerea
sã fim idealisti, dar si sã savurãm minunile vietii, sã simtim frumusetea naturii în zborul unui
vultur, în gustul de sare al mãrii, în trãirea ametelii vinului, a extazului în fata privelistii cerului
înstelat. Nu numai prin continutul sãu, dar si prin stil, prin delicata folosire a limbii ebraice,
scrierile sale erau modele de simplitate, noblete, puritate si simt estetic. Dupã cum am observat
eu însumi si am auzit si de la alti prieteni care au petrecut cu el mult timp, noaptea, când era
destul de bãut, nimeni n-a auzit de pe buzele sale vreun cuvânt grosolan sau vreo obscenitate. si
nu era vorba de faptul cã acea urâtenie era reprimatã, în interiorul sãu aceasta pur si simplu nu
exista.
265
O datã el mi-a spus o variantã a glumei care circula pe atunci pe seama unui „Yekke", termenul
cu care era dezmierdat evreul german imigrant din anii 1930, care nu catadicsise sã învete
ebraica. El vroia sã stie cât e ceasul, dar tocmai oamenii pe care i-a întrebat s-a întâmplat sã nu
aibã ceas, asa încât i-au rãspuns „n-am idee". De aceea Yekke a socotit cã „idee" înseamnã
„ceas", iar când«-a dus sã cumpere unul, i-a cerut negustorului „o idee", în varianta lui Alterman,
Yekke era mai curând un filosof cunoscut lui, cãci, la urma urmei, spre a cunoaste timpul în care
trãim, avem nevoie mai degrabã de o idee decât de un ceas. Alterman este cu certitudine omul
care a transformat timpul privat al individului în ideile eterne ale natiunii.
Afarã din guvern si nemaifiind în cadrele armatei, dar încã membru al Knessetului, mi-am
împãrtit timpul între a sedea pe bãncile parlamentului, ca membru al unui mic partid din opozitie,
reglarea afacerilor unei mici companii de pescuit, la care devenisem director si scrierea unei cãrti
despre Campania Sinaiului din 1956. Dar încã mai eram profund preocupat de pericolele
cumplite care pândeau tara mea si interesat îndeaproape de problemele apãrãrii si securitãtii, în
care am fost implicat întreaga mea viatã. Orice mi-ar fi rezervat viitorul, fie într-o functie
oficialã, fie nu, eu încã speram sã mai contribui într-o anumitã mãsurã la modelarea politicii de
apãrare a tãrii.
M-am tinut la curent cu evenimentele militare, citeam rapoartele publice si private si primeam
informatie din variate surse asupra progreselor fãcute în tehnologia armamentelor si în tacticã.
Dar experienta directã adaugã întelegerii o dimensiune pe care o descriere indirectã n-ar putea-o
niciodatã asigura. Eram acum, în 1966, la zece ani de când fusesem în bãtãlie, de când nu mai
vãzusem un tanc inamic, un tun de câmp sau un atac de aviatie. Doream sã vãd la fata locului ce
era rãzboiul modern, cum era mânuit noul armament, cum se comportã în actiune si dacã putea fi
adaptat la conditiile noastre.
Cel mai bun si singurul „laborator" militar din acea vreme era Vietnamul. Asa se face cã am
convenit sã scriu unele articole de ziar pentru The Washington Post si am fost acreditat drept
corespondent de rãzboi. Când a auzit despre aceasta — asa cum aveam sã aflu mai târziu —,
Robert McNamara, secretarul Ministerului Apãrãrii al Statelor Unite, a fost destul de cumsecade
ca sã-i trimitã un semnal comandantului american din Vietnam, generalul Westmore-land, ca sã-
mi deschidã toate usile, dar sfãtuindu-1 sã nu mã expunã unor pericole prea mari. Cu toate
acestea, pe câmpul de luptã, comandantii locali, extrem de prietenosi, m-au lãsat sã vãd orice
actiune am dorit, în consecintã, la inceputul lunii august 1966, m-am aflat într-un elicopter
american care a
266
zburat de la Danang la cartierul general din ariergardã al „Ist Air Cavalry Division". De aici
trebuia sã zburãm mai departe, la o patrulã din junglã.
Ne-am rotit deasupra taberei înainte de a ateriza. Pretioasele elicoptere erau grupate în centru, în
jurul lor erau corturile, iar imediat dincolo de ele pozitiile tunurilor de 105 mm si de 155 mm.
Ele erau încercuite de retele de sârmã ghimpatã, turnuri de veghe, reflectoare, transee de
comunicatie si buncãre. Dincolo de sârma ghimpatã era o „zonã de foc", despuiatã de copaci si
de tufisuri. Iar dincolo de aceasta, în toate directiile, jungla, o masã de vegetatie deasã, de
culoare verde închis, care nu semãna cu nici un teren pe care luptasem vreodatã.
Din aer vãzusem suvoaie curgând în vãi, fâsii orizontale care purtau urmele plantatiilor de orez
din timp de pace, acum abandonate. Fiecare lunã producea o nouã recoltã, nu de orez, ci de mai
mult de 20 000 de refugiati, fermieri care fugeau din zona bãtãliei în orasele de pe coastã.
Plouase mult întreaga dimineatã si vizibilitatea era zero. Dar dupã-amiazã târziu cerul s-a
înseninat si am putut înainta la cartierul general de la Pleiku. Am zburat deasupra soselei 19,
fãcutã faimoasã de bãtãlia datã aici de francezi, în urmã cu doisprezece ani. Exact acolo unde
soseaua intrã în munti, mai bine de 1000 de soldati francezi au fost nimiciti într-o ambuscadã a
Vietcon-gului33. Chiar si acum Vietcongul împiedica folosirea normalã a acestei sosele, minând-
o, aruncând în aer podurile, trãgând din junglã asupra traficului. Vehiculele civile n-o utilizeazã
deloc si chiar convoaiele militare gãsesc cã este periculoasã. Ele sunt întotdeauna precedate de
tancuri care detoneazã minele si trebuie sã recurgã la drumuri improvizate spre a ocoli podurile
aruncate în aer. Sabotorii Vietcong adesea îngroapã un obuz de 105 mm — de obicei american —
dedesubtul minei. Când aceasta explodeazã, o face o datã cu obuzul si tancul e scos din uz.
La cartierul general avansat am fost întâmpinat în mod cãlduros de comandantul acelei „Ist
Cavalry Division" (aeropurtate), cum se numea ea în mod oficial, generalul maior John Norton.
„Am primit o recomandare de la generalul Westmoreland, — mi-a spus el. Pentru
dumneavoastrã, mon general, toate usile sunt deschise. Doar sã ai grijã de dumneata si dea
Domnul sã nu nimeresti în vreuna din unitãtile mele în care sã fii ucis".
Norton m-a luat la masã. Cu noi se gãsea colonelul Brendswieg, care comanda Brigada a 2-a,
care trebuia sã intre numaidecât în actiune. Voiam sã merg cu ei.
Divizia era atunci angajatã în Operatiunea „Paul Revere". Continuare a Operatiunii „Hastings",
aceasta era efectuatã în zona muntoasã de lângã
267
frontierele Cambodgiei si Laosului, în scopul de a gãsi unitãtile Vietcong si a angaja lupta cu ele.
Era operatiunea la care cerusem sã mã alãtur.
Rãzboiul american din Vietnam era în primul rând rãzboi de elicoptere. Existau în total 1700 de
elicoptere în tarã atunci când am fost eu acolo, mai multe decât în întreaga Europã. Divizia 1-a
de Cavalerie Aerianã este „Cavaleria si eu nu înteleg prin aceasta cai", se prevestea în articolul
strãlucit al generalului Gavin, o expresie organizatoricã si tacticã a utilizãrii imaginative a
elicopterului în bãtãlie. A fost rãspunsul american la problema miscãrii în junglã si era în mod
cert aplicabil teritoriului care mie îmi era mai familiar, asigurând mobilitatea nedependentã de
drumuri, vehicule terestre sau aerodromuri.
La patru ore de la ordinul de avertizare, un întreg batalion, cu tot echipamentul, putea fi liftat în
zona luptei, aterizând în inima junglei sau pe un vârf de munte.
Fusese programat sã pornim dimineata, dar a fost cu neputintã sã o facem. Ploaia torentialã n-a
încetat nici o clipã, iar norii erau atât de coborâti încât aproape cã se sprijineau de vârfurile
copacilor. Abia înainte de amiazã s-a înseninat putin si ora H a fost stabilitã pentru ora l P.M.
Potrivit informatiei lui Norton, exista o divizie Vietcong în acea zonã montanã. Ea nu era
concentratã la o singurã bazã, ci scindatã în mai multe batalioane, fiecare batalion numãrând
circa 350 de oameni. Planul lui Norton era sã lifteze un batalion din brigada lui Brendswieg în
zona în care se afla divizia Vietcongului si, dupã aceea, în concordantã cu mersul bãtãliei, sã
trimitã fulgerãtor „reaction troops" aditionale de întãrire, sã le consolideze si sã execute atacuri
de flanc.
Toate acestea erau excelente, cu exceptia unui mic element care lipsea din plan: localizarea
exactã a batalioanelor Vietcongului nu era cunoscutã. Fotografiile aeriene si recunoasterea
aerianã esuaserã în scoaterea la ivealã a campamentelor, transeelor, buncãrelor lor, camuflajul
confundându-se cu vegetatia junglei.
Sursele spionajului american erau în mare mãsurã tehnice, fotografii aeriene si decodãri de
interceptãri radio, cãci unitãtile Vietcong, de la batalion în sus, utilizau aparate de transmisie.
Doar o informatie sãrãcãcioasã putea fi culeasã de la prizonierii de rãzboi.
La ora l ,05 P.M., Compania D, la care fusesem atasat, a dat semnalul de plecare în zona diviziei
inamice. Usile elicopterului s-au îndepãrtat, iar mi-traliorii si-au ocupat pozitiile lor, gata de foc.
Elicopterele s-au ridicat ca un roi de bãrzãuni si au lunecat pe deasupra vârfurilor copacilor.
Fiecare companie zbura într-un grup compact de saisprezece aparate si avea repartizatã
268
propria sa zonã de aterizare. Când am luat înãltime, am auzit zgomotul salvelor de artilerie
angajatã în „curãtirea" zonelor de aterizare, în operatiunea „Hastings", o companie americanã
fusese nimicitã la aterizarea într-o zonã ce pãruse goalã, dar care era detinutã de un batalion
Vietcong camuflat.
Procedeele de bãtãlie ale „Ist Cavalry" o fãceau sã opereze ca o bandã de asamblare. Venea mai
întâi împroscarea cu obuze a zonelor de aterizare de cãtre artileria terestrã. Dupã care venea
bombardamentul aerian. Aterizãrile ca atare erau acoperite de „gun-ships", unitãti de însotire, de
suport nemijlocit, elipurtate, care lansau rachete si trãgeau foc de mitralierã aproape la picioarele
noastre.
Zona de aterizare a companiei noastre era o fâsie lungã si îngustã. Era un ogor în junglã, o
portiune care cândva fusese curãtatã de arbori si de subarbo-ret de cãtre fermieri vietnamezi si
pregãtitã pentru cultivarea orezului. De atunci, cea mai mare parte a suprafetei fusese nãpãditã de
o iarbã înaltã cât elefantul, dar elicopterele puteau ateriza.
Pe când ne apropiam de fâsie, din ea încã se mai ridica fum de pe urma bombardamentului. Solul
era presãrat de mari petice negre de iarbã arsã. Mirosul de ars pãtrundea prin usile deschise ale
aparatului nostru.
Ne-am dezlegat centurile pe care le purtasem în aer si, chiar înainte ca elicopterul sã fi atins
pãmântul, am sãrit si ne-am ascuns repede în iarbã. Aterizarea companiei noastre a durat mai
putin de douã minute. Elicopterele si-au încetat zbârnâitul. De jur-împrejur rãsunau explozii de
obuze si foc de mitralierã. Am încercat sã-mi ridic capul ca sã le descopãr sursa, dar iarba era
prea înaltã. M-am târât pe o micã ridicãturã a terenului, de unde îl puteam privi. Pãdurea era
tãcutã. Focul venea din zonele din vecinãtatea locului de aterizare, zone care totusi fuseserã
„curãtate". Comandantul companiei noastre le-a semnalat comandantilor de pluton sã ia pozitii
de luptã.
Linia de asamblare a masinii de luptã a Diviziei 1-a de Cavalerie a continuat sã producã din plin
si cu toatã viteza, fãcând sã aterizeze unitãti, echipament, armament si munitie. Elicoptere grele
„Chinook" zburau pe deasupra zonei cartierului general al batalionului si, unul dupã altul,
depozitau tunuri de 105 mm si obuze. Tunurile si lãzile de munitie erau transportate agãtate de
burtile aparatelor, care se apropiau de sol, îsi lãsau povara si o luau din loc, aproape fãrã
întrerupere.
Acestora le-au urmat elicopterele-gigant „Crane" de care spânzurau tunuri grele de 155,
buldozere si rulote de comandã-comunicatii. Pe când mã uitam la ele, n-am putut sã nu-mi
reamintesc de bãtãliile mele cu ministrul de finante pe timpul când eram seful statului-major.
Fiecare dintre aceste elicoptere uriase costa 3 milioane de dolari în acea vreme si îmi amintesc cã
am
269
amânat o cãlãtorie de studii peste ocean a câtorva dintre ofiterii nostri, ca sã economisesc 70 000
de dolari de care aveam urgent nevoie. O, America, o, Israel!
Dar unde era rãzboiul?
Asistam ca la niste manevre militare, cu doar o singurã tabãrã. M-as fi mirat ca ei sã fi operat în
acest mod dacã Vietcongul ar fi posedat si el avioane de rãzboi, artilerie si blindate. Cea mai grea
armã dintr-o unitate Vietcong, mortierul de mãrime medie, putea fi dus pe spinarea unui om. Dar,
oricum, unde era Vietcongul? si unde era bãtãlia?
Vietcongul era acolo, la câteva sute de yarzi depãrtare. Iar bãtãlia a venit cu o jumãtate de orã
mai târziu, când compania care aterizase la 300 de yarzi la Sud de noi cãzuse într-o ambuscadã,
dupã ce începuse sã se deplaseze. M-am mutat de la compania D la cartierul general, unde i-am
gãsit pe generalul Norton, colonelul Brendswieg si generalul Walker, comandantul Diviziei a 25-
a, învecinate, din care o parte fusese atasatã la „Ist Cavalry". Ei erau aplecati deasupra hãrtilor
împrãstiate pe iarbã, lângã postul de comandã.
Compania din Sud aterizase, ca si noi, fãrã interventia inamicului. Comandantul companiei luase
apoi decizia sã înainteze pe muntele de cealaltã parte a unui curs de apã. Unitatea trebuia sã se
miste într-un singur sir pe cãrarea îngustã care ducea la cursul de apã, pluton dupã pluton. Chiar
dacã cerce-tasii au procedat cu mare precautiune, oprindu-se adesea ca sã asculte, ei n-au reusit
sã detecteze prezenta Vietcongului decât când s-au gãsit sub foc. Pozitiile batalionului Vietcong
erau sãpate nu departe de cãrare si erau acoperite de crãci ascunse sub brazde de iarbã. Numai
înguste deschizãturi de tragere erau lãsate deschide, care si ele erau mestesugit camuflate.
Comandantul Vietcong a lãsat prima jumãtate de pluton american sã treacã, iar apoi a deschis
focul cu toate mitralierele si pustile unitãtii, de-a lungul cãrãrii, în câteva minute, compania a fost
scoasã din actiune, suferind pierderi cifrate la 25 de morti si circa 50 de rãniti. Comandantul
companiei se afla printre rãniti, iar secundul sãu a fost ucis când un glonte rãtãcit a fãcut sã
explodeze grenada agãtatã la centura sa.
Compania si-a pierdut capacitatea de luptã, dar nu contactul radio cu cartierul general si cu
unitãtile de suport. Ofiterul din linia de bãtaie a cerut întãriri si bombardarea pozitiilor
vietnameze cu artileria si aviatia. Comandantul de la cartierul general 1-a informat cã o
companie va fi lansatã lângã ei în câteva minute, care sã-i ajute sã transporte rãnitii si mortii, dar
care nu trebuia sã asalteze amplasamentul Vietcongului.
Americanii au contraatacat si au „urmãrit" inamicul în junglã nu cu infanteria, ci cu puterea de
foc. Artileria si forta aerianã erau chemate sã bombar-
270
deze o zonã de îndatã ce se arãta a fi stãpânitã de trupe inamice, chiar dacã acestea erau infime si
chiar dacã se dovedea a fi un singur trãgãtor de elitã.
Problema cu care se confrunta o unitate de infanterie americanã în angajarea luptei cu Vietcongul
nu era cum sã asalteze pozitiile inamice, ci cum sã descopere unde erau acestea. „Atacul" si
„asaltul" trebuiau executate de artilerie si de aviatie. Acestea nu erau limitate la cãrãrile" junglei
si nu erau vulnerabile în privinta ambuscadelor.
Cele mai eficace arme pe care americanii le destinau acestei functii erau bombardierele lor grele.
Ele zburau la mare înãltime, iar bombardamentul lor, dirijat electronic, era precis si distrugãtor,
iar ele puteau opera indiferent de starea vremii si de vizibilitate.
Ciocnirea dintre fortele americane si unitãtile Vietcong, ca aceea petrecutã în acea dupã-amiazã,
putea sã parã, privitã de la suprafatã, accidentalã: ambuscadã în care s-a întâmplat sã cadã o
companie americanã. Nu asa stãteau lucrurile. Fapt era cã majoritatea angajamentelor dintre
americani si Vietcong, din timpul vizitei mele acolo, au început în modul acesta si cã acest mod
era produsul comun al tacticii Vietcongului si al strategiei americane.
Tactica vietnamezã era sã atace unitãtile americane cu scopul de a le distruge, atunci când
perspectiva succesului pãrea strãlucitã. Chiar în acea dupã-amiazã, dacã unitatea Vietcong ar fi
dorit sã evite bãtãlia, se putea retrage din zonã fãrã a fi detectatã. Dar atunci când batalionul
american a aterizat în vecinãtate, trupele vietnameze au rãmas pe loc, în speranta cã li se va oferi
o situatie favorabilã în care sã-1 asalteze. Iar aceasta a fost ceea ce s-a si întâmplat atunci când
plutoanele americane au trecut pe lângã pozitiile lor, într-un singur sir, expunându-se focului lor.
Nouãzeci la sutã din bãtãliile rãzboiului din Vietnam au început, ca si aceasta, din initiativa
Vietcongului, când vietnamezii au considerat cã împrejurãrile le erau favorabile.
Fortele americane aveau si ele drept scop distrugerea inamicului. Dar nu o fãceau cu conditia
unei situatii tactice favorabile. Comandantii americani erau nerãbdãtori sã ia contact cu
Vietcongul oricând, în orice situatie si cu orice pret. Ei nu excludeau posibilitatea ca, la primul
contact cu Vietcongul, acesta sã poatã avea superioritatea. Erau convinsi însã cã pe mãsurã ce
ciocnirea lua amploare ei trebuia sã aibã câstig de cauzã. Principala lor problemã era sã-i scoatã
pe vietnamezi din ascunzãtorile lor, iar dacã patrulele americane serveau drept momealã, lucrul
acesta nu avea remediu. Era pretul pe care trebuia sã-1 plãteascã. Pentru americani, a ajunge sub
focul inamic nu era punctul culminant al bãtãliei. Era abia începutul, urmat rapid de întreaga
putere de foc a artileriei si aviatiei lor, prin care înãbuseau avantajul initial al trupelor
vietnameze, echipate doar cu arme personale.
271
Agresivitatea luptei americane în Vietnam nu-si avea rãdãcina doar în caracterul armatei
americane. Sursa sa era de gãsit în politicã, în strategie, în modul în care cei care determinau
demersurile militare ale Statelor Unite sperau sã obtinã victoria.
Ca sã aud despre strategia americanã în Vietnam a trebuit sã zbor la Saigon via Washington. I-am
pus problema generalului Maxwell Taylor. Am ridicat-o si în fata lui Robert McNamara, cu care
m-am întâlnit la un dineu. Washingtonul vedea cheia victoriei în frângerea pur si simplu a
spiritului de luptã al Hanoiului. Aceasta putea fi asiguratã prin permanenta si intensa bombardare
a Vietnamului de Nord si prin nimicirea unitãtilor Vietcong în Sud. McNamara si Taylor credeau
cã dacã aceastã activitate militarã americanã era mentinutã si intensificatã, Ho si Min nu putea fi
capabil de rezistentã îndelungatã. El trebuia fortat sã punã capãt ostilitãtilor si sã accepte somatia
americanilor de a se aseza cu ei la masa negocierilor.
Armata americanã din Vietnam trebuia de aceea sã pãtrundã în orice zonã convenabilã si în orice
mod, în efortul de a scoate din bârloguri unitãtile Vietcongului si de a le nimici. Cãutare si
distrugere era politica si, prin aceasta, calea spre victorie.
Aceastã politicã militarã a Washingtonului se potrivea bine cu caracterul agresiv al
comandantilor americani. Oricine 1-a vãzut pe generalul Norton îmboldindu-si oamenii „sã fie
repede cu degetul pe trãgaci", de îndatã ce sãrea din elicopter, luând controlul în mâinile sale,
tintind si spulberând copacii, nu se putea sã nu vadã în el un fel de nou serif din vechiul Vest
Sãlbatic, care luptã pânã în pânzele albe. în loc de o pereche de revolvere, el învârtea tunuri de
155 mm, iar armãsarul lui credincios era al sãu elicopter UH-ID.
La ora 5,30 P.M. noi am pãrãsit cartierul general. Nori adusi de muson au început din nou sã
acopere cerul. Norton m-a invitat sã-1 însotesc într-un zbor la cartierul general al generalului
Walker, pentru cinã si continuarea analizãrii retrospective a operatiunii.
Pe când zburam, am observat întinse luminisuri în junglã, care s-au dovedit a fi mari plantatii de
ceai. Arãtau pentru toatã lumea ca niste rãsaduri de arbori ornamentali. O astfel de cultivare
îngrijitã era în puternic contrast cu vegetatia sãlbaticã si primitivã din jur. Vârfurile tufisurilor
scânteiau cu verdele proaspãt al noilor lor frunze, în locul celor tãiate de tinere si puse la uscat ca
sã dea cel mai bun ceai.
Plantatiile erau vechi. Proprietarii lor, francezi si chinezi, au continuat sã le îngrijeascã în
mijlocul a ceea ce timp de doisprezece ani fusese zonã de bãtãlie si îsi vindeau produsul în mod
organizat pe pietele lumii. Coexistenta era în mod vãdit posibilã chiar si în rãzboi. Nici trupele
guvernamentale, nici
272
cele ale Vietcongului nu stânjeneau plantatiile, pe muncitorii acestora sau instalatiile lor. Jungla
împrejmuitoare era puternic marcatã de craterele fãcute de bombardamentele aeriene. Podurile de
pe soseaua 19 fuseserã dinamitate de Vietcong. Plantatiile, însã, erau neatinse. Nici o clãdire nu
fusese avariatã, nici un muncitor nu suferise nici mãcar o zgârieturã, nici o ramurã nu fusese
tãiatã. Preturile la ceai erau mari, munca scump plãtitã, iar profiturile erau destul de ridicate ca sã
acopere taxele si mita datã guvernului, ca si rãscumpãrarea la Vietcong. Ceai pentru ambele
tabere.
Cartierul general înaintat al diviziei generalului Walker arãta ca o unitate de câmp. Douã corturi
serveau drept popotã a ofiterilor, vesela era standard, iar hrana, în afarã de cutiile de bere, era
aceeasi ca aceea pe care o mâncasem cu soldatii.
Generalul Norton a început sã analizeze operatiunea. Problema era dacã Vietcongul avea sã
exploateze orele de întuneric si ploile musonice din cursul diminetii pentru a se retrage din zonã;
iar dacã da, cum puteau fi vietnamezii opriti. Ei erau experti în deplasarea prin junglã, iar atunci
când doreau sã evite lupta, îsi scindau unitãtile în mici grupuri nu mai numeroase de
cincisprezece oameni, fiecare grup urmând o cãrare diferitã spre a ajunge la noul punct de
întâlnire.
Walker gândea cã ei vor încerca sã se retragã în Cambodgia pe parcursul noptii. Frontiera era la
mai putin de zece mile, distantã. Generalul socotea cã ei aveau stocuri de munitie si de orez în
zonã si poate si un spital secret si cã aveau nevoie de timp ca sã le mute. Pe deasupra,
vietnamezii trebuie sã fi fãcut un efort enorm ca sã-si concentreze fortele în aceastã zonã;
oamenii lor trebuie sã fi mãrsãluit mai bine de trei luni din Vietnamul de Nord si pânã aici si era
improbabil sã efectueze o retragere în grabã. Ei veniserã sã atace armata americanã si trebuia sã
încerce s-o facã.
Dupã ce am ascultat discutia si dupã cele ce vãzusem, nu aveam sentimentul cã Operatiunea
„Paul Revere" avea sã-si atingã obiectivul. Unitãtile Statelor Unite îsi concentraserã puterea ca sã
distrugã forta Vietcongului. Ceea ce americanii aveau la dispozitie era tot la ce poate visa un
comandant: elicoptere ca sã repeadã oamenii sãi în orice loc; soldati bine instruiti, cu spirit
agresiv si gata de actiune; suport aerian si de artilerie, echipament, munitie si combustibil, totul
în cantitãti virtualmente nelimitate. Cu toate acestea, ei nu scoseserã din ascunzãtoare
Vietcongul. într-adevãr, nu reusiserã sã-i aducã la o bãtãlie decisivã. Mereu nu cunosteau unde se
gãseau unitãtile Vietcong. Iar când le întâlneau, de obicei atunci când lucrul acesta îi convenea
Vietcongului, dupã întâlnirea initialã inamicul îi scãpa din gheare, înfrângând încercãrile de a-1
izola.
273
I-am spus lui Norton cã acea Cavalerie Aerianã era rãspunsul perfect, desi costisitor, la problema
mobilitãtii în junglã. Nu era loc în care ei sã nu poatã ajunge. Dar exista un lucru pe care ei
pãreau incapabili sã-1 facã: sã-si lanseze unitãtile fãrã zgomot, în tainã, fãrã a fi detectate.
Elicopterele se anuntau ele însele pe orice inci al drumului si deconspirau orice aterizare în
junglã. Vietcongul, pe de altã parte, putea face trei luni în deplasarea sa din Nord, dar, nici pe
drum si nici înainte de angajãrile lor, ei nu se dãdeau de gol.
Norton m-a ascultat cu atentie. Când am terminat, m-a fixat cu ochii si a spus pe un ton glumet,
dar crezând în spusele lui: „Nici o grijã, mon general, îi vom da de gol!"
Dupã prânz, am zburat la Piei Me, la trei mile de granita Cambodgiei, ca sã mã asociez unei
patrule de douã zile din Fortele Speciale, „Beretele Verzi". Patrula trebuia sã plece a doua zi. Dar
dimineata devreme, un semnal a venit de la cartierul general al „Ist Cavalry", raportând cã acolo
avusese loc un puternic atac al Vietcong asupra unei pozitii defensive coreene, nu departe de
unde mã aflam eu, iar generalul Norton credea cã mi-ar fi plãcut sã merg acolo repede, atâta timp
cât seninele bãtãliei mai erau proaspete. Am lãsat pe altã datã patrula si, cu un jeep al Fortelor
Speciale, am fost dus pe scena actiunii.
în timpul noptii, acea pozitie defensivã, detinutã de o companie de circa 130 coreeni, a fost
atacatã de un regiment Vietcong format din trei batalioane, mai bine de o mie de oameni. Atacul
a esuat, iar regimentul a lãsat pe câmpul de bãtãlie 237 de morti.
Compania coreeanã sosise cu sase zile mai înainte si avusese destul timp sã-si amenajeze
santurile, fãcând-o cu mare grijã si abilitate. Fiecare post de apãrare era acoperit de un strat de
pãmânt cu iarbã, iar toate erau legate între ele de transee înguste si adânci, întreaga pozitie era
încercuitã de sârmã în zigzag si semãnatã cu mine si obuze de iluminatie.
Atacul principal a fost lansat asupra posturilor de apãrare vestice. Distanta de la sârma ghimpatã
si pânã la marginea junglei era aici sub 200 de yarzi, fiind acoperitã de iarbã înaltã.
Comandantul Vietcong presupusese în mod vãdit cã putea ajunge la gardul din acest sector fãrã a
fi descoperit si aici si-a concentrat el forta atacului, împotriva acestor amplasamente vestice
dirijânclu-si el cu precãdere focul de mitraliere si de mortiere. Patrulele Vietcong recunoscuserã
pozitia defensivã si observaserã posturile de foc coreene, în pofida camuflajului acestora.
Comandantul Vietcong fãcuse greseala fatalã de a tine socotealã doar de compania coreeanã pe
care o putea vedea, nu si de artileria, aviatia si tancurile
274
care aveau sã fie chemate în sprijinul acesteia. Existã o logicã primitivã în rãzboi: într-un
angajament deschis între douã forte inegale, cel tare îl învinge pe cel slab. Victoriile unor David
asupra unor Goliat au fost destul de rare în tara mea, în timpurile biblice. Ele sunt încã si mai
rare în împãrãtia tancurilor si tunurilor.
Ceea ce s-a întâmplat Vietcongului la putin timp dupã atacul acestuia de-a lungul fâsiei de 200
yarzi lãtime, dintre junglã si gard, a fost cã unitãtile de suport americane au lansat acolo nu mai
putin de 21 000 de obuze! (ceea ce a fost mai mult decât volumul total al focului de artilerie al
armatei israeliene în timpul Campaniei din Sinai si în Rãzboiul de Independentã luate la un loc).
Tunurile de 105 si de 155, tunurile de pe tancuri si mortierele grele au acoperit zona cu foc si
explozii.
De mirare este nu faptul cã Vietcongul nu a reusit sã captureze pozitia, ci cã unii soldati
vietnamezi au ajuns la gard si chiar au aruncat grenade de mânã.
Umblând pe câmpul de bãtãlie devastat, am fost frapat de tineretea vietnamezilor morti. Bãrbatii
vietnamezi în general au fete tinere, dar acestia arãtau a fi deosebit de tineri. Poate cã era vorba
de paloarea mortii. Cei mai multi dintre ei erau fãrã cãsti de otel. Multi purtau sandale, dar unii
erau desculti; se poate sã-si fi pierdut sandalele în timp ce se nãpusteau la asalt, în pofida
vestimentatiei sãrãcãcioase si a smârcurilor mohorâte în care zãceau — ploaia curgea fãrã
încetare —, ei arãtau cu totul distinsi si curati. Am avut impresia cã, pregãtindu-si atacul, au dat
o atentie migãloasã înfãtisãrii lor: tunsul pãrului, rasul bãrbiei, schimbarea uniformei.
Armele pe care le purtau erau de diferite tipuri: „Mauser" din cel de al doilea rãzboi mondial,
pusti semiautomate de tip sovietic si fabricatie chinezã, mitraliere usoare cu încãrcãtoare cu arc
curbate si chiar câteva mitraliere mijlocii.
Adânc în junglã noi am gãsit armele lor de suport — mortiere — si rucsacurile lor, pe care le
lepãdaserã înainte de a merge la atac. Am privit în unul dintre ele. Continea o uniformã de
schimb si o pungã cu l 1/2 livre de orez, un pachet de sare, o oalã de gãtit, o lingurã, un
aprinzãtor (amnar, cremene si fitil) si cafea pudrã.
Am fost martor la multe altele în Vietnam si am auzit multe si am fost bucuros cã m-am dus
acolo. Am vãzut ce era rãzboiul la mijlocul anilor 1960. Nu puteam sã stiu atunci, în drumul spre
casã, cã abia zece luni mai târziu aveam sã fiu iarãsi în guvern, în centrul treburilor militare si în
mod activ implicat în conducerea uneia dintre cele mai dramatice campanii a tãrii mele.
275
PARTEA A V-A
RÃZBOIUL DE sASE ZILE
(1967)
17
LUNGA AsTEPTARE I
Duminicã seara, în ziua de 14 mai 1967, în timpul retragerii cu torte pe stadionul din Ierusalim,
care marca a nouãsprezecea sãrbãtorire a Zilei Independentei Israelului, au fost primite rapoarte
de spionaj care arãtau cã egiptenii deplasau forte uriase, peste Canalul Suez, în Sinai. Trei zile
mai târziu, Nasser a cerut evacuarea Fortei de Urgentã a Natiunilor Unite (UNEF), care stationa
de-a lungul granitei dintre Sinai si Fâsia Gaza în urma Campaniei Sinaiului din 1956. Secretarul
general al ONU a consimtit la îndepãrtarea acesteia, în alte câteva zile, aproximativ 80 000 de
soldati egipteni si 800 de tancuri erau în Sinai, formatiunile avansate apropiindu-se de granita
Israelului, îngrosând fortele deja stationate aici.
în ziua de 22 mai, Nasser a declarat blocada Strâmtorilor Tiran pentru toate navele care navigau
spre sau dinspre Israel. Când Israelul si-a retras trupele de la sarm el-seik, dupã Campania
Sinaiului, afirmase clar cã reimpu-nerea blocadei de cãtre Egipt avea sã fie un act de rãzboi. Nu
numai Statele Unite si celelalte puteri maritime, dar si Egiptul a înteles pe deplin cã aceasta era
pozitia noastrã, în ziua de 26 mai, Nasser a anuntat cã Egiptul intentiona sã distrugã Israelul.
Patru zile mai târziu, regele Hussein a plasat fortele armate ale Iordaniei sub comandament
egiptean. La fel a fãcut Iraqul. Unitãti expeditionare au sosit din Kuwait si Algeria, adãugându-se
fortei egiptene din Sinai. La începutul lunii iunie, Israelul era amenintat pe toate fronturile de
armatele arabe, care erau mult superioare ca numãr trupelor, tancurilor, artileriei si avioanelor de
care dispuneam noi. în ochii lumii Israelul pãrea condamnat.
în Israel a avut loc o mobilizare partialã (mai târziu generalã) a rezervistilor, care au fost
desfãsurati pe pozitii avansate. Ei au asteptat acolo, nestiind dacã vor rãmâne inactivi pânã ce vor
fi atacati de inamic sau dacã ei însisi aveau sã lanseze prima loviturã. La cartierele generale ale
armatei erau schitate planuri de contingentã, rectificate si adaptate noilor împrejurãri. Guvernul
279
israelian, condus de primul-ministru Levi Eskol, avea în fatã douã optiuni: sã ordone trupelor
sale sã intre imediat în actiune sau sã se angajeze în eforturi diplomatice urgente în scopul de a se
exercita constrângeri internationale asupra lui Nasser. în pofida pericolului ca egiptenii sã atace
în timp ce procesul diplomatic îsi continua cursul, guvernul a decis sã joace mai întâi cartea
diplomatiei. Timp de douãzeci si douã de zile trupele mobilizate au rãmas pe pozitiile lor, pe
când familiile lor asteptau cu neliniste acasã, ascultând cu atentie orice buletin de stiri. Tensiunea
crestea de la o orã la alta pânã când, în sfârsit, în dimineata zilei de 5 iunie, sirenele de alarmã au
urlat din nou, avertizând cã Israelul era în rãzboi.
Rãzboiul de sase Zile, cum a fost el numit mai târziu, a fost cel de al treilea conflict armat major
pe care Israelul a trebuit sã-1 sustinã de la nasterea natiunii în urmã cu nouãsprezece ani. Acesta
a fost generat de rationamentele vicioase ale presedintelui Gamal Abdel Nasser al Egiptului.
Cauzele imediate ale conflictului au fost o serie de incidente între Israel si Siria (ca si între Israel
si Iordania), precum si reactia Egiptului, ori mai degrabã a presedintelui egiptean la aceste
incidente. Nasser stia prea bine cã actiunile sale agresive — în special închiderea Strâmtorilor
Tiran — aveau sã fie privite ca un act de rãzboi de cãtre Israel, dar presupunea cã Marile Puteri
vor împiedica Israelul sã treacã la actiune sau cã, dacã armata israelianã ataca, ea va fi incapabilã
sã strãpungã liniile militare egiptene din Sinai. în orice caz, Consiliul de Securitate avea sã
impunã rapid o încetare a focului, iar episodul s-ar fi încheiat cu realizarea de cãtre Nasser a
douã scopuri: îndepãrtarea Fortei de Urgentã a ONU si impunerea unei blocade permanente a
Strâmtorilor. El îsi amintea ce se întâmplase dupã Campania din Sinai din 1956, când Statele
Unite si Uniunea Sovieticã fortaserã Franta, Marea Britanic si Israelul sã-si retragã fortele armate
si se împãcaserã cu nationalizarea Canalului Suez. De data aceasta nu numai America si Rusia, ci
si Franta si Marea Britanic erau împotriva rãzboiului. Israelul avea sã fie coplesit.
Una din primele seminte ale Rãzboiului de sase Zile a fost plantatã mai înainte cu opt luni sub
forma unei mine. Explozia acesteia a fost rezultatul unei sarcastice provocãri aruncate lui Nasser
de unul dintre aliatii sãi, Iordania, în ziua de 12 noiembrie 1966, un detasament israelian care
patrula pe granita israeliano-iordanianã, la Sud de Muntele Hebron, a cãlcat pe o minã care a ucis
trei oameni si a rãnit alti sase. într-o actiune de represalii întreprinsã în ziua urmãtoare, o unitate
israelianã a trecut frontiera, a angajat o luptã cu trupe iordaniene, a intrat în satul Samua de lângã
Muntele Hebron, pe care sabotorii îl utilizau drept baza a lor si a aruncat în aer zece case, dupã
evacuarea locatarilor acestora, în cursul actiunii, un „Mirage" israelian a doborât un
280
aparat iordanian „Hunter". Celelalte pierderi iordaniene însumau 20 de morti — 14 soldati si 6
civili — si 35 de rãniti. Presa iordanianã si emisiunile radio erau pline de referiri sarcastice la
adresa lui Nasser, care promisese sã sarã în ajutorul statelor arabe atacate de Israel. Promisiunile
sale se dovediserã acum a f i o vorbã goalã. Armata egipteanã, spuneau acestea, se ascundea sub
pulpana trupelor ONU stationate la granita israeliano-egipteanã si care asigura libertatea de
navigatie pentru vasele israeliene la si de la Eilat.
Urmãtoarea provocare la adresa Egiptului a venit din partea Siriei. Tensiunea sporitã dintre Israel
si Siria, din perioada care a precedat Rãzboiul de sase Zile, îsi avea originea în caracterul
extremist al regimului din Siria, în ura fanaticã fatã de Israel, în încercãrile de a devia din Israel
cursul râului Iordan si în sponsorizarea de cãtre armata sirianã a actiunii teroriste.
Siria ducea împotriva noastrã o politicã mai ostilã decât a oricãrui alt stat arab. în afarã de faptul
cã încerca sã împiedice Israelul de a utiliza apele Iordanului sau de a lucra pãmânturile în zonele
demilitarizate de la frontierã, Siria executa în mod repetat bombardamente de artilerie asupra
asezãrilor de la granitã, în aceastã politicã agresivã, Siria se bucura de un avantaj topografic,
deoarece putea domina valea Iordanului, precum si valea Hulei de pe înãltimile Golan. De
asemenea, Siria primea sprijin nelimitat din partea Uniunii Sovietice. Pentru Rusia, conducãtorii
Siriei, liderii Partidului Baas de aripã stângã, erau „favoritii Moscovei" ce trebuiau rãsfãtati si
ghiftuiti, deoarece tara lor era parte a drumului terestru din Uniunea Sovieticã la Golful Persic.
Israelul suferea considerabil de pe urma actiunilor ostile ale Siriei, dar gãsea cã este dificil de
replicat prin mijloace militare comparabile. Artileria sa nu putea ajunge la bazele armatei siriene
de pe înãltimi, iar Israelul nu dorea deloc sã tragã asupra satelor civile, ca rãspuns la
bombardarea propriilor sale sate. Incidentele de granitã dintre Siria si Israel au crescut în numãr
si gravitate, în ziua de 5 martie 1967, un tractor israelian care ara lângã kibutul samir, chiar lângã
granita sirianã, a fost aruncat în aer de o minã, iar fermierul a fost serios rãnit. O lunã mai târziu
a avut loc un schimb de focuri în timp ce israelienii îsi arau ogoarele din zona demilitarizatã de
lângã Marea Galileei. Cel mai serios incident s-a produs în ziua de 7 aprilie. Dupã ce sirienii au
efectuat bombardament de artilerie asupra a trei kibuturi de la poalele înãltimilor Golan, aviatia
israelianã a intrat în actiune. Aparate siriene s-au ridicat sã înfrunte avioanele noastre, iar în
bãtãlia aerianã care a urmat noi am doborât sase MIG-uri siriene, dintre care douã în apropiere de
Damasc. Forta aerianã israelianã nu a suferit nici o pierdere. Mii de sirieni au vãzut avioanele
siriene prãbusindu-se în flãcãri.
281
Israelul era de asemenea torturat de activitatea teroristã, întotdeauna mi s-a pãrut cã autoritãtile
arabe n-au înteles niciodatã întru totul sentimentele noastre si implicatiile acestora, cã n-au
sesizat niciodatã de ce eram atât de profund preocupati si de ce reactionam atât de brusc atunci
când oamenii nostri erau asasinati, când casele ne erau atacate sau drumurile minate. Campania
din Sinai, cu unsprezece ani în urmã, asasinarea teroristã a muncitorilor evrei de la fabrica de
potasã de la Marea Moartã si raidurile asupra satelor evreiesti de lângã Kalkilia aduseserã
Israelul si Iordania aproape la un pas de rãzboi.
Actiunile de represalii ale Israelului împotriva satului Samua din Iordania, în ziua de 13
noiembrie 1966, si împotriva Siriei, în ziua de 7 aprilie 1967, au fost deosebit de ferme. Dar în
timp ce Iordania a început sã se gândeascã serios la oprirea operatiunilor teroriste pornite de pe
teritoriul ei, Siria a devenit si mai combativã. Ea a cerut Rusiei mai mult echipament militar, în
special rachete sol-aer, iar lui Nasser i-a cerut sã implice Egiptul în apãrarea activã a Siriei, fie
trimitând unitãti de aviatie care sã stationeze în mod permanent în Siria, fie prin întreprinderea de
actiuni militare împotriva Israelului, lângã granita egipteanã. Israelul nu trebuia sã fie surprins de
aceste demersuri. Era de asteptat ca Siria sã fie profund zguduitã când avioanele ei au fost
doborâte de pilotii israelieni lângã Damasc. Pentru Siria aspectul cel mai catastrofal al acestui
episod a fost nu punerea pe fugã a uneia dintre unitãtile sale, într-un incident la frontierã, ci
evidenta ei incapacitate de a-si proteja capitala de forta aerianã a Israelului. Dauna adusã
prestigiului ei national era enormã.
Pe urmele acestor angajamente armate a venit rãzboiul cuvintelor. Purtãtorii de cuvânt ai Siriei
au comparat lupta lor împotriva Israelului cu aceea a Vietcongului si au declarat cã nu se vor opri
pânã când nu vor cuceri Israelul. Ei au vânat expresii utilizate de propriii nostri purtãtori de
cuvânt, inclusiv de cãtre seful statului-major, agitându-le ca amenintãri de a ataca Siria dacã ea
nu punea frânã actelor ostile împotriva Israelului.
Apoi a venit plângerea Siriei cã Israelul si-a concentrat fortele de-a lungul întregii frontiere.
Aceastã învinuire era complet neadevãratã, în mod cert Israelul nu intentiona sã atace Siria. Se
pare însã cã la început sirienii au crezut în mod sincer cã avea loc o activitate militarã sporitã de
partea israelianã a granitei si, pe fundalul dezastruoasei bãtãlii aeriene, ei au luat umbra muntelui
drept muntele însusi. Israelul — în primul rând primul-ministru Eskol — a sesizat pericolul în
aceastã falsã plângere si a cãutat s-o respingã. Dar Uniunea Sovieticã n-a vrut sã scape din mânã
un „argument" atât de binevenit si de ademenitor. Primul-ministru 1-a invitat pe ambasadorul
sovietic în Israel
282
sã meargã cu el de-a lungul frontierei israeliano-siriene si sã vadã el însusi cã nu existau acolo
concentrãri militare. Ambasadorul a refuzat.
Doborârea MIG-urilor siriene lângã Damasc si rãspunsul combativ al Siriei i-au pus lui Nasser
problema în forma sa cea mai acutã: cum, la urma-urmei, putea Egiptul sã dea ajutor celorlalte
state arabe, — în special Siriei, cu care Egiptul semnase un pact de apãrare comunã, în luna
noiembrie 1966. Pe de altã parte, în urma acestui incident, Egiptul a început sã primeascã
„informatii", din surse siriene si sovietice, cã Israelul îsi concentra fortele la granita sirianã si cã
urmãrea sã invadeze Siria, sã captureze Damascul si sã rãstoarne regimul de stânga de acolo.
Nasser putea fie sã întoarcã spatele la dificultãtile siriene, chiar clacã aceasta vãtãma pozitia sa
de lider al lumii arabe, fie sã se considere obligat sã rãspundã la apelul Siriei si sã întreprindã
actiunea cuvenitã. El a optat pentru aceasta din urmã si, în cuvântarea sa de întâi Mai 1967, a
anuntat cã va pune la dispozitia Siriei toate avioanele si pilotii necesari pentru apãrarea acesteia.
Rusii au pus paie pe foc. în ziua de 12 mai 1967, un ofiter al spionajului sovietic, din cadrul
ambasadei de la Cairo, a transmis spionajului egiptean „confirmarea" raportului sirian cu privire
la masarea trupelor israeliene la granita cu Siria. A doua zi, presedintele sovietic Nikolai
Podgornîi a repetat lucrul acesta în convorbirea sa cu Anwar Sadat (tovarãsul apropiat al lui
Nasser), care tocmai vizita Moscova. Podgornîi a adãugat cã scopul Israelului era invadarea
Siriei, cã Uniunea Sovieticã trebuia sã ajute Siria si Egiptul în rãzboiul lor cu Israelul si cã
Egiptul ar fi fost gata pentru o astfel de actiune. „Nu trebuie sã fiti luati prin surprindere — a
spus el —, zilele ce vin vor fi hotãrâtoare". Ministrul de externe sovietic i-a vorbit vizitatorului
egiptean într-o stare de spirit similarã si a adãugat detaliul de „spionaj" cã Israelul putea sã atace
Siria între 16 si 22 mai. în mod ironic, anuntul Israelului cã, din motive de economie, avea sã
aibã loc doar o defilare modestã de Ziua Independentei, 15 Mai, a fost invocat drept o nouã
„dovadã", de sirieni si de rusi, cã majoritatea trupelor si armelor Israelului erau „angajate
altundeva", pregã-tindu-se de invadarea Siriei.
Sadat s-a grãbit sã-1 informeze pe Nasser despre ce discutase la Moscova, iar duminicã 14 mai
presedintele egiptean a decis sã facã o demonstratie de fortã, deplasând douã divizii în Sinai, care
sã se alãture diviziei deja aflate acolo. Acest act, despre care seful nostru de stat-major a aflat în
acea searã pe stadionul din Ierusalim, a fost primul pas militar fãcut de Egipt si el a marcat
începutul marsului armatelor cãtre Rãzboiul de sase Zile. Potrivit spuselor lui Muhammed
Hassanein Heikal, lider de opinie din Egipt si confident apropiat al lui Nasser, actiunea
presedintelui egiptean a fost insuflatã de douã motive:
283
ca sã-i demonstreze Siriei cã Egiptul era gata sã lupte de partea acesteia, si obligarea Israelului
de a-si transfera fortele de la granita sirianã în Sud, ca sã facã fatã amenintãrii egiptene.
Pasul urmãtor al lui Nasser a fost cererea ca UNEF sã-si scoatã trupele din lungul granitei
egipteano-israeliene, adicã din Gaza si pânã la Eilat. Generalul egiptean sarkawi i-a explicat
generalului indian Rikhye, comandantul UNEF, cã Egiptul fãcea aceastã cerere deoarece era
probabil ca ostilitãti sã aibã loc cu Israelul, iar Egiptul dorea ca granita sã fie liberã pentru
actiunile sale militare. Oricum, a spus el, Egiptul nu dorea ca UNEF sã pãrãseascã sarm el-seik,
care controla Strâmtorile Tiran, si nici Fâsia Gaza.
Secretarul general al ONU, U Thant, la sfatul dat de dr. Ralph Bunche, a refuzat sã lase unitãti
UNEF la sarm el-seik si Gaza, argumentând cã pentru UNEF a-si îndeplini atributiunile nu putea
fi sã abandoneze unele din pozitiile sale si sã rãmânã în altele. Toate erau pãrti ale unui întreg
sistem. Reactia lui Nasser a venit în ziua de 17 mai, cu ordinul ca toate trupele UNEF sã plece,
inclusiv acelea de la sarm el-seik. U Thant a aderat la cererea lui Nasser, iar douã zile mai târziu
toate fortele ONU au fost retrase. Armata de Eliberare a Palestinei a preluat imediat
amplasamentele ONU din Fâsia Gaza.
A venit apoi pasul decisiv al lui Nasser spre rãzboi. Comitetul Suprem al Uniunii Socialiste
Arabe — singurul partid politic din Egipt — s-a întrunit acasã la Nasser în ziua de 21 mai. A fost
hotãrâtã atunci blocada portului israelian Eilat prin oprirea tuturor vaselor israeliene si a tuturor
vaselor strãine care cãutau sã treacã prin Strâmtorile Tiran, transportând „materiale strategice" în
Israel, în ziua urmãtoare, vizitând baza de la Abu Suweir a fortelor aeriene, presedintele egiptean
a anuntat în mod public cã „Golful Aqaba este închis pentru israelieni". Blocada a fost impusã în
aceeasi zi, 22 mai. Douã vase germane au fost oprite la Strâmtorile Tiran, controlate si numai
dupã aceea s-a descoperit cã destinatia lor era portul iordanian Aqaba, nu Israelul, asa încât li s-a
permis sã-si vadã de drum.
în aceeasi zi, dupã ce a anuntat blocada, Nasser s-a întâlnit cu ambasadorul sovietic la Cairo.
Ambasadorul 1-a întrebat dacã dorea ca Rusia sã repete avertismentul dat Israelului, anume cã
dacã Israelul va ataca vreun stat arab, trupe sovietice vor fi trimise în ajutorul arabilor. Nasser a
replicat cã un astfel de avertisment ar fi mai bine sã fie trimis Statelor Unite.
Demersurile militare agresive ale lui Nasser au cãzut asupra Israelului ca trãsnetul din senin. Se
poate ca imboldul nemijlocit sã fi fost cererea de ajutor a Siriei împotriva unui Israel care era mai
tare decât ea, dar dupã 15 mai tabloul s-a rãsturnat. Concentrãrile de forte si amenintarea cu
rãzboiul nu le fãcea Israelul împotriva Siriei, ci Egiptul împotriva Israelului. Egiptul îsi
284
mutase în Siria mai mult decât jumãtate din puterea sa armatã, îndepãrtase unitãtile UNEF si
blocase strâmtorile. Israelul era cutremurat si derutat. Nici guvernul si nici poporul nu se asteptau
la asemenea actiuni. Israelul nu dorea rãzboiul, dar cu greu se putea împãca cu închiderea
Golfului Aqaba, care ar fi însemnat sfârsitul Eilatului ca port israelian, dupã cum nu putea ignora
cu calm amenintarea vizibilã a armatei egiptene care avansa cu toatã puterea spre granitele sale.
A început atunci o rundã de consultãri non-stop în interiorul tãrii si de întâlniri diplomatice în
capitalele lumii, spre a se asigura ridicarea blocadei si a amenintãrii militare egiptene.
Ambasadorii israelieni au continuat sã îndemne toate tãrile iubitoare de libertate sã actioneze în
acelasi scop. Dar cu fiecare zi care trecea devenea tot mai evident cã nu ne puteam astepta la
mãsuri eficiente de la lumea din afarã.
Asa cum s-a dovedit, Nasser a gresit în privinta rezultatului confruntãrii sale militare si asupra
implicatiilor politice, dar a fost îndeajuns de exact în judecata sa privind pozitia ce avea sã fie
adoptatã de Marile Puteri. Uniunea Sovieticã sustinea toate activitãtile sale si chiar îl zorea.
Reprezentantii Rusiei alimentau Egiptul cu rapoarte false privind pretinse concentrãri de forte
israeliene la frontiera Siriei si chiar au promis sã-i ajute pe arabi cu o fortã expeditionarã în caz
de rãzboi.
Franta nu dorea rãzboiul, dar presedintele de Gaulle 1-a ajutat pe Nasser sã încerce sã câstige tot
ce dorea acesta fãrã rãzboi. Armele pe care Israelul le-a comandat în Franta — si pentru care a
plãtit — au fost oprite. De Gaulle a justificat aceastã „întârziere", în fata reprezentantilor
Israelului, ca pe o actiune de a „împiedica Israelul de a fi capabil sã înceapã un rãzboi", aceastã
decizie francezã venind în vremea în care Egiptul primea cantitãti nelimitate de arme din
Uniunea Sovieticã. De Gaulle a adoptat pozitia cã Israelul trebuia sã se supunã si sã se împace cu
blocada strâmtorilor. El a mers mai departe, insistând ca restul cererilor arabe, cum era
reîntoarcerea refugiatilor si „drepturile palestinienilor", sã fie din nou studiate de cele patru Mari
Puteri. Sfãtuind Israelul sã-i încredinteze problemele (Franta fiind una dintre cele patru Mari
Puteri), arogantul de Gaulle nu s-a ferit sã sublinieze cã perioada cooperãrii franco-israeliene,
care a înflorit în 1956, era terminatã si cã Franta era acum interesatã în cultivarea bunelor relatii
cu statele arabe.
Actiunile Marii Britanii erau bine intentionate, dar nimic nu iesea din ele. Primul-ministru
Harold Wilson, aflat la Washington în acel timp, a sustinut în mod energic propunerea
presedintelui Lyndon Johnson de a se institui o fortã navalã de soc, dar initiativa s-a stins.
Ministrul de externe britanic, George Brown, a încercat si el sã-si dea concursul, adesea
actionând de unul singur
285
atunci când colegii sãi de Cabinet nu erau de acord cu propunerile sale, dar si el a esuat. Italia si
Spania au refuzat sã coopereze de teama de a nu afecta Egiptul. Franta a refuzat sã semneze
Declaratia Libertãtii de Navigatie propusã de Statele Unite, în final, Brown a zburat la Moscova,
în ziua de 24 mai, ca sã expunã propunerile sale conducãtorilor sovietici. Kosîghin 1-a pus la
punct cu o grosolanã aluzie a esecului anglo-francez din al lor rãzboi al Suezului, întrebându-1:
„Doriti un al doilea Suez?" Rusii au respins si alte douã propuneri fãcute de George Brown:
aceea ca Uniunea Sovieticã sã coopereze cu Marea Britanic, Franta si Statele Unite în asigurarea
întoarcerii unitãtilor UNEF pe pozitiile-tampon pe care le detinuserã, si aceea ca Rusia sã facã
presiuni asupra Egiptului ca acesta sã-si evacueze trupele din sarm el-seik. Dupã douã zile de
convorbiri infructuoase la Moscova, ministrul de externe britanic s-a întors debusolat la Londra.
Cât priveste Statele Unite, ele nu puteau rãspunde cu un „Amin" la actiunile provocatoare ale lui
Nasser. Nu puteau sta fãrã sã facã nimic. Dar nici una din mãsurile propuse nu s-a dovedit
practicã si nici una n-a ajuns în faza implementãrii, în ziua de 23 mai, ambasadorul american la
Cairo s-a întâlnit cu ministrul de externe egiptean Mahmud Riad si 1-a informat cu privire la
pozitia Statelor Unite: America se opunea evacuãrii unitãtilor UNEF; trupele egiptene nu
trebuiau sã ocupe sarm el-seik decât dacã Egiptul declara cã recunostea principiul libertãtii de
navigatie prin strâmtori; armata egipteanã nu trebuia sã intre în Fâsia Gaza; Natiunile Unite
trebuiau sã continue sã fie responsabile de administrarea Fâsiei Gaza.
Aproximativ o sãptãmânã mai târziu, în ziua de l iunie, presedintele Johnson a trimis un emisar
special la Cairo. Acesta era Robert Anderson, care îl cunostea bine pe Nasser si care i-a înmânat
un mesaj personal de la presedinte, în acest mesaj, potrivit spuselor lui Muhammed Hassanein
Heikal, Johnson i-a spus lui Nasser cã Statele Unite nu aveau sã participe la trimiterea unei forte
maritime internationale la strâmtori, dar cã el, Johnson, era angajat în securitatea si dezvoltarea
Israelului, ceea ce se referea si la dreptul Israelului la libertatea de navigatie. De aceea
presedintele considera cã trebuia gãsitã o solutie de compromis, iar rãzboiul sã fie evitat.
Rãspunsul oficial lui lui Nasser a fost cã el era de acord cu propunerile fãcute de U Thant,
conform cãrora urma ca Egiptul sã-si amâne blocada pentru douã sãptãmâni, timp în care Israelul
trebuia sã se abtinã de a trimite vase prin strâmtori. Cele douã sãptãmâni aveau sã fie folosite în
încercarea de a se ajunge la o solutie care sã satisfacã ambele pãrti. Cu alte cuvinte, Nasser era
dispus sã nu opreascã navigatia israelianã cu conditia ca nici un vapor sã nu încerce sã treacã
prin strâmtori! Principala consecintã a vizitei lui
286
Anderson a fost întãrirea convingerii lui Nasser cã Marile Puteri se opuneau rãzboiului si cã,
dacã acesta izbucnea, Statele Unite si Uniunea Sovieticã s-ar fi asociat — cum o fãcuserã în
1956 — ca sã-1 opreascã imediat.
între timp, egiptenii continuau sã-si întãreascã fortele din Sinai, primind întãriri de la armatele
altor state arabe si finisându-si planurile de rãzboi, în Sud, unitãtile egiptene trebuiau sã izoleze
Eilatul, fãcând jonctiunea cu fortele iordaniene. în Nord, armata sirianã, cu sprijinul unor unitãti
iraqiene, trebuia sã izoleze partea nordicã a Galileei de Sus.
în ziua de 26 mai, vorbind la o reuniune publicã a delegatiilor sindicatelor arabe, Nasser a
manifestat o caldã pretuire fatã de Uniunea Sovieticã si a amenintat Israelul cu distrugerea. El a
spus auditoriului sãu cã Egiptul a îngãduit unitãtilor UNEF sã rãmânã pe pãmântul sãu pânã când
îsi va fi completat constructia fortelor sale armate. De îndatã ce lucrul acesta va fi fãcut, „vom
merge la sarm el-seik, cunoscând cã aceasta va conduce la rãzboi. Am ales pentru aceasta
momentul potrivit, când Israelul va ameninta Siria". Presedintele egiptean a declarat cã armatele
Egiptului si Siriei erau acum una si a exprimat speranta cã toate statele arabe din jurul Israelului
vor forma un singur front militar.
în ziua de 30 mai, Iordania a rãspuns, unindu-si fortele cu acelea ale Egiptului si Siriei si
contribuind la realizarea proiectatului atac arab asupra Israelului. Regele Hussein fusese în relatii
proaste cu Nasser, si pe bunã dreptate. Ani în sir Nasser încercase fãtis sã-1 detroneze.
Bineînteles, atunci când Hussein a decis sã zboare la Cairo, fãrã a primi în prealabil acordul Iui
Nasser de a-1 primi, el i-a dat o sansã. Putea fi arestat la sosire. Dar n-a fost. Câteva ore mai
târziu semna un pact de apãrare care îl lega de Egipt si de Siria. O datã ce regele Hussein s-a
asociat acestui triplu tratat, semnificatia putea fi una singurã: rãzboi. Dacã Hussein nu s-ar fi
temut cã celelalte armate arabe aveau sã atace Israelul si sã învingã, lãsându-1 într-o situatie
vulnerabilã în cazul în care rãmânea în afarã, el niciodatã nu si-ar fi legat soarta de a lor. La
întoarcerea sa din Egipt la Amman, Hussein a dat un interviu corespondentului la Beirut al
ziarului „Al Hayatt", în care a spus cã pactul de apãrare comun, pe care îl semnase la Cairo, era
un eveniment istoric. Era un document care întruchipa o decizie efectivã de actiune.
Vizita lui Hussein si pactul împrãstiau ultimele rãmãsite ale norului care întunecase cerul
popoarelor arabe. Regele a spus cã el se bucura dinainte de cooperarea viitoare cu Egiptul si cu
celelalte state arabe, atât din Orient, cât si din Vest, „asa încât noi sã putem cãlca pe drumul just
care duce la stergerea rusinii noastre si la eliberarea Palestinei". Generalul egiptean Abdel
Munim
287
Riad a fost numit comandant responsabil al frontului de Est si al fortelor iordaniene.
Cercul metalic din jurul Israelului a fost completat în ziua de 4 iunie, o datã cu semnarea
tratatului de apãrare dintre Egipt si Iraq si cu notificarea fãcutã de Nasser lui Hussein cã pactul
includea acum Egiptul, Iraqul si Iordania, în ziua urmãtoare, avioane egiptene au sosit în
Iordania, împreunã cu douã batalioane egiptene. De asemenea, o fortã expeditionarã iraqianã a
început sã se deplaseze în Iordania, în frunte cu o brigadã mecanizatã si un batalion de blindate.
în urma vizitei lui Hussein la Cairo, a pactului si a plasãrii fortelor iordaniene sub comandã
egipteanã, Israelul nu mai putea rãmâne pasiv, în timp ce armatele inamice erau în asa fel
pozitionate încât tara sã fie invadatã din Nord, Est si Sud. Chiar si cei înclinati sã nu dea crezare
frazeologiei tipãtoare a conducãtorilor arabi nu se putea sã nu audã urletele rãzboinice din
cuvântãrile lui Nasser, declaratiile lui Hussein, ordinele de zi ale înaltului comandament al
Egiptului semnate de generalul Murtagi. La urma urmelor, problema Israelului nu era dacã se sã
împace cu blocada sau dacã avea sã fie rãzboi, ci dacã trebuia sã astepte pânã când va fi atacat de
armatele arabe, primind prima loviturã.
Când fortele egiptene au început deplasarea în Sinai, la mijlocul lunii mai, iar dupã patru zile a
început mobilizarea rezervistilor armatei israeliene, efectul imediat a fost paralizarea partialã a
economiei Israelului si generarea unei atmosfere de neliniste în rândurile poporului nostru. O
datã ce Nasser a stãruit în demersul sãu militar, declarând blocada Strâmtorilor Tiran în ziua de
22 mai, era evident cã Israelul nu se putea împãca cu acest act de agresiune. Publicul israelian
astepta ca liderii sãi sã ia o pozitie fermã si sã se exprime clar asupra acestei actiuni cruciale. Dar
nimic nu se întâmpla. Se rãspândea sentimentul cã primul-ministru Eskol era ros de incertitudine
si incapabil de decizie. Neîncrederea publicã în conducere s-a transformat în dispret public, pe
seama conducãtorilor circulând un umor negru crispat. Ceea ce era în joc era chiar supravietuirea
Israelului, iar încrederea generalã în capacitatea guvernului de a conduce treburile statului era
subminatã. De la plecarea Rafi din rândurile Mapai, în 1965, partidul de guvernãmânt îl pierduse
nu numai pe Ben-Gurion, ci si pe cei mai proeminenti experti în apãrare, între care lakov Dori,
care fusese primul sef de stat-major al Israelului, simon Peres, care fusese director general în
Ministerul Apãrãrii, iar mai târziu adjunct al ministrului apãrãrii, si eu, fost sef de stat-major timp
de aproape cinci ani. La care este de adãugat Zvi Zur, care de asemenea a fost o vreme sef de
stat-major.
288
l
Eu fusesem numit „lup singuratic", iar dacã termenul a fost vreodatã potrivit, atunci a fost
îndeosebi în cele douã sãptãmâni de dinainte de izbucnirea Rãzboiului de sase Zile. în timpul
acestei perioade de asteptare, m-am ferit cu scrupulozitate de convorbiri sau discutii intime, cu
prietenii si cu cei mai multi dintre colegii politici, asupra situatiei existente. Cu toate acestea,
niciodatã n-am avut sentimentul singurãtãtii sau izolãrii, într-adevãr, niciodatã nu m-am simtit
atât de apropiat de popor, atât de integrat în comunitatea Israelului, de la trupele gata de luptã la
fermierii din asezãrile de la granitã si la multimile dornice de viatã de pe strãzile zgomotoase ale
Beersebei, orasul cel mai apropiat de Sinai. Simteam cu întreaga mea fiintã tensiunea care
cuprinsese tara si eram cu totul absorbit de problemele cãrora trebuia sã le facem deodatã fatã. în
cugetul meu eram însã constient de faptul cã erau probleme istorice fundamentale ale evreilor, cu
rãdãcini adânci în trecutul nostru. De felul în care aveam sã le rezolvãm depindea viitorul nostru.
Eram de asemenea constient de faptul cã rãzboiul era inevitabil. Eforturile diplomatice fãcute în
plan international n-aveau sã ducã la nimic. Iar dacã izbucnea rãzboiul, trebuia sã mã implic
personal, fie si numai ca simplu soldat, desi speram sã fiu într-o functie de comandã.
Din punct de vedere public, aveam douã posibilitãti de actiune: prima era aceea de a face uz de
responsabilitatea mea de membru al Knessetului, de a lua parte la dezbaterile parlamentare
asupra bugetelor unor ministere ale cãror functii nu mã pasionau în mod deosebit; sã iau parte la
întrunirile comisiei de afaceri externe si securitate, unde ignoranta unor membri nu-i împiedica
sã dea sfaturi si sã tinã lungi cuvântãri; sã beau ceai în restaurantul Knessetului si apoi s-o iau
spre casã la volan, fãrã a avea vreo influentã asupra deciziilor care afectau problemele majore ale
prezentului. Adevãrat, mã puteam de asemenea întâlni cu Ben-Gurion, simon Peres si cu altii, în
discutii în cadrul Partidului Rafi. Dar simteam cã asemenea discutii ar fi fost sterile, de vreme ce
n-ar fi avut vreo influentã asupra politicii si actiunii guvernului.
Alternativa era sã-mi petrec timpul cu armata si în asezãrile de pe frontierã, din Sud. Prezenta
mea acolo putea sã nu aibã nici o valoare publicã. Dar, în mod similar, publicul nu putea
nicidecum sã beneficieze de prezenta mea în Ierusalim. Pe de altã parte, moti vele personale erau
cu totul irezistibile. Fie în functie, fie nu, eram si trebuia sã continui sã fiu îndeaproape interesat
de si cu privire la problemele militare. Acest interes mã îmboldise, doar cu câteva luni mai
înainte, sã merg în Vietnam ca sã vãd rãzboiul la fata locului. Cum as fi putut eu sta departe de
zona de conflict în care propria mea tarã era pe cale de a fi implicatã? Mai degrabã decât sã
rãtãcesc prin restaurantul
289
parlamentar sau prin alte restaurante din Ierusalim, preferam, atâta timp cât mai eram fiziceste
capabil, sã iau parte la luptã, fie si doar ca persoanã privatã.
Tocmai pe fundalul acestei drame în plinã desfãsurare, în timp ce tensiunea în rândurile
poporului israelian devenea aproape insuportabilã, am început o cãlãtorie la avanposturile
noastre, care aveau de fãcut fatã navalei egiptene, în ziua de 20 mai i-am telefonat colonelului
Israel Lior, aghiotant al primului-ministru si ministrului apãrãrii, cerându-i sã-i spunã lui Eskol
sã-mi dea permisiunea de a vizita unitãtile armate din Sud, spre a mã informa la fata locului de
capacitatea lor de luptã si de valoarea planurilor operationale. Permisiunea mi-a fost acordatã,
însã câteva ore mai târziu mi-a telefonat generalul maior Aron lariv, seful Spionajului, care m-a
întrebat dacã nu puteam sã astept vreo câteva sãptãmâni pânã când se asezau lucrurile si oamenii
aveau sã fie mai putin ocupati. I-am spus cã modul în care se „asezau lucrurile" si modul în care
erau ocupati oamenii era tocmai scopul vizitei mele. Nu-mi propuneam un simplu voiaj. Doream
sã vãd ce se întâmplã efectiv în liniile de apãrare. Plecarea mea în Sud a fost apoi stabilitã pentru
ziua de 23 mai. S-a decis sã port uniformã. Un automobil si un sofer mi-au fost puse la
dispozitie, iar un ofiter însotitor, locotenent-colonelul Bar-Niv, mi-a fost desemnat din partea
adjutantului comandamentului teritorial.
Douã zile mai târziu, în ajunul plecãrii mele, seful statului-major, gene-ralul-locotenent Itac
Rabin (care mai târziu avea sã devinã prim-ministru), a venit la mine acasã pentru o convorbire.
M-a întrebat cum apreciez situatia. I-am spus cã credeam cã Nasser avea sã închidã Strâmtorile
Tiran (ceea ce a si fãcut dupã patruzeci si opt de ore), cã Israelul avea sã fie obligat la
contracarare prin actiune militarã si cã miscarea imediatã într-o astfel de actiune trebuia sã fie nu
luarea strâmtorilor prin capturarea sarm el-seikului, ci angajarea inamicului în bãtãlie si aducerea
lui într-o pozitie favorabilã nouã si numai dupã aceea campania sã fie extinsã în Sud, la
strâmtori.
Itac Rabin a spus cã acestea erau si vederile sale si cã socotea cã locul cel mai nimerit pentru
prima izbiturã era Gaza, în ipoteza cã egiptenii aveau sã repeadã trupe acolo. Am spus cã lucrul
acesta nu mi se pãrea realizabil din cauza prezentei lagãrelor de refugiati palestinieni în Fâsia
Gaza si din cauzã cã zona avea un caracter în mare mãsurã civil. O loviturã militarã era mai
potrivitã împotriva unui obiectiv pur militar. Rabin a spus, de asemenea, cã o conditie a
succesului nostru era o loviturã aerianã prealabilã. I-am spus cã mã îndoiam cã ar primi
autorizatia pentru acest plan în conditiile politice existente si cu Cabinetul care conducea tara
atunci.
Itac Rabin arãta nu numai obosit, ceea ce era firesc, dar si nesigur pe sine, dezorientat, fumând
cu nervozitate tigarã dupã tigarã, departe de a avea aerul
290
unui bãrbat „nerãbdãtor de a intra în bãtãlie". Se plângea cã în loc sã i se îngãduie sã-si facã
treaba în armatã, trebuia sã dea fuga zilnic la Ierusalim ca sã ia parte la consultatii în guvern, si
cã nu primea de la Eskol nici o linie politico-militarã clarã sau instructiuni hotãrâte. Se întâlnise
cu Ben-Gurion în seara precedentã si mã interesau impresiile sale. Mi-a spus cã Ben-Gurion i-a
oferit acelasi rationament politic si de apãrare pe care tocmai i-1 oferisem eu. Pe plan operational
Ben-Gurion arãtase prea putinã pricepere, dar a fost din nou o plãcere pentru dânsul sã discute cu
un om care vorbea limpede si hotãrât, în termeni de „da" si „nu", de ceea ce trebuia fãcut si ce
trebuia evitat. Principala mea impresie era cã Rabin se afla într-o stare de descurajare si cã, în
cazul în care la fel stãteau lucrurile cu ofiterii si soldatii sãi, situatia era cât se poate de nefastã.
în dimineata zilei de 23 mai, am plecat la Comandamentul din Sud, împreunã cu ofiterul meu
însotitor, locotenent-colonelul Bar-Niv. Pe drum, însã, am fost opriti de un politist militar care m-
a informat cã trebuia sã mã întorc la Tel Aviv, pentru o întâlnire urgentã în biroul primului-
ministru.
S-a dovedit a fi o reuniune comunã a Comisiei Ministeriale de Apãrare cu liderii opozitiei
parlamentare. Din partea guvernului erau prezenti primul-ministru Eskol, ministrul de externe
Abba Eban, ministrul fãrã portofoliu Galili, ministrul educatiei Aranne si ministrul de interne
sapiro. Opozitia era reprezentatã de Menahem Begin, simon Peres, eu si altii. Erau de asemenea
prezenti seful statului-major Itac Rabin si seful Operatiunilor, Ezer Weizman. Ca invitat special
era Golda Meir, care în acel timp era secretar general al Mapai.
Dupã un briefing general, primul-ministru a expus problema pentru care ni se cerea sã ne
exprimãm propriile puncte de vedere. Fusesem convocati de urgentã pentru o problemã ce
necesita o decizie imediatã: Statele Unite ne cereau sã asteptãm patruzeci si opt de ore — dupã
anuntarea de cãtre Nasser, în noaptea precedentã, a închiderii Strâmtorilor Tiran — înainte de a
trimite un vapor israelian într-o cãlãtorie demonstrativã prin Golful Aqaba.
Abba Eban a sugerat sã cerem Statelor Unite un distrugãtor american care sã însoteascã vasul
israelian, deoarece aceasta ar fi testat atitudinea Statelor Unite. Ni s-a spus cã Statele Unite au
informat Israelul cã, dacã doream ca ele sã-si împartã responsabilitatea pentru cele întâmplate,
trebuia sã le consultãm înainte de a lua vreo mãsurã.
Propriul meu punct de vedere, pe care 1-am expus la reuniune, a fost cã puteam acorda Statelor
Unite cele patruzeci si opt de ore dorite. Dacã Statele Unite erau pregãtite sã-si foloseascã fortele
spre a garanta libertatea navigatiei israeliene, lucrul acesta ar fi fost extrem de plãcut. Eu însã nu
credeam cã va
291
iesi ceva din aceasta. De aceea, la capãtul celor patruzeci si opt de ore, trebuia ca noi sã lansãm o
actiune militarã împotriva Egiptului, cu scopul de a pricinui grele pierderi fortelor sale armate.
Dacã era posibil, cel mai bine ar fi fost sã alegem un câmp de bãtãlie în vecinãtatea granitei
israeliene. Trebuia sã tinem seama de probabilitatea ca toate statele arabe sã se asocieze într-un
rãzboi împotriva noastrã imediat dupã actiunea initialã. Aceasta avea sã includã Iordania si, în
consecintã, trebuia sã ne pregãtim contra unei încercãri iordaniene de a captura enclava noastrã
de pe Muntele Scopus din Ierusalim. De asemenea, arabii israelieni puteau intra în actiune
împotriva noastrã în zonele unde ei puteau simti cã se aflau într-o situatie avantajoasã.
Am reliefat, de asemenea, cã nu am auzit vorbindu-se despre vreun plan politico-militar general
privind campania. si nici nu auzisem nimic despre legãtura dintre campania militarã si
deschiderea strâmtorilor pentru navigatia noastrã. Am adãugat cã trebuia sã fim extrem de atenti
sã nu existe nici o contraloviturã în actiunea noastrã initialã, cãci lucrul acesta ar avea rezultate
sinistre. Trebuia sã urmãrim sã distrugem sute de tancuri în douã-trei zile de bãtãlie.
Eban pãrea mai încordat decât ceilalti. Mi s-a pãrut cã era singurul care recunostea întreaga
gravitate a situatiei. Eskol manevra în asa fel încât sã asigure o formulã convenabilã, care sã-i
permitã sã nu recurgã la actiunea militarã ca rãspuns la blocarea de cãtre Egipt a strâmtorilor. El
a vorbit despre o „stratagemã": un distrugãtor american ca escortã a unui vas israelian. Se pãrea,
însã, cã Nasser nu avea sã ordone deschiderea focului asupra vasului israelian escortat de vase
americane. Astfel, sugestia de a cere escortã americanã era lipsitã de valoare, cãci libertatea
pentru navigatia israelianã, mai degrabã decât pentru cea americanã, nu putea nicidecum sã fie
testatã în felul acesta.
în replica sa, Eskol s-a referit si la opinia mea cã nu exista nici un plan politico-militar general.
„Armata israelianã — a spus el — are planuri operationale pentru toate fronturile". A fost o
observatie stranie. El fie cã nu a înteles spusele mele, fie credea realmente cã nu era nevoie de un
plan operational detaliat pentru o campanie particularã si cã era de ajuns sã ai un plan general de
rãzboi probabil, asa cum armata israelianã, ca orice armatã din lume, avea în clasoarele sale
pentru orice front.
în concluzia discutiei, majoritatea celor prezenti a cãzut de acord sã se rãspundã cererii
americane de a se astepta patruzeci si opt de ore, dar nu de a cere escortã navalã din partea
Statelor Unite. S-a cãzut, de asemenea, de acord ca Fortele de Apãrare ale Israelului sã ordone
mobilizarea totalã a rezervistilor.
292
l
Când ne-am întâlnit, simon Peres, colegul meu din Partidul Rafi, a sugerat sã-1 sunãm la telefon
pe Ben-Gurion, liderul partidului. Am refuzat, îmi imaginam cã pozitia politicã a lui Ben-Gurion
avea sã fie aceea ca noi sã cerem demisia lui Eskol. Putea chiar sã insiste ca noi sã refuzãm sã
cooperãm cu primul-ministru, iar aceasta era o pozitie pe care nu eram pregãtit s-o accept. I-am
spus lui simon Peres cã, dupã pãrerea mea, trebuia fãrã îndoialã sã participãm la reuniuni ca
aceea la care tocmai participasem, dar numai cu statutul de reprezentanti ai opozitiei. Nu trebuia
sã intrãm în guvernul Eskol, dacã aceasta ni s-ar fi propus. Cât priveste sugestia ca Eskol sã fie
înlocuit, lucrul acesta, am spus, trebuia ridicat în fata partidului sãu, Mapai, ca acesta s-o
recomande. Unii au fost de pãrere cã noi trebuia sã propunem lucrul acesta Comisiei Knessetului
pentru Afaceri Externe si Securitate. Am fost împotrivã. La sesiunile acestei comisii, noi trebuia
pur si simplu sã spunem cã nu aveam încredere în guvern si cã nu-1 consideram capabil sã
conducã treburile statului nici în timp de rãzboi, nici în timp de pace.
18
LUNGA AsTEPTARE H
Nu am ajuns la Comandamentul din Sud, în sfârsit, decât în acea dupã-amiazã a zilei de 23 mai,
la nouã zile dupã ce s-a aflat cã Egiptul îsi deplasase armatele în Sinai. Am descoperit cã seful
comandamentului, generalul-maior saike („lesaiahu") Gavis era plecat la Marele Cartier General
din Tel Aviv. De la seful sãu de stat-major am aflat despre desfãsurarea atât a fortelor inamicului,
cât si a fortelor israeliene, precum si despre planurile noastre operationale. Aveam trei divizii
blindate în Sud, comandate de generalii-maiori Israel Tal (Talik), Avraam lofe si Ariei (Arik)
saron. Planurile operationale nu erau finale si contineau optiuni variate, de la capturarea Fâsiei
Gaza la actiuni ample de învãluire în teritoriul inamicului, spre Sud. La o primã ochire mi s-au
pãrut prea complicate. Erau de asemenea lipsite de ceea ce consideram a fi un element israelian
esential: constrângerea armatei egiptene de a-si schimba planurile si desfãsurarea. Unul din
avantajele noastre fundamentale fatã de inamic era capacitatea noastrã de a improviza în cursul
unei bãtãlii si de a o face rapid, în consecintã, planurile noastre trebuiau sã urmãreascã crearea de
situatii în care egiptenii sã fie siliti sã facã schimbãri operationale, ceea ce ei aveau sã facã încet
si ineficient. Am constatat însã cã acest factor lipsea din planurile pe care le-am vãzut. Am
pãstrat aceste reflectii în sinea mea. Timp de zece ani fusesem rupt de problemele armatei si
trebuia sã mã informez cum se cuvine înainte de a putea sã trag concluzii corecte.
De la Comandamentul din Sud m-am deplasat la divizia blindatã comandatã de Talik si am fost
dus cu elicopterul la Brigada a 7-a a diviziei. Aceastã inspectie a fost o realã plãcere.
Comandantul brigãzii, colonelul smil Gorodis (Gonen), manifesta încredere în brigada sa, în
oamenii sãi si în planurile sale si, într-adevãr, dupã inspectia mea, am simtit cã încrederea lui era
pe deplin justificatã. El era gata sã meargã deîndatã în orice misiune, convins cã, datã fiind
precizia tunarilor de pe tancurile sale, la tinte îndepãrtate, se putea
294

descurca de minune atât în fata tunurilor antitanc, cât si a tancurilor egiptene si cã era pregãtit sã
lupte chiar si fãrã suport de artilerie si aviatie.
M-am întors la Beerseba, unde trebuia sã petrec noaptea. Rezumându-mi sentimentele dupã o zi
în câmp, eram cât se poate de impresionat de starea de spirit a trupelor. Adevãrat, acest sentiment
era indus de spiritul si caracterul unui singur om, colonelul smil Gorodis, comandantul Brigãzii a
7-a, dar consideram cã el reflecta dispozitia sufleteascã a întregii brigãzi.
La ora 10,30 1-am întâlnit pe saike Gavis la cartierul sãu general de la Comandamentul din Sud.
El mi-a raportat asupra întâlnirii sale de la Statul-Major General din Tel Aviv. Fusese ordonatã
mobilizarea totalã, iar ziua D a fost în mod provizoriu stabilitã la saptezeci si douã de ore dupã
închiderea de cãtre Nasser a strâmtorilor. Fusese autorizatã bombardarea aerianã a
aerodromurilor egiptene si capturarea Fâsiei Gaza.
N-am fãcut nici un efort ca sã-mi ascund de/amãgirea, desi încã sovãiam sã-mi exprim vederile
în acest stadiu prematur si în acel cadru, împreunã cu saike se aflau ofiterii sãi de stat-major.
Venisem sã vãd si sã ascult si nu ca sã ventilez opinii, am spus, dupã ce saike a sugerat ca noi sã
analizãm variatele posibilitãti operationale. Dar el si-a repetat cererea, adãugând cã îi vorbise
sefului statului-major si cã avea permisiunea sã discute aceste probleme cu mine, asa încât am
acceptat.
saike a explicat dificultatea cuceririi unor amplasamente egiptene puternic fortificate, pe când
prin capturarea Fâsiei Gaza noi puteam câstiga o valoroasã carte de negociere, fiind astfel în
situatia de a oferi restituirea fâsiei în schimbul libertãtii de navigatie prin strâmtori. Prestigiul lui
Nasser avea sã fie stirbit si el avea sã fie vulnerabil la atacul nostru, în conditii favorabile nouã.
Am spus cã acest plan nu mi se pãrea realizabil atât din motive politice, cât si din motive
militare. Fâsia Gaza era plinã de probleme variate. Israelul s-ar fi putut astfel izbi de un sfert de
milion de refugiati palestinieni, în acelasi timp, era improbabil ca Egiptul sã considere Fâsia
Gaza o carte destul de importantã încât sã facã târgul. Scopul acestui rãzboi era confruntarea
armatã cu Nasser. Gravitatea realã a închiderii Strâmtorilor Tiran de cãtre el consta nu pur si
simplu în blocada ca atare, ci în încercarea sa de a demonstra cã Israelul era incapabil de a se
ridica împotriva arabilor. Dacã noi nu reuseam sã dovedim falsitatea acestei teze, atunci cu
sigurantã situatia noastrã avea sã se deterioreze. De aceea trebuia sã practicãm un test de putere,
iar lucrul acesta îl puteam face în douã moduri. Puteam captura sarm el-seikul. Dar dacã aceasta
era prea dificil deocamdatã, alternativa era sã angajãm bãtãlia cu fortele egiptene într-un loc mai
convenabil. O astfel de confruntare trebuia sã
295
fie una la scarã mare, însã, asa încât mare parte din puterea militarã a Egiptului sã poatã fi
distrusã sau serios deterioratã.
Capturarea Gâzei nu ar fi asigurat aceste rezultate. Gaza nu era o tintã militarã propriu-zisã, iar
Nasser n-ar fi repezit întãriri militare ca s-o salveze când ar fi înteles cã situatia ei era fãrã
sperantã. Asadar, am spus, nu aveam altã alegere decât sã ne lansãm chiar în centrul puterii sale
armate.
Analizarea de cãtre noi a operatiunilor militare posibile a durat pânã la miezul noptii, când am
pãrãsit Comandamentul din Sud într-o dispozitie sumbrã. Deosebirile dintre noi priveau
îndeosebi scopurile rãzboiului. Dar am sesizat o anumitã îndoialã din partea unora dintre ofiteri
cu privire la faptul cã dispuneam de forta de a pune pe fugã armata egipteanã. Unul a întrebat
dacã eram îndreptãtiti sã riscãm pierderi grele în aceastã campanie sau dacã sã nu încercãm sã
evitãm asemenea pierderi, chiar dacã aceasta însemna sã nu ne atingem pe deplin scopul.
Se pare cã la nivelul armatei se luase decizia ca tinta sã fie Gaza. Guvernul — sau, mai exact,
Eskol — în mod sigur n-ar fi contestat aceastã decizie, chiar dacã aceasta era o problemã politicã
si chiar dacã decizia necesita examinarea din partea guvernului si aprobarea acestuia. Dar datã
fiind componenta Cabinetului, seful statului-major ar fi anuntat natura operatiunii si nimeni din
guvern n-ar fi îndrãznit sã-i cearã armatei un efort mai mare.
Mi s-a spus cã seful statului-major urma sã inspecteze unitãtile din Sud, asa încât am luat
hotãrârea sã vizitez formatiunile din afara itinerarului sãu, ca sã nu-i stau în cale. Dar lucrul s-a
dovedit nenecesar, cãci ofiterul meu însotitor mi-a spus în cursul noptii cã Itac Rabin nu va mai
veni în Sud. în dimineata zilei de 24 mai, Avraam lofe mi-a spus cã Rabin era bolnav la pat,
suferind de o intoxicatie cu nicotinã. Drept urmare, m-am dus sã-1 vizitez pe Arik saron,
comandantul unei divizii de blindate, ai cãrui ochi scânteiau pe când îsi explica planul de a da
iures în sistemul defensiv fortificat al inamicului din perimetrul Kusseima—Um sihan—Um
Katef, dacã primea undã verde. Deocamdatã, însã, el nu primise permisiunea si nici fortele
necesare pentru o asemenea operatiune. Singurul plan confirmat de cãtre Marele Cartier General
era cucerirea Fâsiei Gaza.
De la Arik m-am dus sã inspectez unele dintre formatiunile sale subsidiare. Pe colonelul lekutiel
Adam (Kuti), comandantul unei brigãzi de infanterie, 1-am gãsit într-o stare de spirit excelentã.
Fortele sale erau reduse, dar el era gata — iar eu eram sigur cã era si capabil — sã atace puncte
puternice ale inamicului, fãcându-le fatã fãrã a cere întãriri. Kuti împãrtãsea interesul meu pentru
arheologie, iar în cursul acestei vizite mi-a dat niste vârfuri de sãgeti si
296
toporisti de cremene pe care tocmai le descoperise lângã Nitana, chiar la granita Negev—Sinai.
Unele dintre sãgeti fuseserã fãurite nu prin tãiere, ci printr-o metodã mai complicatã si
perfectionatã de presare, care era destul de comunã în Egipt în cel de al doilea mileniu î.Chr.,
însã rarã în vechiul Israel. Kuti mi s-a destãinuit cã era mâhnit cã nu putea folosi la sãpãturi
arheologice buldozerele aflate la dispozitia sa. Mãcar de-ar gãsi în aceastã regiune — mi-a spus
el — un mormânt ca acela pe care 1-a descoperit la Yissor! Cu câtva timp în urmã, gãsise mai
multe ulcioare frumoase în acel mormânt si mi-a oferit si mie unul. Nu putea uita ce necãjit
fusese în acea zi din cauzã cã alesesem ulciorul care s-a dovedit a fi împodobit cu cele mai
splendide decoratiuni. M-a întrebat din nou, pentru a mia oarã, cum de nimerisem acel ulcior si
cum de putusem sti cã dedesubtul groasei sale patine albe existau decoratiuni. L-am consolat cu
perspectiva cã vom descoperi alte ulcioare, iar el promise cã într-o zi va gãsi si-mi va arãta un
mormânt intact, pe care aveam sã-1 deschidem împreunã. Am jurat cã nu voi uita acea
promisiune.
La amiazã m-am întors la cartierul general al Comandamentului din Sud tocmai în momentul în
care comandantii superiori se adunaserã pentru a primi ordine. Am simtit o tensiune de ajun de
bãtãlie si, într-adevãr, li s-a spus cã lunga, deprimanta si mãcinãtoarea de nervi perioadã de
asteptare era pe sfârsite si cã vor merge la rãzboi. Ziua D era ziua urmãtoare, 25 mai. Va începe
cu un atac aerian, dimineata. Trecuserã zece zile de când am aflat pentru prima datã de miscãrile
de forte egiptene masive în Sinai.
Dat fiind faptul cã atacul nostru era iminent, am aranjat în asa fel încât sã fiu atasat la Brigada a
7-a, în divizia blindatã a lui Talik. Comandantul acesteia, smil Gorodis, care mã impresionase
atât de mult prin încrederea sa, cu douã zile mai înainte, trebuia sã fie vârful de lance al
ofensivei. Ar fi fost interesant sã ne întoarcem si sã pãtrundem în acelasi teren pe care îl
traversasem cu unsprezece ani mai înainte, în campania Sinaiului. Asadar, în cazul în care nu
intervenea o schimbare — dimineata trebuia sã fim în rãzboi.
în timpul prânzului a devenit clar cã încã nu exista nici o confirmare din partea guvernului a
aprobãrii pentru actiune militarã. Itac Rabin, seful statu-lui-major, era încã bolnav, iar Ezer
Weizman, seful operatiunilor, conducea treburile în locul sãu. Prezentul ordin operational era mai
bun decât acela raportat mie în ziua precedentã. Actiunea în Fâsia Gaza încã mai fãcea parte din
el, dar Brigada a 7-a, cel putin, trebuia acum sã avanseze adânc în Sinai, sã captureze El Arisul si
sã continue înaintarea spre Vest, în directia Canalului. Poate cã, în cele din urmã, comentariile
mele avuseserã un oarecare efect, desi eu as fi dorit alte douã drumuri aditionale deschise în mod
concomitent în Sinai. Dupã prânz 1-am cãutat pe seful intendentei locale si am
297 -\
primit de la el o uniformã de campanie (fãrã însemnele gradului), bocanci si un revolver. Când
am ajuns la Brigada a 7-a, a trebuit sã abandonez automobilul civil si ofiterul însotitor si sã devin
un simplu combatant privat. La ora 5 P.M. mi s-a spus cã ora H fusese amânatã cu douãzeci si
patru de ore, asa încât m-am întors la Beerseba. Orasul era supraaglomerat de soldati. Vehiculele
uruiau într-un suvoi nesfârsit sub privirile multimii curioase de pe trotuare.
M-am dus la hotelul de la periferia orasului Beerseba, unde trãsesem, iar dupã cinã am iesit în
grãdinã sã respir aerul uscat, proaspãt si curat din acea regiune din Nordul Negevului. Luminile
licãreau ademenitor la distantã si deodatã m-am hotãrât sã hoinãresc prin oras. Am început
plimbarea de-a lungul soselei principale, nepavate, pe care vuiau convoaiele. Nu era chip de
fãcut autostopul, cãci nici un vehicul n-ar fi oprit. Traficul era exclusiv militar si sensul era unic:
spre granita Sinaiului. Deodatã am observat cã un automobil care trecuse de mine si-a încetinit
mersul, pe când soferul îmi fãcea cu mâna sã mã apropii, prin miscarea mâinii fãcându-mã sã
înteleg cã nu putea veni sã mã ia, fiind presat de vehiculele din spatele sãu. Am gândit cã trebuie
sã fi fost un sofer bun la inimã, care cãuta sã-1 ajute pe un pieton rãtãcit. Nu putea fi vreun
cunoscut, ori vreun necunoscut care mã recunoscuse din fotografiile apãrute în presã, deoarece
era destul de întuneric, iar automobilul trecuse în mare vitezã. Nimeni nu m-ar fi putut identifica.
Totul s-a limpezit, însã, când am ajuns la automobil, care a oprit îndeajuns încât ca eu sã pot urca
si sã vãd apoi cã soferul era Amos larkoni — odinioarã Abed el-Salim —, cel mai bun agent de
urmãrire întâlnit de mine vreodatã. Adevãrat, fusese rãnit de nenumãrate ori în bãtãlie si cãlcase
pe o minã, pierzându-si o mânã si betegindu-si un picior, dar simtul acut al copoiului si puterea
de observatie îi rãmãseserã intacte. Recunoscuse instantaneu umbletul meu.
îl cunoscusem de pe când el era copil, iar eu adolescent. Familia sa apartinea tribului de beduini
el-Mazarib, care îsi avea tabãra lângã Nahalal. L-am întâlnit prima datã cu vreo patruzeci de ani
în urmã, când eu lucram la o pãdure a Fondului National Evreiesc de pe dealurile Nazaretului, iar
el pãzea turma de oi a tatãlui sãu. El era un simpatic bãiat de vreo zece ani, nu prea înalt pentru
vârsta lui, care cânta din fluier si devora cu lãcomie feliile de pâine cu gem pe care i le dãdeam.
Când a crescut, fireste cã s-a lãsat atras de bandele de tâlhari arabi care atacau asezãrile evreiesti.
L-am întâlnit din nou în 1939, când amândoi am fost închisi în temnita de la Acra, el pentru cã
fusese prins într-o actiune îndreptatã contra evreilor, iar eu pentru cã fãceam parte din Hagana.
N-am simtit nici un fel de urã împotriva lui. Ba chiar, în închisoare, obisnuiam sã-i dau ceva
mãruntis, ca sã-si poatã cumpãra tigãri.
298
Dupã Rãzboiul de Independentã, Abed el-Salim a devenit un prieten al •i poporului
nostru, a intrat în armata noastrã ca voluntar, iar în cele din urmã a
! fost selectat pentru un curs de ofiteri. Eram seful statului-major pe atunci si
i am asistat la parada de absolvire a cursului. Este obiceiul ca elevii eminenti
sã primeascã însemnele gradului din mâna generalului care trece în revistã parada. Abed el-Salim
era unul dintre cadetii care meritau aceastã onoare. El se distinsese la curs si, pe când stãtea în
fata mea ca sã-i prind de tunicã însemnele, nu mi-am putut ascunde emotia. Era uimitor. Aveam
în fata ochilor un flãcãu care niciodatã nu fusese la scoalã, însã care, cu inteligenta sa nativã si
neabãtutã stãruintã, învãtase nu numai sã citeascã si sã scrie în ebraicã (nu eram cât de cât sigur
cã o putea face si în araba lui maternã), precum si sã descifreze o hartã, ci si sã rezolve cu succes
dificultãtile în mod deliberat mari | prezentate de cursul pentru ofiteri ai armatei
israeliene.
Speram — si nu aveam sã fiu dezamãgit în aceastã privintã — ca educatia
occidentalã primitã sã nu-i fi înnãbusit talentele de urmãritor pe care le
dobândise în copilãrie, când era capabil sã discearnã, chiar si pe stânci, urmele
f lãsate de copitele unei vaci furate. (L-am vãzut o datã fãcând lucrul acesta!).
| în anii sãi de serviciu militar a fost decorat nu mai putin de trei ori pentru acte
' de bravurã remarcabile, rãmânând la fel de plin de viatã si de exuberant ca
totdeauna, un bãrbat cu caracter de fier si cu spiritul independent. i Trãia acum în
Beerseba si am mers acasã la el. Am bãut cafeaua ritualicã
si i-am cunoscut copiii, trei fete fermecãtoare si un bãiat. Am cunoscut-o, de asemenea, pe sotia
sa, o crestinã care se convertise la islamism. Ca si dânsul, l ea vorbea curgãtor ebraica.
La sfârsitul vizitei m-a dus în centrul orasului,
unde mi-a plãcut sã mã plimb pe strãzi.
A fost o gresealã. Oamenii din cafenele m-au recunoscut si au început sã
mã strige pe nume. în scurt timp s-a format o procesiune în spatele meu. Un
l vechi camarad, evident bãut, s-a nãpustit la mine, cu lacrimi în ochi, încer-
i când sã mã sãrute. Un altul s-a agãtat de mine spunându-mi cã a încercat sã
j intre voluntar în armatã, însã cã fusese respins, încât mã ruga sã intervin
pentru dânsul. Multimea din jurul meu s-a îndesit si un politist a încercat za-
i darnic s-o împrãstie. Ajutorul mi-a venit de unde nu mã asteptam. Reuven,
j care îmi fusese sofer în anii când eram ministru al agriculturii, s-a întâmplat
l sã fie la cafenea când a auzit oamenii strigând „Mose Dayan, Mose Dayan" si
a venit sã mã caute. El a fost acela care, cu automobilul sãu, m-a dus la hotel.
Opinia publicã din Israel se reflecta nu doar în stradã, ci si în presã. Un
editorial publicat a doua zi, 25 mai, în cel mai respectat ziar, cerea „includerea
în guvern a oamenilor a cãror capacitate, experientã si prestigiu putea asigura
maximum de încredere din partea cetãtenilor israelieni si maximum de
299
consideratie din partea natiunilor lumii". Un alt editorial, trei zile mai târziu, vorbea despre
„sentimentul larg rãspândit al lipsei de încredere în guvern în actuala sa componentã.
Personalitatea lui Ben-Gurion este aceea care simbolizeazã pentru toti hotãrârea fermã a
Israelului de a face fatã celor mai dificile probleme". Cu toate acestea, însã, guvernul stãtea ferm
pe pozitia cã Eskol trebuia sã rãmânã prim-ministru si ministru al apãrãrii, iar eu am continuat sã
inspectez fortele noastre de pe frontul din Sud.
în dimineata urmãtoare am însotit o patrulã din brigada lui lehuda Resef, de-a lungul întregii
granite cu Fâsia Gaza, si am vizitat unele kibuturi de aici. Posturile de observatie UNEF, situate
chiar pe granitã, fuseserã abandonate, iar lagãrul UNEF fusese complet despuiat de orice putuse
fi luat: acoperisuri de clãdiri, usi, ferestre, pânã la ultimul surub, în cea mai bunã traditie arabã.
Trupele egiptene erau instalate în transee pe vechea lor linie, de-a lungul primei ridicaturi de
teren, la câtiva y arzi de granitã. Pe parcursul întregii patrulãri nu s-a auzit nici o împuscãturã.
Ogoarele din fâsie erau lucrate ca de obicei. Era anotimpul culesului, iar zona era punctatã de
fãpturi aplecate — tãrani înfãsurati în alb si beduini înfãsurati în negru —, care culegeau
legumele sau secerau si legau în snopi orzul si grâul. De partea israelianã a granitei, de
asemenea, munca se desfãsura în mod normal, doar cã aici culesul se fãcea cu combinele, iar
fermierii erau însotiti de soldati. Dar toatã lumea de la noi, colonisti si soldati, constientiza
gravitatea situatiei, în urma izgonirii unitãtilor UNEF.
M-am deplasat la Tel Avi v si 1-am vãzut pe Ezer Weizman, care mi-a spus cã operatiunea
trebuia sã înceapã în dimineata zilei de 26 mai. I-am cerut din nou sã încerce sã mã mobilizeze.
De la el m-am dus la Meir Amit, seful Serviciilor Speciale, care mi-a expus o apreciere a
situatiei, vorbindu-mi despre schimburile noastre de vederi cu Washingtonul si m-a introdus
întrucâtva în tabloul politic intern, în ceea ce priveste situatia militarã generalã, mi-a spus cã
toate statele arabe vecine erau angrenate într-un atac general împotriva Israelului, cã Egiptul avea
deja vreo opt sute de tancuri în Sinai si cã îsi asigura în continuare întãriri. Atacul urma sã fie
lansat cât de curând. Noi transmisesem aceastã informatie la Washington, subliniindu-i gravitatea
si întrebând dacã Statele Unite aveau sã-si declare dispozitia „de a veni în apãrarea Israelului ca
si cum ar fi fost vorba de Statele Unite".
I-am explicat lui Meir, înainte ca el sã mã întrebe, motivele pentru care eram în Sud în acel timp.
Spre nespusa mea plãcere, desi eram oarecum surprins, el m-a aprobat din toatã inima. Apoi mi-a
pus o întrebare: dacã mi s-ar oferi o functie de rãspundere, as accepta? I-am rãspuns afirmativ, ba
chiar am scris o notã cãtre primul-ministru, pe care i-am înmânat-o lui Meir,
300
rugându^l sã i-o dea dimineatã. Nota spunea: „Dragã Eskol, 1-am rugat pe Ezer Weizman sã
aranjeze mobilizarea mea oficialã pentru serviciul activ, asa încât prezenta mea într-o unitate a
armatei sã fie legalã si exactã. Dacã tu sau seful staiului-major considerati cã as putea fi de folos
în acest rãzboi prin încredintarea unei sarcini speciale, desigur cã voi accepta. Dacã nu, voi
continua între timp sã fiu atasat la unitãti de luptã, în asa fel încât sã pot urmãri îndeaproape
evolutia lucrurilor si sã-mi pot exprima punctele de vedere practice asupra a ceea ce poate fi
fãcut. Mose Dayan, 25.5.67".
M-am dus dupã aceea s-o vãd pe fiica mea lael, care se întorsese în acea zi de la Atena, îi
trimisesem o telegramã sã se întoarcã acasã, asa cum fãcusem si în ajunul Campaniei din Sinai,
în 1956. Cred cã pentru un israelian nici un sentiment nu poate fi mai îngrozitor decât acela de a
te afla în strãinãtate în timp ce acasã izbucneste rãzboiul. Sunt extrem de atasat de lael, iar unul
din modurile de a mã comporta drãgãstos fatã de ea este încercarea de a ghici ce ar vrea ea sã
facã. Nu aveam nici o îndoialã cã si-ar fi dorit s-o chem la vreme, asa încât sã poatã lua parte la
rãzboi. S-a dovedit cã a fost mai eficientã decât tatãl ei. Pe drumul de la aeroport acasã, ea se si
asigurase cã va fi mobilizatã, trebuind sã primeascã ordinul de chemare a doua zi.
Am luat-o pe lael la cinã, la un restaurant unde domnea voia bunã, iar la ora 11 P.M. am plecat
din Tel Aviv în Sud, asteptând sã fiu atasat la Brigada a 7-a, care era programatã sã intre în
actiune peste câteva ore. Dar la cartierul general al diviziei toti erau la culcare. Ofiterii de
serviciu mi-au spus cã li se notificase cã ora H nu avea sã fie înainte de ora 9 A.M. si, ca buni
soldati, foloseau rãgazul pentru un pui de somn. Am înteles cã actiunea fusese iarãsi amânatã,
deoarece operatiunile terestre trebuiau sã înceapã doar dupã prealabila loviturã aerianã si nu
vedeam cum avea sã fie aceasta întreprinsã înainte de întâlnirea de a doua zi, de la Washington,
dintre Abba Eban si presedintele Lyndon Johnson. Trebuia fie sã ne abtinem de a apela la
Johnson, fie sã ne amânãm actiunea pânã la primirea rãspunsului din partea lui Johnson, în cele
din urmã, ora H a fost din nou suspendatã.
Oricum, mai tulburat eram de douã lucruri. Abordarea lui Johnson avea în mod vãdit în vedere
nu libertatea de navigatie a Israelului prin Strâmtorile Tiran, ci garantia americanã împotriva
atacãrii Israelului de cãtre armatele arabe. Dacã, într-adevãr, acesta era punctul focal al adresãrii
noastre cãtre Statele Unite, cu accentul pus pe aspectul defensiv — anume ajutorul american dat
Israelului ca victimã, dacã era atacat, si nu ajutor american pentru un Israel care lansa un atac în
scopul de a sparge blocada egipteanã —, atunci aceasta echivala cu o împãcare a noastrã cu
faptul închiderii strâmtorilor.
301
Cel de al doilea lucru care mã tulbura era propunerea lui Eskol fãcutã partidelor Gahal si Rafi de
a se alãtura Comitetului Ministerial de Apãrare. Slavã Domnului, comitetul avea deja sapte
membri. Propunerea primului-ministru ar fi însemnat lãrgirea acestuia cu alti lideri politici, pe
când ceea ce era urgent necesar era un mic Cabinet de rãzboi, din trei sau patru oameni.
Eram convins cã pasul cel mai important pentru noi era acum acela de a înfrunta provocarea
puterii egiptene si de a o înfrânge. Ar fi fost catastrofal ca Israelul sã fie cuprins de o fricã
istericã si sã înceapã sã batã pe la usile Marilor Puteri, implorându-le sã vinã sã-I salveze. O
astfel de implorare ar fi impus imediat „conditii", toate acestea atunci când, de fapt, dupã cum eu
credeam în mod ferm, noi eram capabili sã-i punem pe egipteni pe fugã. A aborda alte tãri si
Natiunile Unite, a prezenta situatia de fapt, a demonstra cã dreptatea era de partea noastrã, a
sublinia seriozitatea blocãrii strâmtorilor de cãtre Egipt si apoi, dupã ce le-am convins de
dreptatea cauzei noastre, sã sfârsim prin a le propune ca ele sã rezolve problema pentru noi, era
atât o naivitate, cât si o nesãbuintã. Mai degrabã trebuia sã te convingem cã, date fiind actele
periculoase ale lui Nasser, eram constrânsi sã lovim imediat Egiptul.
Am avut dreptate în ceea ce priveste amânarea din nou a operatiunii. Mi-am petrecut dimineata
zilei de 26 mai vizitând douã brigãzi ale lui Avraam lofe (comandate de colonelul Iska sadmi si
de colonelul Elhanan Sela), revizuind planurile de luptã cu lofe si ajungând la concluzia cã exista
un sentiment tot mai puternic de insatisfactie din partea comandantilor din teren cu privire la
comandantul suprem al armatei si Ia abordãrile operationale ale acestuia, în cursul acelei
dimineti am primit un mesaj de la Eskol, care îmi spunea cã dorea sã mã vadã. în timp ce mã
întorceam cu avionul la Beerseba, mã gândeam fãrã chef la întâlnirea pe care urma sã o am. Mã
întrebam, de asemenea, asupra zilei urmãtoare. Avea sã fie atacul? Socoteam cã era timpul sã-1 fi
dat!
La ora 730 A.M., m-am întâlnit cu primul-ministru la Dan Hotel, în Tel Aviv. Mi-a spus cã dorea
sã instituie un Comitet Ministerial al Apãrãrii si Afacerilor Externe, compus din sapte membri:
cinci (inclusiv el, Eban si ministru] muncii, Igal Allon) care sã reprezinte diferitele partide din
coalitia sa de guvernãmânt, si doi membri ai opozitiei, Menahem Begin, lider al Gahal, si eu, de
la Rafi. I-am spus cã nu aveam sã intru în comitetul sãu. Pe de altã parte, dacã el, ori seful
statului-major, ori vreo altã autoritate responsabilã mi-ar fi solicitat punctele de vedere (de îndatã
ce voi fi fost mobilizat, cum cerusem), desigur cã le voi exprima. Am subliniat, însã, cã nu
sugeram sã fiu numit „consilier al ministrului apãrãrii" sau sã mi se dea vreo functie similarã.
Doream o sarcinã pe câmpul de luptã. ,,
302
Mi-a cerut spoi sã-i spun ce impresie îmi fãcusem despre armatã si despre natura vizitelor mele
la formatiunile noastre din teren. La sfârsitul convorbirii a promis un rãspuns, în douãzeci si
patru de ore, la cererea mea de a fi chemat pentru serviciu activ. Dacã aceastã cerere avea sã fie
aprobatã si mi se va oferi un post de comandã, desigur cã aveam sã accept. Dacã nu, doream sã
continui activitãtile mele curente de vizitare a oamenilor din teren si sã fiu atasat la o unitate de
luptã.
Dupã ce am plecat de la primul-ministru, m-am întâlnit iarãsi cu Meir Amit si i-am expus
obiectiile mele la planurile operationale existente, propunând urmãtoarele schimbãri:
• Deoarece al nostru casus belii era blocarea de cãtre Egipt a strâmtorilor — un clar act de rãzboi
împotriva Israelului —, campania noastrã trebuia prezentatã drept ceea ce era: o mãsurã care
urmãrea redeschiderea strâmtorilor. în ceea ce priveste caracterul rãzboiului, campania va trebui
sã vizeze toate fortele egiptene din Sinai, inclusiv aerodromurile, blindatele si celelalte
formatiuni aflate între Israel si Egipt.
• Scopul campaniei trebuia sã fie înfruntarea si distrugerea puterii militare a Egiptului. Aceasta
trebuia limitatã la jumãtatea esticã a Sinaiului. Am respins ipoteza cã luarea în stãpânire a unui
teritoriu putea fi utilizatã drept carte de negociere a libertãtii de navigatie. Prin „teritoriu"
întelegeam teritoriul pro-priu-zis al Egiptului. Eram, de asemenea, împotriva capturãrii Fâsiei
Gaza, care era plinã de probleme, si chiar împotriva atingerii Canalului Suez, ceea ce putea
provoca o crizã internationalã.
Fâsia Gaza era un cuib de viespi, Canalul un cuib de bãrzãuni, asa încât trebuia sã le evitãm în
campanie. Ideea cã trebuia sã blocãm Canalul, fãcând din deschiderea lui o conditie a deschiderii
Strâmtorilor Tiran era cât se poate de gresitã. I-am fi ridicat împotriva noastrã pe toti utilizatorii
Canalului, care ar fi luat partea Egiptului, ajutând la distrugerea noastrã, într-o a doua fazã, o
datã ce vom fi provocat debandada fortelor aeriene si blindate egiptene — si dacã ne-o permiteau
conditiile politice —, puteam proceda la capturarea strâmtorilor.
Desi Meir nu era de acord cu unele dintre propunerile mele — el era în favoarea înaintãrii direct
spre Canal —, a fost impresionat de cea mai mare parte a spuselor mele si a cerut permisiunea
mea de a le raporta primului-ministru si de a-1 ruga sã le audã direct de la mine.
Am repetat remarcile mele lui Ezer Weizman, seful operatiunilor, când el a venit sã mã vadã în
dimineata zilei de 27 mai, iar el a spus cã, din punctul de vedere al aviatiei militare, planul meu
era realizabil. El, însã, avea douã probleme care nu sufereau amânare. Prima era aceea legatã de
seful statului-
303
major, Itac Rabin, care venise Ia el, cu câteva zile mai înainte, anuntând cã trebuia sã
demisioneze. Cea de a doua problemã o constituia coordonarea atacului nostru. El socotea cã
dacã nu actionam numaidecât, se putea sã fie prea târziu, iar Egiptul sã ne aplice prima loviturã.
Am spus cã asupra intentiilor egiptenilor nu puteam fi siguri si cã ar trebui sã vãd materialul
spionajului ca sã pot trage concluzii în aceastã privintã.
La ora 3 P.M., adjunctul sefului Spionajului mi-a adus datele cerute, în Sinai, egiptenii aveau
deja 900 de tancuri, mai bine de 200 de avioane si aproximativ 80.000 de soldati. Din aceste
date, ca si dintr-o multime de informatii aditionale pe care mi le-a prezentat, o datã cu propriile
mele concluzii, se pãrea cã, în afarã de planurile operationale destinate fortelor sale terestre,
Egiptul plãnuia si un atac aerian, care sã fie lansat simultan cu atacul terestru sau ca rãspuns la
actiunea noastrã. Mi-a dat, de asemenea, un raport concentrat cu privire la rãspunsul
presedintelui Lyndon Johnson la demersul nostru la Washington: „în primul rând, dati-ne nouã
[Statelor Unite] timp si vom deschide strâmtorile, garantând libertatea navigatiei, în al doilea
rând, dacã actionati singuri, veti rãmâne singuri. Dacã vã abtineti de la atacarea Egiptului si
egiptenii vã atacã, vã vom ajuta".
Pe de altã parte, noi aveam informatii cã americanii încercau sã-i potoleascã pe egipteni. Johnson
era dispus sã-1 invite pe Nasser la Washington, dându-i subventii si împrumuturi, iar
ambasadorul american la Cairo i-a spus lui Nasser cã Statele Unite nu erau de partea Israelului.
Nu exista însã nici o informatie care sã infirme raportul cã acelasi ambasador ceruse în mod
oficial ca Egiptul sã deschidã strâmtorile, sã permitã reinstalarea unitãtilor UNEF si sã-si retragã
trupele de la granitã.
Instructiunile date lui Abba Eban de guvern erau sã prezinte actiunile egiptene drept pregãtiri
pentru un atac total asupra Israelului si nu sã prezinte blocada strâmtorilor drept problema
centralã si principalã. Eban, însã, pusese accentul pe strâmtori. în ce-i priveste, americanii n-au
acceptat aprecierea noastrã cã eram amenintati de un atac egiptean iminent si ne-au prezentat o
listã interminabilã de întrebãri de clarificare. Iar situatia aceasta a continuat, tensiunea crescând,
fãrã nici un indiciu cã Israelul era pregãtit sã facã pasul ultim, care ar fi tãiat latul care acum îi
atârna la gât.
în seara zilei de 28 mai, Levi Eskol s-a adresat prin radio natiunii. Trecuserã douã sãptãmâni de
când Egiptul începuse sã deplaseze forte uriase peste Canalul Suez. Cuvântarea era ascultatã cu
sperantã, în fiecare casã din tarã, în fiecare cort si tanc din teren, urechile erau lipite de aparatele
de radio. Ar fi trebuit sã fie o analizã clarã a crizei, o prezentare lucidã a gândirii guvernului. Dar
primul-ministru s-a bâlbâit si s-a poticnit în cuvinte. (Am
304
aflat mai târziu cã cuvântarea fusese redactatã în grabã si dactilografiatã în pripã — cu multe
erori —, iar Eskol n-a avut timp s-o revadã înainte de a fi rostitã la microfon). Ceea ce publicul a
auzit au fost frazele schiopãtânde ale unui om nesigur pe el.
