CUPRINS

1. INSTALAŢII DE ÎNCERCARE DE ÎNALTĂ TENSIUNE.......................... 11

1.1.Instalaţii de încercare de înaltă tensiune alternativă..................................... 11
1.1.1. Generalităţi ......................................................................................... 11
1.1.2. Transformatoare de încercare ............................................................. 12
1.1.3. Cascade de transformatoare de încercare ........................................... 15
1.1.4. Circuite rezonante............................................................................... 16
1.2.Instalaţii de încercare de înaltă tensiune continuă ........................................ 20
1.2.1. Generalităţi ......................................................................................... 20
1.2.2. Redresoare utilizate ............................................................................ 21
1.2.3. Scheme de amplificare a tensiunii continue ....................................... 22
1.3.Instalaţii de încercare
cu impuls aperiodic de înaltă tensiune ......................................................... 27
1.3.1. Generalităţi ......................................................................................... 27
1.3.2. Producerea tensiunii de impuls aperiodic........................................... 28
1.3.3. Scheme multiplicatoare pentru tensiunea de impuls aperiodic .......... 34
1.3.4. Asupra funcţionării în sarcină a generatoarelor de impuls de tensiune.... 35
1.4.Măsurarea tensiunilor înalte ......................................................................... 37
1.4.1. Eclatorul cu sfere ................................................................................ 37
1.4.2. Voltmetrul electrostatic....................................................................... 38
1.4.3. Transformatorul de măsură de tensiune ............................................. 40
1.4.4. Divizorul de tensiune.......................................................................... 41
1.4.5. Măsurarea valorii de vârf ................................................................... 44
2. DESCĂRCĂRI ELECTRICE ÎN GAZE ........................................................ 47
2.1. Generalităţi .................................................................................................. 47
2.2. Purtători de sarcină electrică ....................................................................... 49
2.2.1. Drumul liber mediu ............................................................................ 49
2.2.2. Coeficientul de ionizare ..................................................................... 51
2.2.3. Avalanşa de electroni .......................................................................... 53
2.2.4. Tensiunea de străpungere în câmp electric uniform
(legea lui Paschen) ............................................................................ 55
2.3. Fenomenul descărcării în câmp electric uniform ........................................ 56
2.4. Configuraţii de electrozi .............................................................................. 57
2.4.1. Influenţa polarităţii asupra descărcării în câmp electric puternic
neuniform ........................................................................................... 58
2.4.2. Influenţa ecranului .............................................................................. 61
2.5. Descărcări pe suprafaţa dielectricilor solizi (conturnarea).......................... 63
2.5.1. Influenţa formei câmpului .................................................................. 64
2.5.2. Influenţa altor factori asupra descărcării superficiale ........................ 65
 2.5.3. Repartiţia tensiunii pe un lanţ de izolatoare ....................................... 70
2.5.4. Descărcarea corona............................................................................. 73
3. SUPRATENSIUNI ............................................................................................ 81
3.1. Generalităţi .................................................................................................. 81
3.2. Trăsnetul ...................................................................................................... 82
3.2.1. Sarcina electrică a unui nor ................................................................ 82
3.2.2. Etapele de dezvoltare ale descărcării ................................................. 83
3.2.3. Parametrii curentului de trăsnet.......................................................... 85
3.2.4. Protecţia contra loviturilor directe ..................................................... 88
3.2.4.1. Generalităţi ............................................................................ 88
3.2.4.2. Zonele de protecţie ale paratrăsnetelor pivot ........................ 90
3.2.4.3. Zonele de protecţie ale paratrăsnetelor de suprafaţă ............. 95
3.2.4.4. Metoda sferei rotative fictive ................................................ 98
3.2.4.5. Paratrăsnet cu dispozitiv de amorsare (PDA) ..................... 101
3.2.4.6. Distanţele admise între paratrăsnet şi obiectele protejate ..... 102
3.2.5. Prize de pământ ................................................................................ 104
3.2.6. Numărul de declanşări al liniilor electrice aeriene........................... 107
3.3. Propagarea undelor de supratensiune ........................................................ 114
3.3.1. Atenuarea şi deformarea undelor de supratensiune .......................... 114
3.3.2. Reflexia şi refracţia undelor de supratensiune ................................. 119
3.3.3. Procese tranzitorii în staţiile de transformare................................... 122
3.3.3.1. Unda treaptă de lungime infinită ......................................... 123
3.3.3.2. Unda treaptă de lungime finită ............................................ 124
3.3.3.3. Unda rampă de lungime infinită .......................................... 125
3.3.3.4. Unda rampă de amplitudine constantă ................................ 126
3.3.3.5. Unda exponenţială............................................................... 128
3.3.4. Reflexii repetate ............................................................................... 129
3.4. Descărcătoare ............................................................................................ 135
3.4.1. Descărcătoare cu coarne ................................................................... 135
3.4.2. Descărcătoare cu rezistenţă variabilă ............................................... 137
3.4.3. Descărcătoare cu rezistenţă variabilă cu suflaj magnetic ................. 144
3.4.4. Descărcătoare cu rezistenţă din oxizi metalici ................................. 146
3.4.5. Scheme de protecţie pentru staţiile de transformare ........................ 147
3.5. Supratensiuni interne ................................................................................. 158
3.5.1. Deconectarea curenţilor mici inductivi ............................................ 158
3.5.2. Deconectarea sarcinilor capacitive ................................................... 164
3.5.3. Conectarea liniilor în gol .................................................................. 168
3.5.4. Deconectarea nesimetrică a fazelor în circuite neliniare.................. 170
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 177

10
 Capitolul 1
INSTALAŢII DE ÎNCERCARE
DE ÎNALTĂ TENSIUNE

1.1. Instalaţii de încercare de înaltă tensiune alternativă

1.1.1. Generalităţi
Tensiunile înalte alternative pentru încercări pot fi:
• de ţinere de scurtă durată, de regulă un minut, tensiunea fiind egală cu de 3 ... 4
ori valoarea maximă a tensiunii de serviciu. În acest caz se urmăreşte comportarea
satisfăcătoare a echipamentului încercat pe durata vieţii sale (zeci de ani) sub
acţiunea permanentă a tensiunii de serviciu, la supratensiuni temporare şi la
supratensiuni tranzitorii cu front lent;
• de ţinere de durată mai mare, cu tensiunea de cel mult 1,2 ori valoarea maximă
a tensiunii de serviciu fază-pământ. Se utilizează pentru încercarea izolaţiilor
poluate, a măsurării tangentei unghiului de pierderi în dielectric (tgδ) şi a nivelului
descărcărilor parţiale;
• de determinare a tensiunii de descărcare disruptivă. Astfel, se poate aprecia
„rezerva de ţinere” a unei izolaţii autoregeneratoare, respectiv se verifică
funcţionarea descărcătoarelor.
Tensiunea de încercare trebuie să fie practic sinusoidală, raportul dintre valoarea de
vârf şi valoarea efectivă să nu difere cu mai mult de ± 5% de 2 , iar frecvenţa ei să
fie 50 ± 2 Hz [17] (la unele încercări, 45 ... 60 Hz [11]).
Din punctul de vedere al încărcării surselor de încercare de înaltă tensiune
alternativă, se întâlnesc două situaţii:
• la încercările de ţinere, de determinare a lui tgδ, a nivelului descărcărilor parţiale, a
tensiunii disruptive pentru izolaţii uscate şi curate, cu distanţe disruptive mici
(până la 1 mm), sarcina este pur capacitivă până la apariţia unei eventuale
descărcări. Se impune ca instalaţia sursă să asigure curent de scurtcircuit de cel
puţin 0,1 A, la tensiunea de încercare. Capacităţile electrice ale echipamentelor
de înaltă tensiune variază între câteva zeci de pF (izolatoare suport) şi 10 nF
(transformatoare de peste 1 MVA, întreruptoare cu SF6);
• la încercări de izolaţii sub ploaie artificială, sau poluate artificial sau cu intervale
disruptive mari, este posibilă dezvoltarea unor descărcări electrice incomplete
la izolaţia încercată, la tensiuni mai mici decât cea de descărcare disruptivă. Se
consideră că rezultatele încercării nu sunt afectate dacă instalaţia sursă asigură
11
 un curent de scurtcircuit de cel puţin 0,5 ... 1 A (ploaie artificială), respectiv de
0,5 ... 3 A (poluare artificială), la tensiunea de încercare. Dacă curentul de
scurtcircuit pe care îl poate furniza sursa nu este suficient de mare, descărcarea
se poate întrerupe periodic, dând naştere la supratensiuni de comutaţie mai mari
decât tensiunea reglată. Aceasta va solicita izolaţia sursei şi propagându-se pe
reţeaua de alimentare de joasă tensiune, provoacă deranjamente.
Realizarea surselor de încercare de curent alternativ presupune variantele
constructive având fie transformatoare de încercare, fie circuite rezonante.
Tensiunile nominale ale instalaţiilor de încercare de curent alternativ
comercializate sunt cuprinse între câţiva kV şi 2000 kV, iar curenţii nominali între
100 mA ... 2 A.

1.1.2. Transformatoare de încercare

Sunt construite ca unităţi monofazate, funcţionând cu o bornă a înfăşurării
secundare, de înaltă tensiune, conectată permanent la pământ. Izolaţia internă este de
regulă hârtie-ulei. Creşterea valorii de vârf a tensiunii furnizate pentru încercare este
limitată pe de o parte de solicitarea izolaţiei înfăşurării de înaltă tensiune faţă de miezul
de fier, iar pe de altă parte de solicitarea izolaţiei de trecere a bornei de înaltă tensiune.
Uzual, există următoarele soluţii pentru a limita tensiunea de dimensionare a izolaţiei
transversale:
a) un singur transformator de încercare, cu înfăşurarea de înaltă tensiune realizată
dintr-o singură bobină, până la 300 kV (fig. 1.1.1a);
b) un singur transformator de încercare, cu înfăşurarea de înaltă tensiune realizată
din două bobine identice înseriate dispuse pe coloane diferite ale miezului magnetic,
aflat la potenţial ridicat (jumătate din tensiunea înaltă), cele două bobine fiind
conectate cu borna comună la miez, până la 600 kV (fig. 1.1.1b);
c) mai multe transformatoare de încercare conectate în cascadă.
Solicitarea izolaţiei dintre înfăşurare şi miezul magnetic se poate micşora prin
aşezarea porţiunilor cu tensiune mai mică în apropierea miezului şi scăderea progresivă a
lungimii porţiunilor cu tensiune mai mare, pentru a le îndepărta de miez, rezultând
înfăşurări cu secţiune trapezoidală şi cu mai multe straturi (fig. 1.1.2).
Varianta b), un singur transformator cu înfăşurarea de înaltă tensiune realizată
din două bobine, are avantajul reducerii izolaţiei interioare a acestor bobine la cea
necesară jumătăţii tensiunii înalte, avantaj care domină dezavantajul necesităţii izolării
miezului magnetic faţă de pământ.
Miezul magnetic (fig. 1.1.3a, poz. 3) şi înfăşurările de pe el (1, de înaltă tensiune, 7,
de joasă tensiune) pot fi incluse într-o cuvă metalică 4, caz în care se leagă şi cuva la
miez (2) şi atunci şi cuva trebuie izolată (6, la jumătatea tensiunii) faţă de pământ.
Primarul va fi aici îndepărtat de miez, iar alimentarea lui la joasă tensiune 8, împreună cu
borna pământată 9 a înfăşurării de înaltă tensiune, va fi adusă printr-un alt izolator de
trecere a cuvei 5', faţă de izolatorul de trecere a bornei de înaltă tensiune 5, şi ea
dimensionată doar pentru jumătate din tensiunea înaltă (lungimea acestui izolator ar
trebui să fie exagerat de mare, dacă s-ar dimensiona pentru întreaga tensiune înaltă).
12
 a) b)
Fig. 1.1.1. Transformatoare de încercare: a) cu o singură înfăşurare de înaltă
tensiune; b) cu înfăşurarea de înaltă tensiune realizată din două bobine;
1 – înfăşurare de joasă tensiune; 2 – miez magnetic; 3 – înfăşurare de înaltă
tensiune.
În loc de cuvă metalică, transformatorul poate fi inclus fie în două cuve izolante
având între ele un mic brâu de cuvă metalică aflată la potenţialul U/2, îmbunătăţind
răcirea şi uniformizarea câmpului electric (cuvă segmentată), fie într-o singură cuvă
izolată în întregime (fig. 1.1.3b).
Dacă înfăşurarea de înaltă tensiune este dispusă pe două coloane ale miezului,
iar înfăşurarea de joasă tensiune se află pe o singură coloană, fluxul de dispersie a
celor două coloane va diferi şi deci în cele două bobine de înfăşurări de înaltă tensiune
nu se va induce aceeaşi tensiune. Pentru evitarea acestui neajuns, concretizat prin
tensiune de scurtcircuit prea mare, pe cele două coloane se montează câte o înfăşurare
de egalizare. Din cauza fluxurilor magnetice diferite ale coloanelor, între aceste
înfăşurări înseriate va circula un curent care, dacă sensurile de bobinare sunt alese
corespunzător, slăbeşte fluxul mai intens şi măreşte fluxul mai slab, practic anihilând
diferenţa lor. O astfel de soluţie permite şi realizarea miezului magnetic cu fereastră
mai mare pentru asigurarea distanţei mai mari de izolare între înfăşurări la potenţiale
diferite, reducând fluxul de dispersie şi deci tensiunea de scurtcircuit.
La conectarea transformatorului pentru încercarea unui echipament, curentul
de sarcină prin înfăşurarea secundară va fi aproape pur capacitiv, cât izolaţia încercată
este bună. Din cauza raportului mare de transformare, acest curent încarcă reţeaua
de alimentare de joasă tensiune, producând o încălzire nedorită. De altă parte, apare
pericolul apropierii de un regim de funcţionare rezonant al circuitului ce are capacitatea
echipamentului şi inductivitatea secundarului, ducând la creşterea tensiunii de ieşire
şi la instabilitatea reglării acesteia.
Eliminarea acestor probleme presupune compensarea curentului capacitiv. La
varianta constructivă de transformator cu circuit magnetic deschis, curentul mare de
magnetizare absorbit, are pondere suficientă în curentul total absorbit pentru a realiza
în mare măsură compensarea. Montarea unei bobine de reactanţă în paralel cu înfăşurarea
primară de joasă tensiune, de asemenea poate compensa sarcina capacitivă pentru
reţeaua de alimentare, micşorându-i puterea necesară.
13
 Fig. 1.1.2. Forma şi aşezarea înfăşurărilor la un transformator cu o singură
înfăşurare de înaltă tensiune: 1 – înfăşurare de joasă tensiune; 2 - înfăşurare de
înaltă tensiune; 3 – borna de înaltă tensiune; 4 – miezul magnetic.

a) b)
Fig. 1.1.3. Transformatorul de încercare: a) în cuvă metalică; b) în cuvă din
material izolant; 1 – înfăşurare de înaltă tensiune; 2 – priza mediană legată la miez
şi cuvă; 3 – miezul magnetic; 4 – cuvă; 5, 5' – izolatori de trecere; 6 – izolatori
suport; 7 – înfăşurare primară de joasă tensiune; 8 – borne de alimentare;
9 – borna de pământare; 10 – înfăşurare de egalizare.
Deconectarea în gol al transformatorului de încercare nu se recomandă, din
cauza energiei magnetice mari înmagazinate în miezul său poate apare supratensiune
mare. Înainte de deconectare, se va micşora progresiv tensiunea transformatorului.
Dacă însă echipamentul încercat străpunge pe durata încercării, curentul care ia naştere
descarcă energia magnetică şi deconectarea transformatorului nu mai este periculoasă. În
cazul în care fenomenul străpungerii este întrerupt din când în când, pot apare
oscilaţii de frecvenţă ridicată în transformator, care îi periclitează izolaţia. Pentru
amortizarea acestor oscilaţii, se obişnuieşte conectarea unei rezistenţe de 1 Ω / V
între transformator şi echipamentul încercat.

14
1.1.3. Cascade de transformatoare de încercare
Creşterea exagerată a lungimii izolatorului de trecere a bornei de înaltă tensiune şi
problemele legate de realizarea izolaţiei interne, la tensiuni peste 500 ... 600 kV, fac
preferabile montajele în cascadă a mai multor etaje individuale, de tensiune mai
mică (de exemplu 350 kV). Obţinerea tensiunilor înalte mari presupune înserierea
înfăşurărilor de înaltă tensiune ale etajelor. Dacă construcţia practică permite, atunci
aceste înfăşurări pot fi conectate la nevoie în paralel, în scopul creşterii curentului
de scurtcircuit, sau în stea, pentru obţinerea unui sistem trifazat de tensiune de încercare.
Conectarea în cascadă are şi inconveniente: gabarite importante, dispersie
mărită, deci tensiune de scurtcircuit mai ridicată, respectiv curent de scurtcircuit mai
redus (peste un număr de trei etaje comportarea în sarcină devenind prohibitivă),
puterea instalată depăşeşte puterea nominală a cascadei.
În principiu, există două scheme de conectare în cascadă:
a) cu transformatoare de separare (fig. 1.1.4, montaj în trepte, Dessaner);

Fig. 1.1.4. Schemă de conectare cu transformatoare de separare, având trei etaje.

b) cu înfăşurare de transfer (fig. 1.1.5).

a) b)
Fig. 1.1.5. Schemă cu înfăşurare de transfer: a) conectarea a trei etaje; b) detaliu
de separare a înfăşurării de transfer; 1 – înfăşurare de înaltă tensiune; 2 –
înfăşurare de transfer; 3 – înfăşurare de transfer de excitaţie pentru etajul următor.

15
 Ca exemplu constructiv pentru acest caz, se dă schiţa unei cascade de
transformatoare de încercare cu două etaje (fig. 1.1.6). Din considerente tehnico-
economice, cele două etaje au câte un transformator identic, simplu aşezate unul
peste celălalt (deşi în principiu ar putea fi şi cu puteri nominale diferite). Atunci,
puterea nominală a cascadei (neglijând pierderile) rezultă egală cu cea a unei
componente.
Înfăşurarea de înaltă tensiune constă din câte două bobine 2 (fig. 1.1.6), conectate,
împreună cu cele de egalizare 3, la miezul magnetic 5. Înfăşurările de transfer 4, au
numărul de spire egal cu cel al primarului şi se găsesc la potenţialul înaltei tensiuni.

Fig. 1.1.6. Cascadă de transformatoare de încercare cu două etaje: 1 – înfăşurare

primară; 2 – înfăşurare secundară de înaltă tensiune; 3 – înfăşurare de egalizare; 4
– înfăşurare de transfer; 5 – miez magnetic; 6 – bornă de înaltă tensiune.
Numărul transformatoarelor dintr-o cascadă este limitat de creşterea excesivă
a reactanţei de scurtcircuit şi deci a tensiunii de scurtcircuit, mai repede decât numărul
transformatoarelor identice utilizate. Acest număr se va limita în general, la trei.

