PĂRȚILE DE VORBIRE NEFLEXIBILE

Se caracterizează prin invariabilitate și prin lipsa categoriilor gramaticale (cu excepția

adverbului). La părțile de vorbire neflexibile lipsa flexiunii face ca în descrierea lor să aibă
importanță alte caracteristici de formă sau unele referitoare la proveniență.

I. Adverbul
1. Definiție: Este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, a
unei stări sau a unei însușiri.
Poate determina un verb: Scrie frumos și bine.
o locuţiune verbală: Mâine îmi voi aduce aminte de tine.
un adjectiv: Ozana cea frumos curgătoare.
un pronume: Aceasta de aici va rămâne.
un substantiv: Plecarea acasă este așteptată de toți.
un alt adverb: Vorbeşte destul de bine.
o interjecţie cu valoare verbală: Hai mai repede!
2. Clasificare:
a. după structură:
Adverbe - simple: aşa, altfel, aici, bine
- compuse: mâine-seară, ieri-noapte
- locuţiuni adverbiale: pe urmă, în veci, într-adevăr, de unul singur, cu de-a
sila, cu totul, cu binişorul, din nou, de-a pururi, de-a fir a păr, pe întrecute, pe înserate, zi de zi,
cât de cât, din ce în ce, din când în când, aşa şi aşa, calea-valea, harcea-parcea, talmeş-balmeş,
de multe ori, de repetate ori, cine ştie cum, cine ştie când, cine ştie unde, te miri unde, de când
lumea.

b. după înţeles:
 de loc: acolo, pretutindeni, peste tot, de jur împrejur;
 de timp: acum, curând, astăzi, din când în când;
 de mod - propriu-zise: aievea, adesea, altfel, anevoie, aşa, bine, degeaba, degrabă,
împreună, razna, ruseşte, cruciş, cu dinadinsul, cu binişorul, de-a valma, de-a
 rostogolul, pe rupte, talmeş-balmeş;
- de cantitate: atât, cam, cât, destul, foarte, mai, mult
- de comparaţie: ca, cât, cum, precum, decât

- în funcție de ceea ce exprimă, există și adverbe:

 de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta;
 de scop: înadins, de aceea, pentru asta;
 concesive: totuşi, cu toate astea;
- adverbe clitice:
 de precizare: chiar, tocmai, taman;
 de restricţie: măcar, încaltea, cel puţin;
 de exclusivitate: doar, numai;
 de aproximaţie: aproape, cât pe ce, mai;
 explicative: adică, anume.

O clasă importantă de adverbe este cea a adverbelor și locuțiunilor adverbiale DE

MOD(ALITATE).
Inventar: desigur, fireşte, bineînţeles, evident, cu siguranţă, fără îndoială, poate, parcă,
probabil, posibil, imposibil, eventual, pesemne.

În comunicare, apar adverbe care țin locul cuvintelor care exprimă împrejurări:
 Adverbe interogative – apar în propoziții interogative, îndeplinind și funcție sintactică în
cadrul acestora.
Unde ți-ai petrecut vacanța? – CircLoc
Cum te-ai descurcat? – CircMod
Când ai venit acasă? – CircTimp
 Adverbe relative – apar ca elemente introductive ale propozițiilor subordonate,
îndeplinind și funcție sintactică în cadrul acestora.
Acum cred că mi-am dat seama unde am greșit.
Trebuie să mă gândesc cum voi rezolva situația.
Nu vreau să aflu când te vei întoarce.
  Adverbe nehotărâte – nu precizează în mod explicit împrejurarea unei acțiuni, însușiri
sau caracteristici: undeva, cumva, cândva, oriunde, oricum, oricând.

Unele adverbe au grade de comparație care se formează în același fel ca la adjective: bine,
mai bine, la fel de bine, mai puțin bine, cel mai bine, cel mai puțin bine, foarte bine.

