Drobeta-Turnu Severin

Drobeta-Turnu Severin (denumire până în 1972: Turnu Severin, în maghiară: Szörényvár sau
Szörénytornya, în germană: Turm Severin) este municipiul de reședință al județului Mehedinți, Oltenia,
România, format din localitățile componente Drobeta-Turnu Severin (reședința), Dudașu Schelei, Gura
Văii și Schela Cladovei.

Localitatea s-a dezvoltat în apropierea castrului roman Drobeta, devenind dintr-un punct strategic inițial
un oraș de răscruce a drumurilor pe uscat și pe apă care duceau la nord și la sud de Dunăre. În timpul
Antichității romane, Drobeta a devenit primul centru urban din regiune și al treilea din provincia Dacia,
după Sarmizegetusa și Apullum. În timpul lui Hadrian, orașul a fost declarat municipiu (în 121), în
momentul în care populația atinsese 14.000 de locuitori. În timpul lui Septimiu Sever a fost ridicat la
rangul de colonie (în 193), ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetățenii Romei.

Pe la mijlocul secolului al III-lea, Drobeta se întindea pe 60 de hectare și era locuită de cca. 40.000 de
locuitori. Castrul a fost distrus de barbari și reconstruit în mod reptat în timpul antichității târzii,
încetându-și definitiv rolul de garnizoană în anul 602 d.Hr. În evul mediu a fost construită de Regatul
Maghiar cetatea Severin, care a fost distrusă la 1526 de Imperiul Otoman.

La data de 23 aprilie 1833, a fost întemeiat din nou Turnu Severin, când domnul Alexandru Dimitrie
Ghica a emis actul înființării orașului. Planul inițial al orașului a fost gândit de arhitectul Xavier
Villacrosse, secundat de inginerul Moritz von Ott, prin grija domnitorului din acel moment, Barbu Știrbei.
În anul 1841, capitala județului s-a mutat de la Cerneți la Turnu Severin.

Geografie

Este așezat în partea vestică a Olteniei, coordonatele sale fiind 22° 33' longitudine estică și 44° 38'
latitudine nordică. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării, la ieșirea fluviului din defileu, în
depresiunea subcarpatică a Topolniței, pe drumul european E70, la 220 km sud-est de Timișoara, 113
km vest de Craiova și 353 km vest de București. Altitudinea este de 104 metri la punctul cel mai înalt, iar
punctul cel mai de jos se află situat lângă gară, unde altitudinea este de 48,75 metri față de nivelul mării.

Drobeta-Turnu-Severin este așezat în Depresiunea Severinului și este înconjurat de următoarele dealuri:

Dealul Vărănic (403 m.) - în Vest-Nord-Vest, Dealul Colibași - în Nord, Dealul Balota (368 m.) - în Est și
Dealul Stârmina (217 m.) - în Sud.
Severinul se află într-o zonă de climă temperat-continentală cu influențe submediteraneene, cu veri
însorite și fierbinți și ierni blânde, care oferă condiții pentru dezvoltarea unor vegetații specifice, cum ar
fi migdalul, smochinul, liliacul, teiul și castanul sau arborii exotici magnolie, nuc caucazian, ginkgo biloba.

Istoric

Perioada preistorică

Ruinele Castrului roman

Cercetǎrile arheologice realizate de specialiști în istorie de la Universitatea Edinburgh și de la Institutul

de Arheologie „Vasile Pârvan” din București au descoperit, în situl arheologic de la Schela Cladovei
(cartier al Severinului actual), urme umane din perioada Paleoliticului. Inventarul arheologic scos la
iveală indică începutul vieții omului primitiv, al trecerii acestuia de la stadiul de culegător, pescar și
vânator la o civilizație sedentarizată modernă.

O altă descoperire importantă a fost un Homo Sapiens din urmă cu 8000 de ani (î.Ch). Primele săpături
pe șantierul arheologic de la Schela Cladovei au fost efectuate de istoricul Vasile Boroneanț, începând
din anul 1960. Au fost descoperite, de-a lungul timpului, peste 65 de morminte datând din perioada
7300 - 6300 î.Ch. Datarea cu carbon radioactiv a probelor arheologice confirmă vechimea aproximativă
de circa 8000 de ani. Ulterior, pe locul Severinului de astăzi s-a aflat în antichitate castrul roman
Drobeta.

Perioada antică

Articol principal: Castrul roman Drobeta.

Castrul Drobeta este primul centru urban ca importanță militară, economică și religioasă din regiunea
Olteniei și Banatului, și al treilea centru urban din Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum. În anul 126 d.C,
sub stăpânirea Împăratului Adrian (117-138 d.C), Castrul Drobetei (14.000 de locuitori, este ridicat la
rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Împăratul
Septimius Severus (193-211 d.C), în anul 193 d.C., este ridicat la rangul de Colonie. Pe la mijlocul
secolului al III-lea, Colonia Drobetei era întinsă pe o suprafață de 60 de hectare și avea o populație de
aproximativ 40.000 de locuitori. Împărații romani, chiar și în timpul abandonării Daciei, au continuat sa
refacă și să întrețină unele cetăți importante de la nord de Dunăre, precum Drobeta.

În Templul principal din Drobeta, la începutul celui de-al doilea război dacic (105 - 106 d.C) este
menționată libația (jertfa) celebrată de Împăratul Traian, o jertfă care încă astăzi, istoricii, nu pot preciza
sigur scopul religios: consacrarea podului construit peste Dunăre, mulțumire pentru respingerea unui
atac dacic împotriva castrului, o binecuvântare pentru familia imperială, fie o jertfă în onoarea zeiței
Virtuții și a Onoarei. Libația (jertfa) implica sacrificarea a trei animale masculine, un porc, un berbec și un
taur care erau purtați în procesiune sacră în locul unde credincioșii voiau sa fie purificați. (Cato, R.R.
141 ; Varro, R.R. II, 1, 10 ; Liv. I, 44 ; Tac. Ann. VI, 37 ; Hist. IV, 53).

Înainte de retragerea autorității civile romane din Dacia (271 d.C.), creștinismul, având adepți răspândiți
în toate coloniile imperiului roman, era incă o religie minoritară. Templele castrului Drobetei sunt citate
in perioada Impăratului Gordian al III-lea (238-244 d.C.) ca unele dintre puținele locuri unde in Dacia se
practica, printre soldații legionari romani, misterele cultului (cu dedicație militară) a lui Jupiter
Dolichețianul (la origine un zeu oriental, inclus in Panteonul roman, adorat pe teritoriul Siriei de astăzi ca
zeul suprem Baal al Cerului și al Furtunei [I(ovi) O (ptimo) M (aximo) S(abazio) ]). Legat de cultul
particular roman al lui Jupiter (Baal) Dolichețianul la Drobeta, este citată Cohorta a III-a Campestris, pe
care cercetători francezi o asociază miticei Cohorte a "III-a Dacice", prezentă în Castru în anul 179 d.C.¹

La mijlocul sec. al III-lea, în perioada domniei împăratului Filip "Arabul" sau Gallienus, sunt reconstruiete
termele și castrul, care suferiseră distrugeri în urma invaziei carpice în anii 245-247. Datorită schimbării
tacticilor militare, sunt operate schimbări de apărare si de arhitectură la turnurile principale ale
Drobetei, adică porți și spațiu intraportal diferite de anii anteriori. Interiorul castrului antic al Drobetei,
este înlocuit cu edificii care, o datată cu preodomininanța religiei creștine, reproduc forma unui edificiu
basilical grec, cu trei nave. Cele 78 de camere ale Castrului erau distribuite astfel: 42 în praetentura și 36
în raetentura fiind utilizate pentru găzduirea celor două unități menționate de Notitia Dignitatum
(XLII,16; XLII,24), cuneus equitum Dalmatarum Divitensium și respectiv Format:Auxilium primorum
Daciscorum

Ruinele actuale păstrează forma de cruce pe care a căpătat-o organizarea spațiului intern în urma
retragerii din timpul lui Constantin cel Mare (306-337). Ultima refacere a castrului datează din timpul
împăratului Iustinian I. Impăratul Iustinian (527-565) a refăcut parțial castrul, Drobeta cunoscand în
timpul acestuia ultima perioadă înfloritoare a istoriei sale antice. Sub Împăratul Iustinan, Castrul
Drobetei a fost denumit vremelnic cu numele de "Theodora" (dupa numele soției lui).

Distrugerea Castrului antic de la Drobeta a survenit, aproximativ, în prima jumătate a sec. al V-lea și
trebuie pusă pe seama hunilor, ocazie cu care denumirea Drobeta a fost abandonată. Monedele
majoritare descoperite în urma săpăturilor arheologice, atestă că în momentul distrugerii Castrului antic,
sunt datate în timpul împăratului Arcadius. În ciuda acestui fapt, ulterior o nouă refacere a Drobetei are
loc în perioada Împăratului Anastasius - Iustinian.

Perioada medievală

Reînflorirea vieții urbane

Cetatea Severinului a fost zidită de Regatul Maghiar ca centru strategic militar constituit împotriva
Țaratului Bulgar de Vidin, în vecinătatea ruinelor castrului roman al Drobetei.[4] Biserica latinǎ din
incinta cetǎții medievale a fost pusă sub patronajul sfântului Severin de Noricum, de la care, se pare,
provine numele așezării. Cetatea Severinului, clădită de regele maghiar Ladislau I (1040-1095) ca
fortăreață împotriva pecenegilor și cumanilor prezenți în regiune, va fi pricina unor revendicări
permanente și a unui șir de războaie frecvente între coroana maghiară, bulgari și voievozii din Muntenia,
începând cu Litovoi, Bărbat, și Basarab I. Într-o primă perioadă, cetatea Severinului este un obiectiv de
dispută politică, economică și religioasǎ între principi creștini. Ulterior, atât pentru Țara Românescă cât
și pentru Coroana Maghiară, cetatea Severinului devine un bastion de apărare împotriva expansiunii
Imperiului Otoman. Cetatea medievală a Severinului, în perioada maximă a zidirii sale, număra șase
turnuri de apărare fiind înconjurată cu două valuri concentrice de piatră și un șanț adânc de apă.
Responsabilii apărării Cetății Severinului vor purta numele de Bani de Severin. În anul 1383 este atestat
primul episcop latin, Gregorius, intitulat "episcop de Severin și al părților de dincoace de munți".[5]