Efectul a fost catastrofal, îndoiala publicã si zeflemeaua au fãcut loc unui sentiment coplesitor de
profundã îngrijorare, în dimineata urmãtoare, un editorial spunea: „Dacã am putea crede cã Eskol
este realmente capabil sã cârmuiascã nava statului în aceste zile critice, noi 1-am urma din toatã
inima. Dar nu credem, iar acest vãdit scepticism este al tot mai multor oameni. Mesajul
radiodifuzat de astã noapte al lui Eskol a sporit numãrul acestora. El nu este autorizat sã fie prim-
ministru si ministru al apãrãrii în situatia prezentã. Propunerea ca Ben-Gurion sã fie prim-
ministru, iar Mose Dayan ministru al apãrãrii, în timp ce lui Eskol sã i se dea sarcina afacerilor
interne, ni se pare a fi una înteleaptã".
La ora zece, în acea searã, am plecat în Sud. Eban era asteptat sã se întoarcã în Israel din
misiunile sale diplomatice în acea noapte, asa încât urma sã aibã loc imediat o reuniune a
Cabinetului. Dacã era sã se ia o decizie de a intra în rãzboi, trebuia sã pornim atacul înaintea
zorilor. Dar ziua urmãtoare, 29 mai, a trecut fãrã vreo actiune. Am socotit cã este absurd sã
umblu fãrã rost, nefãcând decât sã astept ordinul dat de guvern armatei de a porni la atac. Lucrul
cel mai rãu dintre toate era semnalul dat de repetate ori si tot de atâtea ori revocat, aproape în
ultima clipã. Asa încât mi-am petrecut ziua inspectând sistemul defensiv regional si vizitând din
nou kibuturile de la frontierã.
Am oprit în drum la kibutul Nahal Oz de la frontiera cu Fâsia Gaza. Trecusem pe acolo cu
prilejul patrulãrii fãcute patru zile mai înainte si am avut plãcerea sã descopãr cã Re'udar era
acum însãrcinat cu organizarea apãrãrii. El era o rudã a mea si mi-1 aminteam de când era un
pusti cu obraji rumeni si bucãlati, în casa pãrintilor lui din Petah Tikva. Era acum un tânãr serios,
unul din stâlpii kibutului, având în grijã sectorul avicol — unul dintre cele mai moderne din tarã
în ceea ce priveste automatizarea —, iar acum, evident, responsabil si de securitate.
La vizita mea precedentã îl gãsisem la ferma avicolã, dar calmul luase sfârsit în ultimele patru
zile, iar tânãrul meu prieten era la postul sãu de comandã avansat. Muncitorii din kibut recoltau
cu combinele când bande palestiniene înarmate din fâsie au deschis focul cu mortiere si
mitraliere, lovind un jeep si incendiind lanul de orz. Cerealele erau coapte si uscate si usor de
aprins. Culegãtorii evacuaserã câmpul, lãsând în urma lor douã tractoare si jeepul deteriorat.
305
Am inspectat adãposturile. Copiii, care tocmai prânziserã, dormeau. Peretii erau împodobiti cu
desenele lor, suprarealiste sau pur si simplu mâzgãlituri, nu-mi dãdeam seama. Afarã, lanurile
continuau sã ardã, acoperind cerul cu un fum negru. Mi s-a pãrut cã zona de apãrare a fãcut prea
putin progres în cei unsprezece ani trecuti de la Campania din Sinai.
M-am dus la un alt kibut de la granitã, Mefalsim. Când membrii au auzit cã eram acolo, s-au
îngrãmãdit în biroul secretariatului si a urmat în mod inevitabil dezbaterea obisnuitã în kibut. M-
au coplesit cu întrebãri, plângeri si cereri. M-am trezit apãrând pozitia guvernului de amânare a
actiunii militare pânã în momentul în care aveau sã fie terminate clarificãrile politice cu celelalte
tãri. în acelasi timp am subliniat faptul cã nu eram decât un cetãtean obisnuit, fãrã nici un fel de
autoritate si lipsit de puterea de a le promite mai multe arme, mai multi oameni sau mai mult nu
stiu ce. Dar eram bucuros sã mã întâlnesc cu ei. Trebuie sã spun cã în fiecare loc vizitat
atitudinea oamenilor a fost foarte prietenoasã. A fost deosebit de cãlduroasã în Mefalsim, ai cãrui
membri sunt în majoritatea lor din America Latinã. Ei toti par mai comunicativi, mai deschisi si
mai cordiali decât sabras34 sau chiar decât europenii sau ceea ce israelienii numesc anglo-
saxoni, adicã oameni din tãrile anglofone. Când am plecat la Beerseba, deasupra lanurilor ce
ardeau mocnit încã pluteau nori negri.
în dimineata zilei urmãtoare, 30 mai, am luat un avion la Eilat, ca sã stau de vorbã cu
comandantul-sef regional. Dupã aceea am luat prânzul cu comandantul-sef al marinei. Pe când
zburam îndãrãt la Beerseba, ofiterul care mã însotea mi-a vorbit despre entuziasmul „nestãvilit"
al publicului, în general, fatã de mine. în Eilat, ca si în alte locuri, proprietarii de restaurante
refuzau sã ne prezinte notele de platã. „Sã fiti sãnãtosi si sã ne aduceti victoria", spuneau ei.
Acelasi lucru ni se întâmpla când opream la vreo statie de benzinã, sã bem o cafea. Toti spuneau
cã doreau sã mã vadã din nou în guvern, ca ministru al apãrãrii. Desigur, ei toti citeau ziarele, iar
de câteva zile presa era plinã de o vie discutie politicã pe tema posibilei mele reveniri la post.
în aceeasi zi de 30 mai, unul dintre ziare cerea, pe pagina întâi, „schimbarea actualului guvern
falimentar cu un guvern de unitate nationalã, înainte de a fi prea târziu". Ironia era cã acest
avertisment era semnat de un membru al unei organizatii cetãtenesti pentru sprijinirea lui Eskol,
un grup de distinsi/distinse bãrbati si femei care se constituise pe parcursul alegerilor din 1965 ca
sã-1 înfrângã pe Ben-Gurion si sã asigure revenirea lui Eskol ca prim-ministru.
Initiativa — care luase forma unui ultimatum — de a se lãrgi cadrul guvernului si de a se institui
o administratie de unitate nationalã a fost luatã de
306
Partidul National Religios, condus de Mose Haim Sapiro, ministrul de inter-ne. Sapiro însusi se
opusese ca Israelul sã treacã la actiune militarã, dar a fost alertat de starea de spirit a publicului,
(în realitate, pãrerea sa era cã numai Ben-Gunon era capabil sã ia decizia de a nu merge la rãzboi,
impunând poporului aceastã deci/ie). Chiar si Menahem Begin, adversarul politic al lui Ben-
Gurion, i-a cerut lui Eskol sã-i predea functia de prim-ministru lui Ben-Gurion si sã i se
subordoneze. Dar cicatricile trecutului nu puteau fi totusi vindecate sau — asa cum observase
altãdatã Eskol — „acesti doi cai nu mai pot fi înhãmati împreunã".
în aceastã perioadã de neîncetate contacte între partide, secretarul general al Rafi, simon Peres, a
fost extrem de activ si eficient, stabilindu-si siesi un tel: instituirea unui Cabinet incisiv, capabil
sã ia decizii si sã restaureze încrederea natiunii în guvernul ei. El a propus chiar ca Rafi sã se
reintegreze în Mapai, dacã aceasta era principala conditie pentru numirea mea ca ministru al
apãrãrii.
în ziua de 30 mai, când regele Hussein al Iordaniei s-a dus la Cairo si a semnat un pact de
apãrare egipteano-iordanian, sentimentul cã asteptasem prea mult si cã eram acum amenintati pe
trei fronturi a atins paroxismul: primul-ministru trebuia sã renunte la portofoliul Apãrãrii, în
dupã-amiaza zilei urmãtoare am primit un mesaj de la primul-ministru, care mã ruga sã-1 vãd la
ora 4 P.M. Eskol propunea ca eu sã intru în guvern ca adjunct al primului-ministru, în timp ce iui
Igal Allon urma sã i se dea portofoliul Apãrãrii, o numire sprijinitã de Golda Meir, pe atunci
secretar general al Mapai. Am respins propunerea ca fiind nepotrivitã, insistând asupra faptului
cã nu aveam sã accept o slujbã care era pur consultativã. De fapt am fãcut o contrapropunere:
aceea ca eu sã fiu numit GOC35 al Comandamentului din Sud, desigur în cazul în care Itac
Rabin era seful Statului-Major General, acceptând astfel canalele si lantul de comandã în uz.
La scurt timp dupã ce am ajuns acasã, dupã aceastã întâlnire, am fost rugat sã revin. Eskol îl avea
acum la el pe seful Statului-Major General, iar Rabin m-a întrebat ce propuneam de fapt. I-am
spus cã doream sã comand fortele noastre care se confruntau cu armata egipteanã, dar el a
continuat sã mã întrebe ce doream m realitate, subliniind tot timpul cã o fãcea cu cea mai mare
sinceritate: doream sã-1 înlocuiesc pe el si sã fiu din nou seful statului-major? Rãspunsul meu a
fost categoric nu. I-am explicat cã nu eu 1-am abordat pe primul-ministru, ci el m-a abordat pe
mine si mi-a cerut sã mã implic în efortul de rãzboi, dar cã eu nu doream un post consultativ.
Doream sã lupt cu egiptenii, iar comanda frontului din Sud era postul pe care îl doream mai
presus de toate.
307
Itac a spus cã avea nevoie sã se gândeascã la lucrul acesta si cã va da rãspunsul a doua zi. Eskol a
stãruit ca el sã dea un rãspuns imediat, deoarece convocase p reuniune a Cabinetului pentru seara
acelei zile si trebuia sã se ia o decizie în privinta actiunii militare. Era vãdit cã existau presiuni
din partea partenerilor de guvernare ai coalitiei conduse de Mapai. I-am lãsat pe Eskol si pe Itac
Rabin sã discute între ei si am plecat acasã.
A doua zi dimineata, l iunie, am plecat pentru o vizitã la Comandamentul Central, unde trebuia
sã inspectez zona Ierusalimului. La ora 8,30 A.M. i-am telefonat lui Itac si 1-am întrebat dacã
fusese decisã numirea mea la Comandamentul din Sud, iar dacã da, atunci sã procedez la
preluarea postului. Itac mi-a spus cã trebuia sã vorbeascã cu primul-ministru si, dacã era necesar,
avea sã-mi dea de stire în timp ce eu mã gãseam în cãlãtoria de inspectie. Dacã nu, îi puteam
telefona la întoarcerea mea. A adãugat cã încã nu vorbise cu saike Gavis, actualul GOC al
Comandamentului din Sud. I-am cerut ca, în cazul în care vorbea cu saike, sã-i spunã cã mi-ar
plãcea sã rãmânã ca adjunct al meu sau ca sef al statului-major al comandamentului. Dar mai
târziu, la o reuniune a secretariatului Mapai tinutã la amiaza acelei zile, a devenit evident cã
Eskol si Golda Meir erau în minoritate în privinta propunerii ca portofoliul Apãrãrii sã-i revinã
lui Igal Allon si cã majoritatea decisivã favoriza numirea mea ca ministru al apãrãrii. Dupã
reuniunea Mapai, Igal Allon 1-a informat pe primul-ministru cã îsi retrãgea candidatura pentru
acest post. în timp ce sedinta era în desfãsurare, o demonstratie a femeilor în fata sediului Mapai
cerea „instituirea unui guvern de unitate nationalã si numirea lui Dayan la Ministerul Apãrãrii".
Eskol, care niciodatã n-a fost lipsit de simtul umorului, le-a numit numaidecât pe acele doamne
serioase, zeloase, cu fete sobre, „Nevestele vesele din Windsor!"
La ora 4 P.M., cabinetul primului-ministru mi-a telefonat sã vin acolo. Eskol mi-a spus cã el a
propus sã recomande guvernului ca eu sã fiu numit ministru al apãrãrii. Seara, secretariatul
Mapai s-a reunit iarãsi, iar primul-ministru a expus concluziile la care ajunsese micul comitet pe
care îl instituise ca sã negocieze cu Gahal si Rafi cu privire la lãrgirea coalitiei. Ministrii Mapai
s-au retras apoi la o sedintã a Cabinetului, care trebuia sã ia decizia formalã de includere de noi
ministri în guvern.
La ora 7 P.M. a telefonat Eskol ca sã raporteze cã tocmai se reunise Cabinetul si cã se luase
decizia sã-mi fie încredintat portofoliul Apãrãrii. Asa cum se spune în interviul pe care 1-am
acordat tânãrului corespondent de presã Winston Churchill, a trebuit sã intre optzeci de mii de
soldati egipteni în Sinai ca sã mã aducã înapoi la guvernare.
308
19
DECIZIA
Curând dupã sedinta din seara zilei de l iunie, în care Cabinetul confirmase lãrgirea coalitiei,
Cabinetul lãrgit si-a tinut prima reuniune. A deschis-o Eskol, anuntând cã noul guvern avea sã se
numeascã Guvern de Unitate Nationalã si urându-le bun venit noilor ministri. Menahem Begin,
acum membru al Cabinetului, a replicat printr-o scurtã alocutiune, de o sinceritate pãtimasã,
garnisitã cu maxime tãioase din Biblie, pe care binedispusul Eskol le puncta cu câte un „amin".
seful statului-major ne-a expus un tablou general al fortelor inamicului si desfãsurãrii acestora,
cu observatia cã în cazul în care am fi atacat cinci zile mai devreme, am fi fãcut-o cu un mare
avantaj de partea noastrã. Abba Eban a raportat asupra frontului diplomatic, dupã care a urmat o
discutie generalã, însã lipsitã de importantã. Noii ministri trebuiau sã se familiarizeze cu faptele
înainte de a putea prezenta propuneri concrete. Era, desigur, cazul meu. Trebuia sã întrunesc
Statul-Major General pentru o minutioasã trecere în revistã a scenei militare. S-a hotãrât ca în
dimineata urmãtoare, la ora 9 A.M., Comitetul Ministerial de Apãrare sã se întruneascã la Marele
Cartier General al Stãrii de Necesitate, împreunã cu ofiterii superiori ai Statului-Major General.
Am început ziua de 2 iunie cu o întâlnire la micul dejun cu Zvi Zur, fost sef al statului-major. L-
am rugat, iar el a fost de acord, sã fie adjunctul meu. îsi putea spune consilier, asistent sau oricum
dorea el. (Titlul sãu a fost mai târziu oficializat drept „asistent"). I-am spus sã facã aranjamente
prin care Ben-Gurion sã nu fie pierdut din vedere. tineam, de asemenea, ca ministerul sã facã uz
de cunostintele considerabile si de experienta lui simon Peres si i-am cerut lui Zur sã aibã grijã sã
i se dea atributii de nivel înalt. Cât priveste ierarhia în cadrul ministerului, i-am spus lui Zur cã el
avea sã fie responsabil de întreaga laturã civilã a apãrãrii, dar cã nu va avea nici un cuvânt de
spus în privinta laturii militare. De aceasta aveam sã mã ocup eu si seful Statului-Major General,
Itac Rabin, iar cu acesta m-am întâlnit imediat. Mai târziu
309
m-am întâlnit cu Comitetul Ministerial de Apãrare si cu Statul-Major General. Generalii au cerut
sã-si exprime opiniile si au fãcut-o fãrã inhibare, dar mi s-a pãrut cã problemele — termenele si
planurile noastre operationale — n-au fost prezentate în modul cel mai adecvat. Consideram cã
accentul trebuia pus pe trei puncte critice. Primul era acela cã, în cazul în care mergeam la
rãzboi, cu cât asteptam mai mult cu atât mai rãu avea sã fie pentru noi, deoarece între timp
egiptenii si-ar fi consolidat pozitiile. Al doilea punct era durata campaniei, care — dacã era sã
învingem — trebuia în mod cert sã fie limitatã, din cauza inevitabilei rezolutii a Consiliului de
Securitate si a presiunilor Marilor Puteri de a opri rãzboiul. Dacã ne opream la mijloc, înainte de
a pune pe fugã armata egipteanã din Sinai, retragerea noastrã subsecventã, sub presiune politicã,
avea sã fie clamatã drept înfrângere. Al treilea punct era acela cã întreaga campanie trebuia
purtatã în douã faze: prima, capturarea Sinaiului nordic; a doua, capturarea sarm el-seikului si a
Strâmtorilor Tiran. Dacã prima fazã se sfârsea cu victorie, puteam porni la a doua. Dacã nu, n-am
fi putut trece la actiune în Sinaiul de Sud.
La ora 11,30 A.M. am luat parte la o întâlnire restrânsã cu Eskol, Eban, Igal Allon si Rabin, cea
mai importantã întâlnire Ia care am participat pânã atunci. Primul-ministru a cerut clarificãri ale
punctelor noastre de vedere, înainte de sedinta Comitetului Ministerial de Apãrare, pe care noi
am fixat-o pentru sâmbãtã noaptea, la Ierusalim. Dupã aceea Eskol mi-a dat cuvântul. Am spus
cã trebuia sã lansãm neîntârziat atacul militar, în cazul în care Cabinetul lua o astfel de decizie la
urmãtoarea sa sedintã, programatã pentru duminicã 4 iunie, atunci trebuia sã lovim în dimineata
urmãtoare. Scopul actiunii noastre trebuia sã fie distrugerea fortelor egiptene concentrate în
Sinai. Nu trebuia sã includem Fâsia Gaza în planurile noastre de luptã, în afarã de cazul în care,
cum se ameninta, intrau aici trupe iraqiene. Campania trebuia sã dureze între trei si cinci zile.
Dupã mine a vorbit Igal Allon si trebuie sã spun cã am fost deziluzionat. Trecuserã destui ani de
când nu mai participasem împreunã la o discutie politico-militarã. Igal a fost în general de acord
cu spusele mele, dar a adãugat cã trebuia sã înaintãm cât mai aproape de Canalul Suez, asa încât
sã constituim o amenintare pentru acesta. Avea atunci sã fie clar cã puteam bloca navigatia pe
acesta dacã egiptenii mai blocau Strâmtorile Tiran. A mai adãugat cã trebuia sã luãm Fâsia Gaza
si sã plãnuim transferarea în Egipt a refugiatilor palestinieni de acolo.
Am formulat numaidecât obiectii la ambele propuneri. Am spus cã proximitatea noastrã de
Canalul Suez si amenintarea acestuia ar f i o eroare serioasã. Ar fi afectat interesele unor forte
puternice din lume si ar fi întors
310
împotriva noastrã pe unii dintre prietenii nostri. De aceea trebuia sã evitãm prea marea apropiere
de Canal si, desigur, sã nu adoptãm ca pe un istrument politic amenintarea cu închiderea sa. Cât
priveste propunerea de a-i muta în Egipt pe refugiati, lucrul acesta pur si simplu nu era posibil.
Aceastã operatiune necesita asentimentul celei de a doua pãrti, Egiptul, altfel ar fi fost un act
barbar si inuman. Dimpotrivã, ar fi trebuit sã ne asigurãm cã United Nations Relief and Works
Agency (UNRWA) continua sã-si asume responsabilitatea pentru refugiati. Lucrul acesta avea sã
fie dificil, deoarece operatiunile noastre în Sinai aveau sã taie, probabil, Fâsia Gaza de Egipt, iar
UNRWA s-ar fi putut sã nu fie de acord cu acest aranjament, în orice caz, propunerile lui Igal nu
mi se pãreau nicidecum realizabile.
Din remarcile generale ale lui Abba Eban era clar cã el nu era entuziasmat de actiunea militarã.
Eskol, pe de altã parte, fãrã a o spune explicit, a arãtat cã era în favoarea mãsurilor militare. S-a
cãzut de acord ca acele consultãri sã fie continuate în Ierusalim, în noaptea ce urma.
Am luat prânzul cu generalul-locotenent (rez.) Igael ladin, fost sef al sta-tului-major si acum
profesor de arheologie la Universitatea Ebraicã, pe care Eskol îl rugase sã propunã procedee de
muncã si de cooperare între primul-ministru si ministrul apãrãrii, delimitându-le puterile si
responsabilitatea. Era pentru a treia oarã când, în scurta perioadã de statalitate a Israelului,
portofoliul Apãrãrii era separat de acela al premierului. Prima datã a fost în anii 1953-1955, în
timpul vremelnicei retrageri a lui Ben-Gurion, când sarett era prim-ministru, iar Pincu Lavon
ministru al apãrãrii. A doua oarã a fost din februarie în noiembrie 1955, când Ben-Gurion s-a
întors ca ministru al apãrãrii, în timp ce sarett era prim-ministru. încã nu a fost vreodatã definitã,
stabilitã sau mãcar discutatã o diviziune clarã a autoritãtii între premier si ministrul apãrãrii. De
data aceasta o asemenea definitie era în mod special necesarã, din douã motive: separarea celor
douã posturi avea loc în ajunul rãzboiului, iar eu fusesem numit ministru al apãrãrii împotriva
vointei primului-ministru. Pe de altã parte, nu aveam cu Eskol relatia strânsã si informalã care
existase — sau despre care se credea cã a existat — între sarett si Ben-Gurion sau între sarett si
Lavon. ladin pregãtise un proiect, iar eu 1-am acceptat, doar cu amendamente minore.
Principalul punct, asupra cãrui am cãzut de acord cu ladin era cã „ministrul apãrãrii nu va actiona
fãrã aprobarea primului-ministru" în lansarea rãzboiului împotriva vreunei tãri sau în atacarea
vreunei tãri care pânã în acel moment nu luase parte la ostilitãti. Ministrul apãrãrii nu putea da de
la sine ordinul de a bombarda o tarã inamicã decât dacã aceasta a bombardat mai întâi orase
israeliene. Eskol a confirmat, mai târziu, acest acord.
311
Seara a avut loc o revedere a planului operational pentru actiunea din Sinai. Planul original
fusese supus la diferite revizuiri, iar acela prezentat acum a primit aprobarea mea. Acesta
prevedea pãtrunderea de-a lungul a patru axe, douã dintre ele fiind paralele, în zona Rafa si la
capãtul sudic al Fâsiei Gaza, iar celelalte douã în Sinaiul central. Nu avea sã fie cuceritã Fâsia
Gaza si nici nu avea sã se ajungã la Canalul Suez, dupã cum nu avea sã se avanseze, deocamdatã,
spre Strâmtorile Tiran, din moment ce problema libertãtii de navigatie era tratatã, în acele zile, de
cãtre Statele Unite, întâlnirea noastrã a durat pânã la ora 11 P.M., când m-am dus acasã la simon
Peres, unde Ben-Gurion si altii se adunaserã sã toasteze cu ocazia numirii mele.
Ziua urmãtoare, sâmbãtã 3 iunie, sabatul nostru, am petrecut-o organizând procedeele de muncã
ale ministerului meu, întâlnindu-mã cu ofiterii superiori la Statul-Major General si tinând o
conferintã de presã cu corespondenti locali si strãini, precum si consultându-mã cu primul-
ministru, în Ierusalim, asupra sedintei de Cabinet ce trebuia sã se tinã în dimineata urmãtoare. La
conferinta de presã am fãcut o scurtã declaratie introductivã, iar apoi am rãspuns la numeroase
întrebãri, cele mai multe dintre ele, desigur, pe tema dacã socoteam cã miza avea sã fie rezolvatã
la masa verde sau pe câmpul de bãtãlie. Fãrã a fi explicit, am spus cã speram cã, în pofida
implicatiilor de inspiratie popularã ale instituirii Guvernului de Unitate Nationalã si a numirii
mele pe post la Apãrare, se putea contura impresia cã nu eram pe punctul de a porni la rãzboi, ci
cã intentionam sã epuizãm toate posibilitãtile diplomatice. Mose Pearlman, asistentul meu
special, mi-a spus mai târziu cã socotea cã aceasta a si fost în realitate impresia corespondentilor,
judecând dupã cele ce ei au spus si înregistrat.
La ora 5,30 P.M. am plecat de la Tel Aviv la Ierusalim si la întâlnirea mea cu primul-ministru.
Erau prezenti si Igal Allon, Igael ladin, Meir Amit, precum si ambasadorul nostru la Washington.
Amit se întorsese în acea zi din vizita sa fulger la Washington si a raportat despre întâlnirea sa cu
secretarul apãrãrii, McNamara, si cu altii. Concluzia sa personalã era cã Statele Unite nu aveau
sã facã nimic pentru deschiderea strâmtorilor — prietenii lui Amit au luat în derâdere ideea
„fortei navale de soc" —, dar cã de asemenea nu aveau sã facã nimic în cazul în care noi
porneam rãzboiul. Ba chiar exista posibilitatea ca Statele Unite sã ne poatã ajuta în sfera politicã:
la Consiliul de Securitate si la Adunarea Generalã a ONU.
Cuvântul de ordine al întâlnirii era cã zarurile trebuiau aruncate. Eu nu am fost singurul care a
sustinut cã actiunea militarã trebuia lansatã imediat. Eskol, de asemenea, a spus cã acum rãzboiul
era inevitabil si cã trebuia
312
început cât mai curând posibil. I-am cerut sã convoace Comitetul Ministerial de Apãrare, care sã
asigure autorizarea deciziei în aceastã privintã.
Comitetul Ministerial de Apãrare s-a reunit în Ierusalim, în dimineata zilei urmãtoare, 4 iunie, la
ora 8,30. Eban a deschis reuniunea cu un raport asupra evenimentelor diplomatice. Ultimul era o
notificare oficialã cãtre pri-mul-ministru, din partea presedintelui Lyndon Johnson, cã America
spera sã asigure semnarea declaratiei asupra navigatiei în strâmtori de cãtre toate statele pe care
le abordase, cu exceptia Frantei. De Gaulle refuzase sã semneze, desi în 1957 Franta semnase
declaratia originalã care garanta libertatea de navigatie pe aceastã cale maritimã. Statele Unite
încã lucrau la instituirea unei forte navale de soc, care trebuia sã demonstreze aceastã libertate si
sperau ca cel putin alte sase tãri, inclusiv Marea Britanic si Olanda, sã se alãture acestei forte, în
prezent, numai Australia si un stat latino-american îsi exprimaserã acordul de a lua parte. Se
intentiona ca aceastã demonstratie navalã sã aibã loc peste o sãptãmânã, anume în ziua de 11
iunie. Conform acestui plan, un vas israelian avea sã fie escortat prin strâmtori de cãtre forta de
soc, iar dacã egiptenii deschideau focul asupra acestuia, navele de rãzboi escortatoare aveau sã
riposteze prin foc.
Pe de altã parte, americanii subliniau importanta „aceluia care trage prima împuscãturã". Acesta
era criteriul dupã care Statele Unite aveau sã-si determine atitudinea, iar noi, prin urmare, trebuia
sã ne abtinem de la a fi primul care trage. Punctul de vedere american era cã încã nu se sãvârsise
vreo actiune ostilã, în pofida actiunii lui Nasser care ordonase izgonirea unitãtilor UNEF si
blocarea strâmtorilor. Faptele lui Nasser nu puteau fi considerate act de rãzboi împotriva
Israelului.
Douã zile mai înainte, ambasadorul Israelului la Moscova fusese convocat de ministrul de
externe sovietic Gromîko si i se înmânase o notificare oficialã ce trebuia transmisã guvernului
israelian. Paragraful final al acesteia spunea: „Guvernul sovietic doreste sã repete si sã facã clar
cã el va face totul spre a preveni posibilitatea conflictului militar. Eforturile sale sunt acum
concentrate în aceastã directie, iar dacã guvernul Israelului va lua asupra sa responsabilitatea
izbucnirii rãzboiului, va avea de plãtit întregul pret pentru rezultatele acestuia".
în Franta aveau loc demonstratii de masã în sprijinul Israelului, dar ele nu au avut nici o influentã
asupra lui de Gaulle. în ziua de 2 iunie, Cabinetul francez a precizat cã Franta nu se considerã
legatã de nici un fel de angajamente fatã de vreuna din pãrtile din Orientul Mijlociu. Franta
recunostea dreptul la existentã pentru toate statele din regiune; toate trebuiau sã se abtinã de la
orice formã de violentã; iar acela care va utiliza primul forta armatã va
313
pierde sprijinul din partea Frantei. Problemele legate de navigatia în Golful Aqaba, ca si acelea
privind refugiatii arabi si relatiile de vecinãtate ale statelor din regiune trebuiau rezolvate în
comun de cãtre cele Patru Puteri, Statele Unite, Uniunea Sovieticã, Franta si Marea Britanic.
în ziua urmãtoare, 3 iunie, s-a anuntat cã Franta decisese sã amâne temporar livrarea de arme
cãtre Israel, într-o convorbire cu ambasadorul nostru la Paris, de Gaulle a subliniat cã Franta era
în favoarea existentei Israelului, dar cã „1967 nu este 1957. Eu nu eram atunci la putere", a spus
el. între timp, Franta si-a reînnoit legãturile cu arabii si era dornicã sã întretinã aceste relatii.
Franta oprise livrãrile cãtre Israel, deoarece — accentua de Gaulle — dorea sã ne împiedice sã
facem rãzboi. Problemele Orientului Mijlociu au fost întotdeauna rezolvate de Marile Puteri, în
trecut de cãtre Rusia, Franta si Marea Britanic, iar acum si de cãtre Statele Unite.
Cât priveste Anglia, aceasta îsi coordona politica cu Statele Unite. Premierul britanic Harold
Wilson era pe atunci la Washington si era în mod vãdit dispus sã ia parte la procedurile propuse
de presedintele Johnson, adicã semnarea unei declaratii corespunzãtoare si asocierea la o fortã
navalã de soc demonstrativã.
Dupã acest raport fãcut de Eban, seful spionajului36, lariv, a schitat miscãrile si intentiile statelor
arabe. Egiptul considera o confruntare militarã cu noi drept inevitabilã si masa forte armate în
Sinai. O brigadã blindatã kuwaitianã era pe cale sã debarce în Sinai, iar un batalion iraqian era în
drum spre Fâsia Gaza. Libia si Sudanul promiseserã si ele forte expeditionare, dar acestea nu
ajunseserã încã în Sinai.
Existau semne foarte evidente cã egiptenii erau pe cale de a-si lansa atacul, în ziua precedentã,
generalul Murtagi, comandantul fortelor egiptene din Sinai, dãduse publicitãtii, la Cairo,
urmãtorul Ordin de Zi: „Ochii lumii sunt îndreptati asupra voastrã în cel mai glorios rãzboi al
vostru contra agresiunii imperialiste israeliene pe solul patriei voastre... rãzboiul vostru sfânt
pentru recucerirea drepturilor natiunii arabe... Recuceriti pãmântul furat al Palestinei, prin gratia
lui Dumnezeu si justitiei, prin puterea armelor voastre si unitatea credintei voastre".
Nasser se strãduia sã asigure participarea la rãzboi a Siriei si Iordaniei, în Iordania fusese instituit
un comandament al frontului subordonat Comandamentului Arab Unit, sub comanda generalului
egiptean Abdel Munim Riad. Acesta controla acum toate fortele iordaniene si le ordonase sã se
desfãsoare de-a lungul întregii granite cu Israelul. Iraqul promisese imediata expediere în
Iordania a patru brigãzi de infanterie, precum si a unei forte blindate.
314
Printr-un act demonstrativ, Iordania contramandase o comandã de avioane din Statele Unite si
renuntase la livrarea acestora.
Dupã ce seful spionajului si-a încheiat raportul, Eban a adãugat, sub formã de post scriptum, cã,
potrivit spuselor secretarilor de stat Dean Rusk si secretarului apãrãrii Robert McNamara,
americanii socoteau cã, desi Egiptul avea probabil sã întreprindã o actiune militarã contra
Israelului, nu era de asteptat un atac imediat. Cât priveste armele cerute de noi Statelor Unite,
Departamentul Apãrãrii a subliniat cã fie si dacã ele ar fi fost aprobate, s-ar fi scurs mult timp
pânã când armele sã ajungã în Israel, asa încât nu ar avea nici un impact asupra crizei curente.
Dupã expunerile lui Eban si lariv, Eskol a cerut aprecierea mea. îi înmânasem în scris decizia
despre care credeam cã trebuia luatã, asa încât acum am spus cã douã schimbãri majore
avuseserã loc în situatie în ultimele câteva zile. Una era aceea cã egiptenii fãceau eforturi ca
Iordania sã deschidã frontul estic. Cealaltã era cã Egiptul se pregãtea pentru un atac militar
imediat. Unitãtile de comando egiptene care au fost trimise în Iordania în ultimele douã zile erau
forte sutã la sutã de asalt. Egiptenii puteau sã nu loveascã în dimineata urmãtoare, dar eu
credeam cã erau nerãbdãtori sã dea prima loviturã. Dacã ei gândeau cã aceasta era si intentia
noastrã, nu vor ezita sã ne loveascã si sã-si lanseze atacul cu o zi înaintea noastrã. Dacã reuseau,
implicatiile pentru noi aveau sã fie pierderea avantajului surprizei si deschiderea unui al doilea
front arab.
Pierderea avantajului surprizei avea douã aspecte. Ceea ce nu am fi reusit sã câstigãm printr-o
loviturã surprinzãtoare nu am fi fost capabili sã realizãm mai târziu. Desi noi toti eram
încredintati cã vom câstiga, trebuia sã nu uitãm cã mãrimea fortelor noastre era limitatã si cã, în
cazul cã pierdeam numerosi soldati si piloti, victoria n-ar fi fost lesne de câstigat. Noi nu eram ca
Statele Unite, care îsi puteau lansa val dupã val rezervele. Pentru noi conta fiecare soldat. Când
seful spionajului a raportat cã Egiptul a primit o nouã escadrilã iraqianã si noi MIG-uri, noi
tindem sã dãm din cap si sã spunem „si ce-i cu asta?" Dar toate aceste adausuri ridicã dificultãti
tot mai mari, care nu vor fi usor de înfrânt. Membrii prezenti la aceastã reuniune, am spus, s-ar
putea împãuna cu marile lor realizãri din sãptãmâna trecutã: ei au stãvilit rãzboiul pentru aceastã
perioadã. Le doresc sã fie sãnãtosi în autosatisfactia lor, dar trebuie sã subliniez cã fiecare orã
care trece face ca sarcina noastrã sã fie tot mai complicatã si mai sângeroasã. Un mars asupra
Rafei si Gâzei acum, Rafa si Gaza care erau slab înarmate cu o sãptãmânã în urmã, dar care
acum sunt pline de tancuri si infanterie inamicã — aduse aici în cursul sãptãmânii în care
ministrii nostri au „stãvilit" rãzboiul — ne-ar costa mult mai multi morti
315
si rãniti. Nu este posibil sã asaltezi un amplasament fortificat dupã altul fãrã pierderi.
Oricine argumenteazã cã ar trebui sã mai asteptãm o sãptãmânã, spre a ne asigura spatele politic,
probabil cã stie despre ce vorbeste. Dar oricine are sentimentul cã, la urma urmei, vom fi
implicati în rãzboi, trebuie sã cunoascã valoarea — si costul — fiecãrei zile. Cum de putem noi
atunci sã vorbim cu atâta usurintã despre încã o sãptãmânã de asteptare?
Trebuia acum sã luãm decizia dacã dãm sau nu prima loviturã. Dacã îl luãm pe inamic prin
surprindere, am putea scoate din actiune cel putin o sutã dintre avioanele sale. Pentru noi aceasta
ar fi echivalentul tuturor livrãrilor aditionale de armament de care urma sã beneficiem în
urmãtoarele sase luni, dacã ar exista într-adevãr o tarã care sã admitã sã ne aprovizioneze cu
arme, cãci, dupã pãrerea mea, noi nu aveam sã primim nici mãcar un singur avion în aceastã
perioadã, fie cã exista, fie cã nu exista un embargou oficial în privinta armelor. De Gaulle nu ne-
ar fi dat avioane chiar si dacã Egiptul ar fi fost acela care ar fi început rãzboiul. Prima
împuscãturã avea sã determine care parte avea sã sufere cele mai grele pierderi si avea sã asigure
în mod cert o schimbare în balanta de forte.
Dar mult mai mare importantã avea perspectiva fundamentalã a victoriei. Dacã era sã vorbim pe
sleau — am spus —, atunci sansa noastrã maximã de victorie era sã aplicãm prima loviturã.
Cursul campaniei avea apoi sã fie la discretia noastrã. Dacã noi eram cei care deschideam atacul
si efectuam o strãpungere cu blindatele în Sinai, inamicul ar fi fost fortat sã lupte în concordantã
cu miscãrile fãcute de noi. Probabil cã am fi fost de asemenea capabili sã sustinem si celelalte
fronturi, cu forte mici.
Luând în considerare situatia în care ne gãseam — am spus —, sutele de tancuri inamice postate
pe fiecare din axele care, de la bazele egiptene din Sinai, conduceau spre Israel, la care se
adãugau pregãtirile de ultimã orã fãcute de ei, ar fi fost fatal sã le permitem sã-si lanseze atacul.
Trebuia sã ne decidem pentru aplicarea primei lovituri.
Dupã mine a luat cuvântul primul-ministru. în timp ce el vorbea, a sosit un semnal de la
presedintele Statelor Unite. Acesta a fost lung, întortocheat si pe un ton negativ, în afarã de
propozitia traditionalã, care fusese rostitã de toti cei patru presedinti americani perindati la Casa
Albã dupã instituirea statului evreiesc, propozitii privind respectarea „integritãtii teritoriale a
Israelului si a celorlalte state din regiune", mesajul era descurajator. Presedintele spunea cã spera
ca prin actiune energicã sã se ajungã la o solutie satisfãcãtoare a problemei libertãtii de navigatie
prin strâmtori, dar cã o asemenea actiune trebuia întreprinsã de Natiunile Unite sau de Puterile
Maritime si, în orice caz, nu de
316
Statele Unite singure. Statele Unite studiau propunerea britanicã de a se institui o prezentã
internationalã în apele strâmtorilor.
Eskol a numit descumpãnitor mesajul lui Johnson. Singura sa virtute, a spus el, era cã reprezenta
o îmbunãtãtire în comparatie cu acela al lui de Gaulle. Situatia noastrã era într-adevãr gravã, iar
în rãspunsul dat presedintelui trebuia sã-i explicãm de ce, dar cã aceasta nu trebuia sã ne facã nici
sã-1 invitãm la o replicã si nici s-o asteptãm. Trebuia sã facem ce era de fãcut — Eskol a ezitat sã
pronunte cuvântul „rãzboi" — si poate cã, a adãugat el, am fi fãcut mai bine dacã actionam cu
trei sau patru zile mai devreme.
Eskol a încheiat reuniunea cu propunerea de a se ordona armatei sã aleagã timpul, locul si
metoda corespunzãtoare, în stilul specific primului-ministru, aceasta însemna lansarea atacului
nostru la momentul pe care armata îl considera potrivit.
Reuniunea noastrã la Comitetul Ministerial de Apãrare s-a desfãsurat în douã sedinte. La mijloc a
avut loc o întrerupere pentru obisnuita sedintã a întregului Cabinet si pentru ca noul guvern sã fie
fotografiat în mod oficial. Toti ministrii erau prezenti atunci când primul-ministru a supus la vot
douã rezolutii: una a mea, iar cealaltã a reprezentantului Mapam, partidul laburist de aripã stângã
din coalitie.
Eu propuneam ca guvernul sã întreprindã actiunea armatã în scopul eliberãrii Israelului de
sugrumarea militarã care se accentua si al prevenirii atacului pe cale de a fi lansat împotriva
noastrã de fortele Comandamentului Arab Unit. Guvernul trebuia sã-i autorizeze pe primul-
ministru si pe ministrul apãrãrii sã aprobe programarea actiunii de cãtre Statul-Major General al
Fortelor de Apãrarea Israeliene.
Ministrii Mapam propuneau ca guvernul, în scopul de a sparge încercuirea agresivã si sufocantã
a inamicului, sã stãruie în demersul hotãrât în ziua de 27 mai, adicã sã amânãm deocamdatã orice
decizie si sã urmãm eforturile presedintelui Johnson de a institui o flotã internationalã care sã
strãpungã strâmtorile, fãcând clar Marilor Puteri faptul cã existenta noastrã se afla într-un grav
pericol si cerând livrãri imediate de arme, necesare în cazul agravãrii crescânde a situatiei
securitãtii noastre.
Rezolutia Mapam a primit doar cele douã voturi date de ministrii partidului. Toti ceilalti ministri
au votat rezolutia mea care, astfel, a devenit decizia guvernului. I-am telefonat lui Itac Rabin si
1-am informat cã planul operational, inclusiv ora H, stabilitã pentru 7,45 din dimineata
urmãtoare, fusese aprobat pentru punerea în actiune.
Dupã reuniunea Cabinetului, m-am întors la Tel Aviv si m-am întâlnit cu seful statului-major si
cu adjunctul sefului operatiunilor, în scopul de a reve-
317
dea actiunea noastrã proiectatã în Sud. Am zburat apoi în Nord, pentru o întâlnire cu Dado
(Generalul-maior David Elazar), GOC al Comandamentului din Nord, ca sã ascult raportul sãu
asupra situatiei si propunerile pe care le avea de formulat. Am subliniat — împotriva imboldului
sãu — cã frontul sirian nu trebuia activat si sã nu fie întreprinsã nici o actiune de capturare, cum
dorea el, a trei amplasamente de frontierã siriene, în loc de aceasta, consideram cã el trebuia sã
întãreascã pozitiile noastre defensive, sã extindã câmpurile minate si sã sporeascã fortificatiile
noastre. Singura zonã în care socoteam cã puteam avansa cuprindea zonele demilitarizate, însã
trebuia sã ne miscãm doar pânã la fosta linie internationalã si nu dincolo de aceasta. Lucrul
acesta putea fi fãcut si în zona El Hamma, unde puteam avansa spre Est de-a lungul râului
larmuk, asa încât sã putem devia în Marea Galileei partea noastrã de ape din acest râu, asa dupã
cum prevedea Planul Johnston cu privire la râul Iordan. Conform acestui plan, elaborat în anii
1953-1955 de cãtre Eric Johnston, emisarul special al presedintelui Eisenhower, noi eram
îndreptãtiti sã împãrtim cu Siria si Iordania apele larmukului. în ultimul moment, însã, Siria,
atâtatã de Egipt, hotãrâse sã nu semneze acordul din motive politice, iar Israelului i-a fost
contestatã partea sa de apã.
O sedintã a Cabinetului fusese programatã pentru ora zece, în dimineata urmãtoare. O camerã a
fost pusã la dispozitia mea la Marele Cartier General al Stãrii de Necesitate, iar eu trebuia sã
dorm acolo. Dacã nu aveau sã intervinã evenimente neasteptate, rãzboiul trebuia sã înceapã, asa
cum se programase, la ora 7,45 A.M.
Nimic special nu s-a întâmplat în cursul noptii. Cãtre zorii zilei, toate fortele noastre erau gata de
actiune. I-am telefonat Rahelei si am rugat-o sã ia micul dejun cu mine. Rãzboiul începea peste o
orã, iar eu doream s-o vãd, fie si doar pentru câteva minute, fie doar si într-un restaurant. Ne-am
dus la unul mic, la câteva sute de yarzi de Marele Cartier General, ne-am sorbit cafeaua si am
mâncat gãluste calde. Desigur, nu i-am spus nimic despre ce avea sã se întâmple curând, pur si
simplu spunându-i cã trebuia sã fiu îndãrãt la birou la ora 7,30. Mai târziu s-a plâns — sau mai
degrabã a simulat cã se plânge — cã nu i-am fãcut nici mãcar cea mai slabã aluzie referitoare la
aceasta.
Era pentru a treia oarã în viata mea când eram numit într-o pozitie centralã în treburile statului.
Prima oarã a fost în ziua de 6 decembrie 1953, când am devenit sef al statului-major. A doua oarã
a fost în 1959, când am intrat în guvern ca ministru al agriculturii, premier fiind Ben-Gurion. De
data aceasta, însã, „sentimentul" era diferit. Pe prezentul post, preocuparea si interesul îmi erau
total absorbite de rãzboi si de responsabilitatea mea pentru
318
acesta si nu ca parte a muncii unui guvern, într-adevãr, participarea mea la activitatea guvernului
era foarte subtire. Nu manifestam nici un interes fatã de subiectele neasociate cu apãrarea, iar
ministrii veterani, cei mai multi membri ai Mapai, partidul majoritar aflat la putere, mã priveau
ca pe un outsider pe care erau nevoiti sã-1 accepte ca pe un expert în probleme militare. Modul
meu de viatã, însã, suferise o schimbare radicalã. Din membru al Knessetului neimplicat în
munca parlamentului, care era în jungla politicã un membru al micului partid de opozitie Rafi,
care nu prea stia ce sã facã cu sine, umplându-si timpul cu o partidã de pescuit sau vizitând
Vietnamul, deodatã devenisem unul dintre detinãtorii unei functii-cheie în stat, cu o voce
hotãrâtoare în conducerea Israelului. Acest sentiment al revolutiei personale, însã, s-a evaporat
repede în atmosfera considerabil schimbatã care învãluia tara pe mãsurã ce ea se arunca în
rãzboi.
Nu este vorba de faptul cã eram neatent la prestigiul functiei sau cã neglijam publicitatea.
Aceasta, fãrã îndoialã, a adãugat ceva la noul stil al vietii mele, dar era parte a stãrii de spirit
generale în conditiile rãzboiului, iar rãzboiul, oricum, a schimbat totul. Desigur, eram pe creasta
valului, dar acesta era valul puternic al întregului popor al Israelului, armatã si civili, care se
ridicase sã spargã lanturile cu care eram legati. Mãrturisesc cã trãiam un profund sentiment de
satisfactie, de mândrie cã fusesem ales sã port responsabilitatea în ceasul cel mai neîndurãtor al
natiunii si cã eram gratificat de demonstratiile de sprijin care se manifestau atât în armatã, cât si
în tarã. Eram convins cã stiam ce sã fac — si ce sã nu fac — în ceea ce priveste evenimentele
militare si politice asociate cu rãzboiul.
Cu toate acestea, eram mereu constient de greaua povarã ce-mi revenea. Nu puteam sã pierd din
vedere cu usurintã cuvintele lui Ben-Gurion, care avertizase împotriva îmbarcãrii în acest rãzboi.
Dupã cum nu puteam ignora pozitia adoptatã de de Gaulle, avizul prevenitor al lui Dean Rusk si
nici, în mod deosebit, amenintãrile rusilor. si cu greu puteam uita cã dacã rãzboiul anterior,
Campania din Sinai, îmi înãltase spiritul pe aripile victoriei, el de asemenea mã acoperise de
cicatricile retragerii noastre.
Mai mult, era pentru prima datã când trebuia sã actionez fãrã a fi supus unei autoritãti superioare.
Adevãrat, eram subordonat primului-ministru, Levi Eskol. Dar de fapt, si în plan psihologic,
exista o mare deosebire între pozitia mea prezentã si aceea din rãzboiul din 1956, când am fost
seful Statului-Major General, premier fiind Ben-Gurion. Aveam cea mai bunã pãrere despre Ben-
Gurion si, chiar si atunci când eram în divergentã si consideram cã el greseste, îi îndeplineam
ordinele cu inima usoarã, stiind cã la urmã se putea
319
dovedi cã a avut dreptate. Nu acesta era cazul acum. Ca ministru în guvernul Eskol, nu m-am
simtit absolvit de trebuinta de a cântãri problemele si solutiile de parcã nimeni n-ar fi fost
deasupra mea. Ben-Gurion, a cãrui întelepciune politicã am admirat-o întotdeauna, nu stãtea
acum departe de biroul meu, dar m-am abtinut sã-i cer sfatul. Socoteam cã are o viziune
imperfectã asupra situatiei noastre si cã trãia într-o lume a trecutului. El încã îl mai admira pe de
Gaulle, avea o opinie exageratã despre puterea lui Nasser si subevalua puterea controlatã a
Fortelor de Apãrare ale Israelului, în bine sau în rãu, asa se învârtise roata, în acest rãzboi trebuia
sã merg pe propria mea mânã.
20
EXPLOZIA
Ziua D: 5 iunie 1967.
Ora H: 07,45.
La ora 7,30 A.M. eram la postul de comandã al Fortei Aeriene. Nici un ochi nu se misca de la
masa de rãzboi, nici o ureche nu se dezlipea de reteaua radio. Când avioanele noastre si-au atins
tintele si a devenit clar faptul cã nu fuseserã detectate, o piatrã — doar una, dar de o greutate
chinuitoare — mi s-a luat de pe inimã. Miscarea de deschidere avusese succes. Avioanele si-au
început zborurile de bombardament, iar Comandamentul din Sud a primit ordinul codificat:
„Nasonim, actiune. Noroc". Nason, conducãtor al tribului iudeilor în timpul Exodului, dupã cum
spune traditia, a fost cel dintâi care a intrat în apele Mãrii Rosii, dând exemplu celorlalti copii ai
lui Israel, care 1-au urmat numaidecât. Blindatele noastre, de asemenea, au început miscarea.
într-o orã au început sã vinã rapoartele pilotilor: sute de avione inamice distruse, cea mai mare
parte din ele la sol! Amplasamentele rachetelor sol — aer fuseserã de asemenea distruse sau
scoase din actiune. Numai câteva dintre avioanele noastre fuseserã lovite. Zdrobisem în felul
acesta puterea aerianã a inamicului. Dar aceasta era doar o parte din puterea armatã a inamicului,
iar tancurile noastre încã nu întâlniserã blindatele egiptene. Oricum, în câteva momente,
cosmarul din precedentele sãptãmâni se risipise. Este adevãrat cã rãzboiul doar începuse, dar era
un început de bun augur pentru fazele rãmase. Egiptul rãmãsese fãrã Fortã Aerianã. Lucrul acesta
nu numai cã înlãtura pericolul bombardãrii populatiei noastre civile, ci dãdea fortelor noastre
terestre un avantaj decisiv. Ele se puteau bucura de suport aerian, pe când armata egipteanã nu.
Atacul nostru asupra bazelor aeriene ale Egiptului a fost executat în douã valuri. La primul val au
luat parte 183 de aparate, între ora 7,14 A.M. si ora 8,55 A.M., au fost atacate 11 aerodromuri
egiptene; 197 de aparate inamice au fost distruse, 189 la sol, iar 8 în bãtãlie aerianã; 6
aerodromuri au fost
321
fãcute inoperabile, 4 în Sinai si 2 (Fayid si Kabrit) la Vest de Canalul Suez; iar 16 statii radar au
fost scoase din functiune. La al doilea val au participat 164 de avioane. Ele au atacat 14 baze
aeriene si au distrus 107 aparate inamice. Pierderile noastre au fost 11 piloti, dintre care 6 morti
(5 în primul val, l în valul doi), 2 luati prizonieri si 3 rãniti; am pierdut 9 avioane. Sase au fost
lovite, dar s-au întors cu bine la baze si puteau fi reparate, în total, egiptenii au pierdut în acea
dimineatã trei pãtrimi din puterea lor aerianã: 304 din cele 419 avioane pe care le posedau.
Operatiunea primului val a mers exact asa cum fusese plãnuitã, iar consideratiile care au stat la
baza planului s-au dovedit a fi corecte. Ora H fusese fixatã drept ora 7,45 A.M., în ipoteza cã la
acea orã ofiterii superiori egipteni trebuiau sã fie în drumul lor de acasã la cartierele generale.
Ceea ce s-a dovedit a fi exact. Zborul la joasã altitudine si mentinerea tãcerii radio au adus
aparatele noastre la tintele lor fãrã a fi detectate. Ordinul de silentium radio a fost atât de solid
încât nu trebuia nesocotit nici în caz de prãbusire sau de abandonare a unui aparat, iar maximum
de altitudine permis oricãrui avion era extrem de scãzut.
Instructajul locotenent-coloneilor de aviatie a fost fãcut de comandantul Fortei Aeriene,
generalul-maior Mordehai Hod (Motti), în dupã-amiaza zilei precedente, 4 iunie. Locotenent-
coloneii i-au instruit pe conducãtorii lor de escadrile în seara aceleiasi zile, la ora 8 P.M. Iar
dimineatã pilotii au fost treziti la 3,45, asa încât sã-si poatã însusi instructajul. Prima formatiune
a decolat având drept tintã baza aerianã Bir Gafgafa din Sinai. Un minut mai târziu, cea de a
doua formatiune a pornit spre Abu Suweir, la Vest de Canal. Avioanele care au urmat au atacat
bazele de la Beni Suyeif si Cairo-Vest. Atacul asupra aerodromului El Aris a fost executat fãrã
bombe, spre a nu deteriora pistele de decolare-aterizare. Era de presupus cã El Aris va fi capturat
în una sau douã zile si cã forta noastrã aerianã ar fi dorit sã utilizeze aerodromul de acolo.
Bazele aeriene inamice cãrora li s-a dat cea mai mare atentie au fost Abu Suweir (unde noi am
executat 27 de iesiri), Fayid, lângã Marele Lac Amar (24 de iesiri) si Cairo-Vest (22 de iesiri).
Acestea trei dispuneau de cele mai mari concentrãri de avioane. Dintr-o eroare de navigatie
aerianã, una dintre escadrilele noastre a ajuns la Aeroportul International Cairo. Acolo nu se
gãseau aparate militare, asa încât aeroportul a fost lãsat neatins.
La ora 9,34 A.M. a pornit al doilea val. La acesta, spre deosebire de primul, au intervenit unele
improvizatii si schimbãri fatã de planul initial, deoarece acum trebuia sã se tinã seama de
rezultatele atacului primului val si de posibilele evenimente neasteptate. Au fost unele
aerodromuri pe care toate
322
aparatele fuseserã distruse, asa încât nu mai era nevoie de repetarea asaltului. Unele avioane
inamice reusiserã sã scape si sã aterizeze pe alte aerodromuri, mai îndepãrtate, care nu fuseserã
incluse în planul original. Din 164 de iesiri executate de al doilea val, 115 au fost atacuri asupra
unor baze aeriene, 13 împotriva unor statii radar, iar restul patrulãri si suport dat avioanelor
atacatoare. Acest val a bombardat 14 baze aeriene, dintre care 6 nu fuseserã atacate de primul val
si unde aterizaserã avioane ale inamicului care se salvaserã la primul val. Acestea au fost tintele
cele mai îndepãrtate: Mantura, Bilbis, Heluan, Minis, Gardake si Luxor. Baza aerianã cel mai
greu bombardatã în ambele operatiuni a fost Abu Suweir, unde au fost distruse 61 de avioane (52
de iesiri).
Când a intrat în actiune al doilea val, egiptenii erau în plinã alertã, iar la unele tinte avioanele
noastre au fost întâmpinate cu puternic foc antiaerian. Cu toate acestea, în ansamblu, conditiile
au fost de data aceasta mai prielnice. Stâlpii de fum gros care se ridica de pe aerodromurile
bombardate cu ajutat navigatia, iar acum nu mai era nevoie de tãcerea radio sau de zborul la
altitudini periculos de joase.
în timp ce forta noastrã aerianã era angajatã pe frontul egiptean, fortele aeriene siriene,
iordaniene si iraqiene au început sã atace Israelul. Primii au fãcut-o sirienii. Douãsprezece
aparate MIG-17 au decolat din Damasc la ora 11,50 A.M. Douã dintre ele au atacat kibutul
Degania, incendiind un siloz si o crescãtorie de pãsãri, dupã care s-au dus sã bombardeze —
ratând tinta — un punct fortificat la Bet Ierah, tot lângã Marea Galileei, si un baraj de pe râul
Iordan. Alte trei avioane au atacat un aerodrom din Valea lezreelului, unul dintre ele fiind doborât
de tunurile antiaeriene. O altã escadrilã de trei avioane a incendiat niste cãpite de fân si un
hambar de lângã kibutul Ein Hamifrat, în credinta eronatã cã bombardau rafinãriile de petrol din
Haifa. Celelalte avioane au bombardat si au lansat rachete asupra casei de convalescenti de la
Kfar Hahores, lângã Nazaret, avariind clãdiri si rãnind un evreu si un arab.
Forta aerianã iordanianã a fost cea de a doua care a intrat în actiune, avioanele sale de vânãtoare
decolând la amiazã si atacând statiunea Natania de pe litoral si aerodromul Kfar Sirkin de lângã
Petah Tikva. La Kfar Sirkin au distrus un avion de transport „Nord" aflat la sol. Douã ore mai
târziu, trei avioane de vânãtoare iraqiene au lansat rachete în directia propriului meu domiciliu de
la Nahalal, crezând fãrã îndoialã cã era vorba de aerodromul de la Ramat David. N-au cauzat nici
o pagubã si s-au întors în Iraq.
De îndatã ce au sosit rapoartele cu privire la atacurile aeriene siriene si iordaniene, Motti Hod a
ordonat statului sãu major: „Planul Siria si Iordania
323-
— rapid!" în câteva minute, opt escadrile care erau pe drum spre alte tinte au fost abãtute cãtre
baze aeriene siriene si iordaniene.
Astfel, la ora 12,15 P.M., un al treilea val de avioane israeliene a intrat în actiune cu misiunea de
a curãta sau de a reduce puterea aerianã a inamicului. Cincizeci si una de iesiri au fost executate
în Iordania, în atacuri asupra celor douã baze aeriene de la Mafrak si Amman, întreaga fortã
aerianã iordanianã, de 28 de avioane, fiind distrusã. Pistele aerodromurilor au fost distruse, dar,
oricum, nu le mai rãmãsese nici un avion care sã le utilizeze.
Siria a pierdut aproape 50 la sutã din forta sa aerianã — 53 de avioane distruse din totalul de 112
— în 82 de iesiri asupra bazelor aeriene de la Damir, Damasc, Seikal Marjarial si T-4. Iraqul a
pierdut 10 aparate într-un atac asupra unui singur aerodrom, 3-H. Propriile noastre pierderi în
acest al treilea val au fost de 10 avioane, 5 piloti morti, doi rãniti si doi luati prizonieri.
Pentru oamenii din forta noastrã aerianã a fost o zi lungã, încordatã si plinã de riscuri. A fost ziua
lor. Prin planurile strãlucite si prin luptã îndrãzneatã din zori si pânã în amurg, ei au asigurat
succesul campaniei împotriva a trei tãri.
Am fãcut primul pas în rãzboiul cu Egiptul. Eram acum confruntati cu douã probleme aditionale,
care necesitau o rezolvare imediatã: natura rãspunsului nostru militar dat celorlalte tãri
beligerante, Siria si Iordania, si cum s-o scoatem la capãt cu inevitabila acuzatie pe plan mondial
cã noi „am tras primul foc de puscã".
Pe tot parcursul activitãtii aeriene intensive din prima jumãtate a zilei, am cãutat sã petrec cât
mai mult timp posibil la postul de comandã al Fortei Aeriene. Motti si ofiterii sãi superiori din
statul-major stãteau în primul rând, în fata unui perete despãrtitor din sticlã, iar eu stãteam chiar
în spatele lor. Era un clãntãnit continuu al echipamentului semnalizator, primindu-se informatie
si transmitându-se ordine, ca si un necontenit du-te-vino al ofiterilor de serviciu. Cu toate acestea
totul pãrea înghetat, orice sunet era înãbusit când era vorba de manevre critice, permitându-i lui
Motti sã se concentreze în tãcere, sã asculte, sã reflecteze, sã decidã si sã emitã ordinele sale
fatidice.
în timp ce urmãream raportãrile pilotilor, aveau loc schimbãri alinãtoare în starea sufleteascã,
înregistrate în tãcere de expresia din ochii fiecãruia. Ei strãluceau când auzeam: „Doborât un
MIG", „Sunt lovit, dar e în regulã", „Revenim la bazã". Se întristau însã când auzeam: „Sar cu
parasuta" sau „Nu pot deschide parasuta". Ofiterii de la postul de comandã cunosteau pe fiecare
om aflat în aer si-1 puteau identifica pe fiecare în parte. Jargonul profesional era economic,
concis, uscat. Era limbajul lor, limbajul vietii lor si le dãdea sentimentul tangibil a ceea ce se
întâmpla în bãtãliile aeriene, ca si cum ei însisi s-ar fi aflat în carlingã. Când lucrurile mergeau
bine aceasta se reflecta
324
într-un zâmbet scurt. Dar când un pilot era lovit, rãnit, parasutat, ori când ateriza cu parasuta si
cãuta o ascunzãtoare în dune, în spatele unei tufe sau printre stânci, gândurile lor erau cu dânsul
în orice moment. Elicoptere, un doctor si avioane de vânãtoare protectoare alergau în ajutorul
sãu. Era ca si cum oamenii de la postul de comandã s-ar fi aflat tot timpul împreunã cu dânsul,
legati de el printr-o legãturã fizicã indestructibilã.
îl cunosteam pe Motti de multi ani, asa cum îi cunosteam si pe predecesorii sãi, Ezer Weizman si
Dan Tolkowski. Dar Motti si eu împãrtãseam un fundal comun, Motti fiind si el un fiu al
kibutului Degania. Este adevãrat cã atunci când s-a nãscut el, eu deja eram cu pãrintii mei în
Nahalal, însã legãtura specialã cu familia sa nu s-a rupt niciodatã. Unchiul lui, Zvi Fein, era
membru al mosavei Nahalal, iar tatãl sãu, defunct, losif, îmi fusese cãlãuzã în ajunul actiunii din
Siria, din 1941. losif s-a numãrat printre primii coloni la Metulla, satul evreiesc din extremul
Nord al tãrii, la granita cu Libanul, el cunoscân-du-i cât se poate de bine pe arabi, obiceiurile si
modul lor de viatã. El a fost, de altfel, prieten apropiat al multor familii arabe din Galileea, Siria
si Liban, în lungile nopti pe care le-am petrecut împreunã, pe când mã pregãteam pentru
misiunea mea, el m-a instruit în ceea ce era de fãcut si ce nu, în ceea ce era de crezut sau de
necrezut atunci când mergeam la o operatiune comunã cu arabii, înainte de incursiunea Aliatilor
în Siria, care se afla pe atunci sub stãpânirea regimului de la Vichy, eu mergeam în patrulãri de
recunoastere peste granitã, împreunã cu o cãlãuzã arabã, iar tatãlui lui Motti îi era teamã de cele
ce mi se puteau întâmpla în cazul în care eram prins. Dacã totul mergea ca pe roate — spunea el
— si rãmâneam nedetectat, atunci arabul nu m-ar fi trãdat, dar dacã dãdeam de vreo belea, nu se
stie ce ar fi fãcut. Acum, la postul de comandã, privindu-1 pe Motti bând apã din ulcior si
urmãrindu-si cu mare febrilitate pilotii în raidurile lor de bombardament asupra bazelor aeriene
inamice, nu puteam sã nu-mi reamintesc chipul tatãlui sãu care, stând pe un dâmb de pe granita
din Nord, astepta cu îngrijorare pânã în zori întoarcerea mea din patrularea nocturnã pe teritoriul
sirian.
întrebarea „cine a tras primul foc" mi-a fost pusã în acea dimineatã, la ora 8,30, de cãtre un
membru al Comisiei pentru Afacerile Externe si Securitate din Knesset. Am pãrãsit fãrã nici o
tragere de inimã postul de comandã al aviatiei, pentru un scurt interval, ca sã mã întâlnesc cu
comisia la Sdeh Dov, aerodromul de la Tel Avi v. Membrii comisiei mã asteptau aici ca sã luãm
un avion pentru un tur pe frontul de Nord, asa cum fusese stabilit în sãptãmâna anterioarã. Nu
revocasem aceastã iesire, asa încât sã nu dau prilej de bãnuialã si sã nu periclitez pãstrarea
secretului. Acum, de îndatã ce i-am vãzut, le-am citit comunicatul redactat cu putin timp mai
înainte de cãtre purtãtorul de cuvânt al armatei: „Ca si în aceastã dimineatã, lupte înversunate se
desfãsoarã
325
între fortele aeriene si blindate egiptene care înainteazã spre Israel si fortele noastre care cautã sã
le stãvileascã". Le-am trecut apoi în revistã evenimentele din acea dimineatã. N-am dat un
rãspuns direct la întrebarea privind „prima împuscãturã", dar, dat fiind faptul cã ei deja auziserã
opiniile mele cu privire la importanta initiativei si surprizei în bãtãlie, nu le-a trebuit mult ca sã
ghiceascã adevãrul.
între timp, Radio Cairo a anuntat cã forta aerianã egipteanã a doborât patruzeci de avioane
israeliene. Desigur, pretentia aceasta n-avea nici o bazã, dar vanitatea si extravaganta arabã ne
prindeau acum bine. Le-am spus celor preocupati de informarea publicului sã nu facã nici o
mentiune privind victoriile noastre, cel putin în prima zi, spre a întretine confuzia în tabãra
inamicului.
Dar nu numai lumea din afarã ne interesa. Trebuia sã spunem ceva propriului nostru popor si
soldatilor nostri, în consecintã, primul-ministru a tinut la radio un discurs adresat natiunii, iar eu
le-am vorbit trupelor, pe postul de radioemisiune al armatei, spunând cã generalul egiptean
Murtagi, comandantul fortelor arabe din Sinai, le spusese oamenilor sãi cã lumea asteaptã cu
nerãbdare rezultatele „rãzboiului sfânt" dus de ei, cerându-le sã cucereascã prin forta armelor si
prin unitate fraternã „pãmântul furat al Palestinei".
„Soldati ai Israelului — am spus —, noi nu urmãrim scopuri de cucerire. Scopul nostru este sã
zãdãrnicim încercãrile armatelor arabe de a ne cuceri tara si, de asemenea, sã rupem inelul
blocadei si al agresiunii care ne amenintã. Egiptul si-a asigurat ajutorul Siriei, Iordaniei si
Iraqului, iar acestea si-au pus fortele sub comanda sa. Egiptul a fost de asemenea întãrit prin
unitãti armate din Kuwait si Algeria. Arabii sunt mai numerosi decât noi, însã noi îi vom învinge.
Suntem o natiune micã, dar puternicã, iubitoare de pace, totusi gata sã luptãm pentru viata si tara
noastrã. Civilii nostri, din spatele frontului, fãrã îndoialã cã suferã. Dar efortul suprem se cere de
la voi, cei care luptati în aer, pe pãmânt si pe mare. Soldati din Fortele de Apãrare ale Israelului,
azi sperantele si securitatea noastrã depind de voi".
Siria si Iordania au intrat si ele în rãzboi. La ora 11,45 A.M., iordanienii au deschis foc de
artilerie si de mortiere asupra cartierelor evreiesti ale Ierusalimului, dupã care a urmat, în scurtã
vreme, foc de artilerie si de arme usoare de-a lungul întregii linii de încetare a focului. O
jumãtate de orã mai târziu, Siria a intrat în actiune cu forta ei aerianã, bombardând orasele
Tiberiada si Megiddo.
Ostilitãtile deschide de Iordania ridicau trei probleme. Prima se referea la Ierusalim, care era
detinut doar de o brigadã de rezervisti, oameni vârstnici: ce actiune sã întreprindã si când. Cea de
a doua problemã privea ordinea prioritãtilor în alocarea fortelor noastre. Trebuia sã repartizãm pe
frontul egip-
326
tean toate formatiunile necesare obtinerii unei victorii rapide si decisive. De unde, asadar, puteau
fi luate unitãti care sã fie aduse pe frontul de Est? Cea de-a treia problemã era cum sã protejãm
populatia noastrã civilã de focul iordanian. Frontul iordanian, spre deosebire de cel egiptean, se
învecina cu centrele noastre cel mai dens populate: zona Ierusalimului, câmpia de pe coasta
Mediteranei si vãile lezreelului si Bet se'an.
Problema fundamentalã pusã de Siria era dacã sã rãspundem provocãrii ei printr-un rãzboi total
sau sã ne limitãm la raiduri locale, la bombardamente de artilerie si la lovituri aeriene. Punctul
meu de vedere era cã douã fronturi erau de ajuns si cã, în mãsura în care acest lucru se dovedea
posibil, sã evitãm un al treilea front. De altfel, în Siria nu exista nici un obiectiv atât de vital
pentru interesele noastre cum era, de exemplu, sarm el-seikul, cheia libertãtii noastre de navigatie
la Eilat, ori ca Ierusalimul sau Cisiordania, care erau trup din trupul tãrii lui Israel, de fapt chiar
spiritul sãu.
Dupã consultãri cu seful Statului-Major General si cu ofiterii sãi superiori, am finalizat
urmãtoarele ordine:
• Forta noastrã aerianã trebuia sã actioneze împotriva oricãrui stat a cãrui aviatie ne ataca.
• în zona Ierusalimului, fortele noastre trebuiau sã rãspundã cu foc la focul inamic iordanian, dar
fãrã a bombarda Orasul Vechi.
• Forte trebuiau sã fie pregãtite pentru actiune ofensivã în Iordania, atât în Ierusalim (Brigada a
10-a), cât si în Nord (unitãti ale Comandamentului din Nord).
La ora 12,30 P.M. au avut loc consultãri cu primul-ministru. El a aprobat directivele mele ca
Brigada a 10-a sã captureze Muntele Scopus; Forta Aerianã trebuia sã se ocupe de obiective
militare din Iordania si Siria; iar Comandamentul din Nord trebuia sã captureze zona Jenin, asa
încât sã îndepãrteze din raza artileriei iordaniene aeroportului nostru Ramat David.
Dupã întâlnire, seful statului-major m-a întrebat dacã operatiunile din zona Jenin nu puteau
include si capturarea labadului, câteva mile spre Vest. Am aprobat. labad este un mare sat arab
asezat pe coama unei coline ce dominã Valea Dotanului, localitatea având atât o istorie veche cât
si una recentã. Aici, acum vreo 3500 de ani în urmã, a fost losif vândut de cãtre fratii sãi unor
negustori madianiti. si tot aici, în perioada Mandatului britanic, o femeie arabã, care aduna
vreascuri, a dat peste teroristul fanatic Az-el-Din el-Kassam si prietenii acestuia. Ei erau ascunsi
într-o pesterã, iar femeia i-a trãdat britanicilor. Episodul biblic al lui losif, visãtorul, a avut un
„sfârsit fericit", pe când banda lui Kassam a fost împuscatã. Timpuri moderne.
327
21
RÃZBOI
în cei zece ani scursi de la Campania din Sinai, din 1956, egiptenii deplasaserã forte
considerabile în Peninsula Sinai si construiserã o serie de bastioane puternice, care sã serveascã
atât scopuri ofensive, cât si defensive. Acelea de lângã granita cu Negevul Israelului erau în
acelasi timp trambuline de invadare a Israelului de cãtre egipteni, precum si bariere împotriva
penetratiei israeliene în Sinai. Fortificatiile localizate adânc în interior erau baze din spatele
frontului puse în serviciul pozitiilor înaintate, în care se concentrau fortele de rezervã si care
alimentau fronturile si asigurau în continuare linii defensive, în cazul în care pozitiile înaintate
cãdeau.
Cele mai formidabile bastioane estice erau acelea de pe drumurile care puteau duce în Israel forta
de invazie egipteanã si care, în acelasi timp, barau accesul la drumurile din Sinai, dacã
invadatorul era Israelul. Singurele drumuri din Sinai în stare sã suporte vehicule de luptã grele
erau acelea din jumãtatea nordicã a peninsulei, o vastã întindere de desert nisipos, acoperitã de
dune perfide, dar si de coline si vãi seci. Acesta era principalul teatru de bãtãlie din Sinai, distinct
de jumãtatea sudicã, triunghiularã, muntoasã si de netrecut. Aceastã parte sudicã este mãrginitã
de Golful Suez la Vest si de Golful Aqaba la Est. Localitatea sarm el-seik, de lângã extremitatea
triunghiului, era în mod normal accesibilã doar pe drumul de coastã din lungul tãrmului estic al
Golfului Suez. Doar efortul, tenacitatea si ingeniozitatea au fãcut capabilã a noastrã Brigadã a 9-
a sã-si croiascã drum de-a lungul tãrmului impracticabil al Golfului Aquaba, în 1956,
surprinzându-i astfel pe egiptenii din sarm el-seik.
Dar chiar si în jumãtatea nordicã a Sinaiului, drumurile principale se limiteazã la douã, cel nordic
si cel central, la care se adaugã unul subsidiar, dificil, mai la Sud. Aceste drumuri sunt legate
între ele prin drumuri secundare si poteci anevoioase. Spre a se pãzi de pãtrunderea fortelor
israeliene pe soseaua din Nord, care duce, de-a lungul coastei Mediteranei, pânã la
328
Kantara, la Canalul Suez, egiptenii au construit o bazã fortificatã la Rafa, în coltul nord-estic al
Sinaiului si la capãtul sudic al Fâsiei Gaza. Dar aceasta poate fi si o trambulinã pentru o
pãtrundere a egiptenilor pe coasta maritimã din Sud a Israelului. De fapt, prin Rafa si Fâsia Gaza
au invadat egiptenii noul stat Israel, în 1948. Spre a bara drumul Israelului pe axa centralã, cãtre
Ismailia, oras de pe malul vestic al Canalului, Egiptul a construit un ciorchine de baze fortificate
la Abu Ageila si lângã Um Katef. Dar, pe de altã parte, o fortã egipteanã de invazie ar putea
utiliza Abu Ageila pentru a pãtrunde în Israel si a ameninta Beerseba.
Baze au fost construite si la Kusseima, la Sud de Abu Ageila, precum si mai la Sud, la Kuntilla.
Amândouã oferã acces cãtre soseaua din Sud, care ajunge la Port Tewfik, pe Canal, ca si la
orasul Suez, la capãtul sudic al Canalului Suez. Atât Kusseima, cât si Kuntilla, mai ales, puteau
servi unei forte egiptene cu tinta Eilat.
Aceste bastioane egiptene de frontierã erau mari localitãti din sistemul defensiv, situate în
general la douãzeci de mile în interior, în centrul lor se gãseau puternice fortificatii, întãrite de
pozitii de artilerie si de tunuri antitanc, de cuiburi de mitralierã, de detasamente de tancuri si
lungi siruri de transee, fiind înconjurate de întinse câmpuri minate. De pazã la toate cãile de
acces se gãseau avanposturi, ele însele fiind reproducerea în miniaturã a bastionului central. Mai
departe, spre Canal, la anumite intervaluri de-a lungul soselei, aceasta era de obicei încrucisatã
de drumuri sau poteci laterale, de la alte fortificatii si baze militare.
în ajunul a ceea ce avea sã devinã cunoscut drept Rãzboiul de sase Zile, nu numai cã aceste
bastioane erau echipate cu efective extrem de puternice, ci în ele continuau sã aibã loc uriase
concentrãri de divizii de blindate si infanterie, revãrsate în Sinai în precedentele trei sãptãmâni.
Planul fundamental de atac israelian era strãpungerea bastionului Rafa din sectorul nordic si al
bastionului Abu Ageila din sectorul central, prin înaintarea cãtre acestea din directii neasteptate si
în moduri surprinzãtoare; avansarea prin brese si angajarea bãtãliei cu inamicul în ariergarda
acestuia; înaintarea rapidã cãtre Canalul Suez, capturând sau încercuind bazele inamice de pe
parcurs, angajând lupte cu blindatele inamice si atrãgând în capcanã fortele rãmase în Sinai, prin
tãierea drumurilor de salvare; si asigurarea drumului terestru la sarm el-seik, pentru ridicarea
blocadei Golfului Aqaba.
Ofensiva împotriva egiptenilor din Sinai a fost executatã de trei divizii de soc comandate de
generalii-maiori Israel Tal, Ariei saron si Avraam lofe, sub coordonarea GOC al
Comandamentului din Sud, generalul-maior lesaiahu Gavis (saike).
329
RÃZBOIUL DE sASE ZILE: FRONTUL SUDIC
MAREA MEDITERANÃ
l Lancaro d*
» trup» aeropurtat»
Li~_" l-----
MAREA ROsIE
330
în timp ce forta aerianã israelianã îsi dãdea loviturile, în dimineata zilei de luni 5 iunie, forta lui
Tal, operând în sectorul nordic si având drept vârf de lance brigada blindatã a lui smil Gonen
(Gorodis), a pus pe fugã o divizie egipteanã, a strãpuns fortificatiile de la Rafa, a deschis drumul
de pe coasta Mediteranei, a capturat cartierul general di vizionai si a ajuns în apropierea El
Arisului în amurg, înfrângerea puternicului bastion Rafa a luat o întreagã zi de luptã crâncenã.
Printr-o miscare de cleste executatã de douã brigãzi, forta blindatã a lui Gonen asaltând din Nord,
cu parasutistii lui Raful Eitan, precum si o unitate de infanterie si alta blindatã, care au fãcut o
amplã miscare de învãluire printre dunele de nisip, atacând din Sud. O luptã cruntã s-a dat în
acea zi si la una din bazele de pe soseaua spre Vest, înainte de El Aris. Acest oras a cãzut a doua
zi, la fel ca si aerodromul, care a fost imediat utilizat de avioanele noastre. Din El Aris, o unitate
de recunoastere si parasutistii, pe autoblindate, au pornit în vitezã spre Canalul Suez, în timp ce
unitãtile blindate au avansat sã atace inamicul în inima Sinaiului si sã facã jonctiunea cu celelalte
forte ale noastre care strãpunseserã sectorul central.
Strãpungerea în acest sector a fost realizatã de forta de soc a lui saron. Printr-o operatiune
nocturnã complexã, care a necesitat o meticuloasã crono-metrare si coordonare între blindate,
infanterie si parasutisti, saron si-a lansat atacul asupra pozitiilor fortificare de la Um Katef,
ajungând la rãscrucea de la Abu Ageila cu o orã înainte de miezul noptii. Trupe purtate de
elicoptere au fost lansate în spatele liniilor inamice si au distrus mai multe baterii de artilerie care
bombardau împrejurimile localitãtilor Um Katef si Abu Ageila. O brigadã de infanterie s-a furisat
printre dune si sub foc puternic, de unde s-a nãpustit în lungile transee ale fortãretei, pe care le-a
curãtat printr-o luptã înversunatã, corp la corp. O unitate blindatã a angajat o bãtãlie cu tancurile
în interiorul fortãretei Um Katef, în timp ce un alt batalion de tancuri a avansat spre Vest si apoi a
fãcut stânga-împrejur, intrând în Abu Ageila din ariergardã, înainte ca bãtãlia sã se fi terminat, o
brigadã blindatã din forta de soc a lui lofe a executat o operatiune complicatã, în perfectã
coordonare cu saron, de miscare prin liniile acestuia si de presiune exercitatã în directia Vest.
Aceasta a ajuns repede din urmã o brigadã similarã din forta lui lofe, ale cãrui tancuri, chinuitor
conduse pe terenul refractar dintre sectoarele nordic si central, au apãrut dincolo de punctele
întãrite înaintate ale inamicului.
Faza de strãpungere s-a terminat în exact douã zile, trupele noastre având acum spatiu de
manevrare si nãpustindu-se asupra fortelor si bazelor inamice, în timp ce înaintau vijelios spre
Canal. Dar bãtãliile de strãpungere au fost în realitate extrem de dure. Egiptenii din bastioane nu
fuseserã luati prin surprindere. Ei erau pregãtiti pentru asaltul nostru si dispuneau de tot
armamentul si
331
de toate instalatiile defensive menite sã-i facã fatã. Ei au fost înfrânti deoarece cele trei divizii de
soc ale noastre au demonstrat capacitate de luptã superioarã în special în douã privinte. Mai întâi
îndârjirea inexorabilã de a înainta si a cuceri obiectivul, în pofida tuturor dificultãtilor: pierderi
grele, inferioritate numericã, iar uneori chiar cunoasterea faptului cã munitia si combustibilul
erau pe terminate, în al doilea rând, îndemânarea profesionalã: strânsa cooperare dintre blindate,
artilerie, infanterie si genisti; acuratetea focului si utilizarea sofisticatã a terenului; si
flexibilitatea în desfãsurarea luptei, capacitatea de a face schimbãri rapide, în functie de mersul
bãtãliei. Acest factor de înaltã capacitate profesionalã includea si priceperea, demonstratã de
toate cele trei forte de soc, de a avansa prin dunele de nisip, în zone pe care egiptenii le
considerau de netrecut. Acest factor a avut o mare greutate în plãnuirea generalã a bãtãliilor.
Pe la sfârsitul celei de a doua zile, egiptenii din pozitiile avansate, care nu fuseserã încercuiti, au
început a se retrage, dând curs unui ordin de retragere primit de la Cairo. Când am aflat cã
trupele inamice din sarm el-seik au început sã plece, am avansat repede data pe care o stabilisem
pentru capturarea localitãtii si am decis sã expediem o unitate de parasutisti, fãrã a mai astepta ca
fortele noastre terestre sã asigure calea rutierã. La ora l P.M., în ziua de 7 iunie, elicopterele cu
parasutistii au ajuns la sarm el-seik. Zburând în jurul acestuia, ele au vãzut torpiloare israeliene
ancorate la chei. O fortã navalã comandatã de colonelul Botzer („Ceta") a ajuns aici la ora 11,30
A.M., a gãsit portul gol si a debarcat douã detasamente pe tãrm. Trei sferturi de orã mai târziu,
drapelul Israelului a fost înãltat pe acoperisul spitalului pe care îl creaserã unitãtile UNEF, înainte
de a fi date afarã de Nasser. Primii prizonieri inamici din zonã au cãzut în mâinile marinarilor
israelieni. Un grup de comando format din treizeci si trei de egipteni, care stãpâniserã insula
Tiran, au fost prinsi, cu tot cu armele lor, pe când încercau sã fugã în Egipt cu douã ambarcatiuni
de pescuit.
Tocmai în acest mod fericit si nedramatic a fost reînãltat drapelul Israelului la sarm el-seik,
blocada golfului a fost ridicatã, iar unul din principalele obiective ale campaniei a fost atins.
în seara zilei de 7 iunie, am auzit cã Consiliu] de Securitate era pe cale sã se întruneascã într-o
sesiune de urgentã si cã era probabil ca, sub presiune sovieticã, sã impunã o încetare a focului
pentru dimineata urmãtoare. Am avut consultãri grabnice, iar Statul-Major General a emis
ordine, la ora 10 P.M., ca douã divizii de soc sã avanseze imediat la Canal, precum si la Ras
Sudar, pe tãrmul estic al Golfului Suez. Divizia lui Tal trebuia sã opreascã retragerea
332
fortelor egiptene pe malul vestic al Canalului, iar divizia lui lofe trebuia sã asigure legãtura
continuã cu unitãtile noastre din sarm el-seik.
Una din unitãtile lui Tal a pornit la ora unu dupã miezul noptii, iar înaintea zorilor a ajuns la zece
mile de Canalul Suez. I-a urmat brigada de parasu-tisti. Dupã o bãtãlie cu o puternicã unitate
egipteanã de comando, compusã din parasutisti, tancuri grele si artilerie, oamenii nostri au ajuns
la Canal, capturând Kantara Est. Ei au avansat spre Sud si la ora 7,30 A.M., în ziua de 9 iunie, au
ajuns la rãscrucea Ismailia si la Podul Firdan. sapte ore mai târziu li s-a alãturat aici o unitate
blindatã din divizia lui Tal, care îsi tãiase calea prin sectorul central, capturând marea bazã
inamicã Bir Gafgafa si sfãrâmând concentrarea de blindate egiptene din zonã. O datã ce trupele
noastre au ajuns la Podul Firdan, aceastã cale de retragere a trupelor egiptene peste Canal era
acum ferecatã.
între timp, una dintre brigãzile lui lofe se repezise cãtre Sud în urmãrirea inamicului care se
retrãgea încercând ca, prin Trecãtoarea Mitla, sã ajungã la Canal. Drumul era presãrat cu
vehicule inamice arse care fuseserã atacate din aer, precum si cu mine necurãtate, plantate în
grabã de egiptenii fugari. Când prima unitate i-a ajuns din urmã, sute de tancuri, transportoare
blindate si alte vehicule de transport inamice se miscau în lungi convoaie cãtre Mitla. Un
batalion a tãiat-o scurt, pe o potecã dificilã, si a blocat intrarea în Trecãtoarea Mitla cu nouã
tancuri. Multe formatiuni egiptene apucaserã sã intre în trecãtoare înainte de blocarea acesteia.
Unele s-au strecurat prin ea, dar un mare numãr au fost atacate de forta noastrã aerianã, iar
trecãtoarea a devenit un urias cimitir de vehicule de luptã inamice. Dar multe alte vehicule din
unitãtile de ariergardã încercau sã forteze trecerea prin barierã atacând frontal. Mica unitate de
blocare formatã din nouã tancuri, care numai în dimineata urmãtoare a fost întãritã de alte zece, a
luptat cu o dârzenie extraordinarã si a pãstrat trecãtoarea blocatã de la ora 5 P.M., ziua de 7 iunie,
pânã la ora nouã din ziua urmãtoare, când a fost înlocuitã de o altã unitate.
Divizia lui lofe a capturat trecãtorile Mitla si Gidi si a înaintat spre Canal, dupã ce a dat aprige
bãtãlii de tancuri cu unitãti egiptene bine desfãsurate, care au luptat dârz ca sã ne opreascã si sã
le dea camarazilor lor fugari sansa de a scãpa. Una dintre brigãzi a pornit apoi spre Sud, de-a
lungul tãrmului estic al Golfului Suez.
Divizia de soc a lui saron, dupã bãtãliile de strãpungere, s-a repezit spre Sud si Sud-Vest,
urmãrind si distrugând blindatele egiptene care se retrãgeau. Dupã o mare ambuscadã în care au
cãzut tancurile inamice la Nakl, pe soseaua sudicã, unitãtile sale au avansat spre Mitla.
333
Fâsia Gaza a fost atacatã din prima zi a rãzboiului, desi eu mã opusesem unei asemenea actiuni
în prima fazã, deoarece credeam cã fâsia avea sã fie izolatã si cã se va preda fãrã bãtãlie de
îndatã ce Rafa si El Aris aveau sã fie cucerite. Dar dupã ce unitãti inamice au deschis foc de
artilerie asupra unor asezãri israeliene de la granitã, GOC al Comandamentului din Sud si seful
statului major au insistat ca fâsia sã fie capturatã imediat. Ocuparea ei a luat mai bine de douã
zile. Bãtãlia pentru Gaza putea fi evitatã.
încheierea cuceririi întregului Sinai a fost marcatã, în seara zilei de sâmbãtã 10 iunie, la Abu
Zneima, un mic sat de pescari de pe tãrmul estic al Golfului Suez, sat în care au fãcut jonctiunea
o unitate a noastrã pornitã de la Ras Sudar si parasutistii lansati la sarm el-seik, care s-au deplasat
spre Nord. în drumul lor, parasutistii au capturat portul E-Tor si au luat controlul asupra puturilor
de petrol de la Abu Rudeis. Jonctiunea ar fi trebuit sã aibã loc cu patruzeci si opt de ore mai
devreme, iar când am sosit la Abu Zneima eram furios din cauza acestei întârzieri, pe când satul
de pescari era senin si relaxat, în urnrncu mai bine de 3500 de ani, de aici porneau vase încãrcate
cu turcoazã de la carierele de lângã Serabit el-Kadem, destinatã decorãrii palatelor construite de
faraonii egipteni.
Dupã patru zile de bãtãlie sângeroasã, de înfrângere si de soc traumatic, trãit atât de soldatii sãi
pe câmpul de luptã, cât si de superiorii lor — fie politici, fie militari — Nasser a acceptat
încetarea focului. Aceasta a avut loc joi 8 iunie. Nasser si sefii armatei sale nu reusiserã sã
citeascã intentiile Israelului de a reactiona la blocada sa navalã, cu toate cã semnele erau
evidente. Ar fi trebuit sã le fie clar, îndeosebi dupã instituirea Guvernului de Unitate Nationalã,
cã Israelul era constrâns sã spargã blocada prin capturarea Strâmtorilor Tiran, ceea ce putea fi
fãcut doar printr-o bãtãlie prealabilã în inima Sinaiului. Cu toate acestea, egiptenii erau convinsi
cã Israelul nu va îndrãzni sã treacã la actiune. Nasser avea sã audã cu urechile sale cã rãzboiul a
început, auzind zgomotul exploziilor provocate de atacul asupra aerodromului Cairo Vest.
Comandantul armatei sale, generalul Amer, a putut-o vedea cu ochii sãi, privind stâlpii de fum
ridicati de la baza aerianã Abu Suweir.
Nici Nasser si nici comandantii armatei sale n-au reusit sã sesizeze planul operational al
Israelului dupã ce bãtãlia se declansase. si nu au reusit sã judece în mod corect evenimentele de
pe câmpul de luptã, adesea neconstienti-zându-le decât când era prea târziu ca sã ia contramãsuri.
în sfârsit, ei nu au reusit sã-si revinã dupã socul loviturii noastre aeriene preemptive. Efectul
socului a fost mai mult psihologic decât operational în deschiderea fazelor rãzboiului, întrucât,
desi Israelul pusese stãpânire pe cer, orasele Egiptului nu
334
erau bombardate, iar unitãtile blindate egiptene de pe front puteau lupta chiar si fãrã suport
aerian.
în noaptea zilei de joi 8 iunie, ora 9,35, secretarul general al ONU, U Thant, a spus Consiliului de
Securitate cã reprezentantul egiptean tocmai îi notificase faptul cã Egiptul acceptase încetarea
neconditionatã a focului. Aceasta însemna o totalã rãsturnare a pozitiei de pânã în acel moment a
Egiptului. Doar cu sapte minute mai înainte, reprezentantul sovietic venise cu un proiect de
rezolutie care cerea nu neconditionata încetare a focului, ci retragerea fortelor israeliene pe liniile
din 1949. Iar cu douãzeci si patru de ore mai înainte, Nasser îi informase pe presedintii Algeriei,
Iraqului si Siriei, ca si pe regele Iordaniei, cã Egiptul nu va opri lupta atâta timp cât un singur
soldat israelian încã mai rãmânea pe pãmântul egiptean. El a fãcut aceastã declaratie la o orã si
jumãtate dupã ce Consiliul de Securitate adoptase rezolutia care cerea acceptarea încetãrii focului
de cãtre toate pãrtile beligerante, intrând în vigoare din ziua de 7 iunie, ora 10 P.M. Nasser nu
rostise vorbe goale. El realmente dorea sã continuie lupta si credea cã o si poate face. în aceeasi
noapte, înaltul Comandament de la Cairo a ordonat fortelor egiptene sã lanseze un contraatac
împotriva armatei israeliene, iar una dintre unitãti a încercat cu adevãrat s-o facã.
Nasser a devenit dureros de constient de adevãrata stare a lucrurilor abia în noaptea zilei de 8
iunie, când a aflat cã localitatea Kantara Est cãzuse si cã fortele sale din Sinai fugeau cuprinse de
panicã, nemaiexistând nici o sperantã de stabilire a unei linii defensive. A fost momentul în care
si-a instruit reprezentantul la ONU sã accepte încetarea focului.
Trupele noastre se aflau deja la Canal atunci când Egiptul a acceptat încetarea focului. Cu toate
acestea, am considerat cã, dupã rãzboi, puteam stabili o linie la o oarecare distantã de Canal.
Doream o linie care sã împiedice Egiptul de a-si reintroduce fortele armate în Sinai, dându-i însã
posibilitatea de a mentine viata normalã în zona Canalului. Dupã ce am capturat Kantara Est, am
cerut o consultare cu primul-ministru si cu seful statului-major, la care s-a decis ca fortele noastre
sã stationeze la douãsprezece mile si jumãtate de Canal. Dar au intervenit douã noi evenimente,
în primul rând, în pofida acceptãrii de cãtre Egipt a încetãrii focului, rãmãsite ale fortelor sale
continuau sã hãrtuiascã unitãtile noastre la Est de Canal, în al doilea rând, America era pe cale de
a introduce la Consiliul de Securitate o rezolutie care cerea fiecãrei pãrti sã-si deplaseze fortele la
sase mile de Canal, iar noi am gândit cã era bine sã avem o zonã din care sã ne retragem, în
consecintã, Statul-Major General israelian a adus o corectare la ordinul sãu anterior, spunând cã
numai dupã încetarea luptelor va intra în vigoare noua desfãsurare.
335
La scurt timp dupã debutul loviturii noastre aeriene împotriva bazelor aeriene egiptene, în
dimineata zilei de luni 5 iunie, Israelul a trimis un mesaj regelui Hussein al Iordaniei,
recomandându-i sã se abtinã de la acte ostile împotriva noastrã, caz în care nu va avea parte de
nici o daunã. Mesajul îi fusese transmis prin generalul norvegian Odd Bull, comandantul
UNTSO (United Nations Truce Supervision Organization). Rãspunsul lui Hussein ne-a venit
doar dupã ora 11 A.M. El spunea cã dat fiind faptul cã am atacat Egiptul, trebuie sã primim
replica aviatiei iordaniene. La scurt timp dupã aceea, avioanele „Hunter" iordaniene au atacat
tinte din Israel.
Iordania a efectuat imediat dupã aceea bombardamente de artilerie asupra pãrtii israeliene a
Ierusalimului si a altor centre israeliene, precum si asupra aeroportului international de la Lod.
La ora l ,55 P.M. am primit un telefon de la generalul Bull, care ne-a spus cã clãdirea cartierului
sãu general din suburbiile sudice ale Ierusalimului, dintre liniile israeliene si iordaniene, fusese
ocupatã de armata iordanianã. O unitate a Ligii Arabe intrase în zona demilitarizatã si luase sub
control întregul complex al Natiunilor Unite.
Nu mai aveam acum decât optiunea de a angaja o actiune pe scarã mare împotriva Iordaniei,
oricât de greu ne venea sã abatem resurse de la bãtãlia din Sinai. Forta noastrã aerianã a
reactionat rapid la atacurile aeriene si în câteva ore forta aerianã iordanianã a fost lichidatã.
Generalul-maior Uzi Narkiss, GOC al Comandamentului Central, a cerut permisiunea de a relua
clãdirea UNTSO si de a captura un sat arab care izola partea arabã a Ierusalimului de Betleem si
de Hebron. Mai târziu, unitãti din cadrul Comandamentului din Nord au strãpuns liniile
iordaniene din zonã, intrând în Samaria si capturând mai multe pozitii înaintate ale Legiunii
Arabe.
Campania pe acest front trebuia acum sã continue cu toatã puterea, iar punctul focal, geografic si
politic, era desigur Ierusalimul, divizat, din 1948, în douã, o jumãtate arabã si alta evreiascã,
Orasul Vechi aflându-se în mâinile arabilor. O brigadã blindatã din rezervisti, comandatã de
colonelul Uri Ben-Ari, a fost, drept urmare, adusã la zece mile Vest de Ierusalim, iar o brigadã de
parasutisti, tot din rezervisti, comandatã de colonelul Motta Gur, care astepta lângã un aerodrom
sã fie luatã pentru o lansare operationalã în Sinai, a fost, în loc de aceasta, îndrumatã spre
Ierusalim.
în timp ce aceste unitãti erau în miscare, eu însumi mã gãseam în drum spre Ierusalim, unde
trebuia sã-mi îndeplinesc o îndatorire constitutionalã. Numirea mea ca ministru al apãrãrii, patru
zile mai înainte, necesita aprobarea oficialã din partea Knessetului, iar eu trebuia sã depun
jurãmântul de la tribuna adunãrii parlamentare, ceea ce fusese stabilit pentru acea dupã-amiazã.
Dar când am ajuns la Knesset, Ierusalimul evreiesc era supus bombardamen-
336
tului de artilerie si toatã lumea era în adãposturi. Am umblat fãrã rost câtva timp, apoi mi-am
pierdut rãbdarea si m-am întors la Marele Cartier General. Am fost informat în acea noapte cã
Knessetul se întrunise mai târziu si cã aprobase numirea de noi ministri. Puteam sã depun
jurãmântul la un timp potrivit, dupã rãzboi. Singurii membri ai Knessetului care au votat
împotrivã au fost cei patru membri ai Partidului Comunist. Unul dintre ei, Taufiq Toubi, un arab,
a strigat atunci când a fost anuntat rezultatul votãrii: „Aceasta înseamnã cã patru membri
favorizeazã pacea si condamnã rãzboiul!" Aceste cuvinte ale întelepciunii el a trebuit sã le urle ca
sã poatã birui zgomotul produs de explozia obuzelor artileriei iordaniene!
în timp ce Knessetul se reunea, brigada lui Ben-Ari strãpungea pozitiile iordaniene de pe colinele
de la Vest de Ierusalim. Ea si-a continuat înaintarea în cursul noptii, croindu-si calea spre a
ajunge la Ierusalim din Nord, ajungând lângã enclava de la Muntele Scopus, care dominã Orasul
Vechi, a doua zi, 6 iunie, la amiazã. Aici s-a întâlnit cu supravietuitorii batalionului de para-
sutisti care îsi tãiaserã cu mari pierderi calea spre Muntele Scopus, care se întinde în suburbiile
detinute de arabi si face legãtura cu partea evreiascã a Ierusalimului.
Parasutistii lui Motta Gur au intrat în actiune la ora 2,30 A.M., asadar în noaptea zilei de 6 iunie,
fãrã sã fi avut timp pentru recunoastere, din cauza grabei cu care le fusese datã misiunea. Prima
lor sarcinã era sã-si croiascã drum spre culmile dominante ale Muntelui Scopus si Muntelui
Mãslinilor, în acest scop ei au trebuit sã dea asalturi frontale asupra complexului scolii
Iordaniene de Politie, care s-a dovedit a fi un adevãrat fort, situat exact pe linia care separã o
suburbie arabã de una evreiascã, dupã care au luat cu asalt formidabila fortificatie cunoscutã sub
numele de Dealul Munitiei, în frunte cu ofiterii, compania de asalt, sub un foc ucigãtor, a cucerit
scoala de Politie. Suferind pierderi în fiecare minut, trupele de asalt si-au tãiat drum prin patru
garduri, au intrat în transeele periferice, le-au curãtat în lupta corp la corp si au cucerit obiectivul.
Fãrã a zãbovi, urmati de celelalte unitãti ale batalionului, au alergat la Dealul Munitiei si au
avansat spre acest bastion. Protejat de groase ziduri din piatrã si completat cu buncãre si
ambrazuri pentru mitraliere de jur-împrejur, bastionul numãra patruzeci de guri de foc. Dar
parasutistii erau antrenati pentru biruirea tuturor obstacolelor posibile. S-a vãrsat sânge pentru
fiecare pas fãcut înainte, dar oamenii nostri n-au dat înapoi, au luptat în transee, buncãre si la
gurile de foc inamice. Ultimul post inamic a fost capturat în dimineata zilei de 6 iunie, la ora
6,15.
337
Bãtãlia pentru Dealul Munitiei a fost cea mai durã din rãzboiul împotriva iordanienilor. Au luat
parte la ea cei mai buni oameni din Fortele de Apãrare ale Israelului, iar douãzeci si unu au fost
ucisi. Mai mult de jumãtate dintre soldati si majoritatea ofiterilor care au luptat la Dealul
Munitiei si la scoala de Politie au fost rãniti. Nu numai dificultatea capturãrii obiectivelor, nu
numai pretul mare ce a fost plãtit, dar si eroismul manifestat de fiecare luptãtor a fãcut ca aceastã
bãtãlie sã fie de neuitat si i-a dat un loc nepieritor în analele militare ale Israelului.
Când am ajuns la Muntele Scopus, curând dupã aceea, Uzi Narkiss mi-a spus cã dupã-amiazã
parasutistii urmau sã atace clãdirea Augusta Victoria, situatã între Muntele Scopus si Muntele
Mãslinilor, în scopul de a ajunge la drumul Ierihonului, tãind în felul acesta Ierusalimul de
teritoriul de la Est. Dar din cauza unor nefericite accidente, în care am suferit pierderi grele,
atacul a trebuit sã fie amânat pânã în dimineata urmãtoare, timp în care unitatea iordanianã s-a
retras si a fugit peste Iordan. Odatã cu ocuparea de cãtre noi a clãdirii Augusta Victoria, în
dimineata zilei de miercuri 7 iunie, si odatã cu controlul asupra drumului Ierihonului, încercuirea
Ierusalimului era completã. De la locul de observatie din piata situatã în fata Hotelului
Intercontinental de pe Muntele Scopus, comandantul de brigadã Motta Gur a dat ordin unui
batalion al sãu sã înainteze spre Poarta Leilor si sã intre în Orasul Vechi. Acesta s-a avântat prin
poartã, a apucat-o la stânga la Muntele Templului si, de acolo, la Zidul Vestic.
Pe când acest batalion intra în Orasul Vechi pe la Est, Brigada Ierusalim a lui Eliezer Amitai
tocmai intra pe la Sud, prin Poarta Bãlegarului. Soldatii sãi erau în întârziere cu o jumãtate de
orã, deoarece au fost nevoiti sã captureze mai multe pozitii arabe si sã curete minele dintre
Muntele Sionului si Biserica lui Petru din Gallicantu. Curând dupã aceea am intrat eu în
Ierusalimul eliberat si am vizitat Zidul Plângerii.
Brigada blindatã a lui Uri Ben-Ari, dupã ce si-a încheiat misiunea la Ierusalim, târziu dupã-
amiazã a capturat localitatea Ramalla, situatã la Nord de Ierusalim. A doua zi brigada a pornit-o
spre Est si a cucerit lerihonul, aproape fãrã rezistentã inamicã. Orasul era plin de soldati
iordanieni si de vehicule de transport ce se înghesuiau sã se retragã spre Est spre podurile de
peste Iordan, iar când tancurile israeliene au apãrut în localitate, toti au început sã fugã spre râu
cuprinsi de panicã. Unitãti ale brigãzii au trecut Iordanul si au ocupat pozitii pe malul estic.
Faptul acesta a inspirat un urgent si iritat mesaj adresat nouã de ambasadorul Statelor Unite.
Evident, guvernul iordanian îl convocase pe ambasadorul american la Amman si 1-a informat cã
fortele noastre trecuserã Iordanul cu scopul de a captura Ammanul si Es-Salt.
338
RÃZBOIUL DE sASE ZILE: FRONTUL CENTRAL
339
Imediat am dat ordin Statului-Major General ca brigada sã revinã pe malul vestic al Iordanului si
sã arunce podurile în aer. Lucrul acesta trebuia sã demonstreze intentia noastrã de a ne tãia de
malul estic al râului. Atinsesem acum limita esticã a bãtãliei noastre. Dar de data aceasta, spre
deosebire de cele întâmplate cu losua, în urmã cu 3300 de ani, aceasta marca sfârsitul si nu
începutul campaniei37.
lerihonul, „orasul palmierilor", cum îl numeste Biblia, este cel mai vechi oras din lume, datând
din Era Neoliticã. Primii sãi locuitori au fãcut constructii din piatrã si au clãdit un zid de
protectie si turnuri de strajã. Cu uneltele lor primitive, pe un pãmânt argilos, cu ajutorul unui
sistem de irigatii, au fãcut agriculturã.
Acesta este locul cel mai slab populat de pe glob. Peisajul înconjurãtor este arid, paraginii,
decolorat si pustiu. Dar lerihonul însusi este binecuvântat cu izvoare si pare sã pluteascã într-un
ghiol de iarbã luxuriantã. Acesta este acelasi lerihon unde prostituata Rahab le-a ascuns pe
iscoadele lui losua si unde Elisa a fãcut în mod miraculos ca apa puturoasã sã fie potabilã:
Izvorul lui Elisa existã si în ziua de azi. Care cuceritor n-a râvnit la aceastã oazã? Cine nu stie cât
de des a fost orasul acesta distrus? întotdeauna, însã, a fost readus la viatã. Izvoarele de apã dulce
s-au dovedit mai durabile decât fortele distrugerii.
în acea dupã-amiazã a zilei de miercuri 7 iunie a avut loc si o altã bãtãlie, de tancuri, care a fost
mult mai dramaticã. Aceasta a dus la cucerirea orasului Nablus, de lângã biblicul sehem. în
aceastã bãtãlie s-a distins un tânãr locotenent care, cu ale sale patru tancuri usoare, a atacat o
coloanã blindatã iordanianã de tancuri mai puternice „Patton", distrugând sapte din ele, plus un
transportor blindat, un jeep, un tun cu recul si un autocamion încãrcat cu soldati iordanieni.
în acea miercuri, cu putin timp înainte de amiazã, Comandamentul Central a raportat la Marele
Cartier General cã a sa Brigadã Ierusalim a fãcut jonctiunea cu Comandamentul din Sud,
înaintând la Sud de Ierusalim si punând stãpânire pe Betleem, Hebron si Daharia. M-am întâlnit
numaidecât cu Uzi Narkiss în Ierusalim si, împreunã cu el, m-am deplasat la Hebron. Trecând
vechea frontierã dintre Ierusalim si Betleem, trebuia sã fim atenti sã tinem poteca ce fusese
curãtitã prin câmpul minat. Dar dupã aceasta aproape cã nu era semn de rãzboi. Dealurile
Hebronului erau în floare, în timp ce în acel timp al anului vãile erau pârjolite de soare, iar
câmpurile se uscau, aici încã era primãvarã. Totul era verde si proaspãt, în afarã de vehiculele
militare, pe drumuri nu exista circulatie, iar în dumbrãvi si podgorii fermierii îsi
340
vedeau de treburile lor obisnuite. Fiecare palmã de pãmânt dintre stânci era cu grijã îngrãsatã si
plantatã cu vitã de vie, mãslini si smochini.
Am trecut pe la Gropile lui Solomon, iar apoi ne-am dus la blocul Etion, acel grup de kibuturi
religioase care fusese distrus de arabi în 1948. De fapt nu mai rãmãsese nimic din cele patru
asezãri evreiesti, în locul lor, arabii ridicaserã campamente militare si o moschee. Privind
împrejur si reflectând la cele întâmplate pionierilor nostri de acolo, eram absolut sigur cã noi
kibuturi vor rãsãri curând în acel loc. si, într-adevãr, câteva luni mai târziu, a început restaurarea,
operã a copiilor membri fondatori care fuseserã ucisi în 1948. Ei erau hotãrâti sã clãdeascã
locuinte si scoli, sã cultive din nou câmpurile si sã creascã copii pentru care blocul Etion sã fie o
casã vesnicã.
Ne-am dus apoi la Hebron. Acesta era sub stare de alarmã. Strãzile erau pustii. Moscheea de
deasupra Pesterii Macpela, locul înmormântãrii patriarhilor evrei, era pãzitã de un singur soldat,
care interzicea intrarea acolo a celorlalti soldati. Dat fiind faptul cã jeepul nostru a rulat în vitezã
spre intrare si a stopat acolo cu scrâsnet de frânã, santinela s-a alertat si a întors pusca spre noi,
strigând: „Intrarea opritã!" Ne-a arãtat apoi un semn pus pe usã de oamenii nostri, care arãta cã
acolo era un loc sfânt interzis militarilor. Era cât pe ce sã ne ia la rost vãzând cã nu miscãm de
acolo, când deodatã i s-a pus un nod în gât, bãgând de seamã, bineînteles, cu cine avea de-a face.
Cu pusca încã în mânã, a agitat-o spre mine si a spus: „Cred cã totul e în regulã cu
dumneavoastrã. Puteti intra". I-am multumit, am urcat treptele si am pãtruns în clãdire.
Era pentru prima datã când intram acolo. Intrarea în pestera Patriarhilor fusese interzisã evreilor.
Sub stãpânirea musulmanã, li se îngãduia sã urce doar cele sapte trepte din afara clãdirii, iar de
acolo puteau privi printr-o gaurã, întrezãrind grotele de dedesubt. Noi am pãsit dincolo de cele
sapte trepte si am intrat în vestibul. La stânga se gãsea camera de rugãciune musulmanã. La
dreapta se gãseau mormintele traditionale ale patriarhilor Avraam, Isac si lacov si ale sotiilor lor.
Desigur, mã emotiona ideea cã evreii aveau sã poatã vizita din nou unul din locurile sfinte la care
accesul le fusese interzis timp atât de îndelungat. Dar nu puteam spune cã eram impresionat de
actuala arhitecturã a amplasamentului. Biblica Pesterã Macpela, pe care Avraam o cumpãrase cu
„patrii sute de sicii de argint" de la „Efron, fiul lui tohar", ca „teren de înmormântare", fãrã nici o
îndoialã cã fusese o pesterã tipicã, scobitã în stânca cenusie de pe povârnis, desupra unui lan de
orz. Dar nimic din clãdire nu sugera lucrul acesta. La douã mii de ani dupã moartea lui
Avraam38, în timpul perioadei crestine, locul de înmormântare originar evreiesc a devenit loc al
unei biserici,
341
iar mai târziu, o datã cu nasterea Islamismului, biserica a fost transformatã în moschee. Dar nu
numai stilurile bizantin, cruciat si mameluc si-au imprimat aici caracterele. Chiar si uriasa clãdire
dreptunghiularã ridicatã în timpul perioadei lui Irod, în secolul I î.Chr., nu reuseste sã evoce
imaginea ciobanilor nomazi.
Am hotãrât ca sã fie fãcute reglementãri, în sensul ca atât evreii cât si musulmanii sã poatã veni
sã se roage si sã aducã omagiu acestui loc sfânt. La sosirea mea observasem cã un steag israelian
flutura pe clãdire. Am ordonat sã fie dat jos de acolo. Steagul trebuia sã fluture pe clãdirea
sediului guvernatorului, nu pe acoperisul unui mormânt sacru. Steagul a fost îndepãrtat.
Pe parcursul acestui tur, i-am dat GOC al Comandamentului Central directiva politicã de a
actiona în concordantã cu intentia noastrã de a întemeia asezãri evreiesti permanente în zonele
Muntelui Hebron si Ierusalimului. Mai în Nord, pe directia Ramalla, Nablus si Jenin, trebuia sã
stabilim campamente militare, asa încât sã putem mentine, cu o fortã micã, frontul de pe râul
Iordan.
Deocamdatã, numai Iordania si Israelul îsi anuntaserã dispozitia de a accepta încetarea focului.
Egiptul si Siria au refuzat sã dea ascultare rezolutiei Consiliului de Securitate. Noi am cerut o
întâlnire cu reprezentantii Libanului, considerând cã timpul era acum copt pentru convorbiri cu
ei. Dacã si ei erau dispusi sã semneze un tratat de pace cu noi, poate cã era posibil sã purtãm
tratative în vederea unor reglementãri utile. Ei au respins propunerea noastrã, declarând cã
Libanul era, în mod oficial, în stare de rãzboi cu Israelul. Aceasta însemna cã nici mãcar Acordul
de Armistitiu, care exista între noi din anul 1949, nu mai era valid.
Iesirea rapidã din campanie a Iordaniei a avut douã efecte importante. Cel imediat era militar, noi
fiind capabili sã ne transferãm fortele de pe frontul iordanian pe cel sirian. Al doilea efect era
politic: palestinienii din Cisiordania nu luaserã parte la rãzboi. Cele mai multe bãtãlii s-au
desfãsurat în afara zonelor populate, asa încât ciocnirile au avut loc între fortele armate
profesioniste ale Iordaniei si armata israelianã. Aproape nici o pagubã nu a fost suferitã de
locuitorii civili din ludeea si Samaria. Din punctul meu de vedere si conform interpretãrii date de
mine sistemului de relatii pe care trebuia sã ne strãduim sã-1 fãurim cu arabii palestinieni, faptul
acesta trebuia sã aibã implicatii decisive.
în prima zi de rãzboi, Egiptul apelase la Siria sã lanseze un atac total asupra noastrã. Rãspunsul
Siriei a fost neglijabil: câteva bombardamente executate de forta sa aerianã si foc de artilerie
asupra unui sat. Forta aerianã a Israelului a ripostat, atacând bazele aeriene siriene si distrugând
cincizeci si
342
trei dintre avioanele Siriei, în acea noapte, guvernul Siriei a luat cea mai importantã decizie a sa
privind rãzboiul, hotãrând sã anuleze „Operatiunea Nasser", prin care Siria se obliga sã se alãture
Egiptului, într-un atac general, înlocuind-o cu mai putin grandioasa „Operatiune Jihad" (rãzboi
sfânt). Aceasta implica o desfãsurare defensivã, cuplatã cu ofensive minore purtate de mici forte
care treceau frontiera. Conform acestui plan, sirienii au realizat douã atacuri nereusite asupra
kibuturilor din Nord si asupra unui post militar, în ziua de 6 iunie. Dupã aceea s-au limitat la
bombardamente de artilerie asupra unor kibuturi si asupra câtorva dintre taberele noastre
militare.
Vineri 9 iunie, la ora 11,30 A.M., dupã ce Iordania a iesit cu totul din campanie, iar Egiptul era
aproape iesit din aceasta, fortele noastre au atacat pozitii fortificate siriene de la granitã, încetarea
focului a intrat în vigoare dupã o zi si jumãtate. De fapt, operatiunile de strãpungere au durat
sapte ore, pânã seara, si au fost, într-adevãr, ore crâncene, în timpul noptii, însã, sirienii
continuau sã reziste puternic doar pe o singurã pozitie, în celelalte sectoare, dupã ce noi am
strãpuns fortificatiile, sistemul militar sirian s-a prãbusit. La cel mai înalt nivel, Comandamentul
Armatei din Damasc a luat-o chiar înaintea fortelor sale din teren, hotãrând sã abandoneze
campania. Vineri la amiazã, când conducãtorii Siriei au înteles amenintarea de pe înãltimile
Golan, au intrat în actiune pe douã planuri. Pe plan politic ei si-au intensificat eforturile de a
obtine o încetare a focului. Pe plan militar au ordonat retragerea de pe linia înãltimilor Golan si
concentrarea tuturor fortelor pe o linie de apãrare a Damascului. Bãtãlia pentru Golan s-a dovedit
a fi, prin urmare, operatiunea unei singure faze, faza de strãpungere. Dupã aceea trupele siriene
s-au retras — iar în multe locuri au luat-o la fugã — în confuzie si dezordine cãtre Damasc.
La începutul operatiunii, linia frontului sirian pãrea de nepãtruns. De pe pozitiile lor bine
fortificate de pe înãltimi, sirienii pãreau sã domine în întregime drumurile înguste de pe
povârnisurile abrupte pe care fortele noastre erau obligate sã le utilizeze, asa încât ele erau pisate
de artilerie înainte de a se fi putut apropia pe undeva de inamic.