3. Relația adverbului cu alte clase lexico-gramaticale

Clasa adverbelor se lărgeşte sistematic prin conversiunea altor părţi de vorbire:
A: adverbializarea adjectivelor: cântă frumos, a procedat corect, mergem des la teatru etc.
 a substantivelor: Vara plecăm la mare. Seara citeşte din cartea de rugăciuni.
 pronumele nehotărât una este folosit cu valoare adverbială în expresii: a o ţine una (şi bună);
 pronumele relativ ce devine adverb când are sensul de cât: Ce greu e să renunţi! Ce bine îmi
pare! A tăcut ce a tăcut, apoi a izbucnit. Am văzut ce frumos ai recitat. Ce frumos dansează!

B: Unele adverbe devin conjuncţii:

 Cum a plouat, s-au produs inundaţii.
 Unde îl văzu, se și luă după el.
 Când ninge, când plouă.

Anumite adverbe devin substantive: binele, aproapele, acest bine, un rău;

adjective: așa oameni, astfel de oameni, asemenea oameni, o situație aievea/
aparte, o anume persoană, e un bărbat bine.
prepoziții și locuțiuni prepoziționale: înaintea, dedesubtul, în fața, în spatele
etc.
 II. Prepoziția
1. Definiție: Este partea de vorbire neflexibilă care stabilește la nivelul propoziției un
raport de subordonare între:
 atribut și părţile de vorbire determinate - substantiv (haină din piele), pronume (acela de acolo)
 complement și părţile de vorbire determinate - verb (El cântă la vioară.), adverb (Spune-mi de
unde vii.), adjectiv (sigur de victorie), o interjecţie (vai de noi).

2. Clasificare:
- simple: a, asupra, cu, grație, la, lângă, pe
- compuse: de către, de la, de pe la, de pe lângă, până pe la
Prepoziţiile simple pot fi:
 moştenite: de, în, cu, la, asupra, către, după, fără, pentru, peste, sub;
 formate prin conversiune: graţie, mulţumită, datorită, drept, împrejurul;
 formate prin compunere, cu elemente sudate: deasupra, despre, înspre
 neologice: versus, per, pro, via, supra
Locuţiunile prepoziţionale sunt îmbinări stabile de cuvinte care au un sens unitar și
îndeplinesc același rol ca și prepozițiile propriu-zise: în faţa, din pricina, din cauza, în privinţa,
faţă de, în loc de, la un loc cu, în afara, în sensul, împreună cu, în afară de, cu tot cu etc.

3. Regimul cazual al prepoziției și al locuțiunii prepoziționale

a. Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de acuzativ: a, către, cu, de, despre,
din, dintre, după, fără, în, între, la, lângă, până, sub, de la, de către etc.;
cât despre, cât privește, faţă de, cu privire la, cât pentru, afară de etc.
b. Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv: asupra, contra1, împotriva,
înaintea, de-a lungul, de-a latul, de-a curmezişul, din partea, din cauza, în dreapta, în jurul, în
faţa, în spatele, în stânga etc.
c. Prepoziţiile care cer dativul: datorită, graţie, mulţumită.

4. Utilizări ale unor prepoziții:

1
Prepoziţia contra poate introduce un substantiv în genitiv (Muncitorii s-au ridicat contra membrilor sindicatului.
Luptă contra bolii.) sau în acuzativ (tată contra fiu, marfă contra cost).
 Prepoziţia a apare în construirea genitivului numeralului cardinal (Isprăvile a patru
tineri), a infinitivului (a citi), în exprimarea distribuţiei (A cumpărat cinci creioane a cinci lei
fiecare), în anumite construcţii specifice acuzativului (Nu miroase a bine; Nu arată a
intelectual).
Prepoziția de poate fi cerută de un verb (depinde de candidat), de un adjectiv (capabil de,
apt de); serveşte şi la formarea unor structuri lexicale care exprimă grade de comparaţie
(nemaipomenit de bună, grozav de bine, destul de frig); intră în componenţa unor numerale
(douăzeci de mii trei sute), a unor locuţiuni adjectivale sau adverbiale (astfel de, altfel de, atât
de), a unor locuţiuni prepoziţionale (faţă de, afară de, în loc de); de asemenea, prepoziţia de
poate fi conjuncţie (Se întreba de o să veniţi.) sau pronume relativ (Mi-a spus unul de l-am
întâlnit ieri.);
Prepoziția pe cunoaşte diverse utilizări: locativă (Stă pe scaun.), temporală (Vine pe 2
martie.), poate avea valoare de aproximare (Stă pe lângă parc. Vine pe la amiază.); funcţionează
ca marcă sintactică a poziţiei de complement direct (L-am văzut pe Mihai. Copiii pe care i-ai
văzut sunt ai mei.); este inclusă în locuţiuni modale (pe alese, pe tăcute), temporale (pe înserate,
pe înnoptate).
Prepoziția la, pe lângă valorile principale de locativ şi temporal (Vine la şcoală / la ora
şapte.), mai indică entitatea căreia îi este destinată acţiunea (Dau bomboane la cinci copii.),
raportul final (destinaţia acţiunii): Merge la cules struguri.;
la nu mai este prepoziţie în sintagme precum: Au venit la oameni!, A mâncat la pâine! A băut la
apă! – ci apare ca echivalent al adjectivului mult.