Situația politică și religioasă

Prin convertirea lui Ioniță Caloian (1197-1207) la romano-catolicism și prin înființarea Imperiului latin de
Constantinopol după cucerirea părții europene a Imperiului Bizantin de către cruciați în 1204, aproape
toată Peninsula Balcanică împreună cu regiunea Munteniei erau sub influența politică și spirituală
papală. Când în mai tot sud-estul Europei Biserica Romano-Catolică părea să-și fi consolidat o dominație
durabilă, în 1232 Ioan Asan al II-lea (1218-1241), întorcându-se la Biserica Ortodoxă din motive politice,
a schimbat situația și implicit destinele cetății Severinului. Urmare a acestui fapt, nu numai Bulgaria și
teritoriul viitoarei Țări Românești au fost pierdute de Roma, dar reconvertirea politică și confesională a
lui loan Asan al II-lea amenințau deopotrivă stabilitatea Imperiului Latin de Constantinopol și autoritatea
Ungariei în regiunea Severinului. Rivalitatea cu Imperiul Latin de Constantinopol pe de o parte și cu regii
Ungariei, Andrei al II-lea (1205–1235) și Béla al IV-lea, pe de altă parte, l-a determinat pe Ioan Asan al II-
lea să încheie, în 1235, o alianță cu despotul de Niceea, alianță condusă de Ioan al III-lea Doukas
Vatatzes, împotriva Latinilor din Constantinopol și implicit împotriva autorității pontificale de la Roma.
Despărțirea Țaratului Valaho-Bulgar de Biserica Romano-Catolică a însemnat o lovitură dată autorității
spirituale a Romei în regiune. Cum în răsărit Ginghis Han îi învinsese cumanii și rușii de pe Volga în 1223,
teritoriul controlat de mongoli ajungând până la Nistru, cumanii din Moldova au cerut ajutor Ungariei
care, prin medierea episcopiei de Strigoniu, i-a convertit la creștinism și le-a creat în 1227 ca structuri
romano-catolice Episcopia de Siret și Episcopia de Milcov. Ioan Asan al II-lea, devenit între timp ortodox,
a declart schismatici cumanii deveniți romano-catolici. Adeziunea lor la confesiunea regalității maghiare
a fost interpretată ca declarație de război cu atât mai mult cu cât, în 1230, ungurii au atacat cetatea
Vidinului, însă fără succes. În acest context, încercând să rupă alianța dintre cumanii catolici din Oltenia
și țaratul româno-bulgar (ortodox) al Asăneștilor, regele Andrei al II-lea a creat un cap de pod,
transformând în 1233 fortăreața Severinului în cetate. Astfel a luat naștere Banatul de Severin, ca marcă
de graniță în sistemul defensiv totodată ofensiv, organizat încă din 1228, regiune înființată la hotarele
Imperiului româno-bulgar[necesită citare] pentru paza graniței Ungariei și restabilirea influenței Bisericii
Romano-Catolice în regiune.

Banatul Severinului
Articol principal: Banatul Severinului.

Banatul Severinului, Banatus Zewriniensis, Terra Zeurino sau Țara Severinului, cuprindea Carașul cu o
fâșie din Ardeal, țara Hațegului, ținutul Amlașului și o parte limitrofă din Oltenia (Mehedinți, o parte din
Gorj și Vâlcea, întinzându-se pe ambele laturi ale munților) de la Dunăre până la Olt. Primul ban de
Severin, Luca, este menționat în 1233, în timpul regelui Andrei al II-lea al Ungariei (1205–1235). Anul
1233 – în rezonanță cu anul 1833 când noul oraș modern a fost înregistrat – poate fi considerat ca dată a
nașterii oficiale a cetății. După Luca, se cunoaște numele altui ban maghiar de Severin, Ștefan. Numit de
Regele Béla al IV-lea (1235–1270), funcția sa a fost apoi preluată de Ioan. Ca urmare a organizării
teritoriale ca bănie și cum noua cetate a Severinului conform unui document pontifical din 1234 a atras
în răstimp scurt în regiune un număr considerabil de cumani, români, maghiari și sași, implicit un
amestec confesional ortodox și romano-catolic, pentru prima oară, Béla al IV-lea a cerut în 1238 papei
Grigore al IX-lea înființarea unei episcopii catolice a Severinului. Aceasta a luat însă ființă abia în 1382. În
anul 1238 papa Grigore al IX-lea l-a excomunicat pe Ioan Asan al II-lea și i-a cerut regelui Ungariei să
întreprindă o expediție cruciată împotriva «schismaticului» Asan, sugerându-i ca teritoriul ce-l va fi
cucerit să fie unit cu regatul Ungaria.

1241 a fost un an teribil pentru Severin din cauza invaziei mongole, care până în 1242 a distrus și
depopulat regiunea. Reorganizând zona distrusă de pustiirea mongolă, Béla al IV-lea a lăsat regiunea
Severinului în seama guvernării lui Litovoi. Anul 1247 aduce deopotrivă recunoașterea importanței
rolului militar și economic al populației române din regiune. Înaintea cumanilor, românii severineni sunt
înregistrați în arhivele coroanei maghiare ai anilor 1256, 1262 și 1293 ca principalii contribuitori la
constituirea zonei de apărare dunărene. Tot în 1247, printr-o diplomă, regele Béla al IV-lea i-a adus în
regiune pe cavalerii ioaniți, dându-le reședința de misiune religioasă. Această diplomă din 1247, în care
este numit banul de Severin, este totodată primul document în care regele Ungariei are și titlul de rege
al Bulgariei. Raportul dintre acest titlu și donația făcută de Béla al IV-lea cavalerilor călugari ai Ordinului
"Sf Ioan" de Ierusalim (din 1247 apoi reconfirmată de papa Inocențiu al IV-lea în 1248) și înființarea
Banatului de Severin este în strânsă legătură cu șirul de războaie pentru stăpânirea cetății și a regiunii
Severinului. Conceput ca marcă de graniță a Ungariei, Banatul Severinului avea drept scop apărarea,
consolidarea și extinderea autorității coroanei maghiare la sud de Dunăre. În războiul lui Béla al IV-lea
împotriva lui Ottokar al II-lea al Boemiei din 1260, bulgarii sub conducerea țarului Constantin I Assan
(1257-1277), și bizantinii conduși de împăratul Mihail Paleologul (1259-1282), au trecut Dunărea și au
ocupat cetatea și Banatul de Severin până când magistrul Laurențiu, fiind numit ban, a recucerit cetatea
și regiunea. Cavalerii ioaniți, a căror îndatorire era să apere regiunea și cetatea, părăsiseră cetatea fie în
timpul atacului bulgar, fie mai înainte. În 1268, banul Alexandru, împreună cu garnizoana cetății, a
participat la mai multe bătălii victorioase împotriva bulgarilor și bizantinilor.

Cetatea Severinului are o istorie particulară în raport cu alte cetăți din spațiul carpatic. Rolul și
importanța sa au fost preponderent militare, comerțul aducător de bunăstare fiind dificil din cauza
poziției geografice și a faptului că au stăpânit-o într-o succesiune permanentă, când regii Ungariei, când
voivozii din Muntenia. La fel era și cu cele trei biserici medievale existente, care, odată cu schimbarea
stăpânilor, își schimbau închinarea confesională devenind romano-catolice sau ortodoxe în funcție de
momentul respectiv. În 1301 este pomenit ban de Severin Teodor Voitici, care, împreună cu fiul său
Ioan, profitând de stingerea dinastiei arpadiene, cu ajutorul despotului de Vidin, Mihail Șișman, refuză
autoritatea noului suveran Carol Robert de Anjou. Până în 1330 Severinul rămâne în stăpânire
munteană. Pentru cetatea Severinului a murit Litovoi în 1272, când a refuzat să mai fie vasal regelui
Ladislau al IV-lea (Cumanul). Basarab I pierde cetatea Severinului în septembrie 1330 și a recucerit-o
după victoria de la Posada în același an. Titlul de ban l-a preluat Vladislav Basarab (Vlaicu-vodă, 1364-
1372), până când, refuzând să mai fie vasal al regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), cetatea Severinului
a trecut din nou sub stapânire ungară în 1365, când Bulgaria, condusă de cumnatul lui Vladislav, țarul de
Vidin Ivan Strațimir (sau Sracimir), a fost învinsă într-un nou război în urma căruia în anul 1365 a fost
înființat Banatul bulgăresc. Vladislav, între timp iertat de Ludovic I, a primit în 1368 din nou titlul de ban
al Severinului. În timpul stăpânirii muntene a ființat temporar Mitropolia ortodoxă a Severinului,
avându-l mitropolit pe Antim Critopoulos (1370). Mitropolia a fost mutată în 1375 la Strehaia, ajungând
în cele din urmă la Râmnicu Vâlcea, unde a ființat cu numele Episcopia Râmnicului și Noului Severin. În
1373, în timpul regelui Ludovic I, Severinul a trecut din nou în stăpânirea coroanei maghiare. Între 1376
și 1377 Severinul a reintrat în stăpânire munteană, iar în 1378 din nou în posesia Ungariei.

Severinul în cruciada antiotomană

Mircea cel Bătrân a purtat și el titlul de Ban de Severin, iar în anul 1406, în fața pericolului otoman,
încheie un tratat de alianță cu Sigismund I de Luxemburg (1387-1437) chiar în cetatea Severinului. În
1417 Sultanul Mohamed I, (1413-1421), ocupă Severinul luând prizonieri trei din fiii lui Mircea care se
vede obligat sa ceară pace plătind tribut. În noiembrie 1419 Sigismund recucerește cetatea cu ajutorul
fiului lui Mircea, Mihail I (1418-1420). În 1408, Sigismund îl numește Ban de Severin pe renumitul Filippo
Buondelmonti degli Scolari, cunoscut cu numele de Pipo di Ozora, cavaler ca și Vlad Dracul al Ordinului
Dragonului. În 1427, Murad al II-lea cucerește și incendiază cetatea. În 1429 Sigismund cere ajutorul
Ordinului cavalerilor Teutoni. Sub conducerea lui Nicolae Radwitz, care este înobilat baron și numit Ban
de Severin, cavalerii teutoni preiau apărarea cetății și a Banatului de Severin. În acest răstimp, toate
cetățile începând cu Severin, Orșova, Golubăț și până la Belgrad, sunt reântărite. În 1430-1431, alături de
cavalerii teutoni, în cetatea Severinului sunt prezenți 200 de oșteni și 40 arbaletieri. În 1432 este
consemnată uciderea cavalerilor teutoni din cetate de către turci conduși de Vlad Dracul. În 1436
cetatea reintră în posesiune maghiară sub apărarea Banului Ladislau. Între 1438–1439, sub stăpânirea
lui Albert I de Habsburg, (1438-1439), Severinul este apărat din nou de atacurile turcilor în persoana
Banului Francisc Talloci (cavaler al Ordinului Dragonului). Din anul 1439 până în 1445, Iancu de
Hunedoara este numit Ban de Severin de către regele Ladislau al VI-lea Iagelon (1439-1444). Între 18 și
22 septembrie 1444, Severinul sprijină trecerea unei părți ale armatelor cruciate la sud de Dunăre, în
vederea atacării Varnei.