Noi am hotãrât sã facem principalul efort de strãpungere în sectorul nordic al înãltimilor Golan,
iar greul bãtãliei a fost dus de brigada blindatã a lui Albert si de Brigada Golan comandatã de
lona. în timp ce celelalte pozitii de Ia granitã erau atacate de alte unitãti, brigada blindatã si
brigada de infanterie au trecut granita, atacând pozitii siriene puternic apãrate si angajându-se în
cea mai înversunatã luptã. Ele au luptat cu eroism si tenacitate si, desi au suferit pierderi grele, au
cucerit comandamentul pozitiilor siriene la cãderea noptii.
343
RÃZBOIUL DE sASE ZILE: FRONTUL DE NORD
344
Brigada blindatã a intrat în actiune la ora 10 A.M. si a suferit pierderi, cauzate de artilerie, înainte
de a trece frontiera. La intrarea pe înãltimile Golan, batalionul de asalt din frunte a fãcut o eroare
de deplasare si, în loc sã se întoarcã spre Nord ca sã atace Zaura, prima sa tintã, a apucat-o pe
drumul care ducea la Kala, pe o pantã abruptã, minatã, acoperitã de un foc antitanc si baratã de
obstacole naturale si „dinti de balaur" antitanc. Cu toate acestea, chiar dacã comandantul
asaltului si-a înteles greseala, el a decis sã-si lanseze atacul din aceastã directie gresitã, iar
Comandamentul din Nord si-a dat aprobarea. Atacând Kala din Sud, în loc s-o fi fãcut din Nord,
expunând tancurile israeliene la ucigãtorul foc al tancurilor inamice si al tunurilor antitanc, de la
începutul la sfârsitul bãtãliei forta de asalt a fost lovitã si a suferit pierderi. Rând pe rând, tancuri
si autoblindate erau scoase din luptã, fie de focul artileriei, fie de mine, în timp ce încercau sã
treacã de obstacole. Echipajele de pe tancuri si soldatii din autoblindate au cãzut pradã gloantelor
inamice sau flãcãrilor de pe propriile vehicule explodate. Comandantul batalionului a fost rãnit la
începutul asaltului, iar înlocuitorul sãu a fost ucis zece minute mai târziu, comanda fiind atunci
luatã de un tânãr ofiter. Doar douã tancuri mai erau în actiune din întregul efectiv blindat al
batalionului, care numãra 13 morti si 33 de rãniti. Suportul aerian energic a schimbat soarta
bãtãliei si a dus la retragerea blindatelor siriene, tancuri sovietice TU-100. Kala a fost capturatã
la ora 630 P.M.
Forta sirianã de la Zaura a opus o rezistentã îndârjitã si a luptat bine, dar curând a fost învinsã.
Capturarea celei de a treia pozitii siriene din Nordul Golanului, Tel Faher, a cãzut în sarcina unui
batalion de infanterie mecanizatã pe autoblindate, din brigada lui lona, având în sprijin o
companie de tancuri, în drum spre tintã aceste unitãti au intrat sub focul puternic deschis de
pozitiile siriene fortificate de deasupra lor si sase autoblindate au fost atinse unul dupã altul. Din
compania de blindate, patru tancuri au fost lovite, iar alte douã erau incapabile de a-si continua
drumul, blocând calea. Câteva minute mai târziu, autoblindatul purtãtor de mortier a receptionat
o loviturã directã si a explodat, iar autoblindatul de comandã a fost stopat de un obuz, lãsându-1
pe comandantul batalionului si pe patru dintre ofiterii sãi izolati în câmp. Unitatea din fruntea
fortei de asalt si-a abandonat vehiculele si a pornit spre tintã pe jos. Un ofiter si doisprezece
soldati au luat-o spre partea nordicã a colinei Tel Faher, iar un alt ofiter, cu o echipã similarã, a
atacat de la Sud. Cu acoperire de artilerie, ei au trecut peste centura de mine si prin gardurile de
sârmã ghimpatã fãrã ghinion, au nãvãlit în pozitia fortificatã, au sãrit în transeele de comunicatie
si au început sã le curete. Au întâlnit însã o opozitie înversunatã si în scurt timp
' . 345
ambele echipe israeliene au fost decimate. Din cei 13 oameni ai unitãtii sudice, 10 au fost
pierduti, iar din echipa care a atacat sectorul nordic al Tel Faherului, doar unul nu a fost rãnit, pe
când comandantul a fost omorât. Câteva minute mai târziu, comandantul batalionului si
comandantul unei companii au fost ucisi, iar secundul din comanda batalionului a fost serios
rãnit.
Tel Faher a fost capturat numai dupã ce unitãtile au fost întãrite si reorganizate. Sub comanda
comandantului adjunct al Brigãzii Golan, au fost adunate rãmãsitele fortei de asalt, împreunã cu
compania de recunoastere, un pluton de tancuri si câteva autoblindate. Acestea au atacat
sectiunea nordicã a fortificatiilor inamice si au învins trupele siriene.
în cea de a doua dimineatã, sâmbãtã 10 iunie, fortele noastre au gãsit pozitiile siriene goale.
Cuprins de panicã, inamicul le abandonase în cursul noptii, lãsând în urma sa tunurile antitanc,
precum si mitraliere grele si usoare, înfrângerea din ziua precedentã si bombardamentul efectuat
de aviatia israeli-anã îi frânsese spiritul. Deosebit de distructiv pentru moralul inamicului a fost
anuntarea de cãtre Radio Damasc a capturãrii localitãtii Kuneitra. Guvernul sirian, întelegându-si
situatia disperatã, emisese acest anunt la ora 8,30 din acea dimineatã, în scopul de a zori
Consiliul de Securitate sã adopte rezolutia de încetare a focului, în realitate, la acea orã nici un
soldat israelian nu se gãsea în raza orasului. De îndatã ce trupele siriene din câmp au auzit stirile
privind Kuneitra, ele au început sã fugã si n-a mai fost posibil sã fie stãpânite.
Cãtre amiazã, când trupele noastre au ajuns la Kuneitra, Massada si Butmia, tintele finale ale
cuceririi înãltimilor Golan, ele le-au gãsit goale.
Linia de încetare a focului detinutã de noi trece pe la Est de Massada, Kuneitra si Rafid. Aceasta
este linia ce apãrea într-o directivã pe care am trimis-o Comandamentului din Nord la amiaza
zilei de 9 iunie, linie care, ceream eu, trebuia atinsã de fortele noastre. Pe frontul sirian nu exista
Canal Suez si nici râul Iordan si de aceea trebuia stabilitã o frontierã, între sirieni si noi, care sã
reflecte logica militarã si sã aibã semnificatie politicã. Aceastã linie oferea avantaje topografice
de apãrare si se aflã la cincisprezece mile de râul Iordan, ceea ce înseamnã cã asezãrile noastre
agricole din Nordul Galileei aveau sã fie în afara razei de actiune a artileriei siriene. Desigur cã
sirienii aveau sã priveascã prezenta noastrã aici cu mare neliniste, nu doar pentru cã ocupãm o
parte din teritoriul lor, ci si pentru cã noi ne aflãm acum pe înãltimi si la o distantã mai micã de
patruzeci de mile de Damasc, fãrã nici un obstacol natural care sã opreascã înaintarea noastrã, în
imaginatia lor ei ne vedeau urcând în tancuri si galopând spre Damasc oricând am fi avut chef s-
o facem. Aceasta putea fi consideratã o avântare a fanteziei orientale, însã oricine urca
346
pe înãltimile Golan si privea vasta câmpie dinspre Damasc cu greu putea sã excludã o astfel de
posibilitate.
într-adevãr, tocmai în acest context a existat o mare tensiune politicã pe parcursul celor douã zile
de bãtãlie. Sirienii se temeau cã intentia noastrã era cucerirea Damascului, iar rusii, adresându-se
presedintelui Statelor Unite, au avertizat cã dacã America nu opreste înaintarea noastrã, atunci
Uniunea Sovieticã avea sã intervinã în ajutorul sirienilor. Americanii, potrivit unei surse de
informatii, au reactionat „ferm si eficient", în acelasi timp, însã, secretarul de stat Dean Rusk a
luat contact cu ministrul nostru de externe Abba Eban si cu ambasadorul nostru la Washington si
i-a întrebat, aproape cuprins de panicã, unde ne gândeam sã înaintãm. El a avertizat cã situatia
noastrã în Consiliul de Securitate se înrãutãtea si ne-a cerut sã dãm imediat ascultare deciziei de
încetare a focului. Le-am rãspuns americanilor cã nu aveam nici o intentie sã ajungem la
Damasc, ci doar sã punem asezãrile noastre în afara razei de actiune a artileriei siriene, fiind gata
de o încetare a focului mutualã.
N-am stiut cã americanii le-au vorbit rusilor în numele nostru, dar am aflat cã rusii nu s-au
mãrginit la abordarea Statelor Unite. La Moscova, ambasadorului nostru i s-a înmânat o notã
extrem de tãioasã, care continea amenintãri, precum si notificarea cã Uniunea Sovieticã
întrerupea relatiile diplomatice cu noi.
Evenimente au avut loc, între timp, si în Egipt, în ziua de 9 iunie, la ora 4 P.M., Radio Cairo a
anuntat cã presedintele Nasser a acceptat demisia comandantilor armatei sale terestre, aviatiei si
marinei. Douã ore si jumãtate mai târziu, la 6,30 P.M., s-a anuntat cã el însusi a demisionat, însã
în dimineata urmãtoare, la ora 11,10 s-a spus la radio cã si-a retras demisia.
Patru zile mai târziu, în ziua de 13 iunie, am prezentat colegilor mei un raport recapitulativ
asupra rãzboiului. Cu mine se afla seful statului-major.
Le-am spus cã trebuia sã le vorbesc în mod sincer, ceea ce am si fãcut. Am spus cã, în perioada
ce a precedat rãzboiul, armata si guvernul au fãcut evaluãri incorecte în trei domenii
fundamentale. Cea dintâi privea reactia posibilã fatã de represaliile noastre militare împotriva
Siriei. Noi nu am judecat cum se cuvine cât de mult se considera Egiptul obligat sã vinã în
ajutorul Siriei. Se credea cã Egiptul era prea implicat în rãzboiul din Yemen ca sã mai fie
disponibil pentru altã actiune. Noi am luat în serios avertismentul lui Nasser dat sirienilor, de a
nu face rãzboi cu Israelul pur si simplu din cauzã cã erau bombardati ici-colo. Acesta a fost cazul
si cu actiunea noastrã de represalii la Samua, în Iordania. Nu am reusit sã estimãm în mod corect
plângerea Iordaniei fatã de Egipt cã forta aerianã a acestuia nu i-a venit în ajutor si cã Egiptul
permitea vaselor israeliene sã treacã prin Strâmtorile
347
Tiran, fãrã a le stingheri. Pe timpul acela noi nu credeam cã actiunile noastre aveau sã ducã la un
rãspuns egiptean atât de viguros.
Cea de a doua evaluare incorectã privea intrarea fortelor egiptene în Sinai, socotitã drept o
decorare de vitrinã. Armata si guvernul nu credeau cã egiptenii erau gata de rãzboi. Judecata era
gresitã. Deplasarea armatei egiptene în Sinai n-a fost o simplã miscare demonstrativã.
AI treilea domeniu în care am gresit a fost cã nu am crezut în usurinta lui Nasser de a ordona si
de asigura îndepãrtarea fortelor ONU de la sarm el-seik. Nu se crezuse cã o putea face cu o
asemenea usurintã, iar aceasta este o lectie plinã de învãtãminte pentru noi. A fost evident cã nu
s-a întâmpinat nici o dificultate în descotorosirea de acest instrument international numit United
Nations Emergency Force (UNEF).
Le-am explicat apoi colegilor mei ce greseli socoteam eu cã a fãcut politica noastrã imediat
înainte de deschiderea campaniei. Principala gresealã a fost faptul cã Israelul nu a reactionat de
îndatã ce Egiptul a blocat strâm-torile. Dupã aceea termenul „cine trage primul foc" a cãpãtat o
semnificatie specialã. Fãrã îndoialã cã avea o importantã politicã deosebitã întrebarea cine a
început rãzboiul, dar dupã pãrerea mea tocmai blocada egipteanã a fost prima împuscãturã. Era
un clar act de rãzboi care în mod sigur justifica o contraactiune din partea noastrã. Totusi,
guvernul Israelului i-a permis lui Nasser sã ne punã cutitul la gât, fãrã nici o reactie din partea
noastrã. Este adevãrat cã guvernul Statelor Unite ne-a cerut sã-i dãm patruzeci si opt de ore ca sã
se ocupe de problemã. Dar dupã scurgerea acestora, Israelul era confruntat cu decizia criticã dacã
sã priveascã blocada ca pe un act de rãzboi si sã actioneze în consecintã, ori dacã sã nu treacã la
actiune imediatã, caz în care faptul cã Egiptul într-adevãr trãsese prima împuscãturã avea sã-si
piardã semnificatia si însemnãtatea, în acest caz noi am asteptat si ne-am afundat într-o situatie
complexã. Guvernul a manevrat dintr-o pozitie în care noi trebuia sã fim primii care deschideam
focul, deoarece reactionasem la blocadã ca si cum ar fi fost o problemã posibil de solutionat fãrã
rãzboi.
Incorectã a fost si aprecierea cã Statele Unite ar fi putut ridica blocada în locul nostru. America a
cerut curând douã sau trei sãptãmâni ca sã încerce sã gãseascã o solutie a problemei. Noi am fost
de acord, iar din aceasta n-a iesit nimic. Statele Unite nu erau pregãtite sã-si complice relatiile cu
Egiptul, în scopul de a garanta libertatea navigatiei pentru noi. Dar chiar dacã America ar fi reusit
sã gãseascã vreun remediu în acest domeniu, lucrul acesta n-ar fi corectat nicidecum balanta de
forte tulburatã. Egiptenii vârâserã în Sinai optzeci de mii de soldati si un mare numãr de tancuri.
Chiar dacã Strâmtorile
348
Tiran ar fi fost deschise, rãmânea problema blindatelor egiptene masate la granitele noastre.
Desi blocada egipteanã a fost miscarea de început a rãzboiului, prima împuscãturã, în adevãratul
sens al termenului, a fost trasã de noi, si bine trasã, distrugând încã din prima zi 70 la sutã dintre
avioanele statelor arabe. Cu toate acestea, deznodãmântul a devenit indistinct. Arabii, ca de
obicei, au anuntat cã ei erau învingãtori si cã au doborât patruzeci si sapte de avioane israeliene.
Urmãtorul lucru întâmplat a fost cã Iordania si Siria au intrat imediat în rãzboi, Iordania
deschizând foc de artilerie asupra Ierusalimului, iar Siria bombardând Nordul teritoriului nostru,
atât cu artileria, cât si cu aviatia. Astfel, întrebarea cine a început rãzboiul era relevantã nu numai
pentru Egipt, ci si pentru Iordania si Siria, fiind perfect limpede cã pe aceste douã fronturi
Iordania si Siria erau cele care au tras primul foc împotriva noastrã.
Factorul problematic în rãzboi era Siria. Era adevãrat cã sirienii au fãcut mai multe încercãri de a
pãtrunde în vreun kibut sau în alte locuri, în primele zile ale Rãzboiului de sase Zile, dar acestea
nu erau îndeajuns de serioase ca sã ne determine sã purtãm un rãzboi total. Lupta se putea
termina cu frontierele Siriei suprapuse pe acelea de dinaintea rãzboiului. Noi nu am fost fortati sã
mergem la rãzboi cu Siria din cauza atacurilor initiate de sirieni în cursul acelei sãptãmâni.
Motivele campaniei din Siria au fost, în primul rând, salvarea asezãrilor noastre din Nordul
Galileei de neîncetatele bombardamente de artilerie, iar apoi nevoia de a le demonstra sirienilor
cã ei nu puteau sã ne hãrtuiascã rãmânând nepedepsiti. Cabinetul israelian a fost în unanimitate
de acord cã frontul sirian trebuia sã fie acela de care sã ne ocupãm la sfârsit. Am pornit la
cucerirea înãltimilor Golan în dimineata zilei de 9 iunie, în noaptea anterioarã, când s-a ridicat
problema dacã trebuia sã întreprindem actiunea împotriva Siriei, m-am opus în cei mai radicali
termeni unei asemenea actiuni. Dar conditiile s-au schimbat.
La miezul noptii, în acea noapte, dupã ce îmi spusesem pãrerea, m-am dus la Marele Cartier
General. Acolo am aflat cã Nasser încuviintase încetarea focului. Un raport de spionaj arãta cã
orasul Kuneitra era gol si cã frontul sirian începea sã se prãbuseascã. Aceste anunturi si raportul
m-au îndemnat sã-mi schimb pãrerea. Am dat ordinul de a se trece la actiune împotriva Siriei.
Statul-Major General fusese în favoarea atacului si avea un plan de contingentã pentru operatie,
dar acesta era limitat. Planul nu includea capturarea înãltimilor Golan, dar a servit, în esentã, la
deschiderea fazei. Planului final i s-a dat un scop mai larg, anume împingerea sirienilor pe o
adâncime de douãsprezece mile si jumãtate, astfel încât asezãrile din Galileea sã fie scoase din
349
raza artileriei lor, caz în care fortele noastre trebuiau sã ajungã la Kuneitra si Rafid.
Am încheiat Rãzboiul de sase Zile cu maximum de linii de demarcatie pe toate fronturile.
Le-am spus apoi colegilor mei cã am cerut Statului-Major General sã pregãteascã o apreciere cu
privire la situatia viitoare, în sensul de cât timp le-ar trebui arabilor ca sã-si refacã puterea
militarã. Distrugerea armatelor arabe, îndeosebi a celei egiptene, era considerabilã, între timp,
noi trebuia sã ne asteptãm la douã atacuri. Unul era o campanie politicã arabã împotriva noastrã.
Arabii nu puteau fi capabili sã-si refacã armatele în scurtã vreme, asa încât ei aveau sã-si
concentreze, în viitorul imediat, activitatea ostilã în politica internationalã. Celãlalt atac putea
veni din partea Uniunii Sovietice, existând posibilitatea ca aceasta sã participe activ la rãzboi
împotriva noastrã.
Eram încredintat cã a fost o reuniunea utilã, totusi am plecat de acolo cu un sentiment mai putin
decât plãcut. N-am putut sã nu simt atmosfera de rãcealã, sursa acesteia fiind primul-ministru si
liderii Mapai. Am înteles cã întotdeauna îmi vor cãuta cusururi. Ei nu se împãcaserã cu faptul cã
am fost numit ministru împotriva vointei lor si aveau sã-mi gãseascã greseli în orice fãceam.
PARTEA A VI-A
PUNtI DESCHISE (1967-1973)
22
TIMPURI NOI
O datã ce lupta a luat sfârsit, am dat ordine ca toate barierele care mar-caserã divizarea
Ierusalimului sã fie înlãturate. Estul si Vestul Ierusalimului trebuiau sã devinã din nou una.
Comunitãtile evreiascã si arabã trebuiau din nou sã aibã acces una la cealaltã. Ordinele cereau
demolarea zidurilor antitrã-gãtori de elitã, curãtirea câmpurilor minate si mutarea gardurilor din
sârmã ghimpatã, care fuseserã un permanent memento al divizãrii orasului. Doream ca unitatea
Ierusalimului sã capete o expresie practicã deplinã si doream ca lucrul acesta sã fie fãcut repede.
Abia am emis aceste ordine cã am si fost onorat cu urlete de protest din partea a diferiti oficiali
care încercau sã mã convingã cã mã pripeam. Au fost formulate justificãri urgente din partea
Ministerului de Interne si din partea lui Teddy Kollek, primarul Ierusalimului Evreiesc, al cãrui
Consiliu Municipal trebuia acum sã rãspundã si de administrarea treburilor Ierusalimului Arab.
Am fost rugat sã amân aceste mãsuri. Decizia mea a rãmas însã în picioare. Barierele trebuiau
date jos fãrã întârziere. Dar, cu douã zile mai înainte ca ordinele sã intre în vigoare, am fost de
acord sã mã întâlnesc cu ei si cu altii, inclusiv cu reprezentanti ai politiei si ai comandamentului
local al armatei, în timp ce ceilalti si-au exprimat temerile în termeni moderati, primarul Kollek
si reprezentantul Ministerului de Interne au stãruit fierbinte sã-mi amân decizia, profetizând un
mãcel general. Evreii care aveau sã intre pe strãdutele înguste din Orasul Vechi aveau sã fie
masacrati de arabi fanatici, iar evrei exaltati aveau sã se rãzbune pe arabii prinsi în Orasul Nou.
I-am ascultat, am lãsat de-o parte predictiile lor exagerat de colorate si le-am spus cã nu vedeam
nici un motiv ca sã-mi schimb ordinele. Interpretarea datã de mine situatiei si stãrii de spirit a
oamenilor, arabi si evrei, arãta cã nimic nefast nu avea sã se petreacã si cã, dacã se petrecea,
lucrurile se puteau aranja. Libera miscare în ambele directii trebuia permisã imediat, fãrã
oprelisti, fãrã posturi de control, fãrã permise de circulatie speciale. Am spus
353
cã trebuia sã actionãm numaidecât în concordantã cu noua realitate si cã ne puteam ocupa mai
târziu de problemele care aveau sã aparã.
Mãsurile au fost aplicate. Barele si barierele au fost înlãturate, iar cele douã jumãtãti ale
Ierusalimului au fost reunite. Orasul Vechi si împrejurimile sale si Ierusalimul israelian au
devenit un singur oras. Nu a fost nici un incident, nici o tulburare. Capitala unitã a Israelului
arbora un aer festiv. Arabii s-au îmbulzit în Piata Sionului din inima Orasului Nou, iar evreii au
misunat în bazarurile din Orasul Vechi. Singurul lucru pe care politia a trebuit sã-1 facã a fost
acela de a încerca sã descurce blocãrile circulatiei.
Urgenta guvernului era sã se ocupe de statutul JocuriJor sfinte evreiesti, musulmane si crestine
clin Ierusalim si din împrejurimile acestuia. Am propus ca toate barierele si limitãrile de acces la
aceste altare, impuse de regimul iordanian, sã fie înlãturate. Trebuia acum sã permitem tuturor
musulmanilor si crestinilor, fie ei cetãteni ai Israelului, fie rezidenti în Cisiordania sau Fâsia
Gaza, sã viziteze si sã se roage la locurile lor sfinte: Domul Stâncii, Moscheea El Aksa si
Biserica Sfântului Mormânt.
Pentru ani îndelungati, arabii au barat evreilor drumul la locurile lor ceJe mai sacre, Zidul
Plângerii din complexul Templului si Pestera Patriarhilor din Hebron. Acum când noi aveam
controlul, eram obligati sã admitem ceea ce le cerusem altora si sã acordãm oamenilor de toate
credintele libertatea absolutã de a vizita si de a se închina la locurile lor sfinte. Am luat asupra
mea responsabilitatea pentru riscurile implicate. Eram încredintat cã, în ceea ce priveste relatiile
noastre cu arabii, pozitia noastrã internationalã si chiar securitatea noastrã, cu cât guvernul nostru
se amesteca mai putin în viata privatã, religioasã si obsteascã a arabilor cu atât va fi mai bine.
Oricum, trebuia sã încercãm aceastã metodã. Era mai întelept sã avem de-a face cu exploatarea
dãunãtoare a situatiei de cãtre elemente ostile, decât sã înãbusim dinainte dezvoltarea unor relatii
corecte între arabi si regimul israelian.
Cele douã locuri sfinte evreiesti care ridicau probleme speciale erau Muntele Templului din
Orasul Vechi, amplasament al Templului Evreiesc clãdit de regele Solomon în secolul al X-lea
î.Chr., reclãdit în secolul al Vl-lea si distrus de romani în anul 70 d.Chr., precum si Pestera
Patriarhilor clin Hebron.
Dupã aproximativ sapte secole de la distrugerea de cãtre romani a Templului, musulmanii au
construit douã moschei sfinte pe Muntele Templului: Moscheea Domului (sau Domul Stâncii) si
Moscheea El Aksa. Amplasamentul ca atare, o platformã uriasã care cuprinde Templul poporului
evreu si curtile sale, a devenit Haram es-sariful sacru al musulmanilor39, iar în anii din urmã
Consiliul Musulman Suprem local si-a tinut aici slujbele. Cât priveste Pestera Patriarhilor,
problemele puse de acest amplasament îsi au originea în faptul cã douã religii, iudaismul si
islamismul, îl considerã sfânt, existând
354
astfel pericolul ca fanaticii dintr-o religie sau alta sã pretindã cã amplasamentul este exclusiv al
lor.
Mi se pãrea cã trebuia sã gãsim o cale de a înlãtura barierele artificiale pe care autoritãtile
musulmane si administratia mandatarã britanicã le impuseserã vizitatorilor evrei care doreau sã
se închine la locurile lor sfinte, fãrã sã lezeze sensibilitãtile musulmane, în acelasi timp, trebuia
sã ne asigurãm cã o problemã atât de delicatã nu va provoca un conflict care sã inflameze
pasiunile, sã ducã la ciocniri si demonstratii si sã stârneascã o agitatie internã, îndeosebi în tãrile
musulmane.
Socoteam cã prima decizie neechivocã ce trebuia luatã privea conducerea si supravegherea
complexului de moschei si oficiilor musulmane, în dimineata primei sambele de dupã rãzboi, am
vizitat Moscheea El Aksa si m-am întâlnit cu personalul religios musulman care rãspundea de
aceasta. Am intrat în curtea moscheii venind dinspre Zidul de Vest (al Plângerii). Accesul la Zid
le-a fost oprit evreilor în ultimii nouãsprezece ani, iar acum, trecând pe acolo, am vãzut mii de
evrei îngrãmãditi în fata bãtrânelor pietre, într-o atitudine ecstaticã. Continuându-ne drumul prin
Poarta Mograbi, în sus, ca sã ajungem la complexul moscheii, a fost ca si cum deodatã am fi iesit
dintr-o lume a bucuriei si am fi intrat într-una a tãcerii ursuze. Oficialii arabi ne-au salutat în mod
solemn, expresia lor reflectând profunda mâhnire cu privire la victoria noastrã si teama de ceea
ce puteam eu sã fac. Grupul era condus de seicul Abdel Hamid Sa'iah, cu el aflându-se muftiul
Ierusalimului si paznicul complexului moscheii, care era responsabil de serviciile religioase.
înainte de a intra în moschee, le-am cerut ofiterilor israelieni care mã însoteau sã-si scoatã
încãltãmintea si sã-si lase armele afarã. Dupã ce am ascultat explicatiile despre moschee si
despre reglementãrile obisnuite pentru închinãtori si vizitatori, le-am cerut gazdelor mele sã
vorbim despre viitor. La început au refuzat, dar când eu m-am asezat jos pe covor, si mi-am
încrucisat picioarele în felul arabilor, ei s-au simtit obligati sã facã la fel si, în mod inevitabil, ne-
am angajat în discutie. Ca o consecintã a bãtãliei pentru Ierusalim, le fusese tãiatã apa si
electricitatea. Le-am promis cã vor avea si una si alta în decurs de patruzeci si opt de ore. Dupã
aceea am atacat problema principalã. Am spus cã acum rãzboiul se terminase si cã trebuia sã ne
întoarcem la viata normalã. Le-am cerut sã reia, în vinerea urmãtoare, serviciile religioase în
moschee. Am spus cã nu doream si nu intentionam sã continuãm practica instituitã de iordanieni
de a cenzura predica de vineri, înainte ca aceasta sã fie difuzatã la radio. Sub regimul iordanian,
predicile de vineri, care erau radiodifuzate, erau supuse unei cenzuri stricte. Am întrebat, în felul
meu, dacã o astfel de practicã era proprie unui conducãtor musulman, arãtând însã cã un
conducãtor evreu în mod cert s-ar fi abtinut sã actioneze într-o asemenea
355
manierã. Am adãugat cã speram ca liderii religiosi musulmani sã nu profite de o astfel de
libertate spre a tolera predici demagogice care sã-i incite pe unii dintre adeptii lor. Dacã o fãceau,
trebuia, desigur, sã luãm mãsurile de rigoare.
Am spus cã trupele israeliene aveau sã fie îndepãrtate din amplasament si cã vor stationa în afara
complexului. Autoritãtile israeliene erau responsabile de securitatea generalã, însã nu trebuia sã
ne amestecãm în treburile private ale musulmanilor, care erau responsabili de propriile lor
sanctuare. Fãrã îndoialã, gazdele noastre cunosteau faptul cã, în ziua în care capturasem
amplasamentul, ordonasem sã fie îndepãrtat steagul israelian de pe Moscheea Domului, unde
acesta fusese înãltat. Noi nu intentionam nicidecum sã controlãm locurile sfinte musulmane si
nici sã ne amestecãm în viata religioasã a arabilor. Singurul lucru pe care trebuia sã-1 introducem
era libertatea accesului evreilor la complexul Haram es-sarif, fãrã limitã sau platã. Acest
complex, asa dupã cum gazdele mele stiau prea bine, era al nostru Munte al Templului. Aici se
înãlta Templul nostru din timpuri strãvechi si ar fi fost de neconceput pentru evrei ca ei sã nu
poatã vizita în mod liber acest loc sfânt, acum când Ierusalimul se afla sub cârmuirea noastrã.
Gazdele mele nu au fost prea încântate de remarcile mele finale, dar au recunoscut cã ar fi fost
imposibil sã-mi schimbe decizia. Ele ar fi dorit ca întreaga zonã, si nu doar moscheile, sã rãmânã
sub controlul lor exclusiv, cu continua interdictie pentru evrei. Dar au înteles, de asemenea, cã
trupele noastre au fost îndepãrtate de la complex si cã noi recunoscusem drepturile lor de a-si
controla propriile locuri sfinte.
O problemã spinoasã a apãrut în ziua de 16 august. Aceastã datã coincide cu ziua a noua a lunii
evreiesti Av, o zi de sãrbãtoare evreiascã în care are loc îndoliata comemorare a distrugerii
Templului. Rabinul slomo Goren, duhovnicul sef al armatei, si mai multe miniane (cvorumuri
religioase) au decis ca în acea zi sã se roage pe Muntele Templului, adicã Haram es-sarif. Ei
purtau cu dânsii o Tora (Sul al Legii), un chivot si un amvon. Am aflat de incident doar mai
târziu, când maiorul David Farhi, ofiterul de legãturã al cârmuirii militare cu liderii arabi, n-a
reusit sã-1 opreascã pe rabin si pe însotitorii sãi de a merge sã se roage acolo. Problema a ajuns
sã fie examinatã de guvern. Cu toate cã, se întelege, nici un ministru nu dorea sã ia o pozitie
formalã care sã spunã fãrã înconjur cã evreilor le era interzis sã se roage pe Muntele Templului,
s-a decis sã se „mentinã politica curentã", care în realitate le interzicea s-o facã. Era evident cã
dacã noi nu-i opream pe evrei sã se roage acolo unde acum era un complex de moschei, lucrurile
ar fi scãpat din mânã si ar fi dus la o ciocnire religioasã. Rabinul Goren a luptat în mod hotãrât
împotriva interdictiei de facto, dar în cele din urmã a acceptat verdictul, iar spiritele s-au potolit.
Ca mãsurã suplimentarã de precautie, i-am spus sefului statului-major
356
sã-i ordone duhovnicului sef al armatei sã mute biroul pe care îl instalase în clãdirea din
vecinãtatea complexului moscheilor. Eram convins cã tocmai pentru cã acum controlul se gãsea
în mâinile noastre, se impunea sã arãtãm o mai largã tolerantã, o atitudine atât de rarã la
regimurile din precedentele decenii si secole. Noi, desigur, trebuia sã respectãm Muntele
Templului ca pe un loc istoric al trecutului nostru din vechime, dar trebuia de asemenea sã nu-i
tulburãm pe arabii care îl utilizau drept ceea ce acesta era în prezent, un altar al Islamului.
Reglementãrile fãcute de noi în privinta Pesterii Patriarhilor din Hebron au un scop diferit de
acelea privind Ierusalimul. Aici scopul este nu divizarea autoritãtii si a drepturilor, ci coexistenta
armonioasã. Potrivit traditiei evreiesti, Pestera Patriarhilor este cel mai vechi loc de
înmormântare evreiesc. Primul evreu a fost Avraam, iar el, fiul sãu Isac si nepotul sãu lacov au
fost înmormântati aici. Tot aici au fost înmormântate matriarhele Sara, Rebeca si Leea.
(Mormântul sotiei favorite a lui lacov, Rahela, se aflã cu câteva mile mai la Nord, „pe drumul
care duce la Efrata care este Betleem", cum spune Biblia)40. Musulmanii respectã si ei aceastã
traditie, cãci Avraam este „Confratele" lor, tatãl primului lor strãmos, Ismail, asa încât si pentru
ei Pestera Patriarhilor este loc de veneratie deosebitã.
în timpul celor patru secole de stãpânire otomanã si al celor treizeci de ani de mandat britanic,
musulmanii au interzis evreilor intrarea în pesterã si chiar în clãdirea ridicatã deasupra acesteia,
clãdire care a fost transformatã mai întâi în bisericã, iar mai târziu în moschee. Evreilor le era
permis cel mult sã urce cele sapte trepte ale scãrii care duce la strãvechiul mormânt. Eram acum
în situatia de a ridica aceastã rusinoasã interdictie, dar eu doream s-o facem fãrã a le cauza
musulmanilor suferintã, asa cum ei cauzaserã secole de-a rândul poporului nostru. Aveam în
vedere o reglementare prin care evreii sã poatã vizita, sã poatã face pelerinaj si sã se închine la
mormântul patriarhilor fãrã a-i tulbura pe musulmani în ceea ce priveste serviciile lor religioase.
Cheia acestei probleme dificile constã în divizarea geograficã a acestui loc sfânt si în
coordonarea programelor pentru ritualurile respective. Divizarea geograficã era relativ simplã,
deoarece mormintele patriarhilor — sau mai degrabã monumentele care simbolizeazã
mormintele — sunt situate în jumãtatea vesticã a clãdirii, în timp ce sala de rugãciune a moscheii
este situatã în jumãtatea esticã a acesteia. Reglementarea programãrii, adicã a stabilirii timpului
de vizitare pentru evrei, în asa fel încât acesta sã nu coincidã cu al rugãciunilor musulmanilor, s-a
dovedit mai complexã. Rugãciunile musulmane au loc de cinci ori pe zi, dar ele dureazã toatã
ziua în luna sãrbãtoririi Ramadanului. Evreii au trei slujbe pe zi, dar de sabat, ca si în timpul
sãrbãtorilor si a zilelor de post, care atrag un mare numãr de pelerini, este greu
357
de scurtat slujbele. Eu personal nu eram în favoarea tinerii unor slujbe de rugãciune formale în
acest loc sfânt, care s-ar fi transformat în mod virtual într-o sinagogã. Credeam cã putea sã
rãmânã doar un altar pentru pelerinaje si rugãciuni informale. Dar de vreme ce vizitatorii si
pelerinii evrei au început sã tinã slujbe formale, nu eram dispus sã-i opresc. Trebuia sã asigur
programarea nu numai a orelor de vizitare, ci si a celor de rugãciune obisnuitã a evreilor. Era
evident cã nici o reglementare corespunzãtoare nu putea fi realizatã fãrã compromis si respect
reciproc.
în cãutarea unei asemenea reglementãri, cineva a venit cu ideea de a se adãuga Ia clãdire o micã
sinagogã, la un nivel mai jos decât moscheea, cu acces, printr-o deschidere specialã, la adevãrata
pesterã care, conform traditiei, cuprindea mormintele însele (distincte de mormintele simbolice
ale patriarhilor, din sala de deasupra). Se credea cã o asemenea intrare a existat odinioarã, cã
fusese ulterior închisã si cã acum putea fi redeschisã. Dar investigatiile n-au dus la gãsirea nici
unei deschideri, asa încât ideea a trebuit sã fie pãrãsitã. Pestera, as putea adãuga, poate fi
întrevãzutã din interiorul moscheei, printre niste gratii montate în dusumeaua clãdirii.
Trebuia astfel sã ajungem la o reglementare bazatã pe compromis, iar primele proceduri de
coexistentã acceptabile pentru ambele comunitãti au fost expuse de mine la o întâlnire cu
reprezentantii musulmani, tinutã în ziua de l august 1967, la sediul guvernatorului militar din
Hebron. în cele sase sãptãmâni care trecuserã de când Hebronul intrase sub controlul nostru si
fusese din nou deschis pentru evrei, orasul era în fiecare zi plin de o multime de pelerini care se
duceau la Pestera Patriarhilor, contemplând mãretia uriaselor pietre irodiene din zidurile
împrejmuitoare, explorând cu piosenie interiorul tãcut si rugându-se în picioare lângã morminte.
Cu o zi mai înainte de întâlnirea mea cu notabilitãtile musulmane din Hebron, am discutat tema
cu Comitetul Ministerial privind Locurile Sfinte si am prezentat propunerile mele, care au fost
aprobate. Singura problemã rãmasã deschisã era dacã sã le cerem evreilor sã-si scoatã
încãltãmintea înainte de a intra în clãdire. Aceasta este o practicã pe care toti vizitatorii trebuie s-
o urmeze atunci când intrã într-o moschee, în acest caz, însã, ar fi însemnat ca evreul sã cedeze
celeilalte credinte ceea ce de fapt este un loc sfânt evreiesc. Amplasamentul a suferit numeroase
transformãri, în afarã de mormântul Patriarhilor Evrei, la mijlocul celui de al doilea mileniu
î.Chr., a fost aici o sinagogã în ultima jumãtate a mileniului întâi î.Chr., o bazilicã crestinã cu
aproape o mie de ani în urmã, apoi o moschee, apoi din nou o bisericã, în epoca cruciadelor, dupã
care iarãsi o moschee. Comitetul Ministerial m-a lãsat pe mine sã decid, iar eu, din punct de
vedere privat, am hotãrât ca pelerinii evrei
358
sã nu fie obligati sã-si scoatã încãltãmintea, dar sã evite zona de rugãciune musulmanã.
La întâlnirea din Hebron m-au însotit membri ai Guvernului Militar, precum si Rafael Levi, care
slujea drept consilier cu privire la treburile arabe. El era originar din Hebron, îi cunostea pe
oamenii din oras, limba si obiceiurile ]or fiindu-i familiare. Reprezentantii Islamului erau
condusi de primarul Hebronului, incluzându-i si pe muftiul din Hebron, ca si pe seicul moscheei.
Dupã o discutie migãloasã, am ajuns la un acord care pentru arabi era cel mai mic rãu, iar pentru
evrei cel mai mic bun. Acordul prevedea urmãtoarele:
• Starea exceptionalã va fi ridicatã, în asa fel încât comunitatea musulmanã sã se poatã ruga la
ora 3 A.M.
• Vizitatorilor non-musulmani li se va permite sã intre în clãdire între orele 7 A.M. si 11 A.M. si
1,30 P.M. si 5 P.M.
• Muezinului i se va permite sã-i cheme pe credinciosi la rugãciune de cinci ori pe zi.
• între orele 1,30 P.M. si 5 P.M., comunitãtii musulmane trebuia sã i se permitã sã se roage în
moschee, însã avea sã foloseascã o intrare separatã.
• Vizitatorilor non-musulmani trebuia sã li se cearã sã poarte vesminte potrivite si demne de
respect. Trebuia interzis fumatul, precum si vânzarea de lumânãri sau de bãuturi tari.
Din partea musulmanilor a semnat Consiliul Musulman Suprem, iar din partea evreilor am
semnat eu si Rafael Levi.
Acest acord nu era rãspunsul cuprinzãtor la toate problemele, dar oferea o bazã pentru
reglementãri viitoare, care puteau sã aibã loc din timp în timp. Principalele adausuri ulterioare au
fost prilejuite de nevoia de a da posibilitate numãrului crescând de închinãtori de a-si tine
serviciile religioase din „Zilele Smereniei", dintre Anul Nou evreiesc si sãrbãtoarea lom Kipur,
fãrã a tulbura rugãciunea musulmanã din moschee. si în aceastã privintã a fost curând gãsitã o
solutie. Chiar la Vest de morminte se gãsea o curte deschisã, care putea fi acoperitã de un
baldachin, într-adevãr, în pereti existau cârlige din fier, ceea ce arãta cã acel fel de acoperis
fusese utilizat si în trecut, asa încât exista un precedent. Dar, desigur, dificultatea fundamentalã
în astfel de probleme nu era gãsirea de rãspunsuri la chestiuni tehnice, ci generarea acelei
bunãvointe necesare de ambele pãrti, în sensul de a se ajunge la o întelegere.
Am cheltuit mult timp în asigurarea unor aranjamente armonioase cu privire la locurile sfinte din
Hebron si, mai presus de toate, din Ierusalim, deoarece ele contineau sãmânta unei abordãri care
putea sã rezolve problemele mult mai mari si mai dificile ale coexistentei arabo-evreiesti într-un
Ierusalim unit. Trebuia sã determinãm acele domenii de care avea sã se ocupe în mod autonom
fiecare comunitate — musulmanã, crestinã si evreiascã —,
359
precum si domeniile în care era posibilã cooperarea, noi având de stabilit cum sã se comporte
unii fatã de altii arabii si evreii.
în timpul lunii Ramadanului, o sãrbãtoare religioasã musulmanã, am ordonat o restrângere a
orelor de vizitã a evreilor la Pestera Patriarhilor. Am considerat cã Avraam, Isac si lacov, ca si
noi, descendentii lor moderni, eram destul de puternici ca sã suportãm aceastã limitare. Ori de
câte ori am vizitat moscheea în timpul Ramadanului si i-am vãzut pe arabii postitori stând în
genunchi si rugându-se cu adâncã devotiune la unul si singurul Allah milostiv, a trebuit sã pãsesc
în vârful picioarelor, asa încât sã nu-i tulbur. Niciodatã nu am avut sentimentul cã prin aceasta
îmi abandonam propria credintã. Eram sigur cã, în acelasi mod, nu ar fi însemnat nici o stirbire a
credintei lor islamice dacã arabii nu i-ar fi tulburat pe evreii care se rugau la Zidul Plângerii, cu
ochii strâns închisi, într-o concentrare religioasã, în timp ce îsi adresau cerului rugãciunile.
în Ierusalim, problema coexistentei trebuia sã includã atât viata laicã a locuitorilor orasului, cât si
locurile sfinte si timpul de rugãciune. Trebuia sã fie posibil ca toti sã se adune — si sã se
înghesuie unul în altul — în aceleasi bazare supraaglomerate, sã facã afaceri împreunã, sã
întretinã împreunã retelele de electricitate, canalizare si alimentare cu apã. Arabii si evreii puteau
trãi în acelasi oras, plãtind aceleasi impozite, cãlãtorind în aceleasi autobuze si primind salarii
egale la muncã egalã, în acelasi timp, trebuia sã fie posibil ca arabii sã aibã scoli separate, asa
încât fiecare copil arab sã poatã învãta în limba maternã istoria poporului sãu, admirându-si eroii,
cultivându-si credinta, celebrându-si sãrbãtorile proprii. Credeam cã musulmanilor trebuia sã li
se acorde suveranitatea asupra locurilor lor sfinte si cã orice musulman, din orice tarã, fie cã
întretinea sau nu relatii diplomatice cu Israelul, trebuia sã dispunã de accesul liber la aceste
locuri. Eram convins cã piatra unghiularã a coexistentei arabo-evreiesti era ca fiecãrei comunitãti
sã-i fie asiguratã satisfacerea nãzuintelor sale fundamentale, demonstrându-se tolerantã reciprocã
în aceastã privintã.
Am crezut, de asemenea, cã este treaba mea sã mã întâlnesc cu toti primarii arabi din orasele din
Cisiordania si din Fâsia Gaza în sãptãmânile imediat urmãtoare rãzboiului, în Cisiordania,
pierderile cauzate de rãzboi în rândul populatiei civile erau scãzute, ca si dauna adusã
proprietãtii, într-adevãr, în afara oraselor, desi trebuia trecut printre tancuri si autoblindate arse,
aproape cã nu exista semn cã fusese rãzboi. Starea exceptionalã, impusã în timpul bãtãliilor,
fusese ridicatã. Circulatia pe drumuri si munca pe ogoare reveniserã la normal, în vãzduhul
limpede rãsuna cântecul monoton al celor care mânau cãmilele ce duceau încãrcãturile de grâu la
arie.
360
Ceea ce se numeste propriu-zis Cisiordania, dar ne-a fost dintotdeauna cunoscut prin numele
biblic de ludeea si Samaria, îmi evocã amintiri deosebite din copilãrie. Nahalalul de la începutul
anilor 1930 era un mic sat organizat ca fermã cooperativã, în afarã de ogoarele comunitãtii,
fiecare fermier avea, cum am avut si noi, o micã grãdinã de zarzavat lângã casã, câteva vaci
corcite (rezultate din împerecherea unor tauri olandezi cu vaci arabe) si pãsãri cotcodãcitoare
care ciuguleau de prin gunoaie si se ouau prin cele mai întunecoase locuri, în cãpite de fân sau pe
sub mormane de nuiele. Cel mai mult timp îl petreceam la munca pe ogoare, iar la sfârsitul verii,
între seceris si semãnat, era un sezon mort, din care trãgeam maximum de profit. Plecam cu
prietenii mei în ceea ce numeam „marea excursie", o cutreierare prin întreaga tarã. Uneori eram
cãlãuziti de un ghid, David Baras din satul vecin Kfar lehosua, cel mai bun dintre profesori. De
cele mai multe ori plecam de capul nostru. Cu un rucsac cu hranã si o pãturã cazonã luatã în
spate, cu câtiva bãnuti de buzunar, fãceam ocolul tãrii, de-a lungul Vãii Iordanului, prin Samaria,
sus la Ierusalim, iar apoi prin ludeea. în fiecare an ruta noastrã varia.
Reîntâlnirea mea cu aceastã parte a tãrii, acum deschisã nouã iarãsi, a fost diferitã. Nu a mai fost
o excursie tinereascã, iar eu nu mai eram bãiatul nerãbdãtor care încerca sã contemple cât mai
mult peisaj posibil, înainte de a se cufunda din nou în ferma din Nahalal. A fost o experientã
nouã care m-a fãcut sã cunosc cât de familiar îmi era pãmântul copilãriei mele care — desi
fusesem retezat de acesta — îmi devenise mult mai drag o datã cu trecerea timpului.
Existã si o altã particularitate a Samariei si Iudeii. Am peregrinat prin aceste strãvechi teritorii
înfiorat de viziunea si ideea locurilor biblice si de sunetul numelor acestora: Silo, unde triburile
israeliene s-au adunat în fata Chivotului Legii; Tecoa, locul de nastere al profetului Amos; Betel,
asociat cu patriarhul Avraam, cu visul lui Isac, cu judecata lui Samuel si cu concentrarea fortelor
lui Saul, când el a luptat cu filistenii; Anatot al lui Ieremia si al celor doi „oameni puternici" ai
lui David; si multe altele. si chiar dacã nimic n-a mai rãmas din aceste locuri dincolo de
mormanele de ruine arheologice, numele lor dãinuie neschimbat peste secole.
Personajele biblice erau de obicei amintite în asociere cu locurile în care se nãscuserã si erau
înregistrate ca Ilie Tisbitul, Nabot Carmelitul, Mica din Moreset. în decursul timpului, unele
dintre aceste nume evreiesti au suferit anumite denaturãri, potrivit pronuntãrilor mai noi. Dar
faptul acesta nu mi-a dat bãtaie de cap, cãci pentru mine se pãstrase sunetul autentic al limbii
ebraice sau canaanite originale: Yericho (Ierihon), Yafo (Jaffa), Acco (Acra). Anii, bãtãliile,
natiunile au trecut peste locuri fãrã a izbuti sã distrugã sursa numelor acestora.
361
Acum existau sãlase arabe în ludeea si în Samaria. Bãietandrii care treierau stogurile de grâu,
bãrbatii cu mâinile pe coarnele plugului de lemn tras de boi, femeile care se întorceau de la izvor
în sat agale, cu ulciorul pe cap, fãceau parte din peisaj. Nu puteam gândi despre ei cã erau
interpusi între mine si pãmânt. Niciodatã n-am arborat sentimente ostile fatã de arabi.
Fundamentul rãzboaielor si conflictelor noastre era ambitia politicã si nationalã, nu dusmãnia
personalã, întâlnirile la o piua (turtã arabã), mãsline, cafea neagrã si „Ahalan wasahalan",c\\ care
am fost ospetit ori de câte ori am trecut pragul caselor lor, au fost întrerupte periodic de rãzboi,
dar ele au fost întotdeauna reluate dupã ce praful bãtãliei s-a asezat.
Trei mici districte din ludeea si Samaria au suferit foarte mult în timpul rãzboiului. Unul a fost
înãltimea Latrun, unde au avut loc lupte energice. Când iordanienii au început neprovocati
actiunea militarã, artileria Legiunii Arabe din Latrun a bombardat aeroportul international de la
Lod al Israelului, iar fortãretele arabe de pe colinele dominante au tinut sub amenintare câmpia
de pe litoral, inclusiv orasul Tel Aviv.
Cu totul diferite au fost circumstantele în care au fost considerabil ruinate celelalte douã zone
afectate. Una cuprindea orasul Kalkilia din Samaria, iar cealaltã douã sate din ludeea. Aici
guvernul israelian le dãduse locuitorilor materiale si subventii financiare, asa încât ei sã-si poatã
reclãdi casele ruinate. Situatia lor grea a fost examinatã la mai multe reuniuni ale Cabinetului,
deoarece s-a aflat cã multe case au fost distruse nu ca rezultat al bãtãliei, ci ca actiune punitivã
din partea soldatilor israelieni. Lucrul acesta nu numai cã nu fusese dictat de politica guvernului
israelian, ci fusese fãcut prin nesocotirea acelei politici, care statuase ca în rãzboi armata sã facã
tot posibilul spre a evita vãtãmarea civililor si a proprietãtii lor. Am gãsit fãrã rost întreprinderea
a o serie de investigatii speciale în armatã în aceastã privintã. In loc de aceasta, am vizitat
numaidecât locurile cu pricina, spre a vedea exact ce s-a întâmplat si cum puteam fi de ajutor. M-
am dus mai întâi la Kalkilia.
Ajungând acolo, am descoperit cã mai bine de o treime din clãdirile orasului si din suburbiile
sale au fost distruse, în majoritatea lor nu de cãtre artilerie, ci prin dinamitare. Când am cerut
explicatii armatei, mi s-a spus cã lucrul acesta a fost fãcut sub formã de represalii fatã de arabii
care trãgeau de acolo asupra trupelor noastre. Problema practicã era pentru mine cum sã asigur
reparatia daunelor fizice, dar si a daunelor aduse relatiilor israeliano-arabe. Primarul Kalkiliei,
Haj Hussein Aii Tzabari, mi-a arãtat cã aproximativ 800 de case deveniserã nelocuibile si cã
numãrul oamenilor care pãrãsiserã orasul totaliza 12.000. Unii locuiau acum la rude, în Nablus si
în sate învecinate, dar cei mai multi se adãpostiserã în dumbrãvile de mãslini, nu departe de
Kalkilia. M-am dus sã-i vizitez.
362
Dacã n-as fi vãzut casele lor ruinate de-a lungul drumului fãcut pânã acolo, as fi putut gândi cã
acei oameni iesiserã sã se bucure de un picnic în masã. Sub fiecare copac era asezatã o familie.
Copiii se hârjoneau pe cuverturi întinse pe pãmânt, aproape goi, femeile erau aplecate asupra
oalelor puse la foc, în timp ce bãrbatii în abayas (pelerine arabe lungi), îmbroboditi cu kefiehnri
(turbane-capã), motãiau în pace.
Când ne-au recunoscut, s-au adunat în jurul nostru, bombardându-ne cu întrebãri. Nu mormãiau
si nu se plângeau. Cereau doar permisiunea de a se întoarce în Kalkilia si de a primi echipament
mecanic cu care sã curete ruinele. Permisiunea de a se întoarce le-a fost acordatã imediat. Le-am
promis, de asemenea, sã le dau ajutorul cerut. Dar nu le-am putut spune nimic ca rãspuns la ceea
ce ei nu întrebaserã, dar care atârna în aer ca un urias semn de întrebare: ce aveam de gând sã
facem cu ei? stiam prea bine cã dacã sperantele lor s-ar fi realizat si dacã arabii ar fi iesit
victoriosi în rãzboi, ei nu numai cã ne-ar fi distrus casele, satele si orasele, ci ne-ar fi si mãcelãrit.
stiau si ei lucrul acesta si de aceea acceptaserã ruinarea caselor lor ca pe o consecintã a
înfrângerii suferite. Cu toate acestea, nu mã puteam ascunde în spatele acestei explicatii. Ceea ce
arabii ne-ar fi putut face nouã nu ne putea servi drept cãlãuzã în actiunea sau comportamentul
nostru. Dar nici nu doream sã le spun cã eu, ministrul apãrãrii, eram cuprins de întristare si rusine
în fata a ceea ce fãcuserã unii dintre soldatii nostri. Relatiile dintre noi si arabi sunt, în definitiv,
relatii între natiuni, si ar fi fost nepotrivit pentru mine, în situatia mea oficialã, sã le vorbesc în
calitate de individ privat. Asa încât pur si simplu i-am asigurat de ajutorul guvernului, iar dupã
aceea am rãmas tãcut.
Aceleasi circumstante erau adevãrate si în privinta celor douã sate din Vestul dealurilor
Hebronului. Aici, de asemenea, comandantul israelian local a decis aruncarea în aer a unui numãr
de case, iar eu am promis si aici, în numele guvernului, cã vor fi aprovizionati cu ciment si fier-
beton, asa încât sã-si poatã repara acoperisurile. N-au cerut piatrã, pentru cã în ludeea aceasta se
gãseste din abundentã. Fiecare generatie a avut rãzboaiele si distrugerile sale. Dar chiar dacã
acoperisurile si peretii sufereau distrugeri, pietrele rãmâneau. Acestea aveau sã fie adunate de la
ruinele de acum si de la cele mai vechi, asa cum se îndãtinase de secole si secole practica, spre a
constitui temeliile noilor case.
363
23
TRÃIND ÎMPREUNÃ
Unul din primele mele decrete de dupã rãzboi, când am ajuns sã mã ocup de administrarea
teritoriilor ocupate, a fost acela privind abolirea restrictiilor de cãlãtorie. Am emis ordine ca orice
arab, fie rezident în Cisiordania, fie refugiat în Gaza, sã fie liber sã cãlãtoreascã oriunde în Israel
si oriunde în teritorii, fãrã a i se cere permis. Acest decret a venit ca o surprizã plãcutã pentru
arabii direct afectati. Era ultimul lucru la care se asteptau din partea administratiei de ocupatie.
Erau însã multi în Israel care socoteau cã lucrul acesta va periclita securitatea noastrã, oferind
mai mare libertate de miscare teroristilor.
în luarea acestei mãsuri m-a inspirat îndeosebi amintirea privind sistemul de permise de cãlãtorie
inventat de Guvernul Militar pentru arabii din Israel în anii de început ai statului, eu fiind decis
sã nu urmez acea cale. însãsi necesitatea permisului de cãlãtorie subliniazã limitarea libertãtii, iar
procedurile greoaie sporesc amãrãciunea psihologicã, ceea ce dezavantajeazã relatiile dintre
locuitori si administratie. Lungul timp de asteptare pentru obtinerea permisului, cozile formate la
posturile de control, cercetarea bagajelor, dependenta generalã de bunãvointa autoritãtilor era
frustratoare si degradantã.
Ceea ce a grãbit hotãrârea mea de a preveni toate acestea a fost un incident petrecut la scurt timp
dupã rãzboi. Unii dintre soldatii inamici erau încã în libertate, arme încã se mai aflau în mâini
dusmãnoase, pericolul sabotajului era absolut real si, în consecintã, circulatia rutierã era supusã
controlului din partea trupelor noastre. S-a întâmplat sã fiu de fatã la un control efectuat asupra
unui autocamion ce venea din directia El Aris. soferul si însotitorul sãu au spus cã duceau o
încãrcãturã de peste la Hebron.
Când am ajuns eu acolo, soldatii deja scoseserã lãzile si le rãsturnaserã, ca sã vadã dacã nu erau
ascunse arme dedesubt. Pescarii din El Aris, oras sinait pe pe tãrmul Mediteranei, trebuie sã fi
cheltuit multe ore ca sã împacheteze cu grijã pestele destinat pietelor din Hebron si Ierusalim. Ei
asezaserã
364
pestii cap la cap, straturi-straturi, pe un pat de gheatã, iar deasupra lãzilor împrãstiaserã crengi cu
frunzele verzi, în asa fel încât transportul sã fie protejat împotriva razelor solare, într-un sfert de
orã, nimic n-a mai rãmas din munca lor migãloasã. Pestele era împrãstiat pe podeaua
autocamionului, frunzele s-au uscat, gheata s-a topit. Fãrã îndoialã, trebuia sã oprim contrabanda
cu arme si, desigur, trebuia sã fim în alertã în fata pericolului sabotajului, dar eram hotãrât sã fac
în asa fel încât astfel de incidente sã fie pe cât posibil evitate, chiar dacã lucrul acesta însemna un
risc pentru securitatea noastrã.
Neîndoielnic, schimbarea cea mai semnificativã si revolutionarã pe care am introdus-o în relatiile
noastre cu arabii a fost politica „puntilor deschise". Aceasta însemna libera miscare a oamenilor
si bunurilor între Israel si tãrile arabe, peste râul Iordan. Trecerea râului, lângã podul distrus la
Est de Ierihon, slujea locuitorilor Ierusalimului, Betleemului si Hebronului, precum si
locuitorilor Gâzei. Trecerea pe podul Damia, acum distrus, slujea locuitorilor Nablusului si
Jeninului. Damia este amplasamentul cetãtii biblice Adam, mentionatã în Cartea lui losua (3:16).
Aceastã politicã a fost astfel conceputã încât arabii din teritoriile administrate sã nu fie separati
de fratii lor din lumea arabã. Puntile deschise permiteau copiilor lor sã studieze la universitãti din
Egipt, Siria si Liban, dupã cum permitea oficialilor lor alesi sã fie membri ai parlamentului la
Amman, iar reprezentantilor lor sã se întâlneascã pe fatã cu conducãtorii tãrilor arabe si chiar cu
liderii organizatiilor teroriste palestiniene. Familiile puteau de asemenea sã-si viziteze rudele de
pretutindeni, din Arabia Sauditã ori din Africa de Nord, si sã primeascã vizite de acolo, cãci
puntile deschise erau bilaterale pentru arabi. De fapt, aproximativ un milion de vizitatori din
diferite tãri arabe au trecut aceste punti în Cisiordania, Israel si Fâsia Gaza. Toate aceste state
erau, desigur, ostile Israelului, si încã mai sunt.
Eram de asemenea favorabil ideii ca puntile deschise sã asigure contactul dintre israelieni si
arabi. tãrile arabe nu permiteau israelienilor sã le viziteze, dar stãtea în puterea noastrã sã
permitem cetãtenilor lor sã ne viziteze. Deocamdatã nu credeam cã, atunci când vor ajunge sã ne
cunoascã îndeaproape, vecinii nostri vor începe deodatã sã ne iubeascã si sã ne admire. Dar
puteau cel putin descoperi cã era posibil sã convietuiascã cu noi. Noi constituim o societate
deschisã si fãrã clase, o natiune care considerã cã toti oamenii au un statut egal si cã sunt
îndreptãtiti sã aibã sanse egale. Statul nostru este un stat progresist si destul de avansat. Evident,
nu am atins nivelul tehnologic al Statelor Unite. Dar existã domenii ca agricultura, industria,
conservarea apei, medicina si sãnãtatea publicã, precum si altele, probabil, în care cred cã
locuitorii statelor arabe ar putea gãsi ceva de interes pentru ei.
365

Am aflat despre trecerea frontierei imediat dupã sfârsitul rãzboiului. Autocamioane treceau prin
vadurile Iordanului, transportând produse agricole din Cisiordania în Iordania. Fermierii arabi
din Valea Iordanului continuau sã-si vândã produsele la Amman si chiar mai departe, în Iraq si
Kuwait. Am salutat aceste stiri si m-am bucurat cã aceste activitãti de piatã, desi neobisnuite în
noile împrejurãri, aveau loc fãrã piedici din partea noastrã, în directivele date ofiterilor din
Guvernul Militar, ca si în convorbirile mele cu ei, au subliniat nevoia de a le permite arabilor sã-
si desfãsoare treburile lor normale, fãrã amestecul nostru nenecesar. Ba chiar am ordonat
unitãtilor armatei noastre sã pãrãseascã orasele arabe. Ele trebuiau sã ocupe posturi sau pozitii
strategice pe dealurile din afara acestor orase. Le-am explicat comandantilor acestor unitãti cã
sarcina lor era aceea de a asigura securitatea comunitãtii israeliene si nu de a domina si
directiona viata arabilor.
în ziua de 2 august 1967, împreunã cu GOC al Comandamentului Central, Uzi Narkiss, am fãcut
o vizitã la trecerea de la Damia, de pe Iordan, în timpul verii, râul Iordan are apa micã la acest
punct, iar autocamioanele, tractoarele si chiar autoturismele private pot sã-1 treacã fãrã
dificultate. Tocmai acestui loc soldatii nostri au început sã-i dea numaidecât numele de „piata
zarzavaturilor"
Era o priveliste extraordinarã, o scenã din Vestul Sãlbatic montatã la Hollywood, cu exceptia
faptului cã, în loc de cowboys, vite si furgoane trase de cai, bulucindu-se spre vadul râului, aici
aveam o uriasã afluentã de autocamioane de transport, furgoane si harabale trase de tractoare.
Mai bine de o sutã de autocamioane treceau zilnic Iordanul, transportând mai ales legume si
zarzavaturi, fructe si ulei de mãsline, dar si alte bunuri: containere din plastic fabricate la
Betleem, piatrã de constructie din carierele de la Ramalla, precum si mobilier si bunuri casnice
apartinând familiilor care fugiserã, în timpul luptelor, în Iordania.
Vizita a avut latura ei întristãtoare. Fiind recunoscut, multi dintre arabi mi-au cerut o warkah,
ceea ce în arabã înseamnã „hârtie". Ei doreau de la mine un document prin care sã le permit
rudelor lor fugite în Iordania sã se întoarcã. Inima mea era de partea lor, dar am încercat sã le
explic — fãrã succes — cã trebuiau sã dea curs procedurii instituite, în timpul rãzboiului, circa
200 000 de persoane din Cisiordania fugiserã în Iordania. Jumãtate erau palestinieni din lagãrele
de refugiati; ceilalti erau rezidenti care îsi pãrãsiserã casele si se duseserã la rudele lor din
Iordania, Liban si Kuwait, în scopul de a scãpa de primejdiile rãzboiului. Guvernul israelian
fusese dispus sã-i reprimeascã si, conform unei decizii a Cabinetului, a anuntat cã oricine dorea
sã se întoarcã o va putea face pânã la 10 august 1967. Dar foarte putini au fãcut-o.
366
Cererile lor trebuiau aprobate de guvernul iordanian. Iordania le bloca si punea obstacole în calea
potentialelor reîntoarceri.
Am privit la „piata zarzavaturilor" si i-am spus ofiterului de serviciu sã simplifice formalitãtile.
Nu era nici o nevoie ca bunurile din Cisiordania sã fie supuse unui control prea amãnuntit. De ce
sã ne amestecãm? De ce sã-1 facem dificil? Ce am fi cãutat? Arme? Ne-ar fi interesat dacã ar fi
fost introduse prin contrabandã în teritoriul nostru. Dar în cazul neverosimil cã armele erau duse
dincolo, de ce sã ne fi îngrijorat lucrul acesta? De ce sã-i blocãm pe toti fermierii?
Am petrecut destulã vreme la malul râului, privind trecerea vehiculelor. Ele erau de toate tipurile
si culorile, mai vechi sau mai noi, si se miscau în convoi. Când treceau prin fata mea, le fãceam
din mânã soferilor si le uram noroc, iar rãspunsul lor, dupã un moment de surprizã, era un
zâmbet cald. Reflectam cât de putin trebuia sã evoci putinã cãldurã, chiar si la oameni care,
numai cu câteva zile mai înainte, luptaserã împotriva noastrã pe câmpul de bãtãlie.
Dat fiind faptul cã se apropia iarna, spre a le înlesni treaba fermierilor din Cisiordania, i-am cerut
lui Hamdi Cnaan, primarul Nablusului, sã meargã la Amman si sã propunã guvernului Iordaniei
sã construim un pod permanent peste Iordan, în locul celui care fusese distrus în zilele
rãzboiului. El a fãcut aceasta, iar autoritãtile iordaniene au fost de acord, cu conditia ca podul sã
fie fãcut de iordanieni si nu de israelieni. Nu am formulat nici o obiectie, asa încât Legiunea
Arabã iordanianã a ridicat douã poduri, unul pe soseaua Ierihonului, în apropiere de podul
distrus, iar cel de al doilea la Damia.
Politica puntilor deschise nu putea fi transpusã în practicã fãrã o dorintã în acest sens clin partea
ambelor pãrti interesate. Israelul nu numai cã o dorea, dar a initiat în mod deliberat o asemenea
politicã. Din partea Iordaniei s-a fãcut simtitã acceptarea realitãtii, în cei nouãsprezece ani de
guvernare iordanianã a Cisiordaniei, granita dintre Regatul Iordaniei si rezidentii din Cisiordania
se estompase, iar în momentul de fatã arabii de pe ambele maluri ale râului deveniserã o singurã
populatie. De fiecare datã când guvernul iordanian a încercat sã limiteze contactul între populatia
de pe cele douã maluri — iar încercãrile au fost mai multe —, cei din Cisiordania au protestat.
Delegatii alcãtuite clin personalitãti notabile, precum si primari de orase, au mers la rege si la
guvern, stãruind sã nu facã lucrul acesta. Multi rezidenti de pe un teritoriu sau altul au rude
dincolo. Familii bine cunoscute cum sunt Tukan, Masri si Jaberi au ramuri în Ierusalim, Nablus,
Hebron si Ramalla în Cisiordania, ca si în Amman si în alte orase de la Est de Iordan.
Proprietatea, afacerile, comertul
367
ipp
si legãturile de familie îi leagã pe rezidentii de pe ambele maluri ale Iordanului si orice încercare
de a-i separa este artificialã si sortitã esecului.
în ansamblu, relatiile dintre arabii din teritorii si administratia militarã erau normale, asa cum
erau cu evreii din Israel, în ceea ce priveste problemele care afecteazã viata lor de zi cu zi,
comunitatea arabã nu are a se plânge, în ceea ce priveste latura materialã, standardul lor de viatã
s-a ridicat în mod vizibil. Au existat plângeri în ceea ce priveste sansele de a munci, iar
muncitorii arabi — atât bãrbatii cât si femeile — au primit acelasi salariu ca si muncitorii evrei.
Piata evreiascã a muncii le-a fost deschisã, iar în scurt timp ei au dobândit deprinderi în diferite
meserii si servicii. Ocupatiile lor merg de la mecanici si muncitori constructori, pânã la personal
de hoteluri. Arabii încep sã capete preturi mai bune pentru produsele lor. Pestele, legumele si
fructele din Fâsia Gaza, din El Aris si din Cisiordania au mare cãutare în magazinele israeliene.
în lagãrele de refugiati din Fâsia Gaza a avut loc o adevãratã revolutie economicã. Refugiatii care
vreme de nouãsprezece ani si-au petrecut timpul pe lângã corturi, jucând table si discutând
politicã, rareori lepãdându-si pijamalele, au început sã meargã la lucru. Ei continuau sã-si capete
ratiile si sã primeascã servicii de sãnãtate si educationale din partea United Relief and Works
Agency (UNRWA), dar acum puteau adãuga la acestea sute de lire sterline pe sãptãmânã
câstigate din salarii în Israel, într-adevãr, datoritã salariilor ridicate din Israel, ei îsi puteau nu
numai îmbunãtãti standardul de viatã, ci si stilul de existentã. Pentru prima oarã ei si-au putut
cumpãra haine noi, mobilier si aparate de bucãtãrie. Multi refugiati chiar cu pãrãsit lagãrele si s-
au dus sã locuiascã în noile cartiere de locuinte ridicate la periferia oraselor. Antene de
televiziune apãreau pe orice acoperis, iar frigiderele, pânã atunci doar mândria câtorva
notabilitãti arabe, puteau fi gãsite acum în orice casã.
Cu toate acestea, existau frictiuni si dificultãti. Cauza era terorismul arab. Liderii arabi, primarii
oraselor si muktarii satelor acceptaserã în mod oficial sã nu dea ajutor teroristilor si sã nu sprijine
actele de violentã împotriva noastrã. Formula acceptatã era cã în timp ce ei se opuneau stãpânirii
noastre si doreau sã evacuãm teritoriile pe care le cucerisem, atâta vreme cât continua situatia
existentã trebuia sã fie mentinutã viata normalã, în acest sens, guvernul Israelului trebuia sã
poarte responsabilitatea de stat, asigurând munca, hrana, sãnãtatea, educatia, transportul public si
alte servicii pentru comunitatea arabã. Arabii trebuiau sã fie liberi sã actioneze împotriva noastrã
prin mijloace politice si sã-si exprime critica prin viu grai si prin scris, dar fãrã a întreprinde
actiuni ilegale.
368
în linii mari, aceste reguli generale erau respectate, însã existau exceptii. Teroristii infiltrati din
Iordania, Siria si Liban gãseau ascunzãtori la rudele lor si în fostele lor sate. Din când în când,
rezidentii din teritoriile administrate se alãturau organizatiilor teroriste si luau parte la
operatiunile acestora. Eram nevoiti sã luãm mãsuri severe. Trebuia — dupã ce îi evacuam pe
locatari — sã aruncãm în aer casele care serviserã drept adãpost sabotorilor sau în care fuseserã
descoperite depozite de arme si de explozivi. Fireste, lucrul acesta cauza furie, îndeosebi atunci
când proprietarul casei era bine cunoscut, însã s-a dovedit eficient si i-a descurajat pe multi. O
altã mãsurã era exilarea. Aplicam aceastã pedeapsã liderilor care luaserã parte activã în incitarea
la teroare sau la sprijinirea sabotorilor, în cele mai multe cazuri le dãdeam un avertisment si
multi luau aminte si renuntau. Dar unii ignorau avertismentul si îsi continuau activitatea ostilã, în
credinta cã nu vor fi descoperiti.
Primul exilat a fost Ruhi el-Katib, fostul primar arab al Ierusalimului, urmat de un fost judecãtor
si de primarul orasului Bira. Exilarea, ca si aruncarea în aer a caselor, s-a dovedit o metodã
eficientã si a contribuit la scãderea terorismului, dar pe de altã parte a fãcut sã creascã furia
populatiei arabe.
Cea mai dificilã perioadã în Cisiordania a cuprins lunile septembrie si octombrie 1967, la
sfârsitul primei veri a stãpânirii noastre în teritorii. Liderii religiosi si politici si-au dat mâna si au
ridicat steagul rebeliunii. Centrul acesteia a fost Nablus, unde a fost declaratã o grevã care a
durat câteva sãptãmâni, începutul revoltei a fost marcat de închiderea scolilor. Faza urmãtoare a
fost programatã sã coincidã cu deschiderea, în ziua de 19 septembrie, a Aunãrii Generale a ONU.
Au fost închise magazinele, iar transportul public a fost stopat, în scurt timp, însã, locuitorii
Nablusului au înteles cã restul populatiei din Cisiordania nu-i urmase, trãgând chiar foloase de pe
urma grevei lor. Negustorii si soferii de camioane din Jeninul învecinat îi înlocuiau ca exportatori
în Iordania sau ca furnizori de mãrfuri la sate. Pe de altã parte, liderii au descoperit cã revolta lor
nu avea rezultatele scontate: greva nu putea duce la retragerea noastrã din Cisiordania. La
începutul lunii noiembrie, viata s-a întors la normal. Au existat ciocniri ocazionale, dar acestea
au fost episoade locale si izolate. Greva din Nablus, demonstratiile de la Ramalla, terorismul din
Gaza au produs tensiune între liderii arabi locali si Guvernul Militar, dar nu s-au extins în
comunitatea arabã mai largã. Factorul dominant care determina modul de viatã si de gândire din
teritorii era libertatea individului si prosperitatea sa materialã. Chiar si atunci când teroristii arabi
deschideau focul asupra muncitorilor arabi care se deplasau din satele lor la locurile de muncã
din Israel, ei reuseau sã ucidã câtiva dintre acestia, dar nu sã punã capãt practicii. Legãturile
dintre Israel si rezidentii din teritorii au continuat sã
369
se dezvolte. Muncitorul arab avea un statut egal cu al muncitorului evreu pe santierele de
constructii, în fabricã, în comert si în agriculturã. Plajele, restaurantele, magazinele, autobuzele si
toate locurile publice erau în egalã mãsurã deschise arabilor, fãrã nici o discriminare. Aceasta
genera o atmosferã de calm si înãbusea orice încercãri de a provoca ciocniri nationale. Când
teroristii arabi puneau explozivi într-un cinematograf din Tel Aviv sau în vreun automobil din
piata principalã a Ierusalimului, publicul evreu clocotea de furie la vederea mortilor si rãnitilor,
dar nu si-o descãrcau pe muncitorii arabi sau pe vizitatorii arabi aflati în mijlocul lor. Deosebirile
de conceptie nu s-au transformat în vendete. Puntile deschise, libertatea de miscare, statutul egal,
retributia egalã si prosperitatea economicã formau baza sãnãtoasã pe care cele douã natiuni
puteau convietui.
Liderii activi ai populatiei arabe din teritoriile ocupate erau primarii oraselor. Ei constituiau
legãtura dintre comunitatea arabã si autoritãtile israelie-ne. Ei erau mediatorii în fata
administratiei guvernamentale, cei care obtineau licente de export-import, permise de intrare
pentru rudele din statele arabe de a-si vizita familiile, înlesniri privind educatia si serviciile de
sãnãtate, subventii si împrumuturi pentru proiecte municipale, ca si pentru alte treburi de
guvernare localã care necesitau ajutor din partea administratiei centrale.
Cei „Trei Mari" erau primarii din Nablus, Hebron si Gaza, dar numai unul singur, Mahmed Aii
Jaberi, primarul Hebronului, era un lider autentic, fiind privit astfel de cãtre alegãtorii sãi. El
singur avea puterea de a ignora vocea Ammanului si de a duce o politicã pe potriva propriului
discernãmânt. Nici unul din ceilalti nu se ridica la înãltimea lui. La Nablus primar era Hamdi
Cnaan, dar liderii reali ai acelui oras si cei care aveau cea mai mare autoritate si influentã erau
membrii familiilor Masri si Tukan. Primarul Gâzei, Rasid sawa, ar fi putut foarte bine fi
principalul lider din regiune, dar se temea de organizatiile teroriste, iar frecventele sale vizite la
Beirut, ca sã se întâlneascã cu conducãtorii acestora si sã primeascã binecuvântarea lor, îi
subminau autoritatea. Cunosc prea putine despre plãcerile trãite de Rasid sawa în viata sa, dar am
fost martor la ceea ce, cu sigurantã, a fost ceasul sãu cel mai rãu.
în ultima zi a sãrbãtorii musulmane a Ramadanului, din anul 1971, mi-a telefonat generalul de
brigadã Pundek, guvernatorul nostru militar din Gaza. El mi-a spus cã Rasid sawa tocmai îl
informase cã liderul sabotorilor din Fâsia Gaza, Ziad el-Husseini, se sinucisese în pivnita casei
primarului. sawa cerea sã mã vadã în mod urgent. I-am spus lui Pundek sã mi-1 aducã, iar peste o
orã sawa intra în biroul meu. Era alb la fatã ca hârtia, si pe bunã dreptate.
Mi-a spus cã, cu câteva sãptãmâni mai înainte, Ziad el-Husseini venise la el acasã ca sã-i cearã
sã-1 ajute sã iasã din tarã. în realitate, el era încoltit de
370
oamenii nostri si încerca sã scape de ei. încercase sã pãrãseascã Fâsia Gaza si sa fugã în Liban,
dar fãrã a reusi, în ziua de 3 noiembrie, sawa venise la mine cu propunerea de a-i permite lui
Husseini si grupului sãu terorist sã plece în mod discret, fãrã oprelisti si fãrã tevaturã. Am
refuzat. Acesti oameni comise-serã asasinate si acte de sabotaj — i-am spus —, asa încât
trebuiau judecati, în mod vizibil, Husseini a înteles cã funia se apropia de par si a hotãrât sã se
sinucidã, împuscându-se.
Husseini a lãsat în urma sa douã scrisori. Una era adresatã „gazdei" sale, Rasid sawa, prin care îi
multumea cã 1-a ajutat sã se ascundã de evrei, înde-plinindu-i toate trebuintele, inclusiv
contactul cu grupul sãu terorist, în cea de a doua scrisoare, intitulatã „Testament", el îsi regla
conturile cu colaboratorii arabi care, spunea el, au încercat sã-1 dea pe mâinile noastre, în acest
document, acelasi Rasid sawa devenea un scelerat blestemat. Husseini scria: „Am fost dezamãgit
de bãrbatul numit Rasid Said el-sawa din Gaza, care este cel mai mare trãdãtor, agent sionist... si
de Manzur, fiul scârbosului Rasid el-sawa, care a fost odinioarã un bãrbat nobil, dar cum aschia
nu sare departe de trunchi, este si el trãdãtor..."
Am vorbit despre aceasta cu Golda Meir si cu ministrul justitiei, sapiro, explicându-le diferitele
aspecte ale problemei. Opinia lui sapiro a fost cã, în conditiile Guvernului Militar, guvernatorul
are autoritatea finalã de a actiona cum crede de cuviintã. El îl putea trimite pe sawa în fata
tribunalului, acuzân-du-1 de colaborare cu sabotorii. Dar putea, de asemenea, doar sã-i dea un
avertisment si sã-1 lase primar. Golda a lãsat decizia pe seama mea.
Eu am decis sã-1 las pe post si sã nu-1 dau în judecatã. Nu trebuia însã sã-i iert faptele; nu
trebuia sã-i trec faptele cu vederea si nici sã dau dovadã de slãbiciune. Decizia mea a fost un
demers deliberat în directia îmbunãtãtirii relatiilor arabo-israeliene. Din punctul lor de vedere,
era bine ca liderii arabi sã vadã cã noi le întelegeam întru totul problemele. Cât priveste publicul
arab, în pofida acestui incident dramatic — ori, poate, tocmai din cauza lui — era probabil ca
solutia diplomaticã sã dea bune rezultate. Ticãlosul — sau eroul — piesei îsi luase el însusi viata.
Autoritãtile noastre militare nu aveau nevoie de asistentã din partea liderilor arabi în rãzboiul lor
împotriva terorismului, iar noi arãtam cã eram destul de puternici ca sã ignorãm scãparea lui
Rasid sawa. Familia sa trebuia asiguratã cã Ziad el-Husseini va fi înmormântat fãrã pompã, cã nu
vor fi închise magazinele, cã nu vor fi demonstratii si nici cuvântãri funebre incitatoare. Era
necesar sã se facã tot ce se putea face spre a se minimaliza importanta episodului si a-1 ajuta pe
Rasid sã iasã din propria-i murdãrie. Am actionat asa cum am actionat gândindu-mã îndeosebi la
viitor.
371
Trebuia sã curãtãm câmpurile de mine care ne stãteau în cale si sã cãutãm, prin toate mijloacele,
sã restabilim calmul si viata normalã în teritorii.
în ceea ce priveste relatiile mele personale cu arabii, cel mai legat eram de beduinii din portiunea
sudicã a Fâsiei Gaza. Desi acum ei întemeiaserã asezãri permanente si îsi lucrau propriul pãmânt,
nu-si pierduserã nici traditiile tribale si nici simturile ascutite de pe vremea nomadismului. Ei
aveau grãdini de legume si zarzavaturi si livezi, iar unii dintre ei pescuiau. Ei gãseau pãmântul de
care aveau nevoie pentru agriculturã prin îndepãrtatea uriaselor muncele de nisip care îl
acopereau. La început cãrau nisipul în gãleti purtate pe cap. Acum utilizau buldozere ca sã mute
dunele. Lângã coastã adâncimea stratului de nisip este de aproape 20 de picioare, iar mai departe
de coastã este chiar mai mare. De aceea au de înlãturat enorme cantitãti de nisip înainte de a
ajunge la solul cultivabil. Azi pot fi vãzute petice de pãmânt cultivat numite muassi, mici parcele
de un sfert'sau o jumãtate de acru, înconjurate de mãguri ascutite din nisip, de sub care au fost
scoase.
Munca beduinilor nu este terminatã o datã cu dezvelirea solului, înainte de a le planta, ei îngrasã
parcelele cu bãlegar de oaie. Apoi sapã puturi, spre a-si asigura rezerva de apã pentru irigatie.
Amenajarea unei muassi cere un efort prodigios, dar munca este rãsplãtitã. Aceastã regiune este
partea sudicã a biblicului „trandafir al lui saron", centura de coastã care se întinde de aici si pânã
la Acra, în Nord, care încã din antichitate era consideratã binecuvântatã de naturã, cu un climat
propice pentru oameni si cu soare si ploaie îndeajuns pentru recolte. Portocalele samuti, care
cresc aici, au o mireasmã aparte, la fel ca si cãpsunele si pepenii. Legumele dau o recoltã în cel
mult o sutã de zile, castravetii, tomatele, pãtlãgelele vinete si ardeii vara, iar varza si conopida
iarna.
Instructorii de la Ministerul Agriculturii din Israel i-au luat pe beduini sub aripa lor si i-au învãtat
cum sã îmbogãteascã solul cu îngrãsãminte chimice si cum sã protejeze plantele fragede cu
acoperisuri din plastic. Ei au înlocuit de asemenea sãmânta localã cu specii ameliorate. Pietele
din strãinãtate au primit bine produsele lor, iar pepenii dulci si rosii, ca si cãpsunele Tayoga, sunt
binevenite la mesele locuitorilor Ziirichului sau Londrei. Aceste fructe produse de beduini sunt
fãrã pereche în lume. Mireasma saron este unicã.
Mi-a plãcut sã-i vizitez îndeosebi pe doi beduini, Haj Mahmud abu-Selim si Hamed. Haj era
capul celei mai înstãrite familii de beduini din zona Dir el-Balla si Fâsia Gaza, iar cuvântul sãu
era lege pentru cei din partea locului. El construise câte o casã pentru fiecare din fiii sãi, el însusi
locuind într-o vilã spatioasã, în mijlocul unei adevãrate pãduri de palmieri. Copacii erau atât de
numerosi încât de pe acoperisul vilei sale vârfurile palmierilor arãtau ca o
372
vastã mare verde care se întindea în Vest pânã la apele albastre ale Mediteranei.
Haj abu-Selim era un bãrbat înalt, impunãtor, în tinutã si comportament el era beduin pânã în
mãduva oaselor, dar în ochii sãi era ceva vizionar, de om care întelege încotro mergea lumea. Pe
fiul sãu Farhan 1-a trimis sã studieze medicina în Germania si, lucrul cel mai neobisnuit pentru
un beduin, le-a permis fiicelor sale sã fie educate în strãinãtate. Când 1-am întâlnit, era foarte
bolnav. Multã vreme fusese astmatic. Dupã Campania din Sinai, din 1956, atunci când noi ne-am
retras din Fâsia Gaza, iar egiptenii s-au reîntors aici, ei au întemnitat pe toti cei suspectati de
colaborare cu israelienii. Printre acestia s-a aflat si Haj abu-Selim, chiar dacã noi n-am avut
atunci nici un contact cu dânsul. Haj a rãmas mai multi ani în spatele gratiilor. El s-a întors în
Fâsia Gaza atunci când noi am cucerit-o, în 1967, iar doctorii nostri au fãcut tot ce au putut
pentru sãnãtatea lui, dar betesugul cãpãtat într-o temnitã egipteanã nu a putut fi reparat, în 1969
el era foarte bolnav. Fãcea câtiva pasi si trebuia apoi sã se opreascã spre a-si recãpãta rãsuflarea.
A murit în anul urmãtor la Spitalul Tel Hasomer din Israel, având la cãpãtâi pe cea mai iubitã
dintre sotiile sale, Um-Muhmad.
La cealaltã extremã a ierarhiei societãtii beduine stãtea cel de al doilea dintre cei doi favoriti ai
mei. Hamed nu avea nici vilã, nici avere, nici pozitie socialã. Trãia într-un cort din piele de caprã
si îsi câstiga existenta ca paznic, cu mici gãinãrii pe deasupra. Dar ceea ce era comun ambilor
oameni era ospitalitatea tihnitã. Casele lor nu erau potrivite pentru oamenii grãbiti, cum sunt
bufetele cu autoservire ale Knessetului sau ospãtãriile rapide, în casa lui Haj cafeaua mi se servea
într-o ceascã minunatã, pe un platou cu curmale umplute cu migdale, în cortul lui Hamed el
trebuia sã fiarbã ceaiul într-un ceainic funinginii, la un foc de lemne, iar zahãrul era mestecat cu
un betigas. în amândouã casele, însã, ospitalitatea si politetea erau pãstrate în mod meticulos,
întâlnirile începeau cu sãrutãri zgomotoase pe amândoi obrajii, cu binecuvântãri si cu urãri de
salaam. Ele trebuiau sã sfârseascã cu rugãminti de eliberare a unei rude care întotdeauna „n-avea
nici o vinã", dar care „din nefericire se afla în închisoare", rugãminti care desigur nu aveau sã
rãmânã fãrã rãspuns, deoarece, asa dupã cum „onoratul vizir" stia prea bine, nimic în viatã nu era
mai nobil decât iertarea. Cât priveste justitia, procesul si delictul pentru care ruda fusese
condamnatã, „onoratul vizir" nu trebuia sã-si facã nici o grijã: pãcãtosul deja îsi învãtase lectia si
niciodatã nu va mai repeta delictul.
Aveam si eu rugãmintile mele. De la Haj abu-Selim voiam sã aflu cum sã procedez într-o
anumitã comunitate arabã, cum puteam împiedica ajutorul dat teroristilor, când sã arãt pumnul
înzãuat si când mâna înmãnusatã. De la
373
Hamed speram sã învãt câte ceva din mestesugul lui de a descoperi antichitãti. Era un adevãrat
magician. Ochiul sãu putea detecta bucãti de os pe care vântul le mãturase o datã cu dunele,
precum si cioburi de oale cãrate de ploaie în vãile seci. El colinda împrejurimile si urma cursul
vântului si al ploii pânã când ajungea la sursa relicvelor, ruina vreunei asezãri vechi de mii de ani
sau o pesterã-mormânt.
Cea mai remarcabilã descoperire arheologicã a sa a fost fãcutã pe o întindere de nisip care
apartinea judecãtorului Abu Meilak, un bogat proprietar din Dir el-Balla, care hotãrâse sã
transforme marea sa suprafatã de teren într-o miiassi si s-o planteze cu citrice. Dupã ce
buldozerele au curãtat nisipul si au fost sãpate gropi pentru plantare, paznicul Hamed a început a
pãzi si pe cont propriu, fãrã a fi numaidecât rãsplãtit. S-a descoperit cã zona fusese
amplasamentul unui cimitir canaanit vechi de vreo 3500 de ani. Dar cele câteva obiecte canaanite
rãmase nu prea prezentau interes pentru Hamed. El a continuat totusi sã vegheze, într-o zi a
identificat capãtul a ceva, în timp ce oamenii lucrau, si s-a dus sã facã investigatii. Ceea ce a
descoperit în cele din urmã a fost un sarcofag egiptean din argilã, cu capacul frumos decorat, în
relief, cu forme omenesti. Evident, împrãstiate printre rãmãsitele canaanite se aflau sicriele
oficialilor egipteni, reprezentanti în Fâsia Gaza ai faraonului Ramses al II-lea, din secolul al XlII-
lea î.Chr. Conform traditiilor egiptene, corpurile lor erau asezate în sarcofage, împreunã cu
obiectele lor personale de pret: peceti, inele nazale, cercei, mãrgele si brãtãri.
Aceste morminte egiptene nu erau numeroase si nu puteam întelege cum de a putut Hamed
descoperi în mod exact unde erau sicriele. Dupã ce 1-a descoperit pe primul, iar proprietarul a
priceput cã evreii erau gata sã plãteascã un pret fabulos pentru el, Hamed a fost pus sã caute
altele. A fãcut-o cu succes, dar proprietarul a refuzat sã împartã cu el banii încasati. La rândul
sãu, Hamed a refuzat sã mai ia parte la cercetare. Proprietarul si-a pus lucrãtorii la treabã, dar
nici un alt sicriu n-a fost gãsit. Toate sãpãturile si toatã puricarea s-au dovedit sterpe. Numai când
i s-a cerut lui Hamed sã revinã — plã-tindu-i-se partea — sarcofagele egiptene au reapãrut.
Zgârcenia initialã a proprietarului încã îl mai rodea, acum Hamed întelegând cã acesta obtinea
mai mult decât partea sa. La descoperirea unui sarcofag el cerea ca acesta sã fie dezgropat cu
mestesug si bãgare de seamã, inci cu inci, fãrã a-1 sparge, în acelasi timp, încredintându-se cã
nimeni nu-i discerne actiunile, acoperea cu laba piciorului continuturile pretioase cãzute din
sicriu si le împingea într-un colt al gropii. De îndatã ce sicriul era ridicat, el se aseza pe inelele si
brãtãrile depozitate în coltul gropii, îsi schimonosea fata si îi trimitea pe lucrãtori sã-i aducã apã,
hârtie de împachetat, orice, numai sã-i facã
374
l
sã se îndepãrteze, între timp îsi ascundea comoara în nisip, de unde o lua noaptea, ducând-o în
cortul sãu. La urma urmei, colectionarii puteau achizitiona aceste obiecte, pentru o sumã
frumoasã, de la el însusi.
în cadrul activitãtii la Guvernul Militar, propriile mele contacte includeau în principal pe liderii
arabi municipali. Cu câtiva dintre ei, în special cu seicul Mahmed Aii Jaberi din Hebron, am avut
convorbiri serioase si sincere, descoperind cã avem puncte de vedere comune. stiam însã cã
aceasta nu era de ajuns. Legãturile strânse la acest nivel poate cã puteau duce la solutionarea
unor probleme tehnice, dar nu la crearea acelei întelegeri umane, cum o doream eu, în relatiile
noastre cu arabii. Desi ei mã considerau, în calitatea mea de ministru israelian al apãrãrii, ca pe
un cuceritor si cârmuitor strãin, iar pe toti israelienii îi considerau invadatori care le
transformaserã tara într-un stat evreiesc, eu credeam si încã mai cred cã serioase convorbiri de la
om la om, cu arabi care nu detin functii oficiale influente — gânditori si scriitori — ne pot
apropia foarte mult. Puteam sã rãmânem în divergentã în ceea ce priveste conceptiile noastre, dar
cel putin ne-am fi înteles unii pe altii.
Am auzit de poeta arabã Fadua Tukan, din Nablus. I-am citit poemele si am fost impresionat de
sinceritatea si de spiritul ei nationalist si doream s-o întâlnesc. A acceptat invitatia mea si a venit
acasã la mine, în Zahala, în ziua de 12 octombrie 1968, însotitã de unchiul ei, dr. Kadri Tukan, si
de primarul Nablusului, Hamdi Cnaan. La mine se aflau David Farhi si David Zeharia, arabisti
care cunosteau nu numai problemele de zi cu zi din teritorii, ci erau si foarte buni cunoscãtori ai
literaturii arabe, traditionale si moderne.
Desi Fadua era oaspetele principal, ea a luat mai putin parte la conversatie decât însotitorii ei.
Era, pe cât socoteam eu, o femeie care se apropia de patruzeci de ani, cu o expresie sincerã si
pãrul negru, des, care i se revãrsa pe umeri. Când vorbea sau când asculta cu atentie, fata ei
devenea gravã si cãpãta o nuantã de tristete. Când erau discutate teme politice, principalul
protagonist era Hamdi Cnaan, iar dacã se abordau relatiile dintre israelieni si arabi, în numele ei
vorbea unchiul ei, Kadri. Desi trebuie sã fi depãsit de mult vârsta de saptezeci de ani, Kadri era
vioi si plin de vigoare. Ni s-a confesat cã, de la ocuparea de cãtre noi a orasului, se claustra acasã
si cã rareori pãrãsea Nablusul. Inima sa nu le permitea ochilor sã vadã tara sub control strãin. Era
de profesie dascãl, cu o înaltã reputatie în cercurile educationale din tãrile arabe. Publicase si
cãrti, în convorbirea noastrã el a insistat asupra faptului cã atitudinea arabilor fatã de Israel a
suferit o schimbare si cã acum, dacã ne-am fi retras din toate teritoriile pe care le-am cucerit si
dacã le-am fi permis
375
refugiatilor din 1948 sã se întoarcã la casele lor, atunci arabii ar fi recunoscut Israelul si am fi
putut trãi în pace unii cu altii.
Nu cred cã Fadua era calmã pentru cã era indiferentã. Ea pãrea foarte interesatã de casã si de
antichitãtile din grãdinã si i-a pus fiicei male lael multe întrebãri cu privire la copilãria ei si cu
privire la Nahalal, satul în care se nãscuse. Probabil cã era mai capabilã sã-si exprime gândurile
si sentimentele prin scris decât prin cuvântul rostit, în special atunci când vorbea cu strãinii. Dar
poate cã limbajul dezlãntuit al poemelor ei, forta lor si imagistica însângeratã proveneau din
adâncul sufletului ei, un suflet care urla, dar care nu putea fi auzit.
Cãtre sfârsitul vizitei lor, dr. Kadri Tukan a repetat cã se întrezãreau perspective de pace, la care
eu i-am propus sã meargã în Egipt, sã-1 întâlneascã pe Nasser si sã vadã dacã era dispus sã
ajungã la o întelegere cu noi. I-am spus cã, doar cu câteva zile mai înainte, Ben-Gurion a spus cã
dacã noi eram confruntati cu optiunea pace sau teritorii, am fi ales pacea si am fi renuntat la
teritoriile cucerite, cu exceptia Ierusalimului. Kadri nu a spus nimic, dar Fadua s-a întors imediat
spre unchiul ei, spunând: „Kadri, du-te la Gamal [Nasser]". Kadri a încercat sã se eschiveze,
întrebând în glumã: „Cine este Gamal?" Dar Fadua a stãruit: „Spune-i lui Gamal sã se aseze cu
israelienii la masa negocierilor de pace, Kadri, — du-te la Gamal!" în tonul ei era un amestec de
rugãminte si de poruncã. Pentru o clipã am crezut cã-i vor da lacrimile.
La vreo douã luni dupã aceea, m-am întâlnit din nou cu Fadua, de data aceasta Ia Hotel David
din Ierusalim. Singura persoanã care a fost de fatã a fost David Farhi. Fadua fusese în Egipt si se
întâlnise cu Nasser. Nasser i-a spus cã secretarul de stat al Statelor Unite, Dean Rusk, îl
îndemnase sã facã un aranjament cu Israelul, pe baza retragerii armatei israeliene din întregul
Sinai, dar cã el, Nasser, refuzase, deoarece aranjamentul nu includea retragerea Israelului din
Cisiordania. Fadua a spus cã i-a vorbit lui Nasser despre convorbirea ei cu mine si cã el a
dojenit-o pentru aceasta. Singura persoanã întâlnitã de dânsa la Cairo, care a încurajat-o sã
continue sã mã vadã a fost ziaristul Muhammed Hassenein Heikal, prietenul apropiat al lui
Nasser. Ea s-a întors acasã fãrã stiri pozitive. Nu numai în Egipt, ci si în Iordania drumul pãcii
pãrea blocat. Dupã pãrerea ei, chiar dacã noi ne retrãgeam din Cisiordania si ajungeam la o
întelegere cu regele Hussein, organizatia Fatah s-ar fi opus si ar fi împiedicat acordul. Ea era
convinsã cã majoritatea populatiei din Cisiordania dorea pacea si solutionarea problemei
palestiniene, dar cã liderii ei erau lasi. Chiar si unchiul ei, Kadri, era temãtor si n-ar fi riscat sã-si
punã în pericol persoana si popularitatea politicã. •;
376
I-am spus poetei cã recent am discutat cu un membru al organizatiei teroriste Fatah, care se
predase el însusi trupelor noastre. I-am propus sã-1 eliberez si sã meargã la Abu-Amar, cunoscut
mai bine sub numele de Yasser Arafat, si sã-i spunã cã mi-ar plãcea sã-1 întâlnesc. Prizonierul a
refuzat sã îndeplineascã aceastã misiune, preferând sã rãmânã în paza noastrã. Fadua mi-a spus:
„Sunt femeie, dar nu lasã. Doresc pacea. Nasser nu va face pace cu tine. Când mã voi duce la
Beirut, îl voi întâlni pe Abu-Amar si îi voi propune sã se întâlneascã cu tine. Trebuie sã facem
pace".
Fadua este, fãrã îndoialã, o femeie curajoasã. Dacã s-a întâlnit sau nu cu Abu-Amar, nu stiu. De
atunci n-am mai auzit de ea.
24
UN ACCIDENT ARHEOLOGIC
în timp ce noi gãseam cã puteam trãi în armonie cu arabii înãuntrul granitelor noastre, teroristii
din tãrile învecinate treceau frontiera si-i atacau pe civili, în asezãrile noastre de la granitã, în cei
trei ani ce au urmat Rãzboiului de sase Zile, cei mai multi dintre acesti teroristi arabi veneau din
Iordania, chiar dacã regele Hussein, spre deosebire de conducãtorii Egiptului si Siriei, nu a
adoptat sloganul de dupã rãzboi, conform cãruia „ceea ce a fost luat cu forta va fi redobândit cu
forta". Regele Hussein învãtase ceva din decisiva si fulgerãtoarea înfrângere suferitã de fortele
sale armate si alesese calea politicã mai degrabã decât câmpul de bãtãlie ca mijloc de a-si atinge
scopurile. Pe deasupra. Iordania avea legãturi strânse cu locuitorii Cisiorda-niei, iar interesele
ambelor pãrti ar fi fost grav periclitate de un alt rãzboi.
în pofida acestui lucru, sectorul iordanian a fost timp îndelungat cel mai violent, din cauza
organizatiilor teroriste. Este adevãrat cã, la numai zece zile dupã Rãzboiul de sase Zile, ele si-au
mutat „înaltul Comandament" din Iordania în teritoriile cucerite de Israel si cã Yasser Arafat a
petrecut câtva timp în Cisiordania, încercând sã organizeze aici miscarea rebelilor. Dar nu a
reusit s-o facã, iar în luna septembrie s-a întors în Iordania. Liderii terorismului local din
Cisiordania si Fâsia Gaza i-au cãlcat pe urme, plecând în Iordania si Liban când si-au vãzut
celulele expuse si anvergura operatiilor restrânsã. Iordania a devenit principala bazã a
activitãtilor teroriste. Peste frontiera iordanianã se infiltrau în Israel echipele de sabotaj, minând
drumurile de pãmânt de pe raza asezãrilor noastre agricole, iar de pe teritoriul iordanian se
trãgeau salve de artilerie asupra satelor din vãile Iordanului si Bet se'an. Desi armata iordanianã
n-a initiat actiuni împotriva Israelului, unitãtile sale de la granitã îi ajutau pe sabotori sã treacã
râul Iordan, oferindu-le acoperire cu foc la întoarcere, iar uneori li se asociau, efectuând
bombardamente de artilerie si de mortiere asupra asezãrilor evreiesti.
378
Actiunea teroristilor si contraactiunea din partea Israelului au luat sfârsit doar trei ani mai târziu,
în toamna anului 1970, în acel Septembrie Negru. Câteva cifre statistice sunt edificatoare, în cei
trei ani au fost comise 5840 de acte ostile împotriva Israelului de cãtre arabi care operau din
Iordania. Pierderile noastre au fost de 141 morti si circa 800 de rãniti. Kibutul Kfar Ruppin de
lângã râul Iordan a fost bombardat de 58 de ori, iar Bet se'anul învecinat de 40 de ori.
Prima actiune teroristã a avut loc la nouã zile dupã încetarea focului, în ziua de 19 iunie 1967,
când un aparat exploziv a fost plantat lângã kibutul Gheser, în Valea Iordanului. sase sãptãmâni
mai târziu, teroristii au organizat o ambuscadã si au tras asupra unui autocamion care circula
între kibuturile Maot Haim si Kfar Ruppin. în ziua de l octombrie, teroristii au pândit si împuscat
un membru al kibutului Hamadia si au aruncat în aer clãdiri din acea asezare.
în ziua de 2 noiembrie 1967, m-am dus la Zemah, la o întâlnire cu reprezentantii tuturor
asezãrilor agricole si orãselelor din Valea Iordanului, ocazie cu care am fãcut un tur de inspectie
la granitã. Reprezentantii locali s-au plâns în legãturã cu greutãtile privind paza asezãrilor,
acuzând lipsa de arme, de adãposturi, transee, iluminat si garduri de sârmã ghimpatã. Dacã ici-
colo exagerau întrucâtva, în fond plângerile lor erau justificate. Actiunea de sabotaj lansatã de la
baze operationale din regatul Iordaniei transformase satele noastre din lungul râului Iordan într-o
linie de front. Desi rãzboiul ca atare în mod oficial se terminase, era clar cã în acest sector trebuia
sã ne pregãtim pentru o nouã fazã a acestuia si pentru un nou stil de ostilitãti.
M-am întors acolo dupã douã sãptãmâni, de data aceasta cu o brigadã a armatei. Am luat decizia
de a stationa în zonã tancuri si artilerie, asa încât sã reactionãm imediat cu foc efectiv. Am
respins însã ferm propunerea ca rãspunsul nostru la bombardarea satelor sã fie deschiderea
focului asupra fermierilor arabi care îsi lucrau pãmântul de cealaltã parte a râului. Dacã am fi
fãcut-o, curând ei si-ar fi luat tãlpãsita de acolo, iar noi nu aveam nici un interes sã-i punem pe
fugã, ci mai degrabã sã ducem o politicã în sensul de a-i încuraja pe arabi sã-si lucreze
pãmânturile de pe frontierã, exact cum fãceam si noi.
Am avut o discutie similarã, dupã câteva sãptãmâni, atunci când am vizitat kibuturile Maot Haim
si Kfar Ruppin, care tocmai fuseserã supuse unui foc de artilerie. Membrii kibuturilor au venit cu
argumentul cã dacã noi am fi recurs la represalii care sã împiedice accesul fermierilor arabi la
pãmânturile lor, teroristii s-ar gândi serios înainte de a ne bombarda. Le-am spus cã nenorocirile
provocate arabilor localnici nu au stopat operatiunile teroriste în trecut si cã mãsurile tãioase
luate de noi împotriva tãranilor arabi de peste frontierã
379
n-ar aduce calmul dorit. Teroristii erau activi pentru cã regele Hussein nu catadicsea sã-i
opreascã. Ceea ce aveam noi de fãcut spre a-1 forta sã-i ia sub control era nu sã-i vãtãmãm pe
cetãtenii localnici, ci sã lovim puternic în unitãtile armatei iordaniene care cooperau cu echipele
teroriste.
Am fost din nou în kibuturile Maot Haim, Kfar Ruppin si Gheser, în noaptea de 15 februarie
1968, când s-a tras asupra lor din Iordania, cu tunurile, în Maot Haim si Gheser au fost distruse
clãdiri, silozuri si staule de vite, dar în Kfar Ruppin s-a înregistrat o loviturã directã asupra
dormitoarelor copiilor. Din fericire, copiii fuseserã dusi în adãpost si nici unul n-a fost vãtãmat,
în timp ce mã aflam la Gheser, kibutul a fost din nou bombardat de artileria grea. în concordantã
cu politica guvernului, am ordonat numaidecât sefului statului-major sã utilizeze forta aerianã
împotriva unor tinte militare si, drept urmare, au fost lovite bateriile militare si pozitiile militare
fortificate din lungul granitei. A fost pentru prima datã, de la rãzboi încoace, cã aviatia noastrã
intra în actiune.
O lunã mai târziu, în ziua de 18 martie 1968, un autobuz care transporta copii de la scoala
secundarã „Herzl" din Tel Aviv, pentru o excursie în Negev, a dat peste o minã. Incidentul s-a
produs la Beer Ora, la vreo douãzeci si cinci de mile Nord de Eilat. Doi copii au fost ucisi si
douãzeci si sapte rãniti. Ca rãspuns la aceastã actiune si la tot mai multe acte de sabotaj din Valea
Iordanului, dupã trei zile armata israelianã a atacat douã importante baze ale teroristilor din
interiorul Iordaniei, una la Karameh, la Est de râu, cealaltã la Zafi, la Sud de Marea Moartã.
Operatiunea împotriva bazei de la Karameh s-a dovedit a fi mai durã decât se asteptase. Fortele
noastre, în principal blindate, nu s-au mãrginit sã rãmânã lângã tintã, dupã cucerirea acesteia, ci
au avansat spre Est, s-au cãtãrat pe culmi si au angajat lupta cu unitãti de tancuri iordaniene.
Chiar si în asaltul asupra bazei de la Karameh oamenii nostri au întâlnit o opozitie îndârjitã din
partea teroristilor. Operatiunea a durat pânã în amurg, iar pierderile noastre au fost considerabile:
treizeci si nouã de morti si circa nouãzeci de rãniti. De asemenea, am lãsat pe câmpul de luptã
patru tancuri si patru vehicule blindate avariate. Pierderile din rândurile trupelor iordaniene si
teroristilor palestinieni au fost de 232 morti, iar 30 de tancuri au fost distruse; 132 de teroristi au
capitulat si au fost luati în captivitate.
Din cauza cetii persistente, trupele noastre helipurtate n-au putut fi aduse la timp pe dealurile din
jurul localitãtii Karameh, iar un numãr de teroristi au reusit sã fugã. Printre ei, Yasser Arafat,
care, împreunã cu unii dintre acolitii sãi, au fugit cu automobilul la Amman.
380
Nu am putut urmãri îndeaproape actiunea de la Karameh, cum sperasem, deoarece mã aflam pe
un pat de spital, încercând sã mã întremez dupã accidentul întâmplat în ziua precedentã, în timp
ce fãceam o sãpãturã arheologicã într-o micã pesterã dintr-un muncel de la Atur, lângã Tel Aviv,
m-am trezit deodatã sub o avalansã de nisip si de calcar moale si, pentru a doua oarã în viatã, am
crezut cã mi-a venit sfârsitul. Prima datã am avut un asemenea sentiment în 1941, în actiunea din
Siria.
în noaptea de 19 martie 1968 eram la cartierul Statului-Major General, unde examinam planurile
operationale pentru Karameh, actiune care avea sã fie declansatã dupã treizeci si sase de ore, si
am socotit cã-mi pot lua un rãgaz de câteva ore înaintea acesteia. Trebuia sã le petrec la Atur,
cãci tânãrul meu prieten Arie Rosenbaum mã anuntase cã sãpãturile din acea dimineatã puteau fi
de un interes special.
L-am întâlnit pe Arie pe când acesta era un bãiat de zece ani, fiul unor imigranti, care mã privea
cum lucrez când am început prima oarã sã fac sãpãturi la Atur, unde am luat microbul
arheologiei, în scurt timp el s-a familiarizat cu vestigiile antichitãtii de la Atur si mã contacta ori
de câte ori credea cã a dat peste ceva ce m-ar fi putut interesa. Atur era o localitate anticã
mentionatã în textele asiriene de la sfârsitul secolului al VUI-lea î.Chr., unde cruciatii, cu vreo
douã mii de ani mai târziu, au construit al lor Château des Plaines. Dar localitatea era mult mai
veche si, în urma unor sãpãturi fãcute mai înainte, am gãsit în bãtrânele sale pesteri sarcofage
superbe datând din perioada calcoliticã, adicã de mai bine de cinci mii de ani.
Regiunea Atur cunostea acum o rapidã dezvoltare. Unele dintre mun-celele sale de calcar au fost
transformate în cariere, iar groasele straturi de nisip de deasupra au fost îndepãrtate, terenul fiind
utilizat pentru constructii. Informatia discretã primitã de la Arie era aceea cã buldozerele si
excavatoarele vor lucra în acea dimineatã la un anumit muncel, asa încât la scurtã vreme de la
revãrsatul zorilor m-am dus sã-1 întâlnesc. Am colindat în jurul amplasamentului, în speranta cã
în cursul excavatiei avea sã fie datã la luminã vreo relicvã anticã.
Jumãtate din muncel era deja curãtat, în centru rãmânând un perete abrupt. Lângã perete se afla o
uriasã grãmadã de nisip, gata de a fi cãratã la constructii. Aruncându-mi privirea asupra ei, am
identificat câteva cioburi itite din nisip. Examinându-le, am ajuns la concluzia cã erau cioburi de
vase din Epoca Timpurie a Bronzului (3150-2200 î.Chr.). Aceastã perioadã a precedat utilizarea
rotii olarului si de aceea oalele erau nesimetrice, fiind modelate cu mâna, în felul frãmântãrii
argilei într-o grãdinitã de copii. Cioburile pe care le-am cules erau modelate cu mâna. Ele se
conformau, de asemenea,
381
stilului tipic acelei perioade, fiind pãrti a ceea ce fuseserã uriase oale si ulcioare cu mânerele în
mod special situate deasupra buzei vasului.
Am ajuns la concluzia cã trebuie sã fi provenit dintr-o pesterã inclusã în muncelul originar, acum
tãiat de excavatoare. M-am urcat pe mormanul de nisip ca s-o gãsesc. Cercetând cu privirea fata
peretelui, am observat o portiune unde liniile straturilor erau neregulate, în loc sã continue pe
orizontalã, ele o luau la vale, sugerând sectiunea unei pesteri al cãrei acoperis se prãbusise. Am
râcâit suprafata cu mâinile si am gãsit-o fãrâmicioasã si putând fi sondatã cu usurintã. Am pus
mâna pe hârlet si în scurtã vreme mi-am putut strecura jumãtate din corp în gaura sãpatã.
Era într-adevãr o pesterã în care, cu vreo cinci mii de ani în urmã, trãiserã oameni. Dar nimic nu
rãmãsese din sãlasul si din avutul lor, desi bucãti de oale si de silex încã mai pot fi gãsite
îngropate în podeaua zdrobitã a acestei formatiuni geologice. Presiunea straturilor de nisip si
ravagiile fãcute de cutremure, ploi, rãdãcinile distructive si procesele organice naturale erau
evidente. La acestea s-a adãugat muscãtura distrugãtoare a excavatorului modern, care a retezat
straturile de jos ale muncelului, subrezindu-i coama. La început n-am observat lucrul acesta, dar
deodatã am auzit fâsâitul usor al nisipului care se surpã si întregul perete al muncelului a cãzut
pe mine.
Accidentul a avut douã faze. în cea dintâi, o parte din acoperis s-a prãbusit, proiectându-mã în
afarã, fazã în care am descoperit aproape imediat cã sunt îngropat pânã la subsuoarã. A doua fazã
a venit în momentul urmãtor, când am auzit sunetul nisipului care cade: partea superioarã a ceea
ce fusese segmentul compact al muncelului, de deasupra pesterii, s-a spart, s-a dezintegrat si m-a
acoperit, în clipa dintre înregistrarea vizualã a prãbusirii si întelegerea faptului cã eram îngropat,
am gândit: „Nu pot respira, nu mã pot misca, nu pot iesi, acesta trebuie sã fie sfârsitul". Nu era
nimic de fãcut, asa încât mi-am pierdut cunostinta.
Arie, care se afla în spatele meu, scãpase neatins si a cerut imediat ajutor de la oamenii ce trãiau
în vecinãtate: doi frati care aveau un atelier mecanic si un sofer de autocamion si fiul acestuia.
Dupã indicatiile precise ale lui Arie, ei au sãpat cu hârletele si lopetile, m-au gãsit si m-au scos la
luminã.
De îndatã ce mi-a fost dezgropat capul, mi-am recãpãtat cunostinta si prima mea amintire privea
gândul ce-mi trecuse prin minte atunci când s-a produs accidentul. Apoi am gândit cã, desi mã
simteam îngrozitor de rãu, la urma urmelor nu era sfârsitul. Mi-am spus, mai târziu, cã dacã m-as
fi putut vedea cum arãt, as fi gândit ca în momentul îngropãrii. Dar acum, dezgropat, scãldat în
lumina strãlucitoare a primãverii si inhalând aerul proaspãt, mã simteam iarãsi viu.
382
Am fost rapid dus la Spitalul Tel Hasomer, de lângã Tel Aviv, încã constient, dar incapabil de a
vorbi. Cu mare dificultate reuseam sã produc un fel de mârâit. Examinându-mi corpul vânãt si
umflat, doctorii au stabilit repede cã suferisem vãtãmãri la douã vertebre spinale si cã, de
asemenea, coastele si una din corzile mele vocale erau rupte. Ei se temeau sã nu am hemoragii
interne, ficatul si splina vãtãmate, dar nu erau semne evidente în aceastã privintã, asa încât au
decis sã nu facã nici o incizie chirurgicalã. Trebuia sã i se permitã corpului sã se vindece de la
sine. Numai spinarea si gâtul necesitau o atentie imediatã. Partea de sus a corpului meu a fost
pusã în ghips. Cât priveste gâtul sau mai degrabã restaurarea vorbirii, s-a apelat la dr. Ezrati, un
excelent specialist.
Prima mea întrebare, de îndatã ce m-am putut face înteles, a fost când si în ce conditii voi fi
capabil sã pãrãsesc spitalul si sã mã întorc la muncã. Dr. Haim seba, un om minunat si un medic
nemaipomenit, mi-a spus cã, dacã totul mergea bine, puteam pãrãsi spitalul în aproximativ trei
sãptãmâni, când avea sã fie îndepãrtat ghipsul. Am fãcut un calcul rapid, am adãugat o zi ca
mãsurã de prevedere si am ajuns la concluzia cã mã voi externa în ziua de 14 aprilie, deci dupã
douãzeci si cinci de zile. Asa s-a si întâmplat, în dimineata zilei de 14 aprilie mã gãseam din nou
în cabinetul meu.