1.1.4. Circuite rezonante

Instalaţiile de încercare cu circuit rezonant serie au fost dezvoltate pornind de
la necesităţile efectuării încercării pe teren, a izolaţiei unor echipamente cu capacităţi
mari, cum ar fi cablurile sau întreruptoarele cu SF6. O instalaţie de încercare cu
transformator ar necesita putere de alimentare mare şi ar avea gabarit mare adică, ar
fi nepotrivită ca variantă mobilă de utilizat pe teren.
Mult mai uşoară şi cu gabarit mult mai redus este o instalaţie de încercare cu
circuit rezonant, care are şi puterea absorbită mai mică.

16
 Se utilizează circuitul rezonant serie, acordat la frecvenţa industrială de 50 Hz,
prin reglajul valorii reactanţelor inductive XL, înseriate cu înfăşurarea de înaltă tensiune a
unui transformator de încercare T, transportabil (fig. 1.1.7). Utilizarea mai multor
module constructive de bobine în cuve izolante şi conectate în serie pentru realizarea
lui XL cerut de acordare, este soluţia practică, ele fiind asamblate la locul de montare,
prin simpla suprapunere. Se utilizează bobine cu circuit magnetic închis şi întrefier
reglabil.

Fig. 1.1.7. Instalaţie de înaltă tensiune cu circuit rezonant: T – transformator;

XL – bobină reglabilă; C – capacitatea echipamentului încercat.
Pentru a obţine inductanţe variabile suficiente la un volum acceptabil, acestea
vor fi cu miez de fier. Dar atunci, va trebui evitată saturarea fierului, ce ar duce la
fenomenul de ferorezonanţă, însoţit de salturi ale curentului pentru variaţii mici ale
tensiunii şi de deformarea formei sinusoidale.
Ca circuitul R, L, C să fie oscilant adică, după conectare curentul să varieze
sinusoidal (amortizat, din cauza prezenţei rezistenţelor R), trebuie să fie îndeplinită
condiţia:
L
R <2⋅ (1.1.1)
C
În aceste condiţii, pulsaţia proprie a circuitului va fi:
2
1  R 
ωp = −  (1.1.2)
L⋅C  2⋅ L 
La rezonanţă, puterea reactivă primită la borne este nulă, ca urmare:
1
ω0 ⋅ L = (1.1.3)
ω0 ⋅ C
şi curentul absorbit I0 funcţie de tensiunea de alimentare U0, va fi:
I0 = U0 / R (1.1.4)
Din relaţia (1.1.3) rezultă expresia pulsaţiei de rezonanţă (relaţia lui Thomson):
1
ω0 = (1.1.5)
L ⋅C

17
 Se observă că, pulsaţia de rezonanţă ω0 nu este identică cu pulsaţia proprie ωp
(rel. 1.1.2), decât la un circuit fără pierderi, R = 0.
Se defineşte factorul de calitate Q al circuitului ca, raportul dintre reactanţa
inductivă X0 = ω0 ·L, la rezonanţă (respectiv reactanţa capacitivă la rezonanţă,
X 0 = 1/(ω0·C) şi rezistenţa R a circuitului:
Q = X0 / R (1.1.6)
în care, înlocuind X0 şi ω0, rezultă pentru factorul de calitate:
1 L
Q= ⋅ (1.1.7)
R C
Inversul factorului de calitate este factorul de amortizare, a:
1 C
a= = R⋅
Q L
În regimul de rezonanţă, factorul de calitate reprezintă raportul dintre valorile
efective ale tensiunilor la bornele bobinei sau condensatorului şi tensiunea aplicată
circuitului, U0:
X X ⋅I U U
Q = 0 = 0 0 = L0 = C 0 (1.1.8)
R R ⋅ I0 U0 U0
În continuare, se va analiza comportarea circuitului oscilant la o pulsaţie ω
diferită de cea de rezonanţă ω0, considerând raportul lor, η = ω /ω0. Astfel, tensiunea
la bornele condensatorului este:
I U0
UC = = (1.1.9)
ω⋅ C 2
 1 
ω⋅ C ⋅ R +  ω⋅ L −
2
 ω⋅ C 
Având în vedere că ω ·L = X0·η şi 1/(ω ·C) = X0 /η şi relaţia (1.1.6), rezultă
din (1.1.9):
Q ⋅U0
UC = (1.1.10)
2
 1 
η ⋅ 1 + Q2 ⋅  η − 
 η
Făcând raportul dintre tensiunea la rezonanţă UC0 (rel. 1.1.8) şi UC, rezultă:
2
UC 0  1
= η ⋅ 1 + Q2 ⋅  η −  (1.1.11)
UC  η
Anulând derivata funcţie de η a pătratului acestui raport, se poate afla la ce
valoare relativă a pulsaţiei, ηC este maximă tensiunea UC de la bornele condensatorului.
Rezultă:

18
 2 ⋅ Q2 − 1 a2
ηC = = 1− <1 (1.1.12)
2 ⋅ Q2 2
adică, la o pulsaţie mai mică decât cea de rezonanţă (a, factorul de amortizare).
Dar, cu cât un circuit este mai selectiv (Q mai mare), cu atât ηC va fi mai aproape de 1
adică, la un astfel de circuit pulsaţia de rezonanţă va da aproape cea mai mare
tensiune.
Pentru bobinele de înaltă tensiune, factorul de calitate are valori între 5 ... 200.
Acoperirea necesarului de inductanţă serie cu bobine de înaltă tensiune, pentru
a se realiza acordarea circuitului rezonant funcţie de capacitatea obiectului încercat,
poate fi dificil de realizat la frecvenţa de 50 Hz. Atunci, se recurge la alimentarea cu
frecvenţă variabilă prin convertizor de frecvenţă, până la circa 1 kHz.
Este important de semnalat că, la străpungerea izolaţiei încercate factorul de
calitate scade pronunţat şi ca urmare scade mult şi tensiunea, ceea ce duce la apariţia
unui curent de scurtcircuit micşorat. Din păcate, acest fenomen apare şi dacă curentul
de conducţie creşte înaintea străpungerii deci, pentru astfel de cazuri utilizarea circuitului
rezonant serie, nu este potrivită.
Varianta de circuit rezonant cu excitaţia paralel (fig. 1.1.8), se comportă similar
cu un transformator cu circuitul magnetic deschis, dar este la rezonanţă. Multe ori,
această variantă este numită incorect circuit rezonant paralel deşi, circuitul rezonant
este în sine tot circuit serie dar, excitat paralel. Cele două porţiuni ale bobinei sunt
strâns cuplate magnetic deci, repartiţia tensiunii pe ele este dată de raportul numărului
de spire. Deci, şi tensiunea care apare la rezonanţă pe izolaţia încercată, este determinată de
acest raport, menţinând mult mai stabil această tensiune decât circuitul serie,
anterior. Însă la străpungere, curentul de scurtcircuit va fi mai mare.

Fig. 1.1.8. Circuit rezonant cu excitaţie paralel.

La oricare dintre circuitele rezonante amintite, tensiunea de alimentare este în
fază la rezonanţă cu curentul de alimentare deci, sursa trebuie să acopere doar pierderile,
puterea reactivă fiind limitată la circuitul rezonant. Acest lucru este important la
încercarea pe teren a instalaţiilor cu capacitate mare, ne fiind necesară o racordare
de putere mare la reţea.
Puterea reactivă acumulată în capacitatea C (practic a obiectului încercat), la
rezonanţă este:

19
 2
U  X U2
Pr = X 0 ⋅ I 2 = X 0 ⋅  0  = 0 ⋅ 0 = Q ⋅ P (1.1.13)
 R  R R
unde P este puterea activă absorbită din reţeaua de alimentare, la rezonanţă.
Prezenţa armonicilor tensiunii de alimentare poate duce la deformarea tensiunii de
încercare numai dacă, apare rezonanţă la frecvenţa armonicilor. În mod obişnuit
aceasta nu există şi dacă da, armonicile sunt puternic atenuate, proporţional cu rangul
lor.

1.2. Instalaţii de încercare de înaltă tensiune continuă

1.2.1. Generalităţi
Încercarea preventivă a izolaţiei cu tensiune înaltă continuă are următoarele
avantaje faţă de încercarea cu tensiune înaltă alternativă:
• periculozitatea fenomenului de descărcări parţiale este mai redusă, deci valoarea
tensiunii de încercare poate fi mai mare decât în curent alternativ;
• în timpul încercării cu tensiune continuă se poate măsura şi curentul de fugă,
primind informaţii suplimentare asupra comportării izolaţiei;
• instalaţiile de încercare pot avea puteri mai mici, corespunzătoare numai curenţilor de
conducţie.
Conform acestor avantaje, utilizarea înaltei tensiuni continue este indicată
mai ales pentru izolaţia echipamentelor cu capacitate mare, cum sunt cablurile şi
condensatoarele.
Dezavantajul utilizării tensiunii continue pentru încercarea izolaţiei constă în
faptul că repartizarea acesteia se face după rezistenţele de izolaţie ale straturilor izolante
şi nu invers proporţional cu permitivităţile dielectrice ale acestora, aşa cum se întâmplă
sub acţiunea tensiunii de serviciu sau a supratensiunilor.
Fenomenul de degradare a izolaţiei la început avansează foarte încet şi numai
în stadiul final variază rapid. Sesizarea fenomenului de degradare lentă este scopul
principal urmărit la încercările cu tensiune înaltă continuă.
Producerea tensiunii înalte continue pentru instalaţiile de încercare a izolaţiei,
se realizează prin redresarea unei tensiuni înalte alternative. Tensiunea redresată se
caracterizează prin variaţii periodice între o valoare maximă Umax şi una minimă Umin.
Media aritmetică a acestora este considerată ca valoarea tensiunii de încercare Umed,
iar ondulaţia acestei tensiuni se defineşte ca:
δU = (U max − U min ) / 2 (1.2.1)
Mărimea acesteia raportată la Umed este factorul de ondulaţie:
kδ = δU / U med (1.2.2)
şi nu are voie să depăşească ±3 %.

20
 O altă condiţie o reprezintă menţinerea obligatorie a tensiunii de încercare Umed
pe durata încercării, în limitele ±1 %, pentru durate mai mici decât 60 s, respectiv
±3 %, pentru durate mai mari. Se acceptă scăderi tranzitorii de scurtă durată, nu mai
mari decât ±10 %, în cazul încercării izolaţiilor sub ploaie artificială sau poluate.
Din punctul de vedere al curentului pe care trebuie să debiteze instalaţia de
încercare în c. c., pentru izolaţii curate şi uscate acest curent este de câţiva miliamperi,
probleme apar pentru izolaţii poluate, când sursa trebuie să asigure de exemplu, un
curent mediu de 0,4 A timp de cel puţin 25 minute şi să poată funcţiona şi în regim
de conturnări repetate.
Încercările uzuale cu înaltă tensiune continuă, sunt:
• măsurarea valorii stabilizate a rezistenţei de izolaţie, Riz ∞;
• determinarea coeficientului de absorbţie, R60/R15, adică a raportului rezistenţelor
de izolaţie măsurate după 60 s, respectiv după 15 s de la aplicarea tensiunii
pentru măsurare;
• determinarea indicelui de polarizare, R10/R1, adică a raportului rezistenţelor de
izolaţie măsurate după 10 minute, respectiv după 1 minut de la aplicarea tensiunii
pentru măsurare;
• înregistrarea curbelor de absorbţie, adică a variaţiei rezistenţei de izolaţie şi a
curentului absorbit, funcţie de timp şi de tensiune: Riz(t), Riz(u), i(t), i(u);
• înregistrarea variaţiei în timp a tensiunii de autodescărcare a izolaţiei supusă
în prealabil tensiunii: ud(t), ur(t).

1.2.2. Redresoare utilizate

Elementul de ventil redresor poate fi tub electronic sau diodă semiconductoare.
Tuburile electronice sunt:
• kenotron (diodă cu vid) de înaltă tensiune, utilizat în domeniul curenţilor de
100 ... 300 mA, a tensiunilor 50 ... 70 kV, dar există şi realizări cu un singur
element de 300 ... 400 kV. Nu este sensibil la impulsurile tranzitorii de curent
sau de tensiune, care apar des pe durata încercărilor. Presiunea din tub după
vidare este de 10-6 mm Hg;
• gazotron (diodă cu gaz) de înaltă tensiune utilizat în domeniul curenţilor de 4 ... 5 A, a
tensiunilor 15 ... 20 kV. Fiind capabil să furnizeze intensităţi mai mari ale
curentului, se utilizează la arderea unor defecte, după ce acestea au fost evidenţiate cu
redresoare cu kenotron. După vidare, au introduse gaz inert (argon, neon,
heliu) sau vapori de mercur cu presiunea de 10-4 ... 102 mm Hg.
Atât kenotronul cât şi gazotronul necesită circuit de încălzire a filamentului
catodului. Tubul electronic respectiv poate fi legat la masă (fig. 1.2.1a) sau nu (fig.
1.2.1b). Cu rol de protecţie, se prevede o înfăşurare ecran 4: în cazul degradării izolaţiei
de înaltă tensiune, circuitul se închide la masă prin această înfăşurare şi nu prin cea
de joasă tensiune, a transformatorului. În paralel cu înfăşurările de alimentare ale
transformatoarelor, se conectează şi un descărcător de joasă tensiune (fig. 1.2.1c),

21
ca protecţie împotriva supratensiunilor ce ar putea trece aici. Rezistorul R limitează
curentul de scurtcircuit, protejând tubul.
Diodele semiconductoare sunt de regulă din siliciu, dar se folosesc şi cu seleniu.
Tensiunea lor inversă (la care se distrug) fiind mică, pentru redresare la înaltă tensiune
este necesară conectarea în serie a unui număr mare de astfel de diode, rezultând
celule de redresare.

a) b) c)
Fig. 1.2.1. Utilizarea tuburilor electronice: a) legat la masă; b) nelegat la masă;
c) descărcător de joasă tensiune: 1 – transformator de înaltă tensiune;
2 – transformator pentru alimentarea filamentului; 3 – tub electronic,
4 – înfăşurare ecran; 5 – rezistor de limitare.
Întrucât caracteristicile diodelor individuale dintr-o celulă, nu sunt niciodată
perfect identice, tensiunea are o repartiţie neuniformă pe ele. Dacă pe una din ele
tensiunea inversă devine mai mare decât cea admisibilă atunci, aceasta se va distruge.
Urmarea va fi creşterea tensiunii pe diodele rămase, ceea ce poate duce la distrugerea
încă uneia ş.a.m.d.p. în lanţ. În vederea evitării acestui fenomen, se conectează
rezistoare R în paralel cu fiecare diodă D (fig. 1.2.2) care, uniformizează repartiţia
tensiunii. În acest scop, rezistenţa lor trebuie să fie de 5 ... 10 ori mai mică decât
rezistenţa inversă a diodei. Dar în cazul variaţiilor bruşte ale tensiunii, din cauza
inductivităţilor intrinseci ale rezistenţelor, poate apare din nou o repartiţie neuniformă
a tensiunii pe lanţ. Conectarea în paralel şi a unor condensatoare C, va putea elimina
această problemă. În plus, aceste condensatoare prezintă impedanţă mică în cazul
apariţiei unor impulsuri bruşte de curent, micşorând curentul prin diode.

Fig. 1.2.2. Celulă de redresare de înaltă tensiune: D –diodă; R – rezistor;

C – condensator.

22
1.2.3. Scheme de amplificare a tensiunii continue
Montajul Villard conţine pe lângă elementul redresor şi un condensator înseriat
(fig. 1.2.3). Redresorul D1 conduce când secundarul transformatorului de alimentare
Tr are polaritatea plus înspre anod, încărcând condensatorul C1 la tensiunea UC, egală
cu valoarea de vârf Uv a tensiunii de alimentare UTr . La schimbarea polarităţii
secundarului, condensatorul se înseriază cu acesta, la bornele de ieşire
rezultând suma celor două tensiuni (polarităţile indicate între paranteze). Tensiunea
redresată U va fi una pulsatorie, având amplitudinea 2·Uv.

a) b)
Fig. 1.2.3. Montajul Villard: a) schema electrică; b) diagrama tensiunilor:
D1 – redresor; C1 – condensator; Tr – transformatorul de alimentare.
Montajul Greinacher realizează dublarea simetrică a tensiunii faţă de cea a
secundarului transformatorului de alimentare (fig. 1.2.4). Condensatoarele C1 şi C2 sunt
pe rând încărcate prin redresorii corespunzători D1, D2, odată cu schimbarea alternanţelor
tensiunii alternative a transformatorului, UTr. Tensiunea fiecărui condensator scade
puţin pe durata alternanţei pasive pentru el, rezultând în final la bornele montajului
o tensiune continuă ondulată.

a) b)
Fig. 1.2.4. Montajul Greinacher: a) schema electrică; b) diagrama tensiunilor:
D1, D2 – redresori; C1, C2 – condensatoare; Tr – transformatorul de alimentare.
Punând la masă borna notată cu O a transformatorului, tensiunea de ieşire va
fi simetrică faţă de aceasta. Mai indicată este însă utilizarea unui transformator cu
secundarul izolat şi legarea la masă fie a bornei de ieşire negativă, fie pozitivă, deoarece
la borna pereche nelegată, va fi la dispoziţie o tensiune netezită egală cu 2·Uv.
Dublorul asimetric de tensiune se realizează prin conectarea faţă de montajul Villard
a încă unei diode D2 şi a încă unui condensator C2 (fig. 1.2.5). Condensatorul C2
încărcându-se la dublul valorii de vârf a tensiunii alternative din secundarul
23
transformatorului Tr, această tensiune va fi şi cea de ieşire a montajului, U = 2·Uv,
dar netezită (nu pulsatorie). Întrucât la acest montaj unul din bornele de înaltă tensiune
(secundarul) transformatorului se conectează la masă, izolarea restului înfăşurării
trebuie să fie mai pretenţioasă decât la dublorul simetric (fig. 1.2.4).

Fig. 1.2.5. Dublorul asimetric de tensiune.