În timpul domniei lui Ladislau al VII-lea (1444-1457) și a lui Matei Corvin (1458-1490), urmează o
perioadă în care printre Banii Cetății Severinului sunt nobili maghiarizați și catolicizați de origină română:
Mihail de Cerna care a avut o continuitate de opt ani în funcție, între 1446 și 1454, fiind dublat în 1449
de vărul său Vasile de Cerna, iar între 1452 și 1454 de un alt nobil român bănățean, Petru Danciu de
Caransebeș. La fel, Ștefan și Mihail de Mâtnic în 1459 și respectiv 1467 vor contiuna șirul Banilor de
Severin. Alți Bani severineni de origine română sunt: Ladislau Ficior de Hațeg și Gheorghe Mare, care
pentru buna guvernare a Severinului este numit ulterior Ban de Belgrad. Cetatea Severinului este una
dintre cetățile cheie ale sistemului defensiv dunărean împotriva turcilor. Titlul de "Ban", acordat
neîntrerupt pe parcursul a 300 de ani în istoria Severinului atâtor personaje importante din istoria
europeeană, nu este o simplă titulatură onorifică ci subliniază rolul militar și politic de excepție în
apărarea granițelor dunărene. Pe lângă autoritate, titlu de cavaler al Ordinului Dragonului, titlul de Ban
de Severin a oferit și o serie de avantaje materiale, în primul rând prin sumele cu care demnitatea era
remunerată. Din informații datând din anii 1494-1495, se știe că Banii Severinului Petru Vistier de
Măcicaș și Iacob de Gârliște au încasat 4000 de florini, o sumă mai mică decât cea a Banului de Belgrad,
dar mai mare decât cea a omologului de Sabăț.

La începutul anului 1492 Banul Filip, ajutat de fratele său George îi invinge pe turci care începuseră să
invadaze Banatul de Severin. Amândoi vor pleca la Buda, unde avea loc adunarea generală regală,
întrunită pentru a lua măsuri de apărare împotriva turcilor. Banul Filip de Severin moare pe drum spre
Buda, astfel că fratele său, George, prezintă în luna Aprilie a anului 1493, situația grea în care se găsea
Cetatea și Banatul Severinului. Sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512) ordonă pașei din Vidin să asedieze și
să cucerească cât mai grabnic cetatea Severinului, în anul următor. Severinul este despresurat de Pavel
Chinezu care eliberează cetatea din mâinile turcilor. În 1501 Banul Petru Măcicaș ajutat de un alt viitor
Ban de Severin, Iacob de Gârlești (Gârliște) aflând că turcii se pregătesc să atace Muntenia, trec Dunărea
într-o campanie militară victorioasă ce străbate zona Cladovei, Vidinului și Nicopolului. În 1506, Banul
Iacob de Gârliște participă cu garnizoana severineană la înăbușirea răscoalei secuilor la Toplița Lutița. În
anul 1519, Ludovic al II-lea Iagelon (1516-1526), prin mijlocirea Banului de Severin, Barnabas Bélai,
încheie un tratat de pace pentru trei ani cu sultanul Soliman I Magnificul (1494-1566) care, printre altele,
se obligă să nu mai atace Severinul, Timișoara și alte cetăți de graniță. Fără să reușească, sub Soliman
turcii asediază din nou Cetatea Severinului în 1521, aceasta fiinde apărată de Banul Nicoale de Gârliște.

După moartea lui Matei Corvin, Ladislau al VIII-lea Iagelon (1490-1516) (un rege cu o autoritate slabă) și
tânărul său urmaș Ludovic al II-lea, nu mai reușesc să acorde aceeași atenție cetății Severinului precum
predecesorii lor, deoarece Ungaria traversează o perioadă de criză, nobilii maghiari, în lupte facționale,
fiind mai interesați în creșterea autorității lor personale decât de respingerea pericolului otoman de pe
Dunăre. Dată fiind responsabilitatea și riscurile mari, mulți nobili refuză să primească funcția de Ban al
Severinului, deși solda ajunsese la 6.000 de florini. În 1521 turcii cuceresc Belgradul. Orșova este
pierdută în 1522. Acest context creează o situație dificilă pentru Cetatea Severinului. În lunile mai și
iunie 1524, au loc mai multe atacuri otomane care eșuează. După un asediu sistematic, început la
jumătatea lunii septembrie, turcii, conduși de Soliman Magnificul și de Ali Beg (un sârb convertit la
islam), cuceresc și distrug parțial cetatea în luna octombrie. Cucerirea a fost posibilă și din cauza
garnizoanei extrem de reduse care apăra cetatea. În 1526, din ordinul lui Soliman Magnificul, turcii încep
distrugerea sistematică a Cetății Severinului, pietrele de rezistență din ziduri (ceea ce era cioplit și
șlefuit), fiind recuperate și folosite în construcția și întărirea altor cetăți otomane la sud de Dunăre. Vor
rămâne în picioare doar rămășitele câtorva ziduri din incintă, urmele fundațiilor celor șase turnuri
printre care și un perete de aprox. 12 m înălțime din Donjonul impunător al cetății, un perete gros și
înalt de la care întreaga structură rămasă va fi numită de localnici "Turnul lui Sever". După cucerire și
distrugere, Cetatea Severinului (cheia de intrare spre Europa centrală, cum era denumită în acele
timpuri) va confirma importanța sa strategică, când doi ani mai târziu, tot pe Dunăre, la Mohacs, în 1526
Ungaria va fi înfrântă și va fi transformată în pașalâc turcesc.

După distrugerea definitivă a Cetății Severinului, părțile oltene ale Banatului de Severin au ajuns sub
stăpânirea Banilor craioveni iar Banatul Severinului și-a delimitat hotarele între Orșova și Făget.

Perioada 1524-1900

După distrugerea Cetății Severinului, dându-i numele emblematic de doliu Cerneți ("cerniți") severinenii
au fondat o altă așezare mai ferită de incursiunile turcești la aproximativ 6 kilometri spre nord-est față
de vechea cetate arsă. Pană la reconstrucția modernă a Severinului, Cernețiul, care pe la 1602 era o
moșie a fraților Buzești, va fi capitala administrativă și comercială a regiunii Mehedințiului, fiind folosită
deopotrivă de ruși și de austrieci. La Cerneți era Căpitania și Vama. La 1824, când izbucnește războiul
între ruși si turci, Cernețiul este incendiat. Turcii fiind invinși, prin pacea de la Adrianopol (1829), se
pregătește și terenul fondării noului Severin odată cu libertatea comerțului și navigației pe Dunăre.
Fluviul devine o arteră de circulație de importanță europeană. După stăpânirea Olteniei (1718-1741),
când avuseseră deja intenția să zidească pe același loc al Severinului de astăzi orașul "Carolina",
austriecii erau din nou prezenți în zonă încă din 1829 (Tratatul de la Adrianopol), construind deja în
dreptul viitorului oraș, portul, unde se afla și sediul renumitei Societăți Austriece de Navigație cu Aburi
pe Dunăre fondată în 1829 (Donaudampfschiffahrtsgesellschaft - DDSG)) și în 1850, Șantierul naval
necesar întreținerii vapoarelor confruntate cu străbaterea dificilă a cataractelor și stâncilor defileului
Porților de Fier.

Cu ocazia prezenței generalului Pavel Kiseleff în regiune, în primăvara anului 1833, locuitorii Cernețiului
i-au cerut strămutarea localității lor în „Câmpia Severinului”, zonă ce corespunde orașului actual astfel
încât 23 aprilie 1833 este data oficială a întemeierii orașului Turnu-Severin, când Domnitorul Alexandru
Dimitrie Ghica emite actul înființării orașului. Teritoriul pe care este așezat astăzi orașul a fost o câmpie
cu pâlcuri de stejari, din care s-a păstrat o suprafață mică, în nord, de numai 12 hectare, actuala pădure
Crihala. Prima clădire construită în noul oraș Turnu Severin, aparținea colonelului Ion Solomon, fost
comandant al oștirii lăsată de Tudor Vladimirescu în Oltenia. Casa se afla pe „Ulița Dunării” (azi Bd-ul.
Carol I, unde astăzi se află Intreprinderea Electrocentrale "Porțile de Fier"). A doua construcție a noului
oraș, a fost Carantina, pentru controlul sanitar de graniță, (azi Casa Armatei), concepută după planul
arhitectului Feisser și terminată în 1839 de către ing. Popovici, care în prezent este Clubul garnizoanei.
Planul inițial al orașului a fost gândit de arhitectul Xavier Villacrosse, fiind secundat de inginerul Moritz
von Ott, prin grija domnitorului din acel moment Barbu Știrbei (1849–1856). Cum însă locuitorii
Cernețului nu se prea grăbeau să se mute în noul oraș, refuzând să plătească dreptul la strămutare, la 25
iunie 1836, se acordă străinilor permisiunea de a-și cumpăra locuri și a se așeza în noua localitate. După
o perioadă de „rivalitate” de la înființarea noului oraș Turnu-Severin, din 1833 și pâna la 1855, Cernețiul
agrar (a cărui industrie se baza îndeobște pe morărit, oierit și ateliere de tăbăcărie) decade definitiv. În
anul 1841, capitala județului se mută de la Cerneți la Turnu Severin. Cu acest prilej se mută Prefectura,
Tribunalul și Poliția. Industria modernă, instalațiile portuare, șantierul naval dau avânt la o dezvoltare
economică în regiune fără precedent.

Un fapt concludent în ceea ce privește politicile de protecție a monumentelor istorice, în anul 1836
banul Mihalache Ghica face propunerea de a strânge într-un singur loc toate artefactele arheologice ce
vor fi găsite pe teritoriul orașului. Urmare a acestui demers, până în primul război mondial vor începe
primele cercetări arheologice conduse de Prof. arheolog A.T. Laurian, când se alcătuiește un plan cu
zone protejate ale orașului (ce nu va fi respectat), va lua ființă Societatea de Istorie și Arheologie ce avea
ca scop „a face ceva în folosul comun, fiindcă muzeul ce avem să ființăm este declarat de la început a fi
averea comunei Severin”.

Severinenii rămași la Cerneți încep să se mute în masă astfel încât orașul începe să se extindă după un
nou plan spre est-sud-est. Cu acest nou aflux de populație, alături de "Cartierul nemțesc", deja constituit
în partea vestică a orașului apar alte două noi cartiere: "Moara de foc" și "Tăbăcari", nume care
oglindesc vechile îndeletniciri ale celor strămutați de la Cerneți. Noua extindere urbanistică nu mai
oglindește rigoarea planului original, inițiată de arhitectul Xavier Villacrose și de inginerul Moritz von Ott.
Noua dezvoltare amenința însăși conservarea ruinelor antice a Castrului roman. Datorită acestui fapt, în
urma unei petiții adresate guvernului de locuitorii Severinului, în 1867 se reface planul urbanistic, orașul
continuîndu-și dezvoltarea pe axa est-nord-est. În 1841 Severinul devine capitală de județ, iar în 1851
municipiu. Lângă ruinele Cetății s-a amenajat între 1842-1848 Grǎdina publică. În 1846 este terminată
zidirea bisericii "Maioreasa". Cum Revoluția din 1848 a avut fruntași din Mehedinți și un contingent de
1300 de oameni înrolați în armata generalului Magheru, între anii 1848-1850 locuitorii Severinului trec
prin momente dificile deoarece orașul este ocupat de trupe turcești și apoi rusești. În 1851, primul
primar al noului oraș este Pârvu Vercescu. Tot în 1851, N. A. Niculescu, administratorul județului
Mehedinți, mută sediul Societăți Austriece de Navigație cu Aburi pe Dunăre de la Schela-Cladovei la
Severin. În 1857 se amenajează primele fântâni publice, de unde sacagii aduceau, contra plată, apa
necesară. Turnu-Severin este un oraș cosmopolit, zidit în stil occidental, cu clădiri frumoase, firme, străzi
pavate, parcuri și fântâni.