în timpul zãcutului în spital, mi-am amintit de sentimentele trãite ultima oarã când am fost într-o
stare similarã. Aceasta a fost atunci când mi-am pierdut ochiul si când m-am cufundat într-o
depresie profundã, crezând cã s-a terminat cu zilele mele de luptã si cã niciodatã nu voi mai juca
un rol activ, în pozitii care sã cearã responsabilitate. Gândeam, de asemenea, cã tot restul vietii
mele voi trãi cu teama ca nu cumva ceva sã se întâmple celuilalt ochi al meu. De data aceasta,
însã, curând dupã ce ambulanta m-a depus la Tel Hasomer, eram decis sã dau alt curs gândurilor
mele, sã nu analizez accidentul, efectele sale si problemele pe care le putea crea, ci sã mã întorc
la muncã de îndatã ce voi putea umbla, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mai multe luni, corpul meu a trebuit sã suporte o vestã rigidã din ghips, care sã-mi tinã coloana
vertebralã în pozitia corectã; dar, cu ajutorul unui scaun special, eram capabil sã mã misc, sã sed
si sã muncesc, pânã când spinarea mi s-a vindecat. Restaurarea vorbirii a fost mai complexã.
Coarda vocalã rãmasã trebuia antrenatã sã preia munca celei rupte si sã acopere o distantã dublã
în vibratiile sale. A trebuit, de asemenea, sã învãt sã pronunt diferitele litere si tonuri în
conformitate cu structura vocalã schimbatã a gâtului meu. La început, sunetele pe care izbuteam
sã le scot din singura mea coardã induceau nu coerentã, ci un sentiment de disperare. Singurul
element de sperantã au fost cuvintele rostite de dr. Ezrati: el m-a asigurat pe datã cã o
383
F
combinatie a efortului meu stãruitor si a extraordinarei sale priceperi îmi va reda vorbirea
normalã! S-a dovedit a avea dreptate. Ce-i drept, încordarea dublã a singurei mele coarde vocale
este totusi extrem de obositoare pentru vocea mea, dar aceasta mi se întâmplã doar când vorbesc
peste mãsurã si, de obicei, primii care obosesc sunt ascultãtorii mei.
în spital, si chiar si dupã aceea, am fost potopit de vizitatori, flori, scrisori si telegrame. I-am spus
sefului statului-major sã actioneze în absenta mea ca si cum as fi fost în permisie si sã-si capete
instructiunile de la primul-ministru. Socoteam cã treburile apãrãrii nu trebuiau încredintate celor
tintuiti la pat. I-am spus aceasta si primului-ministru, atunci când el a venit sã mã viziteze.
Printre ceilalti vizitatori s-au numãrat notabilitãti arabe din teritoriile ocupate, inclusiv primarii
din Nablus, Hebron, Gaza si altii.
M-a impresionat în mod deosebit vizita primarului din Kalkilia, care mi-a adus portocale pe
crengile lor cu frunzele proaspete. Chiar de pe vremea distrugerii partiale a orasului sãu de cãtre
fortele noastre si a eforturilor mele personale de a-1 vedea reclãdit si restaurat, între noi a
înmugurit si s-a dezvoltat o relatie specialã. Era o relatie între doi oameni care împãrtãseau o
responsabilitate comunã si interesul nostru pentru destinele comunitãtii, subzistenta, locuintele si
sãnãtatea acesteia, o relatie extrem de diferitã de contactul administrativ normal care ar putea fi
asteptat între un primar arab sub ocupatie si un ministru al apãrãrii israelian, cu o armatã în
spatele sãu.
Rahela obisnuia sã vinã la cãpãtâiul meu dupã stingere, când spitalul era închis, iar familia mea
si ceilalti vizitatori plecaserã acasã. Adesea trebuia s-o asigur cã voi fi la fel de sãnãtos ca
înainte. Dar asigurãrile mele erau contrazise de fata umflatã, de corpul plin de vânãtãi, de
spinarea în cofraj de ghips si de cârâitul abia coerent. Cu toate acestea ea s-a agãtat de
convingerea mea ca de un talisman magic. „Promiti?" mã întreba ea, iar când eu dãdeam
afirmativ din cap, prindea curaj pânã la proxima vizitã.
Fiul meu Udi (Ehud) era si el deprimat de înfãtisarea mea. El a fost acela care m-a dus acasã
când am pãrãsit spitalul. Dupã ce m-a ajutat sã ies din automobil, 1-am rugat sã mã ajute sã fac o
scurtã plimbare în grãdinã. Au fost primii mei pasi si a trebuit sã mã tin cu o mânã de el, desi în
cealaltã aveam un baston. Mã simteam slãbit cu totul, fãrã nici o vlagã în picioare, iar cusca de
ghips îmi cauza doar durere si suferintã. Udi mã privea, iar ceea ce vedea era un bãrbat distrus,
chior, abia capabil sã-si târseascã picioarele, aproape paralizat si literalmente mut. Era acesta
tatãl sãu? Mai târziu, dupã ce m-am însãnãtosit cu totul, mi-a spus cã în acea zi, în grãdinã, a
crezut cã asa voi fi pentru tot restul vietii, un schilod, un invalid fãrã glas si cã cu greu îsi putuse
retine lacrimile.
384
Atât în spital, cât si câtva timp dupã aceea, spinarea mã durea îngrozitor. Când fiica mea lael era
copilã, ea plângea când cãdea sau se lovea, iar eu o întrebam de obicei dacã acea cãdere sau
lovire nu era de ajuns si de ce trebuia sã o sporeascã plângând. lael îmi spunea cã plânge pentru
cã s-a lovit la nenunchi, pe când eu stãruiam sã-i explic cã plânsul era el însusi durere si cã se
putea lipsi de acesta. Spusele mele n-o convingeau, dar cel putin îi distrã-aeau atentia de la
genunchiul lovit. Acum, în cazul durerii mele, aveam prea putin succes. Orice as fi fãcut, nu
puteam ignora chinul spinãrii mele si gândul îmi era mereu la aceasta. Nici prietenii mei nu-mi
erau de mare folos în fixarea altundeva a gândurilor mele. Când a venit Ben-Gurion, el a pãrut
nãucit la vederea mea: „Aoleu, esti tot vânãt! Ce ai pãtit?" Mi-a trebuit mult efort ca sã-1 fac pe
el sã se simtã mai bine. Chiar si cei care veneau cu o jovialitate fortatã si fãceau cumva haz nu
reuseau sã-si ascundã nelinistea. Expresiile lor faciale îi trãdau si evitau sã mã priveascã în ochi.
De ajutor mi-au fost doar analgezicele, sub formã de pilule sau de solutie injectabilã. Fãrã ele nu
puteam dormi. La sase sãptãmâni dupã accident, dr. Spiro, chirurgul ortoped care m-a îngrijit si
care îmi era vechi prieten, mi-a spus cã dacã nu încetam sã iau medicamentul, aveam sã fiu
dependent de el. L-am întrebat când considera cã trebuie sã încetez, iar el mi-a spus cã era bine
sã fie cât mai curând posibil. Fãrã nici un cuvânt, am adunat toate analgezicele pe care le aveam
si i le-am dat. îmi erau de ajuns spinarea, ochiul si coarda vocalã. A lungi lista si cu drogurile, ar
fi fost prea mult.
Tel Hasomer este un spital renumit, iar dr. Haim seba un bãrbat renumit, îl cunoscusem cu mai
multi ani în urmã si mã atasasem foarte mult de el. Era o editie israelianã a dr. Albert Schweitzer,
cu exceptia faptului cã nu colindase departe de tara sa de bastinã ca sã vinã în sprijinul natiunilor
sãrace. Triburile lui Israel din toate colturile lumii se întorseserã în tara lor, iar seba s-a
considerat a fi personal responsabil de sãnãtatea lor. Când el i-a avut în grijã pe noii imigranti din
tãrile orientale, a înteles cã lucrul cel mai bun era sã nu izoleze pacientul de familia sa sau de
modul sãu obisnuit de viatã. Oricând i-ai fi vizitat spitalul, puteai vedea pacientul stând cu
familia sa pe pajistea dintre saloanele tip bungalow, niste foste barãci militare, unde mânca lipie
si mâncãruri orientale, asa cum fãcea acasã.
seba transformase o tabãrã a armatei britanice într-unul din cele mai avansate centre medicale din
lume în ceea ce priveste îngrijirea medicalã, tratamentul si cercetarea. Barãcile dãrãpãnate el le-a
transformat în saloane, iar cu un buget anual pentru echipament si produse farmaceutice, care
acoperea cheltuielile doar pe sase luni, seba a pus pe picioare acest centru si a instruit si educat o
generatie de tineri medici. Ei au fost cuceriti de faima lui de
385
diagnostician si de exemplul sãu personal de devotiune absolutã fatã de pacient. Manifesta
interes fatã de orice aspect al vietii pacientului si era în egalã mãsurã preocupat de cercetarea de
perspectivã. Avea un delicios simt al umorului, un dispret total fatã de fanfaronadã si era extrem
de modest. Adesea ducea el însusi cu cãruciorul în sala de operatie un pacient nervos si îi linistea
spiritul cu o convorbire relaxantã. Nu era nevoie de o programare ca sã vii sã-] vezi în micul sãu
cabinet. Pur si simplu era de ajuns sã-1 suni, iar dacã era ocupat, îl puteai astepta pânã când se
elibera.
Maimonide, faimosul savant talmudic, care a fost si medicul personal al vizirului sultanului
egiptean din secolul al XH-lea, a scris odatã cã dupã ce îsi termina treaba la palat, mergea cãlare
acasã, înfuleca o bucatã de pâine, se ocupa de multimea de pacienti îngrãmãditi în curtea sa, iar
apoi se apleca asupra a ceea ce prezenta cel mai mare interes în viata lui: studierea Torei. Dr.
seba, dupã ce îsi petrecea ziua în Spitalul Tel Hasomer, vizita alti pacienti la casele lor, iar dupã
ce îi trata, stãtea de vorbã cu ei, fãcându-i sã vorbeascã despre ei însisi. Aceasta, fãrã îndoialã, le
mângâia sufletele. Dar nu era pur si simplu un interes de paradã din partea lui seba, ci un interes
real. Era continutul însusi al vietii sale. El stia cã cei mai multi oameni au puncte slabe în corp
sau spirit si cã pânã si cei puternici au slãbiciunile lor. Toti au uneori nevoie de un vindecãtor, de
cineva care are o putere primitivã înnãscutã pentru care nu existã bariere si în fata cãruia poti fi
complet deschis. O datã cu moartea lui Haim seba, în ziua de 12 iunie 1971, Israelul a pierdut un
astfel de vindecãtor.
Când am fost din nou capabil sã mã misc liber, m-am dus la Atur spre a vedea ce sansã mai
aveam de a gãsi acolo vreunul din obiectele antice pe care dorisem sã le am. De la ultima vizitã,
excavatoarele îndepãrtaserã aproape întregul muncel, lãsând doar un mic pinten. Am scotocit pe
acolo, însã nu am gãsit nimic. Pe când mã întorceam la automobilul meu, am auzit în spatele meu
vocea unei femei, care se adresa unui cunoscut: „Sfinte Dumnezeule, jur cã acesta e Mose
Dayan, iscodind din nou prin carierã! El crede, pesemne, cã este usor sã-1 dezgropi de acolo!"
Teroarea si conflictele de la granitã pe care aceasta le provoca mereu s-au dovedit de nesuportat
de cãtre locuitorii arabi ai Vãii Iordanului, de la Est de râu. Satele si ogoarele lor au fost ruinate,
iar în cele din urmã abandonate. Nefericitii rezidenti au fugit din ceea ce a devenit o zonã
primejdioasã. Luându-si familiile, oile si lucrurile domestice, si-au pãrãsit casele si s-au dus sã
trãiascã în lagãrele de refugiati de lângã Amman. Pãmânturile pe care le cultivaserã si le fãcuserã
roditoare au cãzut în paraginã. Acesti arabi au
386
devenit victimele inocente ale terorismului arab. Nu ar putea exista mãrturie mai clarã, mai
tragicã cu privire la esecul operatiunilor arabe de sabotaj decât deosebirea dintre malurile estic si
vestic ale râului Iordan. Pe malul vestic, fermierii evrei, care au fost tintele militare, politice si
nationale ale atacului terorist, continuã sã-si lucreze ogoarele si trãiesc în satele lor. Pe malul
estic, însã, valea a devenit desert. Ogoarele lor s-au uscat, satele s-au golit, iar locuitorii lor s-au
transformat în refugiati.
Fermierii evrei din kibuturi si mosave si-au adaptat modul de viatã la situatia de rãzboi. Cu
ajutorul guvernului si al armatei, ei si-au construit adãposturi în care sã doarmã copiii, au pavat
drumurile interioare, asa încât sã previnã plantarea minelor, au întãrit paza si au instalat luminã
electricã si garduri de sârmã ghimpatã în jurul perimetrelor satelor. Nici mãcar o fermã sau sat nu
au fost abandonate. Nici un acru de pãmânt n-a fost lãsat necultivat. Podgoria kibutului Gheser a
devenit simbolul acestui mod de viatã în aceastã zonã de granitã a Vãii Iordanului. Podgoria era
situatã chiar în raza de foc a posturilor fortificate ale Legiunii Arabe si adesea era bombardatã de
artilerie în timp ce membrii kibutului lucrau acolo. Cu toate acestea niciodatã ei nu au
abandonat-o. Ei sãpau si curãtau via, o irigau, culegeau strugurii.
într-una din vizitele mele în Valea Bet Se'an, din apropiere, care a avut drept scop reexaminarea
politicii noastre de securitate, împreunã cu reprezentantii zonei, am formulat patrii principii
cãlãuzitoare, care trebuiau sã determine contramãsurile noastre împotriva terorismului din
Iordania:
• Teroristii Fatah nu puteau fi exclusi din responsabilitatea Iordaniei, conform acordului de
încetare a focului încheiat cu noi.
• Dacã ei îsi continuau operatiunile, noi trebuia sã purtãm rãzboiul pe teritoriul lor. Ei nu se
puteau bucura de privilegiul de a purta tipul lor de rãzboi dincoace de linia de încetare a focului,
pe teritoriul nostru, prevalându-se în acelasi timp de imunitate pe teritoriul lor.
• Actiunile noastre nu trebuiau concepute ca pedeapsã, ci ca actiuni militare în cadrul unei
campanii, deoarece era vorba de o campanie. Aceasta avea sã fie lungã si multilateralã si nici o
operatiune nu trebuia consideratã o actiune completã în sine. Numai prin exploatarea întregului
complex de mijloace putea fi campania în mod decisiv dusã la sfârsit.
• In acest cadru — iar cu aceasta ajungeam la scopul principal al întâlnirii —, satele noastre de la
granitã nu trebuiau doar sã lupte, sã se apere si sã devinã parte a sistemului nostru de securitate,
ci în primul rând sã continuie sã-si trãiascã viata lor economicã si socialã din plin. Acesta era
principalul test pentru stat si pentru satele de la granitã.
387
l
în timpul convorbirii noastre, unul dintre kibutnici a mentionat o livadã care era frecvent
bombardatã si a spus: „Este o parcelã de unde nu vom avea recoltã". I-am replicat: „Prietene
Ben-Ami, noi ne-am adunat aici tocmai în scopul precis de a gãsi cum sã procedãm spre a avea
recoltã de pe fiecare parcelã, în nici un caz nu putem accepta ideea cã va exista fie si o singurã
parcelã de pe care sã nu obtinem recoltã. Dacã o anumitã parcelã de pãmânt, sau livadã, sau
podgorie este vulnerabilã si expusã focului iordanian, atunci aceasta va fi lucratã doar de bãrbati.
Dacã va fi necesar, vom mobiliza ajutoare în oameni, dar refuz sã încurajez abandonarea
pãmântului sub presiunea atacului inamic. Marea deosebire dintre partea noastrã riveranã si
partea lor este cã de pe partea lor zeci de mii de locuitori au fugit si trãiesc acum în taberele de
refugiati de la Amman, Irbid si es-Salt, pe când la noi nu numai cã nimeni n-a fugit, cã nici un
butuc de vitã de vie n-a rãmas nepãzit, ci ne-am sporit populatia de Ia granitã, chemând voluntari
care sã ne dea o mânã de ajutor". I-am chemat, iar ei au venit.
La scurtã vreme dupã aceastã convorbire cu reprezentantii kibuturilor de la granitã, am luat parte
la o ambuscadã. Ambuscada obisnuitã era una din multele mãsuri folosite de noi spre a preveni
infiltrarea în profunzime a teroristilor. Aceea la care m-am dus a avut loc în sectorul Vãii
Iordanului, unde era desfãsurat un batalion de parasutisti, comandat de Dan somron. Aveam o
oarecare simpatie pentru aceastã unitate, deoarece era succesoarea Batalionului 89 comando, pe
care îl întemeiasem în urmã cu vreo douãzeci de ani.
Am ajuns la cartierul general al unitãtii la ora 4,45 P.M. Am sosit acolo inopinat, cãci doream sã-
i vãd pe ofiteri si pe soldatii lor îndeplinindu-si îndatoririle normale, fãrã manifestãri de paradã.
Mi s-a dat o uniformã de bãtãlie, pestritã, o cascã de otel si o puscã mitralierã Uzi si am asistat la
instructaj. Oamenii au încercat sã ignore prezenta mea, dar fãrã prea mult succes, iar eu am
socotit cã trebuia sã mã explic. Le-am spus cã nu era o vizitã festivã si nici un tur de inspectie.
Pur si simplu doream sã-i vãd eu însumi în activitatea lor operationalã, sã vãd cum aratã noii
soldati, cei care au intrat în armatã dupã Rãzboiul de sase Zile.
Am ajuns la coama din zona ambuscadei în amurg, strãbãtând pe jos ultima portiune a drumului.
Eram o companie puternicã, împãrtitã acum în mici echipe care s-au dispersat de-a lungul Vãii
Iordanului. Eu si ajutorul meu Mati ne-am alãturat unei echipe formate din patru oameni,
condusã de un caporal. Când am ajuns pe pozitia atribuitã nouã, m-am strecurat într-un sant de
irigatie, am îndepãrtat pietricelele, am evacuat pãmântul de dedesubt si m-am întins pe burtã, cu
privirea la nivelul buzei santului. Pãmântul se întindea în fata mea la orizont. Dar în câteva
momente orice urmã de luminã a
388
dispãrut, iar întunericul a devenit total. Oricine s-ar fi apropiat putea fi observat doar dacã silueta
sa se proiecta pe cer.
Doar la un sfert de orã dupã ce ne-am început pânda, am auzit zgomot de pasi, iar câteva minute
mai târziu am putut distinge forme omenesti. Când acestea au ajuns la o distantã de 50 de yarzi,
echipa noastrã a deschis focul si le-a urmãrit numaidecât cãtre o vale seacã, în care siluetele au
dispãrut. Pe un drumeag care ducea de la râul Iordan spre dealurile Cisiordaniei, am descoperit
corpurile a trei tineri arabi. Poate cã au fost si altii, care au reusit sã scape. Ne-am întors la
pozitiile noastre si am reluat pânda. Corpurile aveau sã fie examinate la lumina zilei.
A început sã cadã o ploaie usoarã, care nu s-a oprit pânã dimineata, în acea noapte n-a mai avut
loc nici un incident, asa încât cu putin timp înaintea zorilor, la ora 4,25 A.M., am multumit
comandantului companiei si soldatilor sãi, m-am întors la bazã, iar de acolo m-am dus la
Ierusalim.
Pe drum m-am gândit cã am profitat foarte putin în ceea ce priveste latura militarã profesionalã a
episodului. Nu erau prea multe de învãtat dintr-o ciocnire cu teroristii si, în afarã de faptul cã
eram satisfãcut de performanta soldatilor cu care petrecusem câteva ore, nu rãmãsesem cu nici o
impresie despre personalitatea lor, deoarece trebuise sã pãstrãm în mod necesar o tãcere totalã.
Dar motivul real pentru care n-am profitat de pe urma laturii militare a întâmplãrilor din acea
noapte a fost faptul cã mintea mea nu era realmente axatã pe actiune. La scurt timp dupã
împuscãturi, instalat din nou în santul meu, am încetat sã mã mai gândesc la ambuscadã. M-am
lãsat cucerit de minunãtiile noptii, de cerul abia luminat de secera lunii si de norii mânati de vânt,
ca si de miriradele de sunete, fiecare clar si deslusit: târâitul insistent al greierilor si cosasilor,
bâzâitul strident al tântarilor, strigãtul pãsãrilor de noapte, lãtratul îndepãrtat al câinilor si,
aproape de mine, fosnetul cozii unei sopârle sau al unui sarpe care luneca prin iarbã.
Pe când eram copil la Nahalal, îmi plãcea sã dorm vara afarã si adormeam cu fata mângâiatã de
adierea blândã a vântului. Desigur, nu mai eram un bãietel fãrã griji, care se putea lãsa dus de
aripile imaginatiei. Dar si acum, ca si atunci, gãseam cã noptile petrecute în aer liber sunt
îmbãtãtoare, cu fosnetele si susurul lor, cu miresmele pãmântului amestecate cu parfumul
florilor, cu cerul aproape la îndemânã. Ciocnirea cu cei trei teroristi mi se pãrea îndepãrtatã, un
episod subsidiar. Iar când m-am ghemuit în automobil, pe drumul spre Ierusalim, între veghe si
motãiala, am luat cu mine senzatia confortabilã a cãldurii pãmântului, a atingerii gingase a
vântului moale, a murmurului calmant al naturii adormite.
389
r
l
în anul urmãtor, 1968, si Ia începutul anului 1969 terorismul a continuat, cu o intensitate
variabilã. Israelul si-a întãrit mijloacele de apãrare si si-a amplificat contraoperatiunile. Linia de
frontierã din lungul râului Iordan a fost îngrãditã cu garduri de sârmã ghimpatã, minatã si
presãratã cu posturi fortificate. Cãi speciale conduceau Ia depistarea urmelor lãsate de sabotorii
care au trecut Iordanul si au pãtruns prin gardurile noastre de sârmã ghimpatã. Când astfel de
urme erau detectate, sabotorii infiltrati erau urmãriti pe jos si cu elicopterul, doar putini reusind
sã scape. Dar plãteam un pret ridicat ca sã asigurãm securitatea tãrii noastre. Unitãtile implicate
în aceste operatiuni de urmãrire erau conduse de multi dintre cei mai buni ofiteri ai nostri, unii
dintre ei superiori, iar ei erau cei dintâi expusi focului inamic, atunci când sabotorii erau încoltiti.
într-un incident din Valea Iordanului, colonelul Arik Regev, comandantul brigãzii de parasutisti
din sector, si cãpitanul Gad Manella, ofiterul sãu de operatiuni, au fost ucisi, în aceeasi searã am
sunat la casa lui Regev, iar sotia acestuia, liana, mi-a reamintit de prima mea întâlnire cu sotul ei,
dupã spusele auzite de dânsa clin gura lui. Imediat dupã cucerirea Orasului Vechi [Ierusalimul
Vechi], când am ordonat ca barierele sã fie îndepãrtate, în asa fel încât pãrtile arabã si evreiascã
sã poatã fi reunite, Uzi Narkiss, GOC al Comandamentului Central, venise la mine împreunã cu
Arik Regev, care era ofiterul de operatiuni al Comandamentului, ca sã obiecteze împotriva
ordinului. Regev mi-a dat de înteles cã, dupã pãrerea sa, eu nu eram în toate mintile, la care eu i-
am rãspuns pe fatã: „Tinere, important este nu ceea ce ai spus, important este cã ai avut curajul
sã spui ceea ce gândesti".
De atunci, 1-am întâlnit adesea pe Arik Regev în fruntea soldatilor sãi, în câmp. îl consideram un
luptãtor dotat si magnific, unul dintre „cei putini alesi", ca Meir Har-Zion si alti câtiva, care rãsar
în fiecare generatie.
De-a lungul întregii noastre istorii, natiunea evreiascã a fãurit termeni speciali pentru cei care în
timpuri de crizã s-au ridicat sã o apere si s-o salveze de pericol, în zilele biblice ale Judecãtorilor
ei au fost numiti „mântuitori", în era Diasporei ei au fost „cei drepti", bãrbati, cunoscuti sau
necunoscuti, datoritã cãrora natiunea si-a pãstrat trupul si spiritul, în generatia noastrã — am
spus la groapa lui Regev —, acestia erau tinerii care au stat de pazã la fruntariile natiunii,
dedicându-i scurta lor viatã si stropind cu sângele lor calea renasterii sale. Colonelul Regev s-a
numãrat printre cei mai distinsi tineri ofiteri ai nostri, într-o generatie cunoscutã pentru curajul si
priceperea de luptã, el a fost cel mai îndrãznet dintre îndrãzneti, primul la asalt, neîntrecut în
situatiile critice, un bãrbat integru si de o mare bunãtate, un rãzboinic vestit al natiunii evreiesti.
390
în cei douãzeci de ani de la nasterea sa în mijlocul rãzboiului, nu i-a fost dat Statului Israel sã
lase din mânã sabia: Rãzboiul de Independentã, operatiunile de represalii, Campania din Sinai,
incidentele de la granitã, Rãzboiul de Sase Zile, iar acum campania împotriva terorismului,
rãzboi dupã rãzboi, bãtãlie dupã bãtãlie. Am fost capabili sã ne urmãrim telul si sã fim statornici
în aceastã privintã datoritã exemplului de credintã si devotiune dat nouã de bãrbati ca Arik
Regev.
Atacurile din Iordania, care au durat vreme de trei ani, începând de la rãzboiul din 1967, au atins
punctul culminant atunci când actiunea armatei israeliene, asociate cu comportamentul
teroristilor în interiorul Iordaniei, 1-au obligat în cele din urmã pe regele Hussein sã ia mãsuri
adecvate. Teroristii operau acum de parcã ar fi fost stat în stat, iar în februarie 1970 guvernul
Iordaniei a emis reglementãri care restrângeau libertatea lor de miscare. Dar aceste edicte au fost
revocate, înainte de a fi aplicate, sub presiunea guvernelor Iraqului si Egiptului, care sprijineau
libertatea de actiune pentru teroristi.
în ziua de 29 iunie, regele Hussein a anuntat acceptarea de cãtre Iordania a initiativei de pace a
Statelor Unite, formulatã de Secretarul de Stat William Rogers, în scopul asigurãrii unei
reglementãri între Iordania si Israel. Organizatiile teroriste au hotãrât sã torpileze aceastã decizie
prin intensificarea operatiunilor lor împotriva Israelului, cu rezultatele dãunãtoare de asteptat
pentru Iordania. Guvernul lui Hussein nu mai putea rãmâne în planul echivocului. Membrii sãi
aveau sã decidã, o datã pentru totdeauna, dacã ei sau teroristii erau cei care determinau politica
iordanianã. O ciocnire între rege si liderii teroristi Yasser Arafat si George Habas pãrea
inevitabilã. Confruntarea a avut loc în luna septembrie.
391
25
SEPTEMBRIE NEGRU
La începutul lunii septembrie 1970, teroristii au încercat sã-1 asasineze pe regele Hussein. Au
urmat ciocniri cu armata iordanianã aflatã în stare de agitatie. Organizatiile teroriste si-au lansat
atunci operatiunea lor de vârf. în ziua de 6 septembrie, teroristii au deturnat în mod simultan
patru avioane comerciale cu destinatia Europa. Numai o încercare nu le-a reusit, fiind vorba de
un avion apartinând Israelului. Echipajul unui Boeing al El Al Israel Airlines a dejucat
încercarea, împuscând mortal pe unul din gangsteri si punând mâna pe însotitoarea acestuia, o
femeie care a fost predatã politiei londoneze de îndatã ce aparatul a aterizat la aeroportul
Heathrow. Aceasta s-a dovedit a fi Lyla Khaled, care în luna august 1969 luase parte la
deturnarea teroristã Ia Damasc a unui avion TWA care efectua un zbor de la Roma la Lod.
Cele trei avioane pe care teroristii au reusit sã le captureze apartineau companiilor Pan American,
TWA si Swissair. Boeingul Jumbo al Pan American a fost fortat sã aterizeze la Cairo, unde
teroristii 1-au fãcut sã explodeze dupã debarcarea pasagerilor. Celelalte douã avioane au fost
fortate sã aterizeze în Iordania, lângã orasul Zerka, iar pasagerii au fost retinuti la bord ca
ostatici.
Responsabilitatea pentru deturnãri si-a revendicat-o Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei.
Acesta a formulat apoi o serie de cerinte fatã de guvernele Elvetiei, Germaniei Occidentale,
Statelor Unite si Israelului, drept conditii pentru eliberarea pasagerilor. Dacã cerintele nu erau
acceptate sau dacã armata iordanianã încerca sã intervinã, teroristii aveau sã arunce în aer cele
douã avioane cu tot cu ostatici. Ca sã dea temei amenintãrii lor, ei au plantat numeroase batoane
de dinamitã în punctele vulnerabile ale avioanelor.
De la Elvetia teroristii cereau eliberarea a trei dintre camarazii lor care fuseserã condamnati la
doisprezece ani de închisoare dupã ce atacaserã un avion El Al pe aeroportul din Ziirich, în luna
februarie 1969. De la Germania Occidentalã cereau eliberarea a trei teroristi detinuti pentru
atacarea unui avion El Al de pasageri la Miinchen. De la Marea Britanie cereau eliberarea
392
Lylei Khaled. De la Statele Unite doreau eliberarea lui Sirhan Bisarã Sirhan, întemnitat pentru
asasinarea lui Robert Kennedy. De la Israel cereau eliberarea, dupã o listã selectivã, a o serie de
teroristi prinsi si întemnitati.
Trei zile mai târziu, un al treilea avion s-a adãugat celor douã deja aterizate pe pista de lângã
Zerka, în soarele arzãtor, pasagerii lor fiind lesinati de cãldura sufocantã, foame si sete. Acesta
era un avion britanic BOAC, care fusese deturnat din zborul sãu din Bahrain spre Londra.
Purtãtorul de cuvânt al Frontului Popular a spus cã actiunea era menitã sã grãbeascã eliberarea
Lylei Khaled din închisoarea britanicã.
Guvernele Elvetiei, Germaniei Occidentale si Marii Britanii au decis sã cedeze în fata
ultimatumului teroristilor. Dar dupã ce reprezentantii acestor tãri s-au întâlnit cu secretarul de stat
al Statelor Unite, Rogers, precum si cu reprezentantul Israelului, au cãzut de acord sã se abtinã
de la tranzactii separate si sã-i elibereze pe teroristii aflati în paza lor doar cu conditia ca toti
pasagerii tinuti ostatici sã fie pusi în libertate, inclusiv cetãtenii israelieni si ceilalti evrei din
rândurile lor.
Consiliul de Securitate al ONU s-a întrunit de urgentã si a hotãrât în unanimitate sã le cearã
teroristilor sã elibereze toti pasagerii si toate echipajele fãrã nici o exceptie. Crucea Rosie a adus
hranã si medicamente pentru ostaticii în suferintã, care încã erau tinuti în scaunele lor, fãrã a
beneficia de aer conditionat care sã reducã efectele vântului fierbinte al desertului. Generalul
Kadissa, comandantul armatei iordaniene, a reusit în cele din urmã sã-i convingã pe teroristi sã
permitã femeilor, copiilor, bãtrânilor si tuturor indienilor si pakistanezilor sã pãrãseascã
avioanele si sã fie cazati în hoteluri din Amman. Teroristii au fãcut însã saizeci de exceptii:
femeile si copiii de nationalitate evreiascã, pe care au insistat sã-i tinã la bord „pentru
interogatorii". Chiar si guvernul iraqian a fãcut apel la Comitetul Central al Frontului Popular sã
lase libere avioanele si pe pasageri, dar fãrã nici un efect.
Dupã sase zile înãbusitoare, în ziua de 12 septembrie ora 3 P.M., teroristii le-au spus pasagerilor
sã coboare, dupã care au aruncat în aer toate trei aparatele. Celor douã sute optzeci de pasageri si
celor trei echipaje li s-a permis sã plece la Amman. Dar teroristii au retinut patruzeci de ostatici,
pe care i-au luat cu dânsii în taberele de refugiati, tinându-i sub pazã ca „prizonieri de rãzboi".
Acestia au fost eliberati numai dupã ce o unitate a armatei iordaniene a intrat în- lagãr si 1-a luat
sub control.
Aducând în Iordania avioanele deturnate si arãtând dispret fatã de autoritãtile iordaniene,
teroristii au intrat în conflict direct cu armata iordanianã, în zona Ammanului s-au declansat
lupte, în pofida mai multor anunturi de armistitiu de ambele pãrti, bãtãliile au continuat. Unele
unitãti ale armatei, ai cãror comandanti erau în favoarea restrângerii ferme a activitãtii teroriste,
si-au
393
extins operatiunile si au atacat bazele teroriste de lângã granita cu Siria, desi lucrul acesta venea
în contradictie cu ordinele statului-major iordanian. Ciocnirile au crescut în intensitate si în
curând s-au rãspândit în alte districte ale regatului. Teroristii au reclamat cã unitãti de tancuri au
bombardat bazele lor din Nord si din Valea Iordanului si cã numerosi dintre camarazii lor au fost
ucisi. Liderii lor au cerut ca regele Hussein sã-si demitã cabinetul, condus de primul-ministru
Ziad el-Rifai, si sã-i dea afarã pe acei ofiteri ai armatei cunoscuti ca fiind opotrivnici miscãrii de
eliberare a Palestinei.
în efortul de a-si salva coroana si regatul, Hussein si-a dizolvat guvernul civil si a numit un
Cabinet militar temporar, format din doisprezece generali, sub sefia generalului de brigadã
Muhmad Daud, care fusese capturat în timpul Rãzboiului de sase Zile si petrecuse mai multe
sãptãmâni în Israel, ca prizonier de rãzboi, dupã care noi 1-am eliberat, trimitându-1 la Est de
Iordan. La Amman si în împrejurimile sale, teroristii care n-au fugit au fost ucisi sau arestati.
Celelalte state arabe au trimis urgent rugãminti regelui Hussein sã opreascã actiunile împotriva
teroristilor, dar el a rãmas ferm pe pozitie. O fortã blindatã sirianã a sãrit în ajutorul teroristilor,
trecând în ziua de 18 septembrie granita si punând stãpânire pe un fort al politiei, în ziua
urmãtoare, alte forte blindate siriene, de data aceasta însotite de unitãti iraqiene, au intrat în
Iordania si au început sã înainteze spre capitala tãrii, Amman. Hussein a cerut ajutorul Statelor
Unite. Washingtonul a rãspuns pozitiv si numaidecât a pus în alertã Divizia a 82-a Aeropurtatã,
trimitând în acelasi timp un tãios avertisment Siriei. De asemenea, o unitate blindatã israelianã a
fost deplasatã la granita nordicã, lângã imediata apropiere a zonei bãtãliei. Miscarea nu a rãmas
neobservatã de cãtre sirieni, care nu se puteau îndoi de seriozitatea ei.
Armata iordanianã a atacat forta sirianã de invazie, i-a cauzat pierderi grele si a obligat-o sã se
retragã în Siria. seful statului-major egiptean a venit pe calea aerului în Iordania, aducând lui
Hussein si lui Arafat un apel din partea conducãtorilor Egiptului, Libiei si Sudanului, pentru
încetarea focului. Când lui Hussein i-a fost clar cã stã bine pe pozitie, el a acceptat invitatia lui
Nasser, a zburat la Cairo în ziua de 27 septembrie, s-a întâlnit cu Yasser Arafat si a ajuns la un
acord cu acesta, — cel putin pe hârtie, în ziua urmãtoare, 28 septembrie, Nasser a murit în urma
unui atac cardiac.
Ciocnirile dintre teroristi si armata iordanianã nu au încetat. La începutul lunii ianuarie 1971,
unitãti ale armatei au intrat în lagãrele de refugiati palestinieni de lângã Amman si i-au alungat
pe teroristi, în acelasi timp, alte unitãti ale armatei au asigurat controlul asupra bazelor din zona
Jeras si es-Salt. în ziua de 6 aprilie, Hussein le-a dat un ultimatum conducãtorilor teroristi,
cerându-le sã-si predea armele. Douã zile mai târziu, armata a început o cercetare minutioasã,
izolându-i pe teroristii din zonele Jeras si Ajlun. Având
394
suport de tancuri si de artilerie, trupele iordaniene au trecut la actiune si dupã trei zile de bãtãlie
nici urmã de terorist n-a mai rãmas în Iordania. Cei care nu au fost ucisi sau luati captivi au fugit.
Printre fugari s-a numãrat un grup de circa o sutã care a trecut în Israel, predându-se, cu tot cu
armele lor.
Lupta dintre regele Hussein si organizatiile teroriste s-a terminat deocamdatã, iar activitatea
teroristã în interiorul Iordaniei si din teritoriul iordanian a încetat. Teroristii au reusit totusi sã-1
asasineze pe noul prim-ministru iordanian, Wasfi Tel. Aceastã crimã s-a petrecut însã nu la
Amman, ci la Cairo, cu ajutor egiptean. Wasfi Tel fusese invitat sã ia parte la o întâlnire a
Consiliului Arab al Apãrãrii, la Cairo, în ziua de 27 noiembrie 1971. EI a fost ucis a doua zi, la
intrarea în hotelul care îl gãzduia. Asasinii au fost prinsi, dar au fost imediat eliberati.
O datã cu lichidarea organizatiilor teroriste din interiorul Iordaniei, viata de acolo a început sã
revinã la normal. Familiile care fugiserã în lagãrele de lângã Amman s-au întors la casele lor din
Valea Iordanului. Cu ajutorul guvernului, casele si satele lor au fost restaurate, iar apeductul
distrus, care aducea apã din râul larmuk, a fost reparat. Acesti fermieri au putut din nou sã
planteze livezi de citrice si parcele de legume în aceastã regiune aridã.
Rezultatul confruntãrii dintre teroristi si autoritãtile iordaniene au însemnat o triplã
binecuvântare pentru Israel. Fermierii din partea noastrã a Vãii Iordanului si din Valea Bet se'an
nu mai erau hãrtuiti de foc de artilerie si de sabotaj si s-au putut întoarce la viata normalã, copiii
dormind în case si nu în adãposturi. Relatiile dintre Iordania si Israel s-au îmbunãtãtit, guvernul,
armata si populatia Iordaniei fiind la fel de opuse organizatiilor teroriste ca si israelienii. Aceastã
atmosferã avea sã aibã un impact cu bãtaie mai lungã, asigurând o bazã potrivitã cooperãrii
dintre Iordania, Israel si arabii din teritoriile administrate. Toate realizãrile coexistentei pasnice
de dupã Rãzboiul de sase Zile puteau fi reduse la zero fãrã evenimentele acelui Septembrie
Negru.
Activitatea de sabotaj însã a mai continuat în Israel, dar la o scarã insignifiantã. O datã ce
Iordania nu mai era accesibilã organizatiilor teroriste, ele operau de la baze din lagãrele de
refugiati din Liban, care au devenit cunoscute sub numele de Fatahland. Dar ele aveau prea putin
suport din partea arabilor din Israel si din teritoriile ocupate. Sistemul recompensei si pedepsei a
avut rezultatele sale. Oricine se abtinea sã-i ajute pe teroristi se putea bucura de o prosperitate —
si de o libertate — pe care nu o cunoscuse niciodatã în trecut, fie sub regimul arab — regele
Abdulla si regele Hussein în Cisiordania, stãpânirea egipteanã în Fâsia Gaza —, fie sub
administratia Mandatului britanic. Pe când cei care luau parte la operatiile de sabotaj erau fie
ucisi în ciocnirile cu unitãtile armatei, fie prinsi, judecati si condamnati la închisoare.
395
Cei trei factori care au dus la suprimarea terorii în Israel au fost politica Guvernului Militar în
teritoriile administrate, operatiunile armatei israeliene si în special mãsurile adoptate de aceasta
(ridicarea de garduri de sârmã ghimpatã si minarea zonelor de frontierã, urmãrirea celor înfiltrati
si un bun spionaj) si, în al treilea rând, evenimentele din Iordania. Acest de al treilea factor si-a
atins punctul culminant, o datã cu Septembrie Negru, în confruntarea dintre Hussein si teroristi,
dar sursa sa a constat în politica Israelului. Dacã Israelul nu ar fi reactionat atât de virulent fatã
de operatiunile de sabotaj întreprinse de pe teritoriul iordanian, guvernul Iordaniei ar fi ajuns la
un modus vivendi cu teroristii. Hussein s-a hotãrât în cele din urmã sã lichideze terorismul
deoarece alternativa ar fi fost distrugerea vietii normale în Iordania. Ruinarea Vãii Iordanului, a
localitãtii Karameh si a altor sate fusese doar începutul. Bombardamentele de artilerie asupra
localitãtilor Irbid si Aqaba, raidul la Zafi, la Sud de Marea Moartã si raidurile asupra
campamentelor armatei iordaniene au avut influenta lor, fãcându-1 pe Hussein sã-i frângã pe
teroristi. Iar atunci când liderii acestora s-au opus, problema cine detinea realmente puterea în
Iordania s-a pus în toatã gravitatea ei: o detinea regele Hussein, ori organizatiile teroriste?
Iordania era singura tarã, din cele care luptaserã împotriva noastrã în Rãzboiul de sase Zile, care
în principiu nu respingea posibilitatea de a rezolva cu Israelul problemele curente prin mijloace
pasnice si prin ajungerea la un acord de pace. în ceea ce priveste litigiile de zi cu zi, întelegerea
mutualã pãrea posibilã, însã nu în ceea ce priveste pacea permanentã, în aceastã privintã,
prãpastia dintre pozitiile iordanianã si israelianã rãmânea. Israelul nu respingea dorinta Iordaniei
de a lua sub control Fâsia Gaza, pe când Iordania nu admitea nici un compromis în ceea ce
priveste cererea ei de a i se returna întregul teritoriu pe care îl stãpânise înainte de Rãzboiul de
sase Zile. Era gata sã facã aranjamente speciale cu privire la Ierusalim, sã-1 mentinã ca oras
deschis, fãrã restrictii în privinta miscãrii oamenilor într-o parte sau cealaltã, dar trebuia sã fie
divizat, asa cum fusese înainte de rãzboi, adicã partea esticã sã se întoarcã sub control iordanian.
La fel în privinta celorlalte granite. Iordania lua în considerare posibilitatea unor „schimbãri
minore" reciproce, dar nu mai mult.
în alte chestiuni privind natura relatiilor noastre, abordarea iordanianã era liberalã. La fel era
atitudinea fatã de demilitarizarea Cisiordaniei, desi nu fatã de schimbãrile majore de granitã. Nu
stiu ce pozitie ar fi adoptat în legãturã cu blocul de kibuturi Etion, care fusese întemeiat înainte
de Rãzboiul de Independentã, distrus de iordanieni în 1948, iar apoi restabilit dupã 1967. Cât
priveste asezãrile evreiesti întemeiate în acea partea Vãii Iordanului aflatã anterior sub controlul
Iordaniei, Iordania cerea evacuarea lor.
396
Cel putin Israelul si Iordania stia fiecare pe ce pozitie se situeazã. Aceasta a dus la evitarea
multor neîntelegeri ce ar fi putut sã aparã în anumite situatii de tensiune, asa cum avea sã fie
Rãzboiul de lom Kipur si care apãruserã în Rãzboiul de sase Zile. Iordanienii nu ne-au amenintat
niciodatã cu atacul în cazul în care revendicãrile lor nu erau satisfãcute. Iar atunci când ei au
trimis unitãti în ajutorul Siriei, în Rãzboiul de lom Kipur, faptul acesta nu a constituit o surprizã
pentru noi.
Omul aflat la cârma Iordaniei este regele Hussein. întocmai ca bunicul sãu Abdulla, el poseda un
considerabil farmec personal si un mare curaj: în mod vãdit, el se poate deplasa în mijlocul unei
multimi agitate sau poate vizita o unitate a armatei fãrã a fi însotit de garda personalã si fãrã a-i fi
teamã cã-si primejduieste viata. Spre deosebire de Abdulla, pare a fi un om luminat, de lume. Cu
toate acestea, în pofida educatiei sale si a cunoasterii tendintelor dezvoltãrii în plan international,
el nu este destul de profund sau destul de pragmatic. Fãrã îndoialã cã recunoaste limitele
influentei sale în lumea arabã. Iar el trebuie sã stie cã anumite directii pe care ar dori sã le
urmeze îi sunt barate din cauza cã sunt inacceptabile pentru publicul local si mai larg arab.
Totusi, el îsi permite luxul de a vedea realitatea în termeni fantezisti atunci când propune planuri
de solutionare a problemelor cu Israelul. El ignorã faptul cã timp de aproape douãzeci de ani
Iordania a oprit accesul evreilor la Zidul Plângerii din Ierusalim, contrar stipulatiei Acordului de
Armistitiu din 1949; cã în 1967 el s-a alãturat rãzboiului împotriva noastrã, chiar dacã Nasser nu
i-a cerut-o, iar primul-ministru Eskol 1-a avertizat sã n-o facã; dupã cum ignorã faptul cã dupã
acel rãzboi el a permis teroristilor sã utilizeze teritoriul iordanian ca bazã de operatii împotriva
Israelului si cã unele dintre unitãtile armatei sale au cooperat cu teroristii, în pofida tuturor
acestor realitãti, Hussein încã mai crede cã Israelul ar trebui sã se întoarcã la granitele de dinainte
de 1967 si sã se bazeze pe cuvântul Iordaniei cã dacã va face lucrul acesta, atunci va marca
deschiderea unui nou capitol: arabii vor respecta fãrã rezerve integritatea si drepturile Israelului.
El a explicat în mod public cã nefericitele sale actiuni din trecut au fost „greseli" care nu se vor
mai repeta. Lumea arabã se va comporta fatã de Israel cu blândete si decentã doar dacã Israelul s-
ar întoarce la vechile frontiere. Regiunea ar fi binecuvântatã cu pace si prosperitate, dar utopia
aceasta este negatã de încãpãtânarea Israelului. Israelul nu întelege cã o nouã erã ar putea începe
în Orientul Mijlociu si cã rateazã o oportunitate istoricã refuzând sã se retragã în limitele
frontierelor din 1948. Nu stim dacã ministrii din jurul sãu, oameni ca primul-ministru Ziad el-
Rifai si altii, vãd si ei lumea în culori atât de trandafirii. Poate cã Hussein crede în mod sincer în
ceea ce proclamã. Conceptia sa reflectã o mixturã de educatie regalã si de har propriu unui suflet
umanist.
397
26
MINISTRUL APÃRÃRII LA LUCRU
Nu exista nici o încãpere aparte pentru ministru în clãdirea Ministerului Apãrãrii, deoarece
predecesorul meu, Levi Eskol, detinea atât functia de prim-ministru cât si portofoliul Apãrãrii si
lucrase în biroul primului-ministru, de la Tel Aviv. Mi-a fost dat cabinetul lui Mose Kasti,
director general în minister. Am gãsit cã este prea spatios si 1-am împãrtit în douã: o încãpere
pentru mine, iar alta ca salã de conferintã. Am schimbat si câte ceva din decoratia interioarã. Un
tâmplar a transformat în dulap pentru cãrti ceea ce fusese un bar. Vizitatorii mei beau ceai. Ei
mâncau, de asemenea, fructe, care se gãseau întotdeauna pe masa mea: portocale iarna, mere si
struguri vara, iar pepeni verzi în anumite ocazii. Am schimbat tablourile de pe pereti cu cele
patru fotografii care reflectã istoria evreilor, fotografii gãsite si în cabinetul meu de ministru al
agriculturii: Tãblita de la Ghezer, Inscriptia de la siloa, Serabit el-Khadem si o fotografie a
Ierusalimului.
Ghezerul era cetatea biblicã ziditã de Solomon (Regii I, 9:15) în secolul al X-lea Î.Chr. Ea se aflã
exact la jumãtatea drumului dintre Jaffa si Ierusalim. Ca urmare a unor sãpãturi arheologice
efectuate în acest loc, a fost descoperitã o tãblitã cu inscriptie în ebraicã, crezându-se cã este cea
mai veche scriere ebraicã cunoscutã pânã acum. Aceasta împarte anul în patru anotimpuri
agricole si aratã ce activitãti agricole sã fie fãcute în fiecare, cum sunt semãnatul, seceratul si
culesul.
Inscriptia de la siloa, în prozã ebraicã clasicã, apartine sfârsitului secolului al VUI-lea î.Chr. si
epocii regelui Ezechia si a profetului Isaia. Ea fost scrisã pe peretele de la suprafata tunelului
prin care Ezechia a adus „apã în cetatea lui David". Apa venea de la izvorul Ghihon, din afara
cetãtii si era strânsã în rezervorul sau bazinul de la Siloan, siloa în ebraicã (Regi II, 20:20 si
Cronici II, 32:30). Tunelul era destinat sã asigure apã locuitorilor Ierusalimului în caz de asediu.
Inscriptia dã o expresie vie modului în care a fost sãpat
398
apeductul: douã echipe de mineri au început de la capetele opuse, întâlnin-du-se la mijlocul
acestuia.
Serabit el-Khadem era locul din Sinaiul de Vest unde sclavii semiti erau pusi sã lucreze în
carierele de turcoazã, în cea de a doua jumãtate a mileniului al H-lea î.Chr. Fotografia de pe
peretele cabinetului meu arãta ruinele templului închinat zeitei egiptene Hathor, clãdit pentru
supraveghetorii egipteni.
Cât priveste fotografia aerianã a Ierusalimului, Ierusalimul era Ierusalimul.
Desi munca la minister era departe de a fi rutinierã, existau anumite activitãti fixate: întâlnirile
Cabinetului în toate diminetile de sâmbãtã; întâlnirile cu Statul-Major General în fiecare luni; o
parte clin ziua de joi o petreceam în discutii în birourile Partidului Muncii; vinerile mã întâlneam
cu seful statului-major, asistentul meu si cu alti membri superiori ai personalului ministerului, în
celelalte zile inspectam unitãtile armatei, instalatiile de apãrare si teritoriile administrate, unde
stãteam de vorbã cu rezidentii arabi, în afarã de aceasta, luam parte la dezbaterile din Knesset si
rãspundeam la întrebãrile membrilor acestuia referitoare la probleme de apãrare, participând, de
asemenea, la întâlniri cu primul-ministru, ori de câte ori era necesar.
Trebuia sã fiu la birou în fiecare dimineatã la ora 7,30 si plecam seara târziu. Orele erau
supraîncãrcate si niciodatã nu mi-am luat vacantã. M-am obisnuit sã dorm sau cel putin sã motãi
în automobil sau în elicopter în frecventele mele cãlãtorii, asa încât întotdeauna aveam o pãturã
si o pernã cu mine. Fãrã aceste picoteli nu as fi fost nicidecum capabil sã rezist ore în sir sub
tensiune, cãci chiar si acasã somnul îmi era adesea întrerupt de telefon.
Usa dintre biroul meu si acela al secretarilor era de obicei deschisã, iar seful statului-major,
adjunctul meu Zvi Zur sau directorul general al ministerului puteau intra sã clarifice o chestiune
curentã ce necesita o decizie sau sã capete o informatie urgentã. Aceste vizite erau întotdeauna
scurte. Bãnuiesc cã nu numai presiunea muncii, ci si ceva din propria mea naturã descuraja
pãlãvrãgeala. Mãrturisesc cã sunt mai degrabã nerãbdãtor. Nu-mi place vorba lungã. Nici chiar în
orele mele de rãgaz nu-mi place sã mã asez la taifas cu prietenii. Cu ocazia vizitelor la unitãtile
militare îmi este greu sã schimb glume usoare cu soldatii. „Ce mai e nou, camarade?" nu este
genul de expresie care sã-mi vinã în mod natural pe buze. Pot pune întrebãri si pot sustine un
dialog detaliat cu un grup de soldati sau chiar cu o santinelã aflatã la punctul de observatie,
atunci când existã subiecte de interes comun: Ce se întâmplã la inamic? Care sunt deficientele
noastre? Cum pot fi ele îndreptate? Mã intereseazã, de asemenea, viata personalã a oamenilor.
De unde vin ei?
399
Cum trãiesc familiile lor? Se odihnesc sau muncesc când merg în permisie? îsi ajutã pãrintii?
Am constatat cã soldatii rãspundeau în mod liber si cã niciodatã nu se temeau sã critice sau sã se
plângã. Dar acestea erau mai mult în natura întrebãrii si rãspunsului decât dialog adevãrat, în
aceastã privintã, presupun cã nu existã nici o deosebire fundamentalã între convorbirea mea cu
un anonim dintr-un avanpost de pe înãltimile Golan si discutiile mele cu înaltii functionari ai
Ministerului Apãrãrii.
Vizitele mele la unitãtile armatei erau lipsite de pompã si ceremonie. Nu am fost niciodatã
întâmpinat de o gardã de onoare. Când am emis ordinele de abolire a acestei practici, mi s-a spus
cã puneam în pericol disciplina si cã era de neconceput pentru o armatã sã-1 primeascã pe
ministru, pe seful statului-major, pe comandantii regionali si pe comandantii aviatiei sau marinei
fãrã o gardã de onoare. Nu pun în discutie tinerea de parade pentru altii. Nu mã simt dispus sã
subminez principiile disciplinei sau formele de rutinã despre care se spune cã modeleazã
caracterul soldatului si capacitatea sa de luptã. Niciodatã nu am respins, dar nici nu m-au
entuziasmat exercitiile de paradã si strigãtele sergentilor majori. De aceea am spus cã gãrzile de
onoare trebuiau suprimate doar în ceea ce priveste persoana mea. Când mergeam într-o tabãrã a
armatei era ca sã vizitez unitatea, sã mã întâlnesc cu soldatii si sã mã consult cu ofiterii si nu sã-i
fortez pe oameni sã-si curete în mod frenetic armele si sã stea smirnã în fata demnitarului care îi
vizita. Iar aceasta a devenit regulã în cazul vizitelor mele.
Nu pot pretinde cã sunt bine îmbrãcat sau cã port haine întotdeauna bine cãlcate, în special când
apar dupã un pui de somn tras în automobil. Dar slãbiciunile mele sunt un obraz bãrbierit si
bocancii lustruiti. Primul lucru pe care îl fãceam la birou, dupã ce mã întorceam dintr-o cãlãtorie
pe teren, era sã fac un dus, sã mã bãrbieresc si sã-mi lustruiesc bocancii. Mã consideram expert
în lustruit, dobândind deprinderea de la sergentul meu britanic, atunci când am fost politist
supranumerar la Nahalal, în urmã cu patruzeci de ani! El m-a învãtat sã frec o peliculã de var
stins pe bocãnii mei înainte de a aplica lustrul, asa încât sã îndepãrtez grãsimea, si, într-adevãr,
aceasta producea o strãlucire diamantinã, fata mea reflectându-se ca într-o oglindã în bombeuri.
Poate cã mã bucuram de aceastã distractie din cauzã cã, în mod subconstient, mã întoceam în
lumea tineretii mele. Motivul real, cred, era acela cã îmi procura câteva minute pentru mine
însumi, minute de care aveam atâta nevoie si care îmi lipseau mult.
Personalul meu de la Ministerul Apãrãrii era ocupat în trei ramuri de activitate: serviciile
militare, echipamentul de apãrare si administrarea teritoriilor
400
ocupate. Acestea, desigur, nu erau egale ca importantã sau proportie, dar nici nu exista între ele o
diviziune absolutã. Armata o conducea seful Statului-Major General. Exista obiceiul ca sefii de
stat-major sã fie numiti de guvern, la recomandarea ministrului apãrãrii, dar aceastã practicã
fusese stabilitã atunci când ministrul apãrãrii era si prim-ministru. Când am devenit eu ministru
al apãrãrii, mi-a fost clar cã nu puteam propune ca sef al statului-major un ofiter care sã nu fie
acceptat de primul-ministru sau de majoritatea celorlalti ministri, cãci, dacã ei aveau obiectii
împotriva alegerii fãcute de mine, n-ar fi existat posibilitatea ca el sã fie aprobat. De aceea m-am
comportat în consecintã atunci când Haim Bar-Lev si-a împlinit termenul ca sef de stat-major si a
trebuit sã numim un succesor: am acceptat decizia primului-ministru, chiar dacã eu am
recomandat un alt candidat.
în domeniul aprovizionãrilor cu arme si cu instalatii de apãrare, m-am limitat la negocierile
politice si la determinarea politicii. Deciziile fundamentale le luam eu, dar 1-am delegat pe
adjunctul meu, Zur, sã le aducã la îndeplinire. I-am dat pentru aceasta autoritatea si
responsabilitatea necesarã — exceptând, desigur, responsabilitatea parlamentarã — si nu am avut
motive sã regret lucrul acesta. Zvi Zur, succesivii directori generali si sefii industriei militare si-
au îndeplinit bine si cu pricepere functiile.
în cei sase ani dintre 1967 si 1973 noi am decis dezvoltarea principalelor sisteme de arme ale
armatei si majoritatea acestor decizii a fost implementatã într-un timp relativ scurt. Embargoul de
facto impus Israelului în ceea ce priveste armamentele de cãtre acele tãri occidentale care produc
avioane, sisteme de arme si echipamente de care aveam nevoie ne-a fãcut sã întelegem cã trebuia
sã producem armamentele pe care altfel nu le puteam procura. Fireste, o tarã micã de felul
Israelului nu se poate implica în producerea de arme atât de complicate si avansate ca aparatele
de zbor si instrumentele lor sofisticate. Dar nu ne puteam permite sã n-o facem. Au fost momente
în care efortul de a întemeia baza industrialã necesarã pentru productia de sisteme de arme vitale
pentru noi pãrea la fel de lipsit de sperantã si de frustant ca un cãtãrat pe un stâlp uns cu grãsime.
Cu toate acestea, cele mai multe dintre aceste sisteme au fost prin 1973 asimilate de serviciile de
apãrare, iar unele au fost chiar exportate. Productia localã de armamente includea avioanele de
atac Kfir, artileria mobilã medie si tunurile cu bãtaie lungã, rachetele aer—aer safrir, rachetele
aer—sol, rachetele marine Resef, rachetele mare—mare Gabriel, precum si cele mai multe tipuri
de munitie si de sisteme de control. Nu cred cã Israelul poate atinge independenta totalã în
materie de armament, dar îsi poate reduce dependenta fatã de furnizorii din strãinãtate, iar baza
pentru acest program a fost pusã de productia acestor sisteme de arme.
401
Pentru a asigura armamentele, întretinerea armatei, fotificatiile si transferul de baze militare în
noile teritorii, nu putea fi evitatã o formidabilã crestere a bugetului apãrãrii. Acesta a crescut
repede, iar în 1973 a fost aproape dublul a ceea ce fusese în 1967. Cu toate acestea, procentajul
bugetului apãrãrii în bugetul de stat nu a crescut: el a constituit 32,8% în 1967 si 31,9% în 1973.
Bugetul apãrãrii în cei sase ani s-a schimbat nu numai ca anvergurã, ci si în pãrtile sale
componente, în mod deliberat am sporit alocatiile la aviatie si fortele blindate, pe seama
infanteriei, în bugetul pe anii 1973/1974 — asa cum fusese aprobat înainte de Rãzboiul de lom
Kipur —, mai bine de 50% erau alocate Fortei Aeriene, iar 30% Corpului Blindat.
O mare parte a bugetului si un efort apreciabil au fost investite în fortificatii, în construirea de
drumuri, în instalarea de conducte de apã si în reteaua de comunicatii în Sinai, înãltimile Golan si
de-a lungul frontului iordanian. Desi linia Bar-Lev nu a rãspuns asteptãrilor în Rãzboiul de lom
Kipur, cum nu a rãspuns nici a doua linie, faptul s-a datorat, dupã pãrerea mea, mai mult modului
în care au fost utilizate fortele decât conceptului initial. Liniile de fortificatii din aceste regiuni
trebuie privite ca elemente dintr-o infrastructurã care serveste fortele noastre terestre, majoritatea
acestora — tancurile si artileria — fiind mobile. Ele au nevoie de artere logistice, clar nu pot fi
înlãntuite de liniile fortificate si de avanposturile înaintate. Aceste linii si avanposturi trebuie
mentinute atât timp cât meritã lucrul acesta, fiind abandonate la vreme atunci când evolutia
lucrurilor autorizeazã aceasta. Pot exista diferite abordãri ale acestei probleme, dar nu avem nici
o îndoialã cã ceea ce a asigurat forta Israelului — o fortã care a resistat unor forte atacatoare de
trei ori mai mari în Rãzboiul de lom Kipur — a fost sistemul nostru general de fortificatii,
avansul bazelor noastre permanente pe fronturi si masiva aditiune de putere Ia fortele noastre
blindate si aeriene.
Nu toate îndatoririle mele ca ministru au fost direct legate de Ministerul Apãrãrii. Ca membru al
Cabinetului si ca membru al Partidului Muncii, am fost, de asemenea, implicat, ocazional, în
activitãti politice. La vreo sase luni dupã Rãzboiul de sase Zile, în ziua de 12 decembrie 1967,
conventia Rafi a decis cu 60% din voturi sã se uneascã cu Mapai si cu partidul Ahdut Avodah,
formând astfel Partidul Muncii. Ben Burion s-a opus fuziunii. Credinta mea era cã fie si dacã
Rafi si-ar fi continuat existenta independentã, Ben-Gurion ar fi încetat sã mai fie activ în plan
politic. Disolutia partidului a marcat sfârsitul drumului sãu politic, în cadrul discutiei care a
precedat acest vot, el nu si-a ascuns nemultumirea fatã de membrii Rafi care s-au desprins de
dânsul ca sã se alãture la ceea ce el considera regimul „corupt" al Mapai. Decizia conventiei i-a
pecetluit izolarea.
402
Câteva sãptãmâni mai târziu, în ziua de 21 ianuarie 1968, fuziunea parti-lelor a fost stabilitã
oficial. Din cei zece membri Rafi, din Knesset, nouã au trecut la partidul unificat. Cel de-al
zecelea, David Ben-Gurion, a refuzat sã se alãture. Bãrbatul care a fost eminentul prim-ministru
al Israelului, care a condus puternicul partid Mapai si care 1-a pãrãsit, era acum, ca membru al
Knessetului, seful unui partid cu un singur membru.
în cazul unui mare artist sau al unui mare compozitor, este posibil sã faci distinctie între om si
opera sa. Acest lucru nu este însã posibil în cazul lui Ben-Gurion. El a condus ca om si a
influentat prin forta personalitãtii sale si nu mai putin a doctrinei sale. Poate cã în sfera
principiilor religioase si etice poate sã aibã influentã doar cuvântul scris. Declaratiile majore ale
lui Ben-Gurion, însã, nu erau principii abstracte, ci decizii privind mãsuri concrete de luat într-un
timp cu specificul sãu si în contextul unor conditii prevalent specifice. Ele erau decizii care nu
numai cã se impuneau oamenilor sãi, ci erau conditionate de acceptarea lor de cãtre oameni ca
expresie a propriei lor vointe. Puterea lui Ben-Gurion stãtea în faptul cã oamenii sãi le acceptau
si îl urmau. Ei aveau încredere în el. Sursa influentei sale si a puterii sale de persuasiune era nu
numai întelepciunea cuvintelor sale, ci si profunda si pãtimasa credintã care îmbiba întreaga lui
fiintã si care era capabilã sã se transmitã celorlalti în mod irezistibil.
îmi amintesc un discurs în care, cu mai multi ani în urmã, el numea pe cei sase evrei eminenti
care, dupã pãrerea sa, au contribuit cel mai mult la realizarea idealului sionist: renasterea
poporului evreu în patria sa istoricã. Oricine se astepta ca el sã înceapã cu Theodor Herzl, Haim
Weizmann si ceilalti bine cunoscuti lideri ai Sionismului modern, în loc de acestia, el a enumerat
trei evrei francezi si trei din tara lui Israel. Francezii erau Adolphe Cremieux, jurist si om de stat,
care a abolit sclavia în coloniile franceze, i-a eliberat pe evreii algerieni si s-a dus în Orientul
Mijlociu pe vremea cunoscutei „Afaceri Damasc" spre a-i salva pe prizonierii evrei din Damasc
de la spânzurãtoare si comunitatea de acolo de violenta multimii, ca urmare a defãimãrii
sângeroase antisemite din anul 1840; Charles Netter, care în 1870 a fondat si condus cea dintâi
scoalã agricolã din Palestina, la Mikveh Israel; si baronul Edmond de Rothschild, care a investit
prodigioase eforturi si mijloace spre a întemeia si dezvolta asezãri agricole evreiesti în Palestina
la sfârsitul secolului al XlX-lea si începutul secolului XX. Ceilalti trei erau evrei palestinieni,
losua Stampfer si David Meir Gutman, nãscuti în Ungaria, si Joel Moses Solomon, nãscut în
Ierusalim, care în anul 1878 au fondat Petach Tikva, prima fermã agricolã evreiascã din tarã din
timpurile recente. Ei erau evrei credinciosi din lerusa-
403
lim, hotãrâti sã se mântuie, dar si muncindu-i pãmântul asa cum au fãcut înaintasii lor biblici.
Acesti sase evrei 1-au impresionat pe Ben-Gurion pentru cã, asa cum obisnuia el sã zicã, ei nu le-
au spus celorlalti evrei ce trebuiau sã facã acestia, ci au fãcut-o ei însisi, iar prin aceasta au fãcut
mai mult decât oricare alt evreu pentru a pregãti conditiile reîntoarcerii natiunii evreiesti în patria
sa, la munca pãmântului si pentru reintemeierea statului evreiesc.
Nu trebuie multã imaginatie ca sã recunoastem criteriile stabilite de Ben-Gurion însusi în
determinarea modului sãu de viatã în fiecare stadiu al acesteia si de ce el se considera — fãrã s-o
spunã explicit— ca apartinând acelui prim grup de „înfãptuitori ai Sionismului." Ca si cei sase
eroi din discursul sãu, el a înteles viziunea sionistã în toate implicatiile sale si a arãtat cã ea putea
fi transpusã în realitate numai prin truda fizicã a fiecãrui individ evreu angajat în înfãptuirea ei.
Iatã ce spunea el în tineretea sa. Mai târziu, când s-a aflat în centrul conducerii nationale,
chemarea sa a fost sã aprecieze schimbãrile violente intervenite în lume si sã decidã cursul
adecvat al actiunii, în conditiile prãbusirii Imperiului Otoman, instituirii regimului Mandatului
Britanic, aparitiei nazismului, rãzboiului mondial declansat în 1939, încetãrii Mandatului,
proclamãrii statalitãtii, Rãzboiului de Independentã si în ale tuturor dificultãtilor care au urmat.
Nici Herzl si nici Weizmann nu 1-au putut egala pe Ben-Gurion în combinarea viziunii cu
realizarea acesteia.
Cei care nu 1-au cunoscut pe Ben-Gurion pot gãsi cã este greu de înteles de ce el insista mereu sã
detinã portofoliul Apãrãrii. El stia prea bine cã în calitate de prim-ministru putea sã aibã ultimul
cuvânt si decizia finalã în toate problemele de principiu, iar el niciodatã nu s-a amestecat în
vreun alt mod. De ce, atunci, în toti anii în care el a fost la guvernare, a tinut sã fie propriul sãu
ministru al apãrãrii? Cred cã din douã motive. Unul era un motiv obiectiv. El era întotdeauna
constient de seriosul pericol potential care pândea Statul Israel. El obisnuia sã spunã cã „doar un
idiot sau un geniu dintre oamenii de stat strãini ar fi putut sprijini Israelul", cãci nu era de
asteptat ca vreo persoanã normalã sã înteleagã cum va putea Israelul sã biruie ostilitatea arabã.
Chiar si ceea ce el le spunea propriilor sãi colegi arunca o luminã crudã asupra complexitãtii
speciale a situatiei Israelului: „Oricine asteaptã justitie imediatã din partea lumii nu poate fi
sionist"; si: „Israelul poate câstiga o sutã de bãtãlii si totusi problema sa sã nu fie rezolvatã; dar
dacã arabii sunt victoriosi doar o datã, aceasta va însemna sfârsitul nostru". Dificultãtile
inevitabile si paradoxurile Sionismului, precum si preocuparea si nelinistile cu privire la ceea ce
se putea întâmpla Israelului 1-au fãcut sã considere securitatea si apãrarea
404
drept domenii de importantã supremã, iar portofoliul Apãrãrii drept acela care impune cele mai
mari responsabilitãti.
Dar exista si un motiv subiectiv. Ben-Gurion nu era una dintre acele personalitãti publice care
gãsesc satisfactie în vorbe. Cea mai strãlucitã cuvântare nu era privitã de el drept o realizare.
„Numai Dumnezeu — obisnuia el sã spunã — a putut crea prin pronuntarea unor cuvinte. El a
spus «Sã fie luminã» si a fost luminã. Asta n-o pot face muritorii". Un stat si o natiune se puteau
ridica doar prin fapte, nu prin cuvântãri.
Cu toate acestea, Ben-Gurion nu a fost un om care a trudit cu mâinile sale. Nu am fost cu el în
Sejera, la începutul secolului, când el a lucrat pãmântul si nici în Rison tion, când a lucrat la
pivnitele de vinuri41. Dar nu am nici o îndoialã cã încã din acea vreme principalul sãu interes se
manifesta în domeniul politicii. Prima sa preocupare era Sionismul, problemele evreiesti si
mondiale, fãcând în acest sens cercetãri si trasând calea corectã de urmat în fiecare stadiu critic,
în asa fel încât „reîntoarcerea la Sion" sã avanseze, sã aibã loc renasterea Israelului,
reîntemeierea acestuia. Ben-Gurion avea o repulsie înnãscutã în a se ocupa doar de chestiuni
generale, cum ar fi prezidarea unui comitet, chiar dacã a fãcut-o ca prim-ministru. El a cãutat un
mod de viatã în care deciziile — ale sale — sã fie convertite în fapte. Dorea o ocupatie în care sã
existe o creatie tangibilã, producerea a ceva din nimic, fãurirea unor idei si încorporarea lor în
decizii care sã le dea muschi si tendoane si sã le transforme în realitate concretã. Realitatea era
pentru el imigratia de masã, case pentru cei fãrã casã, cucerirea desertului si crearea de noi orase
si sate, de noi plantatii, de forte armate cu arme moderne, spre a proteja granitele, spre a face
rãzboi dacã eram atacati, iar în rãzboi sã obtinem victoria.
Acum îl vedeam pe Ben-Gurion doar ocazional. L-am zãrit într-o dimineatã luând micul dejun la
o masã în restaurantul Hotelului Regele David. Avea în fata ochilor un ziar, dar nu-1 citea, ci era
adâncit în gânduri. Acesta era Ben-Gurion cel cu figura sculpturalã, cu bãrbie ascutitã si ochi
pãtrunzãtori. Dar acum era un Ben-Gurion despiritualizat, obosit si singuratic. Era o imagine a
înfrângerii? Pãrea lipsit de bucuria vietii, de vioiciune. Era în expresia sa o nuantã de mâhnire,
nu mai mult decât atât.
M-am dus la el si m-am asezat. De îndatã a redevenit el însusi, la fel de cald si de prietenos cum
a fost întotdeauna cu mine. I-am spus cum stãteau lucrurile în domeniul apãrãrii. M-a ascultat, a
pus întrebãri, iar apoi, oarecum din senin, a spus cã principala noastrã preocupare trebuie sã fie
imigratia. Trebuia sã facem tot posibilul s-o intensificãm si sã atragem imigranti în special din
tãrile occidentale. Tãria poporului evreu, a spus el, constã în calitate, nu în cantitate si doar dacã
ne vom spori calitatea vom fi capabili sã
405
•
mipi
rezistãm numerosilor nostri dusmani. Ben-Gurion nu se abãtuse deci de la subiectul nostru, el
încã vorbea despre problemele noastre de apãrare, dar nu în limbajul tehnic al tancurilor si
avioanelor. El utiliza limbajul viziunii cu bãtaie lungã, limbajul lui Ben-Gurion.
în ziua de 26 februarie 1969, primul-ministru Levi Eskol a decedat42. Partidul Muncii a propus-o
pe Golda Meir ca premier, iar numirea ei a fost aprobatã de Knesset. La cererea ei, eu am
continuat sã detin portofoliul Apãrãrii. La început n-am prea înteles cum aveam sã lucrãm
împreunã. Este adevãrat cã avusesem o experientã utilã în trecut, când ea fusese ministru de
externe, iar eu ministru al agriculturii. Ministerele noastre fuseserã împreunã implicate în
programul de ajutor tehnic al Israelului pentru tãrile subdezvoltate din Africa si Asia. Când
partidul a votat pentru candidatura Goldei Meir ca succesoare a lui Eskol, eu m-am abtinut. Nu o
consideram acea personalitate care sã poatã deschide noi perspective în conducerea statului si a
partidului. Totusi nu exista nici un alt candidat care sã aibã sansa de a fi numit. De aici abtinerea
mea.
în scurt timp, însã, îndoielile mele s-ati risipit. Masa dintre noi nu era întesatã de epavele
controversei din trecut. Nu pentru cã am fi uitat trecutul, ci pentru cã amândoi eram preocupati
de prezent si ne gândeam la viitor, în stilul ei de muncã ea era sincerã si directã si nu recurgea la
eschivare. Discutiile noastre sfârseau întotdeauna printr-o decizie sau întelegere clarã si nu prin
formule vagi si amânãri. Mai presus de toate, ea nu era înconjuratã de ziaristi de-ai casei sau de
personal ajutãtor care sã facã sã se scurgã în presã informatii de interes special. Ea avea prietenii
ei apropiati, iar eu nu mã numãram printre ei. Dar în ceea ce priveste problemele din sfera mea
de activitate, apãrarea, nu existau între noi bariere.
406
27
RÃZBOIUL DE UZURÃ
La o jumãtate de an dupã terminarea Rãzboiului de sase Zile a devenit clar faptul cã pacea era
mai departe decât oricând. Presedintele Statelor Unite i-a notificat presedintelui Nasser al
Egiptului cã Israelul era gata sã se retragã în cadrul frontierelor internationale stabilite în tratatul
de pace cu Egiptul si Siria. Dar presedintele egiptean nu si-a schimbat opozitia îndãrãtnicã fatã
de existenta Israelului. Concluzia trasã de el din înfrângerea sa militarã a fost cã acum trebuia sã
refacã armata egipteanã si sã-i uneascã pe arabi pentru o luptã politicã împotriva Israelului.
în ziua de 29 august 1967, la Kartum a avut loc o conferintã la vârf, la care au luat parte
conducãtorii a unsprezece state arabe: Egipt, Iraq, Iordania, Liban, Arabia Sauditã, Kuwait,
Libia, Sudan, Tunisia, Maroc si Algeria. Siria nu a fost reprezentatã, însã a fost prezent Yasser
Arafat, clin partea Organizatiei de Eliberare a Palestinei (OEP). Inspiratã de presedintele
Egiptului, conferinta a adoptat „principiile fundamentale dupã care trebuiau în mod obligatoriu
sã se conducã statele arabe". Acestea erau celebrele patru de Nu: sã nu se facã pace cu Israelul, sã
nu fie recunoscut Israelul, sã nu se negocieze cu Israelul, sã nu se admitã nici o concesie privind
problema drepturilor nationale palestiniene. Statele producãtoare de petrol 1-au asigurat, de
asemenea, pe Nasser cã vor continua sã-i asigure ajutor financiar, asa încât Egiptul sã-si
recupereze venitul pierdut prin închiderea Canalului Suez. Arabia Sauditã a promis 120 de
milioane de dolari anual, Kuwaitul 132 de milioane de dolari, iar Libia 72 de milioane de dolari.
Ajutorul militar crestea si el. Uniunea Sovieticã a pompat echipament si consilieri în Egipt si
Siria într-un efort masiv de a le reface armatele, în iunie 1967 a sosit în Egipt o delegatie militarã
sovieticã de nivel înalt. Delegatia era constituitã din nouãzeci si unu de ofiteri superiori si era
condusã de seful statului-major rus, maresalul Zaharov. Ofiterii rusi au vizitat fiecare unitate
militarã si au efectuat o investigatie amãnuntitã cu privire la ceea ce s-a întâmplat în rãzboi. La
sfârsitul celor douã
407
luni de activitate în Egipt, Zaharov i-a spus lui Nasser cã dacã fiecare din tancurile sovietice pe
care egiptenii le-au desfãsurat în Sinai ar fi tras doar câte zece obuze, arabii ar fi câstigat
rãzboiul. Rusii, a adãugat el, trebuia sã le arate egiptenilor „cum sã lupte".
La o lunã dupã terminarea rãzboiului, rusii au început sã livreze Egiptului arme atât pe calea
aerianã, cât si pe cea maritimã, în optsprezece luni, Uniunea Sovieticã nu numai cã a restabilit
puterea armatã a Egiptului la ceea ce fusese aceasta în ajunul Rãzboiului de sase Zile, ci a sporit-
o în ceea ce priveste blindatele si aviatia.
Uniunea Sovieticã a procedat în acelasi fel cu Siria, în august 1967, ministrul sovietic al apãrãrii
1-a invitat pe ministrul sirian al apãrãrii, generalul Hafez Assad, la Moscova. Rusii I-au întrebat
pe Assad dacã sirienii preferau sã se ocupe de luptele interne sau dacã doreau sã se pregãteascã
pentru o nouã actiune contra Israelului. I s-a spus cã Uniunea Sovieticã nu putea livra armele si
echipamentul cerut dacã unitãtile siriene nu erau puse sub supravegherea unor experti rusi. Assad
a rãspuns cã Siria trebuia sã facã ceea ce cereau binefãcãtorii, asa încât mii de experti si de
consilieri s-au revãrsat în Siria ca sã instruiascã si sã-i directioneze armata, pe când altii deja
fãceau lucrul acesta în Egipt.
în ziua de 21 octombrie 1967, la patru luni dupã Rãzboiul de sase Zile, a avut loc primul incident
grav. Din senin, un vas egiptean purtãtor de rachete de tip sovietic „Komar" a scufundat vasul
israelian „Eilat", la vreo treisprezece mile de Port Said, în afara apelor teritoriale ale Egiptului.
Fuseserã trase douã rachete. Prima a stopat motorul vasului, iar a doua 1-a lovit si 1-a scufundat.
Pierderile noastre au fost de patruzeci si sapte de morti si dispãruti. Noi am reactionat prin
bombardament de artilerie asupra rafinãriilor de petrol din apropierea orasului Suez si prin
incendierea tancurilor de depozitare a petrolului din imediata vecinãtate a acestora. Egiptenii au
reîntors focul, asa încât a fost un schimb de bombardamente de artilerie de-a lungul întregului
front. Locuitorii oraselor din zona Canalului, Suez, Ismailia si Kantara au început sã-si
pãrãseascã locuintele în timpul rãzboiului. Plecarea lor s-a transformat acum într-o fugã
nãprasnicã.
M-am dus cu avionul la Suez. Rafinãriile încã mai ardeau si le-am privit de pe cheiul din partea
noastrã a liniei, în timp ce eram acolo, am primit vestea cã egiptenii au reînceput
bombardamentul într-un anumit sector. seful Comandamentului din Sud era cu mine si i-am spus
sã pãstreze actiunea localizatã.
în urma acestor episoade, calmul relativ de-a lungul frontului a durat mai bine de un an. în timpul
acestei perioade egiptenii, sub îndrumarea expertilor
408
T
l
sovietici, si-au reorganizat fortele si au construit pozitii fortificate pe malul vestic al Canalului, în
aprilie 1968, Nasser si-a informat poporul cã tara „a atins stadiul consolidãrii". Cinci luni mai
târziu, ministrul egiptean al apãrãrii anunta cã acest stadiu a fost încheiat si cã armata egipteanã
trecea acum la o descurajare activã" [a inamicului]. Acest nou stadiu lua forma unor raiduri si a
unor focuri de artilerie si de arme mici asupra fortelor israeliene, cauzând pierderi de vieti
omenesti si distrugeri materiale. Dar egiptenii se retineau mereu de la lansarea unui atac pe scarã
mare care sã-i facã sã recâstige teritoriul cucerit de noi.
Apogeul a fost atins la începutul lunii septembrie, când Egiptul a deschis focul în sectorul nordic
al Canalului, ucigând 10 dintre oamenii nostri si rãnind 18. Douã sãptãmâni mai târziu, artileria
egipteanã a bombardat timp de nouã ore toate pozitiile noastre din lungul Canalului, iar
pierderile noastre au fost grele: 15 morti si 34 de rãniti. La adãpostul întunericului, egiptenii au
trimis, de asemenea, comandouri care au încercat sã strãpungã una dintre fortãretele noastre. Ei
au dat peste o patrulã israelianã si lupta a durat pânã aproape în zorii zilei, când comandourile s-
au retras.
A doua zi m-am dus pe calea aerului în inspectie la fortãreata „Cobra", asupra cãreia fuseserã
lansate cele mai multe obuze inamice. Locul arãta ca în urma unui taifun. Un obuz de 160 mm cu
explozie întârziatã pãtrunsese prin acoperisul de beton al buncãrului central si explodase
înãuntrul acestuia, rãnindu-i pe toti cei zece soldati de acolo. Cele mai multe dintre instalatiile de
deasupra solului fuseserã avariate, dar nu s-au înregistrat pierderi în oameni.
Confruntarea dintre patrula noastrã si comandoul egiptean format din cincisprezece oameni
avusese loc Ia o milã si jumãtate Sud de aceastã fortãreatã. Când am ajuns la autoblindatul ars
lovit în cursul angajamentului, am sãrit din automobilul meu de comandã si am continuat drumul
pe jos, pe urmele lãsate de egipteni. Trebuia sã fim atenti sã cãlcãm pe urmele de pasi proaspete
lãsate în nisip de egiptenii care s-au retras, deoarece ei minaserã terenul, în spatele unui muncel
de nisip abrupt, acoperit de tufãris, am identificat un corp negru. Apropiindu-mã, am vãzut cã era
un soldat egiptean, desigur mort din cauza rãnilor cãpãtate în timpul noptii. Camarazii sãi îi
luaserã Kalasnikovul, dar îi lãsaserã centura cu pungile de cartuse si cu cutitul de comando de
provenientã germanã. M-am deplasat la marginea Canalului, târându-mã pe burtã si am privit în
partea egipteanã. N-am vãzut nici o miscare si nimeni n-a deschis focul asupra noastrã. La câtiva
yarzi de marginea apei am descoperit alte douã cartusiere de Kalasnikov, mine si obuze de
bazuca. Pe drumul de întoarcere am trecut pe lângã douã din tancurile noastre care se ciocniserã
în cursul bombardamentului de artilerie nocturn. Primul
409

tanc se oprise, iar cel din spate se izbise în el si îl rãsturnase. Pete de sânge si bucãti de vesminte
arse erau dovada nemiloasã a fatalului accident.
Din fortãreata noastrã de lângã Canal, am putut vedea orasul Suez prin binoclul de câmp ca si
cum 1-as fi privit în palmã. Primul rând de case era în ruinã, dar îndãrãtul acestora zãream din
când în când siluete care se aruncau dintr-un punct în altul. Dincolo de oras, un fum negru se
ridica de la tancurile de petrol care ardeau, iar ancorate în port erau vasele care fuseserã atinse.
Mi-am îndreptat binoclul spre intrarea principalã în port, dinspre Golful Suez. Ultima datã când
fusesem aici observasem doi uriasi lei din piatrã, care împodobeau cheiul principal al Canalului.
Am constatat acum cã unul dintre ei fusese mãturat. Desi ei erau de un rosu închis, stãruiam sã
cred cã erau exemple de artã modernã, fiind fãcuti din ciment, si nu statui vechi egiptene, din
gresie nubianã.
Se impunea de urgentã întãrirea liniei noastre de buncãre. Trebuia, de asemenea, sã gãsesc alte 5
milioane de dolari ca sã îmbunãtãtesc drumurile, în special acela din Trecãtoarea Mitla. Mi s-a
vorbit de planul de a instala un gard de sârmã ghimpatã minat de-a lungul Canalului, similar
barierei pe care o instalasem în sectorul iordanian. Nu am fãcut nici un comentariu, desi
reflectam cã, fie si cu cele mai sofisticate procedee, ar fi fost imposibil pentru noi sã închidem
ermetic frontierele noastre cu statele vecine. Ar fi fost mai important sã imaginãm o politicã de
asa naturã încât sã-i convingã pe vecinii nostri cã un acord de pace sau cel putin de încetare a
focului cu noi era în avantajul lor, cãci rãzboiul i-ar fi costat foarte mult.
în aceastã situatie noi am decis o serie de contralovituri. Forta noastrã aerianã a aruncat în aer
mai multe poduri de pe Nil, iar parasutistii nostri au fost lansati adânc în interiorul Egiptului si au
distrus marea centralã electricã de la Naj Hamadi. Raidurile noastre i-au uluit pe egipteni si pe
consilierii lor sovietici. Ei au înteles cã spatele frontului egiptean era neprotejat. La Cairo au fost
tinute consultãri urgente si s-a decis sã se instituie unitãti civile si militare care sã pãzeascã
tintele probabile din Valea Nilului.
în urmãtoarele patru luni, în timp ce frontiera cu Egiptul a rãmas linistitã, armata israelianã a
reorganizat si fortificat frontul de la Canal. Noul sef al sta-tului-major era acum generalul
locotenent Haim Bar-Lev, care fusese numit în ziua de 3 decembrie 1967. Eu îl recomandasem ca
succesor al generalului locotenent Itac Rabin, care devenise ambasador al Israelului la
Washington, explicând cã atât candidatura lui Bar-Lev cât si data schimbãrii fuseserã fixate de
defunctul Levi Eskol. Guvernul a aprobat numirea în unanimitate. Au avut loc multe discutii în
Statul-Major General dacã sã ne deplasãm fortele din raza de actiune a artileriei egiptene si sã
folosim patrule mobile acoperite de
410
forte blindate spre a controla linia Canalului, sau dacã sã construim o serie de fortãrete sau de
miniforturi care sã domine acea linie, în spatele cãreia sã avem bune drumuri de comunicatie cu
ariergarda. Zona dintre fiecare fortãreatã trebuia acoperitã de mici echipe mobile de tancuri, în
timp ce la o oarecare distantã aveau sã se afle fortele blindate principale, gata de interventie
rapidã si de întãrire a oricãrui punct din lungul Canalului în caz de nevoie. Asupra acestei de a
doua variante a stãruit Bar-Lev, iar ea a fost în final adoptatã de Statul-Major General.
Miniforturile au fost construite de-a lungul liniei Canalului. Straturi «rroase de piatrã acopereau
buncãrele. Fiecare fort avea o curte destul de mare, înconjuratã de ziduri din piatrã, în care
încãpeau câteva tancuri. Inginerii armatei au pavat, de asemenea, un drum de-a lungul liniei
fortãretelor si au ridicat o rampã de nisip între drum si Canal, asa încât egiptenii sã nu poatã
vedea miscarea soldatilor nostri în interiorul forturilor, în mod normal, fiecare fortãreatã era
detinutã de cincisprezece oameni, cu accese în cuiburile de recunoastere si la amplasamentele din
afara fortului. Functia lor principalã era aceea de a fi ochii si urechile sectorului, în caz de
necesitate era de asteptat ca ei sã cheme tancurile si artileria stationate nu departe în spatele lor,
precum si suport aerian.
Chiar înainte de a ne termina fortificatiile, egiptenii au reluat „rãzboiul de uzurã", în timp ce noi
continuam sã lucrãm, la adãpostul întunericului, la finisarea forturilor, lupta a cunoscut o
escaladã, lovitura si contralovitura urmând una dupã alta. într-o perioadã de patru luni, care a luat
sfârsit la 13 iulie 1969, noi am suferit pierderi cifrate la 23 de morti si 120 de rãniti, în acea zi,
am cerut si am primit aprobarea din partea Comitetului Ministerial al Apãrãrii de a ordona Fortei
noastre aeriene sã atace forturile egiptene, amplasamentele de artilerie si bateriile de rachete
SAM-2 din sectorul nordic al Canalului. Patru zile mai târziu aviatia noastrã a intrat în actiune,
bombardând si distrugând tinte militare din Kantara si Port Said, la capãtul nordic al Canalului,
timp de 5 ore. Am doborât cinci avioane inamice si am pierdut douã. La sfârsitul lunii iulie, în
urma a douã confruntãri aeriene în care au fost doborâte 12 avioane egiptene, comandantul Fortei
Aeriene egiptene a fost demis.
La scurt timp dupã aceea, Nasser a trebuit, de asemenea, sã-i dea afarã pe seful statului-major si
pe comandantul marinei, ca urmare a unui raid al fortelor israeliene peste Golful Suez, în care au
fost distruse posturi de observatie si de pazã, tabere ale armatei, instalatii radar si o multime de
vehicule militare. Au fost ucisi peste o sutã de soldati egipteni. Presedintele Egiptului a aflat de
actiunea noastrã doar dupã ce misiunea fusese îndeplinitã, iar fortele noastre se întorseserã acasã.
El i-a telefonat propriului sãu sef de stat-major
411
r
i
care nu stia nimic despre aceasta, dar care mai târziu 1-a calmat pe Nasser, spunându-i cã fãcuse
investigatii si aflase cã armata egipteanã respinsese, cu mari pierderi, ceea ce el descria drept o
micã încercare israelianã de debarcare. Nasser n-a aflat nici despre cele douã torpiloare egiptene
scufundate de noi în noaptea precedentã. In cele din urmã, când întreaga anvergurã si
consecintele actiunilor i-au devenit cunoscute, Nasser a fost socat atât de succesul raidului, cât si
de faptul cã comandantii sãi n-au stiut ce s-a întâmplat sau, dacã au stiut, i-au ascuns informatia.
Spre a-i supune pe egipteni presiunii si a-i obliga sã respecte încetarea focului, am propus
Comitetului Ministerial al Apãrãrii sã efectuãm atacuri asupra bazelor militare situate adânc în
interiorul Egiptului, în total, circa douãzeci de tinte au fost bombardate pe parcursul lunilor
ianuarie, februarie si martie 1970, provocând prãbusirea moralului egiptean. Nasser se vedea pus
în fata unei dileme. El întelegea cã armata sa era lipsitã de puterea de a împiedica operatiunile
noastre, dar în acelasi timp nu era pregãtit sã declare o încetare a focului si sã înceapã negocieri
de pace cu noi. La sfârsitul lunii ianuarie el s-a dus la Moscova si a cerut sã i se trimitã trupe
sovietice. Uniunea Sovieticã a fost de acord, iar la începutul anului 1970 în Egipt au sosit unitãti
de rachete, oameni si echipamente, în ziua de l aprilie li s-au alãturat trei escadrile de avioane de
vânãtoare cu echipaje rusesti. Pilotii sovietici apãrau cerul oraselor Cairo, Alexandria si Assuan;
soldatii rusi operau sofisticatele baterii de rachete SAM-3, iar întreaga apãrare antiaerianã a
Egiptului era mânuitã sub comandã sovieticã.
Inevitabilul trebuia sã se producã, în luna iulie, avioanele israeliene si sovietice s-au ciocnit în
aer. Una dintre patrulele noastre zbura în sectorul nordic al Golfului Suez când a fost atacatã de
opt aparate MIG-21 sovietice care zburau în douã formatiuni, în cursul acestei încãierãri cãnesti
noi am doborât cinci avioane sovietice. Toate avioanele noastre s-au întors la bazã. în raportul dat
dupã încãierare, pilotii nostri au spus cã ei credeau cã avioanele sovietice erau lipsite de
experientã si de flexibilitate. Ele se comportau în bãtãlie asa cum învãtaserã la antrenament si se
tineau de litera cãrtii. Zburau în perechi, unul lângã altul si nu se dispersau destul de rapid. Pilotii
au sãrit cu parasutele si au aterizat pe tãrmul egiptean al golfului. Gãsirea lor a durat o întreagã
zi, chiar dacã mai multe elicoptere au luat parte la cãutare. Toti cinci au fost în cele din urmã
gãsiti. Numai unul era teafãr; doi erau rãniti, iar alti doi erau morti.
La sfârsitul raportãrii i-am felicitat pe pilotii nostri si le-am multumit, spunându-le cã acea
încãierare avea o semnificatie politicã de mare rãsunet. Statele Unite doreau sã previnã
escaladarea rãzboiului care ar fi putut atrage
412
]
Uniunea Sovieticã la o bãtãlie activã. Noi, desigur, nu eram deloc interesati într-o asemenea
evolutie a lucrurilor. Oricum, am adãugat, Israelul nu era Cehoslovacia, iar generatia noastrã nu
era generatia de la Masada, unde apãrãtorii ultimului avanpost din rãzboiul împotriva romanilor,
din secolul I î.Chr., au rezistat pânã la capãt, dupã care s-au sinucis. Noi trebuia sã continuãm sã
luptãm si sã trãim.
Dincolo de convorbirea tehnicã obisnuitã si de comentariile umoristice fãcute la raport, noi eram
cât se poate de constienti de gravitatea situatiei. Problema era nu ai cui piloti erau mai buni, ci
cum sã rãmânem credinciosi telurilor noastre vitale si în acelasi timp sã evitãm ciocnirea cu rusii.
Noi am decis sã nu emitem nici un comunicat cu privire la aceastã luptã aerianã. Nici egiptenii si
nici rusii nu au rostit despre aceasta vreun cuvânt în public. Dar chiar în acea zi de 30 iulie,
comandantul Fortei Aeriene sovietice si comandantul Apãrãrii Aeriene sovietice au zburat la
Cairo. Pentru rusi spatiul aerian egiptean era acum parte a zonei lor.
îmi amintesc cã Tolstoi a spus cã o carte care nu meritã a fi cititã de douã ori nu meritã a fi cititã
nici mãcar o datã. Scrisoarea lui Churchill cãtre presedintele Eisenhower, scrisã imediat dupã
campania din Suez din 1956, în mod cert meritã a fi cititã de douã ori. Aceastã scrisoare avea o
presantã relevantã pentru situatia noastrã de dupã bãtãlia aerianã, în 1956, Statele Unite au
exercitat mari presiuni asupra aliatilor, Marea Britanic si Franta, de a-si scoate armatele din
Egipt, ceea ce aceste tãri au fãcut de îndatã. El se temea cã somatia Statelor Unite ca Marea
Britanie si Franta sã se retragã din Egipt putea sã ducã la penetratia sovieticã în Orientul Mijlociu
si la controlul sovietic al regiunii. Churchill scria: „Nu mi-au rãmas multe de fãcut în aceastã
lume si nu am nici dorinta si nici puterea de a mã implica în stresul si tãrãboiul politic actual. Dar
cred cu neclintitã convingere cã temeiul aliantei anglo-americane este azi mai important decât
oricând dupã rãzboi. Dumneavoastrã si eu am contribuit întrucâtva la ridicarea ei la nivelul la
care se aflã de atunci. Oricare ar fi argumentele invocate aici si în Statele Unite pentru sau
împotriva actiunii lui Anthony [Eden] în Egipt, ar fi acum un act de nesãbuintã, care ar face ca
întreaga noastrã civilizatie sã se nãruie, sã lãsãm ca evenimentele din Orientul Mijlociu sã ne
dezbine. /Se pare cã este o neîntelegere tot mai mare si o frustrare de ambele pãrti ale
Atlanticului. Dacã acestora li se permite sã sporeascã, cerul se va întuneca, iar Uniunea Sovieticã
va fi cãlare pe situatie în urma furtunii. Trebuie sã le lãsãm istoricilor posibilitatea de a discuta
binele si rãul tuturor celor întâmplate în anii trecutului. Ceea ce trebuie noi sã înfruntãm este
faptul cã în prezent aceste evenimente au lãsat în Orientul Mijlociu o situatie în care
animozitatea, invidia si malitiozitatea prevaleazã de
413
o singurã parte, iar prietenii nostri sunt coplesiti de consternare si incertitudine în privinta
viitorului. Uniunea Sovieticã încearcã sã pãtrundã în acest primejdios vacuum, cãci nu trebuie sã
vã îndoiti de faptul cã triumful lui Nasser ar fi un si mai mare triumf pentru rusi./ însãsi
supravietuirea tuturor valorilor în care credem poate sã depindã de faptul ca noi sã dorim cu
ardoare sã le-o luãm înainte. Dacã noi nu trecem imediat la actiune în armonie, nu este exagerat
sã spunem cã trebuie sã ne asteptãm sã vedem Orientul Mijlociu si coasta nord-africanã sub
control sovietic, iar Europa Occidentalã pusã la cheremul rusilor. Dacã în aceastã conjuncturã
ratãm responsabilitatea de a actiona în mod pozitiv si fãrã teamã, nu vom mai merita
comandamentul care ne-a fost încredintat. / Scriu aceastã scrisoare pentru cã stiu de partea cui
sunteti. Sunteti acum singurul care poate influenta evenimentele atât la ONU cât si în lumea
liberã, asa încât sã fim siguri cã valorile fundamentale nu se vor pierde în gâlceava si
meschinãria dintre natiuni. Responsabilitatea dumneavoastrã este într-adevãr considerabilã si nu
existã nimeni care sã creadã mai mult în capacitatea dumneavoastrã de a-i face fatã sau cineva
care sã doreascã mai mult lucrul acesta decât vechiul dumneavoastrã prieten, Winston S.
Churchill".
Recitind aceastã scrisoare adresatã presedintelui Statelor Unite, am socotit cã temerile lui
Churchill erau chiar mai de actualitate acum decât atunci când le-a exprimat.
în final, dupã trei ani de aproape continuã luptã, Egiptul a acceptat o încetare a focului în ziua de
8 august 1970. Aceasta a fost urmarea initiativei de pace luatã de William Rogers, secretarul de
stat al Americii, în urmã cu o lunã si jumãtate.
Era rezonabil sã se presupunã cã „initiativa Rogers" venise de fapt ca rãspuns la o cerere a lui
Nasser. Presedintele Egiptului promisese poporului sãu si lumii cã „ceea ce a fost luat cu forta va
fi redobândit cu forta", în tot acest timp Egiptul dusese o campanie nereusitã de înfrângere a
Israelului, care a sfârsit cu Rãzboiul de Uzurã, care a durat saptesprezece luni. Acest rãzboi
purtat de egipteni a dus la distrugerea rafinãriilor de petrol ale Egiptului. Orasele egiptene de pe
Canal au devenit orase-fantomã. tinte militare situate în profunzimea teritoriului egiptean au fost
devastate de avioanele si armata noastrã, în consecintã, Nasser a trebuit sã demitã pe comandantii
sãi militari de la vârf si pe liderii civili ai Egiptului, în afarã de aceasta, el i-a deziluzionat pe
aliatii sãi arabi, Iordania si Siria, în timp ce el însusi devenea tot mai dependent de Uniunea
Sovieticã. Toti acesti factori 1-au fortat sã se orienteze spre Washington pentru ajutor.
414
La începutul lunii decembrie 1970, m-am dus la Washington ca sã mã întâlnesc cu presedintele
Nixon, cu dr. Kissinger, care pe atunci era consilierul sãu de Securitate Nationalã, cu secretarul
de stat Rogers si cu secretarul Apãrãrii, Melvin Laird. Cele trei teme majore pe care le-am
discutat au fost interventia sovieticã în rãzboi, reînnoirea livrãrilor de arme pentru Israel si
reluarea convorbirilor de mediere cu emisarul Natiunilor Unite, Gunnar Jarring. Toti cei patru
lideri americani ne-au îndemnat cu tãrie sã ne întoarcem la convorbirile cu Jarring. Ei erau foarte
îngrijorati de ceea ce denumeau sovietizarea rãzboiului egiptean. Am tras concluzia cã dacã
Uniunea Sovieticã intervenea activ, Statele Unite nu puteau sta deoparte. Ei doreau sã evite o
atare situatie, dar au lãsat sã se înteleagã cã în nici un caz nu vor manifesta semne de slãbiciune.
Nu numai americanii, ci chiar noi nu aveam altã alegere decât sã reactionãm în mod viguros la
agresiunea sovieticã, în aceastã privintã noi toti am fost de acord si nimeni nu ne-a criticat pentru
cã am doborât avioanele sovietice. Dimpotrivã, unul dintre ei a spus: „Shoot the hell out of them!
"43.
Când am discutat problemele internationale si în special intentiile si comportamentul sovietic în
Orientul Mijlociu, Nixon, în spusele si în atitudinea sa si-a asumat întreaga staturã de presedinte
al unei puteri formidabile. El a pus accentul pe responsabilitatea tãrii sale fatã de prietenii
acesteia. America nu trebuia sã-i trãdeze. Cât priveste interventia sporitã a rusilor, am avut clar
impresia cã politica Americii avea sã fie: „Dacã ei intrã, noi nu vom sta afarã".
întâlnirea mea cu presedintele a fost aranjatã de Robert Anderson, care a fost ministru de finante
sub presedintele Eisenhower. Ne cunosteam din timpul vizitelor sale în Israel, ca emisar secret al
lui Eisenhower, care încerca sã medieze între Ben-Gurion si Nasser. înalt, subtire, cu pãrul alb,
logic în exprimare, Anderson n-a fost niciodatã exuberant, dar era încã viguros. Chiar si acum, în
pofida vârstei, cãlãtorea mult, de cele mai multe ori în Orientul Mijlociu, în legãturã cu afaceri
petroliere. Mentinea relatii personale strânse cu lideri arabi, iar când am vizitat America a trebuit
sã ne întâlnim. Nu stiu ce atitudine avea fatã de mine, însã îl respectam si mã bucuram sã-1
întâlnesc chiar dacã, datã fiind franchetea sa, exprima puncte de vedere care adesea nu erau deloc
plãcute urechilor mele. si de data aceasta ceea ce mi-a spus nu mi-a produs nici o bucurie, anume
cã trebuia sã ne retragem la granitele dinainte de Rãzboiul de sase Zile. Lucrul acesta, a spus el,
era în interesul Americii, iar dacã n-o fãceam, situatia noastrã putea fi primejdioasã.
în convorbirea mea cu presedintele, principalul subiect a fost trebuintele securitãtii noastre. Un
incident curios a avut loc la scurtã vreme dupã ce am început eu sã vorbesc. M-am plâns lui
Nixon cã Statele Unite au promis
415
Egiptului cã livrãrile de arme cãtre Israel aveau sã fie oprite pe durata negocierilor asupra
initiativei de pace a lui Rogers. Presedintele a spus cã el nu auzise de aceastã promisiune. Atunci
i-am spus cã la o conferintã de presã tinutã la Washington, câteva zile mai înainte, ministrul de
externe al Egiptului, Mahmud Riad, a anuntat lucrul acesta, iar eu am citit un document oficial. A
fost neplãcut momentul în care presedintele s-a întors cãtre Mei vin Liard si 1-a întrebat dacã
faptul era adevãrat. Laird, fãrã sã sovãie, a confirmat spusele mele. Atunci eu am adãugat cã, în
orice caz, noi eram afectati de acest fapt regretabil, iar adevãrul era cã America suspendase
vânzarea de arme pentru noi.
Convorbirile asupra reluãrii livrãrilor de avioane s-au dovedit foarte neplãcute. Ele s-au încheiat
dându-mi sentimentul cã Statele Unite nu aveau sã reia livrãrile si cã noi nu ne vom reîntoarce la
negocierile Jarring. Nu am avut dreptate. Abia am pãrãsit Washingtonul, întorcându-mã la New
York, când am primit un telefon de la Joseph Sisco, adjunctul secretarului de stat pentru
problemele Orientului Mijlociu si Asiei de Sud. El mi-a spus cã guvernul Statelor Unite a luat
mai apoi în considerare problema armelor si a decis sã rãspundã favorabil cererii mele. Livrãrile
de avioane aveau sã continuie.
Când m-am întors în Israel, am aflat cã ambasadorul Statelor Unite deja se întâlnise cu primul-
ministru, Golda Meir si cã îi vorbise de schimbarea politicii. O datã cu reluarea livrãrilor de arme
se deschidea drumul reluãrii convorbirilor Jarring. Ministrul de externe Eban a notificat
secretarului general al ONU cã noi eram gata sã reluãm convorbirile cu Jarring.
Jarring nu era un mântuitor, iar negocierile prezidate de el nu au adus izbãvirea. Dupã multe
consultãri si clarificãri, în ziua de 8 februarie 1971 el a prezentat Israelului si Egiptului un
document care preciza ceea ce fiecare parte trebuia sã conceadã, cerându-le ambelor pãrti sã se
angajeze în acest sens în mod anticipat. Egiptul trebuia sã treacã la încheierea unui acord de pace
cu Israelul, iar Israelul trebuia sã-si retragã fortele din Egipt la granita internationalã precedentã.
Nici Egiptul, nici Israelul nu au acceptat cererea lui Jarring ca ele sã „semneze în mod
neconditionat" documentul trimis de el. Egiptul a replicat cã era pregãtit sã punã capãt stãrii de
rãzboi, dar nu sã semneze un tratat de pace cu Israelul. Egiptul a fãcut contrapropunerea ca
Israelul sã treacã la „rezolvarea problemei refugiatilor" si sã se retragã nu numai de pe teritoriul
egiptean, ci si din Fâsia Gaza si din restul pãmânturilor arabe, la granitele de dinainte de rãzboi.
Israelul, la rându-i, i-a replicat lui Jarring cã era gata sã înceapã negocieri de pace cu Egiptul fãrã
conditii preliminare, dar cã, asa cum a declarat anterior, nu se va întoarce la granitele din 4 iunie
1967.
416
Aceste rãspunsuri date de cele douã tãri arãtau cã nu intervenise nici o schimbare în pozitiile lor
contradictorii. Gunnar Jarring a luptat cu el însusi câtva timp dupã aceea, iar în cele din urmã si-a
încheiat misiunea. Secretarul aeneral al ONU nu a numit nici un alt mediator în locul lui, iar
conflictul dintre Egipt si Israel a continuat.
Cel mai important eveniment din viata mea privatã a fost întâlnirea cu Rahela si cãsãtoria cu ea.
Ne-am cãsãtorit în ziua de 26 iunie 1973,cunoscân-du-ne de mai bine de optsprezece ani.
Serviciul religios a fost efectuat de rabinul Mordehai Piron, duhovnicul sef al armatei israeliene,
constând dintr-o ceremonie simplã în modesta casã a rabinului din Bat lam, nu departe de Tel
Aviv. Au fost de fatã doar câtiva oameni, doar atâtia câti sã compunã minyanul, cvorumul
regligios evreiesc de zece bãrbati. Dupã ceremonie am mers într-un restaurant din Tel Aviv, am
mâncat bine, am bãut si am toastat la nunta noastrã, iar dupã aceea le-am dat vestea prin telefon
celor douã fiice ale Rahelei si celor trei copii ai mei.
Pentru amândoi era cea de a doua cãsãtorie. Când m-am însurat cu Ruth Schwartz, în 1935, eram
fermier în Nahalal. Aveam douãzeci de ani pe atunci si, ca pãsãrile care zboarã si îsi clãdesc un
cuib primãvara, eu si Ruth ne-am îndrãgostit. Am fost cãsãtoriti treizeci si cinci de ani. Am avut
trei copii si am trãit la început în Nahalal, apoi în simron, Hanita, Ierusalim si Tel Aviv. Am fãcut
un drum lung împreunã, dar viata noastrã conjugalã nu a fost prea reusitã, în special în ultima
jumãtate. Nu au existat întâmplãri speciale sau crize care sã ducã la esuarea cãsãtoriei noastre.
Era vorba de absenta necesarei comuniuni a sufletelor si de sentimentul tot mai puternic cã eram
niste strãini care modelau o barierã între dânsii.
în 1971 Ruth a cerut divortul si ne-am despãrtit. Nu s-au ivit complicatii sau dificultãti. Copiii
nostri erau cãsãtoriti atunci si nu existau probleme financiare deosebite. I-am propus ca eu sã
plec si ea sã rãmânã în casa noastrã din Zahala, însã a refuzat. Mi-a spus cã dorea sã înceapã o
viatã nouã si sã-si clãdeascã o nouã casã.
M-am cãsãtorit cu Rahela la un an si jumãtate dupã aceea. Ea divortase de primul ei sot în 1958.
Am întâlnit-o cu totul întâmplãtor. A fost purul noroc, iar bunul Dumnezeu, care uneste perechile
în ceruri, trebuie sã fi trudit din greu pe pãmânt ca sã-1 aranjeze. Eram seful statului-major în
acea vreme si petreceam o scurtã vacantã în Europa cu familia mea, când deodatã am fost
rechemat în Israel de cãtre primul-ministru. Rahela fusese într-o excursie la Roma si hotãrâse s-o
scurteze si sã se întoarcã acasã mai curând decât plãnuise, rezervându-si în ultimul moment
biletul de avion. Avionul era aproape
417
r
plin când ea a urcat la bord, iar ultimul loc disponibil era si cel mai putin confortabil. Un jurist
din Ierusalim, rãposatul Aser Levitki, era si el în avion si dat fiind faptul cã o cunostea pe
Rahela, iar locul lui era mai confortabil s-a oferit sã facã schimbul cu ea. Locul sãu se nimerise a
fi lângã al meu, iar când s-a fãcut schimbul, fireste, el ne-a fãcut cunostintã. Restul a rãmas pe
seama noastrã.
Nu stiu dacã aceasta este ceea ce se numeste dragoste la prima vedere. stiu doar cã am dorit sã-
mi petrec restul vietii cu Rahela.
PARTEA A VII-A
RÃZBOIUL DE IOM KIPUR
(1973)
r
28
SURPRIZA
La ora patru dimineata, sâmbãtã 6 octombrie 1973, am fost trezit de zbârnâitul telefonului rosu
de lângã patul meu. Nu era un fapt neobisnuit. Rareori trecea o noapte fãrã douã sau trei astfel de
telefoane. Dar de data aceasta eram încunostintat cã, potrivit unei informatii tocmai primite,
înainte de apusul soarelui, în acea zi, Egiptul si Siria aveau sã declanseze rãzboiul. Dupã ce m-
am asigurat cã vestea fusese transmisã primului-ministru Golda Meir, am aranjat o întâlnire cu
seful statului-major, în cabinetul meu, la ora 6 A.M. Amândoi aveam multe de fãcut în
urmãtoarele douã ore.
I-am cerut aghiotantului meu sã alerteze personalul superior din minister, dupã care m-am dus la
birou, în Est cerul era rosu-auriu, iar din Vest sufla o usoarã brizã marinã. Chiar si pãsãrile erau
încã tãcute. Era lom Kippur, cea mai sacrã zi din calendarul evreiesc. Pe strãzi nu era tipenie de
om.
Sursa informatiei era demnã de încredere. Nu era un raport asupra activitãtii arabe în teren, ci un
mesaj al spionajului referitor la decizia arabã de a merge ia rãzboi. Am primit mesaje similare si
în trecut, iar ultimul, când nici un atac n-a urmat, ducea la explicatia cã presedintele Sadat si-a
schimbat decizia în ultima clipã. si de aceastã datã era de crezut cã, dacã Sadat descoperea cã
informatia ne era cunoscutã si cã elementul surprizã se pierduse, putea sã revoce atacul sau cel
putin sã-1 amâne. Pe de altã parte, atât informatia aceasta, cât si alte rapoarte de spionaj — în
special acela care arãta cã rusii îsi evacuau familiile din Siria si Egipt — pãreau autentice si
realiste si era clar cã noi trebuia sã actionãm conform ipotezei cã de data aceasta Egiptul si Siria
intentionau realmente sã înceapã rãzboiul.
Deciziile esentiale trebuiau luate la întâlnirea cu primul-ministru. Aceasta era stabilitã la ora 8
A.M. între timp, am discutat cu seful de stat-major si cu adjunctii mei mãsurile ce trebuiau luate.
Eram confruntati cu patru solutii principale: mobilizarea rezervelor si întãrirea fronturilor; o
posibilã loviturã prealabilã datã de forta noastrã aerianã; evacuarea copiilor si femeilor din
421
asezãrile noastre de frontierã de pe înãltimile Golan; emiterea unui avertisment adresat Egiptului
si Siriei. Un astfel de avertisment avea douã aspecte-el putea face ca cele douã state arabe sã-si
anuleze invazia. Dar dacã totusi ele mergeau înainte, Statele Unite aveau sã cunoascã cine este
responsanbilul si ne puteau asigura ajutorul, în orice caz, avertismentul putea evita situatia în
care America sã creadã cã rãzboiul putea fi prevenit, însã cã, chiar clacã nu noi 1-am initiat, nu
am fãcut tot ce stãtea în puterea noastrã ca sã-1 înlãturãm.
în consultarea noastrã preliminarã, i-am spus sefului statului-major cã eram de acord cu imediata
mobilizare a rezervelor propusã de el, necesarã apãrãrii celor douã fronturi la scarã mare, cum
cerea el. Dar am decis sã aduc în fata primului-ministru problemele loviturii prealabile si ale
mobilizãrii imediate a tuturor rezervelor necesare, conform planului contingent de a porni la
contraatac, (în aceastã ultimã privintã, Comisia Agranat de Cercetare referitoare la Rãzboiul de
lom Kipur avea sã stabileascã faptul cã „în dimineata zilei de sâmbãtã 6 octombrie, ministrul
apãrãrii a fost de acord cu mobilizarea a tot ce era necesar pentru apãrare, în concordantã cu
aprecierea sefului statului-major"). Ambele mãsuri aveau implicatii politice bine definite. Era
firesc ca seful statului-major sã le cearã. Este aproape o traditie în Fortele Armate Israeliene ca
sefii militari sã insiste asupra unei activitãti mai intense; vorbesc în calitate de fost sef de stat-
major. Revine autoritãtii politice sã impunã limitãri, atunci când este necesar.
Lovitura aerianã prealabilã, pe care a recomandat-o seful statului-major, dupã consultarea cu
Forta Aerianã, trebuia îndreptatã doar împotriva Siriei, nu pe front, nu împotriva sistemului de
rachete antiaeriene, ci doar împotriva unor baze aeriene din profunzimea Siriei — si chiar si
aceasta nu înainte de amiazã. Dacã aceastã loviturã prealabilã ar fi fost realizatã, ea n-ar fi avut
un impact semnificativ asupra desfãsurãrii rãzboiului.