Conectarea altor diode fără, sau/şi a altor condensatoare, permite obţinerea
unor triploare de tensiune [38].
Multiplicatoarele în cascadă, cum ar fi cel realizat în 1920 de Greinacher,
pornind de la dublorul asimetric, sunt însă aplicaţii mai des folosite. Considerând o
cascadă cu două etaje (fig. 1.2.6), tensiunea de pe C2 egală cu 2·Uv încarcă, prin dioda
D3, condensatorul C3. Această tensiune însumată cu cea a condensatorului C1 şi a
secundarului transformatorului, când polaritatea lui este pozitivă spre C1, dă o tensiune
pulsatorie având valoarea de vârf: 2·Uv + Uv + Uv = 4·Uv, la care se va afla faţă de
pământ netezită prin încărcarea lui C4, borna de ieşire de pe coloana de condensatoare
din dreapta (C2, C4) adică, U = 4·Uv. Conectând alte etaje, la o cascadă de n etaje, în
regimul de mers în gol ideal, tensiunea de ieşire va fi:

Fig. 1.2.6. Cascadă Greinacher cu două etaje.

U = 2 ⋅ n ⋅U v (1.2.3)
Condensatorul C1 va funcţiona la tensiunea Uv, iar restul condensatoarelor, la
2·Uv. Condensatoarele din partea stânga a cascadei sunt de survoltare, cele din
partea dreaptă, de netezire.
La funcţionarea în sarcină şi chiar şi la mersul în gol real, apar o serie de
căderi de tensiune variabile în timp (pe impedanţa de scurtcircuit al transformatorului, pe
elementele redresoare în conducţie şi pe condensatoare, datorită încărcării-descărcării
periodice etc.) care fac ca, tensiunea de ieşire a instalaţiei să prezinte o ondulaţie δU şi
o cădere de tensiune ∆U:

24
 I med n ⋅ (n + 1)
δU ≅ ⋅ (1.2.4)
f ⋅C 4

I med n ⋅ (8 ⋅ n 2 + 9 ⋅ n + 1)
∆U ≅ ⋅ (1.2.5)
f ⋅C 12
în care:
Imed este valoarea medie în timp a curentului în sarcină (la ieşire);
∆U = Ug – Umed, diferenţa dintre tensiunea de mers în gol Ug şi cea de încercare, Umed;
f, frecvenţa tensiunii de alimentare;
C = C1 = ... = C2·n, capacitatea condensatoarelor, considerate identice.
Alegând dublă capacitatea primului condensator faţă de capacitatea celorlalte
(C1 = 2· Ci , i = 2, ... 2·n), se permite acestuia să acumuleze aceeaşi sarcină electrică
ca celelalte, în condiţiile când tensiunea la bornele sale este doar jumătate din cea a
celorlalte.
Creşterea frecvenţei de alimentare f, respectiv a capacităţii condensatoarelor,
duce la micşorarea lui δU şi ∆U, dar şi la creşterea valorii de vârf a curentului prin
elementele redresoare.
Cascada cu redresare dublă alternanţă (fig. 1.2.7) necesită mai multe elemente
redresoare, dar oferă curent de sarcină mai mare.
Condensatoarele coloanei centrale (C1, C2, C3) sunt aşezate pe diagonalele a
câte unei punţi redresoare. Alimentarea punţilor care nu sunt galvanic legate de
secundarul transformatorului (cu excepţia primei), este posibilă prin încărcarea pe
rând la schimbarea alternanţelor tensiunii de alimentare, a condensatoarelor din
coloanele laterale. Astfel, la o primă alternanţă cu polaritatea ca în figura 1.2.7b, C1s
va fi în paralel cu C1 datorită lui D1s şi D3s a punţii următoare. La schimbarea alternanţei
(fig. 1.2.7c), C1d va fi în paralel cu C1, datorită lui D1d şi D3d a punţii următoare. Dar
C1s încărcat va permite intrarea în conducţie a acestei punţi prin D4s şi apoi D5d,
încărcând C2 şi în paralel C2d (fig. 1.2.7d). Procesul continuă similar şi pentru restul
punţilor, iar la ieşire va exista, datorită înserierii, suma tensiunilor de pe C1, C2 şi C3. În
decursul funcţionării, toate condensatoarele montajului sunt încărcate la tensiunea de
vârf, Uv, tensiunea de ieşire pentru n etaje (punţi) fiind U = n · Uv.
Alimentarea cu un transformator trifazat a unor cascade formate din punţi
redresoare dublă alternanţă pentru fiecare fază, furnizează o tensiune de ieşire continuă
având factorul de ondulare mai redus.
Cascada alimentată prin transformatoare proprii (fig. 1.2.8) constă din
interconectarea unor trepte dubloare simetric (montaj Greinacher). Fiecare treaptă
dublor se alimentează printr-un transformator de înaltă tensiune propriu (Tr1, Tr2).
Aceste transformatoare sunt alimentate la rândul lor de o cascadă de transformatoare
de separare, având raportul de transformare 1/1 (T1, T2, T3). Condensatoarele notate

25
cu număr impar (C1, C3) se încarcă la tensiunea de vârf Uv într-o alternanţă, cele notate cu
număr par (C2, C4), în cealaltă alternanţă, rezultând pentru n trepte, tensiunea de ieşire U
= 2 · n · Uv. Creşterea frecvenţei îi micşorează ondularea, dar inductivităţile şi
capacităţile parazite, precum şi rezistenţele redresorilor, impun limitarea f = 200...500 Hz.

a) b)

c) d)
Fig. 1.2.7. Cascadă cu redresare dublă alternanţă: a) montaj cu trei etaje;
b) încărcarea primului condensator a coloanei din stânga; c) încărcarea primului
condensator a coloanei din dreapta; d) încărcarea celui de al doilea condensator a
coloanei din dreapta.

Fig. 1.2.8. Cascadă alimentată prin transformatori proprii, cu două trepte:

1 –legătură echipotenţială.

26
1.3. Instalaţii de încercare cu impuls aperiodic
de înaltă tensiune
1.3.1. Generalităţi
Fenomenele atmosferice (în primul rând trăsnetul), precum şi procesele de
comutaţie electrică, pot da naştere în echipamentele electrice la supratensiuni de tip
impuls aperiodic sau undă de şoc. Pentru încercări, se utilizează două categorii de
impulsuri de tensiune (care, să simuleze efectele celor reale): impuls de tensiune de
trăsnet (ITT) şi impuls de tensiune de comutaţie (ITC). Aceştia se deosebesc prin duratele
în timp ale porţiunii crescătoare – frontul –, respectiv a porţiunii descrescătoare
– semiamplitudinea, spatele – tensiunii.
Încercările cu impuls de tensiune urmăresc în general, următoarele:
• verificarea tensiunilor de ţinere la impuls, prescrise;
• determinarea tensiunilor disruptive 50%;
• verificarea tensiunilor disruptive garantate;
• ridicarea caracteristicilor tensiune-timp.
Impulsurile aplicate la încercări pot fi atât tensiuni cu polaritate pozitivă, cât
şi cu polaritate negativă.
Pentru verificarea tensiunilor de ţinere prescrise ale unei izolaţii
neautoregeneratoare, respectiv a tensiunilor disruptive garantate (ale
echipamentelor de limitare a supratensiunilor tranzitorii) se aplică o singură
serie de impulsuri identice, având numărul de impulsuri, amplitudinea şi polaritatea
prescrisă. În urma aplicării impulsurilor, la izolaţia controlată metodele de
defectoscopie precizate în normativ nu trebuie să evidenţieze defecte, iar la
echipamentele de limitare trebuie să se producă descărcări disruptive, de un număr de
ori specificat.
Determinarea tensiunilor disruptive 50% presupune producerea de descărcări
disruptive în izolaţia încercată, ca atare se referă la încercarea izolaţiei autoregeneratoare.
Fie p probabilitatea ca aplicarea unei tensiuni prestabilite ca amplitudine şi formă, să
producă o descărcare disruptivă printr-o izolaţie. Tensiunea prezumată care conferă
un p = 50% de descărcare disruptivă, se numeşte tensiune disruptivă 50%, notată U50 %
(evident, oprindu-ne la o altă valoare a lui p, se definesc şi alte tensiuni disruptive).
Determinarea lui U50 % se face uzual prin metoda sus-jos: faţă de o tensiune având
amplitudinea iniţială aproximativ egală cu U50 % dat, se aplică în cursul încercării un
număr de impulsuri (peste 20) cu amplitudine diferită, amplitudinea fiind crescută cu
o cotă parte ∆U din amplitudinea precedentă (uzual 30%) de fiecare dată dacă, la
aplicarea precedentă izolaţia a ţinut, respectiv micşorată cu aceeaşi cotă parte ∆U
dacă, izolaţia a cedat. Aplicând ni impulsuri de amplitudine Ui , rezultă:
∑ ni ⋅ U i
U 50% = i
(1.3.1)
∑ ni
i

27
 Cunoscând U50 % , se determină prin calcul tensiunile disruptive:
U10% = U 50% ⋅ (1 − 3 ⋅ z )
(1.3.2)
U 90% = U 50% ⋅ (1 + 3 ⋅ z )
Pentru izolaţiile în aer, se adoptă valorile convenţionale z = 0,03 la încercările
cu ITT şi z = 0,06 la încercările cu ITC.
În cazul verificării tensiunii de ţinere prescrise Utp , condiţia de ţinere este
îndeplinită dacă U10 % ≥ Utp . În cazul verificării tensiunii disruptive garantate Udg ,
condiţia este îndeplinită dacă U90 % ≤ Udg .

1.3.2. Producerea tensiunii de impuls aperiodic

Instalaţia de producere a tensiunii de impuls se numeşte generator de impuls
de tensiune (GIT) şi conţine circuite realizate cu rezistenţe şi condensatoare (fig. 1.3.1).
Într-o primă etapă a funcţionării, condensatorul de şoc C1 este încărcat de la o sursă
de înaltă tensiune continuă, la tensiunea U1 . La variantele practice ale GIT, din schema
generală (schemă mixtă) poate lipsi fie rezistenţa de descărcare, R2’ (schemă în aval),
fie rezistenţa de sarcină R2’’ (schemă în amonte).

Fig. 1.3.1. Schema generală a unui GIT: C1 – condensator de şoc; E – eclator;

R2’ – rezistenţă de descărcare; R1 – rezistenţă de amortizare; R2’’ – rezistenţă de
sarcină; C2 – condensator de sarcină; CC – capacitatea corpului încercat.
Pentru obţinerea unei durate a frontului tensiunii de impuls substanţial mai mică
decât durata spatelui acesteia, va trebui (pentru schema în aval), ca:
C1 ≫ C2
(1.3.3)
R2'' = R2 ≥ R1
Condensatorul de şoc C1 fiind încărcat, pentru lansarea unui impuls de tensiune
fie se comandă amorsarea eclatorului E, fie amorsarea acestuia are loc în mod natural
(la U1 suficient de mare). Atunci C1 se descarcă pe restul circuitului, încărcând peste
rezistenţa de amortizare R1 , condensatorul de sarcină C2 , respectiv capacitatea pe
care o are obiectul încercat, CC . Procesul acesta de încărcare a lui C2 (şi CC) determină
durata frontului, deoarece în acest proces creşte tensiunea de ieşire, u2 . Urmează
descărcarea capacităţilor peste rezistenţele din circuit. Deoarece R1 este cel puţin cu
un ordin de mărime mai mic decât R2’, R2’’, descărcarea va dura mai mult.
Se consideră pentru calculul variaţiei în timp a tensiunii de ieşire, schema aval (R2’
absent, fig. 1.3.2) şi fără circuitul de curent continuu de încărcare a lui C1, şi fără CC
(GIT în gol). Fie: U1 tensiunea la care este încărcat C1 la momentul t = 0, u2(t)
28
– tensiunea pe C2 şi i(t) – curentul din circuit. Neglijând căderea de tensiune pe
eclatorul E amorsat, se poate scrie sistemul de ecuaţii diferenţiale:

Fig. 1.3.2. Schema GIT pentru calcul.

 1
U1 = C ⋅ ∫ i (t ) ⋅ dt + R1 ⋅ i(t ) + u2 (t )
 1
 (1.3.3)
 u (t ) du (t )
i (t ) = 2 + C2 ⋅ 2
 R2 dt
Efectuând transformatele Laplace (imaginea unei constate fiind constanta / p, a
integrării unei funcţii fiind funcţia / p, iar a derivării unei funţii fiind funcţia · p),
rezultă:
U1 I ( p )
 p = p ⋅ C + R1 ⋅ I ( p ) + U 2 ( p)
 1
 (1.3.4)
 I ( p) = U ( p )
2
+ p ⋅ C2 ⋅ U 2 ( p)
 R2
Atunci, tensiunea de impuls U2(p) este:
C1 ⋅ R2 ⋅ U1
U 2 ( p) = =
(1 + p ⋅ C1 ⋅ R1 ) ⋅ (1 + p ⋅ C2 ⋅ R2 ) + p ⋅ C1 ⋅ R2
C1 ⋅ R2 ⋅ U1
= = (1.3.5)
C1 ⋅ C2 ⋅ R1 ⋅ R2 ⋅ p + ( C1 ⋅ R1 + C2 ⋅ R2 + C1 ⋅ R2 ) ⋅ p + 1
2

U1 1
= ⋅
C2 ⋅ R1 p 2 + C1 ⋅ R1 + C2 ⋅ R2 + C1 ⋅ R2 ⋅ p + 1
C1 ⋅ C2 ⋅ R1 ⋅ R2 C1 ⋅ C2 ⋅ R1 ⋅ R2
A( p )
Având în vedere că relaţia obţinută se poate scrie ca o fracţie, U 2 ( p ) = , la
B( p)
care numitorului i se pot afla rădăcinile, p1 ≠ p2 , pentru găsirea originalului u2(t) se
poate aplica prima formă a teoremei dezvoltării sau a lui Heaviside:
n
A( pk ) A( p1 ) p1 ⋅t A( p2 ) p2 ⋅t
u2 (t ) = L −1 ⋅ U 2( p ) = ∑ B '( p ) ⋅ e
k =1 k
pk ⋅t
=
B '( p1 )
⋅e +
B '( p2 )
⋅e (1.3.6)

unde: B' este derivata lui B

29
 Se observă că u2(t) se va compune din două exponenţiale având constanta de
timp T2 = -1/p2, respectiv T1 = -1/p1 corespunzând, după cum se va vedea, prima la
creşterea tensiunii de la zero, iar a doua, scăderii înapoi la zero.
Ca impulsul obţinut u2(t) să fie cât mai asemănător cu impulsurile de supratensiune
reale, se impune ca frontul lui (durata creşterii), să fie mult mai scurt decât spatele lui
(durata scăderii) adică, să fie satisfăcute relaţiile (1.3.3). Atunci, T2 << T1 adică p1 << p2.
În aceste condiţii p1 + p2 ≈ p2 , dar suma rădăcinilor lui B (polinom de gradul
II) se cunoaşte, şi deci:
C1 ⋅ R1 + C2 ⋅ R2 + C1 ⋅ R2
p2 ≈ p1 + p2 = − ≈
C1 ⋅ C2 ⋅ R1 ⋅ R2
C1 ⋅ R1 + C2 ⋅ R2 + C1 ⋅ R2 + C2 ⋅ R1
≈− = (1.3.7)
C1 ⋅ C2 ⋅ R1 ⋅ R2

=−
( C1 + C2 ) ⋅ ( R1 + R2 )
C1 ⋅ C2 ⋅ R1 ⋅ R2
deoarece C2 · R1 << C1 · R1 + C2 · R2 + C1 · R2 (s-a văzut că C2 << C1 şi R1 < R2). Atunci,
din produsul rădăcinilor lui B, rezultă şi p1:
1
p1 ⋅ p2 = , deci
C1 ⋅ C2 ⋅ R1 ⋅ R2
1
p1 = − (1.3.8)
( C1 + C2 ) ⋅ ( R1 + R2 )
Pentru a obţine u2(t), se mai calculează B'(p) = p – p2 + p – p1 = 2 · p – p1 – p2
şi deci:
B ' ( p1 ) = p1 − p2 ≈ − p2
B ' ( p2 ) = p2 − p1 ≈ p2
iar
A( p1 ) = A( p2 ) = U1 /(C2 ⋅ R1 )
Ca urmare, soluţia sistemului de ecuaţii (1.3.3), conform dezvoltării (1.3.6) va fi:
U1  1 1 p2 ⋅t 
u2 ( t ) = ⋅ ⋅ e p1⋅t + ⋅e  (1.3.9)
C2 ⋅ R1  − p2 p2 
sau înlocuind p2 din (1.3.7) şi p1 din (1.3.8):
 − 1 (C + C ) ⋅ ( R1 + R2 ) 
⋅t − 1 2 ⋅t
C1 ⋅ R2 ⋅ U1 (C1 +C2 ) ⋅ ( R1 + R2 )
u2 ( t ) = 
⋅ e − e C1⋅C2 ⋅R1⋅R2  (1.3.10)
(C1 + C2 ) ⋅ ( R1 + R2 )  
 
Introducând:
30
 coeficientul de utilizare al circuitului de producere a tensiunii de impuls
C1 ⋅ R2
η= (1.3.11)
( C1 + C2 ) ⋅ ( R1 + R2 )
constantele de timp ale celor două exponenţiale
T1 = (C1 + C2 ) ⋅ ( R1 + R2 )
şi (1.3.12)
C1 ⋅ C2 ⋅ R1 ⋅ R2
T2 =
( 1 + C2 ) ⋅ ( R1 + R2 )
C
expresia tensiunii de impuls se va putea scrie:
 −t −
t 

u2 (t ) = η ⋅ U1 ⋅ e T1
−e T2  (1.3.13)
 
 
Reprezentarea grafică a acestei duble exponenţiale se poate urmări pe figura 1.3.3.

Fig. 1.3.3. Tensiunea de impuls produsă de GIT: 1 – rezultanta; 2 – componenta

negativă; 3 – componenta pozitivă.
Termenul negativ din (1.3.13) influenţează preponderent frontul (creşterea
tensiunii), iar termenul pozitiv spatele (scăderea tensiunii), impulsului. Constantele
de timp T1 şi T2 sunt grafic subtangentele în orice punct, ale acestor componente, în
figură fiind construite cu ajutorul tangentelor duse la t = 0.
Impulsurile de supratensiune sunt caracterizate prin trei mărimi (fig. 1.3.4):
valoarea maximă, Um, durata frontului, τf şi durata semiamplitudinii, τu (durata undei).
Expresia uzuală, simplificată, a celor două durate se poate deduce, făcând pe de o
parte, liniarizarea convenţională, standardizată a porţiunii de front, iar pe de de altă
parte, neglijând pe rând, componentele care nu sunt preponderente la cele două porţiuni.
Astfel, pe frontul liniarizat convenţional (fig. 1.3.5), se disting două momente
de timp prin care trece acest front, corespunzător valorilor 0,3·Um şi 0,9·Um .
Calcului duratei frontului convenţional se va efectua neglijând scăderea tensiunii
de impuls (impuls cu amplitudine constantă pe porţiunea din spate, T1→ ∞ . Atunci:
31
  −
t 
u2 (t ) = η ⋅ U1 ⋅  1 − e 2T  (1.3.14)
 
 

Fig. 1.3.4. Mărimile caracteristice impusului de tensiune.