Prima școală publică din Turnu-Severin a fost deschisă la 6 septembrie 1851 funcționând cu numai 2
clase. În 1859 s-a inaugurat localul acestei școli iar în 1860 au luat ființă clasele a III-a si a IV-a. În 1860, în
Turnu-Severin existau 4 școli: 3 particulare, de limba germană (două de confesiune romano-catolică, una
luterană) și una de stat. În 1858 șantierul austriac de întreținere a navelor se extinde și începe să repare
vapoare. Prima fabrică de bere s-a construit între anii 1856-1858. Începând cu 1859 Șantierul de
reparații navale se transformǎ în Șantier naval. Între 1860 și 1861 se pune în funcțiune și o turnătorie.
Tot în 1860 este desăvârșită construcția liniei telegrafice ce leagă Severinul cu București și Craiova. În
1861 are loc licitația pentru iluminarea orașului cu 64 felinare cu petrol. La 3 iulie 1863 domnitorul
Alexandru Ioan Cuza stabilea înființarea a cincispresprezece Camere de Comerț în Principatele Unite din
care, ca o dovadă a importanței noului oraș, prima menționată era cea de la Turnu-Severin.
Penitenciarul este înființat în anul 1864. Fiind un port industrial principal la Dunăre, în condițiile libertății
comerțului, Turnu-Severin a facilitat pătrunderea capitalului austriac și occidental impulsionând
schimbul de valori materiale necesare dezvoltării economice a României moderne.

Cum deja portul cu șantierul naval construit de austrieci atrăseseră un număr însemnat de străini, în
anul 1865 locuitorii români ai Severinului erau pe locul doi abia ca număr după cei vorbitori de limba
germană. Alături de austrieci și germani s-au stabilit deopotrivă italieni, unguri, cehi, evrei, greci, sârbi și
armeni. Odată cu spiritul nemțesc, de ordine și curățenie, germanii au adus și obiceiuri ce i-au influențat
pe severineni autohtoni: ideile socialiste și petrecerile câmpenești de 1 Mai, cu fanfară și ospețe în
pădurea Crihalei (continuate până azi cu numele "Zilele Severinului"). Austriecii, germanii, italienii,
evreii, ungurii, grecii, sârbii, armenii și românii vor participa împreună la construirea și dezvoltarea
primului "oraș apusan, din România modernă,cu clădiri frumoase, cu școli mărețe, cu uliți largi și drepte"
(cum îl descrie Alexandru Vlahuță). În iunie 1859, Alexandru Ioan Cuza, vizitează orașul. Deși nu se mai
afla in țară, în 1870 severinenii l-au ales deputat. Pe 8 mai 1866 prințul Carol I debarcă la Severin pentru
a prelua conducerea României. Patru ani mai târziu, în 1870 , primită în portul Severinului cu mare fast,
pășește pentru prima oară pe pământul României, Regina Elisabeta (Carmen Sylva) (1843-1916). În 1868
este finalizată construcția bisericii "Grecescu" și a spitalului cu același nume. În același an se începe
zidirea bisericii luterane. În 1870 este consemnată prima lojă Masonică din Severin. În 1874 este
desăvârșită porțiunea de cale ferată între Pitești și Turnu Severin, iar la 5 ianuarie 1875 este pus în
circulație tronsonul de cale ferată, lung de 17,3 km, între Turnu Severin-Vârciorova, tronson care leagă
România de Europa Centrală. Construcția Depoului CFR este finalizată în 1876, iar în 1877 este dată în
folosință Gara.

În aprilie-iulie 1877, Severinul concentrează forțe militare (printre care Divizionul 1 pompieri București -
9 baterii teritoriale, cu un efectiv de 50 ofițeri, 9 asimilați si 1569 trupă) care asigură flancul drept al
dispozitivului strategic rus de pe Dunăre, forțe necesare începutului războiului și proclamării
independenței de stat a României. Întreținerea lor revine în proporție de 2/3 orașelor Craiova-Pitești-
Turnu Severin și 1/3 Ministerului de Război). Marele Stat Major și regele Carol I decid că trupele Armatei
I române să rămână în rezervă, păzind frontiera de la Turnu Severin pînă la Turnu Măgurele (dacă turcii
ar fi învins trupele ruso-române). După sfârșitul războiului de independență în Turnu-Severin se
înființează Spitalul militar.

În 1887 Severinul numără 14.000 locuitori. În 1881 sunt începute lucrările la sinagoga de "rit german" iar
în 1888 este terminată zidirea bisericii romano-catolice. Sinagoga este formată dintr-un singur corp de
clădire de plan dreptunghiular. Fațada este neogotică, dar în partea superioară a acesteia apare o friză
de triforii de stil neoromanic. Interiorul are un aspect bazilical cu trei nave încălecate de tribune cu
arcade în forma de triforii, iar tavanul este casetat, în spirit neorenascentist. Chivotul plasat în partea
răsăriteană a edificiului este în formă de absidă semicirculară.

În 1882, în Turnu Severin se înființează Atelierul de reparații vagoane și locomotive, avându-se în vedere
că orașul dispunea de forță de muncă bine calificată și de poziția geografică deosebită, fiind ultimul oraș
de frontieră cu Austro-Ungaria. Unificarea liniilor de cale ferată ale României cu cele ale Austro-Ungariei
pe sectorul Vârciorova - Orșova a impus revizia necesară a locomotivelor și vagoanelor la cap de linie -
Turnu Severin. În 1883 sunt menționate patru cartiere principale ale orașului: "Traian", "Sever", "Mihai
Bravul" și "Tudor Vladimirescu". În 1883, pe 1 septembrie M.N. Hergot înființează Liceul "Traian", care în
secolul următor devine o școală modernă de prestigiu național dar și internațional, atrăgând elevi din tot
sudul Dunării dar și din Austro-Ungaria. Fapt caracteristic al conviețuirii armonioase între comunitățile
severinene, încă de la deschiderea sa, la 1 septembrie 1883, Liceul "Traian" consemnează primii doi
profesori: M.N. Hergot și Ștefan Bodiu. În 1890 ia ființă la Turnu Severin Serviciul Fluvial Român pe
Dunăre (SFR). Pentru dezvoltarea traficului fluvial propriu, în 1893, statul român cumpără de la
Societatea Austriacă de Navigație cu Aburi pe Dunăre (DDSG) șantierul naval. Banca Națională a
României deschide o sucursală în 1892. În 1894, iunie, se lansează la Șantierul naval, vasul "Principele
Carol I", primul vas de pasageri construit în România. Tot în 1894, (pînă în 1948) își deschide porțile
Institutul "Sfânta Maria", școală particulară de elită pentru fete din buna societate, condusă de
călugărițele romano-catolice ale ordinului Mary Ward, cunoscut și sub numele de "Domnișoarele
engleze". În 1895, Comitetul Suprem Macedonean care urmărea susținerea revendicărilor bulgare în
Macedonia, deschide o filială la Turnu-Severin. In 1897 este înființată societatea muzicală "Doina"
condusă de Ion Ștefan Paulian. 1898 este anul în care este inaugurat Liceul Comercial (Școala Comercială
Elementară) înființată în 1898. În 1899 (până în 1947), este înregistrată Banca Mehedințiului. În 1899
Severinul avea 18.600 locuitori.

Perioada 1900-1918

Până în 1918, Turnu Severin va fi poarta occidentală a României. După 1900, industria și capitalul
severinean continuă să se diversifice într-un ritm accelerat. Camera de Comerț și Industrie este
înregistrată în 1902 și în același an este înregistrată și Fabrica de bomboane “Mercur”. Tot în 1902 este
inaugurată Fabrica de mezeluri "James O’Mara", ale cărei produse sunt deja prezente pe piața
londoneză încă din 1903. După Banca "Mehedinți", fondată în 1899, apare Banca "Severinului" 1904,
urmată de "Banca Comercială" în 1908. În 1906 este înregistrată Fabrica de tăbăcărie a fraților
Damianoff, care între 1913-1914, producea 100 tone talpă și 20 tone toval (piele de vacă sau de vițel,
tăbăcită cu substanțe vegetale, din care se confecționează încălțăminte rezistentă). Tot în 1906, cu
prilejul împlinirii a 2000 de ani dela "cucerirea și civilizarea Daciei de câtre romani", cum se spunea în
spiritul latinității începutului de veac, este ridicat în Parcul Central "Tudor Vladimirescu" (început în 1889
și inaugurat în 1900), Monumentul Împăratului Traian, realizat de sculptorul D. Franassovici. În 1912, în
clădirea internat a Liceului "Traian", sub direcția lui Alexandru Bărcăcilă, este înființat "Muzeul Istoric al
Liceului Traian", care ulterior va deveni Muzeul Regiunii "Porților de Fier". O problemă deosebită pentru
municipalitatea severineană a fost alimentarea cu apa potabilă a orașului. Pănâ în 1905 apa era
transportată cu sacalele din fântânile orașului, apoi de la puțurile forate în Piața "Radu Negru", puțuri
alimentate cu motoare acționate eolian. În 1906, orașul numără 3.119 case, 62 de străzi și o populație
de 23.769 locuitori. Vila "Evelyn", în stil elvețian (distrusă de bombardamentele din 1944), Casa
"Sabethay" (azi Muzeul de Artă), sau Casa "Vlahos", sunt căteva din construcțiile reprezentative ale
bunăstării severinene din "Belle Époque". Între anii 1905-1907, în Grădina Publică a orașului, se
construiește Uzina Electrică, echipată cu trei motoare Diesel-Sulzer de 120 CP fiecare, iar între 1907-
1910 este edificată Baia Comunală, Severinul fiind printre puținele orașe care la acea dată dispunea de o
asemenea facilitate. Tot în 1907 este desăvărșită acoperirea cu pietre cubice de bazalt a bulevardului
Carol I, începută în 1892 și a "Străzii Mari" (Strada Traian).

