GLASUL PĂMÂNTULUI

 Capitolul 1
Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o scrântitură de coline”, lângă
orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un
Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în
localitate, se vede mai întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline,
încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului,
cercetătoare şi dojenitoare.”.
Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi
bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar
colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de
oboseală şi de mulţumire.”.
Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe Ana – fiica lui
Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o livadă, Ana se plânge de intenţia
tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul arată
că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica
văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta
în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de
primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”.
La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care „ pentru că
umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra
norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de
preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă,
degajat, cu prietenul său, Ion.
Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion, părintele
înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor doi tineri,
reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.
Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub pretextul că acesta
nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a -i
cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse
mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în
buruienile de pe marginea drumului.
Capitolul II -Zvârcolirea.
Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de vreo trei
care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Uliţa din dos şi care
fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul,
iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până
prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea
«Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n-avea pereche.”. Astfel, din
toată zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două
porumbişti”. Însă „Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde
punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.
Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare,
văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva
deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile,
toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de
lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în
sufletul flăcăului, copleşindu-l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu
toate că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce urmase, cedând
insistenţelor învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala cea mare din Armadia”.
Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion o întâmpină
cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale, sărutând-o pe Florica, ceea ce o
face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită.
Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată bogată şi urâtă, dar a
iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care -l ridicase
deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej cu care şi-a pierdut şi
băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica pe care o asimila cu copilul ce provocase
moartea soţiei.
Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul (acuzase mai întâi
conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date în particular se dovediseră a fi prea
mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei poezii care i se publicate de către revista Familia.
Acestea, cu prilejul relatării unui drum la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza,
tânărul de douăzeci şi trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de
Lucreţia, fiica profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va
mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion şi George Bulbuc.
În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei luând
apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui George, „Apărarea lui
Ion de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul
în sat, a cam simţit el că umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea.”.
Capitolul III - Iubirea
Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul
oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i spovedească.” – faptul că familia Herdelea luase
partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „ o fire
încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul
socotit vinovat, în biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu-l capul tuturor relelor din sat.”.
Ruşinat, Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare
cuvintelor preotului, şi promite Florică să o ia de soţie.
Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte, căci îşi înălţase
casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de muncă al învăţătorului, dar
fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia şi
tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică,
aţâţată parcă de mâna soartei.”.
Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George Pintea, un
student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal din anul precedent şi drept
urmare acesta „Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale, ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit
încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi,
descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar aşa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de
zile şi atâta hârtie până să le înşire pe toate.”. La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul
în medicină Aurel Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într-o
scrisoare de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („ Cred de prisos
să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare se
împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va sfătui să accepte mariajul,
dându-i de înţeles că nu îl interesează o legătură formală cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.
Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi, existând
obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se întâlnească în fiecare
duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „ care-l
plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi-i cereau poezii.”, pleacă spre
Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia
creaţiei poetice, nefructificată însă, pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia
învăţătorului evreu din Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi-a
greşit de la început viaţa, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin
care să răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în cale nici una mare, se mulţumea chiar cu
iubiri mai mărunte şi mai variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („-Te iubesc
nebuneşte! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită.”…) vor fi uşor
acceptate.
În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune că aflase de
la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al cărui pământ, vecin cu al
său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină – îl
reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii
în care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea
el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a
deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară
uriaşă de pe inimă.”.
Capitolul IV- Noaptea
„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început
într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce
se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat -o şi i-a ridicat preţul.”, pe când
Ana, care „A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei,
căci „Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise
deodată tot ce-i dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o
aşteaptă într-o seară lângă poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu
ea.
Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă „crezând că
izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La proces însă Ion şi Simion
se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea de a i se restitui cele trei brazde
furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu -se
afectat în orgoliul său prin retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea
liniştei satului; drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară
a sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie, iar învăţătorul
cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.
După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în căsătorie soseşte la
casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a
visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În
cadrul unei discuţii purtate între patru ochi, învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la
un „trusou modest”, însă „Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră
comoară din lume”.
Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din cârciuma lui
Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi dormind – după ce o
avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i
căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l strânse sălbatec parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini cu
sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii
închişi…”.
Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere urmărea să
deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înlăuntru. Astfel
ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să pătrundă în casă. ”.
Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât încât să nu
audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu-l pe George autor
al faptei alăturate patului său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse
ascuns în şanţul din faţa casei.
Capitolul V - Ruşinea
Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana. ”,
precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma mai are vreme să rămână! Adăugă apoi
cu un râs larg care-i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu
se înfricoşă”.
Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al învăţătorului,
de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcăraţi,
plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare planurile de viitor, despre
apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari,
datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să
păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români. ”, o
sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă entuziastă.”. După
plecare, tatăl spune fiului „că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici
care mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei
„O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum îşi dădeau seama de norocul Laurei.”
Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de George în
privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu
mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile şi toate
simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl determină pe tatăl său, temător de izbucnirea
vreunui scandal, să-i găsească un post de ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de
obiectul ispitei.
Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea amoroasă
din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să-i care pumni în cap, în
coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică, Ana
trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de
Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o
întrevedere cu tatăl ei, pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui Ion,
Vasile Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai
ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel care, într-un schimb de replici pe
această temă cu Laura, socotise „că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!”.
Capitolul VI - Nunta
Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege bine pentru că îi
aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu Herdelea constată discrepanţa
dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor
celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful
turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două
etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai case bune, cele mai
multe de piatră cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori
flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se
ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă
mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot şi entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic,
ca „O cetate încercuită de o oştire desculţă!”.
Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat fiind la
judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu dezvălui autorul,
făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor împotriva sa
şi decide să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o
conciliere de fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile
Baciu, pe când acesta nu acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu
vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni de tocmeală însă
Vasile Baciu „Primi să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise,
după cununie, pe numele amândurora.”.