Fig. 1.3.5. Liniarizarea convenţională a frontului.

Din asemănarea triunghiurilor obţinute în porţiunea de front liniarizată (fig. 1.3.5),
rezultă:
τf Um
=
t2 − t1 ( 0,9 − 0,3) ⋅ U m
adică:
t −t
τ f = 2 1 = 1,67 ⋅ ( t2 − t1 ) (1.3.15)
0,6
Dar, conform (1.3.14) şi figurii 1.3.5:
 t
− 1 

u2 (t1 ) = η ⋅ U1 ⋅ 1 − e T2  = 0,3 ⋅ η ⋅ U
  1
 
 t
− 2 
u2 (t2 ) = η ⋅ U1 ⋅  1 − e 2
T  = 0,9 ⋅ η⋅ U
  1
 

32
 t
t t − 1 t2 −t1
− 1 − 2 T2
e 0,7
de unde e T2
= 0,7 şi e T2
= 0,1 adică, t
= =7=e T2
. Atunci ∆ = t2 – t1 =
− 2 0,1
T2
e
ln 7
T2 · ln7 şi deci τf din (1.3.15) va fi: τ f = ⋅ T2 = 1,67 ⋅ ln 7 ⋅ T2 , adică
0,6
C1 ⋅ C2 R1 ⋅ R2
τ f = 1,67 ⋅ (t2 − t1 ) = 1,67 ⋅ ∆ = 3, 25 ⋅ T2 = 3, 25 ⋅ ⋅ (1.3.16)
C1 + C2 R1 + R2
(s-a introdus şi expresia lui T2 din 1.3.12).
Calculul duratei semiamplitudinii (duratei undei), τu, se face în ipoteza neglijării
frontului (T2 = 0). Atunci:
t
−
u2 (t ) = η ⋅ U1 ⋅ e T1
(1.3.17)
Se va putea scrie conform figurii 1.3.4 şi relaţiei (1.3.17):
τ
− u
u2 (τu ) = η ⋅ U1 ⋅ e T1
= 0,5 ⋅ η ⋅ U1 (1.3.18)
τu

de unde e T1
= 2 , respectiv τu = T1 · ln2, în care înlocuind T1 din (1.3.12):
τu = 0,7 ⋅ (C1 + C2 ) ⋅ ( R1 + R2 ) (1.3.19)
Din definirea coeficientului de utilizare η al circuitului de producere a tensiunii de
impuls (1.3.11), se observă că, η = 1 dacă C2 ≈ 0 şi R1 ≈ 0. Acest caz ar corespunde
descărcării pur şi simplu a unui condensator (C1) peste o rezistenţă (R2), adică realizarea
unui impuls fără front, plecând de la valoarea iniţială a tensiunii (U1) la care a fost
încărcat condensatorul.
Tensiunile de impuls aperiodice sunt standardizate în ceea ce priveşte durata
frontului şi durata semiamplitudinii (spatelui), distinct pentru ITT, respectiv
ITC (fig. 1.3.6).
Drept valoare a tensiunii de impuls cu care se face o încercare, se consideră
valoarea maximă, Um a tensiunii aplicate. Duratele frontului, τf , şi ale semiamplitudinii
(spatelui), τu , rezultă ca în figură: pentru ITT, la frontul liniarizat, se socotesc din
originea convenţională, iar pentru ITC, din originea reală. Valorile impuse acestor
durate, conform prescripţiilor IEC60-1, sunt:
• pentru ITT: τf = 1,2 µs ± 30%, τu = 50 µs ± 20%;
• pentru ITC: τf = 250 µs ± 20%, τu = 2500 µs ± 60%.
Unda tăiată este acea tensiune de impuls ITT sau ITC la care, din cauza unui
scurtcircuit produs în decursul străpungerii, tensiunea devine brusc, zero. Tăierea poate
apare atât pe frontul, cât şi pe spatele impulsului (undei pline). În acest caz pentru
caracterizarea tensiunii se folosesc Um,τf, şiτt – durata până la tăiere.

33
 a) b)
Fig. 1.3.6. Tensiunile de impuls aperiodice, standardizate: a) impuls de tensiune de
trăsnet (ITT); b) impuls de tensiune de comutaţie (ITC); τf – durata frontului;
τu – durata spatelui; τt – durata până la tăiere; Um – valoarea tensiunii de încercare.
Într-un număr redus de situaţii pentru încercări se utilizează şi tensiuni de
impuls oscilante. Acestea sunt tensiuni oscilante amortizate, la care se amortizează mai
repede fie componenta continuă, fie cea alternativă şi sunt caracterizate prin valoarea
de vârf, respectiv prin frecvenţa oscilaţiei.

1.3.3. Scheme multiplicatoare

pentru tensiunea de impuls aperiodică
Instalaţiile de încercare cu un singur circuit de formare a tensiunii de impuls se
realizează mai ales pentru tensiuni de câţiva kilovolt, deşi pot da şi 200 ... 300 kV.
Pentru obţinerea tensiunilor mari, este mai avantajos şi tehnic şi economic, multiplicarea
tensiunii, prin conectarea în cascadă a mai multor circuite identice şi alimentate cu
aceeaşi tensiune de încărcare, de la o sursă comună. Schema larg utilizată este cunoscută ca
montajul lui Erwin Marx (Germania, 1923; conform [33], montajul ar fi fost realizat
deja în 1914 de către N.V. Baklin, după propunerea lui V.K. Arkadiev). Numărul
etajelor multiplicatoare poate fi între 4 ... 24 şi chiar mai mare pentru tensiuni finale
de mai mulţi MV. Variantele cele mai utilizate sunt:
a) cascada cu rezistenţele de limitare înseriate (fig. 1.3.7). La aplicarea tensiunii
continue, condensatoarele de şoc C1 ale tuturor etajelor se încarcă în paralele,
durata încărcării depinzând de rezistenţele de limitare R, înseriate în parte. Când
tensiunea pe condensatoare atinge valoarea de străpungere a eclatoarelor E,
condensatoarele se înseriază prin acestea străpunse. Rezistenţele de limitare R
fiind mult mai mari decât rezistenţele de amortizare R1, influenţa lor asupra
formării impulsului este neglijabilă. Urmare a înserierii condensatoarelor de şoc,
tensiunile lor se adună şi se aplică condensatorului de sarcină C2 luând naştere
frontul, iar apoi spatele impulsului, peste R1, R2, C2, similar ca la schema generală
(fig. 1.3.1).
34
 Fig. 1.3.7. Cascadă GIT cu patru etaje având rezistenţele de limitare R, R'
înseriate: C1 – condensatoare de şoc; R1 – rezistenţe de amortizare; R2 – rezistenţă
de sarcină; C2 – condensator de sarcină; E – eclator.
După străpungerea eclatoarelor, condensatoarele de şoc C1 se descarcă, cu
excepţia primului etaj, peste două circuite paralele, din stânga şi din dreapta lor, identice
(R1, R). Ca şi descărcarea lui C1 din primul etaj să aibă loc la fel, va trebui ca, R' = 0,5 · R.
b) cascada cu rezistenţele de limitare în paralel (fig. 1.3.8). Aici se elimină diferenţa
între constantele de timp la încărcarea condensatoarelor de şoc din diferite etaje.
Dezavantajul schemei constă în faptul că rezistenţele R din latura inferioară a
montajului sunt solicitate la tensiuni ce cresc cu fiecare schimbare spre etajele
superioare, a poziţiei lui R, deoarece condensatoarele de şoc au bornele respective
la potenţial din ce în ce mai mare, faţă de pământ.

1.3.4. Asupra funcţionării în sarcină

a generatoarelor de impuls de tensiune
Din punctul de vedere al încărcării GIT, capacitatea Cşoc a condensatoarelor de
şoc de care este nevoie pentru proiectare, se determină din energia acumulată W la
tensiunea de încercare U0 în gol:
W
Cşoc = 2 ⋅ (1.3.20)
U 02

Fig. 1.3.8. Cascadă GIT cu patru etaje având rezistenţele de limitare R în paralel
(notaţii similare ca la fig. 1.3.7).
Conectarea corpului încercat la ieşirea GIT deformează, faţă de mersul în gol,
impulsul de tensiune furnizat, atât sub aspectul tensiunii maxime (scade), cât şi a
duratelor τf şiτu (cresc). Din acest motiv, componentele montajului se vor alege de o
asemenea valoare, încât la funcţionarea în gol impulsul să aibă parametrii spre limitele
inferioare ale toleranţelor duratelor standardizate, ca în sarcină să nu se depăşească

35
limitele superioare ale acestor toleranţe. Între tensiunea de ieşire în sarcină, Us şi în
gol, U0, pentru impulsul 1,2/50 µs, există relaţia aproximativă:
 CΣ 
U s ≈ U 0 ⋅  0,95 −  (1.3.21)
 C + C 
 Σ şoc 
în care CΣ este capacitatea echipamentului încercat împreună cu capacitatea parazită a
GIT.
Pentru echipamentele de încercat care reprezintă o capacitate pură, este necesar
să se respecte:
Cşoc ≥ 5 ⋅ CΣ (1.3.22)
În cazul echipamentelor care reprezintă o inductivitate, pentru evitarea unor
supraoscilaţii inadmisibile, trebuie ca:
τu
Cşoc ≥ 8 ⋅ (1.3.23)
L
în care L este inductivitatea echipamentului încercat.
Realizarea impulsului de tensiune are loc la străpungerea simultană a eclatoarelor
GIT. Amorsarea acestora este iniţiată prin amorsarea primului eclator dinspre sursa
de curent continuu, de încărcare. Spaţiul dintre sferele eclatoarelor va fi identic, cu
excepţia primului eclator la care, va fi cu puţin mai mic. Pentru tensiuni de încărcare
până la 100 kV, sunt potrivite sferele cu diametrul de 10 cm, iar pentru tensiuni de
200 ... 300 kV, sferele cu diametru de 15 ... 25 cm.
Generatorul de impuls de tensiune poate funcţiona în regim de autoamorsare
sau cu amorsare comandată, al doilea regim permite o sincronizare mai bună pentru
oscilografiere, în vederea măsurării prin înregistrare.
Funcţionarea comandată a eclatorului de comutaţie se obţine printr-o construcţie
sub forma unui trigatron, adică a unui sistem cu trei electrozi (fig. 1.3.9). Aici, unul
dintre electrozii sferici are o mică porţiune izolată electric de suprafaţa sferică globală.
Pentru a comanda sistemul, de la un circuit electronic, printr-un transformator de
impuls se aplică între acest electrod auxiliar şi sfera din care face parte, un impuls
de tensiune uc, de 10 ... 20 kV care, nu trebuie să fie neapărat aperiodic. Ca urmare,
în spaţiul mic de pe suprafaţa sferei dintre electrodul auxiliar şi sfera propriu-zisă, se
dezvoltă o descărcare electrică, dând naştere la ioni şi la o radiaţie ionizantă care, în
10-7 s, produc străpungerea spaţiului dintre cele două sfere ale sistemului, având între
ele tensiunea de încărcare U1 şi aflându-se la o distanţă doar cu puţin mai mare, decât
cea corespunzătoare autoamorsării.

Fig. 1.3.9. Eclator cu amorsare comandată: uc – tensiune de comandă;

U1 – tensiune de încărcare.
36
1.4. Măsurarea tensiunilor înalte
Măsurarea tensiunilor înalte are trăsături speciale nu numai datorită mărimii
tensiunii, dar şi datorită cerinţelor de a nu consuma, de a avea capacitate mică şi de
a fi potrivite măsurării unor forme de variaţie în timp deosebite.
Din punctul de vedere al felului valorii tensiunii, aparatele de măsurat urmăresc
valoarea de amplitudine (de vârf), valoarea efectivă şi valoarea medie.
După modul de racordare al aparatelor de măsurat la borna de înaltă tensiune,
acestea pot fi cu racordare directă sau cu racordare prin intermediul unor dispozitive
de reducere a mărimii tensiunii.

1.4.1. Eclatorul cu sfere

Este un aparat de măsurat cu racordare directă la borna de înaltă tensiune cu
care, se măsoară amplitudinea tensiunii. Se realizează din două sfere de diametru egal,
dispuse în plan orizontal sau vertical (fig. 1.4.1), una din sfere fiind legată la pământ.
Funcţie de tensiunea urmărită (10 ... 4000 kV), sferele vor avea diametrul D = 20 mm ... 2
m. Diametrul se alege în aşa fel ca distanţa dintre sfere să fie s ≤ 0,5·D (la distanţe
mai mari creşte incertitudinea în ceea ce priveşte tensiunea de amorsare a spaţiului
lor, datorită faptului că nu se mai pot neglija influenţele exterioare asupra câmpului
electric dintre ele). Distanţa minimă se limitează de asemenea, astfel, s ≥ 0,05·D (la
distanţe mai mici, neregularităţile – cratere, depuneri de praf etc. – modifică necontrolabil
câmpul electric dintre ele şi deci tensiunea de amorsare).

Fig. 1.4.1. Eclator cu sfere în plan vertical.

Posibilitatea măsurării tensiunii cu eclatorul cu sfere se datorează faptului că, în
condiţiile existenţei unui câmp electric slab neuniform între ele (prin respectarea
distanţelor de mi sus şi a lipsei vreunui corp conductor întru-un spaţiu minim din jurul
lor), tensiunea de descărcare dintre ele depinde numai de:
• distanţa s şi diametrul D;
• presiunea, temperatura şi umiditatea aerului (cea din urmă are influenţă mai
redusă, 1 ... 2 %);
• tipul tensiunii aplicate.

37
 O uşoară influenţă are şi polaritatea pozitivă sau negativă a impulsului de tensiune
măsurat, din cauza nesimetriei câmpului, un electrod fiind legat la pământ.
Modificarea distanţei s dintre sfere se face deplasând sfera mobilă manual sau
cu motor electric. Pentru evitarea arderii intense a suprafeţei sferelor, prin curentul
ce se stabileşte la amorsarea spaţiului dintre ele, se înseriază o rezistenţă R cât mai
aproape de sfera legată la borna de înaltă tensiune, de 0,1 ... 1 MΩ, când se măsoară
tensiuni alternative şi continue, respectiv de 500 Ω, la măsurarea tensiunilor de impuls.
Pentru sfere cu diametrul mai mic decât 12,5 cm, respectiv pentru măsurători
de tensiuni având amplitudinea mai mică decât 50 kV, obţinerea unor rezultate
concludente necesită o ionizare artificială a spaţiului dintre ele, în care scop se utilizează fie
o sursă radioactivă, fie o lampă cu vapori de mercur în tub de cuarţ.
Dependenţa amplitudinii U0 a tensiunii de străpungere este tabelată funcţie de
diametrul D a sferelor şi tipul tensiunii, corespunzător distanţei s la care are loc
străpungerea spaţiului dintre ele, în condiţiile atmosferice normale (presiunea p0 = 760
mm Hg = 1013 mbar şi temperatura T0 = 293 K, respectiv Θ0 = 20 °C). Dacă presiunea
şi/sau temperatura aerului diferă de condiţiile normale, tensiunea de străpungere se
corectează faţă de cea citită din tabelele U0, prin înmulţirea cu un coeficient de corecţie
k, a cărei valoare este iarăşi tabelată funcţie de densitatea relativă a aerului, δa:
p 273 + Θ0
δa = ⋅ (1.4.1)
p0 273 + Θ
în care p, Θ [°C], sunt presiunea, respectiv temperatura curentă. Atunci, tensiunea
măsurată este:
U x = k ⋅U0 (1.4.2)
Pentru 0,95 < δ < 1,05 se poate considera k = δa [22].
La măsurarea tensiunii necunoscute, se aplică aceasta sistemului, iar apoi se
micşorează treptat distanţa dintre sfere până la străpungere. În cazul tensiunilor de
impuls, măsurarea se repetă de mai multe ori, pentru a obţine tensiunea necunoscută
ca o tensiune disruptivă U50% . În acest scop se determină distanţa s50% corespunzătoare
străpungerii cu probabilitatea de 50 % printr-o formulă similară lui (1.3.1), unde în
loc de tensiunile Ui se introduc distanţele si măsurate. Apoi Ux = U50% va rezulta din
tabele, utilizând s50% calculat.
Pe lângă eclatoarele cu sfere utilizate pe o scară largă, la tensiuni continue o
utilizare restrânsă o au şi eclatoarele cu electrozi tijă.

1.4.2. Voltmetrul electrostatic

Este un aparat la care electrozii mobili se deplasează sub acţiunea câmpului
electric. Se racordează de asemenea, la borna de înaltă tensiune şi măsoară valoarea
efectivă pentru tensiunea alternativă, dar se poate utiliza şi pentru măsurarea tensiunii
continue (tot a valorii efective dacă, are ondulaţii), deoarece între cei doi electrozi
ai voltmetrului apare o forţă de atracţie proporţională cu pătratul tensiunii aplicate, U:
38
 1 2 dC
F= ⋅U ⋅ (1.4.3)
2 dx
Relaţia este valabilă dacă între electrozi câmpul electric este uniform.
În decursul utilizării se va avea în vedere că valoarea maximă a tensiunii care
poate fi măsurată, dată în documentaţia aparatului, se referă la o tensiune continuă.
Aplicarea unei tensiuni alternative cu aceeaşi valoare efectivă, poate conduce la cedarea
izolaţiei, sensibilă la valoarea de vârf.
Voltmetrele electrostatice nu se utilizează pentru măsurare tensiunilor de impuls,
din cauza inerţiei echipajului mobil.
Dintre numeroasele variante constructive, la kilovoltmetrul Starke-Schröder
câmpul electric uniform se realizează între două armături plane (fig. 1.4.2) cu margini
rotunjite (profil Rogowsky), în scopul evitării distorsionării câmpului datorită efectului
de margine. Dintre aceştia, unul este electrodul fix 1, pe când electrodul mobil 2, este
doar o porţiune mică, de suprafaţă A, din cea a celeilalte suprafeţe plane. Acest electrod
este susţinut necentrat, pentru a se putea roti, de un fir de torsiune 3, care dă cuplul
antagonist. Deplasarea este indicată pe scala 6, de către o rază de lumină produsă de
sursa 7 şi reflectată de mica oglindă 5.