În 1910, simbol al solidității capitalului financiar severinean, este înființată Banca Populară „Dunărea”
(până în 1949). În octombrie 1910, în prezența prim-ministrului Ion Brătianu, însoțit de miniștrii
Alexandru C. Constantinescu și V.G. Morțun, sunt puse pietrele fundamentale care inaugurează lucrările
la Fabrica de apă și concomitent, la Castelul de apă, alimentarea făcându-se direct din Dunăre. Edificii
emblematice în arhitectura orașului, Castelul de apă (1910-1913) este realizat dupa proiectul inginerului
Elie Radu, iar hala "Radu-Negru" (1904-1906), monument arhitectural reprezentativ al comerțului
severinean, este zidită după planurile arhitectului C. I. Gabrielescu. La 3 noiembrie 1909 se pune piatra
de temelie a Palatului Culturii (Teatrul), care va fi ridicat după planul arhitectului Grigore Cerchez. Până
în 1911 apar Fabrica de gheață, Fabrica de tuburi din ciment, trei Fabrici de săpun, o Fabrică de lumânări
și două Fabrici de cărămizi.

În 1911, începe maxima dezvoltare a Severinului, care ține până în anul 1915, perioadă în care "comuna"
Turnu-Severin este electrificată, pavată, alimentată cu apă la standarde europene și canalizată. Tot în
1911 se fac demersuri pentru introducerea iluminatului electric, având în acest sens o primă propunere
de la frații Schmidt de la Topleț (40 km depărtare de Turnu Severin), care aveau sursă prin cădere de
apă, dar planul nu este acceptat. Începe zidirea Palatului Cultural “Teodor Costescu” 1912. Tot în 1912
este desăvărșit în stil englezesc Parcul Rozelor și inaugurat Aerodromul. La 1 august 1912 este dat în
exploatare circuitul special telefonic dintre Turnu Severin-Vârciorova-Orșova, asigurând legăturile
telefonice cu Austro-Ungaria. Industria morăritului și panificației a fost printre cele mai prospere din
orașul Turnu-Severin. În 1914 funcționau în Turnu-Severin morile "Graf", "Sabetay", "Schwarz" și "Moara
de foc", fiecare cu fabrică de pâine. Până în 1914 sunt desăvârșite canalizarea (începută în 1892)
asfaltarea și pietruirea completă a tuturor străzilor, inclusiv cele din suburbii. Cea mai mare parte a
străzilor sunt bordate cu pomi (teiul în mod particular). Orașul își păstrează în continuare caracterul
cosmopolit, la tot pasul auzi vorbindu-se "nemțește". În 1914, cu un număr de 700 de muncitori,
Șantierul Naval severinean este cel mai mare șantier fluvial din țară, și unul dintre cele mai importante
șantiere de pe întreaga Dunăre, aici construindu-se cele mai mari vase fluviale ale țării: "Principele
Carol", "Giurgiu", "Călărași", "Domnul Tudor". În 1915 este înregistrată Fabrica de Produse Zaharoase
"Cerna". Tot în 1915 este înființată Căpitănia Portului (până în 1990). Dunărea este și rămâne inima de
care este legată existența Severinului. Eugène Pittard (1867-1962), antropolog elvețian de origini
genoveze, vizitând Severinul în ajunul Primului Război Mondial, scrie următoarele: "După Verciorova,
Turnu-Severin, așezat într-un amfiteatru, prezintă clocotul unui comerț fluvial intens al cărui echivalent
nu-l găsești decât departe, sus, în amontele fluviului".

Începând cu 1909 și până în 1911, generalul Alexandru Averescu preia comanda Diviziei 1 de Infanterie
cu garnizoana în Turnu Severin. Izbucnind Războaiele balcanice (1912-1913), la 28 iulie 1913, o parte din
membrii delegației (alcătuită din dl Pacici, dl Panas, generalul Vukotici, generalul Coandă și colonelul
Cristescu) pentru Pacea de la București din 10 august 1913, sunt primiți în portul Severinului cu
aclamații.

La 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar atacă Serbia. Începe Primul Razboi Mondial. La Severin, efectele
sale se fac simțite încă din primele zile. La 30 august 1914, ziarul elvețian "La Liberté" din Fribourg,
consemna ciocnirile violente dintre internaționaliștii socialiști severineni împotriva războiului și
naționaliștii severineni favorabili războiului, confruntări din care vor ieși victorioși membrii
Internaționalei socialiste. Numai la Șantierul naval, în 1906, erau înscriși 500 de membrii ai mișcării
socialiste. În august 1915 ajunge în Turnu Severin, trecând clandestin granița, generalul rus Laur
Gheorghievici Kornilov, evadat dintr-un lagăr de prizonieri austro-ungar. În anul 1916, generalul Ion
Dragalina este numit comandant al Diviziei 1 de Infanterie, din Turnu Severin. La 14/27 august 1916
România declară război Austro-Ungariei. La 30 august 1916, Severinul suferă primul bombardament
naval executat de pe bateriile monitoarelor austro-ungare. La 4 septembrie, Grupul de armate "Cerna",
având ca bază Turnu Severin, eliberează Orșova, avansând adânc după lupte grele în vecinătatea
dealului Alion, pe valea Culoarului Timiș – Cerna. În ziua de 28 septembrie 1916 este consemnat primul
bombardament aerian al Severinului. Prin surpriză, trupele austro-ungare și germane conduse de
Generalul Erich von Falkenhayn comandant al armatelor din Transilvania, prin ordinul generalului Kühne,
ocupă Turnu-Severin în seara zilei de 2 noiembrie. La 11 noiembrie, pornind de pe delalul Malovățului,
trupele române comandate de colonelul Demetriad primesc ordinul de recucerire al orașului. Între 11 și
24 noiembrie, dinspre est (Brigada 1a comandată de colonelul Stavrache), nord-est (brigada a 2a, a
colonelului Lupașcu) au loc lupte deosebit de grele în câmpia Severinului, în apropiere de Cerneți. În ziua
de 23 noiembrie, sosind dinspre Târgu-Jiu se alătură bătăliei pentru Severin trupele detașamentului
"Tăut", iar dinspre vest sosesc trupele grupului de armate "Cerna" (Divizia 1 de Infanterie Turnu-Severin)
care începuse retragerea din Culoarul Timiș-Cerna. Situația recuceririi era delicată, tunurile românești
neputând face foc la puterea maximă, mulți dintre ofițerii și soldații români având casele și familiile în
Turnu-Severin. În ciuda acestui fapt, o bună parte din Severin este recucerită.

Situația se schimbă prin sosirea grupului ungar "Szivõ" care îi ajută pe germanii Grupului de armate
"Picht" să scape din încercuire. La 18 noiembrie, în zona Strehaia, Prunișor și Filiași, după ce la 17
noiembrie ocupă Târgu-Jiu, trupele austro-germane ating linia de cale ferată dintre Turnu-Severin și
Craiova, întrerupând aprovizionarea frontului și separând Severinul de restul țării. În plus la 22
noiembrie cade Craiova, grupul de armate severinean "Cerna" râmanând complet izolat de restul
armatelor române. Acesta încercă să răzbată printre trupele germane și austro-ungare spre Olt, pentru
ca trecându-l, să se alăture cu celelalte trupe românești. După alte lupte grele, cea dintâi la Turnu-
Severin, grupul "Cerna" constituit din o parte a Diviziei 1 de Infanterie și Regimentul 17 Mehedinți
ajunge la Olt unde, după o luptă eroică, în cea mai mare parte va fi decimat la 30 noiembrie . La 24
noiembrie 1916, trupele române fiind obligate să abandoneze orașul, începe ocupația germană a
Severinului. Mehedințenii încep lupta de partizani, condusă de sublocotenentul în rezervă Victor
Popescu. În ziua de 7 iulie 1917, fiind trădați și capturați zece dintre ei, între care Nicolae Popescu și
socrul lui, moșierul Cernăianu Mihalache din Horăști, au fost executați prin împușcare în Severin, în
dimineața zilei de 10 iulie 1917.[³] Tot în 1917, pe fondul penuriei de metale create de cerințele
războiului, obiceiul fiind aplicat deopotrivă în Germania și în Austro-Ungaria, germanii decopertează
tabla de aramă de pe acoperișul bisericii "Grecescu", iar de la biserica catolică, odată cu clopotele din
bronz (refăcute în 1936), confiscă și toate tuburile mari din cositor ale orgii.

Regele Ferdinand I, la sugestia lui Ionel Brătianu, îl solicită pe Alexandru Marghiloman să preia
negocierile păcii cu Puterile Centrale, drept pentru care, la 16 martie 1918, la Turnu Severin,
Marghiloman îl întâlnește pe Ministrul de externe al Austro-Ungariei, Contele Ottokar Czernin. Șantierul
naval din Turnu-Severin urma sa fie arendat pe timp de 40 de ani Puterilor Centrale, la expirarea
termenului putându-se face o nouă arendare.

În 1918, fiind mobilizat, Kurt Tucholsky (1890-1935) se află la Turnu Severin ca inspector de poliție
militară. De origine ebraică, pacifist militant, jurnalist satiric și scriitor aparător al idealurilor Republicii
de la Weimar, în vara anului 1918, Tucholsky primește botezul în sânul comunității luterane din Severin.
La 12 octombrie 1918, 13 vase din flotila dunăreană austro-ungară primesc ordin de staționare în portul
Severinului, în vederea asigurării retragerii armatelor austro-germane din Balcani, operație care se va
incheia la 28 octombrie 1918. La 11 noiembrie 1918 ia sfârșit Primul Război Mondial, prin semnarea
armistițiului la Rethondes.