Eu am respins ideea loviturii prealabile datã de Forta Aerianã, precum si mobilizarea mai multor
rezerve decât erau necesare apãrãrii imediate. Mã temeam cã o asemenea actiune ar fi îngreunat
perspectivele noastre de a ne asigura sprijinul total al Statelor Unite. Fortele necesare
contraatacului puteau fi mobilizate câteva ore mai târziu, dupã ce arabii vor fi apãsat pe trãgaci,
iar noi am fi avut posibilitatea sã terminãm clarificãrile preliminare cu Washingtonul.
Aceste puncte au fost în întregime revizuite la întâlnirea noastrã cu primul-ministru, iar în final s-
a hotãrât, la decizia sa: sã se ordone mobilizarea numãrului de rezervisti cerut de seful statului-
major, — 100 000-120 000 de oameni, în afarã de armata regulatã; sã fie evacuati copiii si
femeile din asezãrile de pe înãltimile Golan; sã se trimitã un avertisment Egiptului si
422
c'riei prin intermediul Statelor Unite. Cererea noastrã cãtre Statele Unite de a " deplini acest
serviciu de bunãvointã trebuia adresatã atât de cãtre ambasa-H rul nostru la Washington, cât si de
cãtre primul-ministru cãtre ambasadorul Statelor Unite la Tel-Aviv.
Oricine o cunoaste pe doamna Golda Meier nu va fi suprins de deciziile i Este o femeie
curajoasã, tenace si hotãrâtã. Ea era, de asemenea, binecuvântatã de Dumnezeu sã vadã clar
lumea în alb si negru, dincolo de umbrele clarobscurului vesperal. Dacã era pericol de rãzboi,
atunci rãspunsul era mobilizarea generalã. Iar dacã era de nãzuit la ajutorul american, atunci
Statelor Unite trebuia sã li se dea dovada neîndoielnicã a faptului cã nu noi eram cei care doream
rãzboiul, chiar dacã aceasta excludea actiunea prealabilã si ne aducea un handicap în campania
militarã.
Deciziile luate m-au satisfãcut. Important era acum sã nu pierdem timpul. Dacã arabii aveau sã
lanseze într-adevãr atacul, sarcina noastrã de cãpetenie era sã emitem imediat ordinele adecvate
si sã ne pregãtim cum se cuvenea. Trebuia sã mã conving cã orice avion, orice tanc si fiecare
soldat se afla pe pozitie si cã fortele noastre de pe fronturi erau bine desfãsurate si gata de
actiune. Forta Aerianã era deja în întregime mobilizatã. Pe frontul sirian aveam 180 de tancuri,
11 baterii de artilerie si 5000 de oameni, iar pe frontul egiptean 275 de tancuri, 12 baterii de
artilerie si 8000 de oameni. Armata era la gradul de Alertã „C", ca si cu o zi mai înainte. Iar
planurile de contingentã, atât pentru apãrare cât si pentru atac, erau cunoscute si fuseserã
exersate în manevre. Este adevãrat cã înstiintarea a sosit cam din scurt, dar nu era prea târziu.
La ora 11 A.M. m-am dus la „Kedem", acronimul evreiesc al Grupului Consultativ Operational,
dar si cuvântul evreiesc care înseamnã „Rãsãrit", în general nu-mi place acronimul lipsit de
semnificatie si de eufonie. Dar „Kadem" îmi aducea întotdeauna în minte superbul vers biblic al
lui Balaam, care în loc sã blesteme a binecuvântat: „Balaam si-a rostit cuvântarea si a zis: «Balac
m-a adus din Aram. împãratul Moabului m-a chemat din muntii Rãsãritului, zicând: Vino si
blestemã-mi pe lacov!...»" (Numeri, 23:7).
„Kedemul" se întrunea într-o camerã de rãzboi subteranã, poreclitã „groapa". Nu mai fusesem de
multã vreme acolo si aproape cã am rãtãcit drumul. Trebuia sã cobori un lung sir de trepte ca sã
ajungi la camera hãrtilor. Starea de spirit era linistitã si plinã de seriozitate, dar am observat cã
ofiterii fumau mai mult decât de obicei, dacã cumva nu era o simplã impresie a mea. înainte ca
eu sã fi ajuns acolo, se si tinuse o întâlnire cu seful statului-major, asa încât problemele ce mi-au
fost prezentate fuseserã deja clasificate si finalizate. Reuniunea a luat acum mai degrabã aspectul
unei sedinte de tipul întrebãri si
423
rãspunsuri decât de discutie fundamentalã, eu fiind cel ce punea întrebãrile, iar seful statului-
major cel care dãdea rãspunsurile.
Pe ambele fronturi fortele noastre trebuiau desfãsurate pentru reprimarea atacurilor. Forta
Aerianã trebuia sã patruleze ca de obicei. S-a presupus cã actiunea inamicului în Sud va începe
cu bombardament de artilerie, urmat de activitate pontonierã; trecerea Canalului pe pontoane, în
anumite puncte de pe întreaga lungime a cãii de apã; si operatiuni de unitãti de comando
helipurtate, care sã creeze capete de pod, sã întreprindã raiduri si poate sã încerce sã captureze
Abu Rudeis, amplasamentul câmpurilor petroliere, precum si sarm el-seik, baza dominantã de la
intrarea în Golful Aqaba.
Nu eram prea îngrijorat în legãturã cu Abu Rudeis si sarm el-seik. Mi s-a spus cã seara vor fi 17
tancuri la Abu Rudeis si 40 la sarm el-seik. Egiptenii puteau reusi sã efectueze în acele locuri
unele actiuni de sabotaj, dar nu sã le captureze si sã le ia sub control. Trecerea Canalului punea o
problemã mult mai complexã. Forta noastrã aerianã n-ar fi putut opera în mod efectiv în timpul
noptii, atât din cauza întunericului cât si din cauza sistemului antiaerian inamic: bateriile de
rachete SAM-6 situate în apropiere. Actiunea fermã împotriva încercãrii de trecere a Canalului
trebuia întreprinsã noaptea de cãtre fortele noastre terestre, pe când aviatia noastrã nu putea intra
în actiune decât în dimineata urmãtoare.
Cât priveste frontul sirian, presupunerea era cã atacul avea sã fie lansat în cursul noptii, printr-un
bombardament de artilerie. Avea sã urmeze atacul infanteriei, sustinut de tancuri care aveau sã-si
taie cale prin santurile noastre antitanc, pentru ca alte unitãti blindate inamice sã le urmeze la
ivirea zorilor. si aici, activitatea noastrã aerianã trebuia sã fie extrem de limitatã în cursul noptii,
în afarã de densitatea sistemului de rachete antiaeriene al Siriei si de întuneric, era vorba de
faptul cã starea meteorologicã se înrãutãtise în Nord. Planul nostru prevedea sã ne ocupãm în
ziua urmãtoare de forta aerianã sirianã si sã încercãm s-o eliminãm din campanie.
Rezervistii nostri au fost mobilizati rapid, în timp ce consultarea noastrã îsi urma cursul, zeci de
mii fuseserã deja convocati. Dar blindatele aveau sã ajungã pe fronturi doar în alte douãzeci si
patru de ore. Astfel, în Nord, câteva sute de tancuri aditionale puteau intra în actiune sâmbãtã
noaptea, 7 octombrie, iar în Sud câteva sute sâmbãtã, iar alte câteva sute în ziua de luni 8
octombrie.
Toate acestea, desigur, nu erau decât o estimare în linii mari a ceea ce avea sã se întâmple.
Singura certitudine era cã aceastã primã noapte, înainte de sosirea întãririlor, avea sã fie cea mai
dificilã. Dar eu speram cã si inamicii nostri aveau nevoie de timp ca sã-si nãpusteascã întreaga
putere împotriva
424
noastrã, dat fiind în special faptul cã activitãtile noastre prompte aveau în mod sigur sã le
cauzeze confuzie si retinere.
Am examinat, în continuare, pregãtirile privind apãrarea civilã, evacuarea femeilor si copiilor din
asezãrile din Golan, precum si propriile noastre planuri de atac. Am subliniat cã obiectivul nostru
în acest rãzboi era sã distrugem fortele inamicului si nu de a cuceri teritorii, în orice caz, chiar
dacã cuceream vreun teritoriu, din motive politice nu trebuia sã-1 detinem prea mult timp.
în pofida încrederii în noi însine, inimile noastre erau nelinistite. Nu era vorba doar de faptul cã
nu eram obisnuiti cu o campanie în care initiativa sã apartinã inamicului, întreaga situatie nu se
potrivea cu caracterul nostru si cu structura organicã a armatei noastre, care era bazatã pe rezerve
si pe mobilizarea lor sistematicã. Trecerea, în decurs de douãzeci si patru de ore, de la catedrã,
tractor sau strung pe câmpul de bãtãlie nu este nicidecum usoarã. A merge la rãzboi nu este ca la
stingerea unui incendiu, unde te poti repezi în urletul sirenelor, stingându-1 dintr-o datã.
Din „groapã" m-am dus la întrunirea Cabinetului, care fusese convocatã pentru la amiazã, în
biroul din Tel Aviv al primului-ministru. Guvernul a aprobat ceea ce fusese decis la întâlnirea
mea anterioarã cu primul-ministru, inclusiv mobilizarea partialã, adicã a 120 000 de rezervisti. A
avut loc o scurtã discutie cu privire la felul în care puteam sã actionãm în cazul în care numai
Egiptul deschidea ostilitãtile: sã asteptãm pânã când Siria se alãtura Egiptului sau sã aplicãm
dinainte o loviturã Siriei. Cabinetul a fost, de asemenea, informat asupra faptului cã Statele Unite
luaserã în mod direct contact cu Egiptul, precum si cu Siria, prin intermediul Uniunii Sovietice,
vorbindu-li-se despre raportul Israelului cã ele intentionau sã declanseze atacul si cerându-li-se
clarificãri. Egiptenii încã nu dãduserã rãspuns, dar America ne-a avertizat sã nu întreprindem nici
o actiune provocatoare, adãugând cã aveau stiri cã noi ne propuneam sã atacãm în decurs de sase
ore. Nici de la rusi Statele Unite nu primiserã rãspuns. Mai târziu s-a aflat cã rusilor le-a fost datã
în mod prioritar informatia, de cãtre Egipt si Siria, cu privire la decizia lor de a invada Israelul.
Lucrul acesta nu i-a tulburat deloc. si nici nu i-a împiedicat sã-si asume, fãrã a clipi, rolul de
înger al pãcii.
La ora 2,05 P.M. am fost chemat la „groapã": Siria si Egiptul trecuserã la actiune. Aviatia sirianã
intrase în spatiul nostru aerian, iar pontoanele egiptene erau montate la Canal, pe când sarm el-
seikul si unele din bazele noastre din Sinaiul vestic erau bombardate, începuse rãzboiul.
425
29
IN AJUN

Atacul egiptean si sirian de lom Kipur a venit ca o surprizã, desi nu era neasteptat. Ziua de lom
Kipur a gãsit Fortele de Apãrare ale Israelului nu încã mobilizate si nedesfãsurate la deplina lor
capacitate, dar fãrã ca aceasta sã însemne cã ele nu erau pregãtite sã facã fatã asaltului arab.
în ceea ce mã priveste, nu mi-am închipuit niciodatã — nici înainte, nici dupã Rãzboiul de sase
Zile — cã egiptenii se vor împãca cu faptul cã noi ne fortificasem de-a lungul Canalului Suez, ori
cã sirienii aveau sã înghitã faptul cã le-am ocupat înãltimile Golan. Am avut mereu sentimentul
cã prezenta noastrã acolo însemna, mai devreme sau mai târziu, o reluare a rãzboiului. Nu la fel
credeam despre Fâsia Gaza, ludeea si Samaria.
Cheia prevenirii rãzboiului o consideram a fi încheierea unui acord cu Egiptul, chiar si a unuia
partial. Dacã puteam ajunge la un astfel de acord, nu numai cã am fi redus motivatia Egiptului de
a relua rãzboiul, ci aceasta ar fi fãcut posibil ca Siria, care ar fi trebuit sã lupte singurã, sã ezite s-
o facã. De aceea eu am propus, de îndatã ce Rãzboiul de Uzurã a luat sfârsit, în august 1970, ca
noi sã ne retragem putin de la Suez. (în timpul Rãzboiului de sase Zile, dorisem ca armata
noastrã sã se opreascã înainte de a ajunge la Canal). Egiptenii puteau în acest caz sã reia
navigatia si sã-si restaureze orasele din Zona Canalului, Ismailia, Kantara si Suez. Lucrul acesta,
credeam eu, ar fi slãbit dorinta lor de a se mai rãzboi cu noi.
Dar acordul partial nu a fost niciodatã realizat, iar pentru mine era clar cã motivatia Egiptului si a
Siriei de a relua ostilitãtile rãmãsese mai puternicã decât oricând. Problema nu era dacã ele vor fi
reluate, ci când.
Acest „când" depindea de caracterul si de politica dusã de conducerea nationalã a Egiptului, ca si
de capacitatea armatei egiptene de a declansa rãzboiul. Aceasta, la rândul ei, depindea de
Uniunea Sovieticã. Existau oscilatii în relatiile Uniunii Sovietice cu Egiptul si Siria, dar Rusia a
înarmat, echipat,
426
consiliat si instruit în permanentã fortele armate ale acestor tãri. A fãcut-o cu 0 vigoare deosebitã
în cursul anului 1973. Lucrul acesta era cât se poate de evident în domeniile blindatelor si
apãrãrii antiaeriene si antitanc.
Cincisprezece baterii de rachete SA-6 (sol —aer) au fost instalate în Siria si zece în Egipt. Siria
primise, de asemenea, rachete Frog-7 (sol —sol) cu o razã de actiune de 40 de mile. Rusii
dãduserã, de asemenea, Egiptului si Siriei posibilitatea de a-si îmbunãtãti si extinde fortele
blindate si armamentul lor antitanc. Circa cinci sute de tancuri T-62 au ajuns în aceste tãri, iar
împreunã cu ele arme antitanc precum rachete Sagger, RPG (grenade propulsate de rachete) si
altele. Oricare erau motivele rusilor, ei nu puteau fi acuzati de indiferentã sau de neglijare cu
privire la Egipt si Siria. Ei nu erau mocãiti în reînarmarea acestor tãri si nici lipsiti de vlagã în
pregãtirea lor pentru rãzboi.
„Decizia anului", din 1971, a lui Sadat, când Egiptul trebuia sã atace Israelul, a trecut fãrã
incidente. Dar la mijlocul anului 1973 se pãrea cã Egiptul si Siria intentionau realmente sã
pregãteascã o invazie. S-au pus la punct planuri prin care Siria sã captureze înãltimile Golan, iar
Egiptul sã cucereascã Sinaiul de Vest. Fortele egiptene trebuiau sã traverseze Canalul si sã punã
stãpânire pe trecãtorile Gidi si Mitla, iar la Sud sã captureze câmpurile petroliere Abu Rudeis si
sarm el-seikul. Ele stabiliserã chiar si data lansãrii atacului, dar ziua trecuse fãrã incident. Cu
toate acestea, eu am socotit cã se apropia timpul în care aveau sã reia ostilitãtile. La o întâlnire cu
Statul-Major General, în ziua de 21 mai 1973, la care am cerut sã particip, am exprimat aceastã
judecatã si am sfârsit prin a emite ordine cãtre Statul-Major General ca Fortele de Apãrare ale
Israelului sã se pregãteascã sã facã fatã unui atac total din partea Egiptului si Siriei, fãrã Iordania,
la sfârsitul verii. Armata israelianã trebuia sã se astepte ca un astfel de rãzboi sã înceapã în luna
iunie din acel an, de vreme ce fortele arabe erau deja concentrate într-o mãsurã considerabilã de-
a lungul ambelor fronturi si îsi definitivaserã planurile.
Planul principal, cu variante privind diferitele eventualitãti, pregãtit de Statul-Major General
pentru a face fatã provocãrii Egiptului si Siriei, a fost prezentat primului-ministru si mie în luna
aprilie 1973. Acesta cerea, între altele, avansarea datei înfiintãrii de noi unitãti de blindate si de
infanterie mecanizatã si grãbirea achizitionãrii de tancuri si de artilerie. Un supliment de 17
milioane de dolari a fost alocat în acest scop. Pe baza acestui plan, au fost emise ordine detaliate
pentru comandamentele din Nord si din Sud de a avea în vedere mai multe situatii posibile:
întãrirea cu unitãti regulate a trupelor de pe linia din Sud, fãrã a fi mobilizate rezervele (numitã
„Operatiunea Porumbarul"); întãrirea liniei din Nord cu unitãti de rezervã limitate (ceea ce
427
s-a numit „Operatiunea Rãbojul"); desfãsurarea totalã a Fortelor de Apãrare ale Israelului, cu
mobilizarea tuturor rezervistilor.
în general, desfãsurarea fortelor noastre în amiaza zilei de lom Kipur pe frontul egiptean se
conforma „Operatiunii Porumbarul" din planul fãcut pentru Comandamentul din Sud, iar pe
frontul sirian era substantial mai puternicã decât cea cerutã în plan pentru Comandamentul din
Nord. Aceste forte — 177 de tancuri în Golan si aproximativ 300 de tancuri în zona Canalului —
erau în asa fel asezate încât sã le facã în stare, cu suport aerian, sã opreascã atacurile siriene si
egiptene pânã la sosirea rezervelor. Trebuie însã subliniat faptul cã planurile erau bazate pe
presupunerea cã avertizarea avea sã fie datã cu mai bine de douãzeci si patru de ore înainte, asa
încât întãriri considerabile de rezervisti mobilizati sã ajungã pe fronturi în momentul izbucnirii
rãzboiului. Trebuie, de asemenea, adãugat cã fortele inamicului si-au lansat atacurile cu mult mai
mare eficientã decât se estimase atunci când au fost imaginate planurile.
Aceastã desfãsurare a unitãtilor noastre la amiaza zilei de lom Kipur a fost rezultatul unor întãriri
graduale, efectuate în cursul celor douã sãptãmâni anterioare, în acest rãstimp au existat semne
nelinistitoare de-a lungul ambelor fronturi, dar atât spionajul nostru militar cât si Statele Unite au
conchis cã Siria si Egiptul nu erau pe cale sã înceapã rãzboiul. Activitatea militarã sporitã de pe
frontul egiptean a fost interpretatã drept „manevre ale armatei" si nu drept pregãtiri pentru o
invazie. Cu toate acestea, noi nu ne simteam în largul nostru, în special în ceea ce privea frontul
sirian.
Tensiunea de-a lungul acestui front a crescut ca urmare a incidentului aerian produs în zona de
13 septembrie, în dimineata acelei zile, avioane de ale noastre — douã „Phantoms", având drept
acoperire patru aparate „Mirage" — se aflau într-o misiune de recunoastere-foto. Sirienii au
trimis douã escadrile din câte 4 aparate MIG ca sã le alunge. A urmat o bãtãlie aerianã, fiecare
parte trimitând tot mai multe avioane, în prima fazã a bãtãliei, aviatia noastrã a doborât 8 MIG-
uri, noi pierzând un „Mirage", al cãrui pilot a sãrit însã cu parasuta în apele Mediteranei, la vreo
trei mile de coastã. Am repezit un elicopter sã-1 salveze, acoperit de avioane de vânãtoare. Dar
sirienii, în cãutare de vânat usor, au trimis în zona salvãrii vedete rapide protejate de 4 avioane
MIG. A urmat o a doua bãtãlie aerianã si toate cele patru aparate siriene au fost doborâte. Pilotul
nostru a fost salvat, iar elicopterul nostru a salvat si un pilot sirian care sãrise din avionul sãu în
flãcãri si cãzuse în apã nu departe de omul nostru, în total, 12 MIG-uri siriene au fost doborâte în
acea dimineatã, pe când noi am pierdut doar un „Mirage".
428
în trecut, sirienii nu pierduserã niciodatã ocazia de a reactiona chiar si la incidentele de o mai
micã gravitate. De data aceasta zilele treceau, iar ei nu spuneau nimic. Eram ros de bãnuiala cã ei
puteau plãnui o actiune mult mai ^portantã. Mi-a întãrit suspiciunea o întâlnire avutã la Statul-
Major General, în ziua de 24 septembrie, când GOG al Comandamentului din Nord si-a exprimat
temerea cã puteam cãdea victimã unui atac prin surprindere în Golan.
Era clar pentru oricine cã, într-adevãr, aceasta era o posibilitate de luat în serios. Cunosteam
faptul cã situatia noastrã pe ambele fronturi era departe de a fi idealã, dar pe frontul nordic ea era
de rãu augur. Timp de aproape doi ani armatele arabe se desfãsuraserã în toatã puterea lor de-a
lungul fronturilor, în vreme ce noi mentineam doar forte extrem de usoare. Ca sã le întãrim în
mod substantial, ar fi trebuit sã ne mobilizãm rezervele, iar noi fãceam aceasta doar când eram în
mod rezonabil siguri cã o invazie era iminentã. Altminteri ar fi trebuit sã ne chemãm rezervistii
pentru perioade foarte lungi, lucru care ar fi însemnat o grea povarã pentru stat. în timpuri
normale, rezervistii sunt reactivati cam o lunã pe an, dupã ce îsi terminã serviciul militar national
de trei ani. Aceastã disproportie a fortelor militare de ambele pãrti ale tuturor fronturilor noastre
este un aspect al problemei noastre principale: noi suntem un stat de mai putin de trei milioane
de evrei, înconjurat de zeci de milioane de arabi45.
Dacã am fi fost luati prin surprindere de un atac pe frontul din Sud, chiar dacã am fi fost fortati
sã ne retragem pe o a doua linie, oricât de rãu ar fi fost lucrul acesta el nu s-ar fi dovedit
catastrofal, deoarece aceastã retragere n-ar fi implicat decât linii de apãrare în zona desertului.
Ceea ce nu era cazul în Nord. Aici orice retragere ar fi cauzat probabil serioase pagube asezãrilor
noastre din Golan si putea aduce frontul în inima regiunilor noastre populate din Galileea de Sud
si din vãile Hule si Iordanului. Mai mult decât atât, spre deosebire de frontul sudic de pe Canalul
Suez, în Nord nu exista nici un obstacol topografic. Mai serios era si sistemul sovietic de rachete
antiaeriene instalat recent pe acest front. Acesta era atât de dens si de sofisticat încât acoperea nu
numai partea sirianã a granitei, ci si cea mai mare parte din teritoriul israelian de pe înãltimile
Golan.
Am exprimat aceste îngrijorãri în fata ofiterilor Statului-Major General, la acea întâlnire din ziua
de 24 septembrie. Dacã sirienii erau pregãtiti pentru un atac total — am spus —, situatia era cât
se poate de serioasã, iar Statul-Major General trebuia sã ia aminte imediat. Cãci dacã sirienii
reuseau sã pustiascã asezãrile noastre agricole din Golan, acesta ar fi fost un dezastru fãrã
precedent. Noi n-am fi putut sãrbãtori Ros Hasana, Anul Nou evreiesc, timp de trei zile, lãsând
lucrurile cum erau. (Ros Hasana are loc la zece zile înainte de lom Kipur). Statul-Major General
trebuia sã vinã cu o solutie
429
înainte de aceasta. I-am cerut sefului statului-major sã se întâlneascã cu mine cât mai repede
posibil si sã-mi raporteze ce s-a fãcut si ce se preconiza.
întâlnirea a avut loc douã zile mai târziu, în ziua de 26 septembrie, cu seful statului-major,
generalul locotenent David Elazar, generalii superiori din statul-major, precum si cu GOC al
Comandamentului din Nord. seful statului-major m-a informat cã forta noastrã blindatã din Nord
a fost sporitã de la 70 la 100 de tancuri, cã a fost suplimentatã artileria si cã toate unitãtile,
inclusiv Forta Aerianã, au fost alertate. Sarcina Fortei Aeriene nu avea sã fje usoarã, în Rãzboiul
de sase Zile, Siria n-a posedat nici o singurã rachetã sol — aer. Acum avea 15 baterii SAM-6 si
alte 10 baterii SAM-2 si SAM-3 doar în zona frontului.
La sfârsitul acestei întâlniri m-am simtit nelinistit si am decis sã merg imediat la Comandamentul
din Nord, sã vizitez pozitiile de pe linia frontului si sã stau de vorbã cu oamenii din asezãrile
agricole. seful statului-major mi-a sugerat sã nu mã duc, invocând motivul cã neasteptata mea
vizitã putea trezi îngrijorare în rândurile bãrbatilor si femeilor din asezãri. Nu am acceptat acest
punct de vedere si m-am dus acolo, petrecând dupã-amiaza cu vizite fãcute pe front, fiind însotit
de GOC al Comandamentului din Nord. Am inspectat mai multe avanposturi si unitãtile de
tancuri adiacente. Desfãsurarea pãrea satisfãcãtoare, dar nu era de mirare, deoarece comandantul
fortei armate din acest sector era locotenent-colonelul lossi, un tânãr extraordinar. Am fost
încântat sã-1 vãd acolo în acea zi. N-am uitat niciodatã întâlnirea mea cu el, mai înainte cu câtiva
ani. Era lângã Canalul Suez, într-o noapte de beznã, în mijlocul unei bãtãlii. Unele dintre
tancurile sale dãduserã peste o serie de mine si luaserã foc, iar acelea care au încercat sã
ocoleascã câmpul minat s-au împotmolit într-o mlastinã. Scena era una de disperare; mã refer la
tancuri, nu la lossi. Pe el nu 1-au pãrãsit spiritul de luptã, îndârjirea si ingeniozitateea. Cât de
adevãrat este faptul cã un comandant autentic se afirmã nu atunci când bãtãlia merge bine, ci
atunci când aceasta întâmpinã mari dificultãti.
Mai târziu, împreunã cu seful statului-major, m-am întâlnit cu reprezentantii asezãrilor agricole.
Deoarece era ajunul zilei de Ros Hasana, le-am explicat cã venisem sã-i felicit si sã le urez An
Nou fericit. Cu totii au ridicat paharele si am toastat, dar nimeni nu a crezut cu adevãrat cã de
aceea venisem. Am salutat sãrbãtoarea Anului Nou cu inimile pline de neliniste.
Am decis sã întãrim si mai mult linia frontului.
Am cerut sã fiu prezent la urmãtoarea întâlnire a Statului-Major General, în ziua de l octombrie,
când am discutat din nou subiectul privind înãltimile Golan. Am spus cã din variatele probleme
privind cele trei fronturi ale noastre, principala mea îngrijorare se referea la posibilitatea unei
strãpungeri
430
a bllindatelor siriene în Golan. Am înfãtisat situatia în termeni radicali: „Pe uranita iordanianã
avem asezãri civile, dar nu avem inamic. Pe granita egipteanã avem inamic, dar nu avem nici o
asezare. Pe granita sirianã aveam si una si alta- Dacã sirienii intrã în asezãrile noastre, ar fi o
calamitate".
Chiar în acea zi, Serviciul Operatiuni a emis ordine în scopul de a ridica aradul de pregãtire
generalã si de a întãri forta blindatã, care în Golan a fost sporitã la 111 tancuri, iar artileria la 32
baterii de tunuri de câmp. Mãsuri au fost luate si pentru întãrirea Comandamentului din Sud,
forta sa blindatã fiind ridicatã la 300 de tancuri.
A doua zi, 2 octombrie, am examinat din nou, împreunã cu seful statului-major, David Elazar,
întãrirea frontului din Golan, discutând, de asemenea, situatia pe frontul sudic. seful statului-
major m-a informat cã a verificat din nou, cu ajutorul spionajului, semnificatia activitãtii
egiptene si cã a ajuns la concluzia fermã cã ceea ce se întâmpla nu era doar un exercitiu. Cât
despre sirieni, nu existau semne privind intentia lor de a lansa un atac, dar a fost primitã
informatia referitoare la continuarea pregãtirilor. Aceasta mi-a sporit temerile si i-am cerut sã-mi
dea un raport scris privind schimbãrile intervenite în desfãsurarea fortelor Siriei si informatia pe
care o aveam despre acestea.
Am considerat, de asemenea, cã problema era destul de urgentã încât sã fie examinatã la nivelul
guvernului. Primul-ministru se afla atunci într-o vizitã oficialã în Austria, clar era asteptatã sã se
întoarcã curând, asa încât i-am telefonat lui Israel Galili, ministru fãrã portofoliu, cerându-i sã-mi
aranjeze cât mai repede posibil o întâlnire cu Golda Meir. I-am spus cã mã îngrijora situatia din
zona înãltimilor Golan si cã doream sã împart responsabilitatea în privinta acestei probleme.
Voiam sã-i aduc cu mine la întâlnire pe seful statului-major, pe seful spionajului si pe
comandantul Fortei Aeriene. Primisem rapoarte nelinistitoare. Sirienii aveau 650 de tancuri în
prima linie si un sistem de rachete care acoperea si teritoriul nostru, asa încât avioanele noastre
puteau fi lovite pe cerul Israelului. Siria dispunea, de asemenea, de 600 de piese de artilerie, pe
când noi, ei bine, era usor de spus ce nu obtinusem [de la furnizorii de armament].
Israel Galili a promis sã aranjeze întâlnirea de îndatã ce se întorcea Golda Meir, iar aceasta a avut
loc a doua zi, 3 octombrie, la scurt timp dupã sosirea ei. Am explicat cã am cerut aceastã
întâlnire din cauza schimbãrilor produse în special pe frontul nordic, dar, într-o anumitã mãsurã,
si pe cel sudic. Primisem informatia de spionaj cu privire la masarea de noi arme pe frontul sirian
si poate si pe cel egiptean, precum si cu privire la intentia sirienilor si egiptenilor sau la
dispozitia lor de a reîncepe rãzboiul. De aceea am socotit cã se cuvenea sã aduc aceastã problemã
în fata primului-ministru si a oricãror
431
alti ministri pe care dorea sã-i invite (doi erau prezenti la aceastã întâlnire), în vederea unei
analize cuprinzãtoare a situatiei si a mãsurilor pe care trebuia sã le luãm ca sã-i facem fatã.
seful statului-major, comandantul Fortei Aeriene si seful interimar al spionajului si-au expus
rapoartele, prezentând activitãtile inamicului si ale propriilor noastre forte. Reprezentantul
spionajului a subliniat faptul cã armatele sirianã si egipteanã erau în asa fel desfãsurate de-a
lungul fronturilor încât erau capabile în orice moment sã lanseze atacul, dar cã el credea cã nu
erau pe punctul de a o face. Dupã judecata sa, ceea ce se întâmpla de partea egipteanã a liniei
erau manevre anuale.
seful statului-major a raportat asupra întãririi blindatelor noastre de pe frontul sirian de la 70 la
117 tancuri, precum si a artileriei de la 4 la 8 baterii. El a recomandat ca fortele noastre sã
rãmânã la puterea existentã, fortificatã prin punerea Fortei Aeriene în starea de alertã maximã.
Ministrii au pus întrebãri privind capacitatea noastrã de a face mobilizãri aditionale ale
rezervelor, în caz de necesitate. seful statului-major a arãtat cã era posibil sã aducem mai multe
tancuri în Nord, pânã la un maximum de 170, în decurs de douãzeci si patru de ore. Nici unul
dintre participantii la aceastã întâlnire, fie ei ministri din componenta Cabinetului, fie
reprezentanti ai armatei nu a tratat problema cu usurintã. Dar nimeni n-a propus mãsurile
urmãtoare ce trebuiau luate, cum ar fi mobilizarea rezervistilor.
Aceastã consultare la biroul primului-ministru a lãrgit aria celor care purtau responsabilitatea, dar
nu a îmbunãtãtit situatia, iar a doua zi, 4 octombrie, m-am întâlnit din nou cu seful statului-
major, cu adjunctul acestuia, cu GOC al Comandamentului din Nord si cu seful interimar al
spionajului, examinând ce altceva mai putea fi fãcut. S-a propus sãparea unui al doilea sant
antitanc si sporirea fortificatiilor noastre. GOC al Comandamentului din Nord a subliniat cã
aveam nevoie de o preavizare a atacului care sã-1 preceadã cu douãzeci si patru de ore. Dacã am
fi primit-o, atunci situatia noastrã ar fi fost cu totul diferitã.
Ca urmare a propunerii privind întãrirea fortificatiilor noastre si a obstacolelor antitanc, în dupã-
amiaza acelei zile m-am întâlnit cu comisarul apelor, Menahem Kantor, întrebându-1 dacã de-a
lungul frontului sirian nu puteau fi sãpate bazine de depozitare a apei pentru irigatie, asa încât
acestea sã poatã servi si ca obstacol antitanc. Din rãspunsul sãu am înteles cã nu era imposibil.
în noaptea de 4 octombrie am primit rapoarte care întãreau probabilitatea cã Egiptul si Siria erau
pe punctul de a lansa rãzboiul. Cel mai semnificativ element de informatie era faptul cã rusii
dãduserã ordine ca familiile consilierilor sovietici sã pãrãseascã Siria. Avioane de pasageri
sovietice au aterizat
432
"n cursul noptii în Siria si în Egipt si s-a presupus cã sosiserã ca sã evacueze
familii'6 rusesti.
La întâlnirea sãptãmânalã a Statului-Major General, din ziua de vineri <5 octombrie, am luat
decizia de a ordona Alerta „C", cel mai ridicat grad de alertã, pentru armatã, precum si alerta
totalã pentru Forta Aerianã. Am cerut linii telefonice directe pentru functionarii superiori din
ministerul meu, care trebuiau sã-si petreacã ziua de lom Kipur acasã, în ziua de 5 octombrie, la
ora 945 A.M., 1-am întâlnit pe primul-ministru, fiind însotit de seful statului-major si de seful
spionajului. Am informat-o pe Golda Meir despre stirile din cursul noptii si despre actele
aditionale de pregãtire pe care le ordonasem. De fapt, în afarã de mobilizarea rezervistilor,
fãcusem tot ce putea fi fãcut în vederea întãririi pozitiei noastre militare si a sporirii stãrii de
alertã. A fost activat Comandamentul Suprem, permisiile au fost revocate, au fost efectuate
controale si au fost date instructiuni de pregãtire pentru posibila mobilizare, folosindu-se metoda
publicã, mai rapidã decât convocarea secretã.
La sfârsitul discutiei noastre cu primul-ministru, am propus ca ea sã aducã problema înaintea
Cabinetului. Ea a fost de acord si a convocat o reuniune pentru ora 11,30 A.M., invitându-i pe
acei ministri care în acea zi se aflau în Tel Aviv. Cei mai multi dintre ministri plecaserã sã-si
petreacã lom Kipurul la casele lor, în diferite pãrti ale tãrii. Postul trebuia sã înceapã în acea
searã.
seful statului-major si seful spionajului au descris situatia de pe fronturi. Sirienii si egiptenii se
gãseau la posturile de urgentã, care serveau atât pentru apãrare cât si pentru lansarea unei invazii.
Dar aprecierea sefului spionajului, generalul maior Eli Zeira, care a fost acceptatã de seful
statului-major, David Elazar, era cã un atac era improbabil. Presupunerea armatei era aceea cã
dacã, într-adevãr, rãzboiul era iminent, trebuiau si alte indicatii si rapoarte de spionaj si cã numai
dacã si când acestea apãreau ar fi fost necesarã mobilizarea rezervelor si luarea de mãsuri
suplimentare. Dupã judecata sefului spionajului, cel mai probabil era ca egiptenii sã treacã peste
Canal cu forte puternice, desi ei puteau sã deschidã focul si sã încerce raiduri. Aprecierea
americanã era cã nici Siria, nici Egiptul nu intentionau sã lanseze un atac în viitorul apropiat.
Eu am subliniat cã, având în vedere desfãsurarea lor militarã, atât egiptenii cât si sirienii erau în
situatia de a începe rãzboiul în câteva ore. De aceea am cerut ca primului-ministru sã-i fie datã
puterea de a aproba mobilizarea rezervelor dacã noi i-am fi cerut sã o facã în ziua urmãtoare, de
lom Kipur. S-a cãzut de acord asupra acestui lucru, iar Golda Meir ne-a spus cã va petrece lom
Kipurul în Tel Aviv. Dacã se întâmpla ceva neobisnuit, ea
433
avea sã convoace întregul Cabinet — dacã mai era posibil — si nu numai Cabinetul interior,
informai, existent.
Cinci ministri, în afara primului-ministru, luaserã parte la aceastã întâlnire a guvernului. A fost
cea din urmã care s-a tinut înaintea Rãzboiului de lom Kipur.
Acum, în ajunul rãzboiului, Comandamentul din Nord avea 177 tancuri si 44 piese de artilerie.
Comandamentul din Sud avea 276 tancuri si 48 tunuri de câmp, ceva mai putin decât fusese
plãnuit conform „Operatiunii Porumbarul". Astfel, fãrã ca noi sã fi fost satisfãcuti de noi însine
sau orbi în ceea ce priveste posibila sa izbucnire, Rãzboiul de lom Kipur a cãzut asupra noastrã
chiar în ziua în care nu-1 asteptam.
Aceasta s-a întâmplat în Ziua Ispãsirii, o zi a anului în care majoritatea evreilor din lume se
unesc în post si rugãciune, la sinagogã sau acasã, în Israel, linistea coboarã peste tarã. Orice
activitate inceteaza. Pe strãzi nu pot fi vãzute nici autobuze, nici autocamioane, nici automobile
particulare. Este ziua religioasã a socotelilor, cea mai solemnã zi pentru poporul evreu. De acum
încolo lom Kipur avea sã capete o solemnitate în plus.
30
INVAZIA
Prima zi de luptã, ziua de lom Kipur ca atare, a fost cumplitã. Pierderile noastre în oameni nu au
fost usoare si, de asemenea, am pierdut teren si pozitii de o importantã considerabilã, în pofida
acestui fapt, raportul prezentat de seful statului-major în guvern, la ora 10 P.M., era relativ
optimist. Desigur, era clar pentru toatã lumea cã în aceastã zi Egiptul si Siria s-au bucurat de
douã avantaje de cea mai mare însemnãtate: initiativa în declansarea rãzboiului si superioritatea
preponderentã a fortelor. Optimismul sefului statului-major rezulta în primul rând din
recunoasterea faptului cã aceste douã avantaje nu vor rãmâne inamicului multã vreme. Rezervele
armatei israeliene trebuiau sã ajungã pe ambele fronturi în curs de 24—48 de ore. Sosirea lor
trebuia sã rãstoarne balanta de forte si sã ne facã în stare sã preluãm initiativa.
Campania s-a deschis în mod simultan pe ambele fronturi. La ora 2 P.M. ambele armate au
început prin bombardamente de artilerie si aeriene asupra campamentelor si instalatiilor armatei
israeliene. în Sud, egiptenii au trecut apoi imediat la traversarea Canalului, pe toatã lungimea
acestuia. Ei au montat poduri, au folosit bacuri, iar unii chiar au înotat, în Nord, sub acoperirea
barajului de artilerie, fortele blindate siriene au trecut la atac.
Pânã la miezul noptii, în prima zi, egiptenii au trecut pe malual estic al Canalului circa 300
tancuri din cele 2200 desfãsurate pe acest front, unde 1848 tunuri de câmp acopereau zona. Ei
dispuneau, de asemenea, de mai bine de 50 de arme antitanc pentru fiecare milã de front,
împotriva acestei forte, Comandamentul nostru din Sud avea 276 tancuri si 48 tunuri de câmp.
în Golan, împotriva celor 177 tancuri si 44 tunuri ale noastre, sirienii au lansat în primul lor atac
500 tancuri sustinute de 690 tunuri de câmp. întreaga lor desfãsurare de blindate grele de pe acest
front cuprindea 1700 tancuri, iar artileria lor numãra 1300 tunuri.
435
Ofensiva inamicã s-a deschis cu forte de infanterie care erau de mai bine de zece ori mai
numeroase decât ale noastre (10:1). Unitãtile infanteriei de asalt egiptene numãrau 100 000 de
oameni, fatã de 8500 ai infanteriei noastre în Nord noi aveam 5000 de infanteristi contra a 45
000 cât numãra forta de atac sirianã. Ceea ce era mai important, infanteria inamicã, spre
deosebire de trecut, era acum echipatã cu mari cantitãti de armament antitanc extrem de eficient,
infanteristii purtând si rachete antiaeriene personale (Strela). Inferioritatea noastrã numericã se
referea si la aviatie, unde Egiptul dispunea de 600 de avioane, iar Siria de 350.
în pofida acestei disparitãti în blindate, artilerie, infanterie si aviatie, atât GOC al
Comandamentului din Nord, cât si acela al Comandamentului din Sud estimau, cãtre miezul
noptii, cã asalturile si înaintarea inamicului fuseserã stãvilite, în raportul sãu prezentat
guvernului, seful statului-major, David Elazar, a spus cã pe frontul sirian toate atacurile
inamicului au fost stopate si cã sirienii nu au înregistrat nici un succes semnificativ. Chiar si
atunci când el s-a referit la pozitia noastrã fortificatã de pe Muntele Hermon, a spus cã tocmai
primise informatia cã ne gãseam în comunicatie cu aceasta, desi în amurgul zilei se raportase cã
linia de comunicatie cu bastionul fusese tãiatã si se crezuse cã acesta a fost capturat de cãtre
sirieni. seful statului-major a spus cã oamenii de acolo rezistau în buncãrul lor si cã el spera ca în
timpul noptii fortele noastre sã reuseascã cã restabileascã legãtura cu ei.
Cât priveste Sudul, seful statului-major a raportat cã egiptenii reusiserã sã treacã peste canal în
mai multe puncte si cã, pe cât se pãrea, capturaserã unul din bastioanele noastre. Se poate ca ei sã
fi luat ca prizonieri pe unii dintre apãrãtori, un raport arãtând cã opt dintre oamenii nostri
cãzuserã în mâinile egiptenilor. Dar, luând în considerare circumstantele — faptul cã initiativa
apartinea egiptenilor —, seful statului-major socotea cã pânã acum nu ne comportasem rãu în
stãvilirea inamicului. Recapitulând primele opt ore de luptã, el considera cã situatia era tinutã sub
control, cã noi duceam bãtãlia de stãvilire a inamicului în maniera în care aceasta trebuia dusã.
Era clar cã situatia la Canal era mai putin satisfãcãtoare decât pe platoul Golan. Egiptenii
reusiserã sã treacã obstacolul constituit de apã, pe când în Golan inamicul nu strãpunsese liniile
noastre. Mai mult, în Golan întãririle noastre erau asteptate sã înceapã a sosi în timpul noptii, asa
încât pe la mijlocul zilei urmãtoare, 7 octombrie, sã avem un plus de mai multe tancuri, iar seara
mai multe sute de tancuri. Ceea ce nu era cazul în Sud. Erau prea putine sanse ca vreun numãr
suplimentar de tancuri sã ajungã pe frontul egiptean în ziua urmãtoare. Probabil cã Bren
(comandantul de divizie, general maior Avraam Adan) putea sã ajungã acolo pe la amiazã, cu un
mic numãr de
436
blindate. Principalele întãriri aveau sã poatã intra în actiune doar în ziua urmãtoare, în dimineata
zilei de 8 octombrie, când era posibil sã avem o fortã blindatã destul de mare în zona Canalului,
între timp, eram nevoiti sã ne confruntãm cu alte 24 pânã la 30 de ore extrem de dificile.
în aceste circumstante trebuia sã ne schimbãm planul initial, iar dimineata sã trimitem forta
noastrã aerianã nu pe frontul sirian, ci pe cel egiptean. Avusesem intentia sã lovim sistemul de
rachete antiaerian al Siriei si aerodromurile sale, în scopul de a le neutraliza. Acum eram
constrânsi sã investim întreaga noastrã putere aerianã în sprijinul Comandamentului din Sud.
Aveam inima grea si nu puteam împãrtãsi optimismul sefului statului-major si al GOC al
Comandamentului din Sud. Egiptenii realizaserã deja izbânzi importante, iar noi suferisem o grea
loviturã. Ei trecuserã Canalul, montaserã pontoane si treceau peste ele blindate, infanterie si arme
antitanc. Nu numai cã nu reusisem sã împiedicãm toate acestea, ci le cauzasem egiptenilor doar
distrugeri relativ mici. Pierderile lor în timpul traversãrii erau usoare: câteva sute de pierderi în
oameni si o cantitate relativ micã de echipament distrus.
Pe lângã nelinistea legatã de situatia militarã, eram obsedat de problema celor întâmplate.
Gresisem noi în planurile noastre sau în punerea lor în executie? Ce se întâmplase cu cele trei
elemente de bazã ale conceptiei noastre — blindatele, Forta Aerianã si bastioanele de la Canal —
despre care presupusesem cã vor dejuca orice încercare a inamicului de a trece Canalul,
provocându-i pierderi grele?
Puteau exista diferite aprecieri cu privire la modul în care fortele noastre aveau sã procedeze, în
zilele urmãtoare, cu unitãtile inamice care trecuserã Canalul. Trecerea acestuia era, însã, fapt. Cu
egiptenii pe malul estic, încercuind fortãretele noastre de la Canal, aceste pozitii îsi pierduserã
functiile. Ele aveau sã devinã capcane pentru ocupantii lor, în afarã de cazul în care reuseam sã le
evacuãm în cel mai scurt timp posibil sau sã-i împingem pe egipteni pe malul vestic. Mi se pãrea
cã GOC al Comandamentului din Sud, cât si seful statului-major credeau cã puteam face lucrul
acesta. Nu puteam împãrtãsi ipoteza lor.
La începutul reuniunii Cabinetului, la ora 10 P.M. din acea primã noapte de rãzboi, nu mã
gândeam sã-mi exprim opinia, deoarece obiectul sedintei era furnizarea de informatie pentru
ministri cu privire la evenimentele militare din acea zi, iar aceasta era treaba sefului statului-
major. Dar cãtre sfârsitul reuniunii am înteles cã judecãtile asupra celor întâmplate si mai presus
de toate asupra a ceea ce ne puteam astepta în viitorul imediat erau atât de diferite de ale mele
încât trebuia sã spun cum vedeam eu lucrurile. Am crezut
437
de cuviintã cã guvernul trebuia sã cunoascã ce gândeam despre situatie în toatã dramatica ei
severitate, asa încât am spus cã doream sã adaug, la cele raportate de seful statului-major, propria
mea evaluare.
Dupã pãrerea mea, noi aveam de fãcut fatã unui numãr de trei factori dificili. Primul — am spus
— era mãrimea considerabilã a fortelor inamicului, cu dãrnicie echipate cu armament acumulat
în ultimii sase ani. Armatele egipteanã si sirianã nu erau armatele arabe cunoscute de noi în 1967.
Ele aveau soldati buni, bine echipati si care luptau cu hotãrâre. Al doilea factor era sistemul de
rachete antiaeriene al inamicului, în afarã de rachetele SAM-6. Acest sistem de arme punea o
problemã gravã fortei noastre aeriene si atât timp cât avioanele noastre nu-1 vor distruge, ele nu
vor putea sã asigure suport tancurilor noastre, ajutând la distrugerea blindatelor inamice. Al
treilea factor era trebuinta noastrã de a mentine liniile noastre de frontierã cu forte mici, deoarece
nici nu doream si nici nu puteam tine populatia mobilizatã tot timpul. Ne-am asumat mari riscuri,
cãci ne lua timp din momentul convocãrii rezervelor si pânã la ajungerea lor pe fronturi.
Aceasta era situatia si pericolul în privinta frontului sudic. Mã îndoiam cã puteam întrerupe în
mod serios trecerea Canalului în urmãtoarele 24-36 de ore, ceea ce însemna cã egiptenii aveau sã
dispunã de douã nopti în care sã monteze mai multe pontoane si sã pompeze noi forte în Sinai.
Cât priveste frontul nordic, socoteam cã dacã unele tancuri ar fi început sã soseascã în Golan în
dimineata urmãtoare, urmate de alte câteva sute în cursul zilei, atunci avântul sirian avea sã fie
controlat.
Câmpul de bãtãlie critic era Zona Canalului. Forta noastrã aerianã — am spus — trebuia sã facã
fatã unei dificultãti cumplite când avea sã intre în actiune a doua zi. Avea sã aibã de-a face cu
forta aerianã egipteanã, precum si cu sistemul antiaerian, care se puteau dovedi extrem de
virulente. Ar fi trebuit sã avem un mare noroc ca sã terminãm în favoarea noastrã bãtãliile din
ziua urmãtoare. Dupã aceea, în a treia si în a patra zi de rãzboi, luni 8 octombrie si marti 9
octombrie, am fi avut în Sud întreaga fortã blindatã plãnuitã si am fi fost capabili sã ducem
bãtãlia de tancuri. Aceasta nu avea sã fie simplã, dar perspectivele de succes erau bune.
în concluzie, mi se pãrea cã în Sud trebuia sã ne retragem pe a doua linie, sã ne luptãm cu
egiptenii în cadrul unej centuri de douãsprezece mile de la Canal si sã ne adunãm fortele, în Nord
mã asteptam sã reusim stoparea sirienilor la frontierã. Oricum, pentru moment rãzboiul era purtat
la granite si, desi nu era decât o slabã consolare, puteam face o distinctie între tara lui Israel si
Sinai. Situatia în Sud era grea, dar cel putin bãtãlia avea loc acolo în desert, nu în interiorul
Israelului sau în apropierea centrelor sale populate. Am
438
încheiat cu observatia cã în Sinai trebuia sã iesim din criza actualã, cã în Golan trebuia sã facem
fatã altor douã zile vitrege si cã apoi trebuia sã dãm bãtãlia de blindate împotriva egiptenilor.
Am spus ce gândeam, am fãcut cunoscutã conceptia mea si am evaluat situatia existentã. La
sfârsitul reuniunii, însã, nici eu si nici ceilalti ministri nu ne-am aflat în largul nostru. Eu mã
simteam iritat si obosit si aveam sentimentul cã o prãpastie s-a cãscat între mine si colegii mei de
Cabinet. Lor nu le-a plãcut ce spusesem despre succesul egiptean si în mod cert nu le-a plãcut
ideea mea de a ne retrage pe o a doua linie. Ei doreau ca armata sã-i împingã de îndatã pe
egipteni îndãrãt peste Canal. Nu ne gãseam pe aceeasi lungime de undã. Ei erau dominati de
optimismul expunerii sefului de stat-major si, mai presus de toate, de propria lor dorintã. Dupã
miezul noptii, secretariatul Cabinetului a notificat reprezentantului nostru în Statele Unite cã în
câteva zile îi vom alunga pe egipteni de pe malul estic al Canalului si cã, în pofida unor succese
locale ale inamicului, situatia era satisfãcãtoare.
Posturile de radio egiptene si agentia de stiri sovieticã Tass au difuzat o versiune cu privire la
evenimentele zilei conform cãreia noi am fi început rãzboiul. Radio Cairo a arãtat cã în acea zi,
la ora 1,30 P.M., forta aerianã israelianã a atacat Zafarana, un mic port egiptean de la Golful Suez
si cã „fortele egiptene sunt pe cale de a respinge inamicul". Tass si Radio Damasc 1-au citat pe
purtãtorul de cuvânt al armatei siriene care a spus cã forte israeliene au atacat pozitii înaintate ale
armatei siriene si cã luptele continuã.
Declaratia Statelor Unite a fost mai îngrijorãtoare. Comentând declansarea ostilitãtilor în
Orientul Mijlociu, un purtãtor de cuvânt al Casei Albe a spus cã presedintele Nixon „urmãrea
îndeaproape situatia din primele ore ale diminetii". Dimineata la Washington era amiaza în
Orientul Mijlociu. Declaratia a fost fãcutã la trei ore dupã atacul egipteano-sirian fãrã nici cea
mai slabã aluzie cã arabii fuseserã cei care au început rãzboiul. Când reprezentantul nostru la
Washington a raportat guvernului Statelor Unite cã arabii au lansat invazia, i s-a spus cã arabii
pretindeau cã noi eram atacatorii. Desigur cã cei de la Washington cunosteau adevãrul, cunosteau
de la început cã nu noi declansasem rãzboiul, dar probabil gândeau cã noi trebuie sã fi fãcut ceva
mai mult decât pur si simplu sã „nu-1 începem".
439
31
FRONTURILE DE LUPTÃ
Sirienii si-au lansat ofensiva pe înãltimile Golan în ziua de 6 octombrie, la ora 2 P.M., simultan
cu ofensiva egipteanã în Sinai. Ei au atacat masiv de-a lungul întregului front, dar si-au
concentrat principalele eforturi de strãpungere în douã puncte, unul la Nord, iar celãlalt la Sud de
Kuneitra. Ei au fost cu dârzenie blocati, în lupte sângeroase, dar pline de destoinicie, de Brigada
a 7-a blindatã a colonelului Avigdor, care opera în Nordul sectorului, la Nord de Kuneitra, si de
Brigada blindatã Barac, comandatã de colonelul Ben-soham, care lupta în sectorul sudic. Pânã la
sosirea întãririlor — rezervistii nostri aveau sã înceapã sã ajungã pe fronturi abia în ziua
urmãtoare —, aceste douã brigãzi au trebuit sã reziste grosului fortei de invazie siriene si au
fãcut-o cu succes în toatã acea zi crudã.
Dar târziu în acea noapte sirienii au pãtruns în sectorul sudic si situatia noastrã a devenit
realmente serioasã, înainte de declansarea ostilitãtilor se crezuse cã ofensiva sirianã avea sã
vizeze în special sectorul nordic, dar alocatia din tancurile aflate la dispozitia Comandamentului
din Nord a favorizat brigada lui Avigdor. Când inamicul si-a îndreptat atacul principal asupra
sectorului sudic, el avea sã întâlneascã împotrivirea fortei blindate mai mici care îi fusese datã lui
Ben-soham.
Cu toate acestea, spre deosebire de situatia de la Canalul Suez, rãzboiul a gãsit în Golan tancurile
Comandamentului din Nord desfãsurate asa cum se cuvine, pe pozitiile ce le-au fost atribuite.
Unitãtile de blindate avansate erau pregãtite pe pante si i-au întâmpinat pe atacatori cu foc
eficient. Bastioanele avansate, cu exceptia celui de pe Muntele Hermon, au fost, de asemenea,
întãrite clin timp, iar artileria noastrã a fost asezatã în concordantã cu planul nostru de
contingentã si acoperea întregul front cu bombardamente bine directionale.
Siria a trimis 500 de tancuri la asaltul de deschidere a ostilitãtilor, împotriva lor au fost aliniate
cele 177 de tancuri ale Comandamentului din Nord.
440
pupã miezul noptii, însã, Siria a adãugat alte 300 de tancuri, asa încât numãrul acestora era în
total 800. Toate întãririle pe care Comandamentul din Nord le-a putut aduna de la rezervisti ca sã
le întâmpine a fost o micã unitate de 12 tancuri!
Târziu în acea primã noapte, înainte de strãpungerea sirianã, am pãrãsit reuniunea Cabinetului si
am coborât în „groapã". Marele Cartier General de Urgentã era ca un stup, dar fãrã miere. Din
punct de vedere tehnic era bine organizat si eficient. Se primeau rapoarte de pe fronturile de
bãtãlie si hãrti de marcare. Dar din punctul de vedere al controlului si comenzii — si, lucru mai
important, din punctul de vedere al gândirii calme si echilibrate —, camera de rãzboi si echipa
care opera în ea erau departe de a fi satisfãcãtoare. Conducerea rãzboiului se afla de fapt în
mâinile comandantilor de pe fronturi, iar singura lor preocupare putea fi doar aceea de a-si apãra
liniile din toate puterile, de a preveni strãpungerile, de a astupa bresele acolo unde ele se
produceau si de a mentine pozitia pânã la sosirea întãririlor, într-o astfel de situatie, Statul-Major
General poate avea o influentã prea micã asupra conducerii rãzboiului. Cel mai bun lucru pe care
1-ar putea face este ca din când în când sã meargã afarã la comandamentele fronturilor si sã ia
decizii dupã consultãri comune cu comandantii de acolo.
M-am dus la camera de rãzboi a Fortei Aeriene si comandantul acesteia mi-a vorbit despre
planurile sale pentru ziua urmãtoare. El intentiona sã atace dimineata tinte de pe frontul sudic, în
primul rând amplasamente de rachete si aerodromuri, ceea ce i-ar fi dat posibilitatea ca dupã
aceea sã opereze mai liber împotriva fortelor egiptene de pe ambele maluri ale Canalului. seful
statului-major nu credea nici el cã era prea nimerit sã atacãm punctele de trecere înainte de a
reduce la tãcere bateriile de rachete. Le-am spus cã aveam un punct de vedere diferit. Eram
sceptic în privinta sanselor Fortei Aeriene de a distruge amaplasamentele rachetelor, în acelasi
timp, prevedeam o zi si douã nopti critice în timpul cãrora egiptenii aveau sã deplaseze mari
forte de blindate suplimentare pe malul estic al Canalului. Pãrerea mea era ca forta Aerianã sã-si
suspende deocamdatã planurile de a ataca rachetele si sã facã tot ce-i stãtea în putintã ca sã-i
opreascã pe egipteni de a deplasa tancuri în Sinai, chiar dacã aceasta însemna pierderea de
avioane. Dacã Forta Aerianã se dedica distrugerii amplasamentelor de rachete si esua în
încercarea sa, atunci noi am fi pierdut în ambele pãrti: tancurile aveau sã treacã pe malul estic,
iar aviatia noastrã ar fi fost si mai limitatã în libertatea ei de actiune.
Ministerul apãrãrii are autoritate politicã. Aceastã problemã particularã era însã tehnicã,
operationalã. De aceea decizia se afla în mâinile sefului statului-major si comandantului Fortei
Aeriene. Decizia de a ataca amplasa-
441
RÃZBOIUL DE IOM KIPUR: FRONTUL DE NORD
442
VI-:
mentele de rachete a rãmas în vigoare. Era acum ora 2 A.M., douãsprezece ore de la începerea
rãzboiului. M-am întors în biroul meu pentru un pui de somn.
Am fost trezit dupã douã ore. Situatia din Nord devenise serioasã. O fortã sirianã strãpunsese
liniile noastre în zona Husnia, la opt mile Sud de Kuneitra sj avansa cãtre drumurile care coborau
de pe înãltimile Golan spre Marea Galileei. Unitãtile de rezervisti organizate în grabã au fost
repezite sã punã stãpânire pe povârnisuri si sã blocheze inamicul. GOC al Comandamentului din
Nord, generalul maior Itac Hofi, a ordonat evacuarea tuturor oamenilor din asezãrile agricole
civile. Femeile si copiii fuseserã evacuati în ziua de lom Kipur.
Am plecat numaidecât pe frontul nordic. Elicopterul a zburat în directia Nord, de-a lungul
coastei, apoi a cotit-o spre Est. Altãdatã mi s-ar fi topit inima de emotie vãzând Câmpia saron,
aceastã regiune binecuvântatã, bogatã în asezãri agricole si în livezi de portocali. Acum, aproape
imediat ce am zburat din Tel Aviv, mi se pãrea cã deja aud sunetele bombelor si obuzelor care
explodau în Golan. Adâncimea înãltimilor Golan nu este mai mare de cincisprezece mile. Dacã
fortele siriene reuseau sã coboare la râul Iordan, ar fi fost foarte greu sã le respingem, mai ales cã
posedau cantitãti atât de mari de armament si de mânuitori ai acestuia, iar noi aveam de luptat si
pe frontul egiptean. Era evident cã trebuia sã-i oprim pe sirieni lângã punctul strãpungerii, chiar
dacã aceasta însemna punerea în joc a întregii puteri de care dispuneam.
Am ajuns la cartierul general avansat al Comandamentului din Nord cu putin timp înainte de ora
6 A.M. ca sã aud de la ofiterul comandant cã întreaga noastrã apãrare din sectorul sudic al
Golanului se prãbusise. Sirienii biruiserã fortele Brigãzii Barac si se deplasaserã în partea sudicã
a înãltimilor Golan, într-un punct care se afla la aproape jumãtate de cale pânã la Iordan.
Unitãtile noastre blindate de rezervisti, care fuseserã mobilizate si se aflau pe drum cu
suplimentul lor de tancuri, nu puteau fi capabile sã întâlneascã si sã înfrunte inamicul pânã la
amiazã.
Am înteles cã singura fortã care putea opri inamicul din înaintarea sa în acel moment era Forta
Aerianã si cã nici un minut nu mai trebuia pierdut. Aceasta trebuia sã intre în actiune fãrã
întârziere. seful comandamentului din Nord mi-a explicat cã tancurile noastre erau amestecate în
luptã strânsã cu blindatele inamicului si cã pilotii nostri puteau lovi în trupele noastre. I-am spus
sã dea ordin echipajelor tancurilor fie sã le pãrãseascã, fie sã le închidã capacele.
Aviatia noastrã trebuia sã atace blindatele inamice si nu sã opereze conform doctrinei standard,
încercând mai întâi sã reducã la tãcere rachetele antiaeriene. L-am sunat pe generalul maior Beni
Peled, comandantul Fortei
443
MP!
Aeriene, si i-am spus cã trebuia sã-si trimitã avioanele într-o actiune imediatã si continuã
împotriva tancurilor siriene care strãpunseserã liniile noastre. Era singura fortã care le putea opri
pânã la sosirea fortei blindate aditionale, în cursul dupã amiezii. Altfel aveam sã pierdem
jumãtatea sudicã a platoului Golan si nu se stia ce se putea întâmpla dupã aceea cu asezãrile din
Valea Iordanului. Motti Hod, fostul comandant al Fortei Aeriene, activa acum ca ofiter de aviatie
atasat pe lângã Comandamentul din Nord, el si personalul sãu trebuind sã directioneze si sã
controleze avioanele repartizate pentru aceastã misiune. El stãtea lângã mine în timp ce vorbeam
cu comandantul Fortei Aeriene, îmboldindu-mã. „Spune-i — zicea el —
sãnetrimitãcvadrupleti,asa încât un grup de patru dupã altul, fãrã oprire, sã se nãpusteascã asupra
blindatelor siriene, iar echipajele tancurilor sã nu poatã ridica capul". Nu puteam spune a cui era
vocea rãgusitã care pronunta acest sfat urgent, vocea pilotului veteran de pe avioane de luptã sau
a fiului kibutului Degania din Valea Iordanului; poate cã în acel moment nu era nici o deosebire
între ele.
Era pentru prima oarã când îi vorbeam comandantului Fortei Aeriene în modul acesta si într-o
astfel de problemã. Nu era un ordin. Ordinele le puteam da prin intermediul sefului statului-
major. Era mult mai mult decât un ordin, iar rãspunsul a fost pe mãsurã, în pofida densitãtii
sistemului de rachete inamic, Forta Aerianã a atacat fãrã încetare concentrãrile de tancuri siriene,
ceea ce a avut un efect decisiv asupra situatiei.
în cursul diminetii zilei de 7 octombrie, Comandamentul din Nord a început sã-si consolideze
brigãzile, care în orele precedente intraserã în actiune si îsi asumaserã responsabilitatea pentru
diferitele sectoare ale comandantilor de divizie. Generalului maior Dan Laner i s-a dat
responsabilitatea pentru zona sudicã a înãltimilor Golan, iar generalului maior Raful Eitan
responsabilitatea sectorului nordic. O a treia divizie urma sã ajungã în Golan seara.
La ora l P.M., însã, tancurile siriene au apãrut deodatã chiar la gardurile din sârmã ghimpatã din
jurul taberei noastre de la Nafek, la Sud-Vest de Kuneitra si doar la sase mile de podul de peste
Iordan, care oferea acces la toate kibuturile si asezãrile noastre agricole din Nordul Galileei.
Când i-am reperat pe sirieni lângã tabãrã, am reusit sã repezim câteva mici unitãti care i-au pus
pe fugã pe atacatori din zonã, dar ei au gãsit în cele din urmã o spãrturã prin care puteau ajunge
la pod. Colonelul Ben-soham a întreprins o disperatã actiune de ariergardã, în efortul de a-i opri
pânã când soseau întãriri mai puternice. El si secundul sãu au fost ucisi. Dar seara forta sirianã a
fost opritã si pericolul a fost înlãturat, în cea de a doua crizã gravã care a lovit acest sector al
platoului Golan în rãstimp de douãzeci si patru de ore. Cele douã elemente care au rãsturnat
situatia au fost Forta Aerianã, care a bombar-
444
Hat si nimicit inamicul fãrã întrerupere, si unitãtile brigãzii blindate de rezervisti care erau în
drumul lor spre front în mici grupuri pornite de la bazele lor din Galileea. Aceste unitãti,
vãzându-i pe sirieni avansând cãtre ele, în directia râului Iordan, au reusit rapid sã ridice bariere
si sã blocheze drumul, punând stãvili în calea lor. Comandamentul din Nord, întãrit cu noile
unitãti sosite, a atenuat strãpungerea sirianã si în final 1-a respins pe inamic, în timpul noptii,
fortele noastre au utilizat rãgazul pentru a-si trage rãsuflarea în vederea unui contraatac.
Cea de a treia zi de rãzboi, 9 octombrie, a adus cea de a treia crizã a sa, de data aceasta în
sectorul detinut de Brigada a 7-a, care acum era slabã si istovitã, dupã ce a luptat timp de trei zile
si trei nopti fãrã odihnã contra unor forte mult mai numeroase si a rezistat tuturor încercãrilor
inamicului de a-i strãpunge liniile. Asaltul din aceastã zi a fost cel mai greu, concentrat asupra
împrejurimilor localitãtii Kuneitra. La amiazã situatia brigãzii era criticã, neavând rezerve, multe
tancuri fiind lovite, iar munitia acelor tancuri încã în stare sã lupte era aproape pe sfârsite.
în acest moment, colonelul Avigdor, comandantul Brigãzii a 7-a blindate, a notificat
comandantului diviziei, Raful Eitan, cã nu mai putea opri inamicul. Raful aproape cã si-a pierdut
si el speranta de a mai rezista acestui atac. Dar chiar în acel moment el a primit un mesaj de la
locotenent-colonelul lossi cã unitatea sa tocmai capturase culmea cheie din zona numitã codificat
Booster, exact la Nord-Vest de Kuneitra. Ariergarda fortelor siriene fãcuse numaidecât stânga-
mprejur si începuse sã se retragã. Aceastã veste convenabilã a fost de îndatã comunicatã lui
Avigdor. Raful i-a spus: „Rezistã doar câteva minute, ei îti vin în ajutor". Brigada a 7-a a rezistat,
iar la scurtã vreme tancurile avansate siriene au început retragerea.
Când am ajuns în acea noapte, 9 octombrie, la Comandamentul din Nord, am constatat cã starea
de spirit se schimbase, în pofida luptei înversunate si a pierderilor grele, îndeosebi din rândul
ofiterilor, exista sentimentul cã în acea zi trecusem de punctul critic si cã avântul atacului sirian
fusese frânt. Fortele inamice au început sã se retragã. Noi scosesem din luptã vreo nouã sute din
tancurile lor. De asemenea, spre surprinderea mea, am descoperit la marele cartier general din
Nord cã lossi luase parte la bãtãliile din acea zi. Numai cu douã zile mai înainte întrebasem de el
si mi se spusese cã nu este în Israel, petrecându-si luna de miere în Himalaia. Mi-am amintit de
nunta lui pe Muntele Cârmei, care avusese loc cu putin timp mai înainte. S-a cãsãtorit cu Einat,
care apartinea uneia din cele mai vechi familii de pionieri din Galileea. Am înteles cã în ziua în
care Fortele de Apãrare ale Israelului fuseserã puse în alertã, tânãra pereche se afla pe o
motocicletã Honda în inima semetilor
445
munti, în ziua urmãtoare s-a întâmplat ca receptionerul hotelului sã pomeneascã faptul cã a auzit
de la BBC cã în Israel era o stare tensionatã. lossi a telefonat numaidecât la ambasada israelianã
de la Katmandu si i s-a spus, cât se poate de simplu, cã izbucnise rãzboiul pe douã fronturi.
Primul avion decola din Nepal în ziua urmãtoare. lossi si sotia sa au retinut locuri si au zburat
cãtre casã via New Delhi si Bombay, ajungând în final la Atena, de unde cu un avion El Al au
aterizat în Israel.
De acasã de la ambasadorul Israelului în Grecia, lossi a telefonat pãrintilor sãi, a fost pus la
curent cu cele întâmplate si a stabilit cu ei sã-1 astepte pe Aeroportul Lod, unde sã-i aducã
echipamentul personal: uniforma, puloverul, revolverul, ochelarii de protectie, mantaua,
mãnusile. Când a ajuns cu Einat în Israel, a telefonat la unitatea sa si i s-a spus cã se afla pe
frontul nordic, cã sirienii fãcuserã o strãpungere, cã Ben-soham, comandantul sãu, fusese ucis si
cã el trebuia sã preia ce mai rãmãsese din unitate. lossi si-a îmbrãcat uniforma, si-a luat rãmas
bun de la sotie si a alergat în Nord. Douã ore mai târziu s-a prezentat în camera de rãzboi a
Comandamentului din Nord pentru o scurtã instruire fãcutã de GOC, iar curând dupã aceea era în
drum cãtre baza avansatã de blindate. Aici i-a gãsit pe oameni reparând tancurile lovite. L-a gãsit
acolo si pe smulic, multã vreme secundul sãu la comandã, care fusese rãnit în prima zi a
rãzboiului, fugise din spital si revenise la unitate, în ziua de 8 octombrie, la ora 8 A.M., lossi si
tancurile sale erau gata sã intre în actiune. A fost contactat prin reteaua radio de comandantul de
divizie Raful si i s-a spus sã porneascã de îndatã în sectorul de bãtãlie al Brigãzii a 7-a si sã se
punã sub comanda lui Avigdor. Acesta, care se afla pe receptie, i-a spus lui lossi sã meargã
numaidecât la coama de deal Booster, care era pe cale sã cadã în mâinile sirienilor. Când lossi s-a
apropiat de deal, el a întâlnit cele câteva tancuri rãmase din forta noastrã care detinuse coama
Booster, încãrcate cu multi rãniti si retrãgându-se, lãsând în urma lor tancurile cuprinse de
flãcãri.
Atunci a început cursa pentru deal, iar întrebarea era cine va ajunge primul pe coamã: sirienii
care avansau din Est, ori lossi care venea din Vest? în bãtãlia care a urmat, în care cele 11 tancuri
ale lui lossi s-au angajat în luptã cu mai bine de 60 de tancuri siriene care, din când în când,
aproape cã se ciocneau pe povârnisuri, buna precizie de tragere a israelienilor a fost la înãltime.
Tancurile siriene au fost incendiate unul dupã altul, iar coama Booster a revenit curând în posesia
noastrã.
Când am auzit toate acestea la Comandamentul din Nord, am dorit sã iau legãtura cu lossi si sã-1
felicit. Dar, evident, a fost prea complicat ca s-o pot face, având însã posibilitatea s-o fac doar
dupã trei zile, într-un spital din
446
Haifa. E! fusese din nou rãnit, de data aceasta grav, într-un atac lansat cu o zi mai înainte asupra
Tel sams, adânc în teritoriul sirian.
Fortele noastre se gãseau atunci în ofensivã. Ele blocaserã strãpungerea sirianã, aruncaserã
inamicul dincolo de liniile noastre si îl împingeau mai departe cãtre inima Siriei. A fost o
uimitoare rãsturnare de situatie pe fronturi fatã de zilele cumplite de la începutul Rãzboiului de
lom Kipur. Dar sirienii încã mai luptau cu înversunare pentru pozitiile-cheie din interiorul
granitelor lor, iar când unitatea lui lossi a ajuns la pozitiile dominante de pe dealul Tel Sams, pe
soseaua Kuneitra—Damasc, ea le-a gãsit puternic apãrate si a intrat sub focul rachetelor antitanc
si al unitãtilor de tancuri inamice, ca si al aviatiei siriene, care împrosca cu rachete.
Dupã o zi de luptã, actiune evazivã si angajare din nou a luptei, în care unitatea sa a distrus
tancurile siriene la poalele dealului, lossi a decis sã exploateze acest succes luând cu asalt coama
Tel sams printr-o izbire rapidã, desi îi rãmãseserã doar opt tancuri. Curând si-a dat seama de
eroarea sa. La poalele dealului nu mai existau tancuri valide, dar pe coamã, bine adãpostitã în
transee, se afla infanteria sirianã înarmatã cu proiectile antitanc. Douã dintre acestea au lovit
tancul lui lossi, iar el s-a trezit deodatã zãcând la pãmânt, cu coapsa stângã zdrobitã, lângã tancul
care ardea. Oasele perforau carnea, iar laba piciorului atârna slobodã. Tancurile care n-au fost
atinse au dat înapoi si singura persoanã care a rãmas cu lossi a fost conducãtorul tancului
acestuia, Zvika, scãpat ca prin minune neatins si care 1-a tras pe lossi la loc sigur.
lossi nu si-a pierdut cunostinta, iar atunci când flãcãrile s-au potolit si tancul ardea mocnit, el i-a
cerut lui Zvika sã recupereze aparatul de radio, care putea fi folosit manual. Din fericire acesta
nu fusese deteriorat, iar când Zvika a fãcut legãtura cu cartierul general, el a pus microfonul la
gura comandantului sãu, care a spus: „Aici lossi. Am pierdut un picior. Sunt lângã tanc. Veniti de
mã luati".
Echipa de salvare a ajuns la el dupã trei ore. lossi 1-a îndemnat pe Zvika sã-1 pãrãseascã si sã se
salveze, însã el a refuzat, în loc de aceasta, 1-a târât pe lossi într-o transee sirianã abandonatã, a
adus un bidon de apã de la tanc si a obtinut prin radio, de la medicul militar, instructiuni cum sã
improvizeze un garou la arterele piciorului zdrobit.
Echipa de salvare era comandatã de Ioni. Era întuneric când a ajuns. Artileria sirianã bombarda
fãrã întrerupere poalele dealului, iar Ioni si oamenii sãi si-au lãsat vehiculele la o oarecare
distantã si s-au apropiat pe jos de rãnit. Ei reperaserã la lumina exploziilor de obuze tancul lui
lossi si mica transee în care zãcea el. Au urmat injectia cu morfinã, transportul cu targa, cu
autoblindatele, cu elicopterul si internarea în spital. Sotia sa Einat a reusit sã
447
ajungã la spital exact când lossi era dus cu cãruciorul la chirurgie, în spiritul unei luni de miere
reîncepute, el i-a spus: „Nu-i nimic, nu te nelinisti, voi tine totul sub control. Tot ce am pierdut
este un picior!"
La scurt timp dupã aceea am aflat cum a ajuns Ioni sã conducã echipa de salvare. Ioni era
secundul comandantului unei unitãti de elitã care s-a întâmplat sã fie la circa sapte mile de Tel
sams când el a auzit vorbindu-se pe reteaua de radio despre salvarea lui lossi. Numaidecât s-a
dus la comandantul brigãzii si i-a spus cã el si oamenii sãi vor face treaba.
Am avut din când în când ocazia sã-i întâlnesc pe oamenii din unitatea lui Ioni — nu numai când
erau instruiti înainte de o actiune sau când raportau dupã vreo operatiune — si am fost
întotdeauna profund impresionat. Ceea ce era deosebit de impresionant nu era doar priceperea lor
de a lupta care, fãrã îndoialã, era mult dincolo de ceea ce asteptam de la trupele obisnuite, ci
oamenii ca atare, fiintele omenesti. Când ajungi sã-i cunosti bine — iar eu aveam propriile mele
„antene" în aceastã unitate, cãci tinere rude de-ale mele serveau în rândurile ei ca ofiteri —,
descoperi cã fiecare are caracterul si calitãtile sale speciale, de un ordin superior. Desigur, toti
sunt voluntari, toti cu o conditie fizicã excelentã, iar majoritatea lor au educatie universitarã. Dar
calitatea comunã tuturor consta mai degrabã în ceva ce tinea de sfera umanistã si sionistã, de
sfera renasterii evreiesti mai degrabã decât de domeniul militar. Ei apartin grupului de pionieri-
mântuitori biblici apãrut în Israel în vechime, când natiunea trãia pe propriul ei pãmânt, cât si
pionierilor care au început sã reclãdeascã tara pãrãsitã, la începutul secolului XX, când sionismul
modern a fãcut primii sãi pasi sovãielnici. Ei sunt tineri cu o credintã fierbinte în destinul
evreiesc si în forta noastrã si cu vointa de a-1 realiza, fiind oricând gata sã îndeplineascã cele mai
grele si mai primejdioase misiuni.
Ioni este cel mai mare dintre cei trei frati care, cu totii, au intrat ca voluntari în aceastã unitate.
Pãrintii lor au plecat din Israel în Statele Unite, unde tatãl lor este profesor de istorie la
Universitatea Corneli, în Rãzboiul de sase Zile, Ioni a fost rãnit la cot de un glont. S-a dus în
Statele Unite si a petrecut acolo un an, frecventând în mod alternativ clinicile spitalului si
departamentul de matematicã al Universitãtii Harvard. Când tratamentul bratului sãu a fost
încheiat — desi nu asa cum ar fi trebuit sã fie —, el s-a întors în Israel si la unitatea sa specialã.
Mai târziu a cãlãtorit din nou în Statele Unite ca sã-si continue studiile superioare în matematicã
si sã primeascã si tratament suplimentar la brat. A revenit în Israel cu o lunã înaintea declansãrii
Rãzboiului de lom Kipur. în primele douã zile ale rãzboiului unitatea sa a luptat pe frontul sudic,
iar în a treia zi a fost mutatã în Nord. în ziua de 9 octombrie, oamenii lui Ioni au urmãrit si ucis
mai bine de patruzeci de comandouri
448
cjriene care fuseserã lansate în spatele liniilor noastre. Ei au avansat apoi, împreunã cu Brigada a
7~a> adânc în Siria. Nu stiu câti tineri bãrbati sunt ca Ioni, dar sunt convins cã sunt destui încât
Israelul sã poatã înfrunta încercãrile cumplite care îl asteaptã în viitor.
O altã relatare privind salvarea, pe care am auzit-o de la ofiterii Brigãzii a 7-a de pe frontul
sirian, a avut un sfârsit trist. Un detasament dintr-o unitate de recunoastere s-a dus sã salveze
echipajul unui tanc lovit. Situatia acestuia era disperatã, rãmânând izolat sub atacul unei unitãti
siriene. Detasamentul a venit la timp, a angajat lupta cu atacatorii, cauzându-le pierderi grele si s-
a întors la bazã cu echipajul tancului. Pe drum, însã, ei cãzuserã într-o ambuscadã în care
inamicul fãcuse uz de bazuca, ambuscadã peste care s-a trecut cu succes. Dupã ce au depus în
sigurantã echipajul salvat, membrii detasamentului au cerut permisiunea sã se întoarcã spre a se
ocupa de cei care organizaserã ambuscada. Li s-a permis, iar comandantul a pornit-o în fruntea a
trei autoblindate. Sirienii au reperat apropierea lor, si-au organizat mai bine pozitiile si în
angajamentul care a urmat au fost ucisi douãzeci si patru de membri ai detasamentului de
recunoastere, între care comandantul acestuia, secundul sãu si alti patru ofiteri, împreunã cu
rãnitii, aceasta însemna cã noi am pierdut unitatea, un pret foarte mare pentru ceea ce, la urma
urmei, era o actiune marginalã. Cu mai multã prevedere, s-ar fi vãzut cã era o operatiune
neesentialã. Rãzboiul, însã, nu este condus ca o bãcãnie, unde orice poate fi oricând cântãrit si
mãsurat.
La sfârsitul primei sãptãmâni de rãzboi pe frontul nordic, sirienii erau cei aflati în defensivã, iar
campania era purtatã pe pãmântul lor, la Est de liniile de unde ei declansaserã rãzboiul cu sase
zile mai înainte.
Pe frontul sirian, asa dupã cum am vãzut, fortele noastre erau desfãsurate în asa fel încât sã facã
fatã inamicului atunci când a izbucnit Rãzboiul de lom Kipur. Nu acesta a fost cazul pe frontul
egiptean, iar primele care au avut de suferit din cauza aceasta au fost fortãretele din lungul
Canalului Suez, primele tinte ale atacului egiptean. Bãtãliile au fost înversunate, eroice si
deprimante. Existau 16 astfel de fortãrete si la un loc ele constituiau ceea ce a ajuns sã fie
cunoscut ca linia Bar-Lev. Fiecare fortãreatã, însã, a dat bãtãlia sa individualã, pe cont propriu.
Fiecare era o insulã solitarã, izolatã, care ducea o luptã disperatã, o luptã pe viatã si pe moarte, în
care fie capitula, fie rãmânea liberã.
Aceste fortãrete erau mici avanposturi, fiecare cuprinzând 20-30 de soldati, spatiale de-a lungul
marginii apei, la intervale de aproximativ cinci mile. Toate au fost supuse unor masive
bombardamente de artilerie de cãtre egipteni, urmate de masive atacuri de tancuri si infanterie,
iar în cele din urmã, cu
449
exceptia uneia singure, numitã în mod codificat „Budapesta", care avea specificul ei topografic,
toate aceste avanposturi au cãzut: unele au fost evacuate, altele au fost cucerite de egipteni.
Lucrul acesta nu s-a întâmplat imediat, într-adevãr, desi egiptenii au început sã traverseze
Canalul curând dupã primele lor bombardamente de artilerie, nici un avanpost israelian nu a
cãzut în primele douãzeci si patru de ore, nici mãcar acelea în preajma cãrora egiptenii au reusit
sã pãtrundã chiar de la începutul bãtãliei. Pe de altã parte, nici o fortãreatã nu a reusit sã opreascã
înaintarea egipteanã în sectorul ei. Unele au izbutit sã scufunde bacurile egiptene în timpul
tranversãrii. Altele au directional în mod eficient focul de artilerie si atacurile aeriene împotriva
unitãtilor de pontonieri si a concentrãrilor de trupe egiptene, cauzându-le invadatorilor pierderi
grele. Dar aceste actiuni nu au împiedicat trecerea Canalului si deplasarea fortelor blindate si a
infanteriei inamice pe malul estic. Când egiptenii nu puteau captura un avanpost, ei 1-au ocolit,
cu exceptia, repet, a celui cu numele codificat „Budapesta". Aceastã pozitie fortificatã, care a fost
puternic atacatã, dar care a rezistat, a împiedicat înaintarea egipteanã de-a lungul axei nordice a
Sinaiului, fortându-1 pe inamic sã se retragã pe pozitiile sale initiale, lângã PortSaid.
Celelalte fortãrete israeliene au fost izolate si tãiate de fortele noastre principale. Soldatii care le
ocupau au luptat cu foarte mare bãrbãtie si cu hotãrâre, în cele mai multe dintre ele, ofiterii
comandanti au fost ucisi în faza initialã a bãtãliei. Unele dintre formatiunile acestora au primit
ordinul sã evacueze avanposturile sau sã capituleze, refuzând însã s-o facã. Dar în cele din urmã,
înconjurate de inamic, lipsite de contact fizic cu restul trupelor noastre, ele au fost incapabile sã
reziste. Ultima fortãreatã care a cãzut, oamenii sãi fiind luati prizonieri, a fost Masrek, care
domina intrarea sudicã în Canalul Suez.
Unele dintre fortãrete au fost alertate la scurt timp înainte ca inamicul sã deschidã focul, iar altele
doar în momentul atacului. Aceasta nu înseamnã cã dacã ar fi primit avertizarea din timp ar fi
fost gata sã tinã piept categoriei de asalt care a fost lansat. Fapt este cã ele nu au fost clãdite si
destinate sã reziste unui astfel de atac. Cea mai tare parte a fiecãrei fortãrete era partea subteranã
protejatã, care cuprindea camera de rãzboi si buncãrele. Dar pozitiile de foc, care nu erau
blindate si transeele de comunicatie care duceau Ia acestea se aflau în mod necesar deasupra,
descoperite. Când aceste tinte deschise au fost supuse bombardamentului artileriei grele, iar
curând focului tras de pe tancurile inamice care le-au înconjurat, ele s-au prãbusit, iar oamenii fie
cã au fost ucisi, fie au fost fortati sã le abandoneze. ,:i
450
Mai mult, nu se realizaserã dispunerile tehnice si organizatorice pregãtitoare fatã de un atac
inamic, înainte de toate, detasamentele de tancuri care trebuiau stationate între fortãrete, fãcând
legãtura între ele si dându-le ajutor, aflau la sase mile în ariergardã, în lungul liniei artileriei.
Când atacul a început si ele au încercat sã ajungã la fortãrete, egiptenii erau deja acolo,
asteptându-le. Ele au avut de suportat focul antitanc puternic tras de pe ambele maluri ale
Canalului si cele mai multe dintre ele au fost lovite, scoase din actiune si fãcute incapabile sã-si
îndeplineascã misiunea încredintatã.
Trebuie, de asemenea, spus cã, în interiorul fortãretelor, rutina din timp de pace se reflecta în
dispozitia psihicã a personalului si în starea echipamentului. Elemente standard ca echipamentul
de semnalizare si vehiculele nu erau în cea mai perfectã stare, în unele fortãrete, armele si
munitiile erau sub nivelurile acceptabile, iar în unele erau chiar sub minimumul necesar. Nicãieri
în linie nu existau tancuri pentru evacuare. Mai presus de toate, unitatea care ocupa fortãretele nu
a fost în mod special selectatã sau chiar întãritã în asa fel încât sã fie capabilã sã stãpâneascã cea
mai avansatã si dificilã dintre liniile militare ale Israelului, linia de pe Canalul Suez! Aceasta era
o unitate de rezervisti obisnuitã, constituitã în parte din bãrbati în vârstã, care de mai bine de doi
ani nu-si împrospãtaserã instructia. Exista o unitate cu totul diferitã, într-adevãr, de astfel de
forte, cum erau parasutistii nostri, care ar fi trebuit sã stãpâneascã fortãretele, conform planului
de contingentã. Cu toate acestea, unitatea din acea linie fusese binecuvântatã cu comandanti de
prima clasã. Ofiterii si sergentii se numãrau, fãrã îndoialã, printre cei mai buni din armata
noastrã.
Nu stiu dacã este posibil sã determinãm cu precizie mãsura în care fortãretele s-au opus
inamicului, chiar o zi sau douã, oprind prin aceasta înaintarea mai departe a fortelor egiptene.
Oricum, fapt este cã în primele douã zile armata egipteanã n-a avansat decât câteva mile si cã în
timpul acesta Fortele de Apãrare ale Israelului si-au mobilizat rezervele, iar întãririle au ajuns la
Comandamentul din Sud. Acele douã zile, începând de la atacul inamic impetuos de lom Kipur si
pânã ce rezervele noastre au ajuns pe front, au fost cele mai critice, iar lupta înversunatã dusã de
oamenii nostri în fortãrete a fost, neîndoielnic, de o importantã supremã.
Ca în toate bãtãliile noastre, aici, de asemenea, primele pierderi le-au dat ofiterii, cei mai multi
dintre ei fiind expusi la posturile de foc sau de observatie. Chiar de la primele împuscãturi ale
egiptenilor, atât Gadi cât si Ezra, comandantul si secundul sãu din fortãreata Orkel, au fost ucisi.
si la fortãreata Lahtanit, primul om ucis a fost comandantul, smil Malhov, care a fost lovit în
piept. La scurt timp dupã aceea a fost ucis si secundul sãu, Aron. La Ketuba, comandantul, David
Sitton, a fost lovit de pe bacurile ce treceau
451
Canalul cãtre el. Locotenentul Efrati a fost primul rãnit din fortãreata pe care o comanda,
Mifrehet. La Hyzayon, comandantului Ahiram Barei i-a fost smuls bratul din umãr, dar nu si-a
pierdut cunostinta si a predat comanda de parcã s-ar fi aflat pe câmpul de defilare: „Itic, sunt
rãnit, am pierdut un brat, ia comanda!" si n-a uitat sã adauge: „Noroc!"
Pe mãsurã ce comandantii erau loviti, alti oameni le luau locul. La Orkel, dupã ce comandantul si
adjunctul sãu au fost ucisi, comanda a fost preluatã de locotenentul David Abudarham. El s-a
nãscut în Turcia si a fost adus în Israel de copil. Dacã existã ceva numit recunostinta natiunii,
aceasta ar trebui sã-i fie arãtatã fãrã precupetire lui, nu numai pentru cã a înfruntat fãrã teamã
pericolul, alergând de la un post expus la altul, ca sã se asigure cã oamenii si armele erau pe
directia bunã, redesfãsurând mica sa fortã ori de câte ori fortãreata sa era greu lovitã, dar în
primul rând pentru cã în cele mai cumplite momente el si-a mentinut fortãreata ca pe o unitate de
luptã. El a arãtat sânge rece si spirit de încredere pe tot parcursul luptei înversunate, a dat ordine
corecte, a avut grijã de rãniti si a îndepãrtat mortii, asigurându-i fiecãrui om locul potrivit, iar
când era necesar nu pregeta sã-1 pãlmuiascã pe soldatul cuprins de fricã, punându-1 la postul
sãu.
Desi atacul asupra fortãretelor s-a deschis cu socul bombardamentului de artilerie grea si, de
îndatã ce bacurile au fost vãzute traversând Canalul, s-a înteles cã era rãzboi serios, principala
presiune, militarã cât si psihologicã, a venit mai târziu, când mii de egipteni însotiti de tancuri au
asaltat fortãretele, strãpungând portile si câmpurile minate si intrând în transeele de comunicatii
si în interiorul pozitiilor.
Apãrãtorii au luptat cu atacatorii de la cea mai micã distantã posibilã, cu dârzenie, aruncând
înapoi grenadele de mânã înainte ca acestea sã fi explodat si distrugând cu focuri de bazuca
tancurile inamice. Când posturile de tragere erau abandonate din cauza pierderilor sau deveneau
de netinut din cauza marii superioritãti numerice a inamicului, apãrãtorii se concentrau în alte
pozitii fortificate si continuau sã lupte si sã-i respingã pe atacatori.
Dar cu cât treceau orele a devenit clar pentru apãrãtori cã situatia lor se înrãutãtea vãzând cu
ochii si cã sansele ca tancurile sã ajungã la ei, spre a-i întãri sau salva, erau din ce în ce mai
slabe. Aceia care în prima zi au refuzat sã-si abandoneze fortãretele a doua zi au început sã se
întrebe dacã nu trebuiau evacuate. A fost însã prea târziu. Cãile de acces la ele erau blocate, iar
tancurile asteptate sã le strãpungã au fost incendiate.
A existat o gresitã evaluare a evenimentelor la toate nivelurile, de la comandantii de fortãreatã —
nu toti, desigur —, la comandantii de brigadã, de comandament, de Stat-Major General, ba chiar
si la nivelul guvernului. S-a
452
sperat ca în prima zi de rãzboi sã fim capabili sã-i gonim pe egipteni din capetele lor de pod de
pe malul estic sau cel putin sã-i strãpungem si sã facem legãtura cu fortãretele, în prima noapte
de rãzboi, la sfârsitul postului de lom Kipur, încã mai fusese posibil sã-i salvãm pe oamenii din
toate fortãretele, dar Comandamentul din Sud a preferat sã n-o facã. S-a admis cã urmãtoarele
zile de rãzboi aveau sã fie mai putin dificile decât prima zi.
O unitate de tancuri a reusit sã evacueze o fortãreatã, dar am pierdut mai multe echipaje de
tancuri în încercãrile de a salva altele. Oamenii din patru fortãrete le-au abandonat fãrã pierderi.
Au fost si cazuri în care oamenii nostri au iesit si au cãutat sã-si taie eroic drumul prin liniile
inamice. Unii au izbutit, multi nu. O fortãreatã a rezistat pânã la ultimul om. Restul au capitulat,
iar aceasta a fost cea mai deprimantã parte a bãtãliei fortãretelor. Totusi, în nici un singur caz
capitularea nu a fost produsul unui crah psihologic, fie al unor unitãti, fie al soldatilor luati
individual. Nici n-a fost rezultatul oboselii sau al pierderii spiritului de luptã. A fost o capitulare
la „sfârsit de drum", cu o constantã reducere, orã de orã, a numãrului de apãrãtori rãmasi în viatã,
munitia scãzând, armele si echipamentul iesind din actiune, neexistând nici o sansã de a primi la
timp ajutor si întãriri, în timp ce fiecare orã însemna cresterea numãrului si puterii trupelor
inamice, fãcându-le capabile sã pãtrundã tot mai adânc în fortificatii, sã copleseascã pozitiile
defensive si sã ajungã la buncãre.
Linia Bar-Lev dobândise un anumit renume si de aceea cucerirea ei era un câstig militar
considerabil pentru egipteni si care le-a ridicat enorm prestigiul. Dar fortãretele care constituiau
aceastã linie nu era de asteptat sã asigure o capacitate cu care niciodatã nu fuseserã investite si
nici sã îndeplineascã functii pentru care nu fuseserã construite. Ele n-au fost destinate sã
împiedice — singure, în mod independent, doar cu propria lor putere de luptã si de foc —
trecerea Canalului de cãtre forte inamice uriase. Numãrul soldatilor egipteni care au trecut
Canalul a depãsit în proportie de 200 la l numãrul apãrãtorilor din fortãrete. Nu era de asteptat ca
ei sã reziste multe ore dacã erau izolati, înconjurati si supusi unor atacuri crâncene din partea
unor forte masive, deoarece nu constituiau un sistem militar independent. Linia Bar-Lev si
fortãretele sale fãceau parte integrantã din gruparea noastrã militarã generalã din Sinai si îsi
putea face treaba pentru care fusese destinatã doar atâta timp cât celelalte forte, blindatele si
infanteria cu care era întretesutã, erau cu ele sau în apropiere.
în consecintã, cheia succesului liniei Bar-Lev în ziua de lom Kipur nu consta în fortãrete si în
capacitatea lor dea rezista, ci în desfãsurarea adecvatã si la timp a unitãtilor blindate, cum se
plãnuise, si în asigurarea coridoarelor
453
de legãturã care sã permitã din ariergardã accesul la fortãrete. Dacã lucrul acesta nu era fãcut, era
mai bine ca fortãretele sã fie abandonate, sã se ordone oamenilor lor sã se retragã si sã se
porneascã atacuri contra fortelor egiptene de cãtre blindate si infanterie, bazate pe o linie din
ariergardã.
în primele douãzeci si patru de ore de dupã izbucnirea rãzboiului, nu aveam pe frontul egiptean
decât o fractiune din puterea noastrã blindatã. O datã ce linia de fortãrete de la Canal a fost
strãpunsã în mai multe puncte, fortele egiptene s-au revãrsat în masã, o datã cu o cantitate
coplesitoare de armament. Brigada de tancuri a generalului maior Albert Mandler lupta în mod
disperat sã le opreascã. Tancurile s-au desfãsurat pe pozitii, conform planului de contingentã,
atunci când a început atacul, iar acum, pe mãsurã ce se apropiau de Canal, au întâlnit focul
ucigãtor al egiptenilor care deja se aflau pe malul estic. Lupte înversunate s-au dat întreaga dupã-
amiazã, iar situatia s-a înrãutãtit în timpul noptii si în zori, când noi valuri de blindate egiptene
au trecut Canalul. Oamenii nostri au luptat vitejeste si au pricinuit inamicului pierderi serioase.
Trupele noastre au suferit si ele pierderi grele în oameni si blindate si au iesit dupã încetarea
bãtãliei doar cu câteva tancuri încã în conditie de luptã. Ele au reusit sã opreascã avântul
egiptenilor si sã le opreascã înaintarea. Dar au esuat în încercarea de a-i respinge peste Canal.
în cursul celei de-a doua zile, duminicã 7 octombrie, au început sã soseascã diviziile de rezervisti
ale generalului maior Avraam (Bren) Adan si Arik saron.
Dimineata, înainte de sosirea rezervistilor, am zburat la cartierul general avansat al
Comandamentului din Sud, dupã ce cu câteva ore mai înainte fusesem la Comandamentul din
Nord. Am bãut o mare cantitate de cafea împreunã cu GOC de acolo, generalul maior smil
Gonen si cu ofiterii sãi, dar aceasta n-a atenuat cu nimic sentimentul meu de indispozitie la
trecerea în revistã a situatiei de pe front, într-adevãr, pe când zburam din Sinai la Tel Aviv, nu mi-
am putut reaminti nici un moment din trecut în care sã fi trãit o asemenea anxietate. Dacã m-as fi
aflat la mare ananghie în plan fizic, pândit eu însumi de pericol, ar fi fost mai simplu. stiam
lucrul acesta din experientã. Dar acum sentimentul meu era cu totul diferit, în pericol era Israelul,
iar rezultatele puteau fi fatale dacã noi nu recunosteam si nu întelegeam la timp noua situatie si
dacã nu reuseam sã facem ca rãzboiul nostru sã corespundã noilor trebuinte.
I-am spus aceasta Goldei Meir când am ajuns la Tel Aviv, dupã ce am stat de vorbã cu seful
statului-major, David Elazar, arãtându-i ce-mi propuneam sã-i spun primului-ministru, asa încât
el sã poatã fi prezent si sã rãspundã cu propriile sale vederi, în cazul în care nu era de acord cu
mine. Prezenti au fost si alti doi ministri. Punctele principale sustinute de mine erau cã trebuia sã
454
•ibandonãm linia Canalului si sã ne organizãm numaidecât de-a lungul unui 'iou front, la o
oarecare distantã de Canal, sã pãstrãm acea linie cu orice pret si sã purtãm rãzboiul de acolo. Am
insistat, de asemenea, ca fortãretele de la Canal sã fie evacuate în acea noapte. Cea mai serioasã
problemã a noastrã era superioritatea arabã în oameni si arme. Arabii luptau cu hotãrâre si erau
echipati cu arme rusesti excelente, inclusiv sofisticatele rachete antitanc personale de infanterie
RPG si proiectile Sagger. Cu ajutor din partea Rusiei si a statelor arabe, în special Libia, ei erau
capabili sã continue rãzboiul chiar dacã sufereau pierderi grele. Noi, pe de altã parte, eram
confruntati cu pericolul de a ne pierde puterea si de a rãmâne fãrã armatã înainte de a câstiga
dorita decizie militarã. Trebuia sã facem acum supremul efort de a ne asigura cât mai repede
posibil avioane si tancuri din America si poate sã încercãm sã obtinem tancuri si din Europa.
Primul-ministru si ceilalti ministri au fost socati, în mare mãsurã, socot, pentru cã spusesem cã
nu credeam cã puteam in acel moment sã-i aruncãm pe egipteni de cealaltã parte a Canalului.
Tocmai în acea dimineatã, seful statului-major spusese Cabinetului cã o puteam face. Eu trebuia
sã pãrãsesc reuniunea Cabinetului ca sã merg în Sud si i-am spus sefului statului-major sã mã
înlocuiascã. A fost clar din chestionãrile lor critice încrucisate, de dupã remarcile mele realiste,
cã ei considerau cã slãbiciunea nu stãtea în situatia noastrã militarã curentã, ci în caracterul meu
personal, cã eu îmi pierdusem încrederea si cã evaluarea mea era incorectã. Era prea pesimistã.
seful statului-major a spus cã nu era în dezacord cu estimarea mea si cã el era de acord cu
pregãtirea unei noi linii, în locul liniei de pe Canal. Dar dorea, de asemenea, sã contraatacãm de
îndatã. El a propus sã zboare la Comandamentul din Sud în acea searã, sã studieze situatia si sã
decidã asupra contraatacului ce urma sã fie întreprins de cãtre Arik si Bren. M-a întrebat, în
prezenta ministrilor, dacã era autorizat sã ia o decizie. Am rãspuns afirmativ, desi mã îndoiam cã
cele douã formatiuni erau gata pregãtite în aceastã privintã. Oricum, am adãugat, dacã dupã
consultarea din Sud ajungea la o concluzie favorabilã, putea ordona un atac împotriva trupelor
egiptene de pe malul estic al Canalului. Ministrii au rãsuflat usurati. Ei nu puteau suporta ideea
cã noi eram lipsiti de puterea de a arunca în orice moment inamicul îndãrãt unde se aflase cu
vreo treizeci de ore mai înainte.
Mi s-a pãrut cã deosebirea esentialã dintre mine si ceilalti membri ai guvernului consta în gradul
de disponibilitate de a face fatã realitãtii si de a-i recunoaste implicatiile. De exemplu, ei erau
impresionati de rapoarte care arãtau cã aviatia noastrã a distrus podurile de pe Canal, de unde ei
presupuneau cã fortele egiptene erau acum izolate. Trebuia sã le explic cã acestea nu
455
erau structuri permanente, ci bacuri sau pontoane, care puteau fi reparate în cursul noptii. Cât
priveste aviatia noastrã, desigur, detineam superioritatea absolutã în bãtãliile aeriene, dar tocmai
pentru cã egiptenii cãutau sã evite trimiterea avioanelor lor la bãtãlie si se bazau pe masivele lor
baterii sovietice de rachete antiaeriene, în consecintã, în primele douãzeci si patru de ore de
rãzboi noi doborâsem 40 de avioane arabe, dar pierdusem 35 datoritã rachetelor lor. Era un fapt
decisiv si neplãcut, iar ceea ce conta în rãzboi acum era câte avioane îsi putea permite fiecare
parte sã piardã.
Implicatia acestei realitãti era aceea cã dacã noi continuam sã suferim pierderi grele în neîncetate
atacuri frontale, puteam rãmâne cu o fortã subtiatã în mijlocul campaniei, în timp ce arabii, cu
uriasele lor forte si arsenale, puteau sã continue operatiunile. Egiptul si Siria aveau la un loc o
populatie de 80 de milioane, pe când noi aveam pe atunci 3 milioane. Armatele lor totalizau un
milion de soldati, iar Rusia le asigura toate armele de care aveau nevoie. Puteau, de asemenea, sã
mobilizeze mari resurse financiare. Iar celelalte tãri arabe îngrosau rândurile luptãtorilor prin
trimiterea de formatiuni din propriile armate. Noi ne adresasem Americii cu cereri urgente de
avioane si tancuri, dar cine stia dacã si când le vom primi? în orice caz, trebuia sã ducem singuri
propriile noastre bãtãlii. Nimeni nu ar fi luptat pentru noi. Acestea erau considerentele care,
împreunã cu judecata mea privind situatia de pe teatru] de rãzboi, m-au fãcut sã recomand
abandonarea liniei Canalului si redesfãsurarea de-a lungul unei linii mai îndepãrtate, de unde sã
putem relua rãzboiul nostru împotriva egiptenilor. seful statului-major a zburat în Sinai si mi-a
telefonat de la Comandamentul din Sud, spunându-mi cã se deciseserã asupra unui contraatac
purtat de Bren si Arik în dimineata zilei de luni, 8 octombrie. El s-a reîntors la miezul noptii si
m-am dus cu el în camera de rãzboi din „groapã" ca sã ascult detaliile si sã ne întâlnim cu Grupul
Operatiuni. Desi ne aflam departe de câmpul de bãtãlie, camera de rãzboi avea o atmosferã de
ajun de bãtãlie. Cei mai multi ofiteri care lucrau acum la statul-major serviserã în unitãti de luptã
si cunoscuserã acel sentiment de încordare, acea tensiune specialã a orelor de dinaintea unei
actiuni, când ideea de bãtãlie devine oarecum realitatea bãtãliei, iar sentimentul realitãtii este
dominant, punând în exclusivitate stãpânire pe spirit. Continui sã vorbesti, sã bei cafea, sã
fumezi, sã marchezi sãgeti pe hãrti, sã primesti si sã dai ordine, dar toate acestea se fac la un
nivel diferit, la un nivel exterior, straniu, ca si cum ar fi fãcute de altcineva. Eul tãu real, tot ceea
ce constituie fiinta vie — gândire, sânge, nervi, muschi, tendoane — este deja prins în reteaua
rãzboiului, captat într-o tensiune magneticã diferitã de orice altã senzatie.
456
seful statului-major era în vervã si Ie vorbea ofiterilor sãi de parcã s-ar fi
dresat unei unitãti gata sã intre în actiune. Dacã totul mergea bine, contra-
3 uj de a doua zi trebuia sã fie punctul de cotiturã al rãzboiului. Scopul sãu
mãturarea fortelor blindate egiptene care trecuserã Canalul si care erau
cum aliniate de-a lungul malului estic, a doua armatã egipteanã în sectorul
ordic, iar armata a treia în sectorul sudic. Acum noi trimisesem considerabile
"ntãriri de tancuri pe frontul din Sud, asa încât mai multe sute de tancuri aveau
sã ia parte la atac, nu atât de multe pe cât posedau egiptenii, dar totusi o fortã
respectabilã. Ziua urmãtoare avea sã fie ziua bãtãliei blindatelor.
Tancurile au izbit, a fost o bãtãlie crâncenã, iar oamenii nostri au luptat bine. Dar ziua a fost un
esec total. Nu a fost esecul contraatacului, cãci ceea ce s-a efectuat n-a fost realmente un
contraatac. Actiunea nu a fost realizatã asa cum ar fi trebuit sã fie. La cele mai înalte niveluri a
existat confuzie în privinta planului de bãtãlie, iar Comandamentul din Sud nu prea avea idee
despre ceea ce se întâmpla în cursul bãtãliei din acea zi.
Când seful statului-major ne-a prezentat raportul în „groapã", la miezul noptii, el tocmai venise
de la consultãrile cu generalul maior Gonen si cu comandantii de divizie Bren si Albert, la
Comandamentul din Sud. Arik a sosit când seful statului-major era pe punctul de a pleca la Tel
Aviv. Nu a existat un rezumat scris al consultãrilor, iar seful statului-major lãsase postul de
comandã cu convingerea cã scopul actiunii era sã-i atace pe egipteni în asalturi fazate, în zonele
capetelor de pod stabilite de ei în cele douã puncte principale de trecere a Canalului. Divizia lui
Bren trebuia sã atace Armata a Doua egipteanã, pornind de la Kantara si îndreptându-se spre Sud
cãtre Lacul Amar, pe când diviziile lui Arik si Albert trebuia sã serveascã drept acoperire. La
terminarea cu bine a atacului lui Bren, divizia lui Arik trebuia sã atace Armata a Treia egipteanã
din sectorul sudic, iar Bren si Albert trebuiau sã tinã pe loc inamicul. Planul nu includea trecerea
Canalului ca obiectiv al actiunii din acea zi, dar seful statului-major nu excludea posibilitatea ca,
dupã distrugerea fortelor inamicului la capetele de pod, succesul sã poatã fi exploatat, iar trupele
noastre sã treacã peste Canal pe podurile egiptene. Atacurile trebuiau efectuate la o distantã de
circa o milã si jumãtate de linia de apã, asa încât sã se evite rachetele antitanc ale infanteriei
egiptene aliniate pe malurile Canalului.
S-a întâmplat însã ca, atunci când Arik saron 1-a vãzut pe seful statului-major Elazar, la câteva
momente dupã ce acesta pãrãsise reuniunea, saron sã-i recomande lui Elazar ca noi sã facem
imediat o strãpungere la fortãrete si sã-i salvãm pe oamenii de acolo. El a adãugat cã pasul cel
mai întelept ar fi fost sã trecem peste Canal si prin aceasta sã-1 deconcertãm pe inamic.
457
Arik a fãcut propunerea de strãpungere la fortãrete în fata lui Gonen, Bren si Albert de îndatã ce
el a revenit la postul de comandã, dupã scurta întâlnire cu seful statului-major. Propunerea nu a
fost respinsã. Drept urmare, Bren a înteles cã exista si posibilitatea ca Arik sã facã strãpungerea
la fortãrete în zori, iar el, Bren, sã fie gata de a-i veni în ajutor. Arik a înteles acelasi lucru.
Luni 8 octombrie, la ora 6,15 A.M., însã, Gonen, comandantul frontului, i-a notificat lui Arik cã
el nu va ataca în directia fortãretelor. Divizia sa trebuia sã atace în sectorul sudic al Canalului, nu
departe de Golful Suez si, dacã era posibil, sã punã stãpânire pe un pod egiptean si sã treacã
dincolo. El trebuia sã atace la amiazã, depinzând de mersul actiunii lui Bren si de faptul dacã
trebuia sã-i vinã în ajutor lui Bren. Câteva minute mai târziu, Gonen si-a asigurat aprobarea
sefului statului-major ca Bren sã-si înceapã atacul la ora 8 A.M., dându-i-se optiunea de a
deplasa o brigadã peste podul egiptean situat cam la jumãtatea Canalului.
Unitãtile lui Bren au început sã se miste conform planului, de la Nord cãtre Sud, paralel cu
Canalul, dar în afara razei de actiune a rachetelor infanteriei, iar la ora 9 A.M. Comandamentul
din Sud a avut impresia cã totul mergea bine. Gonen a vorbit cu Bren si au cãzut de acord asupra
primei modificãri de plan: sã îndrepte unitãtile spre Vest, cãtre una din fortãrete, ai cãrei oameni
erau sub o mare presiune a inamicului. S-a întâmplat, de asemenea, ca aceastã fortãreatã sã fie în
apropierea unui pod egiptean. Aceste unitãti au cotit-o spre Canal si au fost numaidecât asaltate
de rachetele antitanc si de racheteje RPG purtate de soldatii egipteni, care trãgeau din transee.
Totul a mers prost, dar Comandamentul din Sud nu avea cunostintã de lucrul acesta. Gonen,
creând cã divizia lui Bren era în bunã conditie, a cãpãtat aprobarea sefului statului-major de a da
startul diviziei lui Arik în drumul ei cãtre Sud, spre a-si atinge obiectivul înainte de cãderea
întunericului. Arik a pornit, în final, acest ordin de a-si pune în miscare divizia înainte ca
rezultatul actiunilor lui Bren sã fie clare a fost ceea ce a decis soarta contraatacului din acea zi.
Imediat dupã-amiazã, Comandamentul din Sud a primit vestea cã egiptenii organizaserã un
contraasalt de-a lungul întregului Canal. La ora 2,15 P.M., Gonen a oprit miscarea spre Sud a lui
Arik si i-a cerut sã revinã în Nord. Divizia s-a conformat, dar de data aceasta a trebuit sã-si taie
calea prin luptã pe un teritoriu care fusese liber când ea a pornit-o spre Sud. Ziua a luat sfârsit cu
linia noastrã, în unele locuri, mai la Est decât fusese dimineatã.
în acea noapte, dupã o sumbrã sedintã a Cabinetului, am zburat în Sinai pentru o reuniune la care
i-am convocat pe seful statului-major, GOC si ofiterii superiori ai Comandamentului din Sud,
precum si pe comandantii de
458
livizie Arik, Bren si Albert. Am ajuns acolo dupã miezul noptii, cuprins de sentimentul a ceea ce
trebuia sã însemne biblica „mânie chiar întru moarte". Dupã ce rãzboiul dãduse peste noi asa
cum dãduse; dupã acea primã zi de pe frontul sudic, când fortele nu au fost desfãsurate la timp pe
pozitiile repartizate; dupã ce fortãretele nu fuseserã evacuate când încã mai era timp ca lucrul
acesta sã fie fãcut; acum, când în sfârsit concentrasem o fortã corespunzãtoare acolo — trei
divizii blindate si o multime de avioane —, care luptase întreaga zi, aceasta fusese si ea irositã,
risipitã, totul pentru nimic.
Bren si Arik stãteau acolo morti de obosealã, cu ochii rosii, rãgusiti, nebãrbieriti, epuizati. Era
cea de a treia zi a lor de efort fizic neîncetat, de tracasare în tancuri, fãrã nici un moment de
odihnã, cu povara responsabilitãtii problemelor fãrã sfârsit ale diviziilor mobilizate în grabã. Dar,
mai presus de toate, întreaga lor nãvalã freneticã prin desertul Sinaiului, în zdruncinul tancurilor,
avusese un scop: sã aducã maximum de fortã în minimum de timp pe frontul egiptean, apropiind
ziua în care puteam trece de la apãrarea disperatã la un atac devastator, împotriva inamicului ce
trecuse Canalul. Iar acum acea zi venise si se dusese, lãsând în urma ei dezamãgire, pierderi,
retragere.
Arik era livid. El studiase, analizase si întelesese cele întâmplate în zona bãtãliei si, de asemenea,
a venit cu solutia corectã; sã trecem Canalul, sã distrugem rachetele egiptene si sã ajungem în
ariergarda armatelor a doua si a treia. Dar el a subliniat cã nu trebuia sã ne bazãm pe miracole.
Era imposibil sã contãm pe sansa de a captura un pod egiptean în bunã stare, pe care sã ne putem
traversa fortele. Aveam nevoie de propriile noastre pontoane si bacuri, iar acestea încã nu
ajunseserã în vecinãtatea Canalului.
seful statului-major a recapitulat planurile pentru ziua urmãtoare: Arik trebuia sã facã pregãtirile
pentru trecerea Canalului. Formatiunile rãmase trebuiau sã ocupe pozitii defensive, iar oamenii
sã aibã oportunitatea de a se odihni, de a dormi, de a se organiza.
Am avut o întâlnire cu seful statului-major, în „groapã", atunci când m-am întors de la
Comandamentul din Sud. Prima problemã pe care am ridicat-o a fost înlocuirea GOC al acelui
comandament. Dupã judecata mea, conducerea campaniei din Sinai depãsea capacitãtile lui
Gonen si trebuia sã numim un alt comandant pentru frontul egiptean. Am mentionat doi
candidati: Arik saron si Haini Bar-Lev, fost sef al statului-major, iar actualmente ministru al
comertului si industriei.
Am abordat apoi problema centralã, tabloul general al rãzboiului. Noi aveam dificultãti uriase.
Natiuni mai puternice, Anglia, Franta, Rusia, s-au aflat si ele în situatii înfricosãtoare în timp de
rãzboi, într-un astfel de moment trebuia sã examinãm si apoi sã decidem care erau demersurile
potrivite pentru
459
natiune si armatã. Ar fi fost o loviturã puternicã datã poporului nostru sã-i spunem cã
deocamdatã eram incapabili sã-i aruncãm pe egipteni îndãrãt peste canal si cã fortãretele din
lungul liniei Bar-Lev cãzuserã. Dar faptul acesta nu putea fi escamotat. Trebuia sã-i spunem
natiunii noastre adevãrul, asa încât sã cunoascã situatia realã. Duceam lipsã de oameni. Trebuia
sã mobilizãm grupe de vârstã mai înaintate, la care renuntasem în trecut, si era necesar sã vedem
care erau posibilitãtile de a-i convoca pe cei de saptesprezece ani pentru instructie pregãtitoare.