Fig. 1.4.2. Voltmetru electrostatic Starke-Schröder: 1 – electrod fix; 2 – electrod

mobil; 3 – fir de torsiune; 4, 4' – dispozitiv de amortizare a oscilaţiilor;
5 – oglindă; 6 – scală gradată; 7 – bec.
Înlocuind în (1.4.3) expresia capacităţii unui condensator plan:
A
C = ε⋅ (1.4.4)
s
şi derivând în raport cu x = s, rezultă:
1 ε⋅ A
F = − ⋅ 2 ⋅U 2 (1.4.5)
2 s
Sensul semnului negativ este că, forţa de atracţie are tendinţa micşorării distanţei s
dintre armături. ε este permitivitatea dielectrică a mediului dintre armături, în
majoritatea cazurilor acest fiind aer la presiune atmosferică.

39
 Domeniul de măsurare al aparatului se va putea modifica prin modificarea lui
s (forţa poate fi aceeaşi la diverse s, produsă de U corespunzător).
Voltmetrul electrostatic măsoară practic fără consum şi are precizie ridicată
(eroare 0,5 ... 1 %) dar, în varianta prezentată, are dimensiuni mari, cea ce limitează
utilizarea la cca. 100 kV.
Scala aparatului, de tip pătratic, poate fi liniarizată doar parţial, printr-o formă
adecvată al elementului mobil, diferită de cea plată luată în considerare.
O variantă constructivă compactă, având domeniul maxim de măsurare de 30
kV, are ca şi dispozitiv de amortizare un sistem format dintr-un magnet permanent 4,
între polii căruia se deplasează solidar cu electrodul mobil 2, un element plan conductor, 4'
(fig. 1.4.3). Curenţii turbionari care apar în acest element interacţionează cu câmpul
magnetic, dând naştere la apariţia unei forţe ce se opune stării de mişcare, înlocuindu-se în
felul acesta amortizorul cu pistoane în aer, 4,4' (fig. 1.4.2). Rotirea de operator a
suportului bornei de înaltă tensiune 1, duce la modificarea domeniului de măsurare,
prin modificarea distanţei dintre electrozi.

Fig. 1.4.3. Voltmetru electrostatic compact: 1 – electrod fix cu profil semielipsoid;

2 – paletă, electrod mobil; 3 – fir de torsiune; 4 – magnet permanent; 4' – element
conductor; 5 – oglindă; 6 – scală gradată; 7 – bec; 8 – armătura fixă ce conţine
electrodul mobil.

1.4.3. Transformatorul de măsură de tensiune

Se foloseşte uzual în instalaţiile din exploatare, clasa de precizie cu care se
fabrică (0,5 ... 3 %) depinzând de destinaţie: instalaţii de măsurări sau instalaţii de
protecţie. Datorită costurilor ridicate şi a dificultăţilor tehnologice de realizare, folosirea
transformatoarelor de tip inductiv, drept dispozitive de conversie liniare, este o soluţie
limitată la tensiuni de câteva sute de kV. Eroarea lor de măsurare este garantată în
limite strânse (între 0,8 ... 1,2 din tensiunea nominală).
Conectarea la masă a uneia din bornele înfăşurării primare de înaltă tensiune,
în loc de a avea ambele borne izolate, este soluţia preferată utilizată în laboratoarele
de încercări, deoarece şi transformatoarele de încercare au de regulă una din borne
conectată la masă şi deci tensiunea lor trebuie măsurată faţă de masă.
40
 Modificarea raportului de transformare, când tensiunea la borne variază, duce la
erori tolerabile când transformatorul lucrează în gol, de aceea în secundar nu se
poate conecta un aparat care să aibă impedanţa mai mică decât o anumită valoare,
numită impedanţa nominală. Eroarea de unghi nu are importanţă la măsurările tensiunilor
de încercare.
Uzual, transformatoarele de încercare au prevăzute pe lângă înfăşurarea primară şi
secundară şi o înfăşurare de măsură, înlănţuită cu acelaşi flux magnetic ca şi înfăşurarea de
înaltă tensiune. Precizia de măsurare cu un instrument conectat pe această înfăşurare va
fi mai mare, decât cu un instrument conectat pe tensiunea de alimentare a primarului
transformatorului de încercare.

1.4.4. Divizorul de tensiune

La acest dispozitiv, aprecierea valorii tensiunii urmărite se face prin măsurarea
cu un instrument obişnuit, doar a unei fracţiuni a ei. În structura divizoarelor de tensiune
intră rezistoare şi condensatoare. În afara acestora, existenţa inductivităţilor şi a
capacităţilor parazite, influenţează sensibil performanţele divizoarelor.
Principial, un divizor de tensiune constă din două impedanţe în serie, Z1 şi Z2,
cu Z1 >> Z2 . Atunci, Z1 formează braţul de înaltă tensiune (pe care se repartizează cea
mai mare parte a tensiunii), iar braţul Z2 formează braţul de joasă tensiune la care,
se conectează instrumentul de măsurare.
Constructiv, divizoarele sunt de tipul: rezistiv, capacitiv, mixt-serie şi mixt-paralel
(fig. 1.4.4).

Fig. 1.4.4. Scheme constructive de divizoare de tensiune: a) – rezistiv;

b) – capacitiv; c) – mixt-serie; d) – mixt-paralel.
Pentru a obţine valoarea tensiunii înalte urmărite, fracţiunea măsurată trebuie
înmulţită cu constanta divizorului:
U1 Z1 + Z 2
kd = = (1.4.6)
U2 Z2
La o schemă completă de măsurare, prin impedanţa braţului de joasă tensiune
se va înţelege nu numai Z2 al divizorului, ci impedanţa întregului ansamblu conectat
la Z2 (fig. 1.4.5).

41
 Fig. 1.4.5. Componentele schemei de măsurare: Z1, Z2 – impedanţa braţului de
înaltă tensiune, respectiv de joasă tensiune; Zc – impedanţa caracteristică a
cablului coaxial; Z3, Z4, Z5 – impedanţe de acord al liniei de legătură cu divizorul şi
instrumentul de măsurare; Ci – capacitatea de intrare a instrumentului de măsurare.
Semnalul U2 primit la instrumentul de măsurare, trebuie să fie o copie cât mai
fidelă al semnalului de intrare în sistemul de măsurare, aici, a tensiunii înalte, U1 .
Semnalul de pe partea de joasă tensiune, se numeşte răspunsul sistemului la o anumită
excitaţie adică, la un anumit semnal pe partea de înaltă tensiune. Din punctul de vedere
al comportării cât mai fidele, divizorul de tensiune se caracterizează, analizând răspunsul
lui la excitaţia treaptă (un salt brusc de tensiune), sau la excitaţia sinusoidală. Răspunsul la
excitaţia treaptă se caracterizează prin funcţia indicială, timpul de răspuns şi timpul de
creştere. Răspunsul la excitaţia sinusoidală se caracterizează prin funcţia de transfer,
caracteristica de frecvenţă în amplitudine şi respectiv, în fază. Relaţiile de calcul ale
acestor mărimi pentru tipurile de divizoare, se găsesc în bibliografie [5], [11], [14].
Divizorul rezistiv se utilizează pentru măsurarea tensiunilor de impuls până la
5 MV şi a tensiunilor continue. La tensiunile alternative apar erori de măsurare din
cauza curenţilor transversali ce se închid prin capacităţile parazite ale divizorului. Cablul
coaxial de legătură se închide pe o rezistenţă neinductivă egală cu impedanţa
caracteristică a cablului.
Dispunerea unui inel de gardă (ecran) de dimensiuni mari la partea superioară,
legată la borna de înaltă tensiune, reduce influenţa capacităţii parazite faţă de pământ,
modifică repartiţia potenţialului pe lungimea divizorului, apropiind-o de o repartiţie
liniară (divizor de tensiune rezistiv-compensat). La măsurarea tensiunilor de impuls
foarte mari, de exemplu peste 2 MV, se utilizează ecrane (inele de gardă) multiple
distribuite în lungul divizorului. Astfel, se reduce timpul de răspuns, important la
urmărirea impulsului (rapid variabil) de tensiune.
Rezistenţa divizorului se ia mai mare sau egal cu 10 kΩ.
Divizorul capacitiv se utilizează pentru măsurarea tensiunilor alternative de
frecvenţă industrială, U = 5 kV ...1,5 MV şi cu frecvenţă ridicată, până la 1 MHz. Sunt
utilizate şi pentru măsurarea tensiunii de impuls. În acest caz (frecvenţe ridicate, 100
MHz), pentru anularea inductivităţilor intrinseci, divizoarele au structură coaxială în
recipienţi de SF6. Pentru braţul de înaltă tensiune, C ≈ 50 ... 500 µF.
Cablul coaxial nu poate fi adaptat cu o rezistenţă la extremitatea de joasă tensiune,
prezenţa adaptării ar modifica raportul de divizare. Dar se face o adaptare conectând la
intrarea cablului, o rezistenţă egală cu impedanţa sa caracteristică.
Divizorul mixt-serie este utilizat pentru măsurarea tensiunii alternative de orice
frecvenţă, în execuţie necoaxială, U = 0,5 ... 500 kV. Rezistenţele R1 şi R2 sunt introduse
pentru a amortiza oscilaţiile datorate inductivităţilor proprii. Este necesar ca divizorul
42
să fie compensat, adică R1 · C1 = R2 · C2, timpul de răspuns fiind zero, atunci. Adaptarea
cablului coaxial se face ca la divizorul capacitiv.
Componentele braţului de înaltă tensiune sunt dispuse într-o cuvă izolantă
umplută cu ulei, capacele metalice ale cuvei constituind bornele braţului. Componentele
braţului de joasă tensiune se dispun într-o cutie metalică separată legată la pământ,
realizând şi ecranarea împotriva câmpurilor electromagnetice exterioare.
Divizorul mixt-paralel este potrivit măsurării tensiunilor alternative de orice
frecvenţă, amplitudinea tensiunii de ieşire nedepinzând de frecvenţă dacă divizorul
este compensat (ca divizorul mixt-serie). La frecvenţe joase prezintă un raport de
divizare (constanta divizorului) rezistiv, la frecvenţe înalte, unul capacitiv. Pentru
măsurarea tensiunilor continue pot apare probleme constructive, referitor la
dimensionarea rezistenţelor.
Divizorul universal spre deosebire de structurile simple de divizoare prezentate
mai înainte, are structură complexă de interconectare a rezistoarelor şi condensatoarelor.
Structura de bază este mixt-serie, având însă şi o rezistenţă longitudinală de 100 ... 1000
MΩ, mult mai mare decât rezistenţa serie (400 ... 600 Ω). Rolul ei este de a îmbunătăţii
performanţele divizorului la măsurarea tensiunilor continue.
Divizorul de tensiune capacitiv compensat este larg utilizat în staţiile de
transformare, începând cu tensiunea înaltă de 110 kV şi mai mare. Prin abuz de limbaj,
se numesc transformatoare de măsură de tensiune capacitive. În structura lor
condensatorul de înaltă tensiune C1 (fig. 1.4.6) este montat în interiorul izolatorului
de porţelan şi umplut etanş cu ulei, iar condensatorul de joasă tensiune C2, transformatorul
de separare T, bobina de compensare L şi eclatorul de protecţie E într-o cutie metalică,
ce formează corp unitar cu izolatorul de porţelan. Bobina compensează curentul
capacitiv absorbit de instrumentul de măsurare, micşorând eroarea dispozitivului.

Fig. 1.4.6. Schema de principiu al transformatorului de măsură de tensiune

capacitiv.
Realizările practice conţin şi alte elemente de protecţie şi pentru legături de
comunicaţie prin curenţi de înaltă frecvenţă (vezi tipul TECU, fabricat la Electroputere
Craiova).
43
1.4.5. Măsurarea valorii de vârf
Fenomenele disruptive, de străpungere, ale izolaţiei sunt determinate de valoarea
maximă, de vârf (amplitudine) a tensiunii aplicate. Ca urmare, s-au conceput scheme
de măsurare care să permită urmărirea acestei valori direct, la încercările de înaltă
tensiune alternativă şi de impuls aperiodic.
Măsurarea prin intermediul curentului capacitiv redresat (schema Chubb-
Fortesque, fig. 1.4.7) utilizează în principiu un condensator de înaltă tensiune C prin
care trece curent în ambele alternanţe ale tensiunii alternative. Prin mili (micro)
ampermetrul A va trece un curent redresat semialternanţă, datorită diodei D1:

Fig. 1.4.7. Măsurare prin intermediul curentului capacitiv redresat.

du
i=C⋅
dt
Instrumentul de măsurare A va indica, din cauza inerţiei, valoarea medie al
acestui curent Imed, pe semiperioada respectivă:
T T 
u 
2
( )
1 2 C C
I med = ⋅ ∫ i ⋅ dt = ⋅ ∫ du = ⋅ U v+ − U v− (1.4.7)
T 0 T u (0) T

Tensiunea fiind defazată cu π/2 în urma curentului capacitiv, valoarea ei în

momentele 0, respectiv T/2 (T – perioada), va fi valoarea de vârf U v− şi U v+ .
În majoritate cazurilor, cele două valori de vârf sunt egale în valoare absolută
(tensiune simetrică), U v+ − U v− = 2 ⋅ U v , adică, instrumentul de măsurare se va putea
etalona în valoare de vârf:
T ⋅ I med 1
Uv = = ⋅ I med (1.4.8)
2⋅C 2⋅ f ⋅C
Măsurătoarea bazată pe (1.4.8) este corectă atâta timp cât tensiunea măsurată
nu are un conţinut de armonici atât de ridicat încât să conducă la schimbări ale semnului
derivatei sale în raport cu timpul, în semialternanţa urmărită (să nu existe maxime
intermediare). Se presupune cunoaşterea exactă a frecvenţei, f.

44
 Dioda D2 asigură continuitatea circuitului în semialternanţa pasivă a curentului.
Eclatorul de protecţie E asigură, în cazul cedării izolaţiei echipamentului încercat, când
variaţia tensiunii este rapidă (du/dt foarte mare), ocolirea instrumentului de măsurat,
de curentul mare apărut. De asemenea, serveşte şi la evitarea apariţiei de potenţiale
faţă de pământ, periculoase pentru operator, chiar şi în regim normal dacă, se întrerupe
accidental partea de joasă tensiune a schemei.
Această măsurare se poate realiza cu mare precizie, eroarea putând coborî la
0,1 %. Instrumentul de măsurare folosit este mai simplu şi mai ieftin, decât voltmetrele
de vârf.
Măsurarea cu voltmetru şi divizor capacitiv (fig. 1.4.8) utilizează semialternanţa
redresată de dioda Dm a tensiunii U2 de la braţul de joasă tensiune al
divizorului. Voltmetrul V va măsura valoarea de vârf (amplitudinea), Uv, a acestei
tensiuni, cu care se va încărca condensatorul Cm . Rezistenţa echivalentă a
rezistorului Rm , cu cea a voltmetrului, Rv , trebuie să fie suficient de mare pentru a
asigura o constantă de timp de descărcare a condensatorului Cm de ordinul 0,5 ... 1 s,
mult mai mare decât perioada tensiunii alternative, pentru a putea urmări
creşterea/scăderea amplitudinii tensiunii urmărite.

Fig. 1.4.8. Măsurare cu voltmetru şi divizor capacitiv.

Blocul de simetrizare Ds , Rs , Cs are rolul de a reduce fluctuaţiile impedanţei
de intrare a voltmetrului, etalonat în valori de vârf. Tot în sensul reducerii oscilaţiilor
tensiunii, datorate conducţiei discontinue prin diodele Dm , Ds , capacităţile Cm , Cs vor
fi mult mai mici (1 nF) decât capacitatea C2 . Ca Rv să fie mare, se poate folosi un
voltmetru electrostatic. Dar, ca instrument de măsurare se pot utiliza şi instrumente
electronice, cu conversie analog-numerică. Creşterea preciziei schemei şi pentru
frecvenţe joase (1,5% la 16 Hz), necesită conectarea unor circuite de corecţie formate
din diode, rezistenţe şi capacităţi suplimentare.
Măsurarea cu voltmetru a tensiunii de impuls (fig. 1.4.9) permite aflarea valorii
de vîrf a unui impuls aperiodic, semnalul fiind luat de la braţul Z2 de joasă tensiune
al unui divizor de tensiune adecvat.
Prin dioda D, condensatorul de memorare Cm se încarcă până la valoarea Um
practic egală cu valoarea de vârf a impulsului, comutatorul K fiind pe poziţia a.
Ca tensiunea atinsă pe Cm să fie cât mai aproape de cea de vârf a impulsului,
trebuie să fie cât mai mică rezistenţa de conducţie directă a diodei RD şi capacitatea
lui Cm (zeci de pF).
După un interval scurt de la aplicarea impulsului, dar mai mare decât timpul
până la creastă al impulsului cu cel mai lent front pe care instrumentul este prevăzut
45
să îl măsoare, comutatorul K basculează în poziţia b. În acest fel Cm este separat de
intrare şi se evită descărcarea lui prin conducţia inversă a diodei. Totodată Cm se
descarcă printr-o rezistenţă mică Rm şi încarcă un condensator Cs >> Cm la o tensiune:
U m ⋅ Cm /(Cm + Cs ) ≪ U m (1.4.9)

Fig. 1.4.9. Măsurare cu voltmetru a tensiunii de impuls.