Perioada 1919-1947

În perioada interbelică Turnu Severin ajunge printre primele optsprezece mari centre urbane ale
României. În portul Severinului se află sediile de Curse regulate pe Dunăre între Regensburg și Galați ale
Societăților N.F.R., ale Societății austriece de navigație (D.D.S.G), ale Societăților de navigație Iugoslavă și
Cehoslovacă, precum și ale Societății maghiare de navigație (M.F.T.R.). Tot în 1919 este înființață noua
Vamă Turnu-Severin (până în 1989). Între 25-16 mai 1919 izbucnește greva ceferiștilor de la Atelierele
CFR din București, grevă căreia i se alătură și cei din Turnu Severin. În 1919, continuă extinderea orașului
și spre nord, dincolo de Bulevardul T. Vladimirescu, păstrându-se planul cu străzi perpendiculare cum a
fost conceput în planul inițial. Tot în 1919 este înființat Liceul de fete (azi Colegiul "Gh. Țițeica). În aprilie
1919, severinenii o salută pe Regina Maria, în trecere dintr-o vizită la Paris, cu ocazia Conferinței de
Pace. Tot în 1919 iau ființă "Biblioteca Populară Izvorașul", "Biblioteca folcloristică" și "Biblioteca
muzicală", conduse de preotul Gheorghe Dumitrescu-Bistrița. La 18 aprilie 1920 revin la Turnu-Severin
comandamentele militare românești ale "Grupului Tisa" și "Zonei Militare O (MZO)" care participaseră la
zdrobirea sovietelor maghiare și la ocuparea militară a Ungariei. La 29 septembrie 1921, în Turnu-
Severin, este semnat contractul dintre Comisia de lichidare a Băncii Austro-Ungariei de pe teritoriul
României și statul român. La 1 octombrie 1921 se deschide Biblioteca, care primește donație de la Ioan
Gh. Bibicescu, 40.000 de volume. În mai, 1922, la Severin se află în trecere familia regală a României ca
să o conducă pe viitoarea regină a Iugoslaviei, Prințesa Mărioara. La 20 mai 1924, odată cu inaugurarea
"Palatului Cultural" (început în 1912), preotul Coriolan Buracu, originar din Mehadia, este numit primul
său director. Orașul devine o metropolă a culturii prin inițiativele Liceului "Traian" și a instituțiilor ce
funcționau în saloanele impozante ale Palatului Culturii: biblioteca, muzeul, teatrul, cinematograful,
Ansamblul coral "Doina", Societatea "Lumina", Universitatea Liberă, acestea continuând și în timpul
regimului comunist. Tot în 1924 este construit internatul liceului "Traian" (actualul local al muzeului
"Portile de Fier"). Banca Populară „Albina”, bancă severineană de marcă a epocii interbelice, este
inaugurată în 1925 (până în 1948).

La 20 mai 1925, începe la Turnu Severin judecarea procesului lui Corneliu Zelea Codreanu pentru
împușcarea Prefectului de Poliție din Iași, Manciu. La 26 mai, Corneliu Codreanu este achitat. Tot în
1925, pe fondul creșterii tensiunilor cu caracter naționalist, este înființată secția locală a mișcării
tineretului sionist Hashomer Hatzair (Tânǎrul pǎzitor), filialǎ a "Țării Israelului", Eretz Israel, prezentă în
Severin încǎ din 1894.

Începând cu 1927 și până în 1932, economia severineană intră într-o perioadă de recesiune severă. Sunt
falimentate 69 de firme importante. În 1928, în Parcul Rozelor, începe construcția Monumentului Eroilor
din Primul Război Mondial. În 1927, în comunitatea ebraică severineană este instituită o filială a unei
alte ramuri sioniste pentru copii și tineret, Zionist Youth. În 1928, "Annuaire de la Franc-Maçonnerie
Universelle", din Berna, printre cele zece loji masonice în obediența Marii Loji Naționale din România
citează și loja "Lumina" din Turnu Severin. În ziua de 3 iunie 1929, însoțit de Regina mamă, Elena, regele
Mihai vizitează Turnu Severin. Tot în 1929, ia ființă primul Club Sportiv de fotbal "Sborul", o ramură
sportivă a Căilor Ferate Române (în 1934 echipa își schimbă numele în "CFR Turnu Severin"). Între 1929
– 1930, firma Siemens execută electrificarea orașului. Comisia Muncii în Portul Turnu Severin este
înființată în 1931 (până în 1948). În 1932, Leopold Banch, înființează fabrica de pălării "Testa" cu o
producție de 162 mii pălării anual. Fabrica își va închide porțile în 1948. La 5 mai 1932, organizat de
Petre Sergescu, începe al doilea Congres internațional al matematicienilor români. Poliția orașului Turnu
Severin este înregistrată în anul 1933. În același an, la 22 aprilie, în prezența Regelui Carol al II-lea, este
sărbătorit centenarul fondării noului oraș. În același an este terminat Monumentul Eroilor severineni,
opera a arhitectului State Baloșin, a sculptorului Teodor Burcă și a pietrarilor severineni Carol Umberto și
Eugenio Ferrari. In ziua de 25 mai 1936, Scarlat Calimachi vice-președinte al Blocului pentru apărarea
libertăților democratice, publică un apel, în presa de stânga, prin care caută să influențeze simpatia
severinenilor spre Uniunea Sovietică cu ocazia alegerilor comunale din acest an. La 9 iunie 1936, La
Șantierul naval, în prezența Regelui Carol al II-lea și al președintului Cehoslovaciei, Eduard Beneṣ, are loc
lansarea vaporului "Regele Carol II".

La 21 august 1936 are loc la Turnu-Severin Congresul studenților legionari, reînnoindu-se angajamentul
îndeplinirii hotărârilor Congresului de la Târgu-Mureș (3-5 aprilie 1936), printre care și eliminarea
opozanților politici ai Gărzii de Fier. În 1936 (până în 1938), la Turnu-Severin, își începe apariția ziarul
Gărzii de Fier din Oltenia, "Alarma".

Tot în anul 1936 ia ființă Societatea "Căile Ferate particulare Cloșani", în scopul exploatării masei
lemnoase din bazinele superioare ale râurilor Motru și Tismana. În 1936, "Malaxa" construiește un alt
șantier naval "Dinamica" la Schela Cladovei (suburbie a orașului), șantier care în anul 1950 va fuziona cu
cel din Turnu Severin. În 1938, este inaugurată intreprinderea de spirt și bere „Banovița” (până în 1989).
La 8 mai 1939, Regele Carol al II-lea și fiul său, Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai, sunt prezenți la
Turnu-Severin, unde dezvelesc lespedea comemorativă pe locul unde Carol I a pus piciorul, pentru prima
dată, pe pământ românesc. În septembrie, 1939, sosesc în oraș un număr mare de refugiați polonezi,
urmare a atacării Poloniei de Germania și Uniunea Sovietică. Unii dintre ei rămân definitiv în Severin.

Între 16 și 24 august 1940, au loc la Turnu Severin negocieri între delegația guvernului României și
Ungariei, în privința retrasării frontierelor Ardealului. Pe fondul ideologic al propagandei legionare și
progermane, în septembrie 1940, începe pe plan local, boicotarea deschisă a neguțătorilor evrei
severineni. Pe motivul propagandei oficiale anti iudeo-bolșevice, justificată prin pierderea Basarabiei și
Bucovinei din vara anului 1940, sunt consemnate acte de vandalism deschis împotriva comunității
evreiești severinene îndeosebi în timpul rebeliunii legionare din iarna anului 1941, acțiunile fiind
sprijinite și de membrii ai comunității severinene de limbă germană.

La începutul lunii aprilie 1940, aerodromul din Severin adăpostește bombardiere și avioane de
recunoaștere germane care se pregătesc de atacul împotriva Iugoslaviei. Operațiunea aeriană condusă
de Luftwaffe în timpul ocupării Iugoslaviei și în mod particular bombardarea Belgradului, va fi
coordonată de generalul locotent Alexander Löhr, originar din Turnu-Severin. În mai, 1941, generalul
Corneliu Dragalina participă la Turnu Severin la festivitățile prilejuite de repatrierea a 2500 de etnici
români refugiați din Iugoslavia în România, internați în lagărul de la Odaia (Turnu Măgurele).

În iunie, 1941, este înființat la Turnu-Severin lagărul de internare pentru evreii deportați din Bucovina,
Basarabia și Moldova. Sunt internați 600 de evrei (în mare parte femei, copii și bătrâni) din Dărăbani.
Întreținerea lor este încredințată, parțial, de autoritățile locale, comunității ebraice severinene. În
septembrie, 1941, evreii internați din Dărăbani sunt redirecționați în Transnistria (regiune de ocupație
militară având granița pe râul Bug). În ciuda războiului și a legilor cu caracter rasial (8 august 1940, la
propunerea guvernului Ion Gigurtu, regele Carol al II-lea semnează "Decretul-lege privitor la starea
juridică a locuitorilor evrei din România"), evreii severineni se vor bucura de respect și de o libertate de
mișcare puțin obișnuitǎ pentru acele timpuri în Europa. Dovadă a acestui fapt este că membrii
comunității reușesc să ajute evrei originari din Viena și Cernăuți, aflați închiși pe vapoare în portul
orașului Cladova (vecin Severinului, în Iugoslavia [4]). În ciuda interdicției oficiale stricte, pe toată
perioada razboiului, autoritățile locale severinene le permit copiilor comunității ebraice severinene să
frecventeze școlile particulare și de stat din oraș. Nu este singura excepție. În 1944, datorită intensificării
bombardamentelor Aliaților asupra Severinului, din nou, evreilor severineni li se permite să se refugieze
în satele învecinate. Scriitoarea Anna Colombo, de origine ebraică, trăind în Severin în perioada
războiului, mărturisește în 2005 că în ciuda vexațiunilor îndurate în acei ani, "severinenii nu erau
nicidecum răi[5]".

Între 1941-1944, în interesul ocrotirii românilor dintre Morava-Timoc și din Banatul sârbesc, se înființeză
la Turnu-Severin „Comitetul Timocean” (cu sediul în port), având ca Președinte pe preotul Gheorghe
Suveiche (arestat se pare ulterior de Gestapo și mort într-un bombardament, după spusele poetului
Constantin Miu-Lerca, în lagărul de concentrare de la Dachau), iar secretar pe Cristea Sandu Timoc.
În anul 1943, începe prelucrarea industrială a lemnului la Turnu Severin în Fabrica de cherestea
"Cloșani".

La 15 aprilie 1944, (în noaptea de Paști), este efectuat primul bombardament al aviației anglo-americane
asupra Severinului. Cu ocazia bombardamentelor din 15 și 16 aprilie, sunt lovite grav portul, instalațiile
portuare, gara, regimentul, aerodromul și parțial orașul, distrugerile fiind apreciabile: tancuri cu benzină
incendiate, parcul de vagoane și locomotive distrus în proporție de 2/3. Bombardamentul din 21 aprilie a
avut ca obiectiv principal centrul orașului și cartierul "nemțesc". De la 15 aprilie până la 22 august 1944,
forțele aeriene anglo-americane efectuează asupra Severinului un număr de 11 bombardamente.
Bombardamentele din 6 mai și, respectiv, 6 iunie 1944, au fost și ele extrem de violente din cauza
numărului mare de bombardiere folosite. Scopul bombardamentelor asupra Severinului urmărea
deopotrivă distrugerea concentrării de refugiați civili, universitari și industriali sosiți din Bucovina și
Moldova dar, si din punct de vedere militar, blocarea legaturii economice si militare nevralgice,
esentiale, intre trupele germane din Romania si cele din Balcani, inclusiv Ungaria (impiedicarea
aprovizionarii cu petrol si alte materiale logistice esentiale continuarii razboiului).

La începutul lunii august (până în octombrie 1944) ca reprezentant al organizațiilor de partid comunist
din regiunea Kladova și Craina (din Iugoslavia), ia ființă la Turnu-Severin "Comitetul din Kliuci" ("Chia").

Între 26 și 31 august 1944 au lupte in jurul orașului împotriva trupelor germane din sudul României care
se regrupau spre Banat.