De asemenea, aveam nevoie de arme suplimentare si încã repede de tot, asa încât trebuia sã
încercãm sã le obtinem de la Statele Unite.
Cât priveste fronturile, în Sud era necesar sã concentrãm forte mai mari si sã ne organizãm din
nou înainte de a face o altã încercare de a-i respinge pe egipteni, în ceea ce priveste înãltimile
Golan, trebuia sã emitem un ordin de „non-retragere" cãtre Comandamentul din Nord. Aici
trebuia luptat pânã la ultimul om, fãrã a ne retrage nici mãcar un inci. Dacã era sã pierdem toate
tancurile noastre din Golan într-o rezistentã încãpãtânatã, atunci sã le pierdem, dar nu fãrã a
nimici forta sirianã. Trebuia sã dãm frontului nordic un suport aerian total. Dacã terminam
rãzboiul pe acel front, ne puteam concentra toate fortele împotriva egiptenilor.
I-am spus sefului statului-major cã în privinta tuturor acestor probleme trebuia sã primesc
aprobarea primul ui-ministru. Aveam s-o întâlnesc pe Golda Meir în scurt timp si i-am cerut sã
mã însoteascã.
L-am întâlnit pe primul-ministru dupã vreo trei ore, la ora 7,20 A.M. Era aproape sigur cã nu
dormise nici o clipã. Cu toate acestea nu mi-am putut imagina pe cineva mai atent, mai treaz la
minte si mai curajos decât Golda la acea întâlnire. I-am vorbit de ordinele pe care le dãdusem în
Nord— nici o retragere, oricare ar fi fost pretul — si cã aceasta însemna cã puteam avea pierderi
foarte grele. Golda a dat din cap a încuviintare. O cunosteam pe Golda de multi ani si am avut
uneori ocazia s-o vãd cu lacrimi în ochi. Dar nu pe timp de rãzboi. Rãzboiul nu îngãduie
lacrimile.
I-am expus vederile mele cu privire la fronturi, apoi i-am spus cã deoarece sirienii trãseserã trei
nopti la rând rachete Frog sol—sol, iar lucrul acesta nu putea fi trecut cu vederea, noi doream sã
bombardãm tinte din zona Damascului. Ea si-a dat aprobarea. si-a dat, de asemenea, acordul si
binecuvântarea pentru numirea lui Haim Bar-Lev la comanda frontului din Sud, pânã la sfârsitul
rãzboiului.
Am ridicat problema armelor din Statele Unite. Golda a fãcut mai multe propuneri, principala
propunere fiind aceea ca ea sã meargã la Washington pentru o întâlnire secretã cu presedintele
Nixon. Ea socotea cã era important
460
sã-i explice presedintelui situatia noastrã într-o convorbire între patru ochi, sã-i vorbeascã despre
imensele cantitãti de arme sovietice în mâinile arabilor, despre uriasa lor superioritate numericã
si despre ce se petrecea pe fronturi. Dorea, de asemenea, sã-1 facã pe presedintele Nixon sã
cunoascã ce se întâmpla în acest rãzboi si de ce.
Am sustinut cãlãtoria ei din toatã inima. Aveam nevoie nu numai de arme din America, ci si de
întelegerea si sprijinul ei, si nu era nimeni care sã poatã negocia în aceastã privintã mai bine
decât Golda.
32
REVIZUIRE
10 octombrie, cea de a cincea zi de rãzboi, a fost prima zi în care am încetat sã mai fiu îngrijorat
în privinta faptului dacã, de-a lungul fronturilor, fortele noastre se puteau dovedi capabile sã
opreascã strãpungerea arabã în teritoriul nostru. Atât în Sinai cât si pe înãltimile Golan inamicul
suferise severe reculuri, cu greie pierderi în oameni si echipament. Unitãtile noastre se
instalaserã pe pozitii puternice si deveniserã familiare cu noile arme antitanc ale inamicului,
învãtând cum sã le contracareze. Armatele arabe, pe de altã parte, dupã ce îsi realizaserã
planurile prestabilite de a trece Canalul si de a asalta platoul Golan, nu erau capabile sã facã
urmãtorul pas. Urmãtorul pas cerea plãnuirea de operatiuni în conditii neasteptate, cu date noi,
neprevãzute, precum si lupta împotriva unor forte care nu mai erau dispersate si prost pregãtite.
Noi atinsesem stadiul în care eram capabili sã initiem actiuni militare cu alegere de alternative.
Pânã acum fusesem constrânsi sã blocãm si sã rezistãm, iar problema noastrã nu fusese ce sã
facem, ci cu ce forte sã o facem. Acum aveam optiuni.
Dar acum, de asemenea, judecata privind actiunile de întreprins trebuia bazatã în mare mãsurã pe
consideratii operationale, asa încât decizia finalã sã fie realmente în mâinile Statului-Major
General si ale comandamentelor de front. Dacã acestea spuneau cã nu existau suficiente forte
spre a duce la îndeplinire o operatiune particularã, si cã aceasta ar fi esuat din aceastã cauzã,
atunci nici un argument sau explicatie despre importanta operatiunii nu puteau fi valabile.
într-o tarã democratã ca a noastrã, fortele militare se aflã sub autoritatea guvernului civil,
exercitatã prin ministrul apãrãrii. Dar puterile ministrului sunt limitate la politica deciziilor si nu
se extind la problemele operationale. De exemplu, numai de la guvern — în practicã, de la
ministrul apãrãrii — poate armata sã primeascã ordinul de a trece sau de a nu trece, sã zicem,
frontiera libanezã. Eu as putea da ordinul ca armata sã atace bazele militare
462
je lângã Damasc si sã evite tintele civile, dar nu as putea spune armatei cum sã facã lucrul acesta,
desi as putea sã-mi exprim vederile. Aceasta era o judecatã operationalã în care pãrerea decisivã
este aceea a sefului statului-major, nu a mea.
Ministrul apãrãrii este capul politic al institutiei apãrãrii nationale. El nu este seful statul ui-
major si în mod cert nu un fel de supersef al statul ui-major. Chiar dacã are compententã militarã,
îi lipseste autoritatea profesionalã si instrumentele profesionale necesare. El are functionari
ministeriali, dar nu un personal militar. Autoritatea profesionalã este investitã în Statul-Major
General al fortelor de apãrare ale tãrii, condus de seful statului-major si numai cu ajutorul acestui
personal militar este posibil sã plãnuiesti, sã cântãresti, sã respingi sau sã aprobi idei militare si
sã le faci operationale.
Aceasta nu înseamnã cã eu stau în biroul meu în timpul luptelor si cã mã ocup doar de decizii
politice. Am vizitat cel putin unul dintre fronturi aproape în fiecare zi. Distantele nu erau mari. în
una sau douã ore aveam posibilitatea sã merg în oricare parte a oricãrui front si am gãsit cã
acesta era esentialul sarcinii mele. Eu nu puteam cunoaste sau întelege ceea ce se petrecea pe
câmpul de bãtãlie, ce putea sau nu putea fi fãcut pur si simplu din ascultarea rapoartelor si
explicatiilor date de Statul-Major General. Nici mãcar comandantii regionali nu erau cel mai
eficient mijloc de a strânge informatia. Cea mai bunã metodã de a fi absolut an coitrant36 cu
ceea ce se întâmplã era sã mergi la comandantii de divizie — ca Raful si Dan de pe frontul
nordic, ca Arik si Bren de pe frontul sudic —, de a petrece mai multe ore cu ei, de a le auzi
ordinele în mijlocul actiunii si de a vorbi cu ei si cu ofiterii lor de stat-major. Numai în acest mod
si numai în aceste locuri puteam eu sã aflu care era situatia adevãratã si sã înteleg aceastã formã
de rãzboi din 1973, un rãzboi în care arabii erau echipati cu cele mai moderne arme sovietice.
Fusesem destul de departe de tehnicile militare specifice ca sã am nevoie de o nouã cunostintã cu
detaliile rãzboiului, în acelasi timp, însã, eram destul de bine instruit în problemele militare ca sã
recunosc inovatiile si schimbãrile intervenite în armamentul, tactica si capacitatea de luptã a
arabilor.
Mai presus de toate, însã, doar pe câmpul de bãtãlie poti sã cunosti bãtãlia. Nici un raport nu
poate egala observatia de primã mânã, observatia la fata locului fãcutã de pe un vârf de deal sau
printr-o patrulare de-a lungul liniilor înaintate. Nici un cartier general de comandã, nici o hartã,
nici o recunoastere fotograficã nu poate furniza o impresie atât de tangibilã a situatiei bãtãliei ca
experienta directã.
Am fost prea putin satisfãcut de vizitele mele la cartierele generale ale comandamentelor din
Nord si din Sud. Comandantul-sef al frontului era
463
înconjurat de ofiterii sãi de stat-major, zgomotul era continuu, telefoanele sunau neîncetat si
niciodatã nu aveai un moment pentru reflectie calmã. Nu m-am adaptat deloc la aceastã
activitate. Trebuia sã plec dupã astfel de vizite fãrã sã mã simt cu nimic mai informat. Tot ce
auzisem puteam obtine printr-un telefon. Mi se spunea ce se întâmpla, dar eu nu puteam
transforma aceastã informatie într-un tablou recognoscibil. întelegeam ce gândea comandantul
frontului si personalul sãu de stat-major, dar ceea ce doream era sã-mi clarific propriile mele
gânduri. Poate cã eu greseam, dar pânã în ultima zi a rãzboiului am preferat sã sar peste
cartierele generale ale comandamentelor si sã mã întâlnesc direct cu fortele care luptau.
Desi casa mea din Zahala se aflã la mai putin de zece minute de mers cu automobilul de
complexul care cuprinde birourile Statului-Major General, Ministerul Apãrãrii si biroul din Tel
Aviv al primului-ministru, nu am fost aproape niciodatã acolo în zilele rãzboiului. Cei trei copii
ai mei sunt cãsãtoriti si trãiesc la casele lor. Toti trei erau mobilizati: lael la spitalul militar din
Tel Hasomer, fiul cel mare, Ehud, într-o unitate navalã de comando, iar fiul cel mic, Assaf, într-o
brigadã de parasutisti, ca mortierist.
Sotia mea, Rahela, îsi petrecea ziua la serviciu, în birourile PX47, iar noaptea astepta acasã
telefoanele mele, pe care încercam sã le dau oricând puteam, uneori fãcând si câte o vizitã-fulger.
în asemenea ocazii, în timp ce ea pregãtea cafeaua, dãdeam o raitã prin grãdinã si prin magazia
unde îmi pãstram antichitãtile. Grãdina era udatã (treabã de care se îngrijea Rahela), dar iarba nu
era tunsã, iar bãlãriile nãpãdiserã trandafirii. Antichitãtile rãmâneau neschimbate, cu mici sopârle
cuibãrite în ele si cu pãianjeni care îsi teseau pânza între ele, toate cum le stiam. Dar nu mai
puteam manifesta interes pentru vreuna dintre ele. Grãdina si antichitãtile fãceau patte dintr-o
altã lume, o lume îndepãrtatã, o lume în care trãisem cândva în trecut, însã care acum era departe
si fãrã importantã.
în vizitele mele pe front purtam uniforma armatei israeliene, fãrã însemnele rangului, cãmasã si
pantaloni verzi, bocanci de parasutist si manta. Problema era capela, dar o rezolvasem înainte de
rãzboi. Când m-am întors din Vietnam, în 1966, am adoptat un fel de bonetã purtatã acolo de
angajatii civili din esaloanele de ariergardã, bucãtari, sanitari etc. Nu avea pretentii de elegantã,
ci putea fi mototolitã si bãgatã în buzunar când n-aveai nevoie de ea, fãrã a arãta rãu când o
scoteam si mi-o puneam pe cap. Articolul de care aveam cea mai mare grijã erau ochelarii mei de
protectie. Acestia nu-mi lipseau niciodatã, cãci atunci când orbita ochiului pierdut se usca
sufeream de puternice dureri de cap. Cãutam, de asemenea, sã-mi protejez ochiul drept, ca sã-1
feresc de orice accident.
464
l
Toate acestea, desigur, erau probleme exterioare minore. Rãzboiul de lom Kipur Pusese stãpânire
pe întreaga mea viatã interioarã, care era un complex de nespusã anxietate, de mâhnire si de efort
permanent de concentrare a gândurilor. Era cel de al patrulea rãzboi al meu. în primul, al nostru
Rãzboi de Independentã din 1948, aveam treizeci si trei de ani si comandam un batalion de
comando. Nu era un sport, nu oferea nici o „bucurie a creatiei", dar era mai usor. Aria de
responsabilitate si presiunile psihologice se limitau la cele trei companii si la capturarea unui
deal. Iar când lucrul acesta era fãcut cu succes — ca de obicei — îmi puteam înfãsurã kefiehul în
jurul fetei, ca sã mã cufund într-un somn adânc. Campania din Sinai, din 1956, ca si Rãzboiul de
sase Zile din 1967, nu au fost rãzboaie dificile. Egiptenii au fost bãtuti si au luat-o la fugã;
sirienii nu aveau rachete sol—aer; iar iordanienii nu aveau aviatie.
Rãzboiul de lom Kipur era diferit. Nu era doar un rãzboi greu de dus, ci si o atmosferã vitregã în
care trebuia luptat. Aveam de placat forte masive, echipate cu mari cantitãti de blindate puternice,
tunuri si rachete sol —aer, iar când reuseam sã distrugem sute de tancuri nimeni nu jubila. Dar
când una dintre fortãretele noastre de pe linia frontului cãdea sau când pierdeam treizeci de
tancuri într-o singurã actiune, natiunea se cufunda în tristete. Unii dintre cei mai buni tineri ai
nostri erau ofiteri care conduceau trupele în bãtãlie: piloti, tanchisti, parasutisti. în fiecare zi, în
fiecare orã, în orase si sate, soseau stiri tragice: soti ucisi, fii ucisi, rude, prieteni, cunostinte,
colegi sau vecini ucisi. Oamenii nostri nu-si aminteau de alte rãzboaie sau de cele întâmplate în
Europa si nici nu se consolau cu ceea ce nu s-a întâmplat: cã inamicul nu reusise sã nãvãleascã în
centrele populate, cã distrugerile se limitau doar la fronturi. Ei nu vedeau decât propriile noastre
pierderi. Ei nu întelegeau faptul obiectiv cã, desi luptam împotriva a un milion de soldati arabi si
a unei mari multimi de arme sovietice, înfrânsesem armatele egipteanã si sirianã pe sol si în aer.
Oamenii din Israel se abandonaserã cu totul durerii si anxietãtii pentru cei ucisi, rãniti sau luati
prizonieri. Ei nu se gândeau la nimic altceva.
Eu însumi trãiam în aceastã atmosferã. Dar eram ministrul apãrãrii si nici un moment nu m-am
oprit sã nu gândesc la viitoarele actiuni din rãzboi. Ce trebuia sã facem acum? Ce întorsãturã vor
lua lucrurile? Cum aveau sã se comporte Statele Unite? Avea Iordania sã deschidã al treilea
front? Ce eram noi capabili sã facem si ce trebuia fãcut, în Nord si în Sud? Acestea erau
componentele vietii mele interioare, zi si noapte, fãrã rãgaz. Cu toatã anxietatea si mâhnirea,
cãutam rãspunsuri la problemele operationale si politice, zi de zi si ceas de ceas.
Dupã cum îmi apãrea mie situatia, noi eram confruntati, în esentã, cu trei categorii de probleme.
Prima era tehnicã: recentele arme sofisticate, în special
465
rachetele antiaeriene si antitanc, cu care rusii îi aprovizionau cu dãrnicie pe arabi, ca si
necesitatea ca noi sã gãsim metodele adecvate de a le birui. A doua se referea la viitorul relatiilor
noastre cu statele arabe învecinate. Trebuia sã determinãm urmãtoarele actiuni militare din
perspectiva relatiilor postbelice cu Egiptul, Iordania si Siria. Trebuia sau nu trebuia sã tintim la
cucerirea de noi teritorii în Egipt si Siria? Al treilea tip de problemã privea atitudinea Marilor
Puteri. Ce puteam noi face ca sã prevenim intensificarea implicãrii sovietice? înaintarea fortelor
noastre din Nord si, în consecintã, amenintarea Damascului, nu putea atrage oare dupã sine
participarea activã a unor trupe sovietice? si cum puteam noi sã ne asigurãm sprijinul Statelor
Unite: aprovizionarea cu arme si, mai presus de toate, ajutorul în neutralizarea interventiei
militare sovietice împotriva noastrã.
Principala deosebire între acest rãzboi si cele precedente constã în forta arabã. Aceasta era mult
mai mare si mai puternicã decât oricare alta demonstratã în trecut de arabi. Aceasta a fãcut sã
creascã pierderile noastre si cerea un efort de luptã mult mai mare din partea oamenilor nostri.
Efectivele armatelor arabe în oameni si armament în Rãzboiul de lom Kipur erau, în linii mari,
de trei ori mai numeroase decât fuseserã în Rãzboiul de sase Zile: l 000 000 de soldati, fatã de
300 000; mai bine de 5 000 de tancuri, fatã de l 700; mai bine de l 000 de avioane fatã de 350 si
4 800 de tunuri de câmp, fatade l 350 în 1967.
Sporul în cantitate a fost însotit de un spor în calitate. Standardul tehnologic al armelor si
echipamentului lor era radical îmbunãtãtit, în afarã de noile lor sisteme de rachete antiaeriene si
de armele antitanc, acum ei dispuneau de noul tanc sovietic T-62, care a înlocuit vechiul T-34,
precum si de un nou vehicul de luptã blindat de calitate, transportorul blindat BMD. Soldatii
arabi echipati cu rachete personale si antrenati sã le utilizeze în cooperare cu blindatele de atac
erau si ei eficienti.
Fãrã îndoialã cã, dupã înfrângerea arabã din 1967, consilierii si expertii militari sovietici îsi
învãtaserã lectia si cã lucraserã clin greu ca sã gãseascã formula de întãrire a punctelor slabe
expuse de fortele arabe, în primul rând ei au decis sã exploateze avantajul cantitativ pe care
arabii îl aveau asupra noastrã. De acum înainte, armatele arabe trebuiau sã fie mai mari si sã aibã
la dispozitia lor mai multe tancuri si tunuri. Deoarece pilotii arabi erau surclasati de zburãtorii
nostri, rusii au decis sã extindã sistemul antiaerian arab de pe sol îndreptat împotriva aviatiei
noastre. Acesta trebuia sã tinã aviatia noastrã departe de câmpurile de bãtãlie.
Sovieticii aprovizionaserã, de asemenea, Egiptul si Siria cu douã tipuri de rachete sol —sol, cu
focoase conventionale: Frog, cu o razã de bãtaie de 50 de
466
rnile si cu un focos de l 100 livre, si Scud, cu o razã de bãtaie de 200-250 de mile si cu un focos
de 2 000 de livre. Pe deasupra, arabii primiserã rachete rusesti aer—sol Kelt, cu o razã de bãtaie
de 125 mile si cu un focos de l 100 de livre. Aceste rachete aveau sã fie folosite în locul
avioanelor de bombarda-inent arabe, în nici un rãzboi pilotii arabi nu reusiserã sã învingã aviatia
de vânãtoare israelianã si sã pãtrundã adânc în Israel. Cu aceste rachete sovietice, lansate de pe
fronturile nordic si sudic, arabii puteau acum lovi principalele noastre orase si centre industriale.
în absenta unor solutii tehnologice imediate la problemele puse de aceste noi sisteme de arme,
rãspunsul trebuia gãsit în sfera tacticii de luptã, în directionarea corectã a actiunilor de rãzboi.
Cheia era de gãsit în omul care luptã, nu în instrument; în omul îndrãznet si iscusit, nu în
tehnologia automaticã în care electronica se bate cu electronica. Dacã, de exemplu, confruntarea
ar fi avut loc doar între aviatie si rachetele sol—aer, rachetele ar fi învins. Dar dacã rãzboiul era
în asa fel condus încât aviatiei sã-i fie date mãsuri pe care le poate îndeplini, iar blindatele,
artileria si infanteria erau utilizate cu întelepciune, calitãtile lor fiind exploatate din plin — abila
folosire a terenului, pãtrunderi adânci ale tancurilor, concentrare de forte si initiativã tacticã —,
atunci era posibil sã biruim atât avantajul cantitativ cât si tehnologia sofisticatã de care se
bucurau actualmente egiptenii si sirienii.
în bilantul provizoriu al primei sãptãmâni de rãzboi au fost trase relativ putine rachete sol—sol,
iar ele nu au avut nici un impact asupra mersului rãzboiului. Mai multe rachete Frog au fost trase
din Siria asupra bazei aeriene de la Ramat David si asupra orasului în constructie Kiriat smona,
din Nord. Efectele lor au fost modeste. Rachetele Kelt trase de egipteni de pe avioane TU-16 au
tintit Tel Avivul si diferite obiective militare din Sinai, printre care sarm el-seik. în prima
sãptãmânã n-au fost trase rachete Scud (desi, probabil, egiptenii au tras una sau douã rachete
Scud asupra pontoanelor de pe Canal în ziua de 22 octombrie, literalmente cu câteva momente
înainte de prima încetare a focului).
Armele antitanc ale soldatilor arabi, rachetele RPG si îndeosebi proiectilele Sagger erau
eficiente, iar la începutul rãzboiului noi am suferit pierderi grele, mai ales pe frontul sudic. Dar
dupã un timp soldatii nostri au învãtat sã le contracareze. Infanteristii arabi care le lansau erau
vulnerabili si se dãdeau de gol prin dâra lãsatã de rachetã. Raza de bãtaie a acestor arme este
limitatã: RPG bate la 325 yarzi,iar Sagger la aproximativ douã mile. Erau arme cu care ne
puteam acomoda si pe care puteam învãta sã le lovim si sã le neutralizãm. Ele opereazã în rând
cu alte forme de putere de foc posedate de tancuri si pot fi neutralizate printr-o luptã prudentã si
inteligentã. Ele nu constituie o revo-
467
'T*
lutie, ci mai degrabã un hazard aditional pe câmpul de bãtãlie, care necesitã o mai mare prudentã
în operatiunea blindatelor. Tancurile trebuie sã recurgã la tragerea de elitã si sã functioneze mai
putin ca o cavalerie în galop.
Din nefericire, lucrul acesta nu este adevãrat în privinta bateriilor sAM. Nu cred cã aviatia le
poate învinge cu totul si de aceea ea nu poate sã dea suport aerian eficient fortelor terestre într-o
zonã acoperitã de astfel de rachete antiaeriene. Desigur, existã cazuri si circumstante
exceptionale, dar, în esentã, aceasta este realitatea pe care trebuie sã o acceptãm. De fapt am
bãnuit lucrul acesta încã din august 1970, la sfârsitul a ceea ce s-a numit Rãzboiul de Uzurã al
Egiptului, când douã aparate „Phantom" ale noastre au fost lovite, însã nu distruse, deasupra
localitãtii Abu Suweir, exact la Nord-Vest de Lacul Amar, de cãtre rachete egiptene. Trecuserã
trei ani de atunci, dar din lupta dintre avioane si rachete, nu avioanele ieseau cel mai bine.
Aceasta nu înseamnã cã valoarea fortei aeriene a scãzut, dar cere schimbãri în metodele de
operare si în determinarea functiei si rolului sãu într-o campanie.
Cu sase ani mai înainte, în Rãzboiul de sase Zile, Forta Aerianã israelianã distrusese majoritatea
Fortei Aeriene egiptene la începutul rãzboiului, fãcuse ca aerodromurile egiptene si siriene sã
devinã inoperabile si distrusese toate bateriile antiaeriene egiptene din Sinai. De data aceasta,
însã, forta noastrã aerianã era mult mai restrânsã în activitãtile sale. La acest stadiu de revizuire
provizorie vãdite erau trei trãsãturi principale:
• Forta Aerianã israelianã domina în mod absolut spatiul aerian si prin aceasta nu numai cã
împiedica bombardarea de cãtre inamic a tintelor militare si civile din Israel, ci, de asemenea,
fãcea posibil ca toate întãririle noastre si convoaiele de aprovizionare sã curgã pe fronturi fãrã a
fi stingherite. Numai cei care au vãzut lungile siruri de vehicule serpuind netulburate pe
întinderile deschise ale Sinaiului pot sã aprecieze aceastã realizare extraordinarã.
• în afarã de Port Said, forta noastrã aerianã nu a curãtat zona vreunui front de acoperirea
protectoare a rachetelor antiaeriene ale inamicului. Chiar si atunci când într-o zi, 7 octombrie, s-a
pãrut cã avioanele noastre au neutralizat 29 din cele 32 de baterii de rachete din Golan — plãtind
pentru aceasta cu pierderea mai multor avioane — s-a vãzut cã a doua zi toate sau aproape toate
bateriile au fost din nou în actiune.
• Alternativa cu care ne confruntam era fie sã renuntãm la suportul aerian strâns dat fortelor
noastre terestre, fie sã plãtim pentru aceasta un pret ridicat. si, într-adevãr, cele mai multe dintre
avioanele pe care le-am pierdut în prima sãptãmânã au fost lovite de rachete pe când zburau în
misiuni de suport aerian strâns.
468
Bãtãliile de tancuri din prima sãptãmânã au fost diferite în Nord fatã de cele din Sud. Chiar dacã
existã deosebiri obiective esentiale între cele douã fronturi — în Sud, desertul, Canalul Suez si o
linie a frontului de 94 de mile; în Nord, o linie a frontului mult mai scurtã, teren stâncos si
dealuri care fãceau posibilã observatia si stãpânirea unei zone —, rãmâne încã loc pentru
comparatie. Deosebirea în rezultatele de pânã acum ale rãzboiului în Nord si Sud se referã în
principal la trei domenii:
• în Nord, cu exceptia pozitiei de pe Muntele Hermon, sirienii au fost respinsi de pe întreg
teritoriul nostru, pe când în Sud egiptenii au ocupat malul estic al Canalului.
• Sirienii au pierdut 900 de tancuri, în timp ce egiptenii au pierdut pânã atunci doar circa 300.
• Toate fortãretele noastre de pe linia frontului sudic — cu exceptia uneia — au cãzut, în timp ce
în Nord n-a cãzut decât Muntele Hermon.
Principalul factor în Nord a fost cã majoritatea bãtãliilor au avut loc cu tancurile siriene în atac si
miscare, pe când tancurile noastre erau desfãsurate pe pozitii defensive. Astfel nu numai cã au
existat conditii favorabile pentru blindatele noastre de a lovi tancurile siriene, ci rachetele
antitanc siriene Sagger nu au avut nici o influentã specialã în rezultatul luptelor.
Nu acesta a fost cazul în Sud. în primele douã zile, tancurile noastre erau în atac, repezindu-se
spre Canal, în timp ce egiptenii — în primul rând infanteria echipatã cu rachete antitanc — se
gãseau în amplasamente defensive. si, într-adevãr, pierderile noastre în tancuri de aici s-au
datorat desfãsurãrii defensive a egiptenilor. Când ei au trecut Canalul, au fãcut sã avanseze în
primul rând sistemul antitanc, iar fortele lor blindate s-au desfãsurat sub acest acoperãmânt
protector. Egiptenii au fãcut doar un mic pas si s-au apãrat cu o umbrelã antiaerianã si cu
puternice centuri antitanc, pe când în Nord fortele blindate skiene au asaltat frontul, cu scopul de
a cuceri în întregime înãltimile Golan.
Spre regretul meu, nu pot pune realizarea egiptenilor si esecul sirienilor doar pe seama
deosebitrilor de caracteristicã a fronturilor si a modului în care au luptat armatele respective.
Fapt este cã în Nord fortele noastre au condus bine rãzboiul si cã în Sud nu au fãcut la fel. în
putinele ore disponibile dintre avertizare si izbucnirea rãzboiului, ceea ce ar fi trebuit fãcut pe
frontul sudic nu a fost fãcut. Tancurile nu au fost desfãsurate pe pozitiile atribuite, iar atacurile
lor asupra unitãtilor egiptene ce trecuserã Canalul nu au fost nici organizate, nici marcate de un
scop precis. Acesta a fost cazul înainte de sosirea rezervelor si chiar si atunci când cele trei
divizii comandate de Bren, Arik si Albert au trebuit sã-si lanseze contraatacurile, în ziua de 8
octombrie, la douã zile dupã ce izbucnise rãzboiul.
469
Cât despre standardul de luptã al soldatilor arabi, îl pot rezuma într-o singurã propozitie: ei nu au
fugit, în trecut, fuga era caracteristica proprie a armatelor arabe. Nu a tuturor soldatilor si nu
imediat, dar, în mãsura în care putem generaliza, putem spune cã atunci când erau loviti si bãgati
rãu de tot la strâmtoare, iar frontul era spart pe spatii largi, ei fie se predau, fie o luau la fugã de
le sfârâiau cãlcâiele. Nu si de data aceasta. Acum, în Rãzboiul de lom Kipur, chiar si atunci când
sufereau pierderi grele si recunostetau cã bãtãlia era pierdutã, nu fugeau, ci se retrãgeau, în afarã
de aceasta, standardul de luptã al soldatului arab se îmbunãtãtise. Au existat unitãti care au luptat
pânã Ia capãt si altele care au demonstrat o bunã comandã si dexteritate în manipularea
tehnologiei de ultimã orã aflatã la dispozitia lor. De aceea bãnuiam cã de data aceasta, chiar dacã
noi aveam sã iesim biruitori, nu avea sã aibã loc o prãbusire generalã a fortelor arabe.
Trebuiau luate în considerare, de asemenea, relatiile complexe dintre Israel si Statele Unite,
complexitatea — puteam sã adaug — fiind mai mult de partea Statelor Unite decât de partea
noastrã. Guvernul american ne-a ajutat foarte mult, furnizându-ne arme, dându-ne asistentã
economicã si suport politic. Nu stiu care ar fi fost situatia noastrã dacã Statele Unite ar fi oprit
ajutorul sau ce am fi fãcut dacã Washingtonul ar fi întors Israelului spatele în una din aceste zile.
Trei factori ai guvernului american sunt implicati în deciziile care ne privesc în mod direct:
presedintia, Departamentul de Stat si Pentagonul. Când a izbucnit rãzboiul, în ziua de lom Kipur,
Washingtonul a început sã punã întrebãri. Cine a declansat rãzboiul? Era acesta un rãzboi serios?
Nu cumva Israelul fãcea tãrãboi pentru nimic? în acelasi timp, americanii presupuneau — iar
reprezentantii nostri la Washington, conform ordinelor primite din Israel, au întãrit aceastã
presupunere — cã noi aveam sã înfrângem armatele arabe în decurs de câteva zile.
în aceastã situatie, americanii au reactionat cu rãcealã la cererile noastre urgente privind livrãrile
de arme în cantitãti mai mari si cât mai grabnic. Chiar si Departamentul de Stat, care întelegea
nevoile noastre, ne-a spus cã puteam primi imediat doar o cantitate limitatã de munitie si a
refuzat livrarea de noi avioane atâta timp cât continuau bãtãliile, în ceea ce ne priveste, noi nu
puteam slãbi cererea noastrã de arme. Aveam nevoie de avioane, tancuri, arme antitanc, baterii
antiaeriene Hawk,elicoptere, tunuri autopropulsate si munitie de diferite tipuri.
Prioritãtile noastre cele mai mari erau munitia si aviatia. Am continuat sã trimitem telegrame
personale urgente, cu explicatii detaliate si dureroase privind trebuinta noastrã imediatã si vitalã
de avioane „Phantom". Numai
' 470
rnarti, 9 octombrie, la trei zile dupã începutul rãzboiului, am primit un rãspuns pozitiv: urma sã
primim douã „Phantom", dar chiar si acestea nu aveau sã fie suplimentare, ci pur si simplu în
cota noastrã normalã de arme! Codeala de a ne da ceva, fie si un singur surub, îsi avea originea
în informatia [falsã] detinutã de Washington cã Israelul ar fi început rãzboiul, si în formidabilul
lobby al petrolului, care cerea ca Israelul sã nu fie sprijinit împotriva arabilor. Mi s-a spus cã
numai dacã si când situatia noastrã s-ar fi înrãutãtit am fi putut cãpãta arme suplimentare. Cât
despre tancuri, nici vorbã nu putea fi. Oricum, livrarea de tancuri ar fi cerut mai multe sãptãmâni,
asa încât ele n-ar fi sosit la timp, ca sã poatã fi utilizate în rãzboi.
în ziua urmãtoare, miercuri, am fost informati cã presedintele Nixon a aprobat majoritatea
echipamentului electronic cerut de noi, ca si avioanele suplimentare. El decisese, de asemenea,
asupra unei politici de înlocuire, adicã de restaurare a orice pierdeam noi în bãtãlie. Ni s-a
explicat în mod confidential cã multe obstacole a trebuit sã fie biruite înainte de luarea acestei
decizii si cã prietenii nostri sperau ca diferiti senatori sã-si înceteze acum critica.
în afarã de dificultãtile privind asigurarea armelor, exista si problema modului în care ele aveau
sã ajungã la noi. Exact în cursul acelei nopti si dimineata, în zilele de 9 si 10 octombrie, peste
douãzeci de uriase avioane de transport sovietice Antonov aterizaserã pe aerodromurile siriene,
venind din Rusia. Guvernul Statelor Unite era absolut constient de faptul cã Uniunea Sovieticã
începuse sã transporte masiv arme pe calea aerului, pentru tãrile arabe. Socoteam cã America va
privi acest act al Rusiei cu realã preocupare si cã, drept rãspuns, va decide sã grãbeascã si sã
sporeascã livrãrile de arme pentru noi. si, într-adevãr, începând din ziua de 14 octombrie, Statele
Unite au trecut la operarea podului aerian militar. Acesta a durat timp de o lunã, pânã la 14
noiembrie. A fost cel mai impresionant pod aerian si a rezolvat problema munitiei.
Cât priveste armele, bãnuiam cã dificultatea nu consta în transport, ci cã îsi avea originea în
politica americanã. Nu am primit, în cele clin urmã, nici mãcar înlocuirea integralã a pierderilor
noastre. Dar cea mai mare discordantã era aceea dintre cererile noastre si mãsura în care ele erau
admise. Am primit mai putin de jumãtate din numãrul de avioane „Phantom" cerut, doar cam o
cincime din numãrul de tancuri cerut si nici un autoblindat. Am dorit o oarecare sporire a
numãrului de tunuri de câmp si am cãpãtat cam o treime din acesta; cât priveste racheta antitanc
TOW, am primit cam un sfert din ce cerusem.
Eram alarmati de reducerea armelor, dar nu mai putin tulburati de izolarea noastrã. Ne puteam
plânge de administratia Nixon? Era mult mai bunã
471
pentru noi decât fusese guvernul lui Eisenhower în timpul Campaniei din Sinai si, de asemenea,
mai bunã decât administratiile lui Kennedy si Truman Presedintele Truman a fost fãrã îndoialã un
prieten sincer si un sprijinitor al Statului lui Israel, dar nu binevoise sã ne ajute cu arme în 1948,
chiar si în timpul celor mai cumplite momente, când noi luptam pentru independenta si
supravietuirea noastrã. Iar acum, în 1973, exista vreo altã tarã gata sã ajute Israelul din punct de
vedere militar, fie si într-o mai micã mãsurã decât Statele Unite? Chiar Germania occidentalã,
condusã de cancelarul Willy Brandt, socialist si vechi prieten al premierului nostru, a pus
obstacole în calea utilizãrii porturilor germane pentru trimiterea de arme în Israel de la bazele
militare americane din Germania. Marea Britanic ne-a informat cã a oprit expedierea de munitie
pentru tancuri, pe care noi deja o cumpãrasem. si nici o singurã tarã din Europa n-a binevoit sã
permitã escala de tranzit a avioanelor americane care aduceau arme Israelului, în cursul uneia
dintre convorbirile mele cu dr. Kissinger, desi s-a întâmplat sã fac observatia cã Statele Unite era
singura tarã gata sã stea lângã noi, reflectia mea tãcutã era cã Statele Unite aveau de fapt sã-i
sprijine mai degrabã pe arabi.
Cât priveste livrarea de avioane, singura noastrã sursã continua sã fie Statele Unite. Cât priveste
tancurile, aveam alte douã surse. Una era reconditi-onarea propriilor noastre tancuri ce fuseserã
distruse în zone ce se aflau sub controlul nostru. A doua era repararea blindatelor sovietice
pãrãsite de armatele arabe retrase. Mi se pãrea cã înlocuirile obtinute de noi în acest fel de la rusi
aveau sã fie mult mai mari decât numãrul de tancuri primite din Statele Unite.
La amiaza zilei de 10 octombrie, 1-am vizitat pe saike (generalul maior lesaiahu Gavis), care era
comandantul-sef al frontului sudic din Sinai si responsabil pentru zona de Sud a principalului
teatru de rãzboi din Sinai, care se afla sub Comandamentul clin Sud. Se afla cu mine si
comandantul Fortei Aeriene. La ora 2,30 P.M. am sunat la cartierul general al Comandamentului
din Sud. Dupã ce am ascultat rapoartele cu privire la situatia existentã, m-am concentrat asupra a
douã subiecte: posibilitatea ca egiptenii sã încerce sã avanseze spre Sud pe tãrmul estic al
Golfului Suez; si perspectiva noastrã de a trece Canalul spre Vest.
Primul amplasament topografic, dupã Ras Sudar, potrivit pentru blocarea unei asemenea avansãri
era localizat chiar la Nord de Abu Rudeis48. Era locul în care muntii Sinaiului central aproape cã
atingeau tãrmul, în mod evident favorabil organizãrii unei linii defensive, cu câmpuri minate,
santuri antitanc si pozitii fortificate pentru infanterie. Nu trebuia însã sã ne retragem de pe
pozitiile noastre actuale. Cãci atâta timp cât eram în stare s-o facem, egiptenii
472
ebuiau opriti de la orice înaintare, chiar dacã zona în care se aflau desfãsu-te unitãtile noastre
este platã, fãrã nici un relief care sã ne ajute sã stãvilim
inamicul-
în noaptea precedentã, o brigadã egipteanã mecanizatã din Divizia a 6-a
încercat sã facã o strãpungere în Sud, dar chiar înainte de a fi ajuns la Tun-Mussa, la vreo zece
mile Sud de orasul Suez, a fost angajatã de una dintre unitãtile noastre de parasutisti sprijinitã de
circa douãzeci de tancuri si de aviatie. Brigada inamicã a suferit pierderi grele si a fost fortatã sã
se retragã, lãsând în urma sa un convoi de mai bine de o sutã de tancuri, autoblindate si
autocamioane în flãcãri. Avioanele noastre puteau opera liber în aceastã zonã, deoarece aceasta
se afla dincolo de raza de actiune a bateriilor antiaeriene eoiptene instalate pe malul vestic al
Canalului. Cele mai multe pierderi ale formatiunii egiptene au fost provocate de Forta Aerianã.
Dupã acest esec egiptean si dupã ce am auzit o apreciere asupra situatiei fãcutã de saike Gavis
(Sinaiul sudic) si Haini Bar-Lev (Comandamentul din Sud), am devenit tot mai convins cã
egiptenii nu vor reusi sã avanseze spre Sud. Parasutistii, blindatele si mai ales aviatia aveau sã
împiedice aceastã înaintare. Iar atâta timp cât egiptenii nu reuseau sã-si mute la Est bateriile lor
de rachete sAM, tãrmul estic al Golfului Suez avea sã fie sub controlul aviatiei noastre.
Aceastã parte a Sinaiului, care se întinde de la Canalul Suez la sarm el-seik, fusese supusã mai
multor raiduri de bombardament de cãtre egipteni, dar atacul din noaptea trecutã a fost prima lor
încercare de a o cuceri. La cinci minute dupã ce începuse rãzboiul pe frontul sudic, aviatia
egipteanã a bombardat instalatii militare din zonã si rezervoarele petroliere de la Abu Rudeis,
unde trei rezervoare au fost incendiate, sapte soldati de-ai nostri au fost ucisi, iar alti sapte au fost
rãniti. Dar cea mai mare activitate egipteanã din aceastã zonã o constituiau raidurile unor
comandouri. Cu ajutorul unor ambarcatiuni si cu elicopterul, egiptenii au trimis aici între 700 si
800 de oameni, constituind trei batalioane de comando, în zonele Ras Sudar, Abu Zneima si Abu
Rudeis. Desi multi membri ai acestor comandouri erau încã în libertate, aceastã operatiune a
esuat cu totul, în a doua zi a rãzboiului, aviatia noastrã a doborât opt elicoptere în zona Ras
Sudar. în timpul unei vânãtori de comandouri organizatã de trupele noastre în ziua de 8
octombrie, 10 membri ai acestora au fost ucisi, iar 40 au fost capturati, în ziua de 9 octombrie,
aviatia noastrã a doborât un elicopter si a scufundat douã ambarcatiuni care se apropiau de tãrm.
Dacã membrii rãmasi în viatã ai comandourilor egiptene doreau sã se ascundã, o puteau face
pentru câtva timp, deoarece Sinaiul sudic este o regi-
473
une montanã tãiatã de adânci vãi seci care serpuiesc între stâncile de gresie ale Nubiei si
tancurile de granit, iar acolo existã izvoare în unele locuri. Dar dacã încercau sã lupte, aveau sã
fie curãtati. Instalatiile noastre militare sunt concentrate în acest triunghi sudic mãrginit de
Golful Suez la Vest si de Golful Aqaba la Est. Este o regiune compactã si fortificatã si orice
încercare de a pãtrunde aici trebuia sã fie plinã de dificultãti. De Ia Campania din Sinai (1956)
încoace, noi am privit sarm el-seik, de la extremitatea sudicã a triunghiului, drept o pozitie
dominantã care salvgardeazã libertatea de navigatie prin Golful Aqaba. Când am cucerit clin nou
sarm el-seikul, în 1967, 1-arn întãrit si 1-am pregãtit pentru apãrare. Eram convins cã egiptenii
nu puteau pune mâna pe sarm el-seik si speram ca guvernul Israelului sã nu-1 abandoneze
niciodatã.
Existau si alte tinte pe tãrmul sau lângã tãrmul Golfului Suez care puteau sã-1 atragã pe inamic,
fie pentru sabotaj, fie ca sã Ie captureze, în timpurile vechi unul din ele trebuie sã fi fost Serabit
el-Kadem, lângã carierele de tur-coazã, comoara Sinaiului din antichitate. Comoara de azi este
petrolul, iar o tintã probabilã era Abu Rudeis, cu puturile sale. Ele puteau fi incendiate prin
bombardamente de aviatie si de artilerie grea, ceea ce egiptenii au si fãcut de fapt imediat dupã
izbucnirea rãzboiului, înainte ca fortele noastre sã fi ajuns aici. Acum, la o sãptãmânã de rãzboi,
prezenta brigãzii de parasutisti israelie-ni, cu suport de blindate, a schimbat complet situatia.
Problema acum, socoteam eu, nu era dacã egiptenii aveau sã reuseascã sã saboteze sau sã punã
mâna pe instalatiile noastre din Sinaiul sudic, ci câti dintre membrii supravietuitori ai
comandourilor lor aveau sã evite moartea sau capturarea de cãtre noi.
Fiul meu cel mic, Assaf, era mortierist într-o unitate de parasutisti din zonã si mi-a relatat câte
ceva despre lupta cu inamicul si despre urmãrirea membrilor comandourilor egiptene. Mi-a spus,
de asemenea, câte ceva despre ofiterii sãi. Comandantul sãu de batalion, un rezervist, era
membru activ al unui partid politic de dreapta cunoscut pentru atitudinea sa intransigentã fatã de
pretentiile statelor arabe. Comandantul adjunct era membru al unui partid de extremã stângã,
care favoriza maximum de concesii teritoriale fãcute arabilor, în pofida prãpastie! politice dintre
dânsii, ei erau foarte apropiati si amândoi erau iubiti si admirati de oamenii lor. Comandantul de
dreapta era calm si relaxat în ceea ce priveste comandourile egiptene. Nu acorda nici o
importantã vânãrii fiecãruia din membrii acestora. Dacã unii se mai aflau în libertate si se temeau
sã aparã, de ce sã ne facem grijã? Tocmai blândul sãu adjunct era acela care îl bãtea vesnic la cap
sã lase unitatea sã cutreiere zi si noapte vãile. „Trebuie sã mergem dupã ei — îl îndemna el —, sã
le dãm o lectie!"
474
La Comandamentul din Sud, de asemenea, problema nu mai era cum sã-i rim P6 egipteni, ci în
primul rând ce urma sã facem dupã aceea. Atât la rotnandamentul din Sud, cât si la cartierul
general din Sinaiul sudic, am subliniat importanta, asa cum o întelegeam eu, a capturãrii
teritoriului de la Vest le Canal sau de Golful Suez. Trebuia sã examinãm toate posibilitãtile, de la
Port Said în Nord si pânã la Jebel Ataka în Sud. încetarea focului era probabil
sa
a fie impusã în orice moment si în nici un caz nu trebuia sã ne prindã într-o
pozitie nefavorabilã. Pe frontul nordic îi respinsesem pe sirieni dincolo de liniile din 1967 si le
provocasem distrugeri si pierderi foarte grele. Pe frontul sudic, însã, egiptenii cuceriserã o fâsie
de-a lungul malului estic al Canalului, iar dacã nu-i puteam alunga de îndatã, trebuia sã încercãm
sã punem stãpânire pe o parte din teritoriul lor de la Vest de Canal. Am fi avut atunci ceva de
ne°ociat. Bar-Lev de la Comandamentul din Sud a spus cã era de acord cu considerentele politice
invocate în favoarea cuceririi unui teritoriu la Vest de Canal,însã cã în acel moment
Comandamentul din Sud era incapabil s-o facã. I-am rãspuns cã socoteam cã era posibil sã
transferãm unitãti de la Comandamentul din Nord la cel din Sud, iar Bar-Lev a admis cã puteam
plãnui o actiune care sã ne ducã la Vest de liniile din 1967. Au fost mentionate diferite locuri. I-
am spus cã segmentul sudic al Golfului Suez nu mi se pãrea fezabil în mãsura în care trebuia sã
fim dependenti de aprovizionarea fãcutã pe mare. Ceea ce aveam de fãcut era cucerirea unei
bucãti de teritoriu care sã poatã fi legatã de ariergarda noastrã printr-o limbã de pãmânt.
în orice caz, linia cãlãuzitoare a pasului nostru urmãtor era clarã pentru mine. Atât pe înãltimile
Golan, cât si în Sinai, noi trebuia sã pornim la atac. si, într-adevãr, dupã miezul noptii, la o
întâlnire cu primul-ministru, s-a hotãrât ca fortele noastre sã atace pe frontul sirian, cu obiectivul
de a înainta cât mai departe posibil în directia Damascului. Nu aveam intentia sã cucerim
Damascul si nici mãcar sã-1 bombardãm. Scopul nostru era sã le aplicãm sirienilor o altã loviturã
grea, militarã si politicã, asa încât ei sã piardã forte, precum si teritoriu, dincolo de liniile din
1967. Ei aveau atunci sã înteleagã cã, pornind la rãzboi împotriva noastrã, nu numai cã nu puteau
dobândi înãltimile Golan sau înfrânge armata israelianã, ci propriile lor armate aveau sã fie puse
pe fugã, iar capitala lor, Damascul, era primejduitã. Dacã actiunea noastrã militarã avea succes,
ar fi compensat întrucâtva pierderile anterioare suferite de noi pe frontul egiptean.
Atacul trebuia sã înceapã la unsprezece dimineata, în ziua de 11 octombrie si trebuia precedat de
o loviturã aerianã asupra bateriilor de rachete sAM si asupra aerodromurilor, în scopul de a curati
cerul. Forta Aerianã ar fi fost apoi capabilã sã dea suport serios trupelor terestre.
475
Discutia din biroul primului-ministru a fost cea de a treia din acea searã pe acelasi subiect,
înainte de aceasta, avusesem o întâlnire cu seful statului, major, iar aceasta a fost urmatã de
consultãri între seful statului-major si Statul-Major General, fãrã mine. La întâlnirea cu primul-
ministru au fost prezenti, la invitatia Goldei Meir, alti doi ministri. Statul-Major General era
reprezentat de seful acestuia, de ajunctul sãu, generalul maior Tal, de seful Spionajului si de
comandantul Fortei Aeriene.
Aceste trei întâlniri nu au fost numai lungi — mai bine de sase ore, aproape fãrã întrerupere—, ci
si cuprinzãtoare si esentiale. Ajunsesem la stadiul în care initiativa putea fi, în mare mãsurã, în
mâinile noastre, iar noi trebuia sã stim ce doream sã realizãm în acest rãzboi. Ce trebuia fãcut si
în ce mod, pe fiecare din cele douã fronturi? Ce urma sã facem în cazul în care o rezolutie a
Consiliului de Securitate cerea încetarea focului? Cum aveam noi sã privim posibilitatea
interventiei iordaniene si iraqiene în rãzboi si dacã eram capabili sã o împiedicãm? Eram noi
capabili de un efort militar îndelungat, iar clacã da, pentru câtã vreme? Principala întrebare
imediatã era: în ce trebuia noi sã ne investim efortul suprem? Exista oare o sansã de a da o
loviturã nimicitoare unuia din dusmanii nostri?
Armata sirianã se gãsea acum la mare strâmtoare. Ea pierduse douã treimi din forta sa de atac, iar
formatiunea sa de elitã, Divizia l, se rãzvrãtise. Soldatii au început sã fugã, iar comandantul
diviziei a cerut sã se tragã foc de artilerie asupra propriilor sale forte spre a-i opri pe soldati sã
sarã de pe tancuri si s-o ia la fugã. Aceste metode si-au avut efectul lor, dar ele ilustrau
dimensiunea dezastrului suferit de armata sirianã.
Nisipul din clepsidra politicã o luase si el la fugã. Crestea tensiunea dintre Statele Unite si Rusia,
poate din cauzã cã ambele tãri începuserã sã trimitã ajutor militar considerabil beligerantilor,
fãcându-se acum simtitã, potrivit spuselor reprezentantului nostru la Washington, o „puternicã
presiune" pentru o încetare neconditionatã a focului. Uniunea Sovieticã îi prezentase
presedintelui Nixon aceastã propunere, iar Statele Unite, în dorinta lor de a evita deteriorarea
relatiilor cu Rusia, probabil cã aveau sã dea un rãspuns pozitiv. Aceasta ar fi însemnat victorie
pentru arabi, definitivând unele din câstigurile agresiunii lor. Aveam nevoie de alte câteva zile ca
sã facem ca situatia de pe fronturi sã se întoarcã în favoarea noastrã. Speram sã realizãm lucrul
acesta. Dar trebuia sã luãm în considerare posibilitatea ca încetarea focului sã fie instituitã rapid,
acum când arabii începuserã sã piardã. Trebuia sã cântãrim cu grijã cum sã ne utilizãm eforturile
spre a asigura cele mai bune rezultate în momentul opririi luptelor.
476
1
Cât priveste modul în care avea sã se comporte Iordania, ea putea fi
recautã fatã de intrarea în rãzboi, dacã a vãzut cât de rãu a fost zdrobitã Siria.
nar pãrea apr02?6 sigur faptul cã putea sã adopte o atitudine opusã. Pãrea
f arte improbabil ca forta iordanianã care fusese repartizatã pe frontul sirian
â stea deoparte dacã noi atacam si începeam sã ne apropiem de Damasc. Eu
exprimat de repetate ori opinia cã dacã noi atacam în directia Damascului, Iordania avea sã intre
în rãzboi desfãsurându-si fortele pe frontul sirian, mai degrabã decât sã-si deschidã propriul
front. Din punctul nostru de vedere, acesta era cel mai mic din cele douã rele. Dar principalele
noastre douã întrebãri erau: ce puteau realiza fortele noastre pe frontul sirian si ce puteam plãnui
pe frontul egiptean?
în dimineata zilei de 10 octombrie, în timp ce eu fãceam un tur pe frontul sudic, seful statului-
major era la Comandamentul din Nord, de unde s-a întors oarecum deprimat. Cele douã divizii
comandate de Dan si Raful încercaserã sã înainteze si esuaserã. Linia de apãrare sirianã era la fel
de tare ca înainte de rãzboi. Unitãtile de atac inamice care trecuserã aceastã linie ca sã invadeze
platoul Golan fuseserã în mare mãsurã zdrobite si respinse de cãtre fortele noastre. Dar brigãzile
de infanterie sirianã rãmãseserã pe pozitiile lor defensive, împreunã cu unitãtile de tancuri ce le
erau atasate. Ele nu luaserã parte la luptã, nu avansaserã si rãmãseserã intacte. Astfel, dupã
pãrerea sefului statului-major, linia sirianã de apãrare, care fusese fortificatã si rãsfortificatã în
cei sase ani trecuti de la Rãzboiul de sase Zile, nu numai cã îsi pãstra puterea anterioarã, ci acum
fusese întãritã de rãmãsitele unitãtilor atacatoare care angajaserã lupta cu noi si se retrãseserã.
în mod formal, noi aveam pe frontul nordic trei divizii blindate, dar în realitate ele erau mult sub
puterea lor. Era posibil ca în timpul noptii mai multe dintre tancurile noastre sã fie reparate.
Trupele noastre erau totusi foarte obosite. Ori de câte ori o unitate se oprea, oamenii cãdeau
pradã somnului si trebuia sã fie treziti ca sã audã ordinul de a se pune în miscare.
Trebuia, de asemenea, sã luãm în calcul propria noastrã linie defensivã din Nord. si aceasta
fusese fixatã dupã rãzboiul din 1967, iar din punct de vedere topografic si al fortificatiilor era cea
mai eficientã linie defensivã din regiune. Dacã avansam 5 sau 10 mile în momentul încetãrii
luptelor, ar fi trebuit sã stãpânim o nouã linie, care nu era nici fortificatã si nici bazatã pe relieful
natural.
In pofida acestor factori negativi, ideea care a prevalat la întâlnirea cu primul-ministru a fost
aceea a aplica o loviturã zdrobitoare armatei siriene. Dupã aceea ar fi fost posibilã stabilizarea
încetãrii focului pe frontul nordic.
477
O opinie discordantã a exprimat adjunctul sefului statului-major. Generalul maior Tal a
argumentat cã frontul egiptean reprezenta un pericol militar imediat, ceea ce nu era adevãrat
despre frontul sirian. Sirienii fuseserã bãtuti erau istoviti si incapabili sã-si reînnoiascã atacul, în
timp ce egiptenii încã mai aveau aceastã capacitate. De aceea trebuia sã ne concentrãm
activitãtile imediate pe frontul egiptean si sã le înghetãm pe cele de pe frontul sirian. Era
adevãrat cã în acest caz nu puteam fi capabili sã deplasãm forte de la un front la celãlalt, dar
chiar si cu forta armatã de care dispuneam acum în Sud, prin miscãri tactice era posibil sã
aplicãm o loviturã zdrobitoare armatei egiptene si sã producem o cotiturã revolutionarã în rãzboi.
Eu eram mai optimist decât ceilalti cu privire la frontul sudic. Am spus cã nu credeam cã
egiptenii aveau sã reuseascã sã avanseze nici spre Sud, nici spre Est. Trebuia sã pregãtim fortele
noastre pentru atac, cu scopul de a captura teritoriu la Vest de Canal, ceea ce eu eram încredintat
cã puteam face. în tot cazul, stadiul imediat cerea un atac pe frontul nordic. Eram de pãrere ca
între timp sã facem tot ce putea fi fãcut ca sã prevenim o decizie de încetare imediatã a focului.
Rãzboiul nu trebuia oprit la liniile militare existente.
33
VICTORIE
în ziua de 11 octombrie, la ora 11 A.M., asa cum fusese plãnuit, dupã prealabile lovituri aeriene,
fortele noastre terestre din Golan si-au declansat atacul împotriva armatelor siriene, cãrora li se
alãturaserã acum formatiuni blindate din Iraq, Iordania si Maroc. Trupele noastre si-au început
înaintarea si, bãtându-se, au continuat-o în ziua urmãtoare si o parte din ziua de 13 octombrie,
petrecându-si restul acestei zile pentru îmbunãtãtirea pozitiilor ocupate. Cu exceptia actiunii
asupra posturilor militare de pe Muntele Hermon, pe care aveam sã-1 capturãm aproape în
ultimul moment, dupã o sãptãmânã si jumãtate, acest atac a pus capãt operatiunilor noastre pe
frontul sirian si a stabilit o nouã linie de apãrare. Sectiunea nordicã a acestei linii era cu zece
mile mai aproape de Damasc decât cea anterioarã, linia încetãrii focului din 1967, care durase
pânã la invazia sirianã de lom Kipur. Sectiunea sudicã a liniei de apãrare rãmânea neschimbatã.
în timpul primelor douã zile, când atacul general era în plin avânt, am continuat sã vizitez
posturile de comandã înaintate ale comandantilor de divizie Raful Eitan si Dan Laner, arãtându-
le importanta faptului de a ne afla cât mai aproape de Damasc si stãruind în aceastã privintã. Nu
aveam nici o intentie de a-1 cuceri sau de a-1 bombarda, atâta timp cât sirienii se retineau de la
bombardarea oraselor noastre. Era însã cât se poate de dezirabil ca Damascul sã se afle în bãtaia
artileriei noastre, asa încât noi sã putem lovi obiective militare din zonã, iar cetãtenii sã aibã
sentimentul clar al situatiei lor militare reale. Aceasta ne putea ajuta sã ne punem conditiile în
cazul în care avea loc o oprire a focului, în orice caz, aceasta ar fi demonstrat înfrângerea
sirienilor: ei lansaserã un atac prin surprindere, cu scopul de a captura înãltimile Golan si, în loc
de aceasta, armata israelianã se afla la portile Damascului.
Intr-adevãr, de vreme ce nu ne propuneam sã cucerim Damascul, puteam fi satisfãcuti de linia
frontului deja câstigatã, îndeosebi pentru faptul cã era convenabilã pentru apãrare împotriva unor
contraatacuri. De altfel, rusii îsi
479
înãspriserã tonul pe mãsurã ce sirienii continuau sã se retragã, iar noi trebuia sã fim foarte grijulii
sã-1 oprim pe urs sã iasã din pãdure. Primisem informatie demnã de încredere cã Uniunea
Sovieticã mobiliza trei formatiuni aeropurtate, ca sã sarã în ajutorul arabilor.
în orice caz, acum trebuia sã ne concentrãm asupra frontului egiptean, iar ca s-o facem trebuia sã
transferãm în Zona Canalului forte din Nord. Trebuia sã facem acest transfer de forte chiar dacã
serviciul de spionaj ne-a raportat cã încã mai existau acolo nouã sute de tancuri siriene —
inclusiv întãririle sosite din Iraq, Maroc si Iordania —, în zona dintre linia frontului nostru si
Damasc.
Cu prilejul vizitelor mele în Nord, în timp ce sedeam la posturile înaintate de comandã, deasupra
liniei frontului, nu m-am putut opri sã nu fiu afectat de peisajul înspãimântãtor, uman si natural.
Acea parte a Siriei care se întinde la Nord de Kuneitra, cu exceptia satelor de la poalele
Hermonului, este un vast pustiu de bazalt negru, fãrã nici un copac sau tufis, în depãrtare puteam
vedea cãtune mizerabile acoperite de praf, cu casele lor încropite din piatrã neagrã necioplitã.
Desertul Sinai, cu dunele sale de nisip si cu ai sãi curmali, presãrati ici-colo, era desigur viu în
comparatie cu peisajul melancolic al acestei pãrti a Golanului. Iar acum scena era garnisitã cu
tancuri arse, vehicule distruse si autocamioane cu munitie fumegânde, pe când de-a lungul
potecilor suvoiau coloanele sãtenilor fugari, cu mãgarii lor încãrcati cu asternuturi de pat, cu
femeile care purtau pe cap mari boccele, iar în brate îsi duceau sugarii. Bãtrâni si copii
înspãimântati îsi mânau jalnicele turme de oi pe câmp, printre obuzele care explodau. Rãzboi,
rãzboi, rãzboi fãrã noimã. Aceasta era ceea ce sirienii dobândiserã din lovitura pe care ne-au dat-
o de lom Kipur, aducându-ne, cu pãrere de rãu, la câteva mile de Damasc.
Dupã încheierea cu succes a contraatacului nostru general pe frontul nordic, în ziua de 13
octombrie, centrul militar de gravitatie s-a mutat în Rãzboiul de Sud. Dat fiind faptul cã trupele
egiptene se aflau pe malul estic, esential era sã schimbãm situatia pe frontul Canalului. Trebuia
sã ne asigurãm cã Egiptul nu avea sã iasã cu profit din rãzboiul pornit împotriva noastrã. si
trebuia sã demonstrãm cã avantajul se afla de partea armatei noastre.
Cum aveam sã procedãm? Dupã o analizã minutioasã, am hotãrât sã trecem Canalul si sã ne
stabilim noi însine pe malul de Vest al Canalului, pe pãmântul Egiptului în sensul propriu al
cuvântului, cãlare pe soseaua spre Cairo si în spatele armatelor egiptene de pe malul estic. Dar,
de vreme ce trebuia sã ne asteptãm cã egiptenii aveau sã porneascã un atac masiv împotriva
noastrã pe malul de Est, am socotit cã mai întelept era sã asteptãm câteva zile, sã angajãm lupte
cu ei pe acest mal mai întâi si sã trecem Canalul
480
RÃZBOIUL DE IOM KIPUR: FRONTUL SUDIC
FERMA CHINEZEASCÃ*;"*
Traversare tsraellana
481
mai târziu. Conditiile de luptã aveau sã fie mult mai avantajoase pentru noi pe malul estic. si,
într-adevãr, în zilele de 13 si 14 octombrie, egiptenii au atacat si au pierdut circa douã sute de
tancuri.
In ziua de 14 octombrie, Comandamentul din Sud a emis ordinul averti-zator pentru traversare.
Aceasta era stabilitã pentru ora 7 P.M., din noaptea urmãtoare. Locul trecerii avea sã fie
Deversoir, exact la Nord de Marele Lac Amar. Diviziile lui Arik si Bren aveau sã treacã, iar douã
divizii aveau sã tinã în loc inamicul pe malul de Est. Divizia lui Arik trebuia sã asigure un
coridor cu o lãrgime de douã mile si jumãtate, prin capturarea unui drum important, ca si a unei
portiuni de teren cunoscut sub numele de Ferma Chinezeascã. O brigadã de parasutisti, cu suport
blindat, sub comanda generalului de brigadã Dani Matt, avea sã efectueze traversarea si sã
asigure un cap de pod pe malul de Vest. Dimineata aveau sã fie instalate douã pontoane. Divizia
lui Arik trebuia sã treacã prima, sã curete zona si sã protejeze capetele de pod de pe ambele
maluri ale Canalului, iar divizia lui Bren trebuia sã treacã prin acestea si sã avanseze pe malul
vestic spre Sud, cãtre Golful Suez, precum si spre Vest,
O datã ce s-a luat decizia finalã de aplicare a planului traversãrii, mi s-a luat o mare povarã de pe
inimã. Socoteam cã aceasta era miscarea militarã corectã si, desi eram constient de imensele
dificultãti si riscuri, aveam totalã încredere în Arik, cã va îndeplini cu succes misiunea.
L-am cunoscut pe Ariei saron în urmã cu douãzeci si cinci de ani, iar în actiunile militare am
fãcut un lung drum împreunã. Când am fost GOC al Comandamentului din Nord, în 1952, el era
ofiterul de spionaj al comandamentului, îmi aduc aminte cã, de îndatã ce preluasem
comandamentul, am primit de la Statul-Major General ordinul de a exploata orice oportunitate de
a lua prizonieri câtiva soldati iordanieni, dat fiind faptul cã Iordania detinea câtiva soldati de-ai
nostri si refuza sã-i elibereze, într-o zi Arik a apãrut cu mai multi legionari arabi, pe care pusese
mâna la Podul seicul Hussein, din Valea Iordanului. Am uitat detaliile — a trecut mult timp de
atunci —, dar douã nu le-am putut uita: mustrarea pe care am primit-o de la seful de atunci al
statului-major, generalul Igael ladin, în legãturã cu modul ilegal în care fuseserã luati prizonierii
si modul în care m-a impresionat Arik. Primul-ministru Ben-Gurion era si el foarte tolerant cu el,
iar mai târziu, când am devenit seful statului-major, el avea sã rãspundã la toate plângerile mele
împotriva lui Arik — iar ele nu erau putine — cu „Da, dar..."
Ben-Gurion avea o slãbiciune aparte pentru trei generali din armatã: Haim Laskov, Assaf
Simhoni si Arik. El nu doar îi iubea, ci pur si simplu îi adora. Cei trei nu erau deloc asemãnãtori,
dar aveau în comun douã lucruri: erau excelenti soldati si — principalul motiv al consideratiei
deosebite arãtate
482
le Ben-Gurion — întruchipau caracterul evreului israelian asa cum îl visa el, adicã om integru,
luptãtor îndrãznet, încrezãtor în sine, inconciliant asupra evreitãtii sale, simtindu-se acasã în
teren, cunoscãtor al arabilor si cunoscãtor l profesiei lui. Ben-Gurion era neîngãduitor cu
argumentatia meschinã si ura vorbãria. Nu agrea disputa talmudicã, desi avea un respect enorm
pentru studiile talmudice. El dispretuia ceea ce ne dãduserã cele douã milenii de persecutie în
Diaspora. Marea sa iubire era natiunea lui Israel din perioada Primului Templu (din secolul X în
secolul VI î.Chr.), natiunea care trãia pe propriul ei pãmânt, muncindu-si ogoarele si luptând
pentru apãrarea lor, fiind independentã, vorbind propria limbã si creând propria sa culturã. Haim,
Assaf si Arik erau în ochii sãi acea categorie de israelieni.
Nu am cunoscut un mai bun comandant de campanie decât Arik. Aceasta nu înseamnã cã
niciodatã n-am avut motive sã-1 critic. Când 1-am numit comandant al unitãtii speciale de
parasutisti, Forta 101, i-am spus cã nu este de ajuns sã stie cum sã-i batã pe arabi; trebuia, de
asemenea, sã stie cum sã trãiascã cu evreii. Am avut certurile noastre, dar chiar si atunci când
simteam cã-1 „ocãrãsc", cel putin stiam cã este cineva care merita „ocãrât".
Traversarea Canalului avea sã fie cea de a treia confruntare serioasã a noastrã în rãzboiul cu
fortele egiptene, în prima confruntare, când Egiptul si-a lansat atacul, unitãtile noastre nu
fuseserã desfãsurate pe pozitiile atribuite, în cea de a doua confruntare, din ziua de 8 octombrie,
când noi am contraatacat, operatiunea nu a fost plãnuitã si condusã asa cum ar fi trebuit sã fie.
De data aceasta nu mai exista nici un motiv ca Bar-Lev, Arik si Bren sã mi-si ducã la capãt
actiunea într-un mod exemplar. Egiptenii aveau circa 700 de tancuri pe malul vestic si 650 pe
malul estic, în aer, Egiptul dispunea de circa 500 de avioane, iar sirienii de 250. Aceste cifre
includeau cele 130 de avioane pe care Egiptul si Siria le primiserã ca ajutor militar de la alte state
arabe. Balanta înclina puternic de partea arabilor, dar, în comparatie cu balanta de forte din
primele zile ale rãzboiului, nu era rãu.
în ziua de 15 octombrie am zburat în Sud ca sã vizitez unitãti de acolo si sã fiu de fatã la
începutul bãtãliilor de traversare, la ora 7 P.M. Eram la cartierul general al Comandamentului din
Sud la acea orã, ca si seful statului-major, când Arik si-a lansat asaltul spre a strãpunge liniile
egiptene si a captura localitatea Deversoir. Au avut loc mai întâi bombardamente aeriene si de
artilerie asupra zonei de traversare. Dupã ce blindatele ajungeau la Canal, parasutistii Iui Dani
Matt aveau sã treacã pe plute din cauciuc. Echipamentul pentru pontoane trebuia sã soseascã în
cursul noptii. Dacã totul mergea bine, douã poduri aveau sã fie gata montate înainte de zorii zilei.
483
Dupã o orã si jumãtate de la startul operatiunii, 1-am sunat pe Arik la telefon si i-am cerut sã
trimitã un jeep care sã mã ia, dar mi-a spus cã drumul de acces era blocat. Ne-am înteles ca de
îndatã ce va fi fost posibil sã vin la el sã procedeze în consecintã. Arik nu a închis telefonul
înainte de a-mi descrie privelistea fenomenalã la care tocmai se uita în acel moment: siluetele
tancurilor care se miscau pe fundalul luminos al exploziilor de obuze de lângã Marele Lac Amar.
îl cunosteam pe Arik si stiam cã încercarea lui de a descrie ceea ce se întâmpla la marginea
lacului, ca si cum ar fi fost vorba de un magnific apus de soare pe Muntele Cârmei, era un efort
de a-si ascunde tensiunea. Dar esentialul remarcilor sale era cã, în sfârsit, se gãsea din nou la
linia de apã a Canalului, de unde noi fusesem împinsi îndãrãt cu doar o sãptãmânã mai înainte.
De data aceasta aveam sã strãpungem aceastã linie si aveam sã înaintãm dincolo de ea.
Cãtre miezul noptii au sosit vesti bune si vesti rele. Vestile bune erau cã Arik capturase acea
sectiune a Canalului prevãzutã pentru traversare. Vestile rele: drumul care ducea aici era blocat,
iar echipamentul de montare a podurilor încã nu putea fi adus la marginea apei. Exista, de
asemenea, un accident tehnic la echipamentul de traversare care avea sã ia cel putin o orã pentru
a fi remediat.
seful statului-major si Bar-Lev împãrtãseau cu mine ideea cã trebuia sã procedãm la traversare
chiar dacã montarea podurilor era întârziatã. La ora 1,20 A.M., 16 octombrie, a venit semnalul:
„Forta lui Dani Matt — la apã". Iar câteva minute mai târziu: „Parasutistii — pe malul de Vest al
Canalului". Nu pot pretinde cã nu mi-a tresãltat inima de bucurie.
La ora 6,15 A.M. a telefonat primul-ministru. As fi dorit sã vorbesc cu ea chiar mai curând, însã
îmi era milã de dânsa: poate cã tocmai trãgea un pui de somn. Am început cu vestea proastã: încã
nu montasem pontoanele. Drumul fusese blocat de unitãti egiptene care detineau sectorul nordic
al malului de Est si care avansaserã spre Sud, ajugând la drum si izolând astfel capul nostru de
pod. Speram sã-i alungãm pe egipteni, sã aducem pontoanele la apã si sã le montãm în cursul
zilei. Parasutistii nostri se aflau însã pe malul vestic al Canalului si ne puteam bizui pe Dani
Matt. Nu intentionam sã-1 rechemãm, chiar dacã instalarea pontoanelor întârzia. Primului-
ministru îi era teamã ca egiptenii sã nu izoleze forta noastrã de avangardã, la întrunirile
Cabinetului vorbindu-se mult de acest pericol.
în zori deja existau mai multe bacuri în apã, iar ele au început sã transporte tancuri pe malul
vestic, cu târâita. Curând a devenit evident faptul cã blocada egipteanã a drumului de acces era
serioasã. La ora 8,30 A.M., seful statului-major s-a întors la Tel Aviv. Eu am hotãrât sã rãmân în
Sud. Deoarece
484
nu mã puteam duce la capul de pod, m-am dus la Bren si mi-a fãcut plãcere sj.] vãd cum arãta, în
comparatie cu noaptea contraatacului nereusit. De data aceasta era din nou Bren cel încrezãtor în
sine, calm, bãrbierit si zâmbitor. El avea sub comanda sa trei brigãzi, iar dacã pontoanele ar fi
fost montate în noaptea precedentã, asa cum se plãnuise, ele deja ar fi fost dincolo de Canal. Dar
de vreme ce drumul era blocat, brigãzilor le-a fost datã sarcina de a deschide un alt drum, care sã
permitã aducerea la Canal a echipamentului de montare a podurilor. In acest stadiu erau în curs
de desfãsurare trei bãtãlii simultane. Batalionul de parasutisti al lui Dani Matt, împreunã cu
douãzeci si Opt de tancuri din forta lui Arik, lupta de cealaltã parte a Canalului, lãrgind si
asigurând capul de pod de acolo. O fãceau relativ bine. Celelalte unitãti ale diviziei lui Arik
luptau cu disperare la linia apei, pe malul estic al Canalului. Era cea mai dificilã parte a
traversãrii. Egiptenii încã nu înteleseserã ce fãceau fortele noastre pe malul vestic al Canalului.
Socoteau cã era doar un raid. Dar lor le era cu totul clar ce se întâmpla pe malul estic: israelienii
încercau sã-i scoatã din pozitii, recuceriserã de cu searã puncte întãrite-cheie, iar acum încercau
sã avanseze în lungul Canalului si sã deschidã un coridor cãtre capul de pod, prin care sã reverse
noi forte. Egiptenii trebuiau sã opreascã cu orice pret lucrul acesta. Iar ei repeziserã unitãti
suplimentare în zonã si luptau cu îndârjire.
Cea de a treia bãtãlie era dusã de Bren. El exercita presiuni în trei directii: înspre Nord, ca sã
mãture bariera pusã de Armata a Doua egipteanã pe drumul de acces la Canal; înspre Sud, ca sã
împiedice Armata a Treia egipteanã sã trimitã întãriri în zona traversãrii; si înspre Vest, cãtre
Ferma Chinezeascã, pentru a lãrgi coridorul de la capul de pod si a face legãtura cu fortele lui
Arik. Bãtãlia pe acest front al Canalului a cãpãtat o intensitate furioasã, cu grele schimburi de
focuri si multã vãrsare de sânge; o bãtãlie crâncenã, profesionalã,crudã. Egiptenii nu mai erau
soldatii arabi sovãielnici din urmã cu sapte ani, iar fortele israeliene ale Comandamentului din
Sud nu mai erau unitãtile din urmã cu sapte zile, adunate în grabã si repezite la atac insuficient
pregãtite.
Cartierul general avansat al lui Bren — douã autoblindate si câteva jeepuri — se stabilise pe o
dunã care domina zona Canalului pe o razã de circa sapte mile. Când am ajuns acolo, portiunea
de teren din fata noastrã era acoperitã de ceatã, între timp, Natke si Gabi si-au desfãsurat
brigãzile, ceata a dispãrut, iar noi puteam vedea totul chiar si fãrã binocluri de câmp. Drumul
blocat era întesat de vehicule israeliene, neîncetat bombardate de artileria egipteanã. Aproape în
fiece clipã unul din ele era cuprins de flãcãri. Tancurile care încercau sã avanseze spre Canal erau
supuse focului, lovite si, oriunde
485
era posibil, erau abandonate de echipajele lor, care se miscau spre noi pe jos, în timp ce cãutau
cute ale terenului, în care sã se ascundã de artileria inamicã.
Bren a încercat sã manevreze si sã-si avanseze brigãzile pe flancuri, însã fãrã succes. Unitãtile
egiptene erau bine adãpostite în santuri, în special la Ferma Chinezeascã, de unde trãgeau un foc
antitanc foarte puternic si exact asupra oricãrui blindat care încerca sã se apropie. Numãrul
tancurilor distruse crestea continuu. Spre searã, Natke si Gabi 1-au informat pe Bren cã fortele
lor nu-i puteau disloca si alunga pe egipteni si cã nu puteau deschide drumul. Dupã o consultare
cu comandamentul frontului, s-a decis ca Ferma Chinezeascã sã fie atacatã noaptea de cãtre
infanteristi. O brigadã de parasutisti, condusã de Uzi, avea sã fie lansatã din Sinaiul de Sud
pentru aceastã misiune. De la Bren m-am dus la cartierul general avansat al frontului sudic, iar de
acolo m-am întors la Tel Aviv.
Când i-am telefonat lui Bar-Lev, în dimineata urmãtoare, la ora 7,20, am detectat la el un ton
jovial. Drumul fusese deschis! Uzi si Bren fãcuserã o treabã superbã în acea noapte. Bren îsi
adusese pontoanele si primul era deja instalat la apã. La Comandamentul din Sud am auzit cã, în
extrem de dificilele si sângeroasele operatiuni din timpul noptii, formatiunea de parasutisti a lui
Uzi suferise pierderi grele si cã fusese scoasã dimineata de la Ferma Chinezeascã cu ajutorul
blindatelor.
Când a fost plãnuitã operatiunea, s-a crezut cã era vorba de mai multe echipe de „vânãtori de
tancuri" la Ferma Chinezeascã, ascunse în multiplele santuri din zonã. în realitate aceasta
stãpânea un sistem defensiv compact, bine fortificat si echipat cu arme antitanc, mitraliere si
mortiere. Batalionul de parasutisti a ajuns în zona bãtãliei la ora 10 P.M., dupã un zbor din
Sinaiul de Sud, si a intrat în actiune dupã miezul noptii. Pe la ora 2,30 A.M. i-au întâlnit pe
apãrãtorii egipteni, în câteva clipe zona a fost acoperitã de obuze brizante si orice încercare de a
învãlui unitatea egipteanã era întâmpinatã de foc puternic cu traiectorie orizontalã. A devenit
repede evident faptul cã acesta nu venea de la câteva echipe de „vânãtori", ci de la un sistem
defensiv larg, solid si fãrã fisuri, de o considerabilã adâncime si care nu putea fi atacat din
flancuri. Doi comandanti de companie au fost ucisi, iar al treilea a fost rãnit. La actiune luau
parte multi ofiteri de rezervã experimentati si ei au preluat comanda în locul celor ucisi sau
rãniti. Focul inamic s-a intensificat, iar pierderile noastre au crescut. Cu toate acestea, oamenii
nostri au continuat sã asalteze pozitiile egiptene, dar densitatea apãrãrii inamice era atât de mare
încât atunci când prima linie era capturatã, pozitii din spate continuau sã tragã un foc nimicitor
asupra parasutistilor. Batalionul israelian a fost tintuit locului si a apelat la foc de artilerie si la
tancuri de salvare. La scurt timp înaintea
486
zorilor, la ora 4,30 A.M., un batalion de blindate a primit ordinul sã-i scoatã pe parasutisti din
încurcãturã. Nu era timp de pierdut pe drumuri ocolitoare si pentru manevre complicate.
Batalionul a pornit imediat, pe drumul cel mai scurt, dupã ce le-a cerut parasutistilor sã-si
marcheze pozitiile prin grenade fumigene.
Parasutistii erau împrãstiati de-a lungul pantei unei dune joase si tintuiti în grupuri de câte 15-20
de oameni, în cute usoare ale terenului. La nu mai departe de 50 de yarzi se gãseau sute de
soldati egipteni echipati cu rachete antitanc RPG, pusti Kalasnikov si binocluri de câmp cu
vizibilitate nocturnã.
Pe când tancurile noastre se apropiau de parasutisti, blindate egiptene au iesit sã le întâmpine. A
urmat un scurt schimb de focuri, iar tancurile inamice s-au retras. Dar focul infanteriei egiptene a
crescut în intensitate. Doctorul si doi sanitari aflati cu blindatele noastre au fost omorâti.
Tancurile au avansat si au zdrobit cu senilele lor posturile infanteriei inamice. Transportoarele
blindate au mers încolo si încoace si i-au evacuat pe rãniti, în timp ce tancurile le-au asigurat
acoperirea cu foc. Cinci tancuri si douã transportoare au fost lovite si au început sã ardã, iar
comandantul batalionului de tancuri a decis retragerea înainte ca restul unitãtii sale sã fie distrus,
în jurul orei 5,30 A.M. el s-a retras. S-a descoperit atunci cã nu toti scãpaserã. Comandantul
adjunct al unei companii, al cãrui tanc fusese lovit, rãmãsese pe câmpul de bãtãlie, împreunã cu
sapte soldati, gãsindu-si adãpost între douã tancuri distruse. Nu departe de ei se aflau trei pozitii,
fiecare din ele ocupatã de câte doi soldati israelieni.
A început apoi bãtãlia pentru salvarea celor încercuiti si a rãnitilor. Ea a fost dusã de o companie
din brigada lui Natke si de o companie din brigada lui Amir si a durat mai multe ore. Dupã ce au
reusit sã avanseze si sã-i împingã pe egipteni ceva mai în spate, un transportor blindat a înaintat
sub acoperirea unei groase perdele de fum si i-a cules pe ultimii soldati israelieni.
Desi Uzi a raportat cã nu reusise sã-i alunge pe egipteni, cã de fapt fusese fortat sã se retragã de
pe câmpul de bãtãlie, el si oamenii sãi îsi îndepliniserã de fapt misiunea. Egiptenii au fost
angajati în aceastã bãtãlie si de îndatã ce aceasta a început ei au încetat sã se mai ocupe de
miscarea din lungul drumului de acces. Aceasta i-a dat posibilitatea lui Bren sã-si facã sã
avanseze numaidecât pontoanele, iar la ora 6 A.M. a ajuns la linia de apã de lângã capul de pod.
L-am contactat pe Arik si i-am cerut sã se întâlneascã cu mine la cartierul general al lui Bren. El
a sosit la ora 12,30 P.M., iar dupã o jumãtate de orã a venit si seful statului-major. Ne-am
îndepãrtat de soldatii din jurul nostru si am mers la dunele din apropiere. Acolo, pe jumãtate
sezând, pe jumãtate
487
tolãniti pe nisipul fierbinte, am tinut un „consiliu de rãzboi": seful statului-major, Elazar, Bar-
Lev, Arik, Bren si eu. Tonul era relaxat, vorba potolitã, iar modul de adresare era camaraderesc.
Dar la suprafatã rãzbãtea totusi tensiunea discutiei. Pierderile grele, presiunea permanentã,
bombardamentele de aviatie si de artilerie — care chiar si acum acopereau din când în când
vocile noastre —, toate acestea îsi puseserã amprenta lor. Pe deasupra, relatiile personale nu erau
cele mai armonioase, în special acelea dintre Bar-Lev si Elazar, de o parte, si Arik, de cealaltã
parte. Judecata lui Arik asupra situatiei si vederile sale asupra ce trebuia fãcut se deosebeau
aproape întotdeauna de acelea ale rangului militar mai înalt. Arik era convins cã se fãceau
discriminãri împotriva lui si cã nu se arãta deplinã încredere în rapoartele lui asupra situatiei
bãtãliei si asupra actiunilor sale. Cât priveste ofiterii sãi superiori, ei argumentau cã el nu le
aducea la îndeplinire ordinele, cã în activitãtile sale se lãsa cãlãuzit de o motivatie personalã —
plasându-se pe sine si realizãrile unitãtii sale în ochii lumii — si cã încãlca principiile elementare
ale disciplinei, telefonându-le prietenilor sãi si persoanelor publice din ariergarda „Africii" —
termen cu care Arik botezase tãrmul vestic al Canalului Suez de îndatã ce el 1-a trecut — si
implicându-le în mod nelegitim în probleme militare.
Arik venise la întâlnirea noastrã cu capul bandajat — fruntea îi fusese zgâriatã de schijele unui
obuz —, cu cârliontii sãi argintii rãvãsiti si cu fata purtând pecetea zilelor si noptilor de bãtãlie.
Divizia sa luptase cu toatã vitejia, suferind cele mai înspãimântãtoare pierderi si refuzând totusi
sã se abatã de la obiectivul sãu. Oamenii sãi au cucerit capul de pod egiptean de pe malul estic al
Canalului printr-o crâncenã bãtãlie de blindate, în care toti, începând cu Arik si cu statul sãu
major si pânã la cel mai umil dintre soldatii sãi, s-au supus fãrã rãgaz unui foc inamic ucigãtor, în
aceastã bãtãlie au pierit peste douã sute de oameni, în brigada lui Amnon, toti comandantii de
companie au fost ucisi de douã ori: o datã comandantii propriu-zisi, iar a doua oarã înlocuitorii
acestora. Comandantii actuali erau cei de-ai treilea care preluau companiile în decurs de doar
câteva zile. O multime de tancuri au fost lovite si lãsate arzând sau distruse la fortãrete si la
Ferma Chinezeascã.
Prima problemã ridicatã la întrunirea noastrã de pe dune a fost dacã Bren trebuia sã traverseze
Canalul de îndatã ce avea sã fie montat podul. Eu am fost în favoarea traversãrii, în pofida
temerilor pe care le-am exprimat, anume cã dupã montarea podului se putea ca acesta sã fie
distrus: într-o altã orã puteam sã avem un alt pod, dar în decursul unei zile se putea sã rãmânem
iarãsi fãrã el. Bar-Lev, însã, socotea cã trebuia sã dãm dovadã de retinere. O parte din fortele lui
Bren încã mai luptau pe malul de Est, iar aceste unitãti aveau nevoie sã facã alimentarea cu
combustibil si sã se reînarmeze dupã luptã.
488
între timp inamicul a început sã bombardeze puternic cu artileria capul de pod, iar inginerii nostri
au spus cã podul avea sã fie gata nu la ora 11 A.M., ci numai dupã-amiazã. A rezultat astfel cã în
momentul în care podul avea sã fie montat, fortele lui Bren aveau sã termine bãtãlia si sã fie gata
de traversare.
Arik avea o opinie diferitã. Potrivit spuselor sale, o fortã egipteanã se organiza la circa sase mile
depãrtare de traversare si era esential ca noi sã înaintãm cu cea mai mare vitezã si sã ne întindem
în formã de evantai înainte ca egiptenii sã închidã inelul în jurul capului de pod creat de noi. Din
cele 30 de tancuri ale lui Arik trecute peste Canal, 3 fuseserã lovite. El încã mai avea tancuri pe
malul estic si dorea sã le aducã pe bacuri, însã Comandamentul din Sud a respins prin veto
aceastã idee.
Bar-Lev era de acord sã fie trecute pe bacuri alte tancuri, înainte de montarea podului, dar doar
atâtea încât totalul de pe malul vestic al Canalului sã nu depãseascã efectivul unei brigãzi. Tot
restul avea sã fie traversat numai dupã instalarea podului. Discutia a devenit repetitivã. Arik
continua sã argumenteze cã trebuia sã traversãm pe bacuri atâtea tancuri cât se putea, insistând
asupra faptului cã era posibil si, lucru esential, sã avem patru brigãzi pe malul vestic la miezul
noptii, douã ale sale si douã ale lui Bren, care trebuiau apoi sã mâne înainte. seful statului-major
îl sustinea pe Bar-Lev: sã se treacã pe bacuri doar atâtea blindate pe malul vestic încât sã se
ajungã la efectivul unei brigãzi, urmând ca fortele aditionale sã fie trecute dupã instalarea
podului.
Bren dorea foarte mult sã traverseze Canalul rapid si a promis sã termine cât se poate de repede
bãtãlia în care era angajat si sã fie pe malul egiptean o datã cu lãsarea serii. Era ora 2 P.M. si am
plecat cu Arik la punctul de traversare.
Acest loc, desigur, deja fusese luat la ochi de egipteni si ei 1-au supus unui puternic baraj de
artilerie, în pofida acestui bombardament, trupele noastre continuau sã lucreze printre exploziile
obuzelor. Oamenii loviti erau evacuati, iar pontoanele distruse erau înlocuite. Buldozerele tãiau
deschideri în taluzu-rile de pe ambele maluri ale Canalului si netezeau terenul cãtre podul
proiectat. Bacuri si ambarcatiuni pneumatice se repezeau încolo si încoace pe apa Canalului,
transportând oameni si echipament dintr-o parte în cealaltã, într-un colt se afla un grup de
prizonieri de rãzboi egipteni. Ei m-au recunoscut si mi-au cerut hranã si ajutor medical.
Am trecut cu Arik pe malul vestic. Aici, spre deosebire de malul estic, care este în întregime
desert, pãmântul era cultivat si acoperit cu vegetatie. Apa era adusã aici printr-un canal cu apã
dulce, din Nil, care de la Ismailia se întindea spre Sud, pe malul vestic al Canalului, pânã în
orasul Suez.
489
în „Africa", Arik dorea sã urcãm la bordul unui vehicul blindat, dar am preferat sã fac pe jos o
bucatã de drum. Tolãniti pe taluzurile de pãmânt stãteau parasutisti încãrcati cu echipament
personal, obositi, cu ochii pe jumãtate închisi — dar numai pe jumãtate —, în timp ce mai
încolo, spre Vest, adânc în teritoriul inamicului, stãteau mai multe tancuri. Arik mi-a spus cã 7
tancuri plecaserã cu Dani Matt sã apere capul de pod, în timp ce restul, mai bine de 20, tineau
frontul. Cu o zi mai înainte, operând pe malul vestic, ele scoseserã din luptã 20 tancuri egiptene
si distruseserã douã baterii de rachete antiaeriene.
Când ne-am întors pe malul estic, podul era gata. Pontoanele fuseserã conectate unul la altul, din
mal în mal. Era ora 4 P.M. M-am întors la Comandamentul din Sud si de acolo la Tel Aviv.
Bren s-a tinut de cuvânt. Operatiunea a durat ceva mai mult, dar a fost executatã în mod perfect.
Forta sa blindatã a scos din luptã 50 de tancuri din brigada blindatã a inamicului fãrã a pierde
vreun tanc! La ora 10 P.M. divizia sa a început sã traverseze Canalul, iar la ora 6 A.M. deja
pãtrunsese sase mile în teritoriul egiptean si avansa în câmp deschis. Fortele lui Bren au înaintat
de-a lungul a douã sosele, una spre Vest, adânc în Egipt, iar a doua paralelã cu Canalul, spre Sud,
la baza aerianã Fayid. L-am întrebat pe Bar-Lev dacã totul mergea bine. La început el mi-a
rãspuns afirmativ, dar apoi a adãugat, cu precautiunea tipicã pentru el: „Vom sti în patruzeci si
opt de ore".
Când am trecut îndãrãt, dupã una din vizitele mele pe malul vestic, m-am dus sã vãd Ferma
Chinezeascã, situatã la Est de Canal, între Marele Lac Amar si Ismailia. Aceasta era o proprietate
funciarã menitã sã pregãteascã pentru agriculturã solul desertic. Era plinã de o retea de santuri
adânci de irigatie si de o serie de clãdiri, unele dintre ele cu douã etaje, în 1967, când trupele
noastre ajunseserã în acest loc, în timpul Rãzboiului de sase Zile, au dat aici peste pompe si
tevãrie pe care le-au crezut a fi de fabricatie chinezeascã. S-a presupus cã era o fermã
experimentalã amenajatã de experti agricoli chinezi si i-au dat numele de Ferma Chinezeascã.
Aceasta a generat un val de povesti, înfrumusetate de la un povestitor la altul, cu privire la
chinezii „vãzuti" acolo. Faptele erau mult mai prozaice. Ferma fusese întemeiatã de Ministerul
Agriculturii din Egipt si nici un chinez nu pusese piciorul acolo. Echipamentul fusese cumpãrat
de guvernul egiptean din Japonia, iar marcarea locului de fabricatie era în limba japonezã. Dar,
desigur, aceastã precizare nu era deloc un motiv ca locului sã nu i se dea pe mai departe numele
de Ferma Chinezeascã!
Nu mi-am putut ascunde emotia în fata privelistii pe care ne-o oferea acum. Sute si sute de
vehicule de rãzboi mutilate zãceau risipite pe câmpuri, unele dintre ele încã fumegânde. Erau
tancuri egiptene si tancuri israeliene, la
490
distante de doar câtiva yarzi unele de altele, transporturi de provizii abandonate si echipament
personal, iar printre ele baterii de SAM-2 si SAM-3. în centrul fiecãrei baterii se gãsea un
lansator de rachete montat în sol, iar împrejur autocamioane încãrcate cu proiectile, unele din ele
intacte, iar altele lovite si îmbibate de un lichid galben.
De fiecare tanc mã apropiam cu speranta de a nu gãsi înscrise pe carcasa înnegritã de funingine
însemnele armatei israeliene. Inima mi se chircea în piept. Multe dintre ele erau de-ale noastre.
Nu sunt un novice al scenelor de rãzboi sau de bãtãlie, dar niciodatã n-am vãzut o asemenea
priveliste, nici în realitate, nici în picturi si nici în cel mai tras de pãr film. Era privelistea vastã a
mãcelului, peste tot împrejur, cât putea cuprinde ochiul. Tancurile, transportoarele blindate,
tunurile si autocamioanele cu munitie schilodite, rãsturnate arse si fumegânde, erau dovada
cumplitã a bãtãliei care avusese loc aici.
în zilele imediat urmãtoare traversãrii initiale s-a luptat crâncen pe ambele maluri ale Canalului,
dar cu fiecare orã ce trecea fortele noastre de pe malul vestic se întãreau. Egiptenii încã mai
detineau superioritatea numericã în privinta tancurilor, în comparatie cu noi: ei aveau
aproximativ 1000 de tancuri, câte 500 de fiecare parte a Canalului, dar erau acum desfãsurate
pentru apãrare, iar forta lor era scindatã. Pe malul estic, capul nostru de pod le spãrsese frontul,
despãrtind Armata a Doua, de la Nord de Ismailia, de Armata a Treia, desfãsuratã în Sud, în zona
orasului Suez. Pe malul vestic, de asemenea, unitãtile egiptene erau dispersate pe sute de mile, în
forma unui semicerc care se întindea de la Kantara din Nord, pânã la Golful Suez, în Sud. Dar
lucrul cel mai important dintre toate, dincolo de factori ca desfãsurarea si dispunerea fortelor
egiptene, mai decisiv decât superioritatea lor numericã, era schimbarea-cheie: initiativa militarã
trecuse acum în mâinile noastre.
Aceastã schimbare în sortii nostri militari si-a gãsit numaidecât reflectarea în arena
internationalã, în ziua de 19 octombrie, ambasadorul nostru la Washington ne-a informat cu
privire la negocierile febrile dintre americani si rusi de a se garanta acordul asupra unei rezolutii
de încetare a focului adoptatã de Consiliul de Securitate, fiind clar cã rãmâneau doar câteva zile
înainte de sfârsitul rãzboiului. I-am convocat pe seful statului-major si pe ofiterii superiori la o
întâlnire în acea dimineatã si s-a decis cã, înainte de încetarea focului, noi trebuia sã capturãm
pozitiile de pe Muntele Hermon de pe frontul sirian si sã atingem o linie favorabilã pe frontul
egiptean. Am sunat-o apoi pe Golda Meir, primul-ministru, si i-am propus linia finalã la care
trebuia sã încercãm sã ajungem în momentul încetãrii rãzboiului, care avea apoi sã devinã linia
de încetare a focului. Am spus cã trebuia sã ne concentrãm atacu-
491
rile pe malul vestic al Canalului, fãrã a face însã presiuni prea mari în directia capitalei, Cairo.
Dupã aceea am plecat în Sud, sã-1 vãd pe Arik. Era ora 11,30 A.M., ziua de 19 octombrie.
Initiativa era în mâinile noastre, dar egiptenii încã mai dispuneau de o considerabilã fortã
defensivã. Socotisem cã voi ajunge la cartierul general al lui Arik, de pe malul vestic al
Canalului, cu elicopterul, dar pilotul n-a putut gãsi locul de aterizare. Am zburat încolo si încoace
fãrã a-1 repera. Spre a evita aterizarea în liniile egiptene, i-am ordonat pilotului sã aterizeze pe
un loc usor de identificat, exact la Nord de Marele Lac Amar, la Est de Canal. Am continuat
drumul cu un autovehicul, cãtre capul de pod. Pe când ne apropiam, am fost prinsi de un puternic
baraj de artilerie si a fost imposibil sã mergem mai departe. Drumul era blocat de vehicule
incendiate, ai cãror soferi — cei care supravietuiserã — se adãpostiserã în mici transee sãpate
lângã drum. Am asteptat câtva timp sansa ca bombardamentul de artilerie sã scadã în intensitate,
dar curând si-a fãcut aparitia aviatia egipteanã, care a bombardat convoiul si podul. Lucrul acesta
nu i-a convenit deloc lui Arie, aghiotantul meu, care mã însotea în toate vizitele mele pe front.
Bombardamentul de artilerie se intensifica, iar el a sustinut sã ne întoarcem la Tel Aviv. A alergat
primprejur încercând sã gãseascã un vehicul corespunzãtor care sã ne scoatã de acolo si, dupã
vreo orã, a gãsit un automobil de comandã liber. soferul, un rezervist din Ramat Gan, localitate
de lângã Tel Aviv, a executat un adevãrat slalom printre autocamioanele care ardeau — Arie, care
stãtea în spate, a trebuit sã se fereascã spre a nu lua foc — si apoi a oprit ca sã urc. El a cãutat sã
mãsoare densitatea cãderii obuzelor prin observarea exploziilor, asa încât sã gãseascã un
„coridor" printre ele, explicând, pe când a apucat-o pe o pistã neregulatã, ca sã evite obuzele, cã
„întotdeauna o scoti la capãt, dacã stii cum s-o faci". Dacã se referea sau nu la viatã în general,
nu stiu. Oamenilor miraculosi nu le pui întrebãri, în orice caz, am scos-o la capãt, înainte de a
pleca, mi-a cerut un autograf, pentru cei doi copii ai sãi, a spus el, deschizându-si ranita si
scotând din ea fotografii de familie. Pentru moment, Canalul, bombardamentul, aviatia inamicã,
totul era uitat. Suburbia-grãdinã Ramat Gan, Israelul civil, care îsi continua viata sa obisnuitã,
între crize si rãzboaie, ne luase în primire, estompând împrejurimile noastre imediate si tot ce se
petrecea acolo.
Am avut mai mult noroc a doua zi, sâmbãtã 20 octombrie, reusind sã vizitez cartierele generale
avansate ale tuturor celor trei divizii aflate acum pe partea vesticã a Canalului, diviziile lui Arik
si Bren, precum si divizia generalului maior Kalman Magen, care opera în sectorul sud-vestic al
malului vestic. Magen 1-a înlocuit pe generalul maior Albert Mandler, care fusese ucis
492
pe front în cea de a opta zi a rãzboiului. Mandler era un comandant veteran, pe care 1-am
cunoscut bine. A fost unul dintre cei mai buni soldati ai nostri si era pe cale de a fi numit
comandant al corpului blindat în momentul în care a izbucnit rãzboiul. Când au atacat egiptenii,
divizia lui Mandler se gãsea pe linia Canalului si a suportat grosul bãtãliilor înversunate de
înfrânare a inamicului.
în aceastã vizitã fãcutã la Vest de Canal, i-am impulsionat pe Arik, Bren si Kalman sã asigure
obiectivele esentiale cu maximum de vitezã, deoarece era probabil ca încetarea focului sã intre în
vigoatre în douã sau trei zile. Le-am vorbit de vizite lui Kissinger la Moscova. Rusii încercau sã
facã presiuni asupra Americii ca sã fie de acord cu o rezolutie de încetare a focului care sã ne
forteleze sã ne întoarcem la granitele de dinainte de 1967! Iar toate acestea dupã ce arabii
declansaserã rãzboiul de lom Kipur si fuseserã respinsi. Moscova încerca sã le asigure arabilor
câstiguri politice pe care arabii însisi nu reusiserã sã le obtinã prin rãzboi, în acelasi timp, Rusia,
Libia, Algeria si Cehoslovacia pompau în Egipt mari cantitãti de noi tancuri si rachete, în Jocul
celor distruse în rãzboi.
La o altã vizitã la Vest de Canal, în ziua de 21 octombrie, am cãutat sã-1 vãd pe colonelul Uzi
lairi, comandantul unitãtii de parasutisti care a luptat atât de crunt la Ferma Chinezeascã. L-am
gãsit istovit, îl cunosteam bine, încã de pe vremea când fusese seful de birou al sefului statului-
major Bar-Lev. Era un camarad de prima clasã, sincer, sensibil si de o mare responsabilitate.
stiam cã pierduse o multime de oameni în luptã, dar nu mã asteptam sã-1 gãsesc atât de abãtut.
Fata sa purta expresia unei tristeti de nespus, iar ochii sãi, încercãnati de nesomn, erau — ceea ce
era lucrul cel mai rãu — stinsi. Am vorbit despre bãtãlia sa de deschidere a drumului de acces la
Canal. Haim Bar-Lev, care se afla cu mine, a spus: „Uzi, ai suferit pierderi grele, dar ai deschis
drumul!" Uzi o tinea pe a lui: „Drumul a fost deschis nu de mine, ci de blindate. Mi-ar fi plãcut
sã pot spune cã unitatea mea a fãcut aceasta, dar nu asa a fost. Am pierdut saptezeci de oameni
pentru cã am mers la actiune prea în pripã, fãrã informatie de spionaj corespunzãtoare cu privire
la apãrarea inamicului".
La ora 7, în seara zilei de 21 octombrie, m-am întâlnit cu primul-ministru ca sã-i dau un raport
asupra mersului rãzboiului, dupã care m-am întors la biroul meu. Douã ore mai târziu m-a sunat
si mi-a cerut sã vin repede. Când am intrat în cabinetul ei, mi-a spus fãrã nici o introducere: „La
noapte se instituie încetarea focului. La ora 3 A.M., Consiliul de Securitate se va întruni ca sã
adopte o rezolutie prezentatã în comun de Statele Unite si Uniunea Sovieticã, cerând ambelor
pãrti încetarea focului în cel mult douãsprezece ore
493
de la adoptarea rezolutiei". Presedintele Nixon ne ceruse sã o acceptãm. Cabinetul s-a reunit la
miezul noptii si a decis sã rãspundã la cererea presedintelui.
Operatiunea de cucerire a lantului muntos Hermon începuse în amurg, a continuat noaptea si a
luat sfârsit cu putin timp înainte de amiazã, în ziua de 22 octombrie, în primele ore din aceeasi zi
1-am impulsionat pe Bar-Lev sã cucereascã Jebel Ataka, regiunea de la Vest de Golful Suez.
Lucrul acesta avea sã ne dea o dominatie militarã clarã asupra unui teritoriu care se întindea de la
Ismailia la Golful Suez si care izola Armata a Treia egipteanã si orasul Suez. Pe de altã parte,
lucrul acesta bloca orice posibilitate de încercuire a fortelor noastre de la Vest de Canal.
La ora 2,30 P .M. în acea zi, Radio Cairo a anuntat cã presedintele Anwar Sadat a acceptat
încetarea focului. Dar, atât în acea noapte, cât si în ziua urmãtoare, aviatia egipteanã a continuat
sã atace trupele noastre de pe malul estic al Canalului, iar unitãtile egiptene au continuat sã lupte,
din cauzã cã Siria respinsese încetarea focului. Comandantii egipteni locali, mai mari sau mai
mici, au ordonat unitãtilor lor sã avanseze si sã punã stãpânire pe pozitiile israeliene, ceea ce de
fapt au si încercat sã facã. în ceea ce ne privea pe noi, dacã sirienii sau chiar singuri egiptenii
încetau lupta, în mod sigur încetam focul si înghetam liniile. Aveam sã facem aceasta în pofida
avantajului nostru militar.
Numai în ziua urmãtoare, 23 octombrie, la ora 6,16 A.M., Siria a anuntat cã a acceptat în
principiu rezolutia Consiliului de Securitate de încetare a focului, dar chiar si aceasta cu conditia
virtualã ca Israelul sã se retragã la granitele de dinainte de 1967. Egiptenii au continuat sã lupte
pe pãmânt si în vãzduh, iar unitãtile lor au încercat sã înainteze în toate sectoarele, în aceastã
situatie, Israelul nu se putea considera obligat la o încetare a focului unilateralã, iar unitãtile
noastre au continuat, de asemenea, sã lupte. Avioanele noastre au angajat lupte aeriene cu
avioanele inamice, fortele noastre terestre au respins încercãrile inamicului de a le birui, fortele
blindate ale lui Bren si Kalman au înaintat spre Sud, cãtre orasul Suez si portul Adabia, de pe
tãrmul Golfului Suez, la Sud de orasul Suez, iar o unitate aeropurtatã a ocupat Jebel Ataka.
O datã ce Adabia a intrat în posesia noastrã, unitãtile noastre navale s-au alãturat fortelor noastre
terestre care operau pe malul vestic al canalului. Misiunea fortei navale era sã blocheze orasul
Suez si sã taie pentru Armata a Treia egipteanã cãile de comunicatie si de aprovizionare pe mare.
Marina militarã israelianã a fost extrem de activã în acest rãzboi, în general, în nici una din
campaniile anterioare ale Israelului nu se pusese un accent deosebit pe forta navalã. Granitele
noastre cu tãrile vecine sunt granite
494
terestre si, de regulã, nu a existat nici o nevoie presantã de a ataca Siria sau Egiptul de pe mare
— de pe Marea Mediteranã sau din Golful Suez —, ori de a lua mãsuri defensive extraordinare
împotriva unor posibile atacuri ale inamicului care sã vinã de pe mare. Dar, datoritã spiritului de
luptã si initiativei comandantului marinei militare si oamenilor sãi, mica noastrã flotã de vedete
rapide purtãtoare de rachete a realizat numeroase operatiuni îndrãznete. Acestea pur si simplu s-
au infiltrat în bazele navale egiptene si siriene, cãutând — si gãsind — prilejul de a intra în luptã
cu vasele inamice care erau înarmate cu rachete sovietice. Spre a birui avantajul de anvergurã al
rachetelor sovietice, vasele noastre trebuiau sã se apropie în vitezã de tintele lor — lovindu-Ie
înainte ca inamicul sã-si poatã activa rachetele —, ori doborând rachetele inamice în timp ce
acestea erau încã în aer. Marina noastrã a fost superbã în aceastã privintã.
în seara zilei de 23 octombrie, forte din divizia lui Bren au încercuit Armata a Treia si orasul
Suez. Damascul si Cairo au recunoscut acum cã acea cale pe care o aleseserã nu avea sã le aducã
nici o glorie si cã trebuinta lor vitalã si urgentã era imediata încetare a focului. Egiptul, în
special, a înteles cumplitul fapt cã orasul Suez era pe cale sã cadã si cã Armata a Treia avea sã fie
izolatã.
în ziua de 23 octombrie, dupã miezul noptii, comandantul U.N. Observer Force, generalul
Siilasvuo, care era la Cairo, a venit la noi sã ne spunã cã, potrivit unor instructiuni primite de la
New York, trebuia sã trimitã observatori pe frontul egiptean, ca sã supravegheze încetarea
focului, în ceea ce ne privea, noi eram gata sã acceptãm, iar eu am propus drept termen limitã ora
sapte din dimineata ce urma, ziua de 24 octombrie, cu conditia de a primi cuvânt de la egipteni
cã si ei erau gata sã opreascã toate luptele la acea orã. La ora 7 A.M. nu am primit nici un
rãspuns de la egipteni, dar generalul Siilasvuo a venit din nou la mine. I-am dat o hartã a
pozitiilor detinute de fortele noastre, incluzând Jebel Ataka si portul Adabia de la golf si i-am
cerut rãspunsul egiptean la stãruinta noastrã privind o încetare a focului autenticã. Siilasvuo s-a
reîntors la Cairo, iar la ora 8,45 A.M., adjunctul sãu, colonelul Hogan, care se afla la Ierusalim,
mi-a telefonat spunându-mi cã tocmai primise un semnal radio de Ja Cairo, cu urmãtorul rãspuns
egiptean: „De acord, de acord, de acord".
L-am întrebat dacã egiptenii repetaserã realmente de trei ori al lor „de acord".
„De patru ori", a rãspuns Hogan, care nu este omul care sã se joace cu cuvintele.
în dimineata zilei de 22 octombrie, pe când mã pregãteam sã zbor în Sud ca sã-1 vizitez pe Bren,
primul-ministru mi-a cerut sã mã întorc Ia ora
495
1,45 P.M. pentru prânzul cu Kissinger. Când am ajuns la cartierul general avansat al lui Bren, a
început un puternic bombardament de artilerie, asa încât am suit într-un autoblindat, ne-am mutat
într-un amplasament de rachete capturat si am trecut rapid în revistã actiunile pe care trebuia sã
le întreprindã si suportul aerian de care avea nevoie. M-am întors la timp la Tel Aviv, pentru
prânzul cu Kissinger.
Ne cunosteam de multã vreme. Cred cã l-am întâlnit prima datã pe Kissinger pe când eram seful
statului-major, în urmã cu aproape douãzeci de ani. Atât înainte, cât si în anii în care am fost
ministrul apãrãrii, a trebuit sã-1 vãd cu prilejul vizitelor mele în Statele Unite. Mã impresioneazã
mult întelepciunea, aria largã a cunostintelor sale, prodigioasa lui capacitate de muncã si
priceperea de a vedea lucrurile în perspectivã. Faptul cã a deschis un nou capitol în relatiile
americano-chineze insuflã, fãrã îndoialã, o mare admiratie. Dar dacã el ar fi fost secretar de stat
al unei tãri mici —Belgia sau Olanda, de exemplu —, fãrã a avea la dispozitie puterea Statelor
Unite, cu sigurantã nu ar fi sãvârsit astfel de fapte uimitoare. Mãretia sa constã în primul rând în
cunoasterea modului de a utiliza puternica pârghie a Statelor Unite spre a exercita presiune si a
recurge la represalii, spre a influenta si promite garantii. El avea în serviciul sãu categoria de
informatii de spionaj pe care numai America, cu tehnologia ei avansatã, este capabilã s-o
dobândeascã. Calitatea personalã unicã a lui Kissinger constã în faptul cã el utilizeazã nu numai
propriile sale însusiri, ci întreaga pondere a Statelor Unite, o metodã de operatie pe care multi
dintre predecesorii sãi nu au folosit-o.
Conversatia din timpul prânzului a fost generalã, referindu-se la încetarea focului, la relatiile
americano-israeliene si, mai presus de toate, la continuarea livrãrilor de arme.
în ceea ce priveste acordul de încetare a focului, noi am cerut în mod categoric un schimb de
prizonieri. Consideram aceasta ca pe prima conditie: „Fãrã schimb de prizonieri nu va exista nici
o încetare a focului". Kissinger nu era dispus sã accepte o formulã atât de extremã. El a promis
sã actioneze în consecintã si sã le cearã rusilor sã-1 ajute. El a pomenit de promisiunile cãpãtate
din partea Moscovei, dar a evitat sã ne facã promisiunea strictã cã avea sã aibã loc un schimb de
prizonieri. Asigurãrile sale erau marcate de expresii ca „ne vom strãdui", „vom încerca", „vom
face tot efortul". Cât priveste faptul de a se permite iesirea evreilor din Siria, el a fost si mai putin
concludent.
S-a lãsat impresia cã noi pãseam pe o frânghie întinsã peste o înspãimântãtoare prãpastie, dar cã
în depãrtare licãrea lumina. Aveam sã ajungem la acea luminã numai dacã învãtam sã pãsim cu
întelepciune pe funia subtire. A
496
reiesit cã dacã noi am fi început rãzboiul, nu am fi primit nici mãcar un singur cui de la Statele
Unite. America se gãsea ea însãsi într-o situatie dificilã în acel moment din cauza embargoului
petrolului, iar conducãtorii ei n-ar fi ezitat sã se disocieze de noi dacã ar fi fost fortati sã aleagã
între ajutorul dat Israelului, care implicã o gravã suferintã pentru America, si realizarea acordului
cu arabii, fie si spre paguba noastrã.
Pe de altã parte, Statele Unite sprijineau încetarea focului deoarece o continuare a rãzboiului ar fi
condus la radicalizarea lumii arabe, la cãderea guvernelor moderate si la înlocuirea lor prin
regimuri extremiste. Nu numai aceasta, ci, în cazul în care rãzboiul continua si armatele arabe
erau complet înfrânte, se putea ca Uniunea Sovieticã sã ia mãsuri extreme pentru a-si salva aliatii
de la prãbusire.
Cât priveste relatiile americano-arabe, ideea prevalentã a fost cã dacã statele arabe nu reluau
livrãrile de petrol pentru Statele Unite, Washingtonul avea sã înceteze de a se mai ocupa de
conflictul arabo-israelian. Arabii trebuiau sã admitã cã în timp ce Rusia putea într-adevãr sã-i
aprovizioneze cu arme sofisticate, numai America putea oferi o solutie politicã.
Cât priveste fluxul de arme cãtre Israel, acesta trebuia asigurat în continuare, dar era foarte
important ca senatorii si liderii evrei sã-si exprime aprecierea în aceastã privintã si nu critica, asa
cum o fãceau acum.
Am plecat de la prânz cu sentimente amestecate. Crezusem cã Kissinger avea sã se ocupe energic
si sã fie de ajutor în negocierile cu arabii, dar nu era nicidecum sigur cã îmbunãtãtirea relatiilor
Americii cu statele arabe si ridicarea embargoului nu aveau sã fie cumpãrate — cel putin în parte
— cu monedã israelianã, adicã prin presiuni exercitate asupra noastrã, în beneficiul arabilor.
în acea searã a avut loc o întrunire a Cabinetului, în care s-a trecut în revistã situatia de pe
fronturi dupã încetarea focului. La sfârsitul discutiei, Cabinetul a decis ca în cazul în care
egiptenii nu respectau încetarea focului, „Fortele de Apãrare ale Israelului vor «arunca înapoi
inamicul pânã la porti»". Citatul este din Isaia 28:649. Ce expresie minunatã! Poetii evrei clasici
nu s-ar fi rusinat de o astfel de fazã, desi ei ar fi fost surprinsi sã o audã folositã nu cu privire la
portile unui oras israelian, ci cu privire la Jebel Ataka!
497
PARTEA A VUI-A
CONSECINtE
(1973-1975)
34
PERSUASIUNE DIPLOMATICÃ
Dupã ce noi am izolat si încercuit Armata a Treia Egipteanã, a urmat o crizã. La început s-a pãrut
cã erau implicate doar cele douã supraputeri. Curând, însã, a fost evident cã Statele Unite si
Uniunea Sovieticã îsi rezolvaserã problemele dintre ele, iar criza s-a transformat în una dintre
Statele Unite si Israel.