Voltmetrul V trebuie deci etalonat corespunzător. Deoarece comutatorul K nu
trebuie să fie foarte rapid, pentru acesta se va putea folosi şi un releu electromecanic
care, faţă de comutatoarele electronice are avantajul unei rezistenţe mai mari, în
poziţiile deschis.
Urmărirea în totalitate a tensiunii de impuls, pentru a cunoaşte şi durata frontului,
respectiv a spatelui, necesită înregistrarea semnalului U2 al divizorului, cu un aparat
adecvat (osciloscop cu memorie).
Divizoarele de tensiune destinate măsurătorilor de impuls de tensiune, trebuie
în aşa fel realizate ca, toate componentele spectrului Fourier a impulsului să fie
divizate proporţional. Pentru a avea un impuls divizat nedeformat, această cerinţă va fi
respectată până la 5 ... 10 MHz. Realizarea cea mai potrivită ar fi un divizor format
dintr-un lanţ de capacităţi, la care capacităţile parazite faţă de pământ să fie cât mai
mici. Divizorul mixt-paralel, la care
R1 · C1 = R2 · C2 (1.4.10)
transmite teoretic nedeformat tensiunea aplicată. Practic, inductivităţile şi capacităţile
parazite, deformează tensiunea, la frecvenţe mai ridicate.
***
Voltmetrele bazate pe efectul Kerr sunt destinate a măsura atât tensiuni de impuls,
cât şi tensiuni alternative şi continue.
Un dielectric transparent, izotrop, supus unui câmp electric intens devine anizo-
trop, axa optică devenind paralelă cu direcţia câmpului. Ca urmare, apare o diferenţă
de fază între componenta perpendiculară, respectiv paralelă la această direcţie, a unui
fascicul de lumină linear polarizat (efect de birefringenţă, sau efect Kerr). Determinarea
tensiunii de măsurat se face pe baza legăturii unghiului de birefringenţă cu câmpul
electric, produs de tensiunea urmărită. Se pot măsura impulsuri foarte rapide, semnalul
fiind independent de frecvenţa tensiunii de măsurat, până la aproximativ 500 MHz.
Există voltmetre electro-optice bazate pe efectul Pockels care, folosesc dependenţa dintre
unghiul de rotire al planului de polarizare şi tensiunea aplicată unui cristal.
46
 Capitolul 2
DESCĂRCĂRI ELECTRICE ÎN GAZE

2.1. Generalităţi
Considerentele ce urmează vizează în particular cel mai comun gaz al mediului
ambiant – aerul. Acesta reprezintă elementul izolant natural dintre conductoarele liniilor de
transport, respectiv dintre acestea şi pământ. Străpungerea acestor intervale poate
duce la scurtcircuite. De asemenea, străpungerea pe suprafaţa situată în aer a
izolatoarelor de suspensie, suport, sau de trecere, care intră în componenţa instalaţiilor
electroenergetice, adică conturnarea, poate duce la scurtcircuite.
Spre deosebire de un gaz ideal, care este un izolator ideal, în moleculele şi atomii
unui gaz real cum este aerul, câmpul electric poate produce modificări, dintre care
cele mai importante din punctul de vedere al calităţii de izolator sunt cele care duc
la apariţia purtătorilor de sarcină liberi (electroni sau ioni). Existenţa într-o anumită
cantitate a acestor purtători va micşora calitatea izolantă, gazul (aerul) putând deveni
conductor.
Pierderea totală a caracterului izolator a aerului (şi a oricărui fluid), se poate
manifesta sub forma a două tipuri de descărcări electrice:
• străpungere, descărcarea are loc în volumul materialului izolant;
• conturnare, descărcarea pe suprafaţa unui izolator solid, aflat în mediu fluid.
În gaze, deci şi în aer, proprietăţile izolante pot reveni după ce, a avut loc o
descărcare (izolaţie autoregeneratoare).
Ca o caracteristică de material, se defineşte rigiditatea dielectrică, Ed, aceasta fiind
intensitatea câmpului electric până la care nu se produc descărcări în materialul
izolant respectiv. În câmp electric uniform:
Ud
Ed = [kV ⋅ cm−1 ] (2.1.1)
s
în care Ud [kV] este tensiunea disruptivă, adică tensiunea electrică aplicată electrozilor
între care există materialul, la care apare descărcarea, iar s [cm] este distanţa dintre
electrozi. În tabelul 2.1. se dau informativ câteva valori ale rigidităţii dielectrice.
Tabelul 2.1. Rigiditatea dielectrică Ed [kV·cm-1] la câteva materiale izolante.
porţelan 100 ... 200 aer comprimat la 10 bar 200 ... 250
sticlă 300 ... 400 CO2 la 10 bar 240
ulei de transformator 150 ... 250 N2 la 10 bar 180
aer la presiunea atmosferică 30 ... 40 SF6 la 10 bar 580
47
 Factorii care influenţează apariţia descărcărilor electrice în gaze, sunt:
• distanţa medie dintre electrozi;
• presiunea;
• temperatura;
• puterea sursei electrice;
• natura gazului. Aceasta determină şi culoarea descărcării (CO2 – verde,
N2 – albastră, Ne – roşie);
• neuniformitatea câmpului electric. Dacă se are în vedere valoarea medie
a intensităţii câmpului electric, Emed şi valoarea maximă, Emax (fig. 2.1.1) în izolaţia
analizată, atunci se defineşte coeficientul de neuniformitate al câmpului, ca:
Emax
k= (2.1.2)
Emed

a) b)
Fig. 2.1.1. Distribuţia câmpului electric dintre doi electrozi: a) câmp uniform,
electrozi cu marginile rotunjite; b) câmp neuniform, electrozi cu marginile
nerotunjite.
Câmpurile electrice având k = 1 se consideră câmpuri uniforme, cele cu k ≥ 4,
câmpuri puternic neuniforme, iar cele intermediare, câmpuri slab neuniforme.
Neuniformitatea câmpului electric dintre electrozi se manifestă în zonele cu rază
de curbură mică a electrozilor. Vârfurile, muchiile ascuţite, neuniformizează puternic
câmpul.
Descărcările electrice în gaze pot lua următoarele forme:
• descărcare luminescentă, apare la presiuni scăzute. Se caracterizează prin lungimi
medii şi densitate scăzută de sarcini electrice. Nu necesită surse de putere mare.
Este utilizată practic în tuburile fluorescente;
• descărcare prin scânteie, apare la presiuni egale sau mai mari decât presiunea
atmosferică, când puterea sursei este mică, iar distanţa dintre electrozi este relativ
mare;
• descărcare prin arc electric, are loc la presiuni normale şi necesită putere mare
pentru sursă. Se caracterizează prin temperatură ridicată şi emisie puternică de
lumină;
• descărcare prin efect corona, este o descărcare incompletă în câmp
puternic neuniform, în jurul electrozilor cu rază de curbură mică. Are aspectul unei
coroane luminoase.
48
2.2. Purtători de sarcină electrică
Descărcările rezultă în urma apariţiei unor purtători de sarcină, în gaz. Aceşti
purtători pot fi electroni având sarcină negativă, respectiv ioni. Aceştia din urmă sunt
molecule din care lipsesc electroni (ion pozitiv), sau au surplus de electroni (ion negativ).
Fenomenele generatoare de purtători de sarcină, sunt:
• ionizare prin şoc de electroni, poate apare la ciocnirea unui electron cu o moleculă
neutră dacă, energia cinetică a electronului de masă m şi viteză v, este mai mare
decât energia de ionizare Wi a moleculei gazului:
m ⋅ v2
≥ Wi (2.2.1)
2
În urma ei rezultă încă un electron şi un ion pozitiv;
• termoionizare, se manifestă la temperaturi T ridicate, în urma ciocnirii, datorită
agitaţiei termice dacă, energia cinetică a moleculelor depăşeşte cea de ionizare:
3
⋅ k ⋅ T ≥ Wi (2.2.2)
2
unde k = 1,3806·10-23 J·K-1 este constanta lui Boltzmann. Ca să aibă loc scindarea
particulelor neutre, sunt necesare temperaturi rdicate: 13000 ... 14000 K;
• fotoionizare, se datorează expunerii moleculelor sau atomilor, la radiaţii.
Considerând că radiaţia cu frecvenţa ν constă din fotoni, la incidenţa acestora
cu particula neutră, energia lor trebuie să depăşească cea necesară ionizării:
h ⋅ v ≥ Wi (2.2.3)
-34
unde h = 6,543·10 J·s este constanta lui Planck. Este un proces fundamental în
dezvoltarea descărcării în scânteie şi în teoria strimerului;
• ionizare la suprafaţa catodului (electrodului cu polaritatea negativă), poate avea
loc datorită mai multor fenomene care, furnizează energie mai mare decât lucrul
de extracţie necesar apariţiei unui electron liber la suprafaţa catodului:
bombardarea catodului cu ioni pozitivi;
expunerea catodului la fotoni (fotoemisia);
încălzirea catodului (termoionizare superficială), utilizată la tuburile electronice;
emisie la catod rece, în câmp electric foarte intens.

2.2.1. Drumul liber mediu

Se numeşte drum liber spaţiul parcurs de o particulă între două ciocniri
consecutive. Aceste spaţii diferă de la o ciocnire la alta. Se poate calcula drumul liber
mediu, modelând ciocnirea a două particule (molecule, ioni, electroni), prin aceea a
două sfere, de rază r0 şi r. Se presupune că, toate particulele mediului sunt imobile,
cu excepţia uneia a cărei parcurs se urmăreşte. Aceasta deplasându-se, după parcurgerea
unui spaţiu egal cu drumul liber mediu λ, se va ciocni de o altă particulă numai dacă
centrele sferelor lor echivalente se găsesc în interiorul unui cilindru de lungime λ
49
care ar avea ca rază un disc imaginar de rază r0 + r (fig. 2.2.1), centrat pe particula
în mişcare. Aria discului imaginar se numeşte secţiune eficace de împrăştiere:
σ = π ⋅ (r0 + r )2 (2.2.4)

Fig. 2.2.1. Ciocnirea a două particule.

Numărul total de particule N dintr-un spaţiu cercetat rezultă ca produsul volumului V
al acestui spaţiu cu numărul de particule pe unitatea de volum (numărul lui Loschmidt), n,
adică pentru cilindrul considerat:
N = n ⋅V = n ⋅ σ ⋅ λ (2.2.5)
Dar pe distanţa λ particula mobilă se va ciocni cu o singură particulă adică, N = 1 şi
deci:
1 1
λ= = (2.2.6)
n ⋅ σ n ⋅ π ⋅ ( r0 + r )2

(o expresie mai corectă care, să ţină seama că în realitate toate particulele sunt mobile, ar
1
fi λ = ).
2 ⋅n⋅σ
Plecând de la ecuaţia de stare a gazului ideal (valabilă pentru gazele reale la
presiuni mai mici decât 100 bar şi temperaturi mai mari decât temperatura critică, la
aer –140,7 ºC):
p ⋅V = v ⋅ R ⋅ T (2.2.7)
(în care p este presiunea, V – volumul, T – temperatura absolută, ν - numărul de kilomoli, R
≅ 8314 J·kmol-1·K-1 – constanta universală a gazelor), prin înlocuirile succesive
referitoare la R şi la numărul lui Avogadro (numărul de molecule dintru-un kilomol
de substanţă, NA = 6,022·1026), se poate determina numărul n de molecule din unitatea de
volum adică, folosind:
n = N /V
N = v ⋅ NA
R = k ⋅ NA
Rezultă:
N T N
p= ⋅ k ⋅ N A ⋅ = ⋅ k ⋅T = n ⋅ k ⋅T
NA V V
(k – constanta lui Boltzmann) şi deci:

50
 p
n= (2.2.8)
k ⋅T
Ca urmare, drumul liber mediu, exprimat în funcţie de parametrii macroscopici ai
gazului, este:
k ⋅T
λ= (2.2.9)
π ⋅ p ⋅ ( r0 + r )
2

Particularizarea acestei relaţii pentru două situaţii de interes, poate da informaţii

sugestive:
• drumul liber mediu în cazul ciocnirii unui electron liber de rază r0 cu o moleculă
de rază r >> r0:
k ⋅T
λe ≃ (2.2.10)
π ⋅ p ⋅ r2
• drumul liber mediu în cazul ciocnirii a două molecule de aceeaşi rază, r0 = r:
k ⋅T
λm ≃ (2.2.11)
4 ⋅ π ⋅ p ⋅ r2
adică
λe = 4 ⋅ λm (2.2.12)
Deoarece din punctul de vedere al dimensiunii, în loc de molecule pot fi la fel
de bine consideraţi şi ionii pozitivi, λion ≈ λm, rezultă că electronii liberi vor contribui
în cea mai mare parte la transportul sarcinii electrice dintre electrozii supuşi unei
tensiuni. De asemenea, având posibilitatea parcurgerii unui drum liber mediu mai mare,
viteza lor, şi se poate arăta că atunci energia lor cinetică acumulată până la ciocnire,
va fi mare, majoritatea ciocnirilor ionizante fiind produse de electroni.

2.2.2. Coeficientul de ionizare

Dacă lungimea medie parcursă de la o ciocnire la alta este λ, atunci 1/λ reprezintă
numărul mediu de ciocniri pe unitatea de lungime. Numărul mediu de ciocniri pe
unitatea de lungime din partea a n electroni va fi n·1/λ, adică la parcurgerea unei distanţe
dx, numărul ciocnirilor va fi n·1/λ · dx. Dar acest număr luat cu semnul (–) arată şi
cum s-a micşorat numărul de electroni care n-au suferit încă ciocniri:
− dn = n ⋅ 1/ λ ⋅ dx
de unde, efectuând
n
dn x dx
−∫ =∫
n0 n 0 λ

51
se poate obţine proporţia de electroni liberi care nu au suferit ciocniri parcurgând
distanţa x dacă, la momentul iniţial au fost n0 astfel de electroni:
n x
− ln =
n0 λ
adică
x
n −
=e λ (2.2.13)
n0
Acest raport reprezintă însă şi probabilitatea ca după parcurgerea distanţei x,
electronii să nu sufere ciocniri, n fiind numărul de electroni care nu s-au ciocnit după
această distanţă deci, care au drumul liber particular (nu cel mediu), mai mare decât x.
Într-un câmp electric uniform de intensitate E, asupra electronului cu sarcina q,
acţionează o forţă q·E. Datorită acestei forţe, după parcurgerea distanţei xi (distanţă de
ionizare), energia lui va egala energia de ionizare Wi a unei molecule (putând prin
ciocnire să o ionizeze adică, să rupă din moleculă un alt electron), prin urmare:
q ⋅ E ⋅ xi = Wi (2.2.14)
sau
q ⋅ U i = Wi (2.2.15)
în care
U i = E ⋅ xi (2.2.16)
este tensiunea (potenţialul) de ionizare, caracteristic fiecărui material.
Se defineşte (după Townsend) coeficientul de ionizare prin şoc de electroni, α,
numărul mediu de ionizări efectuate de un electron pe unitatea de lungime. Atunci α
va fi produsul dintre numărul mediu de ciocniri pe unitatea de lungime 1/λ şi
probabilitatea ca aceste ciocniri să fie ionizante. Electronul respectiv trebuie să aibă
energia Wi, care se obţine după parcurgerea distanţei xi de ionizare, după cum s-a
văzut mai înainte. Ca acest lucru să fie posibil, electronul n-are voie să se ciocnească
cel puţin pe distanţa xi , probabilitatea ca să parcurgă această distanţă fiind dată de
(2.2.13), cu x = xi. Atunci:
xi
1 −
α = ⋅e λ (2.2.17)
λ
Acest coeficient se poate exprima funcţie de intensitatea câmpului electric dintre
electrozi E, care produce deplasarea electronilor şi prin ciocnirile lor, ionizarea. Astfel, în
relaţia (2.2.9) se introduce densitatea relativă a gazului, δ (similar ca 1.4.1 pentru
aer), ca fiind:
p T0
δ= ⋅ (2.2.18)
p0 T

52
în care p0 = 1,013 bar iar T0 = 273,15 K sunt presiunea şi temperatura normală. Atunci:
1 π ⋅ (r0 + r ) 2 ⋅ p π ⋅ (r0 + r )2 p
= = ⋅δ⋅ 0
λ k ⋅T k T0
şi deoarece pentru electron r >> r0,
1 π ⋅ r 2 ⋅ δ ⋅ p0
=
λe k ⋅ T0
Notând constanta de material:
π ⋅ r 2 ⋅ p0
A= (2.2.19)
k ⋅ T0

rezultă α = δ ⋅ A ⋅ e − δ⋅ A⋅xi . Înlocuind xi din (2.2.16) şi notând o a doua constantă de

material:
B = A ⋅Ui (2.2.20)
U
− δ⋅ A⋅ i
Se poate scrie că α = δ ⋅ A ⋅ e E , adică:
δ⋅ B
−
α = δ⋅ A⋅e E (2.2.21)
3 -1 5 -1
Pentru aer, A = 6,536· 10 cm şi B = 1,9304· 10 V· cm . Aceste valori au
rezultate din măsurarea experimentală a lui α, şi cu ajutorul lor se pot calcula razele
r ale moleculelor. Din (2.2.21) se poate vedea calculând că, în condiţii normale ale
presiunii şi temperaturii aerului (δ = 1), creşterea intensităţii câmpului electric de la
22 kV·cm-1 la 29,83 kV·cm-1, produce creşterea de 10 ori a lui α, iar pentru creşterea
încă de 10 ori (în total de 100 ori) a lui α, va fi suficient un câmp electric de 46,3 kV·cm-1.
Se poate defini şi un coeficient de ionizare datorat ionilor pozitivi, β , similar cu cel
datorat electronilor, α, rezultând ca în (2.2.17):
x
− ion
1 λion
β= ⋅e (2.2.22)
λion
unde s-a notat cu λion drumul liber mediu parcurs de un ion pozitiv, şi pentru care este
valabilă (2.2.12), având practic aceleaşi dimensiuni ca moleculele (neutre); xion – distanţa
parcursă până la producerea unei ciocniri ionizante, de acest ion. Experimental se
constată: β << α, adică ponderea ionizărilor o deţin ionizările datorate şocului de
electroni, practic nu se produc ionizări datorită ciocnirii ionilor cu molecule.

2.2.3. Avalanşa de electroni

Un electron accelerat de câmpul electric, poate da naştere prin ciocnire cu
moleculele gazului dintre electrozi, la alţi electroni liberi ş.a.m.d.p. În continuare, se

53
va urmări apariţia acestor electroni liberi, în câmp uniform, E ≠ f(x), presupunând
că în apropierea catodului, la x = 0, au existat n0 electroni liberi. Dacă printr-un plan
aflat la distanţa x vor trece n(x) electroni, atunci parcurgând distanţa dx, vor elibera
dn electroni (fig. 2.2.2), daţi de coeficientul de ionizare α:
dn = α ⋅ n ⋅ dx (2.2.23)

Fig. 2.2.2. Dezvoltarea avalanşei de electroni.

Integrând,
n
dn x
∫ = ∫ α ⋅ dx (2.2.24)
n0 n 0
rezultă:
n = n0 ⋅ eα⋅x (2.2.25)
Având în vedere dependenţa lui α de intensitatea câmpului electric E (2.1.21),
se poate calcula numărul de electroni n(x) pentru diverşi E aplicaţi. Astfel, după
parcurgerea unei distanţe de x = 1 cm, cu n0 = 1, rezultă n = 2,131 la E = 20 kV·cm-1,
respectiv n = 3,838·106 la E = 30 kV·cm-1 ! (s-a considerat aer la p = 1,0136 bar,
T = 293,15 K (20 ºC), deci δ = 0,9318). Începerea descărcării disruptive într-un gaz
este consecinţa unei asemenea creşteri rapide a purtătorilor de sarcină.
În continuare, se va urmări evoluţia avalanşei de electroni, datorat unui singur
electron iniţial, n0 = 1, aflat la suprafaţa catodului dintr-o cauză externă. După parcurgerea
distanţei s dintre electrozi, numărul electronilor liberi din avalanşă va fi conform (2.2.25)
n( − ) = eα⋅s , iar a ionilor pozitivi, cu unul mai puţin, întrucât iniţial n-a existat nici unul:

n( + ) = eα⋅s − 1 (2.2.26)
Aceşti ioni ciocnind catodul, vor putea da naştere la alţi electroni liberi, fenomen
numit emisie secundară, şi caracterizat prin coeficientul de ionizare prin şoc de ioni
la suprafaţa catodului, γ. Acest coeficient este o caracteristică de material şi reprezintă
numărul de electroni liberi secundari emişi de catod în urma bombardării acestuia cu
un ion pozitiv.
Condiţia de autonomie a descărcării va fi aceea ca fiecare electron iniţial, după
ciocnirile ionizante α, să dea naştere la ioni pozitivi care, după ciocnirile γ cu catodul,
să producă cel puţin un electron adică, avalanşa să se reia:
54
 (
γ ⋅ eα⋅s − 1 ≥ 1 ) (2.2.27)

respectiv:
 1
α ⋅ s ≥ ln 1 +  (2.2.28)
 γ
Deoarece eα⋅s ≫ 1 , cu bună aproximaţie n( + ) = eα⋅s , rezultând condiţia de
autonomie (2.2.28) simplificată:
1
α ⋅ s ≥ ln (2.2.29)
γ
În automenţinerea descărcării, în afara procesului γ au rol şi alte
procese secundare, mai ales fotoemisia adică, apariţia unor electroni liberi la catod sub
acţiunea fotonilor ce apar în avalanşa de electroni.