La 5 septembrie 1944, trupele de avangardă ale Armatei a 6-a sovietice de blindate ale Frontului 2
Ucrainean comandate de Mareșalul Tolbuhin, ajung lângă Severin. La 6 septembrie Turnu-Severin este
ocupat. Artileria germană din Cladova (oraș vecin din Iugoslavia) bombardează intens Severinul și zona
severineană. La 30 septembrie 1944, dirijându-se împotriva retragerii trupelor germane ale grupului de
Armate E din Grecia, conduse de Generalul Baron von Weichs și Generalul Alexander Löhr, Armatele 57
și 46 sovietice ale Frontului 2 ucrainean (Tolbuhin) forțează Dunărea la Schela Cladovei, în amonte de
Turnu-Severin, înaintând spre Belgrad și, respectiv, Sofia.

În 1945 este înființat Comitetul Municipal al Partidului Comunist Român din (Drobeta) Turnu-Severin
(până în 1989). La fel și Asociația Tineretului Progresist din România (filiala Mehedinți)-(până în 1947).
Din cauze politice, Uniunea Patrioților din Turnu Severin are o existență efemeră (din 1945 până în
1946). La 14 iulie 1945 este înființată SovRomtransport, Societate de navigație româno-sovietică de tip
SovRom, care are ca scop exploatarea în comun a mijloacelor și resurselor de transport ale Statului
Român, în vederea plății datoriei de război către Uniunea Sovietică. Constituirea SovRomtransport
(desfințată în 1954) are loc în contextul armistițiului încheiat în 1944 de România cu Uniunea Sovietică.
Urmare a acestui fapt, partea română va contribui cu închirierea gratuită către Uniunea Sovierică a
Șantierelui naval din Turnu-Severin, Constanța și Brăila, cargourile sovietice aflându-se într-un stadiu
avansat de uzură, necesitând reparații constante. Asociația Română pentru Legături cu Uniunea
Sovietică, filiala Mehedinți, Turnu-Severin apare în 1946, fiind reînființată imediat după 1990.

La 12 ianuarie 1945, în numele despăgubirilor de război pentru pagubule cauzate de România în timpul
războiului, începe deportarea germanilor și austriecilor severineni în Uniunea Sovietică. Supravițuitorii
din lagărele de muncă sovietice vor fi expulzați în Germania și Austria, numai o mică parte revenind în
Severin. Din această cauză, practic comunitatea luterană severineană (formată din germani) dispare iar
cea catolică (în mare parte constituită din austrieci) deși redusă numeric supraviețuiește datorită altor
etnii care o compun (cehi, unguri, italieni, polonezi, etc).

Din pricina foametei provocate de seceta teribilă din 1946, în ziua de 15 martie 1947, sub deviza
guvernului Petru Groza, "Faceți loc în casa voastră unui copil din Moldova", în gara din Turnu-Severin
sosesc 500 de copii, mulți sugari, însoțiți de mame, unele rămase văduve. Locuitorii orașului au rămas un
exemplu în cronicile vremii pentru solidaritatea manifestată cu acest prilej.

Perioada 1948-1989

La 16 martie 1948, cu ocazia alegerilor supravegheate de noul regim, primăria din Turnu Severin
primește din București, prin poștă, manifeste purtând antetul "Mișcarea de Rezistență Națională". Ele
îndemnau populația severineană să boicoteze alegerile și să formeze grupe de partizani. La 13 aprilie
1948, în urma reorganizării teritoriale a României, odată cu dispariția județului interbelic Mehedinți,
Turnu Severin devine un simplu oraș, raion al regiunii Gorj. La 11 iunie 1948 prin Legea 119 pentru
naționalizarea intreprinderilor, ca pretutindeni în restul țării, investitorii și proprietarii severineni
prosperi sunt deposedați de bunuri și de proprietăți. Mulți sunt deportați sau închiși ca "elemente de
clasă exploatatoare orientate împotriva dictaturii proletariatului". Cu aceeași ocazie, Școlile particulare
confesionale au fost închise iar Pensionul "Sf. Maria" pentru fete a călugărițelor din Ordinul "Mary
Ward" a fost naționalizat (azi Grupul Școlar "Decebal"), călugărițele fiind expulzate în Germania. Cei mai
mulți evrei, germanii care mai rămăseseră, greci și armeni severineni, au plecat din țară īn timpul
fostului regim comunist. La fel și urmașii lor au emigrat, majoritatea, după 1989. Între 1947 și 1950
evreii din Severin încep să emigreze masiv spre Palestina sau alte orașe mari din România, în special
București. În 1947 comunitatea ebraică mai număra încă 530 de membri.

Vedere asupra orașului din vârful Castelului de Apă, cu strada Crișan pe mijloc.

În noaptea de 17-18 iunie 1951, în urma tensionării relațiilor dintre comuniștii sârbi și Moscova și
rezultat al rezoluției Cominformului la București din iunie 1948, care îl condamnă pe Tito, pe fondul
campaniei antititoiste, similar regiunii Banatului, are loc la Turnu Severin, la Strehaia, Baia de Aramă și
Vânju Mare, mutarea și deportarea tuturor "elementelor dușmănoase" din zona de frontieră
mehendințeană cu Iugoslavia. Actele de identitate ale locuitorilor din localitățile de pe malul Dunării au
fost obliterate cu o ștampilă triunghiulară pe care scria: "Locuitor din zona interzisă de frontieră".
Trenurile care circulau între Turnu-Severin și Orșova circulau cu storurile coborâte la ferestrele
compartimentelor dinspre fluviu. La 24 septembrie 1953, este efectuată o nouă sistematizare teritorială
a României. Turnu Severin este un oraș al Regiunii Craiova. În 1955 Banca Agricolă deschide o filiaÏlă
(până în 1960). La 16 februarie 1968 sunt desfințate Raioanele și reînființate județele, ocazie cu care
Turnu Severin redevine capitală de județ.

În 1958 este autorizată terminarea și sfințirea Bisericii "Sfântul Gheorghe" (Biserica Nouă), începută în
1936. Va fi unica construcție a unui nou lăcaș de cult ortodox severinean pentru întreaga perioadă a
regimului comunist. Tot în anul 1958 comunitatea catolică va fi supusă presiunilor de ordin politic și
ideologic, parohul, Robert Lenz, fiind arestat și ucis la Gherla în anul 1960. După anii '70, biserica
comunității luterane este preluată de Cultul Baptist. Tot în timpul perioadei comuniste este zidit noul
local al cultului Adventist de ziua a șaptea.

Teatrul Popular este înregistrat în 1958 (până în 1989). În 1960, ia ființă Combinatul de Industrializare a
Lemnului (CIL). În 1960 este comasat Șantierului Naval cu Atelierele CFR, formând Uzina Mecanică
profilată pe construcții de nave și vagoane. Universitatea Populară este înființată în 1963 (până în 1979).
Prezenṭi la Turnu-Severin, la 7 septembrie 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej și Iosip Broz Tito pun piatra de
temelie a hidrocentralei "Porṭile de Fier I". Discuțiile referitoare la construirea hidrocentralei s-au purtat
cu insistențǎ încǎ din 1955. Iniṭiativa a aparținut statului roman care a prezentat ideea liderului iugoslav
Iosif Broz Tito. În 1967 s-a terminat construcția cinematografului "Portile de Fier" și a Policlinicii.
Combinatul de Celuloză si Hârtie (CCH) este înființat în 1969 iar capacitățile de producție vor intra pe
rând în funcțiune între 1972-1975. În 1970 este inaugurată Fabrica de Nutrețuri Combinate.

În 1972 Turnu-Severin devine municipiu. Sublinierea identității naționaliste în ideologia comunistă a

anilor ‘70, clădită pe baza anteriorității traco-dacice, opusă latinității occidentale "cotropitoare", adaugă
la numele Severinului cu ocazia împlinirii a 2050 de ani de atestare documentară și numele antic
Drobeta. La 15 mai 1972, prin Decretul 197 al Consiliului de Stat, numele orașului devine Drobeta-Turnu
Severin. La 16 mai 1972, Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito inaugurează sistemul hidroenergetic
"Porṭile de Fier I". În aceeași zi, 16 mai 1972, Iosip Broz Tito este decorat de Nicolae Ceaușescu la Turnu
Severin cu cea mai înaltă distincție a R.S.R., Ordinul Victoriei Socialismului.

În 1977 este inaugurat Monumentul Partizanilor severineni din timpul primului Război mondial. La 3
decembrie 1977, Iosip Broz Tito îl întâlnește din nou pe Nicolae Ceaușescu la Turnu Severin, în vederea
începerii lucrărilor la hidrocentrala "Porṭile de Fier II". Cu prilejul construcției noii hidocentrale,
perimetrul arheologic de la Castrul și podul Drobetei trec printr-o etapă de distrugere și nepăsare
deosebită, determinată de schimbarea ireversibilă a topografiei pricinuită de ridicarea nivelului Dunării
cu 4-5m. În tot acest răstimp, autoritățile comuniste nu au dovedit nici un interes cu privire la
conservarea ruinelor. Cei care au luptat pentru protecția lor au fost numai oamenii de cultură locali. Cât
au putut, ei s-au împotrivit planurile autorităților comuniste de distrugere a unor părți importante din
situl arheologic al Drobetei, în alte cazuri, au făcut apel la alți oameni de cultură influenți din capitală.
Blocurile oribile din beton ce marchează distrugerile din această perioadă pot fi văzute încă și azi din
tren sau din curtea Muzeului Regiunii Porților de Fier, atât pe promontoriul castrului cât și la perimetrul
piciorului Podului lui Apolodor.

În 1979 este inaugurată Fântâna Cinetică. În 1980 s-a construit cinematograful "Flacăra" și Casa
Tineretului, iar în 1983 hotelul "Traian". Între anii 1978 și 1983 este construită Fabrica de Anvelope
gigant. Producția maximă s-a realizat în 1985. După 1990, întreprinderea s-a constituit în societate pe
acțiuni luând denumirea de ROTRAS S.A. Purtând numele de "Combinatul Chimic Drobeta", între 1982-
1988 începe construcția Uzinei de Apă grea (ROMAG). La 17 iulie 1988 incepe producerea apei grele cu
primul modul. În perioada regimului comunist s-a construit mai puțin în cartierele centrale, o parte din
arhitectura specifică orașului vechi scăpând astfel de demolare. Dintre edificiile reprezentative ale
acestei perioade se pot aminti: Hotel "Parc", reședința SHN "Porțile de Fier", Palatul Administrativ și
blocurile alăturate, Casa Tineretului, magazinul "Decebal", Casa Sindicatelor și fântâna cinetică din fața
Palatului Cultural.