Frictiunea sovieto-americanã a avut loc atunci când s-a aflat — dupã cum ni s-a spus — cã
Uniunea Sovieticã intentiona sã trimitã o fortã expeditionarã care sã elibereze Armata a Treia.
Am înteles cã era plãnuit ca trupele rusesti sã ajungã la Cairo, iar de acolo sã treacã la atacarea
fortelor noastre de la Vest de Canal. Washingtonul privea cu cea mai mare seriozitate
posibilitatea unei astfel de interventii sovietice, iar în ziua de 25 octombrie si-a pus în alertã
fortele.
Desigur, pentru mine nu era cert dacã rusii au intentionat realmente sã-si trimitã forta
expeditionarã si cã au renuntat numai atunci când America a reactionat, ori dacã episodul a fost
doar o alarmã falsã, în orice caz, „firul rosu" dintre Moscova si Washington s-a dovedit eficient,
iar criza dintre supraputeri s-a stins. (Episodul a reapãrut mai târziu, când am fost întrebati, cu o
falcã în cer si alta în pãmânt, dacã nu urmãream sã accelerãm o confruntare sovieto-americanã pe
tema aprovizionãrii cu alimente a Armatei a Treia!)
A doua zi, 26 octombrie, mingea era din nou în terenul nostru. Mai întâi americanii ne-au spus cã
aveau informatia cã noi atacam Armata a Treia. Lucrul acesta, au spus ei, însemna încãlcarea
acordului de încetare a focului si se vedea cã noi nu întelesesem mãsurile grave pe care Statele
Unite le puteau lua împotriva noastrã. O jumãtate de orã mai târziu, ca urmare a unei viguroase
dezmintiri de la Ierusalim, ambasada noastrã de la Washington a primit o rectificare: americanii
descoperiserã între timp cã de fapt nu noi, ci egiptenii erau cei care continuau ostilitãtile! Cu
toate acestea, au adãugat ei, informatia nu era „relevantã". Fondul problemei era situatia ca atare,
izolarea Armatei a
SOI
Treia, cu toate complicatiile ce rezultau din aceasta. Americanii nu puteau admite ca aceastã
armatã egipteanã sã fie distrusã, lãsatã sã piarã de foame si de sete sau sã fie luatã prizonierã.
Dacã Armata a Treia nu putea primi provizii pe orice altã cale, Uniunea Sovieticã avea sã-i
trimitã ea provizii, iar o astfel de actiune — spuneau americanii — ar fi echivalat cu interventia
militarã sovieticã. Ar fi fost o loviturã datã prestigiului american. Indiferent cum, Armata a Treia
trebuia salvatã din situatia în care se gãsea.
Un nesfârsit schimb de apeluri telefonice a avut loc între Washington si Ierusalim — americanii
recurgând uneori la un ton care nu putea fi descris ca apogeu al politete! —, în timp ce Cabinetul
israelian era întrunit pentru o consultare urgentã, în cele din urmã, americanii si-au prezentat
cererea mai mult sau mai putin sub forma unui ultimatum. Acesta s-a critalizat în cerinta ca noi
sã permitem trecerea prin liniile noastre a unui singur convoi care sã ducã Armatei a Treia
echipament non-militar, hranã si apã. Dacã nu eram de acord cu aceastã propunere ne-am fi gãsit
noi însine într-o situatie de crizã cu Statele Unite. Israelul a dat aprobarea ca o sutã de
autocamioane cu provizii sã fie trimise din Cairo.
De fapt acesta a fost sfârsitul blocadei Armatei a Treia, care a durat timp de trei zile (de la 23 la
26 octombrie). Dupã acest „singur" convoi, a venit un apel, de la presedintele Nixon însusi, ca
noi sã permitem trecerea altor cincizeci de autocamioane cu provizii, ca un gest de bunãvointã.
Apoi a venit apelul sãu ca, atâta vreme cât secretarul de stat Kissinger negocia în Egipt, Armata a
Treia sã fie aprovizionatã în mod regulat. Dacã lucrul acesta nu s-ar fi fãcut, socotea
presedintele, nu ar fi existat la Cairo atmosfera propice pentru convorbiri pe probleme infinit mai
importante decât Armata a Treia. Pe vremea când Abba Eban fusese ambasadorul Israelului la
Washington, el obisnuia sã descrie relatiile israeliano-americane ca fiind „foarte speciale". Ceea
ce, în mod cert, erau.
Izolarea disperatei Armate a Treia si frictiunea creatã de situatia ei au servit la accelerarea
procedurilor de încheiere a rãzboiului. Mai întâi a venit decizia Consiliului de Securitate din 26
octombrie de imediatã „instituire a Fortei de Necesitate a Natiunilor Unite" si cerinta adresatã
secretarului general al ONU „de a raporta în douãzeci si patru de ore asupra mãsurilor luate în
aceastã privintã". Israelul si Egiptul au fost de acord, iar americanii ne-au informat cã ei si rusii
au ajuns la solutia ca forta Natiunilor Unite sã nu includã nici trupe americane si nici sovietice.
Al doilea pas 1-a reprezentat acordul dintre Israel si Egipt pentru o întâlnire a ofiterilor lor
superiori. Scopul, asa cum era definit de cãtre egipteni, era „discutarea aspectelor militare ale
îndeplinirii rezolutiilor 338 si 339 ale
502
Consiliului de Securitate", care cereau încetarea focului. Israelul, în ce-1 privea, întrezãrea
scopuri mult mai largi pentru aceste întâlniri, în orice caz, subiectele de discutat trebuiau în mod
sigur sã fie aprovizionãrile pentru Armata a Treia si orasul Suez, schimbul de prizonieri si
blocada tancurilor petroliere la Bab el-Mandeb, la intrarea în Marea Rosie.
Al treilea pas a rezultat din împotrivirea lesne de înteles a Israelului de a se vedea împins, prin
diferite „solicitãri", într-o situatie în care trebuia sã trãiascã în plan politic de pe o zi pe alta si sã-
si fixeze scopurile pe o bazã efemerã. Drept urmare, Golda Meir a solicitat o întâlnire cu
presedintele Statelor Unite, ca sã analizeze problemele bilaterale, în principal livrãrile de arme.
Forta de Necesitate a ONU era comandatã de generalul Siilasvuo, iar el a venit sã mã vadã în
ziua de 30 octombrie, înmânându-mi urmãtorul mesaj: „Generalului Dayan: Secretarul general al
Natiunilor Unite m-a instruit, în conformitate cu Rezolutiile 338, 339 si 340 ale Consiliului de
Securitate, sã cer ca fortele armate ale Israelului sã-si readucã trupele la pozitiile ocupate de ele
la ora 16,50 GMT în ziua de 22 octombrie 1973. Drept urmare, potrivit instructiunilor
secretarului general, în calitatea mea de comandant interimar al UNEF, vã fac aceastã solicitare".
Dupã ce Uniunea Sovieticã si Statele Unite esuaserã în încercarea de a ne face sã ne retragem la
liniile din 22 octombrie, nu credeam cã cineva putea gândi în mod serios cã noi aveam sã o
facem la aceastã cerere a Natiunilor Unite. Dar, pe cât se pãrea, dacã nu pe câmpul de bãtãlie,
atunci cel putin în cartotecile Consiliului de Securitate trebuia sã fie ordine, în general, credeam
cã o puteam scoate la capãt cu UNEF. Nu ne putea fi de mare ajutor, dar nu ne fãcea nici rãu.
Convorbirile militare au avut loc la Kilometrul 101 de pe soseaua Cairo— Suez, pe malul vestic
al Canalului, delegatia israelianã fiind condusã de generalul maior Aaron lariv, iar cea egipteanã
de generalul maior Abdel Gamasi. în primele zile s-au ocupat de aranjamentele privind proviziile
non-militare pentru Armata a Treia si schimbul de prizonieri de rãzboi. Convorbirile mergeau
greu, însã si-au îndeplinit functia lor imediatã, iar în final aceste douã subiecte au fost rezolvate,
în ceea ce priveste problemele mai esentiale, însã, cum erau fixarea liniilor de încetare a focului
(egiptenii cereau retragerea noastrã la liniile din 22 octombrie) si ridicarea blocadei la Bab el-
Mandeb, nu a fost fãcut nici un progres. S-a dovedit cã negociatorii militari nu erau nici
autorizati si nici calificati sã trateze aceste probleme importante.
între timp, primul-ministru Meir s-a întâlnit cu presedintele Nixon si cu secretarul de stat
Kissinger, în ziua de l noiembrie. Cãlãtoria doamnei Meir la Washington a fost precedatã de
consultãri febrile între noi, în scopul de a
503
ne fixa pozitia în ceea ce priveste diferitele probleme. Se spera ca la Washington
primulTministru sã contureze o propunere de aplanare a problemelor imediate presante cu
Egiptul si ca Henry Kissinger sã caute sã asigure acordul egiptean. El trebuia sã plece într-o serie
de misiuni diplomatice, inclusiv la Cairo.
Nu se poate spune cã Washingtonul era entuziasmat de ideea vizitei pri-mului-ministru. Pozitia
Goldei Meir era mai degrabã una specialã. Ea era extrem de popularã în Statele Unite, îndeosebi
în rândul evreilor, în afarã de aceasta, era cunoscutã liderilor americani drept o personalitate
puternicã, tãioasã si sincerã. Când ridica o problemã, nu o fãcea cu ocolisuri. Da sau nu, ea
trebuia sã aibã un rãspuns, fie acesta si de la presedintele Statelor Unite.
îndeosebi în împrejurãrile date, Washingtonul nu prea era încântat ele perspectiva vizitei. Israelul
avea revendicãri serioase fatã de Statele Unite. Dar Departamentul de Stat era profund angajat în
trei actiuni politice legate de Orientul Mijlociu, care nu erau calculate tocmai în asa fel încât sã
stimuleze sprijinirea Israelului. Aceste actiuni cãutau sã-i facã pe arabi sã ridice embargoul lor
petrolier împotriva Statelor Unite; sã întãreascã pozitia si influenta Americii în statele arabe, în
primul rând în Egipt si Arabia Sauditã; si sã gãseascã în comun cu Uniunea Sovieticã o solutie
pentru conflictul israe-liano-arab. Doar cu putinã vreme mai înainte, când Golda sondase terenul
asupra posibilitãtii unei vizite Ia Washington, spre a discuta livrãrile suplimentare de arme,
rubrica satiricã a unui ziar american sugera cã presedintele Nixon le-a spus, fãrã îndoialã,
aghiotantilor sãi: ,,Dati-i armele pe care le doreste, dar tineti-o departe de Washington". Se spune
cã este un sâmbure de adevãr în orice glumã politicã, în acest caz îmi închipui cã este mai mult
adevãr decât glumã. Convorbirile cu presedintele si cu Kissinger au fost extrem de dificile de
data aceasta. Golda s-a întors apoi în Israel, iar Kissinger a zburat la Cairo, ducând cu el
conditiile Israelului pentru un aranjament de separare a fortelor cu Egiptul.
în Egipt lucrurile au mers, pe cât se pare, mai bine decât se prevãzuse. Presedintele Anwar al-
Sadat era de fapt dornic sã ajungã la un aranjament cu noi. Principalul motiv era situatia sa
militarã întristãtoare. Era improbabil ca el sã salute ca binevenite o interventie militarã ruseascã
pe pãmântul egiptean sau avioanele de transport ale American Air Force pe cerul Egiptului.
Singurul lucru de care Sadat era sigur era cã fortele sale nu puteau sparge asediul israelian.
Purtãtorii sãi de cuvânt oficiali si, în consecintã, presa egipteanã, continuau sã declare cã fortele
noastre de pe malul vestic al Canalului erau cele prinse în capcanã. Dar comandantii armatei
egiptene cunosteau adevãrata
504
situatie. Ei erau constienti cã, pentru a ne respinge sau izola, ale lor armate a Doua si a Treia
trebuiau sã facã jonctiunea si prin aceasta sã lichideze capul nostru de pod. Dar ei nu aveau nici
cea mai micã sansã de a o face. Armata a Treia era izolatã, în penurie de hranã si apã si, mai
presus de toate, lipsitã de arme si munitie. Era, de asemenea, complet expusã aviatiei noastre,
deoarece bateriile sAM care îi asiguraserã acoperirea au fost fie distruse de trupele noastre, fie
retrase. Cât priveste Armata a Doua egipteanã, ea era puternicã doar atâta timp cât rãmânea pe
pozitiile sale fortificate, cu apãrare antitanc si cu protectie aerianã asiguratã de o umbrelã de
baterii sAM. Dar orice încercare de a se deplasa spre Sud, ca sã facã legãtura cu Armata a Treia,
o expunea bombardamentelor aviatiei noastre si ambuscadei blindatelor noastre. Armata a Doua
ar fi fost mãturatã, asa cum s-a întâmplat cu Brigada a 25-a egipteanã mai înainte, în rãzboi, când
ea a pornit-o împotriva capului nostru de pod, în efortul de a-1 distruge, pierzând cincizeci de
tancuri, fãrã ca noi sã fi pierdut mãcar un singur tanc. Sadat întelegea cã realizãrile sale în acest
rãzboi apartineau de-acum trecutului si cã trebuia sã-i punã capãt, fie si cu costul concesiei si
copromisului.
Primul acord la care s-a ajuns între Israel si Egipt, prin medierea lui Henry Kissinger. a fost
urmarea convorbirilor militare de la Kilometrul 101 si a fost semnat în ziua de 11 noiembrie
1973. El cuprindea sase articole si se ocupa numai de aprovizionãrile Armatei a Treia si de
schimbul de prizonieri.
Patru zile mai înainte, în ziua de 7 noiembrie, adjunctul secretarului de stat, Joseph Sisco.
membrii al echipei de mediere a J ui Kissinger, venise la Ierusalim de la Cairo, cu proiectul
propus. El s-a întâlnit cu reprezentantii guvernului nostru si, dupã o discutie de mai multe ore si
introducerea anumitor modificãri, am cãzut de acord sã-1 acceptãm, în ziua urmãtoare, proiectul
de acord, cu amendamentele respective, a fost înfãtisat Cabinetului si aprobat. El cuprindea doar
chestiunile urgente. Problemele majore nu aveau sã fie ridicate la întâlnirile ofiterilor de la
Kilometrul 101, care continuau în acea vreme. De ele avea sã se ocupe viitoarea conferintã de
pace de la Geneva, sub genericul „Dezangajarea fortelor", un nume nou pentru un subiect vechi.
Trebuie sã spun cã mi se luase o povarã de pe suflet.
Cursul luat de convorbirile lariv-Gamasi de la Kilometrul 101 nu fusese pe placul meu. Mi se
pãrea cã eram pe cale sã facem concesii vitale fãrã a primi în schimb ceva corespunzãtor si fãrã o
reglementare convenabilã si nu aveam posibilitatea cã previn lucrul acesta. seful delegatiei
noastre din acea vreme raporta direct primului-ministru. Punctele fundamentale erau aduse în
fata Cabinetului pentru examinare si decizie, iar acolo nu prea aveam sprijin pentru propunerile
mele. Eu sustineam ideea cã trebuia sã ne retragem de pe
505
malul vestic al Canalului, dar cã trebuia s-o facem în cadrul unui acord politic care sã asigure
schimbarea esentialã si radicalã a situatiei: deschiderea navigatiei pe Canalul Suez, refacerea
oraselor din lungul acestuia si limitarea fortelor armate de aici. Nu era însã posibilã asigurarea
realizãrii acestor obiective în negocierile dintre lari v si Gamasi, fãrã medierea Statelor Unite si
acceptarea responsabilitãtii, în pofida rezervelor mele ocazionale fatã de dr. Kissinger si actiunile
sale, nu treceam cu vederea realizãrile lui. Egiptul dorea foarte mult ca noi sã pãrãsim „Africa" si
sã ne îndepãrtãm de Canal si de aceea era momentul sã ajungem la o reglementare militaro-
politicã cu aceastã tarã. Putea fi posibil s-o facem la Geneva, dar cu sigurantã nu la Kilometrul
101.
în toiul negocierilor noastre asupra acordului de dezangajare a fortelor cu Egiptul, în ziua de
sâmbãtã l decembrie 1973, la ora 10,30 A.M., David Ben-Gurion a decedat în urma unei
hemoragii cerebrale, îl vizitasem cu douã zile mai înainte, dupã ce îmi telefonase medicul sãu ca
sã-mi spunã în ce conditie se afla. în ultimele sale zile de viatã era doar partial constient si îsi
pierduse puterea de a vorbi. Am stat la patul sãu. Ochii îi erau închisi, gura înclestatã, el pãrând
lipsit de griji si înfundat adânc în meditatie, într-adevãr, trãsãturile sale exprimau o neobisnuitã
blândete si pãrea de un calm absolut. Pãrãsea într-o stare de liniste lunga sa viatã furtunoasã.
Pe când îl priveam, m-am gândit cã acum avea sã fie jelit si slãvit chiar de cei care 1-au defãimat
în ultimii sãi ani de viatã, începând cu actualii lideri ai Partidului Muncii, pe care el 1-a condus
timp atât de îndelungat si terminând cu cel mai umil scrib de la ziarul partidului, Davar, care
multã vreme a fost cunoscut drept „ziarul lui Ben-Gurion". Ei aveau sã încerce sã facã
deosebirea între om si conducãtor, între Ben-Gurion si „bengurionism", între bãrbatul pe care
aveau sã-1 numeascã „cel mai mare dintre evrei, arhitectul statului, conducãtorul natiunii", si
fiinta umanã care uneori gresea, între anii sãi de triumf si anii sãi meschini. Distinctia este falsã.
El a luat decizii de geniu vizionar, a fãcut si greseli, dar fenomenul istoric cunoscut cu numele de
Ben-Gurion este un singur element. Omul si conducãtorul erau inseparabili.
506
35
CONVORBIRI LA WASHINGTON
La începutul lunii decembrie 1973, am fost programat sã iau cuvântul la mai multe întruniri din
Statele Unite, organizate sub auspiciile United Jewish Appeal. Kissinger a fost informat despre
viitoarea mea cãlãtorie si, la propunerea sa, am început mai devreme cu câteva zile vizita mea,
asa încât sã mã pot întâlni cu el si cu secretarul apãrãrii. Am avut o convorbire si cu
vicepresedintele de atunci, Gerald Ford, Ia invitatia acestuia. Cu Kissinger am avut douã
întâlniri, în ziua de 7 decembrie. Numai una a fost planificatã, dar la sfârsitul acesteia el a propus
sã o reluãm dupã-amiazã. împreunã cu mine, dimineata, au fost Zvi Zur, adjunctul meu la
Ministerul Apãrãrii, Motta Gur, atasatul nostru militar la Washington si Simha Dinitz,
ambasadorul nostru în Statele Unite. Kissinger era însotit de Joseph Sisco si de doi aghiotant!.
Subiectul cu care s-a deschis convorbirea noastrã de dimineatã a fost livrarea de arme, iar la cea
dintâi mentionare a termenului Kissinger a si sãrit cu întrebarea, pe jumãtate în glumã, dacã nu
cumva guvernul israelian avea sã-i taie ambasadorului nostru salariul în cazul în care acesta nu
ridica problema armelor de cel putin zece ori pe zi!
Zur a explicat cã în evaluarea cantitãtilor de arme primite de arabi trebuiau luate în calcul nu
numai transporturile aeriene, ci si cele maritime. Totalul cantitãtii trimise arabilor de cãtre
Uniunea Sovieticã se ridica la mai mult de 300 000 de tone, pe când noi primisem de la Statele
Unite mai putin decât o treime din aceastã cantitate. Eu am expus apoi cifrele, în comparatie cu
avioanele obtinute de noi din America, arabii primiserã mai bine de 350 de avioane: 200 de la
tãrile Europei de Est si mai bine de 150 de la statele arabe, în ceea ce priveste blindatele, arabii
primiserã 1550 de tancuri doar de la Europa de Est, iar împreunã cu livrãrile din partea statelor
arabe si-au asigurat un total de câteva ori mai mare decât cele 2500 de tancuri pierdute în rãzboi.
Pe când vorbeam despre ajutorul primit de arabi de la alte tãri, am simtit o atmosferã de
disconfort, de surprizã sau de neîncredere — nu puteam
507
preciza, în Siria noi am luptat împotriva unor tancuri cu echipaje cubaneze, iar în Egipt, doar cu
o zi în urmã, am doborât un avion cu pilot din Coreea de Nord. Noi aveam efective limitate, iar
capacitatea noastrã de a absorbi avioane si tancuri era, drept urmare, restrânsã. Dar cu atât mai
corect era ca America sã ne livreze cantitãtile pe care eram capabili sã le echipãm. Cerusem
transportoare blindate, de exemplu, si nu primisem decât aproximativ a opta parte din numãrul
cerut. Lucru care era adevãrat si despre alte tipuri de arme si de echipament. Numãrul de rachete
sol —aer Hawk posedate de noi era o micã fractiune din cantitatea de rachete sAM posedatã de
arabi.
Am cerut sã ni se permitã sã comandãm un mai mare numãr de avioane direct de la fabrici,
înainte de rãzboi, noi a trebuit sã argumentãm în legãturã cu fiecare avion „Phantom" în parte, iar
atunci când, în timpul rãzboiului, trebuinta noastrã de avioane era disperatã, am fost informati cã
nu existau avioane disponibile. Era bine sã le pregãtim din timp. ,
Kissinger a expus pozitia adoptatã de administratia Statelor Unite si motivatia acesteia. La sfârsit
mi s-a spus cã unele din solicitãrile noastre aveau sã fie admise, iar celelalte trebuiau studiate.
Cel de al doilea subiect al discutiei noastre s-a referit la reglementãrile cu Egiptul si s-a axat în
principal pe problema Canalului Suez. Pozitia definitivã a Statelor Unite era aceea de a prefera
un Canal deschis în cadrul unei reglementãri israeliano-egiptene — chiar dacã aceasta însemna
ca avea sã fie utilizat de rusi —, mai degrabã decât un Canal închis si continuarea conflictului. I-
am spus lui Kissinger cã a existat un moment în care aproape cã pierdusem contactul fizic cu
Canalul, dar cã acum controlul nostru asupra acestuia era chiar mai mare decât fusese în trecut.
Egiptenii cereau ca noi sã ne retragem de acolo, iar eu am dorit sã-i fac cunoscutã lui Kissinger
opinia mea personalã (care avea aprobarea primului-ministru) în ceea ce privea reglementarea
egip-teano-israelianã.
Retragerea noastrã de la Canal ar fi fost cea mai mare concesie fãcutã de noi, iar lucrul acesta ni
s-a cerut chiar din faza de debut a negocierilor. Ni se oferea în schimb ceva cu totul
nesatisfãcãtor: o încetare a focului temporarã. Orice retragere aditionalã pe care noi am fi putut s-
o facem în viitor avea sã fie mult mai putin importantã pentru Egipt, în timp ce noi doream în
schimb ceva de o importantã mult mai mare: un acord de pace. Din propunerile Egiptului fãcute
la Kilometrul 101 era evident cã ni se cerea sã dãm acum maximum si sã primim minimum. De
aceea, am spus, dacã era sã ne retragem 6-10 mile Est de Canal, deplasarea trebuia fãcutã în
cadrul unui acord care sã ne asigure de terminarea ostilitãtilor, în lumina acestei solutii
fundamentale puteau fi întreprinse angajamente formale cât si actiuni practice: deschiderea
508
Canalului pentru navigatie si refacerea si recolonizarea civilã a oraselor de la Canal. Cât priveste
structura topograficã a reglementãrii, socoteam cã trebuia sã existe o fâsie care sã separe cele
douã pãrti, o zonã-tampon care sã se afle sub controlul fortelor ONU. Dupã pãrerea mea, Statele
Unite aveau, de asemenea, de jucat un rol activ în acord, îndeosebi în problema strâmtorii Bab
el-Mandeb, care era o cale maritimã internationalã utilizatã si de tancurile noastre petroliere.
Revenea Statelor Unite sã garanteze libertatea de navigatie prin aceste strâmtori si stãtea în
puterea americanilor sã contracareze posibila opozitie a unei perechi de fregate egiptene!
Strâmtorile Bab el-Mandeb, Poarta Lacrimilor, se situeazã la capãtul sudic al Mãrii Rosii, care se
îngusteazã în acest punct pânã la lãtimea de douãzeci si douã de mile. Strâmtorile sunt mãrginite
la Est de Republica Democraticã Popularã a Yemenului, la extremitatea Peninsulei Arabice, iar la
Vest de coasta Africii, în centrul strâmtorilor se situeazã insula Perim, controlatã de Yemen.
Pasajul dintre insula Perim si coasta Yemenului este virtual non-navi-gabil, iar navigatia se face
în principal prin canalul de saisprezece mile si jumãtate dintre Perim si coasta africanã.
Nu pot spune cã ideile mele 1-au entuziasmat pe Kissinger. Pe unele le-a respins, iar fatã de
altele a manifestat rezervã. Fapt destul de curios, exitau unele domenii în care îi lipsea
cunoasterea de specialitate.
în ceea ce priveste Strâmtorile Bab el-Mandeb, era clar pentru mine cã fie si dacã prezenta în
zonã a unui portavion putea influenta situatia — si, într-adevãr, a influentat-o —, Statele Unite
nu aveau sã fie garantul permanent al libertãtii de navigatie. Statele Unite nu erau jandarmul
lumii. Interpretarea datã de mine pozitiei exprimate de Kissinger era cã America ar fi mers la
rãzboi dacã o cerea interesele Statelor Unite si nu în virtutea unui principiu international ca
libertatea de navigatie. Dovada clarã cu privire la aceastã pozitie erau explicatiile cerute de
Congres dupã ce presedintele Nixon a pus fortele Statelor Unite în alertã, în luna octombrie, când
rusii amenintau sã trimitã trupe la Cairo.
Oricum, socoteam cã nu prea erau sanse ca Egiptul sã accepte solicitarea noastrã de a pune capãt
stãrii de beligerantã. Egiptenii stãruiau ca noi sã evacuãm cea mai mare parte din Sinai chiar
înainte de faza încheierii pãcii si era improbabil ca ei sã se oblige la non-beligerantã în acest
stadiu. Mai mult, în noiembrie, lariv i-a spus lui Gamasi, la Kilometrul 101, cã noi eram gata sã
ne retragem de la Canal în cadrul strict al unui acord de reducere a fortelor, iar el nu pusese nici o
conditie politicã pentru egipteni.
I-am spus lui Kissinger cã dacã Egiptul nu accepta termenii nostri politici, noi trebuia sã
rãmânem pe pozitiile militare actuale si cã, în cele din urmã,
509
Egiptul avea sã accepte reglementarea pe care acum o respingea. Am spus aceasta chiar dacã
stiam cã nu numai Egiptul era interesat într-o reglementare imediatã. America era si ea interesatã,
în scopul de a se pune un capãt isteriei din Europa în privinta petrolului. stiam, de asemenea, cã
dacã noi insistam în tãrãgãnarea pentru un alt an a lucrurilor, pozitia Israelului fatã de Statele
Unite ar fi fost departe de a fi rozã.
I-am înmânat lui Kissinger harta pe care o adusesem, pe care era marcatã propunerea noastrã de
a ne retrage o jumãtate de milã de la liniile încetãrii focului, concomitent cu fortele egiptene.
Aceastã propunere a fost formulatã la initiativa generalului Siilasvuo, care considera cã acesta
era primul pas fãcut în „dezangajarea fortelor" ambelor pãrti. Nu credeam cã exista o sansã cât
de micã de a fi acceptatã de cãtre egipteni.
în pofida serioaselor rezerve exprimate de Kissinger cu privire la unele dintre propunerile mele,
mi s-a pãrut cã am reusit sã scot în evidentã cel putin un lucru: cã problema era complexã si cã
impunea o studiere meticuloasã. Am aranjat sã continuãm discutia dupã ce el îi va fi ascultat pe
egipteni. In ziua de 12 decembrie avea sã zboare la Cairo si avea sã fie la Ierusalim în ziua de 16
decembrie.
Douã zile mai târziu, duminicã 9 decembrie, 1-am întâlnit pe secretarul Apãrãrii, James
Schlesinger. întâlnirea a fost neasteptatã si pentru ea a trebuit sã revin la Washington de la New
York, unde am luat cuvântul la o întrunire, sâmbãtã noaptea, între cele douã întâlniri cu
Kissinger, de vineri, am luat prânzul cu adjunctul secretarului Apãrãrii, William Clements.
Schlesinger era peste hotare în acel moment si de aceea mi s-a spus cã, prin urmare, mã puteam
consulta cu Clements în problema armelor. si am fãcut-o. Am înteles cã Statele Unite, slavã
Domnului, nu duceau lipsã de arme. Chestiunea era pur politicã. Nu primeam arme din cauzã cã
politica Statelor Unite era sã nu ni se dea.
De la prânz m-am dus la cea de a doua întâlnire cu Kissinger si i-am dat un raport cu privire la
convorbirea avutã la Pentagon, împreunã cu complimentele personale din partea lui Clements.
Când m-am întors la hotel, am fost informat cã Schlesinger avea sã se întoarcã din Europa a doua
zi si, desi era neobisnuit pentru el sã aparã la Pentagon duminica, mi-a propus sã ne întâlnim la
ora zece dimineata în cabinetul sãu.
Discutia cu Schlesinger a fost neconcludentã, însã plãcutã. Nu-1 întâlnisem mai înainte, înalt,
relaxat, cultivat, vorbea putin, dar ceea ce spunea era clar si de tinutã.
I-am vorbit despre cererile noastre privind armele, despre promisiunile de înlocuire care nu
fuseserã îndeplinite si despre uriasa prãpastie ce se cãsca
510
între arsenalul nostru si acela al arabilor. I-am vorbit, de asemenea, despre faptul cã aveam
impresia cã oprelistea era politicã. I-am cerut sã-mi spunã care dintre articolele cerute de noi
puteau fi primite si care nu. M-am întors apoi la problema de a face comenzi direct la fabricã. I-
am arãtat cã Israelul era singura tarã din lume cãreia nu i se permitea sã comande avioane sau
tancuri la uzine. Libia putea sã cumpere tot ce dorea din Franta si orice alt stat arab putea
cumpãra arme din Est sau din Vest, cu grãmezile lor de dolari uriase. Numai noi, chiar când
aveam bani, nu puteam cumpãra ceea ce ne trebuia. Statele Unite erau singura tarã gata sã ne
vândã avioane, dar chiar si aici nu ni se permitea sã comandãm mai mult de douã sau trei pe
lunã. I-am arãtat din nou lista solicitãrilor noastre. El a ascultat, însã nu a promis nimic.
Cãtre sfârsitul convorbirii m-a întrebat asupra situatiei militare de pe fronturile din Nordul si
Sudul Israelului si asupra perspectivelor de pace. I-am spus cã adâncimea capului nostru de pod
de pe frontul egiptean era de fapt doar ceva mai mare de sase mile, dar cã nu ne temeam deloc cã
putea fi tãiat. Egiptenii nu aveau nici o sansã sã o facã, iar noi puteam continua sã stãm luni în sir
pe teritoriul din Vestul Canalului. Nu exista nici un alt Ioc pentru care noi sã fi cãpãtat un pret
politic mai ridicat. Cât priveste aranjamentul de pace cu Egiptul, mã temeam ca Egiptul sã nu
conditioneze reglementarea finalã dintre noi de ajungerea la o reglementare cu Siria si Iordania.
Era adevãrat cã Egiptul dorea sã punã capãt rãzboiului si cã spera ca noi sã ne retragem mai întâi
saizeci de mile în interiorul Sinaiului. Dar când s-ar fi ajuns Ia negocierea reglementãrii finale,
Sadat ar fi insistat asupra rezolvãrii cu precãdere a problemei refugiatilor palestinieni si a
problemei Ierusalimului.
întâlnirea mea cu vicepresedintele Gerald Ford a avut loc în dimineata precedentã, prima sa zi de
lucru — mi s-a spus — în noua sa functie. Atmosfera a fost extrem de agreabilã, domnul Ford
fiind sincer si deschis. El a pus o multime de întrebãri, toate scurte, sistematice si la obiect. I-am
vorbit pe scurt despre armele sovietice cu care avusesem de-a face, despre armele primite de la
Statele Unite si despre ce s-ar fi întâmplat dacã aceste arme nu ne-ar fi fost trimise. Am fi scos-o
la capãt — am spus —, am fi rezistat cu fermitate, dar rãzboiul ar fi fost mai greu si pierderile
noastre mai mari. Am pomenit si de întâlnirea mea cu Clements. Ford a fost darnic cu laudele la
adresa lui Kissinger si a spus cã americanii aveau încredere în el. Când a vorbit de perspectivele
pãcii, a subliniat cã Statele Unite ajutau Israelul si aveau sã continue s-o facã, dar — a subliniat
el — „dorim sã vã ajutãm în asa fel încât sã ajungeti la pace". Chiar si atunci când am discutat
despre împrumutul a 2,2 miliarde de dolari si despre ajutorul pentru Israel luat în considerare, el
a socotit cã Congresul le va aproba cu o majoritate categoricã. Dar a arãtat,
511
pregnant, cã acestea erau privite drept o investitie în pace si nu în reluarea rãzboiului. Intentia sa
era în mod clar aceea de a ne face sã întelegem cã ajutorul american ne era dat în ipoteza cã, în
ceea ce ne priveste, vom face totul ca sã ajungem la un acord cu arabii.
La sfârsitul întâlnirii, el si-a exprimat din nou speranta cã Kissinger, „care ne-a scos din
Vietnam", va avea succes în eforturile sale actuale de a asigura o reglementare în Orientul
Mijlociul. I-am spus cã aveam sã ne întâlnim din nou cu Kissinger, în ziua de 16 decembrie, în
Israel. El avea sã vinã la noi de la Cairo, cu punctele de vedere ale Egiptului. Eu speram sã gãsim
calea spre pace si ca rãzboiul sã nu fie reluat.
întâlnirea nu a dus la rezultate tangibile, ceea ce nici nu ne asteptasem. Cu toate acestea, am
plecat din cabinetul vicepresedintelui Gerald Ford cu un sentiment plãcut. Avusesem o convocare
deschisã, onestã si sincerã, cum se si cãdea pentru acea zi de sâmbãtã, sabatul evreiesc.
A doua zi, direct de Ia întâlnirea mea cu Schlesinger, am urcat la bordul unui avion „El Al" cu
destinatia Israel. Acesta transporta echipament si zbura direct de la Washington la Tel Aviv. Am
cercetat minutios mesajele guvernului, am înghitit un somnifer si un whisky dublu si m-am trezit
deasupra Europei. Câteva ore mai târziu, în dimineata zilei de 10 decembrie, am sosit în Israel si
m-am dus direct la Ierusalim ca sã-i raportez primului-ministru.
Dupã ce am adãugat detalii la rapoartele mele telegrafiate asupra convorbirilor, care îi fuseserã
trimise de la Washington, i-am vorbit Goldei Meir despre perspectivele noastre de a primi alte
arme si despre stadiul urmãtor în negocierile noastre cu Egiptul. Cât priveste primul subiect, i-am
spus primului-ministru cã era probabil sã facem fatã considerabilei dificultãti în care ne aflam,
fiindu-ne asigurate toate armele si echipamentul de care aveam nevoie. Cât priveste cel de al
doilea subiect, avea sã ne-o spunã Kisssinger, care trebuia sã soseascã în câteva zile, aducând cu
el reactia Egiptului la propunerile noastre. I-am vorbit Goldei despre popularitatea propunerii lui
lariv, fãcutã egiptenilor la Kilometrul 101, în ziua de 22 noiembrie si cã, pe cât se pãrea, aceasta
fusese salutatã de rusi. Dar am specificat din nou obiectiile mele referitoare la oferta lui lariv.
Aceasta vorbea doar de o reglementare pentru 3 pânã la 6 luni. si ce avea ea sã ne aducã? Nu era
nici o nevoie sã ne pripim. Trebuia sã avem rãbdare, sã rãmânem pe malul vestic al Canalului si
cu nici un pret sã nu evacuãm Zona Canalului în cadrul unui acord militar lipsit de elemente
politice. Mai mult, era esential ca Statele Unite sã se implice în negocieri, asa încât sã aibã
responsabilitatea lor pentru implementarea celor stabilite. Noi puteam avea deosebiri de opinie
cu Statele Unite, de vreme ce
512
ele doreau sã grãbeascã reglementarea de dezangajare a fortelor în speranta cã aceasta le va ajuta
sã primeascã petrol de la Arabia Sauditã.
Am raportat, de asemenea, atât la Cabinet, cât si la ministerul de externe si la Comisia pentru
securitate a Knessetului, care au dorit sã afle pãrerile mele cu privire la atitudinea guvernului
Statelor Unite fatã de Israel. Am spus cã americanii doreau sã încercãm sã facem totul spre a
ajunge la un acord cu arabii. Nerãbdarea lor de a vedea cã se pune capãt conflictului din Orientul
Mijlociu, chiar si cu pretul unor concesii pline de consecinte pentru Israel, a fost exacerbatã de
criza energiei, de dorinta lor de a ajunge la o întelegere cu Uniunea Sovieticã si de amara lor
experientã privind rãzboiul din Vietnam. Pentru ei era mai bine ca Kissinger, împreunã cu rusii,
sã conducã convorbirile de pace la Geneva, decât ca noi sã distrugem sau sã învingem Armata a
Doua sau a Treia egipteanã. sansa pentru o solutie ei n-o vedeau într-o nouã loviturã militarã datã
de noi egiptenilor.
Am mai spus, în fata Cabinetului, cã n-am simtit la Wasshington nici o tendintã de a ne presa sã
facem concesii în problemele noastre vitale. Mi s-a explicat, desi în mod indirect, cã americanii
nu ne cereau sã ne abandonãm interesele fundamentale, dar cã se asteptau sã avansãm în directia
pãcii. Putea veni timpul când ei sã exercite o adevãratã presiune, dar deocamdatã nu credeam cã
vor încerca sã ne forteze sã ne abandonãm pozitia prin oprirea deliberatã a livrãrilor de arme. Ei
ne zoreau la compromis, dar nu aveau sã ne trãdeze.
Niciodatã americanii nu ne-au cerut sã ne retragem la liniile din 22 octombrie; si nici n-am auzit
cã dacã noi nu vom face lucrul acesta, arabii vor relua ostilitãtile. Lucrul acesta era adevãrat si cu
privire Ia Bab el-Mandeb, Egiptenii aveau acolo douã fregate. Dar noi eram cei care am oprit
tancurile noastre petroliere; Kissinger n-a cerut lucrul acesta. Am spus Cabinetului cã Kissinger
trebuia creditat nu numai în privinta eforturilor sale intense si eficiente de mediere între arabi si
Israel, ci si în privinta viziunii lui realiste. Cât priveste trecerea prin Strâmtorile Bab el-Mandeb,
din momentul în care se ajungea la un acord cu Egiptul asupra dezangajãrii, se putea presupune
cã egiptenii nu vor opri trecerea vaselor noastre. Mai mult, un portavion american continua sã se
afle în apele Bab el-Mandebului, în timp ce avioanele sale „Phantom" se roteau din când în când
deasupra vaselor noastre si deasupra fregatelor egiptene ancorate acolo. Aluzia era de ajuns.
La patru zile dupã întoarcerea mea de la Washington, Kissinger a sosit în Israel, dupã ce vizitase
Algeria, Egiptul, Arabia Sauditã, Iordania si Siria. Principalul sãu scop, desigur, era acela de a
asigura anularea boicotului petro-
513
lului împotriva Statelor Unite. Dar aceastã problemã era acum legatã si de negocierile noastre cu
Egiptul si Siria.
El si-a petrecut mai multe ore din prima zi a vizitei la Ierusalim cu primul-ministru, iar a doua zi
s-a întâlnit cu echipa de negociere israelianã-Golda Meir, Allon, Eban si eu. Au fost prezenti si
seful statului-major, lariv si Dinitz. Kissinger era însotit de adjunctul sãu Joseph Sisco, de doi alti
oficiali ai Departamentului de Stat si de ambasadorul Kenneth Keating. întâlnirea a început
dimineata si a continuat pânã dupã miezul noptii, în primul rând noi am ridicat eterna problemã a
armelor americane, dupã care am atacat problemele negocierilor cu arabii.
Nimic nou nu a iesit din discutia asupra livrãrilor de arme, cu exceptia a ceva mai multã caznã.
Aceasta a fost cauzatã mai putin de rãspunsul practic la cererile noastre cât de metoda meschinã
de transport. De exemplu, în cele din urmã am reusit sã cumpãrãm pusti din Statele Unite, dar
acum doream sã le primim repede. Pentagonul, însã, insista ca ele sã fie transportate cu vaporul,
nu cu avionul, spre a se evita impresia cã America expedia arme Israelului într-un ritm de
urgentã. Argumentele noastre cã tipul de transport utilizat în acest scop ne privea pe noi au fost
înlãturate. Problema a fost rezolvatã pânã la urmã, dar ne-a lãsat un gust neplãcut: însãsi ideea cã
noi trebuia sã ne interzicem transportarea cu avionul a unor arme atât de elementare ca pustile
doar pentru cã arabilor nu avea sã le placã lucrul acesta!
Analiza noastrã privind negocierile cu Siria a fost consacratã în întregime problemei schimbului
de prizonieri. Pânã acum sirienii refuzaserã sã ne dea lista prizonierilor pe care îi detineau si nu
permiseserã Crucii Rosii sã-i viziteze. Aceastã atitudine ne-a cauzat mare neliniste si mânie.
Desigur cã era exclus sã ne asezãm cu ei la masa de negocieri, la Geneva, înainte ca aceastã
obligatie elementarã sã fie îndeplinitã. Era, de asemenea, cerinta primordialã a Conventiei de la
Geneva asupra prizonierilor de rãzboi, semnatã si de Siria. Presedintele Hafez al-Assad al Siriei
utiliza prizonierii nostri ca pe o pârghie cu care încerca sã dobândeascã la negocieri concesii
teritoriale, iar ceea ce afla el din presã despre profunda îngrijorare a publicului israelian în
privinta prizonierilor trebuie sã-i fi dat motive sã creadã cã va avea succes. Discutarea acestei
probleme cu Kissinger a fost neconcludentã. El ar fi trebuit sã gãseascã o cale de a-1 convinge pe
Assad sã transmitã lista prizonierilor si sã permitã vizitarea din partea Crucii Rosii înainte ca noi
sã începem convorbirile cu Siria. Assad era foarte încãpãtânat, iar scopul sãu real, chiar dacã nu
o spunea explicit, era sã distrugã Israelul.
Egiptul a constituit tema principalã a convorbirii noastre cu Kissinger. La Washington, eu
subliniasem necesitatea noastrã de a fi siguri cã dezangajarea
514
fortelor avea sã ducã la terminarea ostilitãtilor. Am aflat acum cã, la semnarea acordului de
dezangajare, Sadat avea sã demobilizeze o parte din armata sa si, de asemenea, avea sã înceapã
activitatea pregãtitoare privind deschiderea Canalului Suez si refacerea oraselor Canalului. Sadat
dorea sã recâstige pãmântul egiptean si sã restaureze onoarea armatei sale.
Asa cum s-a relatat la vremea aceea, propunerea cu care Kissinger venise de la Cairo si care, în
principiu, era bazatã pe sugestiile noastre, cerea crearea a trei zone la Est de Canal: egipteanã, a
Natiunilor Unite si israelianã. Fortele egiptene si israeliene din zonele respective trebuiau sã fie
limitate atât ca efectiv de trupe cât si ca armament. Cele trei zone laolaltã trebuiau sã se extindã
de la Canal la o linie situatã la douãzeci de mile Est de Canal. Limita sudicã nu era specificatã.
Egiptul dorea ca fortele noastre sã fie stationate la Est de trecãtorile strategice Mitla si Gidi, în
timp ce intrarea vesticã în trecãtori urma sã se afle sub controlul UNEF.
Privitor la dimensiunea fortei din fiecare zonã, s-a spus cã Sadat mentionase mãrimea de douã
divizii, cu un efectiv de 24 000 de oameni si 200 tancuri. Pe cât se pãrea, cãzuse, de asemenea,
de acord sã nu introducã baterii de rachete sol—aer la Est de Canal, dar nu era pregãtit sã accepte
vreo limitare a fortelor sale pe malul vestic.
Dupã ce au fost clarificate diferite detalii, discutia s-a restrâns la spinoasa problemã a retragerii
noastre si la ce aveam sã obtinem în schimb. Acordul propus era acela de dezangajare a fortelor,
dar acesta însemna mai mult o retragere unilateralã a Israelului. Doar noi trebuia sã fim împinsi
îndãrãt, atât de pe malul vestic al Canalului cât si din pozitiile ocupate de mult pe malul estic.
Situatia noastrã militarã ar fi slãbit, în consecintã, fãrã ca arabii sã fie totusi satisfãcuti, deoarece
ei doreau sã ne retragem la liniile de dinainte de 1967, iar ei aveau mult sprijin pentru aceastã
cerere, dincolo de lumea arabã. Ce am fi câstigat apoi din retragerea noastrã? într-adevãr, o datã
ce ne retrãgeam, nu ne-ar fi amenintat arabii din nou cu boicotul petrolier? S-ar fi fãcut noi
presiuni asupra noastrã sã ne tot retragem si am fi ajuns în cea mai rea situatie din punct de
vedere militar si politic.
Rãspunsul la aceste întrebãri era cã noi nu aveam nimic de pierdut. Fortele noastre militare
puteau sã nu fie într-o capcanã militarã, dar ele erau într-o capcanã politicã. Egiptenii nu aveau sã
se împace cu prezenta noastrã la Vest de Canal, iar dacã se relua rãzboiul, întreaga lume, inclusiv
Statele Unite, avea sã fie împotriva noastrã. Lumea era interesatã de petrol, nu de dreptate si
dorea ca statele arabe producãtoare de petrol sã ridice embargoul impus natiunilor consumatoare
tocmai ca sã le forteze sã adopte o pozitie antiisraeli-anã. Dar chiar si cei care erau de acord cu
aceastã analizã a pozitiei Israelului
515
fatã de cererile arabe si a suportului mondial pe care acestea îl comandau, nu se puteau opri la
aceasta, întrucât întrebarea esentialã era în realitate „cum vor sfârsi toate acestea?" La aceastã
întrebare nu exista rãspuns satisfãcãtor, dar lucrul cel mai rãu care se putea întâmpla în sase luni
avea în mod cert sã se întâmple imediat dacã nu se ajungea la nici un acord. Scopul nostru politic
strategic trebuia sã fie acum potolirea panicii si isteriei care cuprinseserã guvernele Europei si
unor tãri ca Japonia, care se aflau sub presiunea boicotului petrolier. Multe dintre aceste guverne
doreau sã demonstreze propriului popor cât de active erau în protejarea intereselor lor, exercitând
presiuni asupra Israelului.
Nu se poate spune cã aceste rãspunsuri au fost convingãtoare pentru toti. Pentru unii, concepte ca
a câstiga timp si domolirea panicii stârnite de criza petrolului erau o ofertã politicã acceptabilã.
Altii doreau ca lucrurile sã fie clare si tangibile. Ce s-ar fi câstigat cu timpul? De ce sã ne fi
asteptat ca lumea sã-si schimbe în sase luni atitudinea fatã de noi? Era evident cã Statele Unite
sperau sã punã capãt boicotului petrolier în cadrul acordurilor dintre Israel si egipteni si sirieni.
Sfârsitul boicotului era important si pentru noi, dar nu acesta era obiectivul-cheie. Petrolul nu era
problema dintre Israel si arabi. De fiecare datã când cineva mentiona cã lumea dorea ca noi sã ne
reîntoarcem la granitele de dinainte de 1967, câte unul adãuga rectificarea: „Lumea doreste
petrol". Lumea, probabil, dorea si una si cealaltã.
Chestiunea „cum vor sfârsi toate acestea?" mi-a adus în minte împrejurarea în care am auzit-o
pentru prima oarã. A fost la New York, pe când eu cuvântam la o întrunire a evreilor, pe tema
chemãrii din Isaia 44:2: „Nu te teme de nimic, slujitorul meu lacov"50. Dupã cuvântare, mi s-au
pus întrebãri din rândul ascultãtorilor si primul care s-a ridicat a fost un bãrbat în vârstã, care a
întrebat pur si simplu: „Domnule ministru al Apãrãrii, unde vor sfârsi toate acestea?" El a spus
aceasta în idis sl oarecum întreaga durere a veacurilor de suferintã evreiascã a fost exprimatã în
cele cinci cuvinte: „Vos vet sein der sof? "
în convorbirile cu Kissinger, am înteles cã singura solutie în consonantã cu acel „nu te teme de
nimic, lacobe" al lui Isaia era sã mã întorc la vechea mea propunere cu privire la un acord
provizoriu, un plan pe care îl înaintasem, fãrã succes, dupã Rãzboiul de sase Zile. Am explicat
acum cã, în timp ce Golda avea dreptate sã spunã cã ceea ce se numea dezangajare era de fapt o
retragere unilateralã a fortelor noastre, ceea ce ne era necesar în schimb nu era o retragere în
paralel a egiptenilor, ci un acord. Un astfel de acord trebuia sã continã trei prevederi esentiale:
516
• Dezangajarea trebuia efectuatã în cadrul unui pact israeliano-egiptean de non-beligerantã.
• Retragerea noastrã nu trebuia exploatatã de egipteni ca sã-si întãreascã fortele pe linia frontului:
tancurile lor nu trebuia sã le înlocuiascã pe ale noastre.
• Zona trebuia readusã la normal. Aceasta însemna reclãdirea oraselor de la Canalul Suez;
reîntoarcerea populatiei civile în zona Canalului; reluarea activitãtilor industriale, cum ar fi
rafinarea petrolului si operatiunile de transport de petrol prin conducte de la Golful Suez; si o
reducere semnificativã a dimensiunilor armatei egiptene. Aceste actiuni ar fi avut urmãri mai
importante decât garantiile formale privind sfârsitul rãzboiului, deoarece ele reprezentau nu
simple obligatii verbale, ci implementarea practicã a modelului vietii pasnice, un model care era
incompatibil cu continuarea ostilitãtilor.
Acestea erau propunerile pe care le-am ventilat ani de-a rândul, iar acum poate cã era timpul ca
ele sã fie puse în aplicare. Noi nu doream deloc sã rãmânem pe teritoriul de la Vest de Canal. Cât
priveste malul estic, eu, cel putin, încã de mult am socotit cã trebuia sã ne îndepãrtãm de Canal,
dar numai în cadrul unui acord provizoriu.
Nimic din ce am spus nu era nou pentru israelienii prezenti. Nici pentru Kissinger nu era ceva
nou, pentru cã îi vorbisem despre acestea la Washington, în sãptãmâna precedentã. El reactionase
atunci cu uimire. Acum a dat din cap în semn de aprobare, între timp, în stilul pragmatic al
Departamentului de Stat, el nu stãtuse nici în Statele Unite cu mâinile în sân si chiar testase
propunerea si cu Sadat, la Cairo, si n-o gãsise imposibil de aplicat.
Am fost fericit sã aud aceastã veste de la Kissinger. Calea cãtre un acord avea sã fie încã lungã,
dar nu era blocatã. Nu credeam cã Egiptul ar fi fost gata sã ajungã la un acord final cu noi —
chiar dacã ne întorceam la frontiera de dinainte de 1967 — fãrã Siria, Iordania si palestinieni,
însã consideram cã cheia reglementãrii cu fiecare stat arab, si îndeosebi cu Egiptul, era crearea
de conditii care sã reducã motivatia arabã pentru rãzboi si sã promoveze normalizarea vietii, în
ceea ce priveste Egiptul, propunerea era aplicabilã în Zona Canalului, însã nu în aceeasi mãsurã
în partea esticã a Sinaiului. Cãci, pe de o parte, egiptenii întelegeau importanta acestuia pentru
noi si neimportanta acestuia pentru ei, cu exceptia scopului negativ de blocare a navigatiei
noastre la sarm el-seik, la intrarea în Golful Aqaba. Pe de altã parte, de vreme ce ei nu erau
dispusi sã ajungã la un acord final cu noi atâta timp cât conflictul nostru cu Siria, Iordania si
palestinienii rãmânea nerezolvat, prezenta noastrã în Sinaiul estic nu era tulburãtoare, deoarece
ei, împreunã cu celelalte state arabe, puteau continua sã mentinã o situatie de non-pace cel putin.
Presedin-
517
tele Sadat, ca si predecesorul sãu, avea sã se facã din timp în timp ecoul sloganului cã si pentru el
problema palestinianã era esenta problemei si cã Ierusalimul avea prioritate fatã de Sinai.
Lãsarea portiunii estice a Sinaiului în mâinile noastre si continuarea stãrii de beligerantã, desi nu
de rãzboi activ, rezolvau partea practicã a problemei: asigurarea pentru Egipt a ceea ce era partea
cea mai importantã a Sinaiului si întretinerea vorbãriei goale în privinta laturii simbolice.
în ziua de 21 decembrie a avut loc, la Geneva, deschiderea ceremonioasã a Conferintei de Pace,
care apoi a fost amânatã. Douã zile mai târziu, când delegatia noastrã militarã trebuia sã plece în
Elvetia, i-am cerut colonelului Dov Sion sã mã vadã si i-am spus cã îmi asumam ceea ce seful
statului-major îi si spusese cu privire la conferintã. Generalul maior Mordehai (Motta) Gur, care
pe atunci era atasatul nostru militar la Washington, avea sã conducã aceastã delegatie la
convorbirile de pace, iar Sion avea sã-i fie adjunct. I-am înmânat deciziile relevante ale
guvernului, precum si propriile mele instructiuni. Dov Sion îl însotise pe Aaron lariv la
convorbirile de la Kilometrul 101 si cunostea subiectul, în pofida simpatiei mele pentru dânsul, a
înaltei mele consideratii pentru inteligenta sa si a relatiei noastre informate — el era ginerele
meu, sotul fiicei mele lael —, mi-am dat osteneala sã-i definesc cât se poate de explicit
autoritatea delegatiei. Avusesem experienta amarã a convorbirilor de la Kilometrul 101, unde
reprezentantilor nostri le erau date directive generale si vagi, nefiind clar în fata cui erau ei în
mod direct responsabili.
I-am spus lui Dov Sion cã delegatia sa avea autoritatea sã prezinte doar propunerile noastre
oficiale. Dacã erau întrebati de propuneri neoficiale, trebuiau sã rãspundã cã nu exista nici una.
(La Kilometrul 101 s-au ridicat probleme cã urmare a propunerilor neoficiale ale lui lariv).
Kissinger si ministrul de externe sovietic Gromîko deja pãrãsiserã Geneva, întorcându-se la
Washington, respectiv la Moscova, iar delegatia noastrã militarã avea sã macine timpul în zadar
pânã la alegerile generale din Israel, din ziua de 31 decembrie. Am subliniat cã ei erau
rãspunzãtori doar fatã de mine si nu fatã de primul-ministru sau fatã de seful statului-major. Ei
puteau trimite rapoarte oricui le-ar fi cerut-o — primului ministru, sefului statului-major si
ministrului de externe —, dar instructiuni aveau sã primeascã exclusiv de la mine.
Aveam sã stim cine va conduce noul guvern doar dupã alegeri. Dacã Golda Meir continua sã fie
prim-ministru, nu stiam dacã dorea ca eu sã mai fiu ministrul apãrãrii. Dar oricine ar fi fost, eu
sau oricine altul, viitorul ministru al apãrãrii avea sã sustinã mai departe convorbirile cu
americanii cu privire la acordul propus de dezangajare a fortelor. Ambasadorul nostru
518
la Washington trebuia sã afle de la Kissinger când putea el sã confere din nou cu noi.
întâlnirea cu Kissinger a fost stabilitã pentru ziua de 4 ianuarie 1974, la Washington. Pregãtindu-
se pentru aceasta, Golda Meir s-a întâlnit în prealabil cu un grup de cinci ministri, la care s-a
alãturat seful statului-major. La solicitarea ei, am prezentat oferta. Aceasta continea mai multe
prevederi. Patru erau militare si priveau desfãsurarea de forte, limitarea de forte, programul
implementãrii noii desfãsurãri si bugetul necesar fortificãrii si asigurãrii serviciilor, cum erau
drumurile de acces, pentru noile linii.
Celelate prevederi se raportau la trei domenii. Primul, aparatul propus-pentru supravegherea
acordului: observatori ONU si alte mãsuri. Al doilea, probleme non-militare care trebuiau incluse
în acord: încetarea ostilitãtilor, restaurarea civilã a Zonei Canalului, libertatea navigatiei prin
Strâmtorile Bab el-Mandeb, reducerea efectivului trupelor egiptene si israeliene si reluarea
navigatiei pe Canalul Suez, inclusiv pentru cargourile israeliene. Al treilea, un acord între Israel
si Statele Unite, care sã continã puncte de interes bilateral, cum ar fi livrãrile de arme si ajutorul
economic, precum si probleme care afectau în mod direct Israelul si Egiptul, în care America era
implicatã ca tertã parte. Aceasta din urmã trebuia sã includã garantii cu privire la libertatea
navigatiei prin Strâmtorile Bab el-Mandeb si alte probleme asupra cãrora Egiptul trebuia sã-si ia
angajamente fatã de Statele Unite si nu fatã de noi. Dezavantajul acestei proceduri era, desigur,
absenta contactului direct dintre egipteni si noi, dar avea avantajul de a asigura implicarea
Statelor Unite, dacã nu ca garant real, cel putin ca partener la acord.
seful statului-major a expus mai pe larg prevederile militare si a înfãtisat harta propusã. Dupã
discutie, primul-ministru a recapitulat cele discutate si a spus cã liniile generale ale propunerii
mele aveau sã fie aduse, a doua zi, în fata Cabinetului, pentru analizã si aprobare. Cabinetul le-a
aprobat, iar eu am fost autorizat sã-i prezint propunerea lui Kissinger.
Când 1-am vãzut pe Kissinger, la Washington, în ziua de 4 ianuarie, i-am spus cã propunerea pe
care o aduceam, aprobatã de guvern, avea fãrã îndoialã sã fie confirmatã de guvernul ce urma sã
fie format pe baza rezultatelor alegerilor. Prezentându-i propunerea mea de dezangajare a
fortelor, i-am explicat cã fusese elaboratã ca un concept total si nu ca o cârpealã. Ea avea logica
ei specificã si avea sã functioneze cum se cuvine si sã-si atingã scopul numai dacã era
implementatã în întregimea sa. Ea putea fi acceptatã sau respinsã, dar nu avea nici o noimã sã se
argumenteze asupra fiecãreia din prevederile sale. Ea tintea sã creeze o nouã situatie si sã
deschidã o nouã paginã în relatiile si realitãtile dintre Israel si Egipt.
519
Niciodatã nu am crezut cã Egiptul ar dori sau ar putea sã-si refacã orasele ele la Canal si sã
deschidã circulatia pe aceastã cale de apã în timp ce noi ocupam malul vestic sau chiar dacã eram
mai departe în interiorul Sinaiului, dar tineam Canalul în raza artileriei noastre. Pe de altã parte,
nu avea nici o logicã sã ne îndepãrtãm de Canal dacã egiptenii nu aveau intentia de a-I reda
circulatiei maritime si de a restaura viata civilã în zonã. De aceea noi consideram propunerile
noastre ca fiind primul pas spre pace si nu pur si simplu o dezangajare de forte. Trebuia sã fim
asigurati de Statele Unite cã Egiptul intentiona sã deschidã Canalul, cã va garanta libertatea de
trecere pentru cargourile israeliene si cã va demobiliza o parte din fortele sale armate. O formulã
adecvatã ar fi trebuit sã prescrie încetarea rãzboiului sau a stãrii de beligerantã. Statele Unite
trebuiau sã garanteze libertatea de navigatie prin Strâmtorile Bab el-Mandeb. Iar noi doream sã
încheiem un acord cu Statele Unite pentru livrãrile de arme pe termen lung.
Ne-am întâlnit din nou a doua zi, sâmbãtã. Kissinger studiase în mod vãdit materialul scris si
reflectase asupra discutiei noastre anterioare, iar acum a ridicat din nou problema reducerii
fortelor, stãruind însã în mod deosebit asupra liniei Mitla—Gidi. stiam cã pentru Sadat aceasta
era o problemã de importantã nu numai practicã, ci si simbolicã. El pornise la rãzboi cu scopul
de a pune mâna pe Trecãtoarea Mitla si, dacã ar fi putut aduce poporului sãu vestea triumfalã cã
ne-a scos de acolo, ar fi realizat o victorie extraordinarã. Valoarea practicã pentru Sadat era, de
asemenea, considerabilã, întrucât dacã el se hotãra sã reia rãzboiul, ar fi fost convenabil sã aibã
unitãtile UNEF stationate la intrarea în trecãtori, de vreme ce acestea puteau fi îndepãrtate cu un
simplu bobârnac. Mi-a trebuit o orã ca sã-i fac limpede faptul cã nu trebuia sã mã misc de pe
pozitia mea.
Dupã convorbirile de la Departamentul de Stat, m-am întâlnit cu secretarul Apãrãrii,
Schlesingter, la Pentagon. Era greu de evitat impresia cã politica armelor fatã de Israel era sã nu
ne dea acum decât o aluzie cã, dacã ajungeam la un acord cu egiptenii, ne puteam astepta la un
acord pe termen lung cu privire la livrãrile de arme. Ce avea sã fie un astfel de angajament si în
ce mãsurã avea sã fie el îndeplinit, numai viitorul ne-o putea spune. Problema noastrã era cã
America era singurul nostru prieten, cu accentul pe „singurul".
520
36
NAVETA PE CALEA ACORDULUI
Urmãtoarele sase zile înfrigurate din ianuarie au adus propria lor dramã, pe când Henry
Kissinger fãcea naveta între Cairo si Ierusalim. Secretarul de stat a petrecut ziua de 14 ianuarie
cu Sadat si s-a întors la noi în ziua urmãtoare. De data aceasta aducea propunerea egipteanã.
Divergentele noastre cu egiptenii se focalizau în principal în douã puncte esentiale: cine avea sã
ocupe trecãtorile Mitla si Gidi, si reducerea reciprocã a fortelor, în nici un punct noi nu eram
pregãtiti pentru compromis, chiar dacã aceasta însemna esuarea încheierii unui acord, în cele din
urmã, dupã discutii, definiri, stersãturi si rescrieri, care durarã pânã departe dupã miezul noptii,
treaba a fost fãcutã. Aveam o hartã si acordul verbal al egiptenilor, precum si multe documente
privind problemele care preocupau Statele Unite, unele legate de acordul nostru cu Egiptul, iar
altele referitoare la „întelegerile" cu Statele Unite în privinta unor chestiuni bilaterale. Formula
propusã a fost adusã în fata Cabinetului si a fost aprobatã. sedinta, în mod special convocatã în
acest scop, s-a tinut în casa primului-ministru, care suferea de o rãcealã gravã.
Cabinetul 1-a împuternicit pe primul-ministru sã-1 instruiascã pe seful statului-major sã se
întâlneascã cu seful statului-major egiptean la Kilometrul 101 si sã semneze Acordul de
Dezangajare a Fortelor si hãrtile anexate. Kissinger a zburat la Cairo si s-a întors în noaptea de
16 ianuarie, aducând cu el textul egiptean final, care continea câteva schimbãri insignifiante, ca
si specificãri privind retragerea noastrã la douãsprezece mile de orasul Suez, la Sud de Ras
Masala, pe coasta de Est a Golfului Suez, ca si la Est de golf. Am fost de acord, deoarece nu
însemna un avantaj militar deosebit mentinerea fortelor noastre în apropiere de Suez. Aceasta nu
ar fi încurajat refacerea orasului si n-ar fi fãcut decât sã sporeascã motivatia egipteanã pentru
rãzboi.
A doua zi Kissinger a plecat pentru ultima sa vizitã la Cairo. De acolo avea sã se întoarcã la
Washington, via Iordania si Siria. Aranjamente coordonate au fost fãcute pentru ceremonia
militarã de semnare din ziua urmãtoare,
521
iar în acea zi, vineri 18 ianuarie 1974, la Kilometrul 101, seful Statului-Major General, David
Elazar, a semnat în numele Israelului, iar generalul Siilasvuo a semnat ca martor în numele
Natiunilor Unite. Ceremonia s-a tinut sub asupiciile ONU, în prezenta unor consilieri americani
si rusi, inclusi printre observatorii ONU, a numerosi corespondenti de presã si a o multime de
camere de televiziune.
Conferinta de Pace de la Geneva, deschisã cu mare tam-tam în ziua de 21 decembrie 1973, cu
patru sãptãmâni înainte de semnarea efectivã de la Kilometrul 101, nu a jucat nici un rol în
acordul de dezangajare. Delegatiile erau conduse de ministri de externe si includeau ofiteri
superiori. Acordurile au fost negociate în altã parte, la Ierusalim, Cairo si Washington. Chiar si
semnãturile festive nu au fost puse în Palatul Natiunilor de la Geneva, ci într-un cort de pe
soseaua Suez—Cairo. Unii dintre noi se refereau în acel timp la Geneva ca la „drumul turcesc".
Aceastã expresie duce înapoi la perioada în care eram copil, iar Palestina era sub cârmuire
otomanã. Autoritãtile turcesti, care nu erau mai deloc interesate în bunãstarea tãrii, pavau
drumurile atât de rãu încât cãrutasii — singurul trafic din acele zile era acela cu cai — trebuiau
sã-si mâne cãrutele la dreapta sau la stânga, oriunde, dar numai nu pe drumul însusi. Conferinta
de la Geneva a fost, de asemenea, tiunutã oriunde, cu exceptia Genevei.
18 ianuarie 1974, ziua în care acordul a fost semnat la Kilometrul 101, a fost prima zi în care
tunurile au tãcut pe frontul de Sud. în toate cele zece sãptãmâni si jumãtate de la intrarea în
vigoare a încetãrii oficiale a focului, în ziua de 24 octombrie, lupta nu a încetat, în primele douã
luni de la încetarea focului au existat 452 de incidente initiate de egipteni, iar pierderile noastre
s-au ridicat la 15 morti si 65 de rãniti. Nu cunosc cifrele pierderilor egiptene, dar îmi imaginez cã
au fost mai ridicate decât ale noastre. De asemenea, în aceastã perioadã au cãzut în mâinile
noastre 68 de prizonieri de rãzboi, între care 8 ofiteri. Intensitatea focului nu a fost uniformã în
fiecare zi si în fiecare sector, ci a oscilat. Au fost zile, în unele sectoare, când tãcerea era
absolutã. în alte sectoare s-au tras în unele zile sute si chiar mii de obuze de artilerie. Lucrul
acesta a depins de ordinele emise de la Cairo si de reactia noastrã la ele. Aceste ordine instruiau
în mod special trupele egiptene din câmp sã nu respecte încetarea focului. Un ordin deliberat în
acest scop a devenit mai larg cunoscut atunci când Adunarea Nationalã a Egiptului a fost
informatã cu privire la mobilizarea de trãgãtori de elitã cu misiunea specialã de a hãrtui trupele
israeliene stationate la Vest de Canal. Am ridicat în repetate rânduri problema la întâlnirile de la
Kilometrul 101, la întâlnirile cu Dr. Kissinger si
522
cu observatorii ONU si am amenintat cu oprirea aprovizionãrii cu alimente pentru Armata a
Treia, în cazul în care focul continua.
în ziua de l ianuarie 1974, generalul Siilasvuo ne-a adus rãspunsul egiptean. El a spus cã se
întâlnise cu ministrul de rãzboi egiptean si cu seful statului-major cu o zi mai înainte si cã ei i-au
spus cã lucrãrile noastre de fortificatie, îndeosebi la Vest de Canal, îi supãrau pe soldatii egipteni.
Li se pãrea cã noi ne fortificam acolo cu intentia de a ocupa teritoriul pentru totdeauna, asa încât
deschiseserã focul. Singura cale de a stopa împuscãturile, spuneau ei, era ca noi sã stopãm acele
lucrãri.
Politica noastrã era sã ripostãm tãios cu contrafoc la orice împuscãturã egipteanã si, ca un
avertisment, sã oprim pentru câteva ore aprovizionãrile destinate Armatei a Treia. Egiptenii
aveau de ales între implementarea încetãrii focului în toti termenii acesteia sau încãlcarea
acesteia, ceea ce avea apoi sã lipseascã Armata a Treia si orasul Suez de provizii.
Cel mai puternic foc egiptean a avut loc în zona Ismailia, îndreptat împotriva fortelor comandate
de Arik saron, urmat de replici foarte duse din partea lui. Arik nu le putea permite egiptenilor sã
simtã cã ei puteau face ce doreau. Mai mult, el stia cã exista aprobare fundamentalã pentru
politica de represalii energice si de obicei nu cerea mai întâi acordul Comandantului din Sud ori
de câte ori trebuia sã reactioneze la agresiunea egipteanã. Comandantii celorlalte sectoare cereau
mai întâi permisiunea, iar GOC al Comandamentului din Sud, care era acum generalul Tal, o
dãdea fãrã nici o tragere de inimã.
încetarea focului exista pe hârtie, însã continuarea focului de-a lungul frontului nu era singura
caracteristicã a situatiei dintre 24 octombrie 1973 si 18 ianuarie 1974. Aceastã perioadã
intermediarã purta în sine posibilitatea mereu prezentã a reluãrii rãzboiului la scarã mare. Existau
trei variante privind modul în care acesta putea sã izbucneascã, douã egiptene si una israe-lianã.
Un plan egiptean era atacarea unitãtilor noastre de la Vest de Canal, din directia Cairo. Alt plan
prevedea izolarea capului nostru de pod de la Canal prin jonctiunea Armatei a Doua si Armatei a
Treia pe malul estic. Ambele planuri erau bazate pe un masiv bombardament de artilerie asupra
fortelor noastre, care erau prost fortificate si care ar fi suferit pierderi grele. Se socotea cã de
aceea Israelul avea sã se retragã de pe malul de Vest, de vreme ce era mai sensibil în privinta
vietii soldatilor sãi.
Egiptul, în acel timp, avea un total de 1700 de tancuri în prima linie, pe ambele pãrti ale frontului
Canalului, 700 pe malul estic, iar 1000 pe malul vestic. Tot pe malul vestic, în linia a doua, se
aflau alte 600 de tancuri pentru apãrarea orasului Cairo. Avea, de asemenea, circa 2000 piese de
artilerie, aproximativ 500 de avioane operationale si cel putin 130 de baterii de
523
rachete sAM pozitionate în jurul fortelor noastre, asa încât sã împiedice suportul aerian.
în afarã de informatia noastrã de spionaj cu privire la planurile de atac egiptene, existau, de
asemenea, indicii despre divergentele de opinie, îngrijorarea si fierberea în rândul esaloanelor de
vârf ale armatei egiptene. De la sfârsitul rãzboiului, multi ofiteri de rang înalt au fost îndepãrtati
din functii, printre ei numãrându-se generali, comandanti de brigadã si colonei. Cea mai
importantã demitere a fost, fãrã îndoialã, aceea a sefului statului-major egiptean, generalul sazli.
Existau varii explicatii pentru îndepãrtarea lui sazli. Ca fost comandant al unor unitãti de
comando, el fusese acela care a initiat utilizarea lor operationalã extensivã imediat la începutul
rãzboiului. Rezultatele au fost dezastruoase. Aceste unitãti au suferit cele mai mari pierderi, fãrã
câstiguri tangibile. Decizia de a le desfãsura a fost extrem de criticatã în Egipt, deoarece multi
dintre membrii acestor unitãti de comando erau tineri bine educati si foarte vrednici, apartinând
unor familii influente.
Dar mai importantã a fost greseala fundamentalã a lui sazli, care nu a reusit sã discearnã la timp
întreaga semnificatie a trecerii Canalului de cãtre fortele noastre. El pur si simplu nu întelegea ce
se întâmplã. Socotea cã era un simplu raid, nu a raportat despre aceasta presedintelui Sadat si nu
a izbutit sã ia mãsurile radicale necesare de distrugere a capului nostru de pod când el încã se mai
afla în stadiul de constructie. Probabil din cauza acestei erori de rationament a chemat sazli mai
târziu la un atac total asupra fortelor noastre din „Africa": ele trebuiau distruse cu orice pret.
Sadat se temea de consecintele unui astfel de atac, cãci între timp fortele noastre de pe malul
vestic crescuserã la trei divizii si deja curãtaserã zona din jurul lor de toate bateriile de rachete
sol—aer. Drept urmare, el a preferat sã-1 demitã pe sazli si sã continuie negocierile politice cu
noi, prin mijlocirea lui Kissinger. Cu toate acestea, multi dintre ofiterii de la vârf ai Egiptului
încã mai fãceau presiuni pentru un atac si erau furiosi pe decizia lui Sadat. Ei se bazau în ideea
lor pe opinia consilierilor sovietici, care pretindeau cã din punct de vedere militar egiptenii erau
capabili de succes în aceastã operatiune, desi cu costul unor pierderi foarte mari.
si noi aveam diferite idei cu privire la operatiuni de atac, în cazul cã fie Egiptul, fie noi puteam
relua rãzboiul. Arik, care a observat pe bunã dreptate cã rãzboiul cu Egiptul nu fusese decisiv,
considera cã trebuia sã atacãm blindatele egiptene pozitionate între fortele noastre si Cairo. El
arãta locuri unde ar fi fost relativ usor de pãtruns printre unitãtile inamice, care puteau fi luate
din flancuri si chiar atacate din spate. Dar acestea erau idei generale care
524
niciodatã nu au ajuns la stadiul de plan concret. Nu m-au atras, în cel mai bun caz am fi putut
distruge alte câteva sute de tancuri egiptene, ne-am fi apropiat si mai mult de Cairo, ne-am fi
împrãstiat pe o zonã mai largã, dar totusi am fi rãmas fãrã o decizie politico-militarã clarã. Chiar
Statele Unite ne-ar fi dezaprobat si ar fi fost îndoielnic cã guvernul de la Cairo si-ar fi ridicat
mâinile pentru capitulare. Pe de altã parte, am fi suferit pierderi, iar lucrul acesta era greu de
justificat pentru o operatiune care mi se pãrea de o valoare îndoielnicã.
Singura posibilitate fezabilã era distrugerea Armatei a Treia. Aceasta era izolatã, expusã aviatiei
noastre, iar pentru aceastã operatiune puteam concentra destule blindate încât sã dispunem de
superioritate. Diferitele posibilitãti puteau deveni realitãti dacã egiptenii începeau un rãzboi de
uzurã împotriva fortelor noastre de la Vest de Canal. Aceastã conditie nu s-a prezentat.
în ansamblu, eram satisfãcut de acordul cu egiptenii. Date fiind circumstantele, nu mã asteptam
sã obtinem mai mult si socoteam, de asemenea, cã acesta avea valoarea sa intrinsecã. Acordul
pusese capãt rãzboiului — pânã la semnarea sa au existat lupte, într-un punct sau altul, de-a
lungul frontului —, iar conditiile esentiale au fost incluse în articolele acestuia. Din punct de
vedere teritorial, noua linie — trecãtorile Mitla si Gidi si dealurile din fata lor — era cea mai
bunã posibilã, o datã ce ne retrãsesem de la Canal dincolo de raza de bãtaie a artileriei. Iar
conform clauzei de reducere a fortelor, forta militarã pe care egiptenii aveau sã o mentinã la Est
de Canal era într-adevãr minimã.
Acordul de dezangajare includea si un continut politic de mare importantã. Se luau anumite
angajamente, iar dacã acestea aveau sã fie realizate — iar eu speram cã vor fi —, ar fi contribuit
mult la normalizarea vietii în zonã si ar fi servit Ia anularea tensiunilor de rãzboi. Ar fi dus la
deschiderea Canalului Suez pentru navigatie, inclusiv trecerea cargourilor israeliene; la
suprimarea pericolului de blocare a Strâmtorilor Bab el-Mandeb; la refacerea oraselor Canalului;
la demobilizarea unei pãrti a armatei egiptene si a rezervistilor nostri; la o îmbunãtãtire a
relatiilor dintre Statele Unite si Egipt, în mod deosebit în ceea ce priveste problema petrolului.
Acest din urmã proiect, dacã era privit în mod superficial, nu interesa direct Israelul, dar de fapt
era important pentru noi. Nu era obligatia noastrã sã ne batem capul cu livrãrile de petrol pentru
Statele Unite, dar era în mod cert datoria noastrã sã întretinem si sã salvgardãm prietenia si
ajutorul pe care îl primeam de la americani, în situatia datã, nu aveam nici o îndoialã cã sfârsitul
rãzboiului cu Egiptul era ceea ce America dorea cel mai mult, iar lucrul acesta era un factor
pozitiv în esafodajul relatiilor noastre cu ea. O continuare a
if 525
rãzboiului ar fi fost împovãrãtoare pentru Statele Unite si putea sã conducã la o schimbare în
atitudinea lor.
Acordul de dezangajare nu a onorat problemele fundamentale dintre Israel si Egipt sau problema
unor reglementãri permanente, în cel mai bun caz el a facilitat discutarea lor la timpul cuvenit.
Urmãtorul stadiu de negociere cu Egiptul avea sã vinã, consideram eu, dupã implementarea
prezentului acord, adicã dupã deschiderea Canalului Suez. îmi imaginam cã acest nou stadiu nu
va veni înainte de primãvara sau vara anului 1975, la mai bine de un an dupã semnarea
acordului. Am fi vãzut atunci dacã Egiptul realiza de fapt proiectele de refacere în zona
Canalului. Dacã o fãcea — si nu era împiedicat de circumstantele politice interarabe si
internationale —, ar fi fost posibil sã purtãm negocieri pentru a pune capãt stãrii de beligerantã.
f
37
ULTIMUL OBSTACOL
Problema negocierilor de dezangajare cu Siria era aceea cã ne aflam blocati într-un cerc vicios.
Sirienii cereau ca negocierile sã înceapã înainte de a ne da lista prizonierilor nostri. Noi am spus
cã vom negocia numai dupã ce vom fi primit lista. Pânã în ziua de 27 februarie 1974 nu s-a iesit
clin impas, în acea zi, Kissinger, care se gãsea în una din misiunile sale, fãcând naveta între
capitalele tãrilor din Orientul Mijlociu, a sosit la Ierusalim, de la Damasc, cu lista în buzunar. I-a
înmânat-o primului ministru Golda Meir. Ea continea saizeci si cinci de nume. Sirienii i-au spus
cã toti prizonierii erau în viatã si o duceau bine, istoriile despre asasinat si torturã nefiind
adevãrate.
Kissinger a propus ca, dat fiind faptul cã acest obstacol a fost îndepãrtat, Israelul sã trimitã acum
un reprezentant la Washington ca sã prezinte planul de dezangajare al guvernului. Cabinetul a
decis sã accepte aceastã propunere si sã mã trimitã pe mine. Kissinger a plecat la Moscova si s-a
stabilit ca noi sã ne întâlnim de îndatã ce el avea sã se întoarcã în Statele Unite.
Cu putin timp înainte de plecarea mea, primul-ministru a convocat un grup ministerial pentru o
analizã finalã a propunerilor pe care aveam sã le iau la Washington. Acum, dupã alegeri, Golda
Meir formase un nou guvern, iar la aceastã întâlnire luau parte Allon, Bar-Lev, Galili, Sapir, lariv,
Peres, Rabin si eu. Era, de asemenea, prezent si seful statului-major.
S-a decis ca, în afarã de prezentarea planului si a hãrtilor privind separarea fortelor, asa cum
fuseserã aprobate de Cabinet, eu sã insist fatã de Kissinger ca implementarea oricãrui acord cu
sirienii sã nu înceapã înainte ca prizonierii nostri sã fie eliberati, în acord trebuia, de asemenea,
sã existe un articol care sã condamne terorismul. Trebuia sã-i cer lui Kissinger sã facã eforturi
energice spre a asigura permisiunea ca evreii persecutati din Siria sã plece.
Am regretat necesitatea ca în redactarea propunerii noastre de dezangajare sã tin seama nu numai
de continut, ci si de tacticã. A devenit clar cã acest
527
factor nu putea fi evitat în negociere. Dupã pãrerea mea, nu numai arabii ne impuneau acest
procedeu de târguiala de a începe în fortã si a sfârsi cu un compromis. Socoteam cã si americanii
îl favorizau, cãci ei le puteau apoi arãta arabilor cã Statele Unite au fost acelea care ne-au fãcut
sã renuntãm la teritoriu si sã cedãm pozitiile noastre. Formula cu care ei continuau sã-i
impresioneze pe arabi era cã numai America putea convinge Israelul sã se retragã. Arabii puteau
primi de la Uniunea Sovieticã arme, dar cheia solutiei politice o detinea Statele Unite.
Pentru noi, dificultatea în privinta acestui fel de târguiala nu era pur si simplu cã îl consideram
înjositor, ci faptul cã ne punea într-o situatie neplãcutã fatã de publicul israelian. în Israel nu
existã secrete, în consecintã, dacã noi adoptam o anumitã pozitie în negociere, aceasta avea sã fie
larg cunoscutã. Dacã nu ne atingeam obiectivele, eram acuzati de capitulare politicã.
Nu consideram cã, în ceea ce priveste continutul lor, propunerile noastre aveau sã fie gãsite
acceptabile. Sirienii erau îndãrãtnici si mi se pãrea cã vor prefera sã continuie situatia existentã
mai degrabã decât sã accepte planul nostru. Problema noastrã nu era pur si simplu dacã eram
gata sã continuãm fãrã un acord de dezangajare în Nord, ci ce efect avea sã aibã lucrul acesta
asupra frontului egiptean. Presupuneam cã dacã nu vom ajunge la un acord cu Siria, atunci
Egiptul, singura tarã arabã care semnase un acord cu noi, nu avea sã-1 îndeplineascã.
Am avut consultãri cu Statul-Major General si în special cu comandantii nostri din Nord, spre a
stabili linia minimã absolutã dincolo de care nu trebuia sã ne retragem. Am mers în repetate
patrulãri de supraveghere de-a lungul întregii lungimi a liniilor propuse de noi si am finalizat
pentru mine însumi linia esentialã pentru noi. Dupã pãrerea mea, puteam renunta la orasul
Kuneitra sau, în orice caz, la partea situatã la Est de soseaua principalã. Dar problema centralã nu
era cutare sau cutare linie de dezangajare, ci viitorul înãltimilor Golan. Aceasta nu era tema
urgentã de pe agendã, dar socoteam cã trebuia sã stim de la bun început încotro ne îndreptam si
ce pozitii eram gata în cele din urmã sã acceptãm. Nu credeam cã sirienii aveau sã se împace
usor cu pierderea înãltimilor Golan, iar continuarea prezentei noastre acolo putea sã însemne o
prelungitã stare de beligerantã din partea Siriei. Primul impact avea sã fie simtit de asezãrile
civile din Nord. Exprimasem adesea aceste puncte de vedere si am stat de vorbã si cu colonistii
însisi în privinta a ceea ce era probabil sã trãiascã pe pielea lor.
în ziua de 12 februarie 1974, la o zi dupã ce femei din colonia Ramut Magsimim, din Golan, au
fost ucise de artileria sirianã, multe altele rãnite, iar clãdirile au fost lovite, am vizitat acea
asezare, ca si o altã asezare din zonã,
528
gin Zivan si am discutat cu privire la viitor. Aceste douã asezãri au fost întemeiate dupã Rãzboiul
de sase zile. Colonistii mi-au spus cã nu numai cã moralul lor nu a fost slãbit de Rãzboiul de lom
Kipur — chiar dacã au trebuit sã-si abandoneze casele în timpul luptelor—, dar cã acum erau
mai hotãrâti decât oricând sã rãmânã. Mi-au spus, de asemenea, cã ceea ce îi îngrijora nu era
atacul sirian, ci posibilitatea ca guvernul Israelului sã decidã într-o zi sã se retragã din Golan.
L-am întâlnit pe Kissinger la Washington, în ziua de 29 martie 1974, echipele noastre fiind
complete. El ne-a arãtat cã rusii insistau sã fie convocatã de îndatã Conferinta de Pace de la
Geneva. Ei se plângeau, de asemenea, în privinta modului unilateral în care Statele Unite
conduceau negocierile dintre Israel si Egipt. Kissinger s-a lansat apoi într-o lungã analizã a
situatiei politice internationale. Implicatia pãrea a fi cã dacã eforturile americane de mediere
dintre Israel si Siria aveau sã esueze, atunci prestigiul Statelor Unite în Orientul Mijlociu avea sã
fie prejudiciat si cã Israelul s-ar fi aflat el însusi într-o situatie extrem de dificilã.
I-am prezentat lui Kissinger propunerile mele. Dar, asa cum am raportat mai târziu, nu am reusit
sã i le „ vând" si nu eram câtusi de putin sigur cã el avea sã le transmitã reprezentantului sirian,
care era asteptat la Washington în ziua de 12 aprilie, ca sã înceapã negocierile.
Am luat prânzul în sufrageria Departamentului de Stat. Masa, vasul cu supã din centru,
tacâmurile, farfuriile, toate îmi erau cunoscute. La fel si meniul, care mi-a reamintit de ultima
mea vizitã acolo. Coversatia a trecut la alte subiecte: violarea de cãtre Egipt a acordului de
dezangajare, schimbul de prizonieri rãniti cu Siria si livrãrile de arme americane cãtre Israel, care
nu erau efectuate asa cum se promisese. Pe tema armelor, aveam sã intrãm în detalii în ziua
urmãtoare.
A doua zi, sâmbãtã, ne-am întâlnit la ora 10 A.M., în biroul lui Kissinger. De data aceasta, Ia
cererea sa, fãrã echipe complete. Mi-am exprimat dezamãgirea cu privire la rãspunsurile pe care
le primisem în legãturã cu armele. I-am spus lui Kissinger cã pânã si un stat mic ca Israelul ar fi
capabil sã trimitã câteva sute de tancuri si de transportoare unei tãri prietene în rãzboi, dacã ar fi
fost nevoie.
Am discutat apoi despre viitor. I-am spus cã dacã ajungeam la un acord de dezangajare cu Siria,
problema fundamentalã încã ar fi rãmas nerezolvatã si cã era esential ca în anii ce vin sã existe
un Israel puternic. Secretarul de stat al Statelor Unite trebuia, desigur, sã împãrtãseascã gândirea
noastrã cu privire la ceea ce trebuia sã fie situatia Israelului în urmãtorii 5 sau 10 ani. Aveam
nevoie de cele mai moderne avioane si de alte tipuri de arme conven-
529
IPL
tionale sofisticate, care sã ne dea posibilitatea sã ne apãrãm, în prezent si în viitor. S-a aranjat sã
am o întâlnire cu secretarul Apãrãrii, Schlesinger, în ziua de luni.
Convorbirea cu Kissinger a fost oarecum prelungitã, iar secretarul sãu a venit sã-i aminteascã
faptul cã trebuia sã plece imediat, dacã nu voia sã întârzie la întâlnirea pe care o stabilise,
„întâlnirea", dupã cum s-a aflat mai târziu, era cãsãtoria cu Nancy.
întâlnirea de luni, cu Schlesinger, la Pentagon, a fost, ca de obicei, plãcutã si amicalã, dar, în mod
tipic, nu prea încurajatoare. Nu am obtinut nici un angajament în vreun punct esential. Doar în
ceea ce priveste noua generatie de avioane a arãtat Pentagonul o oarecare disponibilitate de a
rãspunde pozitiv la solicitãrile noastre. Puteam doar sã sper cã, atunci când va veni timpul
implementãrii acestui rãspuns pozitiv, optimismul meu nu avea sã se dovedeascã prematur.
Dupã-amiazã m-am întâlnit cu Comisia Serviciilor Armate din Senat. Cu mine se gãsea Motti
Hod, fost comandant al aviatiei noastre militare. A trebuit sã rãspundem la o serie de întrebãri,
toate relevante, iar unele chiar tehnice, ca acelea puse de Barry Goldwater, cu privire la aviatie si
la apãrarea antiaerianã, în timpul întâlnirii, am fost chemat la telefon si, spre surprinderea mea,
am fost informat cã, dupã ce am plecat de la Pentagon în acea dimineatã, solicitarea mea a fost
din nou examinatã si, în pofida dificultãtilor implicate, s-a decis sã ni se dea tancurile si
transportoarele cerute.
în afarã de convorbirile sustinute la Washington, am luat cuvântul, la New York, la întruniri ale
United Jewish Appeal si am apãrut pe mai multe programe T V. Aceste scurte vizite în Statele
Unite nu sunt vacante, timp de odihnã si relaxare. Mi-au fãcut mare plãcere, însã, vizitele
repetate la Metropolitan Museum si la Brooklyn Museum, interesânsu-mã în special exponatele
egiptene. Absolut extraordinare! Prof. Bernard Bothmer era custode al Departamentului Egiptean
la Brooklyn Museum si am devenit buni prieteni în cursul repetatelor mele vizite fãcute de-a
lungul anilor. De data aceasta si-a exprimat, în termeni entuziasti, încântarea pentru fotografia pe
care i-o trimi-sesem. „Este exact ceea ce mi-am dorit", a spus el. Cu câtiva ani mai înainte el
fãcuse sãpãturi arheologice în Egipt, iar când a fost sã-si publice descoperirile, a avut nevoie de o
fotografie aerianã a colinei unde fãcuse sãpãturile. A cerut guvernului egiptean fotografia, dar
repetatele sale solicitãri s-au dovedit zadarnice. A apelat apoi la guvernul britanic si la acela al
Statelor Unite, dar din nou fãrã rezutat. La una din întâlnirile noastre, m-a întrebat accidental,
mai mult în glumã decât în serios, dacã Fortele de Apãrare ale Israelului nu aveau, cumva, o
fotografie de recunoastere a acelei regiuni a Egiptului. I-am
530
cerut lui Beni Peled, comandantul Fortei Aeriene, sã se uite prin cartoteci, iar el a gãsit o superbã
fotografie a colinei arheologice unde lucrase profesorul. Aceasta a apãrut în cartea lui Bothmer,
cu specificarea „Photograph by Israeli AirForce"\
Am avut o surprizã cât se poate de plãcutã, de altã naturã, într-un alt cadru. La un dineu în
Washington, am stat între sotiile domnilor Henry Jackson si Frank Church si m-a amuzat foarte
mult conversatia lor strãlucitã, spiritualã. Surpriza a venit atunci când doamna Jackson mi-a spus
cã tatãl ei a fost un preot savant care putea citi Biblia în ebraicã! El a avut grijã ca si copiii sãi sã
o studieze în întregime, iar doamna Jackson s-a dovedit o elevã foarte dotatã.
Ea mi s-a revelat a avea o largã cunoastere nu doar a Bibliei, ci si a perioadelor postbiblice. Ea
vizitase Israelul, a urcat pe vârful Masada51 si cunostea toate detaliile dramaticei istorii a acelui
loc istoric, unde evreii au opus ultima lor rezistentã împotriva romanilor, în secolul I. Mi-a pus
întrebãri asupra acelei actiuni militare si mã tem cã atunci nu i-am putut rãspunde. Desigur,
cunosteam celebrul discurs al comandantului evreu, Eleazar ben lair, tinut pe fundalul
fortificatiilor în flãcãri si al spãrturii din zid, prin care romanii aveau sã atace în zori. Dar când ea
m-a întrebat cum de au esuat romanii în prima lor încercare de a pãtrunde în fortãreatã, cum au
construit ei rampa si cum foloseau arme ca berbecele si balista, a fost greu sã-mi amintesc
detaliile. Trebuie însã sã spun cã, din toate convorbirile purtate la Washington pe tema
armamentelor, aceasta a fost singura care mi-a plãcut.
în ziua de 2 mai 1974, Kissinger a sosit în Israel, împreunã cu echipa sa de adjuncti, dar însotit
de data aceasta si de sotia sa, Nancy. Mi-a spus cã si-a propus sã facã eforturi intense spre a
asigura un acord cu Siria.
Ca de obicei, a avut loc mai întâi o convorbire între patru ochi cu primul-ministru. Echipele
urmau sã se întâlneascã la ora 3 P.M. si sã continuie sã lucreze în cursul unui dineu programat la
casa ministrului de externe, Abba Eban. Dupã câte am auzit, întâlnirea cu primul-ministru n-a dat
satisfactie, iar sedintele de dupã-amiazã au fost si ele sterile.
La dineu, Kissinger s-a întors spre mine si mi-a propus sã ne întâlnim între patru ochi. L-am
trimis la primul-ministru, iar la sfârsitul mesei Golda m-a luat deoparte si mi-a cerut sã mã
întâlnesc cu secretarul de stat. I-am spus cã voiam sã-i explic lui Kissinger cum vedeam eu
problema localitãtii Kuneitra. Golda a încuviintat, cu conditia de a o prezenta drept opinia mea
personalã. I-am cerut lui Simha Dinitz, ambasadorul nostru la Washington, cât si adjunctului
meu, Arie Brown, sã mã însoteascã. Kissinger era însotit de
531
Peter Rodman. Era ora 0,20, orã numai bunã de somn si nu de pornit la consultãri istovitoare.
Dacã cineva mi-ar fi spus mai înainte cã Kissinger avea sã-si petreacã o lunã fãcând naveta între
Damasc si Ierusalim, nu 1-as fi crezut în ruptul capului. si dacã Kissinger ar fi stiut de la bun
început ce avea sã facã, fãrã îndoialã cã ar fi refuzat. Dar tocmai lucrul acesta 1-a fãcut, timp de
exact treizeci si douã de zile.
în acele zile de negociere la Ierusalim 1-am vãzut pe Kissinger la lucru într-o cãmãrutã si m-a
uimit. El este ceea ce noi în Israel numim un „Yekke" (jachetã), termenul cu care îi dezmierdam,
fãcând haz totodatã, pe evreii germani imigranti, purtãtori de vestã si cravatã, care fugeau de
Hitler, venind în Palestina în anii 1930. Ei erau cocheti, pedanti, sobri, cu totul diferiti de evreii
rusi, purtãtori de rubascã, degajati, prietenosi, pionierii care îi precedaserã. Totusi, în pofida
faptului de a fi un Yekke, Kissinger este o combinatie de inteligentã vie, de foarte dezvoltat simt
al umorului si de prodigioasã capacitate de muncã, de o profunzime remarcabilã. Dupã o studiere
intensã, el înregistreazã hãrti pe care nu le-a mai vãzut niciodatã si terenuri care îi erau
nefamiliare si pe care le fixa în mintea sa. Când propunerile ajungeau la generalitãti si generau
mai multe interpretãri, el le lua una câte una, insista ca ele sã fie clar formulate si înscrise într-un
proces-verbal. Defunctul reprezentant al Natiunilor Unite, dr. Ralph Bunche, care mediase
Acordul de Armistitiu dintre Israel si arabi în 1949, era altfel. El redacta adesea un acord cu
articole în mod deliberat nebuloase, asa încât fiecare parte sã-i poatã da interpretarea doritã si sã
fie gata sã semneze. Uneori Kissinger lua o pauzã în mijlocul unei conversatii, se retrãgea în
tãcere, îsi întindea picioarele si îsi concentra gândurile, pãrând a se consulta cu el însusi.
Accesele lui subite de meditatie erau precedate de un semnal avertizator: el începea sã-si roadã
creionul galben, întocmai ca un copil de la grãdinitã.
în acea lunã a navetei lui Kissinger între Lod si Damasc au existat momente în care arãta de
parcã s-ar fi aflat într-o fundãturã, neputându-se ajunge la nici o întelegere. Ceea ce a caracterizat
aceste negocieri a fost munca durã, chinuitoare, târguiala înceatã si întortocheatã asupra fiecãrui
punct, atât în ceea ce priveste articolele referitoare la limitarea fortelor, cât si acelea privind
demarcarea liniilor frontului. Kissinger si echipa lui au lucrat neostenit.
Prima propunere sirianã cerea retragerea noastrã de pe înãltimile Golan, la circa 6 mile Vest de
linia de încetare a focului din 1967. Cât priveste Muntele Hermon, sirienii pretindeau cã noi 1-
am capturat dupã ce decizia de încetare a focului din 1973 a fost acceptatã si cã, prin urmare,
trebuia sã-1 evacuãm în întregime. De asemenea, au refuzat sã primeascã forte ONU pe
532
teritoriul lor. Au respins pe loc ideea de a urma modelul egiptean, care trebuia sã ducã la crearea
a trei zone-sandvici: sirianã, UNEF si israelianã. La momentul potrivit, însã, ei aveau sã punã un
mare temei pe aceste cerinte.
si noi am fãcut concesii în cursul negocierilor. La început am spus cã nu ne vom retrage dincolo
de liniile din 1967. Mai târziu am insistat ca numai partea de Est a orasului Kuneitra sã fie datã
Siriei, iar partea vesticã sã fie ocupatã de forta ONU. în final ne-am multumit cu o linie care
trebuia sã dea întregul oras în mâinile sirienilor. Au existat si anumite retrageri aditionale.
învoiala a fost dificilã. La sfârsit, când detaliile singurului acord pe care Siria era gata sã-!
semneze ne-au devenit clare, a trebuit sã hotãrâm dacã sã-1 acceptãm sau sã rãmânem fãrã nici
un acord. Ne-am impus douã principii fundamentale si am rãmas în mod ferm la ele: primul, sã
nu abandonãm o linie militarã sãnãtoasã, adicã sã nu ne retragem de pe dealurile care dominau
Kuneitra si Rafid; al doilea, sã nu tulburãm sau sã lãsãm vulnerabile asezãrile noastre existente la
frontierã.
Un compromis am fãcut si cu privire la dimensiunea fortei ONU, cãzând de acord asupra unui
numãr mult mai mic decât se propusese initial. si chiar si numele fortei avea sã fie schimbat. Pe
frontul sirian aceasta avea sã se numeascã UNDOF (UnitedNations Disengagement Observer
Force) si nu, ca pe frontul egiptean, UNEF (UnitedNations Emergency Force). Dar, desigur, nu
numele era important, în orice caz, pe frontul sirian, în afarã de postul ONU de pe Muntele
Hermon, trupele nu trebuiau sã controleze, ci pur si simplu sã observe implementarea acordului.
Dimpotrivã, pe frontul egiptean exista o zonã ocupatã exclusiv de UNEF. Dar aceea era o zonã
deserticã, în timp ce zona din lungul frontului sirian era ocupatã de civili si necesita o
administratie sirianã civilã.
în paralel cu negocierile noastre cu sirienii, am purtat convorbiri aparte cu americanii. Misiunea
noastrã era sã încercãm sã ne asigurãm livrãrile de arme în anii urmãtori, ajutorul financiar
pentru achizitionarea acestor arme si confirmarea faptului cã Statele Unite nu ne vor cere
retrageri ulterioare de pe înãltimile Golan.
Ca si cle-a lungul frontului egiptean, de-a lungul frontului sirian focul nu a încetat pânã în ziua în
care a fost semnat acordul. si aici, sirienii nu au încercat sã cucereascã noi pozitii, cu o singurã
exceptie, ci sã mentinã focul, de cele mai multe ori de artilerie, asupra liniilor noastre. Exceptia a
fost vârful Hermon. Când noi am cucerit cele trei pozitii de pe lantul de munti Hermon, în
noaptea zilei de 21 octombrie, fortele noastre au ajuns pânã la postul de pe culme. Mai târziu,
însã, din cauza unei masive cãderi de zãpadã si absentei unui drum de acces, am scos unitatea
noastrã de pe pozitia cea mai înaltã, dupã
533
ce ne-am asigurat cã observatorii ONU au confirmat cã acest post a fost sub controlul nostru.
Dupã un timp am observat cã soldatii sirieni mergeau uneori pânã acolo si cã, din când în când,
chiar rãmâneau acolo pentru un timp. Drept urmare, am trimis acolo o unitate, care i-a gãsit pe
sirieni la fata locului. Oamenii nostri au atacat si au recucerit postul, iar dupã aceea am rãmas ca
ocupanti. L-am fortificat, am croit un drum de acces si am dus acolo tancuri.
Am avut probleme atât în construirea drumului, cât si în folosirea lui, mai târziu. Povârnisurile
muntelui sunt foarte abrupte si pline de fisuri adânci, iar singurul drum ce putea fi nivelat si
pavat se întindea de-a lungul umãrului crestei, fiind extrem de îngust si, desigur, tintit de artileria
sirianã, care deschidea focul ori de câte ori îsi fãcea aparitia vreun vehicul. Buldozerele, tancurile
si transportoarele noastre blindate erau lovite si se transformau în obstacole pe acea potecã
îngustã. Mai multe elicoptere care aduceau provizii si trupe s-au prãbusit în accidente. Vremea
asprã fãcea sã creascã nenorocirile noastre. Zona era acoperitã de o zãpadã groasã si tare, iar
vânturile suflau fãrã contenire. tãrile din Occident au atât echipament, cât si experientã de luptã
în conditii de iarnã. Pânã atunci noi ne antrenasem în desert si în vânturile fierbinti ale acestuia.
Principala noastrã problemã era sã ne fortificãm acolo, dar atât frigul cât si terenul stâncos fãceau
aceastã muncã extrem de dificilã. Cea mai bunã protectie ne-o oferea o pesterã de aproximativ
100 de yarzi, în cel mai înalt punct al Hermonului.
în lunile aprilie si mai, am vizitat Muntele Hermon cel putin o datã pe sãptãmânã, de cele mai
multe ori de sabat. Existau semne cã sirienii se pregãteau sã captureze posturile noastre de pe
munte. Bãnuiam cã ei aveau sã încerce un astfel de atac si doream sã fiu sigur cã posturile erau
destul de tari pentru o defensivã corespunzãtoare. Fiecare vizitã fãcutã pe culme a fost o
experientã. Elicopterul trebuia sã-si tese calea prin vãi si printre povârnisurile muntelui, asa încât
sã scape de detectia radar si sã evite expunerea în fata rachetelor siriene. Interesul meu pentru
vegetatia ce se schimba, pe mãsurã ce urcam, nu s-a stins niciodatã. Mai întâi venea centura
arboricolã. Aceasta fãcea loc tufisurilor, pentru ca apoi sã urmeze creasta, golasã, cu spini care
cresteau printre bolovani, la adãpost de vântul ucigãtor.
Douã trãsãturi caracterizau acest avanpost numit „piscul Harmon": peste-rea si piscul. Pestera
este o cavernã naturalã care a fost adâncitã si lãrgitã de oameni, servind în antichitate drept
locuintã, în timpurile recente, în lunile cãlduroase de varã, ea servea drept bazã sãtenilor din zonã
care urcau pe munte ca sã taie bulzi de gheatã, pe care îi vindeau orãsenilor înstãriti. Era o muncã
grea, iar blocurile de gheatã erau cãrate pe spinarea mãgarilor, pe potecile abrupte si alambicate
de munte. Dar era, pe cât se pare, o treabã
534
profitabilã, cãci gheata de pe Muntele Hermon era cãratã, cu mici vase, pânã în Egipt.
Cea de a doua trãsãturã geologicã, piscul ca atare, a fost amplasamentul unui templu helenistic,
în secolul al IH-lea î.Chr., iar vestigiile sale — o parte din zidurile ruinate si pietre modelate —
încã mai pot fi vãzute. Acesta este punctul cel mai înalt de pe lantul muntos Hermon, un excelent
loc de observatie, unde trupele siriene instalaserã un post militar.
Când noi am cucerit zona, desi pestera a fost tinta artileriei siriene, ea a servit drept adãpost
soldatilor nostri. Ea este acoperitã de un strat gros de stâncã tare, care o face sigurã chiar si
împotriva unei lovituri directe date de artileria inamicã. Posturile înaintate pe care le-am instalat
în jurul piscului erau expuse frigului celui mai cumplit, mai degrabã din cauza vânturilor
înghetate decât din cauza zãpezii. Vara, pe timp de pace, Hermonul poate fi un paradis pentru
excursionisti, dar devine infern pentru soldatii care stationeazã aici iarna.
Stadiul final al negocierilor de dezangajare cu Siria a avut loc la Geneva. Aici, însã, negocierile
nu priveau substanta acordului, ci programul retragerii noastre, schimbul de prizonieri si intrarea
fortelor siriene si ale ONU în teritoriul evacuat. Discutiile au fost purtate sub auspiciile ONU, iar
presedinte a fost generalul Siilasvuo, comandantul fortelor ONU. Echipa israelianã a fost
compusã din generalul maior Herzl Safir si colonelul Dov Sion.
Acordul a fost semnat în dimineata zilei de 5 iunie 1974, la ora 10,30 A.M. Acest acord marca
sfârsitul oficial al Rãzboiului de lom Kipur. Focul pe front s-a stins. Ultimii prizonieri s-au întors
la casele lor. Fortele de Apãrare ale Israelului si-au putut demobiliza rezervistii. Iar în Siria
tãranii s-au putut întoarce în satele lor abandonate.
535
38
MA'ALOT
Una dintre cele mai grele zile din viata mea s-a înscris în cele sapte luni si jumãtate de negocieri
febrile de dupã Rãzboiul de lom Kipur. Dar aceasta nu a avut nimic de-a face cu Kissinger si nici
cu rãzboiul, ci cu o altã formã de violentã, comisã de teroristii care, de data aceasta, operau din
Liban.
Mult înainte de Septembrie Negrii 1970, când regele Hussein a luat comanda propriei sale tãri si
a curãtat-o de teroristi, acestia au început sã transforme Libanul în baza lor centralã de
operatiuni. Dupã actiunea lui Hussein, când n-au mai putut folosi teritoriul iordanian, ei au
folosit din ce în ce mai mult granita libano-israelianã pentru incursiunile lor teroriste. Bandele
numãrau acum aproximativ cinci mii de oameni. Guvernul libanez s-a dovedit neputincios în
suprimarea lor. Teroristii îsi îndreptau atacurile asupra asezãrilor noastre de la frontierã si asupra
oraselor în curs de dezvoltare, de cele mai multe ori lansând rachete din interiorul Libanului. Din
când în când, însã, ei treceau frontiera, cu misiuni de sabotaj si asasinat.
In timp ce se desfãsurau negocieri în vederea unui acord de încetare a ostilitãtilor si se convocase
o „conferintã de pace" la Geneva, dupã Rãzboiul de lom Kipur organizatiile teroriste si-au reluat
activitãtile si chiar au deschis un nou capitol: luarea de ostatici si amenintãrile de a-i omorî si de
a fi omorâti cu ei dacã nu li se îndeplineau revendicãrile: eliberarea colegilor lor întemnitati.
Douã astfel de actiuni au fost întreprinse în Israel în decurs de o lunã: prima la Kiriat smona, în
ziua de 11 aprilie 1974, iar a doua la Ma'alot, în ziua de 15 mai 1974. Amândouã orasele se
gãsesc în Galileea de Sus, lângã granita noastrã nordicã.
La Kiriat smona, la ora 11,15, în ziua actiunii, Radio Damasc a anuntat cã, devreme dimineata, o
„echipã suicidarã", apartinând Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei, al lui George
Habas, a pãtruns în oras si a luat sub control scoala Korcak, unde teroristii detineau ostatici.
Autoritãtile
536
israeliene erau avertizate cã orice încercare de a recaptura scoala avea sã punã în pericol viata
copiilor.
Când Radio Damasc a difuzat aceastã stire, cei trei sabotori erau deja morti. De fapt ei intraserã
în scoalã la ora sapte dimineata, clar bãietandrii erau într-o excursie, iar clãdirea era goalã.
Teroristii au intrat apoi într-un bloc de locuinte si, mergând din apartament în apartament, au
aruncat grenade de mânã si au tras focuri de arme automate, omorându-i pe locatari. Când au
ajuns la ultimul etaj, s-au baricadat într-o camerã cu fereastra spre stradã. De îndatã ce vecinii au
înteles ce se întâmpla, ei au chemat fortele de securitate, în timp ce soldatii de afarã i-au tinut
tintuiti locului pe sabotori, o unitate a intrat în clãdire, a luat cu asalt camera baricadatã si i-a ucis
pe cei trei sabotori.
Teroristii omorâserã 16 civili, dintre care 8 copii, în schimbul de focuri cu trupele noastre, ei au
ucis doi dintre soldatii nostri.
Când am ajuns eu la Kiriat smona, bãtãlia dintre teroristi si trupele noastre se gãsea deja în fazele
ei finale. Soldatii nostri înconjuraserã clãdirea, iar locatarii din casele învecinate fuseserã
evacuati. Se trãgea asupra ultimului etaj, unde se baricadaserã teroristii, iar când oamenii nostri
au pãtruns în clãdire, i-au gãsit pe teroristi zãcând pe podea, cu corpurile ciuruite, dar cu fetele
neatinse. Pãreau tineri, bãrbieriti cum se cuvinte, tunsi cu grijã. Dacã i-as fi întâlnit pe stradã, n-
ar fi trezit nici o curiozitate specialã din parte-mi.
Nu stiu dacã puneau vreun pret pe viata lor, dar în mod cert n-au manifestat nici o crutare pentru
viata femeilor si copiilor evrei, într-adevãr, ei credeau — cum cred camarazii lor din miscãrile
teroriste — cã uciderea evreilor este un act de eroism de care se puteau simti mândri si care îi
desfãta pe prietenii lor. Corpul unuia dintre ei era sfârtecat, dar nu stiu dacã el însusi a provocat
explozia. Este clar cã purtase explozive si cã o fãcuse cu naturalete, ca sã evite orice suspiciune,
înclin sã cred cã explozivele au luat foc de la un glont tras de una din pustile noastre si cã nu au
fost detonate printr-un act de autodistrugere. Este o largã prãpastie între a adopta numele de
„echipã suicidarã" (fedayuri) si curajul de a merge cu angajamentul pânã la a-ti lua viata atunci
când misiunea esueazã.
Acesti teroristi nu au luat ostatici. Ei nu si-au eliberat camarazii. Au realizat, însã, un lucru: au
generat fricã în unele din familiile din oras, care aveau în fata ochilor viziuni de cosmar: usi
sparte, teroristi arabi apãrând cu pusti-mitraliere si împroscãnd foc, copii omorâti în paturile lor,
pãrinti înnebuniti, vecini alarmati. Panica lor putea fi înteleasã, însã unii s-au contaminat de
aceasta. Ministri din Cabinet si ofiteri superiori au fãcut promisiuni rãu concepute si pompoase,
care erau vãtãmãtoare, însusi actul de a promite era vãtãmãtor, de parcã am fi fost panicati în
actiune de teroare. Mai mult, unele
537
din proiectele promise în vederea sporirii securitãtii erau necoapte, iar altele pur si simplu n-au
fost puse în practicã.
în ziua de 15 mai 1974, la o lunã dupã Kiriat smona, a venit „Ma'alot". Cei trei teroristi au comis
primele lor asasinate înainte de a ajunge la Ma'alot. Aproape de miezul noptii ei au atacat un
autobuz care transporta de la muncã acasã un grup de femei arabe, care lucrau la o fabricã de
textile din Nordul Haifei si care se întorceau în satul lor. Asasinii, înarmati cu pusti Kalasnikov,
au ucis o femeie si au rãnit alte zece, inclusiv pe soferul vehiculului. Când teroristii au ajuns în
Ma'alot, au intrat într-una din case si au ucis familia Cohen. De acolo au mers mai departe la un
internat scolar, unde 100 de copii si 4 profesori de la o scoalã din Safecl îsi petreceau noaptea, ei
aflându-se într-o excursie în Galileea. Teroristii i-au luat ostatici. Ei au eliberat un profesor si
câtiva copii, ca sã ducã la destinatie scrisorile ce contineau ultimatumul lor, ultimatum difuzat si
printr-un megafon adus de dânsii. Ni se cerea sã eliberãm douãzeci de teroristi pe care îi
prinsesem, îi judecasem si întemnitasem. Acum trebuia sã-i trimitem cu avionul la Damasc. De
îndatã ce Radio Damasc avea sã anunte sosirea lor, scolarii aveau sã fie pusi în libertate. Dacã
noi respingeam cererea lor, teroristii aveau sã arunce în aer clãdirea cu toti copiii aflati în aceasta.
Fãrã îndoialã cã aici nu era vorba de suicid terorist, în cele din urmã, teroristii au fost ucisi de
soldatii nostri. Nu era clar dacã, asa cum pretindeau teroristii, clãdirea fusese împãnatã cu
încãrcãturi explozive. Când totul s-a terminat, au fost gãsite 5 sacose cu exploziv: douã în casa
scãrilor, douã în sala de clasã în care fuseserã detinuti ca ostatici copiii, iar una pe coridor.
Probabil cã trebuiau activate cu baterii. Asupra unuia dintre teroristii ucisi au fost gãsite patru
baterii cu o putere totalã de o jumãtate de watt, iar lângã casa scãrii a fost gãsitã o baterie de o
jumãtate de watt, dar nu era clar dacã aceste baterii fuseserã legate cu explozivii. Ceea ce era
sigur era cã explozivii nu erau suficienti ca sã arunce în aer clãdirea si cã nu au fost detonati,
chiar dacã teroristii au dispus de suficient timp ca s-o facã.
în actiunile lor anterioare, teroristii îsi asigurau retragerea si, în consecintã, instalau mine sau
materiale de sabotaj cu focoase cu actiune întârziatã, asa încât ei puteau fi de mult dincolo de
granitã în momentul în care explozivii erau detonati. Aceastã metodã nouã, însã, îi scutea pe
teroristi de aceastã problemã. Dupã ce omorau pe cine doreau, ei luau ostatici si puneau conditia
ca tovarãsii lor teroristi, aflati în închisori israeliene, sã fie transportati în mod pasnic într-o tarã
arabã. ; •;
538
Aceastã metodã nouã a pus Israelului douã probleme. Una era fundamentalã: trebuia noi sã ne
supunem santajului terorist? Cea de a doua era tehnicã si se punea militarilor: cum se putea lupta
cu teroristii care detineau ostatici?