III. Conjuncția
1. Definiție: partea de vorbire neflexibilă care are rolul de a stabili raporturi de
coordonare în propoziție și de coordonare și subordonare în frază.
Leagă - două propoziţii (coordonate sau subordonate): Părinții ne iubesc și ne respectă.
Copiii trebuie să-și asculte părinții.
- două părţi de propoziţie (coordonate între ele): Maria este frumoasă și veselă.
- o parte de propoziţie şi o propoziţie (Am chemat pe colegul meu şi pe cine am
mai găsit).
2. Clasificare:
 Conjuncţii - simple: dar, sau, şi, nici etc.
compuse: ca şi, ca ... să etc.
Locuţiuni conjuncţionale: măcar că, în afară că, chiar dacă, pentru că, pe lângă că,
până să, fără să, în caz că, în loc să, cât timp, ori de câte ori, de vreme ce, după ce, cu cât, de
cum, de unde, ca şi când, ca şi cum etc.
Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale clasificate după rolul lor sintactic:
a) coordonatoare: copulative: şi, nici, precum şi, cât şi, nu numai... ci şi; disjunctive: fie,
ori, sau, au (popular), ba; adversative: ci, dar, iar, însă, or, şi, numai că, numai cât;
concluzive: deci, ca atare, așa că.
b) subordonatoare: că, să, ca să, dacă, până unde, câtă vreme, îndată ce, pe măsură ce,
deoarece, fiindcă, pentru că, din moment ce, pentru ca să, fără să, ca şi cum, în caz că,
cu toate că, măcar să, încât etc.
Clasa conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale subordonatoare este mai bogată decât a
celor coordonatoare, cuprinzând atât elemente specializate pentru anumite raporturi sintactice,
cât şi elemente compatibile cu diverse raporturi sintactice. Din categoria elementelor specializate
fac parte:
 Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale cauzale: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, din
cauză că, din pricină că, de vreme ce, din moment ce, pentru că (Din cauză că ai certat-
o, a plecat de acasă.)
 Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale concesive: deşi, cu toate că, măcar că, măcar să,
chiar dacă, chiar de (Cu toate că a pierdut concursul, nu s-a descurajat.)
 Conjuncţia consecutivă: încât (A cântat atât de mult, încât a rămas fără glas.)
 Locuţiuni conjuncţionale temporale: imediat ce, îndată ce, abia ce, (ori) de câte ori
(Imediat ce a văzut-o, a izbucnit în plâns.)
 Conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale modale comparative: ca şi cum, ca şi când, pe cât,
de parcă (O privea de parcă atunci o vedea pentru prima oară.)
IV. Interjecția
1. Definiție: reprezintă acea clasă lexico-gramaticală care nu denotă (adică nu denumeşte
precum substantivul sau verbul), ci exprimă diverse senzaţii, sentimente sau imită (ori) sugerează
diverse sunete şi zgomote.
Se disting două tipuri de interjecţii: interjecţii propriu-zise, care exprimă stări psihice,
reacţii la senzaţii fizice sau funcţionează ca mărci conversaţionale şi onomatopeele sau
interjecţiile onomatopeice, care imită sunete şi zgomote din realitatea înconjurătoare ori
sugerează mişcări.