La începutul anului 1979, sub conducerea lui Ionel Cană, medic generalist ce își câștigase reputația de a-i
fi ajutat pe muncitori să-și scrie reclamațiile pe tema condițiilor de muncă, este înființat Sindicatul Liber
al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), sindicat organizat de un grup de 15 muncitori din Șantierul
Naval din Turnu Severin. Declarația de înființare a fost difuzată de către Noël Bernard, șeful serviciului
român de la Radio "Europa Liberă", la 4 martie 1979, iar sindicatul va atrage peste 2.400 de semnături
ale muncitorilor din orașe precum București, Ploiești, Constanța, Târgu Mureș și Timișoara. Crearea
acestui sindicat necomunist reprezintă prima încercare de asociere liberă a muncitorilor după 1948,
asociere anterioară fondării sindicatului Solidarității poloneze (1980). Sindicatul va fi reprimat brutal de
Securitate.

Perioada 1989-prezent

Imediat după 1989, la Drobeta Turnu Severin este reinstituită Asociația de Prietenie Româno-Rusă
(fondată inițial în 1946 cu numele de Asociația Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică, filiala
Mehedinți). După 1990, în ansamblu, se agravează procesul involutiv al industriei locale severinene
create sau dezvoltate în vechiul regim, proces declanșat deja din anii 80. Drept urmare, către sfârșitul
anilor '90, cea mai mare parte din întreprinderi vor fi privatizate devenind societăți. Apar deopotrivă
altele noi. Blocarea circuitului Dunării în timpul bombardamentului Coaliției NATO împotriva Iugoslaviei
(început la 24 martie, până la 5 iunie 1999) provoacă pierderi severe industriei portuare severinene.
După o perioadă de relativă stabilitate, criza mondială din 2008 agravează din nou situația
producătorilor industriali severineni.
După 1990, cu numele de "Zilele Severinului", sunt reluate festivitățile de primăvară în pădurea Crihala
(inițiate în secolul XIX de membrii comunității germane ai Internaționalei socialiste din Severin pentru
ziua de 1 mai: "Maiale" sau "Maiandacht") zi care a continuat să fie sărbătorită sporadic în aceeași
pădure din vecinătatea orașului și după 1948. În prezent, în loc de 1 Mai, este sărbătorită ziua refondării
Severinului modern: 23 aprilie 1833. "Zilele Severinului" au fost inițiate în anul 1992, având ca
argumentație susținuta și aprobată de către membrii Consiliului Local al Municipiului Drobeta Turnu
Severin de la acea vreme, marcarea celor trei zile, respectiv Ziua Latinității, sărbătoarea Sfântului
Gheorghe (patronul spiritual al orașului) și data atestată documentar a înființării orașului, respectiv 21,
22 și 23 aprilie.

Demografie

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Drobeta-Turnu Severin se ridică la

92.617 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 104.557 de
locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (91,35%). Pentru 7,74% din populație, apartenența
etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși
(90,79%). Pentru 7,77% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[6] Drobeta Turnu-
Severin - evoluția demografică

Nume

Biserica latină (ulterior devenită catedrală catolică) a cetății medievale a Severinului era, se pare,
închinată sfântului Severin de Noricum, un sfânt venerat de călugarii austrieci care au misionat in
perioadele când Severinul era sub stǎpânirea Coroanei maghiare. Nicolae Iorga citează în anul 1383
existența primului episcop catolic de Severin care a purtat titulatura de "Episcopus Severini" și care a
luat asupra sa întreaga jurisdicție catolică din Țara Românească.[5]

Conform unor alte surse, numele medieval al Severinului ar putea fi de origine slavă, asociată cuvântului
«severnâi» (северен sau северный), tradus prin cuvântul „din nord” sau „nordic”. Confuzia etimologică
între varianta Sewrny și presupusa origine slavă a numelui Severinului «Severnâi» provine probabil de la
o scriere a lui Wolfgang Lazius (1514–1565), în care acesta a afirmat că numele modern este "Sewrny",
pe care alți autori îl scriu "Severin" sau "Zeverin", oraș din Ungaria, pe Dunăre.

Diderot a menționat Severinul în prima ediție a Enciclopediei sub numele de "Sornum" (de la Szörény),
descriindu-l, după Ptolomeu, drept cetate din Dacia.[8]

Sabbathier, autor al unui dicționar al autorilor clasici greci și latini din 1773, în articolul despre “Daci”,
numește Severinul cu indicativul Acmonia. În Lexiconul lui Johann Heinrich Zedler (1706–1751) Severinul
este numit "Severino", cu indicativul Acmontia, adăugând variantele etimologice "Svverin, urbs Daciae,
Severinum".

Alte variante sunt: Szörényvár; Szörény; Szörény vára; Severovar; Severinopolis; Zeurini; Zeren; Zeuryn;
Turn-Severin; Turnul-Severin; Szörény-Tornya.

Obiective turistice și culturale

Perioada antică

Castrul

Vestigiile castrului roman Drobeta, Podul lui Traian și Turnul lui Sever, se pot vedea și astăzi. La
jumătatea sec. III carpii, distrug castrul dar și orașul antic. Refăcut, la sfârșitul sec. al IV-lea, castrul
Drobetei suferă distrugeri provocate de goți iar la mijlocul sec. al V-lea, sunt consemnate alte distrugeri
importante provocate de huni. Castrul roman își încetează definitiv rolul de garnizoană în anul 602 d.C.,
când triburile avare distrug multe așezări romane de pe malul nordic al Dunării.

Podul lui Traian

Reconstituire a Podului lui Traian de peste Dunăre executată de către inginerul E. Duperrex în anul 1907.
A fost construit în numai trei ani (103–105) după planurile celebrului arhitect, Apolodor din Damasc,
fiind considerat cea mai îndrăzneață lucrare inginerească a antichității romane. Podul a fost ridicat pe 20
de piloni din blocuri de piatră, fiind lung de 1.135 m, lat de 14,55 m și înalt de 18,60 m, la capete având
câte un portal monument, ale căror relicve se văd pe ambele maluri ale Dunării. Pentru partea lemnoasă
a construcției s-au folosit stejarii de pe 200 de hectare de pădure.

Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi
deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor (Porțile de Fier) iar fundul albiei
fluviului era suficient de încărcat cu pietre și stânci purtate din trecătoarea dintre Carpați și Balcani, un
fundament extrem de stabil pentru susținerea construcției. Podul măsura 1135 de metri lungime, legând
castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă
devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d.C).

Podul lui Traian, ruina pilonului pe malul româneasc al Dunării.

Conform scrierii lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea aproximativ 18 metri în înălțime și 12 în lățime,
căt să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marș. La cele două capete ale Podului,
sudic (Pontes) și nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porți monumentale, expresie a
măreției și puterii romane imperiale. O altă descriere a construcției podului a fost făcută de Procopius
din Cezareea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Pentru a putea pune bazele pilaștrilor romanii au deviat
parțial cursul Dunării folosind albia unui afluent sudic care poate fi văzut încă și azi, în Serbia, la est de
orașul Cladova. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicați pe uscat. Pentru construcția celorlalți s-au folosit
cofraje din bârne de stejar cimentate și sisteme de pompe. Apolodor din Damasc a folosit baza a 20 de
stâlpi din piatră, aflați la o distanță de circa 50 de metri unul de altul, aceștia fiind legați prin arcade
arcuite impetuos din lemn din stejar. Picioarele din apele fluviului erau formate tot din blocuri din piatră
cioplite, ascuțite în amonte și în aval, în formă de carouri, pentru a facilita trecerea curentului puternic al
apelor Dunării.

Dio Cassius consideră că Împăratul Hadrianus (117-138) este responsabil de distrugerea parțială a
podului pentru a proteja sudul Dunării de invazia triburilor roxolane și lazighe. Distrugerea totală a
podului este însă legată de părăsirea definitivă a Daciei (271 d.C), chiar dacă castrul propriu-zis nu este
abandonat de legiunile romane pentru încă 300 de ani.

În timpul Renașterii, când interesul pentru operele de geniu ale Antichității erau o pasiune în Occident,
regele Francisc I al Franței, a cerut permisiunea Sultanului Soliman Magnificul (care va distruge Cetatea
Severinului) să-i permită demolarea unui pilon al podului pentru a afla secretul compoziției cimentului
folosit. Ruinele podului au fost studiate amănunțit în perioada modernă în 1689 de către ofițerul de
geniu austriac Luigi Ferdinando, conte de Marsigli, care, ținând seama de expansiunea Imperiului
Habsburgic, dorea (fără sa reușească) construirea unui alt pod alături de rămășițele podului lui Traian.
Termele Drobetei

Sunt cele mai complicate instalații termale din Dacia Inferioară. Astăzi, se păstrează mai puțin de
jumătate din ruinele termelor. Se pare că au fost utilizate atât de soldații ce staționau în Castrul Drobeta,
cât și de populația civilă. Au fost construite de soldați ai Leg. V Macedonica o dată cu castrul, iar la
începutul secolului al III-lea au fost refăcute și „modernizate” de un detașament al Cohortei I
Sagittariorum, condus de Aurelius Mercurius, magister in Figlinis (maistru cărămidar). Pe lângă dotările
obișnuite ale unor terme, cum ar fi camera de foc (PRAEFURNIUM), camera de aburi (LACONICUM), sala
de baie (CALDARIUM), camera de apă rece (FRIGIDARIUM) și altele, în partea de nord se găseau săli de
lectură și un spațiu pentru exerciții și întreceri sportive, PALESTRA.

Amfiteatrul roman

La 5 moiembrie 2010, alături de castru, au fost descoperite ruinele amfiteatrului roman. Amfiteatrul este
sculptat pe Columna lui Traian. Arheologii îl căutau de mai bine de 100 de ani. Specialiștii înclinau chiar
să considere amfiteatrul Drobetei o fantezie a celebrului arhitect Apolodor din Damasc. Amfiteatrul, de
formă ovală, are o deschidere de 36 de metri, însă săpăturile nefiind încă terminate, deocamdată nu
poate spune cu certitudine dimensiunile reale. Este posibil ca acest amfiteatru să fie unul dintre cele mai
mari de pe teritoriul Daciei, la ora actuală existând doar trei pe teritoriul României.

Perioada medievală

Cetatea Severinului

Palatul Cultural „Theodor Costescu”

Palatul Cultural „Theodor Costescu”

Hala Radu Negru

Hala Radu Negru (HALA RADV NEGRV)

Casa Tineretului

Casa Tineretului

Perioada modernă

Muzeul Regiunii Porților de Fier

Muzeul de Artă

Palatul Cultural „Theodor Costescu”

Biblioteca Județeană „I.G. Bibicescu”

Castelul de apă
Parcul Central

Hala Radu Negru

Monumentul Eroilor

Bustul Împăratului Traian

Bustul Regelui Decebal

Economie

Comerț

Interiorul pieței Mircea din Drobeta-Turnu Severin

Industrie

MEVA S.A. VAGOANE DE MARFĂ;

SEVERNAV VAPOARE;

HIDROCENTRALA PORȚILE DE FIER I;

PRELUCRAREA LEMNULUI;

FABRICA DE CABLAJE AUTO