2.2.4. Tensiunea de străpungere

în câmp uniform (legea lui Paschen)
Apariţia descărcării autonome înseamnă existenţa unui curent electric prin gaz
datorită purtătorilor de sarcină adică, înseamnă străpungerea gazului. Înlocuind în
(2.2.28) expresia coeficientului de ionizare α din (2.2.21), la limita condiţiei de
autonomie, când intensitatea câmpului electric este E = Estr:
Adică
 1
α ⋅ s ≥ ln 1 + 
 γ
dă
δ⋅B
−
 1
s ⋅δ⋅ A⋅e Estr
≥ ln  1 + 
 γ
şi deoarece Estr = Ustr /s, rezultă:
B⋅δ⋅s
−
 1
A⋅δ⋅s ⋅e U str
≥ ln  1 + 
 γ
din care se poate exprima tensiunea de străpungere:
B⋅δ⋅s
U str = (2.2.30)
A⋅δ⋅ s
ln
 1
ln 1 + 
 γ

55
Această expresie poartă numele de legea lui Paschen care, evidenţiază dependenţa
tensiunii de străpungere de produsul δ·s (celelalte mărimi fiind constante de material).
Reprezentarea grafică a legii lui Paschen (fig. 2.2.3) arată existenţa unui minim a
tensiunii de străpungere (la aer 327 V, pentru δ ·s = 7·10-3 mm). Sub această tensiune,
gazul supus unui câmp electric omogen, nu poate fi străpuns, oricât de mică ar fi distanţa
dintre electrozi.

Fig. 2.2.3. Curba corespunzătoare legii lui Paschen.

Creşterea tensiunii de străpungere în dreaptul punctului de minim, se explică prin:
• la δ = ct, cu creşterea distanţei s dintre electrozi intensitatea câmpului electric
scade şi deci, ca să aibă loc străpungerea, trebuie crescută tensiunea;
• la s = ct, cu creşterea densităţii relative δ a gazului scade drumul liber mediu a
electronilor care, vor avea energie suficientă ionizării numai la tensiuni mai mari.
Explicarea creşterii tensiunii de străpungere în stânga punctului de minim:
• la δ = ct, cu micşorarea distanţei s scade parcursul avalanşei de electroni şi deci
nu apar suficienţi ioni pozitivi, respectiv electroni secundari, pentru a asigura
autonomia descărcării decât, la creşterea tensiunii;
• la s = ct, cu micşorarea densităţii relative δ, numărul ciocnirilor şi deci a ionizărilor,
va fi mai mic, pentru a asigura autonomia descărcării, tensiunea trebuie să crească.

2.3. Fenomenul descărcării în câmp electric uniform

În vederea apariţiei descărcării prin gazul supus unui câmp electric uniform, este
necesară existenţa iniţială a cel puţin unui electron liber. Acesta accelerat de câmpul
electric, dă naştere la avalanşa iniţială, în apropierea catodului. După parcurgerea unei
anumite distanţe, se produce separarea sarcinilor în corpul avalanşei, datorită vitezelor
diferite ale electronilor şi ionilor. Avalanşa apare ca un nor de electroni lăsând în
spate o coadă de ioni pozitivi. Concentraţia de sarcini creşte mult spre fruntea avalanşei,
din cauza multiplicării exponenţiale a sarcinilor. Ca urmare se modifică repartiţia

56
câmpului electric dintre electrozi, de la repartiţia iniţial uniformă E0, în cea rezultantă,
E (fig. 2.3.1). Creşterea intensităţii câmpului în zona frontală a avalanşei duce la
intensificarea ionizărilor prin ciocnire şi excitarea atomilor şi moleculelor. Acestea
radiază fotoni care, prin fotoionizare dau naştere la electroni liberi în volumul gazului
(fig. 2.3.2a). În urma emisiei de fotoni, apar alte ionizări care produc electroni secundari, în
urma cărora rezultă avalanşe secundare (fig. 2.3.2b). Contopirea avalanşelor
secundare duce la apariţia unei descărcări ramificate subţiri, în formă de egretă (smoc),
numit strimer (din streamer, l. engleză). În continuare, în apropierea anodului
aglomerarea de sarcini dă naştere la un canal plasmatic (fig. 2.3.2c) care, se comportă ca
o zonă conductoare, frontul lui spre catod având practic potenţialul anodului. Pe
acest front apar alte avalanşe care se contopesc şi măresc rapid alungirea canalului
conductor spre catod, până la atingerea acestuia (fig. 2.3.2d), realizându-se străpungerea
completă.

a) b) c)
Fig. 2.3.1. Deformarea câmpului electric datorită avalanşei de electroni:
a) avalanşa; b) repartiţia sarcinilor; c) câmpul electric rezultant E.

2.4. Configuraţii de electrozi

Neuniformitatea unui câmp electric se poate caracteriza prin valorile coeficientului
de neuniformitate k, obţinut prin raportarea valorii maxime a intensităţii câmpului, Emax,
la cea medie, Emed (2.1.2), unde
U
Emed = (2.4.1)
s
(U – tensiunea dintre electrozi, s – distanţa dintre ei).
Dacă k = 1, câmpul este uniform. Practic, un astfel de câmp există între electrozi
plan-paraleli, aflate la distanţă nu prea mare şi cu marginile rotunjite conform profilului
Rogowsky (fig. 2.4.1a). La acest profil, curba marginilor este descrisă de ecuaţia:
π⋅ x 
s π
y= ⋅ + e s  (2.4.2)
π 2 
 
57
 Fig. 2.3.2. Evoluţia avalanşei de electroni (Raether, anii 1930).
Câmpul este considerat slab neuniform pentru 1 < k < 2, propriu spaţiului dintre
două sfere dacă, diametrul lor este cel puţin dublu faţă de distanţa dintre ele (s/D ≤ 0,5
fig. 2.4.1b), respectiv între electrozi cilindrici coaxiali având raportul razelor r/R > 1/3
(fig. 2.4.1c).

Fig. 2.4.1. Configuraţii de electrozi: a) plan-paralel; b) sfere; c) cilindri coaxiali;

d) vârf-placă; e) vârf-vârf.
Câmpurile puternic neuniforme au k > 4 şi apar în intervalele la care cel puţin
unul dintre electrozi are rază de curbură mică, de exemplu vârf-placă, vârf-vârf (fig.
2.4.1d, e).
Calcularea tensiunii de străpungere în cazul câmpurilor neuniforme se poate
face analitic doar pentru cazuri particulare când există o simetrie, sau o relaţie de
calcul a distribuţiei câmpului electric în interval. Aşa cum s-a dedus anterior, coeficientul de
ionizare prin şoc de electroni, α, depinde de intensitatea câmpului electric E (2.2.21), iar
dacă are o distribuţie diferită de constantă după x, adică E = f(x), efectuarea integralei
(2.2.24) pentru găsirea numărului n de electroni ai avalanşei, poate fi imposibilă sau
foarte dificilă. Pentru câmpurile slab neuniforme, există în literatură calculate atât E(x),
cât şi k [39].

2.4.1. Influenţa polarităţii asupra descărcării

în câmp electric puternic neuniform
La aplicarea tensiunii unei configuraţii de electrozi care creează câmp puternic
neuniform, în zonele cu intensitate maximă a câmpului se produce o descărcare autonomă
locală – efect corona. Descărcarea înaintează până în zona în care intensitatea câmpului
scade şi unde, condiţia de autonomie a descărcării poate să nu fie satisfăcută.

58
 În urma dezvoltării efectului corona, în jurul electrozilor cu rază de curbură mică
pot apărea sarcini spaţiale de o anumită polaritate şi care modifică repartiţia iniţială
a câmpului.
Vârf pozitiv-placă negativă: avalanşa de electroni se îndreaptă spre vârful pozitiv,
unde se neutralizează rapid. Rămâne în această zonă a vârfului o sarcină spaţială
pozitivă a ionilor, viteza de deplasare a acestora către catod, fiind mică. Ca urmare,
în zona din apropierea vârfului, câmpul suplimentar E(+) creat de această sarcină,
suprapunându-se peste câmpul iniţial E0, va da un câmp rezultant, E, mai slab (fig. 2.4.2).
Efectul corona va apărea mai greu, doar la o tensiune mai mare. În schimb, în zona
plăcii, câmpul rezultant E este intensificat, creând condiţii mai favorabile descărcării
spre acest electrod adică, tensiunea de străpungere scade.

Fig. 2.4.2. Fenomene legate de configuraţia vârf pozitiv.

Vârf negativ-placă pozitivă: avalanşa de electroni se îndreaptă dintr-un câmp
intens (în zona vârfului) spre un câmp mai slab (spre placa-anod), deci viteza electronilor
este mai mică decât în cazul anterior. Totuşi, şi în acest caz vârful este înconjurat de

59
o sarcină spaţială pozitivă, electronii părăsind zona de câmp intens. În apropierea
anodului (a plăcii), se asociază cu moleculele neutre, formând ioni negativi deci, aici
va apărea o sarcină spaţială negativă. Existenţa celor două sarcini spaţiale în apropierea
electrozilor, dă naştere la câmpuri electrice suplimentare E(+) şi E(-), ale căror suprapunere
cu câmpul iniţial, E0, va da un câmp rezultant E, altfel repartizat ca în cazul anterior
(fig. 2.4.3). Astfel, în zona vârfului deci, unde era câmp intens, apare o intensificare
suplimentară şi se creează condiţii de dezvoltare a efectului corona, mai uşor, la o
tensiune mai mică. Apoi, deşi în zona plăcii se produce o altă intensificare locală a
câmpului, deoarece în zona centrală există o slăbire, avansarea descărcării se produce
mai greu, tensiunea de străpungere, creşte.

Fig. 2.4.3. Fenomene legate de configuraţia vârf negativ.

60
 Comparativ, pentru cele două polarităţi posibile ale vârfului, tensiunile de
străpungere corespunzătoare sunt în raportul Ustr(-) / Ustr(+) = 2 ... 2,5.
În ceea ce priveşte configuraţia de electrozi vârf-vârf, tensiunea de străpungere
diferă funcţie de polaritatea vârfului legat la pământ. Acest vârf aduce o creştere a
capacităţii sistemului, întrucât vor exista linii de câmp care se închid de la celălalt vârf, la
pământ (fig. 2.4.4b). Când există legătura la pământ, vârful respectiv se poate echivala cu o
placă, iar tensiunea de străpungere se va judeca funcţie de polaritatea vârfului
nelegat la pământ, ca mai sus, rezultând o tensiune de străpungere mai mare când
vârful nelegat este negativ, decât pentru vârful nelegat, pozitiv.

a) b)
Fig. 2.4.4. Liniile câmpului electric la configuraţia vârf-vârf: a) fără legătură la
pământ; b) cu legătură la pământ.
Capacitatea configuraţiei vârf-vârf chiar cu o legătură la pământ, nu este mai
mare decât capacitatea configuraţiei vârf-placă, deci la aceasta densitatea de sarcini
pe vârf este mai mare. În consecinţă, tensiunea de străpungere a configuraţiei vârf-placă
ar trebui să fie mai mică. Afirmaţia se adevereşte doar în raport cu vârf pozitiv-placă,
la vârf negativ-placă efectele slăbirii câmpului de la mijlocul intervalului întrec efectul
capacităţii mai mari şi deci această configuraţie va avea cea mai mare tensiune de
străpungere (fig. 2.4.5) dintre configuraţiile de electrozi analizate.

Fig. 2.4.5. Tensiunea de străpungere Ustr funcţie de distanţa dintre electrozi, s,

pentru diverse configuraţii cu câmp puternic neuniform.

2.4.2. Influenţa ecranului

Instalarea unui ecran de forma unei foi subţiri din material izolant, în spaţiul
dintre electrozii unei configuraţii ce dă naştere la câmp electric puternic neuniform,
poate modifica tensiunea de străpungere. Ecranul, constituie o barieră fizică în calea
ionilor, ducând la aglomerarea de ioni pe suprafaţa dinspre electrodul vârf, şi având

61
sarcina cu semnul similar polarităţii vârfului. În acest fel, distribuţia iniţială a câmpului
electric se modifică şi o dată cu ea şi tensiunea de străpungere. În continuare se vor
prezenta fenomenele corespunzătoare aplicării unei tensiuni de durată, întrucât la
aplicarea impulsurilor de tensiune, comportarea este diferită [33].
În cazul polarităţii pozitive a vârfului (fig. 2.4.6a) avalanşa de electroni se
îndreaptă spre zona de câmp intens (vârful +), unde se neutralizează. Ionii pozitivi vor fi
reţinuţi însă de ecran, dând naştere între ecran şi placă, la un câmp care are valoarea
maximă mult mai mică, decât fără ecran. Acest efect este cu atât mai benefic, cu cât
ecranul este mai aproape de vârful pozitiv (însă, în imediata apropiere a vârfului ecranul
este distrus termic, străpungându-se). Astfel, creşte tensiunea de străpungere (fig. 2.4.7).

a) b)
Fig. 2.4.6. Modificarea câmpului electric iniţial E0 la E1 prin introducerea unui
ecran subţire la distanţa s1 faţă de electrodul placă: a) vârf pozitiv; b) vârf negativ.

Fig. 2.4.7. Variaţia tensiunii de străpungere Ustr funcţie de distanţa s1 a ecranului

faţă de electrodul placă.
62
 În cazul polarităţii negative a vârfului (fig. 2.4.6b), electronii ajunşi în zona de
câmp slab a plăcii, pierd din viteză şi se unesc cu atomii de oxigen, formând ioni
negativi. Sarcina spaţială a acestor ioni, aglomeraţi de asemenea pe ecran, duce la
apariţia unui maxim a câmpului între ecran şi placă, substanţial mai mare decât fără
ecran, micşorând astfel tensiunea de străpungere. Acest efect este cu atât mai puternic,
cu cât ecranul este mai aproape de placa pozitivă. La apropierea ecranului de vârful
negativ, tensiunea de străpungere creşte, depăşind cu puţin cea fără ecran (fig. 2.4.7).
În concluzie, prezenţa unui ecran subţire măreşte tensiunea de străpungere când
vârful este pozitiv şi scade, când vârful este negativ (cu excepţia poziţiei apropiate
de vârf).

2.5. Descărcarea pe suprafaţa dielectricilor solizi

(conturnarea)
Montarea unui element din material izolant (dielectric) solid în spaţiul dintre
electrozi, izolaţi anterior numai prin mediul gazos (aer) iniţial, duce la apariţia a două
posibilităţi de pierdere a rigidităţii dielectrice a acestui spaţiu (fig. 2.5.1):
• prin străpungerea internă a dielectricului solid;
• prin descărcarea de pe suprafaţa dielectricului solid aflat în gaz – conturnare.

Fig. 2.5.1. Străpungerea a) şi conturnarea b), la un izolator solid aflat în aer.

Întrucât la conturnare, rigiditatea dielectrică este doar temporar pierdută, faţă
de străpungere, când este pierdută definitiv, construcţiile izolante trebuie realizate
în practică în aşa fel ca să aibă tensiunea de străpungere, Ustr, superioară celei de
conturnare, Uc.

63
2.5.1. Influenţa formei câmpului
a) Practic se constată, chiar într-un câmp uniform creat între doi electrozi
plani (fig. 2.5.2) că, rigiditatea dielectrică a intervalului în care există numai gaz, este
mai mare decât dacă acolo se plasează şi un material solid adică, tensiunea la care
străpunge aerul (gazul) fără izolator solid, este mai mare decât tensiunea la care se
conturnează suprafaţa solidului aşezat în acelaşi aer.

a) b)
Fig. 2.5.2. Spaţiul dintre electrozi separat a) numai cu aer;
b) şi cu un dielectric solid.
Iniţierea conturnării se produce la suprafaţa de contact a electrozilor cu
dielectricul solid. Cele două suprafeţe nu se suprapun perfect în practică, între ele
rămânând totdeauna şi inserţii gazoase, în care intensitatea câmpului electric creşte de
atâtea ori faţă de cea din dielectric, de câte ori permitivitatea gazului (ε0) este mai mică
decât permitivitatea solidului (εs), adică de cel puţin 2,5 ... 3 ori, dar mai frecvent de 5...6
ori (la suprafaţa de separaţie dintre doi dielectrici diferiţi, componenta normală a inducţiei
electrice se conservă: Dsn = Dan, deci εs · Esn = ε0 · Ean, Ean = Esn · εs /ε0). Ca urmare în
aceste spaţii cu aer apar descărcări la tensiuni mult mai mici decât în spaţiul fără
izolator solid. Descărcările produc fenomene de ionizare, la început incomplete, dar
autonome şi constituie o sursă de electroni pentru dezvoltarea descărcării pe
suprafaţa dielectricului solid.
Un alt factor care influenţează apariţia conturnării este existenţa unei pelicule
superficiale de apă, condensată din aerul înconjurător, pe suprafaţa dielectricului
solid, prin care se închid curenţi de pierderi. Pelicula nu are aceeaşi grosime pe toată
suprafaţa considerată. Unde-i mai subţire, are rezistenţă mai mare şi acolo apare
încălzire mai puternică (P = R · I 2) ce duce la uscări locale iar apoi, între zonele
uscate, la apariţia unor arce electrice. Distribuţia câmpului electric devine neuniformă pe
suprafaţă şi deci tensiunea la care apare descărcarea, mai mică decât numai în gaz.
b) În cazurile similare unui izolator suport, dielectricul solid (izolatorul) este
plasat întru-un câmp puternic neuniform în care predomină componenta tangenţială
la suprafaţa dielectricului (fig. 2.5.3). în zonele ascuţite ale electrozilor intensitatea
câmpului fiind mare, poate apare o succesiune de strimeri (avalanşe de electroni
care s-au contopit), doar locale (efect corona) dacă tensiunea nu este destul de mare.
Aceste descărcări se lungesc însă la tensiuni mai mari, până ating electrodul opus,
descărcarea atunci fiind completă, la o tensiune mai mică decât în cazul a) (Uc b) < Uc a)).