2. Clasificare:
a. Interjecţiile cu valoare emotivă / expresivă – exprimă reacţii afective la diverse senzaţii
fizice sau emoţii ori stări mentale. Se caracterizează prin ambiguitate, fiind dependente într-o
foarte mare măsură de intonaţie şi de context.
Exemple: ura – exprimă bucuria, sâc – satisfacţia răutăcioasă faţă de necazul altcuiva, au
– pentru durerea fizică, ptiu – exprimă fie dispreţul, fie admiraţia, brrr – exprimă fie o reacţie la
senzaţia de frig, fie sentimentul de groază etc.
Cele mai multe interjecţii emotive pot avea semnificaţii multiple, care se pot decoda
numai în context: a, ah, e, ei, o, of, oh, uf, vai etc.
b. Interjecţiile injonctive / persuasive – exprimă un ordin sau un îndemn.
Exemple: pst, ssst, şşş – sunt folosite pentru a se cere să se facă linişte; stop, ho – pentru a se opri
dintr-o anumită acţiune, halt – se foloseşte pentru a ordona cuiva să stea pe loc, nani – un
îndemn repetat, destinat copiilor pentru a adormi; na, poftim – când se oferă ceva cuiva etc.
Unele interjecţii persuasive sunt specializate pentru destinatari animale: aport (pentru
câini), bâr (pentru oi), dii (pentru cai), hăis, cea (pentru boi), zât (pentru pisici). Marş este
utilizată atât pentru alungarea câinilor, cât şi pentru a comanda pornirea unei unităţi militare.
c. Interjecţiile adresative / apelative – alo, bă, băi, bre, fa, hei, mă, mâi, pst (pentru
oameni), cuţu, pis, pui-pui (pentru animale). De cele mai multe ori, interjecţiile adresative pot
însoţi substantivele în cazul vocativ: Mă Ioane, dragi ţi-s ţie fetele?, fiind considerate un mijloc
de a semnala valoarea de vocativ atunci când substantivul nu are desinenţă specifică (Măi
Carmen, de ce eşti aşa de rea?).
 d. Interjecţiile prezentative – ia, iacă, iată, uite;
e. Interjecţiile folosite drept formule de politeţe – adio, bonjur, bună, ciao, pa, servus,
mersi, pardon;
f. Interjecţiile cu funcţie referenţială, informativă – sunt lipsite de conţinut afectiv şi se
folosesc în situaţii foarte precise: pas – la jocul de cărţi, amin – ca formulă de încheiere în
practica religioasă, aleluia – este un refren de laudă la cântările bisericeşti.
g. Interjecţiile cu rol eufonic – funcţionează ca un fel de cuvinte „de umplutură” şi sunt
întâlnite în cântece, ca refrene: la-la-la, tra-la-la, u-iu-iu, ia-ia-ia, lerui-ler; Mă înec în ochii tăi /
la-lu-la-la-lei etc.

3. Comportamentul interjecţiei din punct de vedere sintactic:

 ca secvenţe incidente: Ei, a trecut tinereţea, s-au dus toate. Tulai, că m-a omorât
tâlharul!
 cu funcţie sintactică de predicat: Vasile, trosc! o palmă lui Ion., Pupăza, zbrr! pe-o
dugheană., Mersi pentru sfat., Bravo tuturor!, Hai mâine cu mine la film.
 cu funcţie sintactică de nume predicativ: Am rămas paf., E vai de el.
 cu funcţie sintactică de atribut interjecțional: Avem o organizare halal.
 cu funcţie sintactică de circumstanţial de mod: Mergea şontâc-şontâc.
Aspecte normative:
După interjecție se pune semnul exclamării sau virgula, în funcție de intonație: Măi
Ioana, de ce eşti aşa de rea?
„Ei, ei! Pe bădița Vasile l-am pierdut”.