Ne-am mai întâlnit cu aceste probleme de douã ori în trecut. Prima datã în iulie 1968, când un
avion „El Al" a fost deturnat si silit sã aterizeze la Alger. (A fost prima deturnare a unui avion
efectuatã de teroristi arabi). Teroristii au cerut sã eliberãm un numãr de sabotori capturati, aflati
în închisorile israeliene, permitându-Ie sã pãrãseascã tara. Numai dupã aceea aveau ei sã
elibereze avionul nostru si echipajul sãu. Eu m-am opus ferm satisfacerii cererii lor, dar guvernul
israelian din acea vreme, condus de Levi Eskol, a încuviintat-o si schimbul a fost fãcut. Problema
a revenit în fata Cabinetului israelian în august 1969, când doi israelieni, Muallen si Samuelov,
au fost rãpiti dintr-un avion american „TWA" deturnat la Damasc, cei doi fiind întemnitati în
acest oras. si atunci guvernul a decis sã-i schimbe pe doi piloti sirieni care erau prizonieri de
rãzboi în Israel.
Dar episodul cel mai aproppiat de acela de la Ma'alot s-a întâmplat cu un avion „Sabena", pe care
teroristii au pus stãpânire în drumul spre Israel si care a aterizat pe aeroportul israelian Lod.
Banditii au conditionat eliberarea pasagerilor de punerea în libertate a 300 de teroristi întemnitati
în Israel. Guvernul nostru a decis sã nu accepte, iar în actiunea militarã, care a avut loc în ziua
urmãtoare si care a durat câteva minute, doi banditi de sex masculin au fost ucisi, iar cele douã
femei teroriste aflate cu ei au fost prinse si arestate, în cele din urmã, ele au fost judecat si
întemnitate, în timpul luptei, o femeie dintre pasageri a fost ucisã în schimbul de focuri din
interiorul avionului.
Pãtrunderea teroristilor în Kiriat smona nu a obligat guvernul israelian sã ia vreo decizie de
principiu. Teroristii nu au putut lua ostatici si de aceea nu a existat nici o negociere cu privire la
conditiile de eliberare a lor. în consecintã, armata israelianã a fãcut ceea ce trebuia fãcut. Soldatii
nostri au înconjurat clãdirea, au evacuat locuitorii din vecinãtate, au localizat camera în care se
baricadaserã teroristii, i-au luat cu asalt si i-au curãtat.
Altfel s-au petrecut lucrurile la Ma'alot. De îndatã ce am primit vestea, am zburat acolo împreunã
cu seful statului-major. Sabotorii se aflau în interiorul scolii, cu copiii luati ostatici. I-am
telefonat primului-ministru si i-am raportat situatia. Golda Meir a convocat o reuniune a
Cabinetului la Ierusalim ca sã decidã ce trebuia sã întreprindem.
La Ma'alot, clãdirea era înconjuratã de parasutisti de-ai nostri, iar eu am cercetat-o din toate
laturile. M-am apropiat cât a fost posibil, cu grija de a nu mã expune. Pe când mã furisam în
spatele clãdirii, am auzit o voce familiarã
539
strigându-mã: „Dacã vrei sã mergi mai aproape, va trebui s-o iei la fugã, cãci chiar dacã te vei
târî pe burtã, ei te vor vedea".
Vocea era a lui Muki, care este cãsãtorit cu nepoata mea Nurit. Este unul din cei mai viteji tineri
pe care i-am cunoscut, în prezent ofiter de parasutisti în rezervã. Când a auzit, în acea dimineatã,
la radio, stirea cu privire la Ma'alot, a luat numaidecât legãtura cu unitatea sa, a sãrit în
automobilul sãu si s-a repezit spre orasul cu beleaua. Avea acum comanda unei echipe de atac.
Cabinetul a decis sã accepte schimbul, dar nu planul teroristilor cu privire la modul în care avea
sã aibã loc schimbul. Guvernul consimtea ca prizonierii si copiii sã fie eliberati simultan, dar nu
sã-i lase pe bãieti în mâna teroristilor, bazându-se pe cuvântul de onoare al acestora cã vor fi
eliberati atunci când camarazii lor aveau sã ajungã la Damasc.
La amiazã am zburat la Ierusalim, pentru o întrevedere urgentã cu primul-ministru. Dupã
întrevedere am alergat la elicopterul care astepta sã mã ducã înapoi la Ma'alot. Acolo 1-am gãsit
pe nepotul meu Uzi, fiul fratelui meu decedat Zorik, care fãcea parte din aceasi unitate de
rezervisti ca si Muki. El studia acum matematica si fizica la Universitatea Ebraicã. Când a auzit
zgomotul elicopterului ce ateriza lângã cancelaria primului-ministru, el si-a imaginat cã cineva
venise de la Ma'alot ca sã raporteze la guvern si cã aparatul se va reîntoarce acolo. A socotit cã
avea prilejul sã zboare la Ma'alot, asa încât sã poatã lua si el parte la actiune, îsi adusese cu el
uniforma militarã si s-a schimbat în cursul zborului nostru. Cu toate cã este foarte tânãr, este deja
major.
I-am explicat situatia de la Ma'alot si am vãzut cã fata sa a luat o expresie serioasã, îi cunosteam
pe cei mai multi dintre ofiterii din unitatea sa de parasutisti, dar, desigur, pe el si pe Muki îi
vedeam mai frecvent la reuniunile de familie. Dupã fiecare operatiune la care cei doi tineri luau
parte, vorbeam cu dânsii si aflam mai multe detalii asupra actiunii. Nu eram deloc surprins de
faptul cã de îndatã ce ei si camarazii lor au auzit de cele ce se întâmplau la Ma'alot, au lãsat totul
baltã si au încercat sã ajungã acolo cât mai repede posibil. Mã îndoiesc cã existã vreun alt loc în
lume unde tinerii sã creascã atât de aproape de umbra mortii, loc unde, cu inima curatã, ei
asociazã curajul suprem cu totala lipsã de înfumurare sau de arogantã.
La reîntoarcerea în Ma'alot, m-am dus la casa de lângã scoalã, care ne servea de acoperire, si am
aruncat, de dupã colt, o privire iscoditoare asupra a ceea ce se întâmpla. Unul dintre teroristi m-a
reperat si, pe cât se pãrea, voia sã mã împuste. O fatã care stãtea în spatele lui mi-a fãcut semn cu
mâna cã trebuia sã-mi ascund capul în spatele casei. Am vãzut-o prin binoclu, iar trãsãturile ei
erau atât de clare de parcã s-ar fi aflat lângã mine. Arãta tristã si mai ales extenuatã, asa cum
aratã copiii care cad de obosealã.
540
între timp, eforturile de a se obtine eliberarea în sigurantã a copiilor s-au complicat cu încercarea
de a folosi drept mediatori ambasadorii Frantei si României. Timpul trecea cu o încetinealã
chinuitoare si, pe când se apropia ora 6 P.M., termenul-limitã fixat de teroristi — când, dupã cum
acestia avertizaserã, clãdirea avea sã fie aruncatã în aer cu tot cu copii —, guvernul a dat
permisiunea ca soldatii nostri sã pãtrundã în scoalã.
M-am tinut de soldatii atacatori si am intrat în sala de clasã unde fuseserã detinuti copiii. Scena
era cutremurãtoare, podeaua acoperitã de sânge si zeci de copii îngrãmãditi la perete. Soldatii
nostri îi omorâserã pe cei trei teroristi, dar înainte de aceasta asasinii reusiserã sã împuste mortal
16 scolari si sã rãneascã alti 68.
Printre rãniti se afla si fata care îmi semnalizase pericolul. Expresia de pe fata ei era
neschimbatã, doar cã ochii îi erau închisi. Pe când era pusã pe targa, ea si-a deschis pentru un
moment ochii, m-a recunoscut si a izbucnit în lacrimi. A încercat sã vorbeascã, în mod evident
dorind sã descrie tot ce se întâmplase în acea zi, dar n-a putut decât sã spunã, printre suspine: „A
fost înspãimântãtor, înspãimântãtor".
încercarea de a-i salva pe copii nu a fost cea mai reusitã actiune militarã întreprinsã vreodatã.
Una dintre cauze a fost amânarea atacului pânã în ultimul minut, în cursul diminetii încã ar mai fi
fost posibil de gãsit momente în care teroristii nu erau în alertã. Dar, cu cât ora finalã se apropia,
ei erau mai încordati, mai prudenti si mai atenti sã nu se deplaseze atât de liber ca mai înainte.
A doua eroare priveste executarea realã a operatiunii. Oamenii nostri au utilizat o armã
inadecvatã, grenada cu fosfor. Ei au gresit etajul, au urcat la etajul trei si au trebuit sã coboare la
etajul doi, unde au aruncat o grenadã cu fosfor, trebuind sã astepte pânã când s-a risipit fumul
acesteia. Timp suficient pentru ca teroristii sã-i masacreze pe copii.
Mai târziu, în Knesset, am spus cã m-am opus deciziei guvernului de a accepta conditiile puse de
teroristi. Am explicat cã aceastã decizie a fãcut ca noi sã nu putem trece imediat la actiunea
militarã.
Mai mult, am socotit cã a fost o gresealã din partea sefului statului-major sã continuie negocierile
pânã în ultimul moment, chiar si dupã ce guvernul deja aprobase actiunea militarã, în repetate
rânduri 1-am îndemnat sã devanseze momentul atacului nostru, iar, pe de altã parte, am insistat
asupra guvernului cu opiniile mele. Singurul lucru ce-mi rãmãsese de fãcut era sã mã apropii de
clãdirea internatului scolar, sã-i privesc pe copii prin binoclu, sã vãd fetele celor ce stãteau lângã
un terorist si sã scrâsnesc din dinti. Soldatii intraserã în zonã, asteptând ordinul de atac. Puteam
vedea fetele înspãimântate ale copi-
541
i lor care priveau prin ferestre, sperând cã în orice moment soldatii nostri aveau sã-i salveze. Am
vãzut si doi dintre teroristi. Erau tineri, mustãciosi, unul purtând cãmasã neagrã, iar celãlalt rosie.
Se plimbau de colo pânã colo, cu pustile Kalasnikov în mânã, gata, dacã erau atacati, sã-i
împuste pe ostatici.
Nu puteam actiona altfel decât în conformitate cu decizia guvernului. Nu puteam lua comanda
supremã si sã efectuez o operatiune militarã asa cum credeam eu cã trebuia executatã. Dar era si
altceva ce nu puteam sã fac. Nu mã puteam opri sã nu gândesc cã, în fata ochilor mei52 si cu
participarea mea, erau comise douã erori serioase: capitularea fatã de teroristi si decizii gresite
privind o operatiune militarã care necesita cea mai mare sagacitate.
La o sãptãmânã dupã asasinate, am fost prezent la o adunare comemorativã tinutã în sala
comunalã din Ma'alot. Atmosfera era foarte tensionatã. Dupã adunare, m-am întâlnit cu membrii
Consiliului Municipal si cu presedintele acestuia, Eli Ben-Iacov. întemeiatã în anul 1957,
localitatea Ma'alot s-a dezvoltat din douã lagãre temporare de imigranti, cei mai multi dintre ei
veniti din Africa de Nord. sase ani mai târziu, orasul s-a contopit cu binecunoscutul sat arab din
vecinãtate, Tarsia. Bãrbat întelept si întelegãtor, Ben-Iacov a avut timp de multi ani
responsabilitatea acestui oras. Proiectele sale erau constructive, dar dacã nu au gãsit ecoul
asteptat a fost nu pentru cã erau nejustificate, ci pentru cã erau imposibil de realizat. Asa era, de
exemplu, proiectul de a dubla populatia cât mai rapid posibil, ceea ce ar fi dus la o mai rapidã
dezvoltare a orasului si la întãrirea securitãtii sale. Desigur, era necesar ca populatia orasului
Ma'alot sã creascã. Cu toate acestea, nu era de crezut cã lucrul acesta avea sã fie fãcut rapid. Noi
imigranti puteau fi îndrumati cãtre Ma'alot, dar ei nu puteau fi obligati sã trãiascã acolo în mod
permanent în cazul în care nu doreau lucrul acesta. Consiliul Municipal a propus, de asemenea,
separarea cartierelor arab si evreiesc. Era singurul oras din tarã unde douã centre distincte, dar
adiacente, de populatie— asezarea arabã Tarsia si asezarea evreiascã Ma'alot — erau unite într-
un singur consiliu municipal.
Un interes aparte prezintã nu propunerea ca atare, ci argumentele cu care era sustinutã. Mi s-a
spus cã nu exista nici o problemã de securitate si cã nimeni nu critica purtarea arabilor din Tarsia.
Ceea ce învenina atmosfera era prosperitatea economicã si socialã a Tarsiei vecine în comparatie
cu aceea a celor din Ma'alot. în Tarsia, fiecare familie avea „vila" ei, automobil si pãmânt, pe
când în Ma'alot oamenii erau sãraci si trãiau în mahalale. Tarsia, cu o populatie de 5000 de
oameni, se fãlea cu o scoalã secundarã unde învãtau 500 de copii. Familiile din oras au trimis 32
dintre tineri la Universitatea Ebraicã din Ierusalim, iar un numãr de alti câtiva studiau în Statele
Unite, în
542
Ma'alot, cu o populatie de 3500 de oameni, nu exista scoalã secundarã si numai trei tineri urmau
cursuri universitare.
Cauzele acestor deosebiri erau evidente. Locuitorii din Ma'alot erau, în majoritatea lor, noi
imigranti. Locuitorii Tarsiei erau înrãdãcinati în pãmânt, munceau din greu si stabiliserã un
model stabil de viatã bazat pe muncã fizicã crrea. Ei beneficiara de salarii mari — în
conformitate cu scala prevalentã în Israel — si de preturi bune pentru produsele lor agricole, pe
care le aduceau la piatã în cantitãti considerabile. Ei nu erau risipitori cu veniturile realizate. Cu
banii economisiti si-au clãdit case si si-au cumpãrat furgoane sau autocamioane, iar acestea le-au
asigurat o nouã sursã de venit, fiind utilizate pentru transportul comercial. Câstigurile aditionale
erau investite în tractoare, conducte pentru irigatie, terasãri si îmbunãtãtiri funciare, lãrgindu-se
astfel paleta meseriilor si venitul pentru familiile arabe în crestere. Locuitorii Tarsiei nu primeau
nimic din beneficiile speciale acordate noilor imigranti, dar se bucurau de un enorm avantaj fatã
de vecinii lor din Ma'alot. Ei erau fermieri care îsi lucrau propriul lor pãmânt si nu copii
împrãstiati ai unei natiuni care se adunaserã din nou în vechea lor tarã spre a duce un mod de
viatã diferit, negustorii transformându-se în fermieri sau în muncitori industriali sau în domeniul
constructiilor.
în vechile asezãri evreiesti, unde copiii s-au nãscut în fermã si au crescut la coada vacii, pe
câmpurile de bumbac si în livezile de meri — asezãri ca Nahalalul meu —, problema de tip
Ma'alot nu existã. Ei nu au motive sã-i invidieze pe vecinii lor din satele arabe, pentru cã
standardul lor de viatã este cu mult mai ridicdat. De la întemeierea asezãrii Ma'alot, nu mai putin
de patruzeci de mii de oameni s-au mutat în oras, au stat aici câtva timp, iar apoi au plecat în alte
pãrti ale Israelului. Astfel, solutia nu constã în separarea orasului Ma'alot de Tarsia, ci în a-i face
pe oamenii din Ma'alot sã prindã rãdãcini. Ma'alot va atinge totusi acest scop, dacã nu în aceastã
generatie de imigranti, atunci în a doua, generatia acelor tineri nãscuti si crescuti acolo si pentru
care Ma'alot va fi întotdeauna casa lor.
543
39
DEBARCAT DIN FUNCtIE
Alegerile parlamentare aveau sã fie tinute în ziua de 31 decembrie 1973. Initial fuseserã
programate pentru 30 octombrie, când celui de al saptelea Knesset îi expira termenul, dar din
cauza rãzboiului termenul a fost extins dincolo de cei patrii ani statutari. Aceste alegeri aveau sã
aibã o semnificatie specialã în douã privinte. Rezultatele trebuiau sã reprezinte verdictul
publicului asupra evenimentelor din trecutul imediat: au existat critici ascutite la adresa
guvernului pentru „nesansa" Rãzboiului de lom Kipur, iar rezultatele trebuiau sã determine calea
pe care Israelul avea sã pãseascã în viitor. Natiunea era chematã sã dea mandat partidului si
personalitãtilor pe care se putea baza si a cãror politicã o împãrtãsea.
Critica din trecut nu s-a mãrginit la rãzboi. Ea fusese, de asemenea, îndreptatã împotriva politicii
generale a guvernului, care esuase în realizarea pãcii cu arabii. Se fãcea agitatie si cu privire la
viitor. Se punea nu numai problema alegerii unei conduceri care sã se ocupe de problemele
generate de sfârsitul rãzboiului, inclusiv Conferinta de la Geneva, ci si problema statutului politic
al Israelului în lume. Pe cerul tãrii s-au ridicat nori negri. Statele arabe cãpãtau o pondere
crescândã în afacerile internationale, detinând monopolul virtual al unei surse esentiale de
energie. Resursele lor petroliere le-au investit cu o bogãtie fabuloasã, transformându-le rapid
într-un Cressus al globului terestru. Israelul, pe de altã parte, a devenit tot mai izolat si, lucrul cel
mai rãu dintre toate, poporul sãu înota în valurile unei profunde depresii.
Alegerile au avut pentru mine o importantã deosebitã, în critica sa îndreptatã împotriva
guvernului, publicul mi-a atribuit trufia rangului detinut, întepãturile fiind adresate atât mie ca
ministru, cât si ca individ. Ca ministru al apãrãrii purtam responsabilitatea în ceea ce priveste
armata si conducerea rãzboiului. Cât priveste persoana mea, mã bucurasem de un anumit
prestigiu militar si politic, asteptându-se de la mine mai mult decât de la oricare alt
544
ministru al apãrãrii. „Miscãrile de protest", presa, personalitãti publice, ba chiar si ofiteri din
armatã cereau demisia mea.
Problema avea douã aspecte: oficial si personal. Sentimentul meu personal era unul de totalã
încredintare cã nu esuasem în îndatoririle mele, iar eu mã consideram pe deplin competent sã-mi
îndeplinesc în continuare functia. Dar aceasta era în primul rând o problemã publicã si pentru
mine era evident cã trebuia sã primesc un rãspuns clar si neechivoc la întrebarea dacã am meritat
sã fiu ministrul apãrãrii si dacã avea sã mi se cearã sã rãmân. Rãspunsul depindea de patru
organe: premierul, partidul politic din care fãceam parte, electoratul si Comisia Agranat.
Neîndoielnic, organul cel mai competent de judecare a evenimentelor legate de Rãzboiul de lom
Kipur, de stabilire a vinovãtiei sau nevinovatilor era Comisia Agranat53. Numai aceasta avusese
acces la întregul material si îl studiase în profunzime. Membrii ei erau investigatori lipsiti de
prejudecãti, nepãrtinitori, calificati, asociind competentele profesionale de cel mai înalt ordin atât
în domeniul militar cât si în cel juridic.
Instituirea acestei comisii a fost urmarea a o serie de consultãri la diferite foruri. Membrii
guvernului recunosteau, în general, trebuinta unei cercetãri corespunzãtoare. Problema era cui sã-
i fie îndredintatã aceastã obligatie, în ziua de 8 noiembrie, primul-ministru a conferit cu mai
multi ministri si cu seful statului-major asupra acestui subiect dureros, unul dintre cele mai
chinuitoare cunoscute vreodatã de Israel. Le-am spus celor prezenti la reuniune cã, dupã pãrerea
mea, esential era sã ne asigurãm cã cercetarea avea sã fie obiectivã, curajoasã si profesionalã,
impermeabilã la influenta din afarã, fãrã a tine seama de considerente de partid si personale, în
asa fel încât orice încercare de a-i schimba cursul sã fie înãbusitã de la bun început. Mi-am
subliniat opinia, trimitând, pe deasupra mesei, urmãtorul bilet primului-ministru: „Golda, eu sunt
pentru (1) o comisie de cercetare; (2) forma acesteia — investigatie juridicã, publicã sau în
interiorul armatei, numai sã fie cu acordul procurorului general. D.M."
Dupã zece zile, subiectul a fost adus înaintea Cabinetului, iar dupã ce procurorul general a
prezentat diferite alternative judiciare, guvernul a decis sã instituie o comisie de cercetare care sã
fie convocatã de presedintele Curtii Supreme. Aceasta avea sã fie compusã din cinci membri.
Comisia trebuia sã investigheze:
„l. Informatia de spionaj, cu privire la zilele care au precedat Rãzboiul de lom Kipur, asupra
miscãrilor inamicului si intentiilor de a declansa rãzboiul, evaluarea acestei informnatii si
deciziile luate de responsabilul militar si de cãtre autoritãtile civile, ca rãspuns la aceasta.
545
2. Desfãsurarea generalã a FAI (Fortele de Apãrare ale Israelului) în caz de rãzboi, starea
pregãtirii lor în zilele care au precedat Rãzboiul de lom Kipur si operatiile acestora de înfrânare a
inamicului".
Acestea, dupã cum preciza decizia Cabinetului, „sunt astãzi probleme de importantã publicã
vitalã, care se cer clarificate".
Ca urmare a acestei decizii, în ziua de 21 noiembrie 1973, presedintele Curtii Supreme, dr. simon
Agranat, a numit presedintele si pe ceilalti membri ai comisiei. Datã fiind marea sa importantã,
Agranat însusi a devenit presedintele comisiei si de aceea organul a devenit curând cunoscut
drept Comisia Agranat. Ceilalti patrii membri erau Mose Landau, judecãtor la Curtea Ssupremã,
dr. Itac Nebenzahl, controlor de stat, generalul locotenent (rez.) Igael ladin, profesor de
arheologie la Universitatea Ebraicã si fost sef al statului-major, si generalul locotenent (rez.)
Haim Laskov, ombudsmanul54 armatei si, de asemenea, fost sef al statului-major.
în timp ce Comisia Agranat îsi desfãsura investigatia si deliberãrile, diferitele partide politice se
pregãteau de alegerile nationale care aveau sã aibã loc la sfârsitul lunii decembrie. Partidul
Muncii condusese fiecare coalitie guvernamentalã de dupã întemeierea statului. Pe mãsurã ce se
apropiau alegerile, el se confrunta mai ales cu douã probleme. Una se referea ia personalitãti.
Care aveau sã fie candidatii sãi? Mai precis, care dintre ei trebuiau sã fie în grupul din fruntea
listei Partidului Muncii si astfel sã devinã ministri în noul guvern, dacã partidul obtinea destule
voturi? A doua problemã esentialã era ideologicã: cu ce platformã se va prezenta Partidul Muncii
în disputa politicã? Ce politici avea sã aplice în caz de victorie în alegeri?
socul si sentimentul de frustrare care loviserã natiunea în urma rãzboiului si-au gãsit în mod
inevitabil expresia în partid. S-au afirmat acei membri care s-au declarat în favoarea
maximumului de concesii fãcute arabilor si pentru o limitare rigidã a asezãrilor evreiesti în
teritoriile administrate. Rezultatele s-au vãzut repede în noul program al partidului, care 1-a
înlocuit pe acela adoptat de institutiile de partid cu putin timp înainte de rãzboi. Numite cele
„Paisprezece Articole", schimbãrile se refereau la colonizarea pãmântului si la eforturile în
directia pãcii.
Programul anterior includea o chemare la colonizarea israelianã în teritoriile administrate: ludeea
si Samaria, pãmânturile din vecinãtatea Rafei si înãltimile Golan. Acesta a fost cunoscut drept
„documentul Galili", dupã nasul sãu, ministrul fãrã portofoliu Israel Galili. Acest plan era acum
pus la arhivã, în locul sãu, noua platformã continea un paragraf inofensiv, care afirma în termeni
generali cã „totul va fi fãcut spre a continua si întãri colonizarea pãmântului, în concordantã cu
deciziile pe care guvernul Israelului le va lua
546
clin timp în timp, prioritatea fiind datã considerentelor securitãtii de stat". Ca un gest fatã de cei
care îndemnau la retragerea între granitele din 1967, nu se fãcea nici o aluzie cu privire la unde
putea sã aibã loc o astfel de colonizare.
Cea de a doua schimbare era probabil inspiratã de dorinta de a sublinia strãdania Israelului
pentru pace, asa încât cuvântul „pace" apãrea nu mai putin de saptesprezece ori în cuprinsul celor
„Paisprezece Articole". Precedentele platforme ale partidului au fost la fel de energice în
chemarea la eforturi de pace, iar în practicã guvernul si partidul fãcuserã eforturi disperate pentru
pace în anii de dinainte de Rãzboiul de lom Kipur. Repetarea neostenitã a cuvântului nu putea
duce la relatii mai strânse cu arabii.
Mai dramaticã a fost alcãtuirea listei de candidati pentru alegeri. Lista initialã, ca si platforma
partidului, fusese elaboratã înainte de rãzboi. Acum diferite grupãri au contestat-o. O astfel de
grupare, care se autointitula „Cercul Ideologic de Studiere a Problemelor Societãtii si Statului", a
chemat la demonstratii de masã în fata clãdirii unde Comitetul Central al partidului trebuia sã ne
întruneascã spre a aproba lista, în afarã de faptul cã dorea ca unii dintre candidatii selectati sã fie
descalificati, acest grup a formulat alte douã solicitãri: elaborarea unor planuri de pace „bazate
pe realism politic" si o „nouã conducere". Desi grupul era format din membri ai partidului, el a
declarat cã dacã apelurile sale nu erau luate în seamã, atunci va îndemna electoratul sã nu voteze
pentru partid.
Comitetul Centra], care este organul suprem al partidului, a tinut douã sedinte cruciale, în zilele
de 28 noiembrie si 5 decembrie, ca sã-si stabileascã programul electoral si ca sã decidã care îi
vor fi candidatii. La prima sedintã, noua platformã a partidului a fost adoptatã în unanimitate, iar
lista initialã, antebelicã, de candidati a fost aprobatã cu 256 de voturi pentru, 107 contra si 30 de
abtineri. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. La cea de a doua sedintã, o sãptãmânã mai târziu,
problema candidaturilor a fost din nou ridicatã: cine trebuia sã aparã în fruntea listei, ca ministri
din partea partidului în noul guvern? De data aceasta problema a fost ridicatã chiar de primul-
ministru Golda Meir.
Golda a refuzat discutia deschisã si pur si simplu a cerut votul secret pentru a se decide optiunea
comitetului privind candidatul la postul de prim-ministru. Era o provocare adusã oricui dorea un
alt prim-ministru, de a avea curajul sã se ridice, sã facã propunerea si sã o punã la vot. Era, de
asemenea, o chemare la un vot de încredere în ea. Chiar dacã nici un alt candidat nu a fost
propus, Golda era nerãbdãtoare sã afle în ce mãsurã avea sprijin în partid. De vreme ce votul
avea sã fie secret, oricine putea sã voteze cum dorea, fãrã vreo presiune din afarã.
547
sedinta a durat toatã ziua si pânã târziu noaptea. Sala era ticsitã de lume, atmosfera era
tensionatã. Toti stãteau tepeni pe locurile lor, devorând fiecare cuvânt rostit la tribunã. Numai
cameramanii pletosi, în flanelele lor de lucru, erau în continuã miscare, îndreptându-si
neceremonios luminile puternice asupra lideilor din sirurile de locuri rezervate. Dezbaterea a fost
tãioasã si neinhibatã. Vorbitorii spuneau ce aveau în minte, în termeni nemestesugiti, duri, fãrã
înfrumusetare si fãrã rezervã.
Eu stãteam în rândul din fatã si nu mã simteam deloc calm. Când mã apropiasem de intrarea în
clãdire, am fost gratulat de demonstranti cu huiduieli prelungi si chiar în salã se gãseau multi
membri ai Comitetului Central care nu-mi erau nicidecum cei mai buni prieteni. Am înteles cã
aceastã sedintã era un fel de instantã superioarã a partidului, desigur nu în sensul sovietic. Era
însã, în mod categoric, unul din acele momente politice dintr-o societate democraticã în care
personalitãti publice puteau fi doborâte. Pe fundal se afla Rãzboiul de lom Kipur. Focul de-a
lungul fronturilor încã nu se potolise. Acordurile de dezangajare încã nu fuseserã încheiate. Cei
mai multi dintre tinerii nostri încã mai activau în unitãtile de rezervisti, pe linia focului încã. în
Ierusalim, Comisia Agranat era absorbitã de investigatia sa chinuitoare. Iar deasuprea capetelor
noastre pluteau probleme grave. Cu greu se putea gãsi un domeniu în care sã nu fie nevoie de
revizuire: relatiile cu arabii, relatiile cu Statele Unite, economia, modelele de societate, partidele
politice si conducerea acestora. Comitetul Central trebuia acum sã-si exprime atitudinea fatã de
aceste probleme. De fapt toti vorbitorii, fie direct, fie indirect, au fãcut referire la componenta
viitorului guvern, la responsabilitatea fatã de neajunsurile manifestate în rãzboi, la colonizarea
din teritoriile administrate si la problema frontierelor permanente.
Cãtre searã am cerut cuvântul. Nu eram în nici un fel pentru concesii sau compromis, fie în
continut, fie de formã. Am declarat de la început cã partidul putea sã adopte pozitii fundamentale
pe care eu nu eram capabil sã le sustin în fata electoratului. Dacã, de exemplu, s-ar fi decis sã se
recunoascã un stat palestinian independent, eu aveam sã pãrãsesc partidul, desi nu viata politicã.
Nu aveam sã mã retrag linistit la Nahalal si sã cultiv flori. Nu eram gata sã mã angajez dinainte
cã voi accepta verdictul partidului asupra oricãrui subiect. Apartineam, am spus, acelui grup
politic cunoscut drept Rafi, grupul cãruia i-a fost membru Ben-Gurion si pentru care fusese
expulzat din partid, iar eu încã mai sprijineam ceea ce fusese sustinut în „documentul Galili",
încã mai credeam în necesitatea de a se întemeia orasul lamit, pe coasta Mediteranei, în Nordul
Sinaiului, si încã îmi aduceam contributia la sustinerea dreptului evreilor de a cumpãra pãmânt
dincolo de frontierele de dinainte de 1967.
548
Am vorbit, în continuare, despre acele chestiuni care mã afectau pe mine si care fãcuserã
obiectul multor comentarii în cursul dezbaterilor. Critica personalitãtii mele — am spus — era
acum investigatã de Comisia Agranat, iar aceasta avea sã emitã o decizie. Cu totul diferitã era
chestiunea responsabilitãtii parlamentare. Eu aveam responsabilitatea pentru cele în mod
nefericit întâmplate în armatã si nu era nici o îndoialã cã avuseserã loc astfel de întâmplãri
nefericite. Dar responsabilitatea parlamentarã mã obliga sã merg la primul-ministru, sã-i arãt
greselile si neajunsurile, s-o întreb dacã dorea sã mã demitã si sã actionez în consecintã.
Rãspunsul la chestiunea demisiei trebuia sã vinã de la primul-ministru si nu de la ministrul
justitiei si nici de la presedintele Cercului Ideologic de Studiere a Problemelor Societãtii si
Statului. Cât priveste componenta viitorului guvern, eu nu am cerut si nici nu mi s-a cerut sã fiu
inclus. Dupã alegeri, oricine va deveni prim-ministru va decide cine sã fie si cine sã nu fie în
Cabinet.
Ultimul vorbitor a fost Golda Meir, iar ea a abordat, de asemenea, toate aceste probleme. A fãcut-
o în ebraica ei fundamentalã obisnuitã, înteleasã de toti. în ceea ce priveste responsabilitatea
parlamentarã, ea a spus cã, potrivit dreptului israelian, toti membrii guvernului erau în mod
colectiv responsabili de toate actiunile sale, de succese si esecuri si cã nu existã responsabilitate
parlamentarã separatã pentru fiecare ministru. Ea a spus Comitetului Central cã am abordat-o de
douã ori în aceastã privintã, O datã în zilele amare ale rãzboiului, iar a doua oarã dupã ce
ministrul Justitiei, lacov simson sapiro, a declarat în mod public cã ministrul apãrãrii ar trebui sã-
si dea demisia. Ea a arãtat cã în ambele cazuri i-am spus cã dacã credea cã trebuie sã-mi dau
demisia, o puteam face imediat, fãrã multã vorbã. Ea a rãspuns, lucru cunoscut si de alti membri
ai guvernului, cã are deplinã încredere în mine. Cât priveste guvernul de dupã alegeri, ea a spus
cã partidul alege doar o singurã persoanã ca detinãtoare de oficiu în guvern. Aceasta era persoana
selectatã pe primul loc în lista de candidati a acestuia si cã tocmai aceastã persoanã avea sã
formeze si sã conducã guvernul, în cazul în care rezultatele alegerilor fãceau posibil lucrul
acesta. Nu partidul îi alegea pe ceilalti membri ai guvernului. Golda a spus-o cât se poate de clar:
dacã partidul o dorea ca prim-ministru, trebuia sã-i lase ei optiunea de a-si selecta ministrii.
în mod incidental, atunci când a vorbit de eforturile de pace fãcute de guvern în anii cât ea a fost
premier, Golda a mentionat faptul cã, cu câtiva ani în urmã, i-am propus ca noi sã fim de acord sã
ne retragem de la Suez, asa încât egiptenii sã poatã deschide Canalul pentru navigatie si sã poatã
reface orasele de la Canal. „Mãrturisesc — a spus ea acum Comitetului Central — cã nu am
înteles despre ce vorbea. Retragerea de la Canal? Numai atât?"
549
La votul secret care a urmat, din cei 341 de membri ai Comitetului Central participanti la sedintã,
291 au votat pentru ca Golda sã fie în capul listei de candidati la apropiatele alegeri, 33 au votat
împotrivã, iar 17 s-au abtinut.
în timp ce clarificãrile politice oficiale continuau în institutiile de stat — guvern, Knesset, partide
politice —, în tarã apãreau miscãri de protest popular, care îsi gãseau diferite cãi cãtre inimile
oamenilor. Sursa lor era o combinatie de emotie si de politicã. Acestea organizau demonstratii —
cele mai multe în fata sediului primului-ministru, în zilele în care se întrunea Cabinetul —,
purtând panouri cu slogane expresive, care se încadrau bine pe ecranele TV. Acestea erau pe larg
reflectate de mass media, iar liderii lor erau intervievati la televiziune, la radio si în presa scrisã.
Mai târziu protestatarii s-au diversificat în asa mãsurã încât unii cereau exact opusul a ceea ce
cereau altii. Grupurile ultranationaliste demonstrau împotriva lui Kissinger si împotriva oricãrei
retrageri de pe înãltimile Golan, în timp ce extrema stângã sustinea contrariul. Cu timpul,
valoarea si eficienta acestor miscãri au decãzut, iar în final, în pofida încercãrilor de a o face, nu
au reusit sã se unifice si sã se dezvolte într-un singur organism, care sã aibã o influentã politicã
pozitivã.
Cu toate acestea, ele au avut un cert impact public în douã domenii specifice: ele au cerut
„schimbarea" — o schimbare în conducerea tãrii, mai presus de toate schimbarea mea — si au
îndreptat un deget acuzator spre cei pe care îi considerau responsabili de neajunsurile militare si
politice din ajunul si de la începutul Rãzboiului de lom Kipur. Miscãrile de protest au avut
puternice reverberatii, iar participarea la ele a multor tineri care au luat parte la lupte, ca si a unor
tinere vãduve ai cãror soti cãzuserã pe front, precum si a unor pãrinti care-si pierduserã în rãzboi
copiii le-a dat acestor miscãri o atractie emotionalã specialã. Puteau sã nu-ti placã solicitãrile lor
sau le puteai contesta sloganele, dar nu puteai rãmâne indiferent.
Eu, în orice caz, în mod cert nu am fost indiferent. Un ministru al apãrãrii are nevoie de
încrederea publicului. El nu este un sef impersonal de departament. El, mai mult decât oricare alt
detinãtor de functie politicã, este responsabil de deciziile asociate cu rãzboiul, cu mortii si cu
rãnitii, cu prizonierii si dispãrutii, ca si cu familiile care au suferit aceste pierderi. Publicul poate
sã nu-i împãrtãseascã opiniile, dar esential este ca el sã aibã încredere în integritatea,
devotamentul, discernãmântul si abordarea responsabilã de cãtre ministerul apãrãrii a
problemelor de securitate. Aveam sentimentul cã încrederea publicã în mine era puternic
subminatã. O datã am trecut pe lângã niste demonstranti, iesind de la o reuniune a Cabinetului,
iar o tânãrã femeie, probabil vãduva unui soldat cãzut pe front, mi-a strigat: „Asasinule!" A fost
ca un pumnal înfipt în inimã. stiam cã niciodatã în viatã nu am ordonat o
550
operatiune militarã la care eu însumi sã nu fi fost gata sã iau parte. si chiar si acum, oricând si pe
orice front, eram gata sã schimb locul cu orice soldat si sã merg în patrulare în locul lui, ori sã
particip la atac, ori sã apãr o fortãreatã. Dar acesta era adevãrul meu privat si nu am putut
niciodatã sã i-1 explic tinerei femei, ba chiar nici n-am încercat s-o fac.
Peste tot în aceste miscãri de protest, în reflectarea lor de cãtre mass media si în exploatarea
oportunitãtilor politice, circula o tendintã ascunsã care era prezentatã drept conceptie despre
viatã, dar care în realitate era defetism. Acesta zdruncina credinta noastrã nu numai în dreptatea
cauzei Israelului, ci si în telul sãu, slãbindu-ne puterea si disponibilitatea de a lupta. Am privit
lucrul acesta cu o extremã seriozitate. Am simtit cã era de rãu augur pentru capacitatea noastrã de
a lupta împotriva dificultãtilor si a presiunilor care ne asteptau.
Port-drapelul primei miscãri de protest, fondatorul ei si al ei „posesor de drept de autor", ca sã
zicem asa, era un tânãr ofiter, un cãpitan cu numele de Motti Askenazi. El fusese comandantul
„Budapestei", cea mai nordicã fortãreatã de la Canal, care nu cãzuse. A fost, într-adevãr, singurul
punct întãrit de la Canal care n-a fost capturat, fapt care s-a datorat mai degrabã localizãrii sale
geografice decât lui Motti. Dar publicul nu cunostea lucrul acesta. El si-a început demonstratia ca
un act individual, dar mai târziu a devenit stegarul tuturor.
Motti Askenazi era student la Universitatea Ebraicã din Ierusalim, iar profesorul sãu de filozofie,
Natan Rotenstreich, mi-a propus sã mã întâlnesc cu tânãrul pentru o convorbire. Am fost de
acord si ne-am întâlnit acasã la profesorul Rotenstreich, în Ierusalim.
Convorbirea s-a dovedit a fi mai ales un monolog. Motti era setos sã se facã auzit, iar eu tineam
mult sã-1 ascult, sã înteleg, sã-mi fac o impresie asupra confratelui si asupra a ceea ce voia el. A
fost cât se poate de explicit asupra a ceea ce dorea de la mine. Desi mã admira si mã respecta ca
individ, a stãruit asupra faptului cã trebuia sã demisionez din cauzã cã aveam responsabilitatea
parlamentarã pentru o întreagã serie de greseli ale guvernului. Armata, rãzboiul, politica de
dinainte de rãzboi, ba chiar si precedentul rãzboi, Rãzboiul de sase Zile, toate erau esecuri, fiind
ciuruite de greseli si de deficiente. Politica dusã de guvern era lipsitã de discernãmânt si de
întelepciune, iar el cerea o schimbare a conducerii. Cabinetul trebuia înlocuit, în primul rând eu.
De ce era un esec victoriosul rãzboi din 1967? Pentru cã noi ar fi trebuit sã separãm Siria de
Iordania si sã înfrângem în mod decisiv Egiptul. Pânã în acel moment, al întâlnirii cu Motti,
credeam cã am fãcut-o. în Nord, noi
551
trebuia sã cucerim Muntii Druzi si sã rãmânem acolo pe veci, prin aceasta anulând continuitatea
teritorialã între Iordania si Siria. Iar în Sud trebuia sã trecem Canalul Suez, sã facem Egiptul sã
capituleze în mod rusinos si sã-1 constrângem sã semneze un tratat de pace cu noi.
în Rãzboiul de lom Kipur totul a fost rãu. Pilotii au fost trimisi în misiuni suicidare, fãrã a fi fost
nevoie sau fãrã scop. El, comandant al „Budapestei", i-a vãzut cãzând si a insistat la
Comandamentul din Sud sã fie stopatã trimiterea avioanelor noastre la atac asupra Canalului si la
Port Said, dar nimeni nu 1-a ascultat, în fortãretele de la Canal nimic n-a mers cum trebuie.
Blindatele au luptat prost; doctorii nu stiau cum sã trateze socul produs de obuze. Industria
militarã a Israelului nu a fost pregãtitã în mod corespunzãtor pentru un posibil rãzboi. Oamenii
din aceastã industrie ar fi trebuit sã munceascã zi si noapte ca sã producã noua puscã, „Galii",
pentru infanterie.
Acum era nevoie de o revolutie. Motti, personal, dorea ca schimbarea sã fie adusã în mod
democratic, dar unii erau gata sã utilizeze mijloace violente. Mi-a spus cã i-a oprit, dar cã nu
putea sã tacã pânã când nu va avea loc o schimbare fundamentalã în politicã, conducere, guvern
si personalul armatei. Natiunea — spunea el — era cu dânsul, iar eu trebuia sã demisionez.
L-am ascultat cu interes, eu însumi fiind de pãrere cã unele din criticile sale erau justificate. Dar
multe altele erau gratuite si fãrã substantã, iar propunerile sale, de exemplu asupra modului în
care sã ajungem la un acord cu arabii, mi se pãreau puerile si confuze. El, ca persoanã, lãsa
impresia de sinceritate. Nu credeam cã era un „suspect", dar în mod cert era afectat, hiperem-
patic si plin de sine.
Nu am avut nici o sansã sã discut cu el în mod serios si cu calm aceste probleme importante, cel
putin nu cu acea ocazie. Era clar cã el venise la acea întâlnire ca si cum aceasta ar fi fost parte
din campania sa de demonstratii publice, cu el pe post de orator stradal, aruncând acuzatii si
învinuiri în dreapta si în stânga, formulând revendicãri si declarând la tot pasul cã „nu se va
întoarce de pe calea aleasã". L-am ascultat pânã la capãt — pânã dupã miezul noptii —, i-am
multumit gazdei mele si am plecat.
Nu a fost o întâlnire plãcutã. Nici cuvintele sale, nici modul sãu de a fi nu au atins în mine o
coardã sensibilã. Dimpotrivã, m-au dezgustat. El continua sã-i critice si sã-i toace pe ceilalti fãrã
milã, în timp ce pe el însusi se acoperea cu elogii, în nimic din spusele sale nu am gãsit o
scânteie de încredere, de credintã, de ceva constructiv. Toate erau nihilism. Nu cu Motti Askekazi
si nu cu oameni ca dânsul a fost clãdit Israelul si nu cu ei va putea Israelul sã se dezvolte si sã
prospere. Judecând lucrurile din exterior, noi stãtusem în aceeasi camerã si ne ocupasem de
subiecte cunoscute si comune amândurora.
552
în realitate vorbeam limbi diferite si trãiam în douã lumi diferite, separate de ceva mult mai vast
decât spãrtura dintre generatii.
Partidul Muncii a intrat în alegeri cu o listã care în mod formal era unitarã, dar care continea
tendinte politice diverse si chiar conflictuale. Aceasta punea în fatã vechea sa conducere, dar
electoratul dorea schimbare, dorea sã vadã fete noi. De data aceasta alegãtorii erau diferiti de cei
din alegerile precedente. Mai întâi, pe registrul electoral figurau mult mai multi tineri. Dar, mai
presus de toate, era vorba de largul si zgomotosul protest împotriva întâmplãrilor nefericite ale
rãzboiului si a politicii care 1-a precedat. La acestea se adãuga efectul pierderilor, al numerosilor
morti si rãniti, descrierile cumplite ale bãtãliilor fãcute de soldati, îndeosebi supravietuitorii din
fortãretele asediate si prizonierii de rãzboi reîntorsi din Egipt. Toate acestea au produs o stare de
depresie, au ascutit critica si au intensificat cererea de schimbare a conducerii.
Rezultatele alegerilor au redus proportia Partidului Muncii cu 5 la sutã, dându-i în Knesset cu
sapte locuri mai putin (49 din 120). Partidele de opozitie au câstigat 9 locuri. Aceasta nu-i
permitea opozitiei sã ia puterea, dar nici nu-i îngãduia Partidului Muncii sã formeze guvernul de
unul singur, fãrã a face mari concesii câtorva partide mici, în vederea unei coalitii.
La douã zile dupã reuniunea Comitetului Central, în ziua de 7 decembrie 1973, i-am cerut Goldei
Meir sã mã primeascã, acasã la ea, în Ierusalim. Dupã ce a servit traditionala cafea, i-am spus cã
venisem sã aflu dacã intentiona sã-mi ofere Ministerul Apãrãrii în viitorul guvern, dar cã, înainte
de a-i auzi rãspunsul, doream sã-i aduc la cunostintã douã lucruri. Primul: în cazul în care
Comisia Agranat avea sã gãseascã chiar si cel mai mic cusur cu privire la persoana mea, ca
ministru al apãrãrii, eu aveam sã demisionez imediat. Al doilea: ea putea si trebuia sã ignore
complet orice presiune din partea Rafi si a oricãrui grup politic care putea sã facã din numirea
mea conditia sprijinului lor dat noului guvern. Sub nici o formã nu doream sã fiu numit ca
urmare a unei asemenea presiuni. Aveam sã-mi iau asupra mea sarcina de a opri orice presiune
din partea Rafi, chiar dacã ea nu dorea ca eu sã fiu ministru al apãrãrii.
Rãspunsul Goldei a fost cã n-a ezitat nici un moment cu privire la renu-mirea mea ca ministru al
Apãrãrii în viitorul guvern. Aceasta era decizia ei fermã, iar dacã cineva se gândea s-o
invalideze, ea era gata sã cedeze functia de premier. Mi-a spus cã ea împãrtise responsabilitatea
cu mine. Fusese partenerul meu absolut, primind întreaga informatie de spionaj si luând toate
deciziile de importantã crucialã. A adãugat, în privinta lui Haim Bar-Lev, cã el venise la ea sã-i
spunã cã, în ajunul zilei de lom Kipur, se întâlnise cu seful
553
statului-major, Elazar, si cã îi ceruse pãrerea asupra situatiei de pe fronturi. Dupã ce a auzit cã
noi aveam 170 de tancuri în Nord si 300 în Sud, Bar-Lev, fost sef de stat-major, se dusese acasã
cu inima usoarã, fãrã urmã de neliniste, chiar dacã inamicul era pe cale sã lanseze atacul.
Mi-a plãcut cã Golda si-a pãstrat încrederea în mine si cã nu se supusese acelora care ceruserã
capul meu. Fãrã îndoialã cã mi-a plãcut sã aflu cã dacã ea ar fi socotit cã binele statului impunea
plecarea mea, ea m-ar fi înlocuit fãrã nici o mustrare de constiintã, îndeosebi în momentul în care
era pe cale sã formeze noul guvern. Ea nu ezitase sã preia Ministerul de Externe de la Mose
Sarett, în 1956, deoarece socotea cã aceasta servea binele statului, dupã cum îl sprijinise pe Le vi
Eskol fãrã remuscare împotriva lui Ben-Gurion, care timp îndelungat fusese mentorul si seful ei.
Propria noastrã relatie era una de întelegere mutualã si întotdeauna am lucrat la ceea ce eu am
numit masã curatã, clar si pe fatã, nefãcând niciodatã ceva pe ascuns unul fatã de celãlalt. Orice
aveam sã-i spun ei sau despre ea, spuneam în prezenta ei. si de vreme ce era prim-ministru, am
actionat în conformitate cu deciziile ei, chiar si atunci când le consideram gresite, însã nu
reusisem sã-i schimb opinia. Nu a existat însã niciodatã între noi o prietenie personalã strânsã,
cum a existat între ea si alti ministri, ca Israel Galili sau Pinhas Sapir. Astfel, dacã ea dorea ca eu
sã fiu ministrul apãrãrii, era pentru cã socotea cã era pentru binele statului.
La fel gândeam si eu, dar acest punct de vedere trebuia confirmat de partid si de votul public. As
fi preferat un sistem electoral în care sã fi putut sã fiu ales în mod direct. Dar, conform sistemului
reprezentãrii proportionale din Israel, persoana împuternicitã, atât în numele partidului cât si al
electoratului, de a decide dacã trebuia sã mai fiu ministru al apãrãrii era Golda Meir. Ea a fost
aleasã de partid pe primul loc al listei de candidati, iar o datã cu aceasta avea mandatul de a
forma viitorul guvern.
Dar chiar si dupã alegeri, chiar si dupã ce publicul îsi spusese cuvântul, furia nu s-a potolit.
Vânturi de furtunã continuau sã urle în jurul nostru. Grupuri iritate, personalitãti publice frustrate
si partide politice care nu reusiserã sã aducã electoratul de partea lor se dedau la atacuri
neînfrânate si la viziuni de pieire iminentã, care nu puteau servi decât la subminarea credintei
natiunii în forta si destinul sãu. Deoarece actiunile si discursurile lor erau apã la moara presei, ele
au fost larg difuzate de aceasta.
Toate acestea i-au luat Goldei douã luni ca sã formeze noul guvern de coalitie, în ziua de 10
martie 1974, dupã eforturi istovitoare si neasteptate schimbãri de roluri, ea a reusit, în fine, sã
prezinte Knessetului noul ei guvern.
Cea mai mare dificultate întâmpinatã de ea a fost refuzul Partidului National Religios de a
participa la guvern din cauza pozitiei acestuia pe tema „cine
554
este evreu". Rãmâneau douã alternative: fie noi alegeri, fie formarea unui auvern minoritar, adicã
un Cabinet care sã nu fie bazat pe o majoritate a Knessetului. Golda nu era consecventã în
atitudinea sa. La început a anuntat cã dacã nu reusea sã formeze un guvern care sã se bazeze pe
cel putin 61 din cele 120 de voturi din Knesset, atunci va recomanda noi alegeri. Dar dupã aceea
si-a schimbat opinia si a fost de acord sã conducã un guvern minoritar.
între timp, datã fiind continua ciorovãialã si încãierare generalã din partid, dorinta mea de a face
parte din guvern a scãzut. Existau membri ai partidului care nu numai cã nu mã sprijineau, ci
care deveniserã zgomotosi în tiradele lor împotriva mea. Chiar si organul oficial al partidului,
„Ot", al cãrui redactor-sef s-a întâmplat sã apartinã unui grup anti-Rafi, fãcea sã se reverse un val
neîntrerupt de calomnie si criticã. Membrii din Knesset ai propriului meu partid formulau
interpelãri menite sã mã punã în încurcãturã si sã-mi submineze pozitia. Unii, cu îndemânare
însotiti de reporteri TV, îi chemau pe liderii miscãrilor de protest, le strângeau mâinile în mod
demonstrativ în fata camerelor de luat vederi si îi felicitau pentru campania lor anti-Dayan.
Trebuie sã spun cã pânã si în armatã discutia depãsea uneori marginile corectitudinii. Am fost
deosebit de lezat de un incident care a avut loc la o conferintã a ofiterilor superiori, tinutã în
scopul analizei evenimentelor militare ale campaniei. S-a întâmplat sã lipsesc la una din sedinte,
iar în absenta mea un ofiter, care servea în echipa de legãturã cu Natiunile Unite, a urcat la
tribunã si a cerut demisia mea. A fãcut lucrul acesta în prezenta primului-mi-nistru si a sefului
statului-major. Ei stãteau în primul rând, au auzit cele spuse, dar au tãcut. Am considerat
incidentul ca fiind absolut condamnabil, atât implicarea unui ofiter din armatã, la o conferintã a
armatei, în problema politicã cine trebuia sau nu trebuia sã fie ministru al apãrãrii, cât si tãcerea
primului-ministru si a sefului statului-major, care însemna aprobare.
O sãptãmânã mai târziu, la o reuniune a Cabinetului, i-am trimis un biletel Goldei, spunându-i cã
nu aveam sã fac parte din viitorul ei guvern. Golda I-a citit fãrã a fi socatã sau surprinsã; cel
putin asa mi s-a pãrut mie. Am raportat acest lucru prietenilor mei din Rafi, iar stirea a fost
difuzatã în acea searã la radio. Imediat am primit un telefon de la Golda, care, indignatã, m-a
întrebat de ce am fãcut publicã decizia mea. Atunci, ca si cu alte multe ocazii, mai târziu, ea m-a
îndemnat sã-mi schimb punctul de vedere. Asa a fãcut si conventia Rafi. Membrii acestei aripi a
Partidului Muncii m-au convocat pe mine si pe simon Peres, ministru, coleg al meu în Rafi, care
a refuzat sã intre fãrã mine în viitorul guvern, dar am persistat în refuzul meu. Este adevãrat cã
eram doritor sã asigur un sfârsit corespunzãtor situatiei de rãzboi, sã ajungem la o reglementare
cu sirienii, sã-i repatriem pe prizonierii de rãzboi si sã-i demobi-
555

lizãm pe rezervisti. Dar stiam cã nu voi putea sã-mi îndeplinesc cum se cuvine obligatiunile de
ministru decât dacã eram sprijinit de partid, de grupul sãu din Knesset si de colegii mei din
guvern.
Dupã ce si-a consultat prietenii cei mai apropiati, în final Golda s-a împãcat cu situatia si a decis
sã meargã mai departe si sã formeze noul guvern fãrã Rafi, care a refuzat sã intre în guvern fãrã
mine si, în prima fazã, si fãrã Partidul National Religios, în mod rezonabil, ea a mizat pe
presupunerea cã Partidul National Religios, nerãbdãtor cum era sã punã mâna pe portofolii în
guvern, va gãsi în scurt timp vreo scuzã ca sã i se alãture.
în ziua de 3 martie 1974, a fost convocatã o reuniune comunã care sã aprobe componenta
Cabinetului Goldei. A participat grupul din Knesset al partidului, precum si ceea ce s-a numit
Biroul de Conducere al partidului. S-a propus ca Itac Rabin sã mã înlocuiascã în functia de
Ministru al Apãrãrii.
Discutia n-a fost prea lungã, dar nici edificatoare n-a fost. Majoritatea vorbitorilor au criticat
foarte tare componenta propusã a guvernului, iar cei care au acceptat-o au fãcut-o cu prea putin
entuziasm. Golda nu se simtea deloc în apele ei, ceea ce era de înteles. Tot ceea ce i se
întâmplase, începând cu rãzboiul si sfârsind cu negocierile pentru coalitia interpartinicã, ca sã nu
mai vorbim de târguiala prieteneascã sau nu chiar atât de prieteneascã din partid, erau de ajuns ca
sã-i explice, dacã nu sã-i justifice nelinistea. Când lista vorbitorilor s-a epuizat si înainte ca
alcãtuirea propusã a noului cabinet sã fie pusã la vot — nu exista nici o îndoialã cã ea avea sã fie
aprobatã —, a luat cuvântul Golda. Dupã un scurt comentariu asupra criticilor ce se exprimaserã,
ea a anuntat deodatã cã abandona sarcina de a forma noul Cabinet si cã avea sã-1 informeze pe
presedinte în cursul serii. Asta era. într-adevãr, la reuniune se manifestase multã vrajbã. Dar
reactia Goldei, de asemenea, cu greu îi fãcea cinste. Nu era în ceasul ei cel mai bun.
Ceea ce a urmat a fost o agitatie mai degrabã dezonorantã a unor delegatii organizate în grabã,
care s-o facã sã-si abroge decizia. Una a tãbãrât pe Golda însãsi. Alta 1-a vizitat pe presedinte,
insistând ca el s-o convingã sã-si conti-nuie eforturile de a forma guvernul. Toate acestea au fost
încoronate de o sedintã a Comitetului Central, în mod special convocatã ca reuniune de
rugãminte, în numele miscãrii laburiste, care s-o implore pe Golda sã nu renunte.
Pentru mine important era un alt aspect din tot ce se întâmplase la reuniunea din 3 martie. Pe
când ascultam, din gura Goldei, componenta propusã a noului guvern, la începutul reuniunii,
gândeam în sinea mea: Ah, ziua cea mare a sosit, în sfârsit, — un guvern fãrã Rafi, partenerul
îndoielnic al Partidului Mapai, si fãrã aliatul sãu apropiat, Partidul Ahdut Avodah. Un guvern fãrã
mine, fãcut responsabil de greselile din rãzboi si de politica ce 1-a
556
precedat. Un guvern fãrã losif Almogi, fost ministru al muncii, care de fapt s-a «cãit» si a rezistat
în grupul Mapai din Knesset, dar a cãrui loialitate fatã de Ben-Gurion n-a fost niciodatã
realmente iertatã de actuala conducere a Mapai. si apoi deodatã — minune! —, la momentul
critic, o lovitã si mânioasã Golda se ridicã, întoarce spatele prietenilor ei de-o viatã si iese
maiestuos. Ea a fãcut aceasta nu din cauzã cã Partidul National Religios a refuzat sã se alãture la
guvernare sau din cauzã cã nu putea sã guverneze fãrã Rafi. Ceea ce a fãcut reflecta noua ei
apreciere datã camarazilor ei din Mapai si Ahdut Avodah. La acea reuniune ea a simtit deodatã cã
ei terminaserã de dat cu piatra în ceilalti tapi ispãsitori si cã venise rândul ei.
La reuniunea Comitetului Central, convocatã douã zile mai târziu ca sã stãruie pe lângã Golda
sã-si schimbe punctul de vedere, cei mai multi dintre vorbitori au exprimat variatii pe aceeasi
temã: cã toate tulburãrile din partid îsi aveau rãdãcina în Rafi. Rafi era vinovatul, Rafi trebuia
blamat, iar eu cel mai mult din toti.
Am vorbit si eu. Dupã ce am fãcut observatia cã socoteam cã era ultima mea zi ca ministru al
apãrãrii, mi-am exprimat dezacordul fatã de formarea unui guvern minoritar. Am spus cã aveam
sã sprijin o coalitie de extremã necesitate nationalã35, dar deoarece stiam cã Golda nu era gata sã
conducã un astfel de guvern, aceastã optiune n-a existat. De aceea eram pentru organizarea de
noi alegeri generale.
Nu am apucat sã-mi duc la capãt cuvântul, deoarece mi-a fost adusã o notã prin care eram
anuntat cã tocmai sosise o importantã informatie de spionaj si cã trebuia sã merg neîntârziat la
birou. Deciziile reuniunii mi-au fost trimise mai târziu, în scris, de cãtre secretariatul partidului.
„1. Comitetul Central apeleazã cu toatã seriozitatea la Golda sã-si retracteze decizia si sã-si ia
obligatia formãrii noului guvern. Aprobat în unanimitate. Nici un vot împotrivã, fãrã abtineri.
2. Comitetul Central îi cere Goldei sã-si ducã la capãt eforturile de a forma guvernul si de a-1
prezenta în Knesset, potrivit deciziei Comitetului Central din 24 februarie 1974. Aprobat cu 238
voturi la 7, cu 43 de abtineri.
3. Comitetul Central apeleazã la Partidul National Religios sã ajute la instituirea unui guvern
condus de Golda Meier, necesitat de urgenta în vederea rezolvãrii unor sarcini politice presante
cu care se confruntã Israelul. Aprobat în unanimitate.
4. Toti membrii si în special Mose Dayan si simon Peres, care sunt desemnati sã serveascã drept
ministri, sunt chemati sã-si îndeplineascã datoria ca reprezentanti ai Partidului Muncii si sã
rãspundã la apelul Goldei Meir de
557
a face parte din guvern. Aprobat în unanimitate. Nici un vot împotrivã si nici o abtinere".
Informatia de spionaj urgentã pe care am gãsit-o la birou era aceea cã Siria era decisã sã reia
rãzboiul imediat. O astfel de informatie de spionaj trebuia tratatã cu toatã seriozitatea oricând,
dar în special acum, dupã Rãzboiul de lom Kipur, când noi eram deosebit de sensibili. L-am
informat pe primul-ministru, iar ea a convocat de îndatã o reuniune a Cabinetului în acea searã,
ca sã examineze stirea, între timp, au sosit si alte rapoarte, care au întãrit avertizarea initialã.
Cabinetul s-a întrunit la ora 8,30 P.M. si si-a tinut sedinta în felul Comitetului pentru Afacerile
Securitãtii, ale cãrui deliberãri aveau loc în secret. Informatia a fost disecatã si analizatã, iar
deciziile erau pe punctul de a fi luate. Dar trãsãtura semnificativã a reuniunii pãrea sã fie
sentimentul de anxietate si dilemã reflectate pe chipul fiecãruia. Ne aflam acolo scindati si
sfâsiati pe dinãuntru, fãrã un nou guvern si din nou cu rãzboiul bãtând la usã. Dusmanul din afarã
era pe cale sã ne atace, iar noi încã mai eram mãcinati de lipsa de unitate. Oare n-am învãtat
nimic din istoria veche a evreilor? Ministrii continuau sã-si trimitã unul altuia biletele urgente pe
deasupra mesei Cabinetului. Ministrii din Partidul National Religios explicau cã partidul lor nu
avea sã se ralieze noului guvern decât dacã si Rafi fãcea lucrul acesta.
La sfârsitul reuniunii, 1-am chemat pe simon Peres într-o altã încãpere si i-am spus cã, având în
vedere noua situatie militarã, în care atacul din partea Siriei era iminent, consideram cã trebuia sã
consimtim la participarea la noul guvern. Partidul National Religios avea sã ne urmeze, iar Golda
ar fi primit votul de încredere al Knessetului. Pentru moment trebuia sã lãsãm deoparte
sentimentele noastre personale, sã uitãm amãrãciunea, acuzatiile si contraacu-zatiile si sã
încetãm de a mai stãrui în refuzul nostru, care împiedica instituirea noului guvern.
simon a fost întru totul de acord, asa încât ne-am dus Ia Golda si i-am spus cã, dacã ne dorea ca
ministri, eram gata sã acceptãm. Golda a fost profund emotionatã. „Nici nu se putea sã primesc
un cadou mai frumos", a spus ea. în ziua urmãtoare, Partidul National Religios a fost si el de
acord sã intre la guvernare, iar dupã o sãptãmânã guvernul a primit votul de încredere al
Knessetului, cu 62 voturi pro, 46 contra si 9 abtineri.
Atacul sirian asteptat nu s-a materializat si, fireste, acest non-eveniment nu a fãcut nimic în
sensul sporirii încrederii publicului în guvern. Dar picãtura care a fãcut sã se reverse paharul a
fost opera a doi ministri, membri ai propriului nostru partid, Haim Gvati, ministrul agriculturii, si
slomo Hillel, ministrul politiei, care au exprimat în mod fãtis sentimentele publicului. Golda,
558
care era ea însãsi constientã de pozitia ei subredã, s-a hotãrât sã demisioneze. Dacã un ministru
de integritatea lui Haim Gvati, care reprezenta cel mai idealist grup din stat, miscarea kibuturilor,
a spus cã natiunea si-a pierdut încrederea în guvern, atunci ea a înteles cã guvernul trebuie sã
demisioneze, în ziua de 11 aprilie 1974, ea si-a anuntat în Knesset demisia, iar de data aceasta
decizia ei a fost definitivã. Conform dreptului israelian, demisia primul ui-ministru înseamnã în
mod automat demisia întregului Cabinet. Acesta a fost sfârsitul guvernului de lom Kipur.
Dar nu cu totul, deoarece, conform legii, vechiul guvern îsi continuã activitatea pânã la
instituirea guvernului succesor, iar aceasta dureazã aproape douã luni. în acest timp, Comisia
Agranat a emis primul ei raport. Acesta a fost numit „raport partial", întrucât s-a ocupat doar de
douã chestiuni: informatia de spionaj asupra miscãrilor si intentiilor inamicului si evaluarea
acestei informatii si starea de pregãtire a Fortelor de Apãrare ale Israelului. Asupra acestor
chestiuni, concluziile si recomandãrile raportului erau extrem de clare si cât se poate de severe.
Recomandãrile aveau în vedere principiile fundamentale, iar concluziile se refereau la indivizii
detinãtori de functii.
Sectiunea referitoare la indivizi era cea mai importantã prin gravitatea ei. De la Sectia de Spionaj
a armatei, patru ofiteri au fost scosi din posturi. Comisia a ajuns la concluzia cã generalul maior
Eliah Zeira, „având în vedere grava sa slãbiciune... nu mai poate ocupa postul de sef al
Spionajului Militar"; adjunctul sãu, generalul de brigadã Arie salev, „nu mai poate continua sã
lucreze în spionaj"; locotenent-colonelul lona Bendman (care era directorul biroului egiptean din
Departamentul Cercetãrii în Spionaj), „nu mai trebuia sã fie folosit într-o functie legatã de
evaluarea informatiei de spionaj"; iar locotenent-colonelul David Gedalia, sef al Spionajului la
Comandamentul din Sud, „nu mai trebuia folosit în vreun post al Spionajului".
La nivelul de comandã superior, concluziile comisiei se refereau la doi generali: GOC al
Comandamentului din Sud si seful statului-major. Generalul maior smil Gonen (Gorodis) a fost
suspendat din activitate pânã la încheierea investigatiei comisiei cu privire la faza de înfrânare a
luptei. Cele mai severe erau concluziile comisiei referitoare la seful Statului-Major General,
David Elazar: „Noi am ajuns la concluzia cã seful statului-major poartã responsabilitatea directã
a ceea ce s-a întâmplat în ajunul rãzboiului, atât în ceea ce priveste aprecierea situatiei cât si
starea de pregãtire a FAI"56. Având în vedere lucrul acesta, „noi recomandãm ca functia de sef al
statului-major a generalului locotenent David Elazar sã ia capãt".
în ceea ce mã privea pe mine, comisia a raportat cã avea libertatea sã ia în considerare si sã tragã
concluzii doar asupra responsabilitãtii mele directe.
559
„Noi nu ne simtim chemati sã ne dãm pãrerea asupra a ceea ce poate fi luat în discutie ca
responsabilitate parlamentarã a ministrului", în lumina sarcinii asumate, comisia a stabilit:
„Chestiunea este dacã ministrul apãrãrii a fost neglijent în îndeplinirea îndatoririlor sale în
problemele care intrau în sfera sa de responsabilitate". Concluziile comisiei: „Noi am cântãrit cu
toatã seriozitatea toate aceste probleme si am ajuns la concluzia cã, având în vedere normele de
comportament rational ale cuiva care detine postul de ministru al apãrãrii, ministrului nu i se
cerea sã emitã ordine pentru mãsuri de precautie aditionale sau diferite de acelea propuse lui de
Statul-Major General, în concordantã cu evaluarea comunã si cu consultarea dintre seful statului-
major si seful Spionajului".
Un cuvânt despre responsabilitatea parlamentarã. Chestiunea are douã aspecte. Prima este
evidentã: orice ministru este responsabil în fata legislativului pentru toate actele administrative
emise de ministerul sãu si trebuie sã rãspundã în fata legislatorilor de astfel de acte. Dar a
determina, cum spune comisia, „în ce cazuri un ministru ar trebui sã demisioneze" este în mod
clar o problemã politicã, iar comisia nu se simtea obligatã sã se ocupe de aceastã problemã.
în consecintã, comisia nu a gãsit condamnabil modul în care eu mi-am îndeplinit functiile
ministeriale, iar în privinta problemei responsabilitãtii parlamentare, dacã ar fi trebuit sau nu sã
demisionez din cauza anumitor esecuri ale personalului militar, ea nu era chematã sã aplice
legea. O astfel de decizie stãtea în mâinile forurilor politice.
în ziua de 3 iunie 1974, noul guvern a depus jurãmântul, Itac Rabin fiind prim-ministru, iar
simon Peres ministru al apãrãrii.
Ultimele mele acte majore ca ministru al apãrãrii au fost încheierea acordului de dezangajare cu
Siria si schimbarea Comandamentului Suprem al armatei. Generalul locotenent Mordehai Gur a
fost numit sef al statului-major în locul generalului locotenent Elazar, iar generalul maior slomo
Gazit a devenit noul sef al Spionajului. Au avut loc si alte numiri la Statul-Major General, la
comandamentele regionale, la corpuri de armatã si divizii. Bãtrânii veterani au fost înlocuiti de
ofiteri tineri care s-au distins în rãzboi.
Acordul de dezangajare cu Siria a fost în sine mai putin satisfãcãtor si mai putin important decât
cel cu Egiptul. Pentru mine, însã, acesta avea o importantã specialã, punând punct perioadei
Rãzboiului de lom Kipur. Pãrãseam postul de Ministru al Apãrãrii cu acel rãzboi terminat.
Israelul îsi putea acum demobiliza rezervistii si putea intra plin de sperantã într-o fazã mai
linistitã. tara se putea odihni o vreme, putea respira, întorcând o paginã nouã a istoriei sale.
560
Aceastã paginã nu putea fi izolatã de cea precedentã, însã, oricum, marca sfârsitul capitolului
numit Rãzboiul de lom Kipur. S-a fãcut tot ce s-a putut face. Mai mult, puterea Fortelor de
Apãrare ale Israelului, în avioane, tancuri, artilerie si alte echipamente esentiale si sofisticate, era
mai mare decât fusese înainte de rãzboi. Este adevãrat cã liniile de încetare a focului includeau
un grad de retragere, în Sud noi ne-am retras douãsprezece mile la Est de Canalul Suez, iar în
Nord am renuntat la orasul Kuneitra. Dar, în pofida acestor concesii, liniile frontului erau acum
bazate pe acorduri bilaterale mult mai stabile decât linia de încetare a focului de dinainte de
rãzboi. Lucrul cel mai important, detineam acum linii care reflectau realitãtile timpului, —
confruntarea militarã si politicã în conditiile anului 1973 si nu confruntarea din urmã cu sase ani,
când am luptat în conditii cu totul diferite. Visurile pot fi foarte plãcute, dar trebuia trãit în
realitate.
40
O REALITATE NOUÃ
Rãzboiul de lom Kipur a iesit din refuzul Egiptului si Siriei de a ajunge la un acord de pace cu
Israelul sau de a lãsa Sinaiul si înãltimile Golan în mâinile Israelului. Arabii doreau sã
redobândeascã teritoriile pierdute în Rãzboiul de sase Zile, fãrã a se împãca cu faptul existentei
Israelului. Acest scop nu putea fi atins decât prin rãzboi.
Atitudinea Egiptului s-a conturat la scurtã vreme dupã Rãzboiul de sase Zile, când egiptenii si-au
arãtat încrederea în Nasser, în pofida debandadei totale a armatelor acestuia. Zeci de mii de
oameni au demonstrat pe strãzi, cerând ca Nasser sã-si retragã demisia depusã dupã înfrângerea
tãrii sale. Aceste demonstratii se voiau expresia faptului cã natiunea egipteanã nu fusese înfrântã
de Israel. Chiar dacã Egiptul pierduse rãzboiul, armatele si întreaga Peninsulã Sinai, poporul nu-
si blama conducãtorii si nu cãdea în ghearele disperãrii, înfrângerea militarã nu-i distrusese
încrederea în sine sau disponibilitatea de a continua sã lupte împotriva Israelului. Presedintele
Egiptului a vãzut în simtãmintele de încredere manifestate de popor nu numai un gest al
încrederii în el ca persoanã, ci o nouã confirmare a politicii sale de ostilitate fatã de Israel. Dupã
rãzboi, Nasser a adãugat chiar si un nou punct la programul de luptã al tãrii sale împotriva
Israelului: „Ceea ce a fost luat cu forta va fi reluat cu forta". Egiptul trebuia sã se rãfuiascã cu
Israelul nu numai pentru pierderea Sinaiului, ci si pentru înfrângerea sa militarã.
Politica postbelicã a Egiptului fatã de Israel a fost formulatã în deciziile de la Kartum: „Nu pace,
nu recunoastere, nu negocieri". Planul militar de recucerire a teritoriilor pierdute trebuia realizat
în trei etape: „Apãrare, descurajare activã (rãzboi de uzurã) si victorie". Cea de a treia fazã,
rãzboiul total pentru victorie, a fost la început stabilitã pentru anul 1971. Presedintele Sadat,
succesorul lui Nasser, a anuntat cã acesta avea sã fie „anul deciziei". Rãzboiul total pentru
victorie a fost apoi amânat pentru anul urmãtor si a fost, în sfârsit, declansat în 1973.
562
Factorii internationali au contribuit si ei Ia decizia arabilor de a opta pentru rãzboi. Arabii au
interpretat rezolutia 242 din 1967 a Consiliului de Securitate drept cerere de retragere totalã a
Israelului din toate teritoriile ocupate în Rãzboiul de sase Zile. Aceastã interpretare a fost
sprijinitã fãrã rezerve de blocul sovietic, Franta si tãrile nealiniate, desi nu de Statele Unite si
Marea Britanic, autorii rezolutiei.
Imediat dupã Rãzboiul de sase Zile, conducãtorii sovietici au promis „sã învete [Egiptul si Siria]
cum sã lupte", echipându-le armatele cu arme moderne si plãnuind viitoarea bãtãlie împotriva
Israelului. Ajutorul sovietic era dat pe fatã. Egiptul si Siria au dezvoltat strânse relatii de
prietenie cu Uniunea Sovieticã, au instituit regimuri radicale si au primit mii de experti si de
consilieri sovietici. Esecul Egiptului în Rãzboiul de Uzurã n-a fãcut decât sã intensifice
interventia Rusiei în acest conflict si sã întãreascã influenta ei în ambele tãri arabe. Atunci când
Egiptul nu a putut opri pãtrunderea adâncã a fortei noastre aeriene în spatiul egiptean, Nasser a
încredintat fortelor sovietice apãrarea cerului tãrii sale. Dat fiind faptul cã Forta Aerianã a
Israelului se perfectiona, Egiptul si Siria au avut nevoie de aparaturã electronicã si de arme mai
avansate si mai sofisticate. Conducãtorii lor au apelat la Uniunea Sovieticã, iar aceasta i-a
aprovizionat în mod entuziast.
La câtiva ani dupã Rãzboiul de sase Zile, conducãtorii arabi si comandantii militari au admis tot
mai mult cã armatele lor erau într-adevãr refãcute si modernizate si cã aveau sanse sã învingã
Israelul. Pe lângã armatele Egiptului si Siriei si fortele expeditionare din Iraq, Maroc, Arabia
Sauditã si Iordania, Rusia stãtea cu credintã de partea lor, o Superputere zeloasã în construirea
puterii arabilor si în înzestrarea lor cu echipament si arme sofisticate, o natiune formidabilã care
cu sigurantã nu-i va abandona atunci când va începe bãtãlia.
Nici activitatea politicã desfãsuratã în acei ani postbelici, nici negocierile de pace ale lui Rogers
si Jarring nu le-au adus arabilor ceea ce doreau. Israelul cerea o pace realã în schimbul retragerii
fortelor sale, „o pace adevãratã", cum spunea Ben-Gurion. Nici Siria si nici mai moderatul Egipt
nu erau gata sã accepte o astfel de pace. Conducãtorii lor fãceau din aceasta conditia cã orice
acord cu Israelul avea sã includã nu numai retragerea noastrã la granitele din 1967, ci si
solutionarea problemei palestiniene. Iar palestinienii insistau asupra dreptului de a se reîntoarce
la casele lor, la pãmântul si tara lor. Israelul credea cã dacã ar fi încuviintat cererea
palestinienilor, ar fi subminat însesi bazele existentei sale.
Pe parcursul acestei perioade postbelice, arabii au devenit tot mai convinsi cã numai prin rãzboi
îsi puteau realiza scopurile. Dupã Conferinta de la
563
Kartum, guvernul israelian si-a anulat decizia din iunie 1967, când dãduse expresie
disponibilitãtii de a se retrage Ia frontierele internationale în schimbul pãcii cu Egiptul si Siria.
Noi am revizuit acum pozitia cã ne-am putea întoarce la liniile de odinioarã de-a lungul oricãreia
dintre aceste frontiere. Ierusalimul era virtualmente anexat si noi suburbii evreiesti au fost
construite în Nordul si Vestul capitalei. La sarm el-seik, la Strâmtorile Tiran, au fost puse
temeliile noului oras Ofira. în Cisiordania noi am întemeiat noi asezãri permanente. Iar purtãtorul
de cuvânt oficial a prezentat înãltimile Golan ca pe o zonã ce avea sã apartinã Israelului.
Nici medierea americanã nu a fost eficientã. Rusii, desigur, vedeau în conflictul din Orientul
Mijlociu o bazã fertilã de extindere a influentei sovietice în statele arabe. Dar chiar Statele Unite,
care doreau un aranjament prin mijloace pasnice, nu au luat mãsuri ferme în aceastã directie, din
motive atât externe — rãzboiul din Vietnam —, cât si interne (cazul Watergate). Din pãcate,
Statele Unite nu au reusit sã se angajeze într-o activitate diplomaticã intensã în anii decisivi
1972-73, când dezvoltarea militarã arabã a atins apogeul.
Pregãtirile militare fundamentale fuseserã încheiate, iar presiunile interne, în special în Egipt, au
început sã creascã. Costul enorm al întretinerii unei armate puternice s-a dovedit extrem de
împovãrãtor din punct de vedere economic pentru Egipt, iar crema tineretului egiptean,
absolventi de liceu si de universitate, trebuia sã serveascã an de an în armatã. Sadat a ajuns la
concluzia cã nu putea continua în felul acesta si cã, dacã nu intervenea nici o schimbare, avea sã
facã fatã unei crize severe. Schimbarea prin mijloace politice pãrea irealizabilã dupã încercãrile
infructuoase ale lui Hafez Ismail, sfetnicul cel mai suspus al lui Sadat, de a asigura sprijinul lui
Nixon. Dar Sadat credea cã dispune de capacitatea militarã de a-si atinge scopurile prin forta
armelor, în ziua de 6 octombrie 1973, Egiptul si Siria au lansat Rãzboiul de lom Kipur.
Israelul a fost luat prin surprindere. Cãci timp de doi ani, dupã ce Sadat promisese cã anul 1971
avea sã fie anul deciziei, anuntarea de cãtre egipteni si sirieni a unui atac iminent nu s-a realizat
niciodatã. La începutul lunii octombrie 1973, când au existat semne de activitate crescutã pe
fronturile egiptean si sirian, Sectia de Spionaj a armatei noastre a raportat cã egiptenii erau
angajati în exercitii militare si nu în pregãtirea lansãrii unui rãzboi. Aceasta era nu doar pãrerea
spionajului israelian, ci si a serviciilor de spionaj americane, în ziua de 12 septembrie 1975,
ziarul The New York Times a publicat extrase dintr-un raport secret care spunea cã „spionajul
Statelor Unite recunostea cã nu a reusit sã prezicã rãzboiul arabo-israelian din 1973 si cã
564
multe agentii de spionaj chiar au prezis cã nu va fi nici un rãzboi doar cu câteva ore înainte ca
ostilitãtile sã izbucneascã".
Potrivit ziarului, acest raport a fost redactat de comitetul însãrcinat cu consilierea Consiliului
National de Securitate asupra unor situatii de rãzboi si critice. Raportul dezvãluia cã acel comitet,
care s-a întrunit în ziua în care fortele arabe au atacat Israelul, a spus: „Noi nu putem descoperi
nici o dovadã de ofensivã egipteanã majorã, coordonatã a egiptenilor si sirienilor la Canal si în
zona înãltimilor Golan".
New York Times adaugã cã raportul comitetului continuã cu observatia: „Este posibil ca egiptenii
sau sirienii, îndeosebi acestia din urmã, sã fi putut pregãti un raid sau alte actiuni la scarã micã".
Comitetul s-a întrunit, spune raportul sãu, la „ora 9 A.M., în ziua de 6 octombrie 1973", adicã cu
câteva ore înaintea atacului.
Conform ziarului citat, un buletin CIA datat cu o zi înainte de atac, spunea cã „exercitiul si
activitãtile de alertã pot fi la o scarã oarecum mai mare si mai realiste decât exercitiile anterioare,
dar nu par a fi pregãtiri pentru o ofensivã militarã împotriva Israelului".
Ziarul relateazã cã în depozitia fãcutã în fata Honse Select Committee on Inteligence, cir. Ray
Cline, fost director al Biroului de Spionaj al Departamentului de Stat si altãdatã fost functionar
superior al CIA, a declarat cã prãbusirea spionajului a fost în parte rezultatul silei secretarului de
stat Kissinger de a accepta concluziile la care ajungea serviciul secret.
Tocmai aprecierile spionajului nostru au cãlãuzit comandamentul armatei si guvernul si au
condus la situatia în care prea putine forte israeliene erau pe pozitie în faza de înfrânare si
blocare a inamicului, iar întãririle repezite pe front au sosit în mic numãr, nedispunând de timpul
de a-si pregãti contraatacul.
Scopurile rãzboiului arab depãseau cu mult simpla „eliberare a pãmânturilor lor cucerite",
Sinaiul si înãltimile Golan. Sirienii intentionau sã-si exploateze succesele si, dupã ce fortele lor
aveau sã ajungã la Iordan, sã-si continuie înaintarea spre Nazaret, în centrul Galileei. Din planul
egiptean fãcea parte fortarea Israelului de a se retrage din Fâsia Gaza. Sadat estima cã trecerea
Canalului si capturarea trecãtorilor Mitla si Gidi aveau sã ducã la înfrângerea si prãbusirea
armatei israeliene, fãcându-1 capabil sã forteze Israelul la o capitulare dupã pofta lui. Acesta era
modul în care Sadat vedea situatia chiar si la sfârsitul primei sãptãmâni de rãzboi, dupã ce atacul
sirian esuase si propria sa armatã era în retragere, în ziua de 10 octombrie, patru zile de la
începerea rãzboiului, conducãtorul egiptean notifica Statelor Unite cã el
565
ar accepta încetarea focului numai dupã ce Israelul cãdea de acord sã evacueze întregul Sinai si
Fâsia Gaza, conform unui program prestabilit. Chiar si o sãptãmânã mai târziu, când fortele
israeliene din Sud deja stabiliserã un cap de pod pe malul vestic al Canalului, iar în Nord sirienii
erau fortati sã-si desfãsoare armata pentru apãrarea capitalei, Damasc, Sadat din nou a anuntat,
într-o cuvântare tinutã în fata Adunãrii Nationale, cã Egiptul avea sã continuie sã lupte pânã
cucerea „pãmântul luat de Israel si-i repunea pe palestinieni în drepturile lor legitime". El a
adãugat: „Egiptul este gata sã accepte o încetare a focului cu conditia ca Israelul sã se retragã
imediat din toate teritoriile cucerite, în spatele liniilor din 5 iunie 1967".
Alte câteva zile aveau sã treacã mai înainte ca presedintele Egiptului sã admitã cã el suferise o
înfrângere totalã. Nu numai cã el nu avea puterea de a forta Israelul sã evacueze Sinaiul si Gaza,
ci acum trebuia sã înghitã prezenta fortelor israeliene pe pãmântul propriu-zis al Egiptului, la
Vest de Canal. Nu numai cã nu a fost capabil sã continuie campania pânã când Israelul îi accepta
conditiile, dar cu fiecare orã de rãzboi ce trecea situatia sa se înrãutãtea tot mai mult. A fost
nevoie de raportul sefului statului-major, generalul Saad el-sazli si de fotografiile aeriene
sovietice, aduse lui în ziua de 18 octombrie, pentru a-1 convinge pe Sadat cã fortele israeliene de
la Vest de Canal nu erau o „pungã", ci de fapt o formidabilã desfãsurare de sute de tancuri care
amenintau capitala Cairo si cu încercuirea Armatelor a Doua si a Treia, în ziua de 20 octombrie,
Sadat i-a telegrafia! lui Leonid Brejnev cã era gata sã accepte încetarea focului, cu conditiile pe
care el însusi le respinsese în ziua de 16 octombrie: „Imediata încetare a luptei, fiecare parte
rãmânând pe pozitiile sale". Rãzboiul a luat sfârsit în împrejurãrile în care presedintele Egiptului
continua sã trimitã mesaje urgente lui Nixon si Brejnev aproape din orã în orã, cerându-le sã
opreascã unitãtile israeliene care continuau sã avanseze. Sadat însusi, cu ale sale forte armate, era
incapabil s-o facã.
Pe frontul sirian, unde armata israelianã ajunsese la douãzeci si cinci de mile de Damasc,
presedintele Assad a luat douã mãsuri: a ordonat fortelor sale, care pierduserã jumãtate din
efectivele lor blindate, sã ia pozitii pentru apãrarea capitalei si, în acelasi timp, a trimis telegrame
furioase presedintelui Egiptului, protestând în mod viguros fatã de acceptarea de cãtre el a
încetãrii focului. Assad cerea sã nu se ia în considerare situatia de pe fronturi, ci rãzboiul sã
continuie „spre a pãstra moralul soldatilor".
Conditiile încetãrii focului, iar mai târziu chiar si acordurile de separare a fortelor au reflectat nu
numai situatia de pe fronturi si politicile tãrilor beligerante, ci si interesele superputerilor.
Israelul, a cãrui putere militarã, politicã si economicã era dependentã de ajutorul american, nu
putea sã ignore cererile
566
Washingtonului. Acesta era si cazul Egiptului în raport cu Uniunea Sovieticã. Cele douã
superputeri doreau sfârsitul rãzboiului în primul rând ca sã evite posibilitatea unei confruntãri
între ele. Pe de altã parte, atunci când Egiptul se afla în fata înfrângerii, cu Armata a Treia
încercuitã, ambele superputeri i-au sãrit în ajutor. Uniunea Sovieticã era interesatã sã evite
prãbusirea militarã a clientului ei, iar Statele Unite doreau sã atragã Egiptul de partea lor si sã-si
asigure livrarea de petrol din statele arabe.
Cu toate acestea, acordurile militare si politice la care s-a ajuns dupã rãzboi au fost înainte de
toate expresia rezultatului rãzboiului. Egiptul a acceptat încetarea focului fãrã limitã în timp si a
admis libera trecere prin Strâmtorile Bab el-Mandeb de la Marea Rosie, limitarea fortelor si o
zonã-tampon sub controlul UNEF. Toate propunerile de felul acesta fuseserã respinse de Egipt
înainte de rãzboi. Consiliul de Securitate, în coordonare cu pãrtile interesate, au decis convocarea
unei conferinte de pace la Geneva. Uniunea Sovieticã, Siria si Egiptul au acceptat ca aceastã
conferintã de pace sã aibã loc fãrã participarea palestinienilor si fãrã introducerea vreunei
modificãri în Rezolutia 242 în care chestiunea palestinianã este definitã drept problema
refugiatilor.
Sadat a transformat politica de rãzboi mostenitã de la Nasser într-o politicã de pace si prin
aceasta a dat expresie sentimentelor poporului sãu. Aceasta a fost principala schimbare adusã de
rãzboi. Rãzboiul de lom Kipur a fost precedat de pregãtiri înfrigurate, care au durat timp de sase
ani. Aceste pregãtiri au costat enorm Egiptul, absorbind majoritatea fortelor sale de muncã si cea
mai mare parte a resurselor. Totusi, în pofida avantajului adus Egiptului de elementul surprizã,
rãzboiul a luat sfârsit cu Armata a Treia egipteanã si orasul Suez încercuite, cu fortele si
echipamentul Egiptului zdrobite si cu armata israelianã mai aproape de Cairo decât a fost
vreodatã în rãzboaiele anterioare.
Ca o consecintã a rãzboiului, Sadat s-a decis sã-si concentreze activitãtile în domeniul politic. A
sa „politicã a pãcii" era destinatã sã asigure realitatea pãcii, desi el nu avea sã consimtã la o
declaratie oficialã de pace. Dar de fapt semnificatia politicii sale era oprirea rãzboiului cu
Israelul, în acest cadru politic, Egiptul a fost de acord sã redeschidã Canalul Suez, sã refacã
orasele de la Canal si sã introducã în zona frontierei un model de viatã pasnic, chiar dacã forte
israeliene stationau la douãsprezece mile si jumãtate de Canal.
Conceptia care stã la baza acordului de separare a fortelor cu Egiptul reflectã, dupã pãrerea mea,
corecta abordare a problemei ajungerii la un modus vivendi cu statele arabe vecine. Acum nu
este posibilã asigurarea de tratate, dar ar trebui ca noi — iar eu cred cã ar fi cu putintã — sã
asigurãm un sfârsit stãrii de rãzboi. Asemenea reglementãri ar trebui sã fie bazate pe mai multe
principii: un tratat oficial care sã aboleascã starea de rãzboi; limitarea fortelor
567
stationate de-a lungul frontierelor; zone-tampon supravegheate de pãrtile interesate însele si de
fortele ONU, care sã includã unitãti americane si rusesti, pentru a asigura statutul si stabilitatea
lor; si stabilirea refugiatilor arabi în tãrile în care îsi au în prezent domiciliu], în acelasi mod în
care Egiptul i-a luat din lagãre pe refugiatii care îsi pãrãsiserã asezãrile în timpul Rãzboiului de
sase Zile, pentru a-i stabili în orasele de pe Canal.
Punerea în practicã a articolelor constructive ale acordurilor aveau sã ia un numãr de ani, asa
cum curãtirea Canalului a luat mai bine de doi ani. Retragerea fortelor Israelului din zonele de
frontierã trebuia sã aibã loc în acelasi ritm. Conform acestor acorduri, care nu sunt tratate de pace
si care nu fixeazã frontiere permanente, Israelul trebuia sã asigure ca granitele sale sã urmeze
linia de la sarm el-seik la El Aris, de-a lungul Râului Iordan si de-a lungul înãltimilor Golan.
Eficienta arabilor în lansarea atacului lor a fost mai mare decât se astepta. Rãzboiul de sase Zile
si diferitele ciocniri postbelice dintre unitãtile israeliene si arabe, în aer si pe sol, ne-au dus la
rationamentul cã dacã izbucnea rãzboiul nu ar fi fost greu pentru Israel sã învingã. Liniile
frontului — Canalul Suez si înãltimile Golan — erau considerate a fi bine fortificate, bariere nu
usor de strãpuns. Puterea blindatelor noastre si superioritatea aviatiei noastre fatã de cea arabã au
insuflat comandamentului armatei, si mie, un puternic sentiment de încredere în forta noastrã
militarã si în stabilitatea noastrã politicã.
Când a început rãzboiul, au iesit la ivealã puncte slabe în strategia blindatelor noastre si limite în
operatiunile aviatiei, în multe bãtãlii tancurile noastre utilizau tactici bazate pe experienta din
trecut. Aceste tactici, care au functionat bine în rãzboaiele precedente, prevedeau atacul rapid al
fortelor noastre blindate, neînsotite de infanterie si fãrã suport de artilerie, de-a dreptul în inima
pozitiilor inamicului, cu presupunerea cã acesta avea sã ducã la prãbusirea acestuia. De data
aceasta unitãtile de asalt s-au gãsit ele însele înconjurate de infanteria inamicã echipatã cu mari
cantitãti de arme antitanc diverse: grenade antitanc, RPG-7, tunuri fãrã recul, tunuri antitanc si
rachete Sagger, care erau capabile sã opreascã în mod efectiv tancurile noastre, fãcându-le sã
sufere pierderi grele.
Fapt era cã întreaga fatã a rãzboiului se schimbase în mod dramatic. Chiar si cei care au urmãrit
cu grijã progresele tehnice fãcute în domeniul armamentului în ultimii câtiva ani nu puteau
concepe gradul de distrugere provocat de acesta. Eficienta tancurilor din ambele pãrti implicate
în Rãzboiul de lom Kipur era de zece ori mai mare în comparatie cu blindatele din cel de al
doilea rãzboi mondial si dublã fatã de a celor utilizate de americani în Coreea, în cel
568
de al doilea rãzboi mondial, un tanc„Sherman" avea o sansã din 20 de a lovi un tanc inamic din
prima sa loviturã, la distanta de o milã. în Coreea sansele au fost l la 3, iar în Rãzboiul de lom
Kipur de 7 la 10. Tancurile erau de aceea distruse într-o proportie mai mare si într-un timp mai
scurt decât în orice alt rãzboi. Arabii au pierdut mai multe tancuri decât numãrul de tancuri ale
Statelor Unite stationate pe atunci în Europa.
Israelul a suferit cel mai mare numãr de pierderi nu în ziua de 6 octombrie, prima zi a rãzboiului,
când noi am fost luati prin surprindere si putine unitãti de pe front dispuneau de numãrul care sã
le permitã sã atace inamicul, ci dupã mobilizarea rezervistilor si când bãtãliile erau în toiul lor, în
ziua de 12 octqmbrie pe frontul nordic si în ziua de 18 octombrie pe frontul sudic.
Forta noastrã aerianã, care trebuia sã opereze în zone întesate cu baterii de apãrare antiaerianã,
nu a putut ataca cu exactitate si eficientã. Combinatia de baterii de rachete SAM-3 si de rachete
mobile SAM-6, împreunã cu artileria antiaerianã, a pricinuit pierderi grele aviatiei noastre si a
împiedicat-o sã rãmânã prea mult deasupra tintelor si sã dea un suport aerian important trupelor
noastre terestre. Asteptãrile în ceea ce priveste operatiunile noastre aeriene, în special în faza de
înfrânare a inamicului, s-au dovedit a fi nerealiste. Chiar si atunci când avioanele noastre au lovit
podurile de la Canal, lucrul acesta nu a avut un impact decisiv asupra traversãrii egiptene, de
vreme ce podurile au fost repede reparate. Forta noastrã aerianã nu a putut ataca sutele de
vehicule egiptene care se îngrãmãdeau în lungi coloane, asteptând sã treacã peste Canal. si nici
n-au putut mãtura unitãtile inamice bine adãpostite în transee.
Au existat si insuccese operationale: lipsa de pregãtire corespunzãtoare a avanpostului de pe
Muntele Hermon, deasupra înãltimilor Golan; faptul cã fortele noastre din Sinaiul de Vest nu au
reusit sã se desfãsoare si sã avanseze la timp spre Canal; contraatacul prost condus în Sud, în
ziua de 8 octombrie, precum si încercarea lipsitã de succes de a cuceri orasul Suez. Acestea au
fost, toate, greseli ale comandantilor. Primele trei nereusite au avut un impact nefericit în faza
deschiderii rãzboiului, pe când nereusita în cucerirea orasului Suez a afectat sfârsitul rãzboiului.
Dacã Suezul ar fi fost cucerit, faptul acesta ar fi condus la capitularea Armatei a Treia egiptene,
în pofida interventiei Americii. înfrângerea Egiptului ar fi fost mai mare, iar pozitia sa de
negociere ar fi fost mai slabã.
Extraordinara realizare a Israelului în Rãzboiul de lom Kipur a constat în capacitatea sa de a
trece la ofensivã într-un timp atât de scurt si de a obtine victoria. Iar lucrul acesta a fost fãcut în
pofida dezavantajului initial cauzat de atacul prin surprindere si în pofida masivei puteri a
arabilor: aproximativ un milion de soldati, mai bine de 5000 de tancuri, mai bine de 1000 de
avioane
569
si o densã retea de baterii de apãrare antiaerianã. Trei factori fundamentali au contribuit la
victoria Israelului: în primul rând, lupta îndârjitã si îndrãzneatã a unitãtilor care au rezistat
atacului sãlbatic initial si au continuat sã stea pe linii, cu un incredibil curaj, pânã la sosirea
întãririlor; în al doilea rând, decizia corectã de a ne concentra asupra blocãrii atacului sirian, fie
si cu pretul de a le da egiptenilor timp sã-si consolideze pozitiile la Est de Canal; în al treilea
rând, trecerea fortelor noastre la Vest de Canal si controlarea de cãtre ele a liniei Ismailia-Jebel
Ataka. în aceste operatiuni Israelul a vãrsat mult sânge, dar aceasta este legea rãzboiului.
Mai sunt de luat în considerare câtiva factori uimitori, în acest rãzboi au fost implicate mai multe
arme, iar focul a fost mai intens, pe fronturi #curte si într-o perioadã de timp mai scurtã decât în
orice alt rãzboi din trecut, oriunde în lume. în cel de al doilea rãzboi mondial, Franta a avut 2000
de tancuri pe principala sa linie defensivã, linia Maginot. Germanii au atacat cu 3000 de tancuri.
La El Alamein, în Desertul Occidental, Montgomery a avut 1050 tancuri, iar Rommel circa 600.
în Rãzboiul de lom Kipur, arabii au atacat cu mai mult de 5500 tancuri. Pe frontul de la Suez,
egiptenii au folosit de douã ori mai multe tancuri decât numãrul tancurilor lui Montgomery, iar în
Nord sirienii au atacat cu o fortã egalã cu aceea cu care Germania a atacat Franta. Ambele atacuri
au fost simultane, cu cele mai sofisticate tipuri de tancuri si pe fronturi extrem de scurte.
Intensitatea puterii de foc, cantitãtile prodigioase de armament si calitatea sa letalã au, de
asemenea, o importantã politicã plinã de consecinte. Dependenta de surse externe — Uniunea
Sovieticã si Statele Unite ca producãtori si vânzãtori de arme — a fost atât de mare în acest
rãzboi încât ar fi fost imposibil ca lupta sã continuie în cazul sfidãrii deciziilor Washingtonului si
Moscovei. Trupele acestor superputeri nu au luat parte la campanie, dar Israelul si arabii erau
dependenti de vointa lor. Israelul si statele arabe nu erau propriii lor stãpâni, fie în faza
deschiderii rãzboiului, fie în purtarea acestuia sau, mai presus de toate, în determinarea
sfârsitului sãu.
Dupã rãzboi, Israelul a trebuit sã facã o reevaluare a puterii militare necesare pãstrãrii capacitãtii
sale de a face fatã unui atac arab viitor. Rãzboiul a creat si a expus noi realitãti militare. Chiar
dacã toate pietele de arme i-ar fi fost deschise Israelului, acesta trebuia sã determine cu mare
grijã limitele poverii pe care o putea duce. Câte tancuri, avioane si trupe regulate ne putem
permite sã mentinem fãrã a ne prãbusi sub povara economicã a procurãrii si întretinerii lor?
Potrivit cifrelor publicate de Institutul de Studii Strategice din Londra, Israelul mentine în timp
de pace o armatã ale cãrei dimensiuni si cost,
570
în raport cu populatia si cu economia, depãseste cu mult pe acelea ale altor tãri. Forta aerianã si
blindatele reprezintã 80 la sutã din puterea militarã a Israelului, iar dacã aceastã cifrã este
comparatã cu situatia din alte tãri, se impune sã reflectãm cu adevãrat asupra poverii sale.
Potrivit cifrelor amintitului Institut, pentru anii 1974-1975, Marea Britanic, cu o populatie de
56,4 milioane, avea 900 de tancuri si 500 de avioane de luptã, iar Franta, cu o populatie de 52,4
milioane, avea 950 de tancuri si 461 de avioane, în acelasi tabel comparativ, Israelul, cu o
populatie de numai 3,3 milioane, avea 2700 tancuri si 461 avioane. Pe de altã parte, Egiptul,
Siria, Iordania si Iraqul, cu o populatie totalã de 58,6 milioane, aveau 6600 tancuri si 1189
avioane de luptã.
Cred cã extinderea puterii militare a Israelului a atins, de fapt, limitele sale cantitative. Ar fi
dificil pentru Israel sã meargã mai departe si sã-si lãrgeascã armata, achizitionând mai multe
avioane si tancuri la un pret mai mare, cu un grad crescut de sofisticare, si obligând tineretul sã
facã serviciul militar, iar în acelasi timp sã dea curs telurilor noastre civile constructive de
dezvoltare socialã si economicã, de integrare a noilor imigranti, de colonizare a pãmântului, de
creare de noi industrii, de extindere a serviciilor noastre educationale si de sãnãtate. De aceea,
modul în care Israelul trebuie sã asigure balanta de forte împotriva lumii arabe, a cãrei putere
creste cu o vitezã extraordinarã, constã în îmbunãtãtirea calitãtii armelor sale, calitate care ar
trebui sã ne asigure cã orice încercare arabã de a distruge Israelul va implica distrugerea
atacatorilor.
în pofida victoriei Israelului, Rãzboiul de lom Kipur a lãsat tara într-o profundã stare de
nemultumire, înfrângerea arabilor nu a pus balsam pe rãnile Israelului, iar strãlucita ingeniozitate
care a fãcut posibilã doborârea initiativei arabe în lansarea rãzboiului nu a ascuns nereusitele
militare si politice si slãbiciunile arãtate în campanie. Rãzboiul de lom Kipur a fost numit o
„întâmplare nefericitã" si a fost instituitã o comisie de stat, condusã de presedintele Curtii
Supreme, care sã cerceteze care dintre autoritãtile publice si militare purtau responsabilitatea
pentru aceasta. Chiar înainte ca asa-numita Comisie Agranat sã se punã la lucru si cu mult înainte
ca aceasta sã-si expunã concluziile, acuzatii au fost formulate împotriva celor însãrcinati cu
politica apãrãrii, în primul rând împotriva mea, iar acest capitol din cronica politicã si militarã a
Istraelului a fost stigmatizat drept esec, esec care îsi avea originea în miopia politicã, neglijentã
si rusinoasã automultumire.
La o întâlnire cu fostii membri ai Rafi, care a avut loc dupã rãzboi, eu am exprimat opinia cã
socul cel mai puternic pentru israelieni avea sã fie desco-
571
perirea cã ceea ce s-a întâmplat în Rãzboiul de lom Kipur a fost nu o „întâmplare nefericitã", ci
expresia realitãtii prezente. Aceastã realitate, diferitã de trecut, îsi gãseste expresia viguroasã
numai într-un test multilateral, politic, militar, uman, economic si tehnologic: testul-limitã al
rãzboiului. Rãzboiul Israelului nu a fost o întâmplare nefericitã, ci rezultatul sãu a fost o victorie
absolutã. Acesta a început cu o gresealã de spionaj, erori au fost comise în cursul luptelor — în
cea mai mare parte greseli de rationament si nu neglijentã —, iar aceste erori au fost plãtite. Au
existat insuccese în luptã, iar linia Bar-Lev a cãzut. Dar Dunkerque, cãderea liniei Maginot,
retragerea armatei sovietice la Moscova, Pearl Harbor, Filipinele si alte capitole clin istoria
militarã a marilor puteri, trãite în arta rãzboiului, ar trebui sã serveascã drept mãsurã realistã a
ceea ce se poate astepta de la o bãtãlie. Douã mii cinci sute de morti este un pret foarte mare
plãtit de Israel. Dar a lupta împotriva unei armate atacatoare de un milion de soldati echipati cu
cele mai moderne arme, inclusiv cantitãti uriase de blindate; a distruge 2 500 dintre tancurile
inamicului; a doborî 400 dintre avioanele sale; a trece Canalul Suez si a te înstãpâni pe malul
vestic; a captura fortãrete pe piscul Muntelui Hermon si a ajunge la o distantã de douãzeci si
cinci de mile de Damasc, — toate acestea nu pot fi realizate fãrã pierderi grele.
Alte natiuni, care au fost angajate într-o situatie similarã cu a Israelului de lom Kippur, considerã
acest rãzboi, desfãsurarea si încheierea lui drept o paginã glorioasã a istoriei noastre si drept o
sursã de încredere în puterea si viitorul nostru. Israelul a pierdut un procent din populatia sa, ceea
ce este un pret extrem de ridicat si de dureros. Dar nici o armatã nu a reusit vreodatã, chiar si în
conditiile cele mai avantajoase, sã distrugã în luptã mii de tancuri ale inamicului si sute de
avioane cu pierderi mai mici: un soldat israelian ucis pentru fiecare tanc distrus.
Trebuie sã extragem din Rãzboiul de lom Kipur lectiile sale de administratie politicã si militarã.
Ofiterii care s-au dovedit neeficienti trebuie înlocuiti, iar cu cât aceasta se va face mai curând, cu
atât va fi mai bine. Lucrul acesta trebuie sã fie adevãrat si în privinta ministrilor, a primului-
ministru si a partidelor aflate la putere. Numirile în cadrul armatei, înainte de Rãzboiul de lom
Kipur, au fost fãcute cu bunã credintã, dintre cei mai buni ofiteri superiori ai armatei israeliene.
Numai ocazional poate fi un comandant testat în timp de pace. Aceasta, desigur, se întâmplã în
rãzboi, iar o armatã esueazã în îndeplinirea obligatiei sale nationale dacã nu-i îndepãrteazã pe
acei ofiteri care nu corespund asteptãrilor si care nu-si îndeplinesc misiunile ce le-au fost date.
Liderii politici si ministrii Cabinetului nu si-au primit posturile în secret si nu au fost impusi
publicului. Pesonalitãtile lor, conceptiile si politica lor au
572
fost prezentate în campania electoralã, iar politici alternative, împotriva lor, au fost oferite de
liderii din celelalte partide.
Nici informatia militarã generalã nu s-a aflat în posesia unui singur individ. seful statului-major
si seful Spionajului au apãrut în fata atât a Cabinetului, cât si în fata Comisiei pentru Afaceri
Externe si Securitate a Knessetului, care cuprinde reprezentanti ai mai multor partide. La aceste
reuniuni, reprezentantii armatei au raportat asupra informatiei de spionaj aflate în posesia lor si
si-au exprimat punctul de vedere si aprecierea cu privire la cele ce se întâmplau. Cât priveste
responsabilitatea publicului, politicile guvernului în economie, apãrare si afacerile externe au
fost aplicate cu cunostinta, aprobarea si conform optiunii cetãtenilor. Nu este nimic rãu în
criticarea membrilor guvernului, iar cererea ca ei sã fie schimbati este nu numai un drept, ci o
obligatie a acelora care sunt convinsi cã schimbarea este necesarã. Rãu este sã încerci sã te
scuturi de responsabilitate si sã transformi o natiune care cautã sã iasã de la ananghie într-o
comunitate de clevetitori.
Rãzboiul de lom Kipur a avut loc într-o realitate politicã si militarã diferitã de aceea care a
existat cu sase ani în urmã, în timpul Rãzboiului de sase Zile. Puterea militarã si politicã a
arabilor a crescut, iar tãrile din Occident, inclusiv Statele Unite, se temeau de orice putea sã
disturbe livrãrile de petrol din Orientul Mijlociu. Dacã arabii reuseau sã înfrângã armata
israelianã si sã captureze înãltimile Golan si Sinaiul, noi am fi putut suferi o loviturã
devastatoare. Nu cunosc care este natura militarã a angajamentului american de a face sã
supravietuiascã Israelul. Dar, din punctul nostru de vedere, national si politic, chiar dacã am fi
fost salvati de trupele americane, situatia noastrã ar fi fost de-a dreptul cumplitã.
Victoria noastrã militarã nu a dus la disparitia realitãtii politice ostile în care trãiam si împotriva
cãreia luptãm. Dar disponibilitatea Israelului de a stãrui în realizarea idealurilor sale îl face
capabil sã tinã piept unei astfel de realitãti. Semnificatia acestor idealuri este indefinibilã si
nedeterminatã. Realizarea lor depinde de încurajarea si sprijinul altor tãri, îndeosebi din partea
Statelor Unite si, mai presus de legãtura puternicã dintre poporul evreu si Statul lui Israel, în
viziunea noastrã de a fi nu pur si simplu un stat evreiesc, ci o comunitate care îndeplineste
milenara dorintã arzãtoare a poporului lui Israel, dorintã care dateazã de la exilul sãu. Trebuie sã
învãtãm sã trãim si sã luptãm cu realitatea politicã dificilã a acestor timpuri. Dar datoria noastrã
de cãpetenie este sã trãim conform viziunii noastre, sã modelãm un stat de pionierat, o societate
creatoare care sã culeagã roadele proprei sale munci, un stat curajos pregãtit sã lupte pânã la
moarte pentru apãrarea sa, un popor care se strãduieste sã-si realizeze idealul, telul sãu national
si istoric: renasterea natiunii evreiesti în patria sa.
573
EPILOG
Dupã sapte ani la Ministerul Apãrãrii, m-am întors la viata civilã. Noptile nu-mi mai erau
tulburate de telefon, iar dimineata nu mai trebuia sã mã reped la birou. Prima mea zi liberã mi-
am petrecut-o la Nahal Beerseba, o vale seacã din desertul Negev. în acel an ne-am bucurat de o
iarnã foarte ploioasã. Mi-am amintit de ploile care cãdeau pe povârnisurile dealurilor Hebronului
si care produceau suvoaie de apã în vãile seci ale desertului. Apele se nãpusteau pe aceste albii
de obicei uscate si le erodau malurile. Asa încât m-am dus în Sud.
Era o varã timpurie. Apa dispãruse, dar nu si efectele sale. Am sofat de-a lungul marginii vãii
seci sinuoase Beerseba si, la una din cotiturile sale, am gãsit ceea ce speram sã gãsesc, în lumina
soarelui sclipeau mai multe pietre albe încastrate în peretele nordic al albiei. Arãtau straniu.
Cu sase mii de ani în urmã, aceastã zonã a fost locuitã de oameni care trãiau din vânat si pãstorit.
Ei locuiau în grote sãpate în coasta dealului, cu deschieri înguste, asa încât sã fie mai usor de
apãrat. Interiorul grotei trebuie sã fi fost larg si relativ înalt. O fâsie clin pardosealã, pe lângã
pereti, trebuie sã fi fost pavatã cu pietre, de obicei bolovani netezi luati din albie care, probabil
acoperiti cu piei de animale, serveau drept culcusuri.
An de an, de mii de ani, torentele se nãpustesc în vãile seci, rozându-le cu furie povârnisurile.
Ceea ce a fost odinioarã centrul dealului, un refugiu pentru locuitorii grotelor din epocile trecute,
a devenit acum peretele unei albii, cu pietrele în mod bizar expuse si nelalocul lor, ca acelea ce
mi-au sãrit în ochi.
Am legat o frânghie de bara de protectie a jeepului meu si am coborât pe stânca abruptã, cãtre
pietrele albe. La început mi-a fost greu sã gãsesc un loc de sprijin pentru picioarele mele, dar,
balansându-mã si cãtãrându-mã încoace si încolo, am gãsit un strat moale, un amestec de pãmânt
si cenusã, care s-a dovedit a f i o parte din pardoseala grotei. M-am târât înãuntru si am început
575
explorarea, într-un colt am observat o depresiune înconjuratã de pietroaie. Aceasta era vatra unde
se fãcea focul pentru bucãtãrii, pentru încãlzitul si iluminatul locuintei, împrãstiate prin cenusa
ce acoperea pardoseala se aflau cioburi de oale, o parte dintr-un vas pentru lapte, o ceascã si
fundul plin de funingine al unei oale de gãtit. Sub cenusã, pe suprafata pardoselei ca atare, se
gãseau obiecte din silex, în cea mai mare parte lamele sparte. Am gãsit si o talpã de topor cu o
margine oblicã, modelatã. Locuitorii trebuie sã fi luat cu ei restul vaselor si uneltelor atunci când
au pãrãsit grota alungati de secetã sau de dusmani, pribegind pe un alt teritoriu.
Pe când încercam sã aflu mai multe despre acea veche comunitate de locuitori ai grotelor si sã-i
reconstitui modelul ei de viatã de zi cu zi, linistea din grotã era din când în când risipitã de
sunetele ultramoderne ale unor avioane de luptã cu reactie care zburau pe deasupra. Am
examinat oasele de animale rãmase de la ultimul lor prânz, am vãzut urmele degetelor olarilor pe
vasele modelate de ei. Acesti locuitori ai grotei au trãit aici cu vreo douã mii de ani înaintea
patriarhului nostru Avraam. Ei nu puteau nici sã citeascã, nici sã scrie, dar uneori zugrãveau pe
piatrã si îsi decorau vesela. Aceasta era casa lor, centrul vietii lor. De aici ieseau ca sã vâneze în
desertul Negevului si Sinaiului si cunosteau orice vale seacã, orice deal, orice cutã de pãmânt.
Era tara lor, locul lor de bastinã si ei trebuie sã-1 fi iubit. Când erau atacati, luptau pentru el. Iar
acum aici mã aflu eu, la capãtul unei frânghii, dupã ce m-am târât printr-o deschizãturã de stâncã
si am trecut pragul, pãtrunzând în casa lor. Senzatia era extraordinarã. M-am ciucit la strãvechea
vatrã. Era ca si cum focul abia s-ar fi stins si n-a fost nevoie sã închid ochii ca s-o evoc pe femeia
casei sã se aplece si sã atâte tãciunii, ca sã pregãteasacã masa pentru familia ei. Familia mea.
576
NOTE ALE TRADUCÃTORULUI
1) Prima asezare agricolã colectivã a fost întemeiatã în 1909, pe malul lacului Tiberiada, la
Degania. Kibutul exprimã o democratie directã, axatã pe autoconducere, dupã principiul socialist
„de la fiecare dupã posibilitãtile sale, fiecãruia tot atât cât si vecinului sãu".
2) Vale care se întinde la Vest de tãrmul sudic al Mãrii Galileei (a se vedea hãrtile de la pp. 11 si
86).
3) Ceremonie prin care se celebreazã trecerea la vârsta pubertãtii, când pentru prima datã
bãiatului i se permite sã poarte asa-numitele tefilin (filactere), adicã bucãti de pergament cu
versete din Biblie, cu semnificatia de talisman, precum si sã asiste la citirea Torei.
4) Spre deosebire de kibut, desi pãmântul este în mosavã tot proprietate a natiunii, viata privatã
precumpãneste aici fatã de viata în grup caracteristicã kibuturilor.
5) încã din 1897, când s-a tinut primul congres sionist, existau în Palestina aproape douãzeci de
mosave. Primele colonii ale pionierilor sionisti au fost create aici încã din 1882, deci cu mult
înainte de aparitia cãrtii lui T. Herzl, Statul evreiesc (1895).
6) Initialele „SS" aratã cã, într-adevãr, era vorba de o navã maritimã cu aburi, steamship.
7) Termenul este explicat numaidecât de autor.
8) Expresie care poate fi tradusã prin „apare pe neasteptate", „apare ca din pãmânt".
9) Cartea Albã a Guvernului asupra Palestinei.
10) Organizatie paramilitarã clandestinã, menitã sã asigure apãrarea asezãrilor evreiesti din
Palestina; în limba ebraicã înseamnã apãrare.
11) Pesah, în ebraicã, sãrbãtoare care, timp de 7 zile, celebreazã Exodul — iesirea fiilor lui Israel
din sclavia egipteanã.
577