În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea existenţei
sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână
împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece în jurul său? Ce să mai
închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai
dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice?”) şi se decide să devină luptător în folosul
neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite să pună sechestru pe bunurile datornicilor la
impozitare, o face dar numai în cazul maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul
nu-l supără prea mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui Roza
Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”.
Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la insistenţele
fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul reprezentant al firmei îi
propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând ca să
i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul acceptă.
Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise
feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi nunta lui Ion, care dansează
pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că
nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită.”.
GLASUL IUBIRII
Capitolul VII -Vasile
La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi preotul Belciug, spre
a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce provocase o criză de furie,
mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară,
ticălosule!…”).
Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă umbla cu
paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de
avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub argumentul unei nedreptăţi
comise astfel.
Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă propagandă electorală
în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său, „bancherul Bela Beck, şvab
ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de
solicitare a sprijinului în direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor,
ceea ce-l determină să meargă pe această cale („-Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe
drumuri…”, se justifică el faţă de Titu, gândind la procesul ce-i fusese intentat de către judecătorul pârât
în numele lui Ion).
Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la socru cu
solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde se va bucura de acelaşi tratament:
„Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei,
repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum
zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar
spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate…”.
Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună cu
sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două familii, din moment
ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici un loc în lume.”.
Capitolul VIII - Copilul
Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la votare în Armadia,
pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului român, respectiv maghiar,
pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!…
Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având convingerea
că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro…
Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă în
judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea contractului verbal de dotare matrimonială,
concluzionat cu martori, moment în care „începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial,
întăbulând cinci loturi şi o casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana
se întoarce la soţ.
Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu catadicsea nici să
mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o.”,
inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o momentană potolire a
lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului („-Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă.
Ştie că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa minunei care se petrece
zilnic sub privirea oamenilor”.
Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare: tânărul îşi găseşte
singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe”, unde
va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei Virginia Gherman, alături de care îşi petrece
serile convorbind asupra românismului.
Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta Ion o bate
iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră repede ca aburii în vânt.
Acum trebui să-şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n-a înţeles până azi?”.
Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o
afacere în care îl angrenase notarul Stoessel; văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici
groază, nici milă, ci doar o dorinţă aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.
Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea trimite câte o
scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându-le „să pună o vorbă bună unde
cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună este
condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la
opt zile închisoare şi cincizeci de coroane amendă.”.
Capitolul IX - Sărutarea
Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie socială („N-aş
mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaşte pe George
atâta vreme.”).
În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia însă
sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce procese şi avocaţii! I
se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de
realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde intrase cu Ion ca să -şi stâmpere
amarul: „-Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie,
şi-şi înfipse mâinile în gâtul ginerelui.”.
Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită condamnării primite, în
locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar avocatul Grofşoru îl angajează la
cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor
alegeri.
Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia Gherman şi
plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea râvnea iubire…”,
constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se stabili în România. Deoarece nu
avea banii necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său coleg de bancă,
Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte,
surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m-ai fi
învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).
Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet, cucernic, fără
să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta
grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”.
Capitolul X - Ştreangul
Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise, pierduse
copilăria şi-şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai puternic şi parcă
ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o
ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din
moment ce îşi înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.
La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce-l măgulea grozav, că a
cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul
unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând privirile soţului
îndreptate către mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere;
acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd batjocorită.”. Drept urmare se
simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea,
care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea
ospăţului, cei ce-au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o informaţie
căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă de către George) asupra vizitelor repetate ale
soţului la noii căsătoriţi o determină să se spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul.
Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie
ucigătoare…”.
Capitolul XI - Blestemul
În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de  „Mila stranie, alcătuită din groază
şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită
cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându -şi că bine a
făcut că s-a omorât”.
Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea, soldată cu
achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre
marea dezamăgire a suplinitorului său.
În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea judecătoriei din
Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica
Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii
necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după înmormântare Vasile Baciu
se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit
şi Ana şi copilul, cuvine-se ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”),
ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.
Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat, devenit acum
inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu
copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului Belciug, cel care predă religia,
manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă de
predare în şcolile de stat – de către copii este redus şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară
pensionarea, înainte de vreme.
La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din România
(sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu care se
discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu
promisiunea de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu în
Parlamentul României.
Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de pasiune „Încerca
să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile la moşia lui
ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere
blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de
pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de vorbă în
marginea lanului pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş
pregătit înadins”, Ion, după câteva momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi-i
muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…”
Capitolul XII - George
Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să-i ceară un sfat,
când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească venirea...”, dar
supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori
cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea şi ei câte un păhărel, Savista
îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe
oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica”
şi, drept urmare, avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo-prietenului său.
În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de grăbire a
cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită de mesager, dar
limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul postului să se resemneze „ ca
femeia când trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit.”.
Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea zice că
copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească opincile în
zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să-l sperie, cum s-a speriat şi
dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care permitea
ca un tâlhar să-i ademenească fata, să-i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să
rămână cu pământurile şi averea luate cu japca…”.
Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului făcută celor doi
adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre a se găsi o soluţie de
compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care stătea.
Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi,
toată averea – aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii
neprevăzute şi pe nemerit.
În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin alianţă şi
din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca trimis al ziarului  Tribuna
Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm
puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei
austro-ungare, îl va uimi printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a
fi român, sunt ofiţer şi servitor al majestăţii-sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele
celor de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către Bucureşti
şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară… ”. În
schimb Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări,
orientată mai ales către micile probleme individuale decât către interesul naţional, afirma că „Duşmanul
ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin
banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne
menţinem la suprafaţă, am izbutit.”.