64
 Fig. 2.5.3. Dielectric în câmp puternic neuniform, cu Et > En.
c) În cazurile similare unui izolator de trecere, dielectricul solid (izolatorul) este
plasat într-un câmp puternic neuniform în care, la suprafaţa lui predomină
componenta normală a câmpului (fig. 2.5.4). Aici, tija centrală, aflată împreună cu
capacele laterale, la potenţial ridicat, trece prin peretele metalic dintre capace care,
se află de regulă la potenţialul pământului. În zonele ascuţite ale electrodului central,
poate apare o succesiune de strimeri, doar locale (efect corona) dacă, tensiunea ne
este destul de mare.

Fig. 2.5.4. Dielectric în câmp puternic neuniform, cu En > Et.

Componenta tangenţială a intensităţii câmpului tinde să dirijeze descărcările spre
capacele laterale (electrodul opus), iar componenta normală le dirijează spre tija
centrală adică, spre suprafaţa dielectricului. La o anumită tensiune, această
bombardare a suprafeţei duce la ridicarea locală a temperaturii sale – spre deosebire de
cazul anterior, b). Încălzirea, poate duce la apariţia ionizării termice, ceea ce duce la
creşterea conductibilităţii canalelor descărcării, la frontul lor crescând intensitatea
câmpului electric. Ca urmare, se uşurează alunecarea canalelor până la conturnare.
Tensiunea de conturnare va fi mai mică datorită ionizării termice, decât în cazul b),
când componenta tangenţială a câmpului era predominantă (Uc c) < Uc b)).

2.5.2. Influenţa altor factori asupra descărcării superficiale

a) Capacitatea specifică superficială, C0, are influenţă hotărâtoare în condiţiile în care
suprafaţa izolatorului solid este uscată, pentru configuraţia cu En > Et (fig. 2.5.5).
Curentul ik ce contribuie la intensificarea proceselor de ionizare în strimer şi deci
favorizează înaintarea strimerului spre electrodul opus, la tensiunea variabilă
în timp este un curent capacitiv, ce se închide prin capacitatea C0 ·∆S de sub

65
 frontul strimerului (aici ∆S este aria suprafeţei de sub frontul strimerului, iar C0 = εd
/d este capacitatea superficială, εd – permitivitatea dielectricului, d – grosimea
dielectricului). Reducerea capacităţii superficiale prin creşterea grosimii d (C'0 <
C0), micşorează curentul ik şi deci creşte tensiunea de conturnare. Mărirea distanţei
dintre electrozi (linia de fugă), de asemenea duce la creşterea acestei tensiuni.

Fig. 2.5.5. Considerarea capacităţii superficiale:

1, 2 – electrozi; 3 – dielectric; 4 – strimer.
Creşterea grosimii împreună cu mărirea distanţei se poate face prin nervurarea
suprafeţei dielectricului (fig. 2.5.6). La un astfel de izolator, în cazul unui număr mare de
nervuri, descărcarea se va produce aproape integral prin aer, suprafaţa izolatorului
fiind protejată de acţiunea termică a arcului de descărcare.

Fig. 2.5.6. Nervurarea suprafeţei dielectricului:

1 – linia de fugă pe suprafaţă; 2 – prin aer.
b) Tipul tensiunii aplicate influenţează ionizarea termică de la suprafaţa dielectricului
solid şi în acest fel tensiunea de conturnare (fig. 2.5.7). Tensiunile de conturnare
pe suprafaţa dielectricului sunt mai mici decât tensiunea de străpungere a aceluiaşi
interval având numai aer. Cea mai mică tensiune de conturnare apare atunci când
tensiunea este alternativă, de frecvenţă industrială, datorită curentului
capacitiv care favorizează termoionizarea. La tensiune continuă acest curent nu
există, deci procesele de ionizare apar mai greu dar, oricum mai uşor decât la
impuls care, are durată foarte scurtă.

Fig. 2.5.7. Influenţa tipului tensiunii U aplicate, funcţie de distanţa s dintre electrozi:
1 – descărcare în aer, fără dielectric solid; 2 – tensiune de impuls;
3 – tensiune continuă; 4 – tensiune alternativă.

66
c) Umiditatea aerului influenţează tensiunea de conturnare în felul următor (fig. 2.5.8):
la umidităţi relative sub 50 %, vaporii de apă din atmosferă reţin electronii liberi,
dezvoltarea proceselor de descărcare realizându-se mai dificil. Din acest motiv
creşterea umidităţii relative hr va mări tensiunea de conturnare până când, la umidităţi
mai mari, se produce condensarea apei pe suprafaţa dielectricului solid. Prin pelicula
de apă formată trece un curent de pierderi care, deja favorizează prin încălzirea
produsă, fenomenele de ionizare, şi deci micşorarea tensiunii de conturnare, aşa
cum este descris în continuare la un izolator umezit.

Fig. 2.5.8. Plaja de valori a tensiunii de conturnare,

Uc, funcţie de umiditatea relativă, hr.
Umezirea suprafeţei izolante se produce frecvent datorită ploii şi a depunerii de
rouă. Pelicula de apă permite trecerea unui curent de pierderi de 50 ... 100 mA
care produce încălzirea suprafeţei. Pelicula fiind neomogenă, rezistenţa ei este
diferită în diversele porţiuni ale suprafeţei, încălzirea fiind mai puternică unde
rezistenţa este mai mare. În aceste porţiuni începe un proces de evaporare, apărând
zone uscate. Pe aceste zone cade o parte mai mare a tensiunii aplicate, ca urmare
creşte pe ele intensitatea câmpului electric, ducând la apariţia unei descărcări
locale sub formă de arc electric. Arcul şuntează porţiunea uscată, ca urmare creşte
curentul de pierderi, vor apare alte zone uscate, alte arce electrice, până când
suprafaţa se va conturna.
Pentru izolatoare externe, nervurarea va fi de aşa manieră ca pe cât posibil
să nu se depună picături de apă în strat continuu, nervurarea punând accent pe
acest deziderat la izolatoarele utilizate în exterior (fig. 2.5.9).

a) b)
Fig. 2.5.9. Nervurarea izolatoarelor: a) de interior; b) de exterior.

67
 Funcţie de caracteristicile ploii (debitul, unghiul de înclinare), conturnarea se
poate produce pe mai multe căi. Astfel, cel mai frecvent are loc pe calea b (fig. 2.5.10),
dar dacă ploaia este puternică, este posibilă pe calea a şi la o anumită înclinare
nefavorabilă, producându-se stropirea în partea inferioară, devine posibilă şi calea c.

Fig. 2.5.10. Drumuri posibile de conturnare (a, b, c) la un lanţ de izolatoare:

1 – armătură metalică; 2 – dielectric; 3 – tijă metalică.
Întrucât fenomenele conturnării la un izolator umed au un puternic caracter
termic, la impulsuri de tensiune nu au timp să se dezvolte atunci, tensiunea
de conturnare sub ploaie, nu diferă esenţial la acestea, de cele în stare uscată.
d) Depunerile poluante influenţează descărcările superficiale în condiţiile umezirii
suprafeţei izolatorului deoarece, atunci devine conductor stratul de depuneri. Pe malul
mării pot apare depuneri de sare, iar în zonele industriale depuneri de praf, pulberi
de materiale de construcţii (ciment, var), pulberi de cărbune, îngrăşăminte chimice etc.
Aceste depuneri micşorează tensiunea de conturnare şi sunt periculoase nu
atât pe timp de ploaie – care spală în mare măsură depunerile – ci la ceaţă, rouă,
burniţă. Fenomenul producerii conturnării se produce similar cu cele descrise
anterior, la punctul c), pentru izolatorul umezit.
Pe lângă creşterea liniei de fugă (prin nervurare suplimentară sau printr-un
număr mai mare de elemente izolatoare într-un lanţ), uniformizarea repartiţiei
câmpului electric va creşte tensiunea de conturnare, în acest scop utilizându-se
ecrane. Acestea pot fi inele de gardă (închise, deschise, fig. 2.5.11a,c), sau cilindri
coaxiali.
Aceşti cilindri sunt realizaţi din hârtie izolantă, cu rol de ecran pentru mărirea
rigidităţii dielectrice. Pe suprafaţa lor au aşezate foiţe metalice care servesc la
uniformi-zarea câmpului electric (fig. 2.5.11b).
Uniformizarea câmpului va fi asigurată dacă înălţimea ecranelor izolatoare
are o variaţie hiperbolică în funcţie de rază (r·h = ct, fig. 2.5.12). Construcţia este
aşezată în ulei de transformator între două corpuri de porţelan 6 şi 7, figura
2.5.11b) asamblate cu o flanşă (piesă de fixare).
Izolatoarele tijă cu nervură elicoidală (fig. 2.5.13) permit autospălarea liniei de
fugă, întrucât canalele nervurii formează o cale continuă în lungimea izolatorului.
68
 a) b) c)
Fig. 2.5.11. Ecrane utilizate pentru uniformizarea câmpului electric în lungul
izolatorului: a) lanţ de izolatoare de susţinere; b) izolator de trecere; c) vedere de
sus pentru inel de gardă deschis; 1 – stâlp de înaltă tensiune; 2 – inel de gardă
exterior; 3 – izolatorul lanţului; 4 – conductorul liniei electrice; 5 – piesă de fixare-
etanşare; 6 – partea de exterior al izolatorului de trecere; 7 – partea de interior al
izolatorului de trecere; 8 – ecrane cilindrice; 9 – conductor.

Fig. 2.5.12. Uniformizarea câmpului cu ajutorul foiţelor metalice: rt – raza tijei;

r1, r2 – raza foiţelor; rfl – raza flanşei; Ea – câmpul în lipsa foiţelor;
Eb – câmpul în prezenţa foiţelor.

69
 a) b)
Fig. 2.5.13. Izolatoare cu nervură elicoidală: a) vedere cu nervuri; b) detaliu.

2.5.3. Repartiţia tensiunii pe un lanţ de izolatoare

Experimental, se poate stabili repartiţia tensiunii pe lungimea unui lanţ de
izolatoare, utilizând prăjina de măsură de înaltă tensiune (M. V. Homeakov), etalonată
în kV (fig. 2.5.14). La utilizare, dispozitivul de măsurare poziţiona la capătul unui
ansamblu lung de mai mulţi metri de prăjini electroizolante 6, se pune în contact prin
electrozii 4, de armăturile metalice 1, ale câte unii element izolator 2. Unul din electrozi
este legat de un vârf eclator fix 3, celălalt de o camă conductoare mobilă 5, a cărei
distanţă d se micşorează la rotirea camei prin prăjinile 6, până la străpungerea ei. Atunci, un
indicator al camei va arăta pe scala gradată 7, valoarea tensiunii la care a avut loc
străpungerea adică, căderea de tensiune ∆Uk (k = 1, ..., n) pe elementul izolator urmărit.
Însumarea acestor căderi permite ridicarea curbei de distribuţie a tensiunii în lungul
lanţului şi care va rezulta neuniformă (fig. 2.5.15a).

Fig. 2.5.14. Măsurare cu prăjină de înaltă tensiune: 1 – armături metalice;

2 – corp porţelan; 3 – vârf eclator; 4 – electrozi de contact; 5 – camă conductoare;
6 – prăjină susţinere; 7 – scală gradată.
Neuniformitatea se datorează capacităţilor parazite ale elementelor lanţului.
Acesta se poate reprezenta printr-o schemă echivalentă (fig. 2.5.15b) compusă dintr-o
reţea de capacităţi proprii, C, capacităţi parazite faţă de pământ, Cp, respectiv faţă de
conductor, Cc. Datorită faptului că aceste capacităţi nu sunt egale (C = 50 ... 70 pF,
Cp = 4 ... 5 pF, Cc = 0,5 ... 1,5 pF), curenţii care circulă prin elementele lanţului nu
vor fi nici ei egali, determinând căderi de tensiune diferite pe elementele lanţului, mai
mari către capătul care susţine conductorul liniei.

70
 a) b)
Fig. 2.5.15. Repartiţia căderilor de tensiune: a) şi capacităţile schemei echivalente
ale unui lanţ de izolatoare b): ∆Uk - căderea de tensiune pe elementul k;
C – capacitatea proprie; Cp – capacitatea parazită faţă de pământ;
Cc - capacitatea parazită faţă de conductor.
Având în vedere lungimea h a elementelor şi modul lor de conexiune, capacităţile de
mai sus se pot exprima funcţie de valorile specifice C0, Cp0, Cc0, raportate la unitatea de
lungime h a unui element izolator:
C = C0 / h serie
C p = h ⋅ C p0 paralel (2.5.1)
Cc = h ⋅ Cc 0 paralel
Luând în considerare un element de lungime dx al lanţului, situat la distanţa x
de stâlp, se va putea scrie pentru căderea de tensiune dUx pe elementul dx, respectiv
pentru curentul dIx prin acelaşi element (fig. 2.5.16):
I
dU x = x ⋅ dx
ω⋅ C0 (2.5.2)
dI x =  ω⋅ C p 0 ⋅ (U x − 0) + ω⋅ Cc 0 ⋅ (U x − U f )  ⋅ dx

Fig. 2.5.16. Schema echivalentă a lanţului de izolatoare.

71
în care ω = 2·π·f este pulsaţia, f – frecvenţa tensiunii, Uf – tensiunea de fază a
conductorului. Derivând prima ecuaţie şi înlocuind în ea expresia lui dIx, rezultă:
d 2U x C p 0 + Cc 0 Cc 0
2
= ⋅U x − ⋅U f (2.5.3)
dx C0 C0
care are soluţia generală:
U x = A ⋅ ea0 ⋅ x + B ⋅ e− a0 ⋅ x + D (2.5.4)
cu soluţia ecuaţiei caracteristice a ecuaţiei omogene,
C p 0 + Cc 0
a0 = (2.5.5)
C0
iar A, B, D sunt constantele de integrare.
Pentru un element izolator discret:
C p + Cc
a = a0 ⋅ h = (2.5.6)
C
Tensiunea Ux va avea salturi discrete Uk, corespunzător elementului k al lanţului.
Elementul k va fi la distanţa x = h·k, iar ultimul element n, la h·n. Deci, pentru aceste
elemente se va putea scrie: a0 ·x = a0 · h · k = a· k, respectiv a· n. Având în vedere
expresia sinusului hiperbolic exprimat cu exponenţiale:
ea⋅n − e− a⋅n e a ⋅k − e − a ⋅k
sh a ⋅ n = , sh a ⋅ k =
2 2
rezultă soluţia finală pentru tensiunea elementului k:

{ }
Uf
Uk = ⋅ C p ⋅ sh a ⋅ k + Cc ⋅ [ sh a ⋅ n − sh a ⋅ (n − k )] (2.5.7)
(Cc + C p ) ⋅ sh a ⋅ n
în care k = 1, ..., n, iar n – numărul de elemente izolatoare din lanţ.
Numărul de ordine al izolatorului căruia îi revine tensiunea minimă, se poate
determina cu relaţia:
1 Cc ⋅ ea⋅n + C p
kmin ≈ ⋅ ln (2.5.8)
2⋅a Cc ⋅ e− a⋅n + C p
La stabilirea acestor relaţii s-a presupus că valorile capacităţilor C, Cp, Cc, sunt
aceleaşi pe toată lungimea lanţului, ceea ce corespunde realităţii cu suficientă exactitate
pentru C, Cp, însă Cc creşte pe măsura apropierii de conductor.
Uf
Pentru a obţine o repartiţie uniformă a tensiunii U k = ⋅ k , trebuie să se
n
realizeze egalitatea sarcinilor capacităţilor parazite Cp şi Cck (al k-lea), adică:
U k ⋅ C p = (U f − U k ) ⋅ Cck (2.5.9)
de unde
72
 k
Cck = C p ⋅ (2.5.10)
n−k
De aici se poate explica rolul inelelor de gardă şi a altor armături metalice folosite
pentru îmbunătăţirea repartiţiei tensiunii: armătura montată la partea de suspendare
a conductorului, măreşte capacitatea Cc a elementelor de aici şi în acest fel se micşorează
căderea de tensiune pe acestea din urmă. Influenţa armăturilor montate pe partea legată
la masă, este însă neglijabilă.

2.5.4. Descărcarea corona

Descărcarea (efectul) corona este o descărcare autonomă, incompletă, localizată
în jurul contururilor cu rază de curbură mică de pe suprafaţa electrozilor. În vecinătatea
acestora intensitatea câmpului electric este mare şi depăşeşte câmpul critic. Fiind
îndeplinite condiţiile de autonomie a descărcării în acest spaţiu, în jurul electrodului
respectiv se formează un manşon luminos albastru-violet, o coroană luminoasă, de
unde provine numele fenomenului.
La dimensiunile de electrod coronat întâlnite la liniile de transport, efectul
corona pierde aspectul de manşon continuu şi se discretizează. Descărcarea poate fi
sub formă de impulsuri, continuă sau sub forma unor strimeri, uneori ramificaţi. La
distanţe mai mari de câţiva centimetri de electrod, e sub formă de strimeri.
Aspectele fizice ale descărcării corona în curent
alternativ
Se consideră creşterea tensiunii aplicate electrozilor, spre alternanţa pozitivă.
Până la atingerea tensiunii critice, Ucr, descărcarea corona fiind inexistentă, sarcinile
Qc ale conductorului cresc proporţional cu tensiunea (porţiunea 0 – 1, fig. 2.5.17). La
u = Ucr, se dezvoltă descărcarea corona, apar sarcini spaţiale Qsp în jurul electrodului,
sarcina totală Qt = Qc + Qsp, nu mai variază proporţional cu tensiunea aplicată (porţiunea 1
– 2, fig. 2.5.17). Avalanşele de electroni se neutralizează pe electrodul pozitiv, în
urma lor rămân ioni pozitivi care formează strimerii descărcării (fig. 2.5.18a).
După atingerea valorii maxime, Umax, tensiunea începe să scadă şi cu ea sarcinile
conductorului (porţiunea 2 – 3, fig. 2.5.17), sarcinile pozitive continuă să se îndepărteze
de conductor (fig. 2.5.18b). La trecerea prin zero a tensiunii, u = 0, sarcina totală nu
va fi nulă, datorită existenţei unei sarcini spaţiale remanente, Qrem.

Fig. 2.5.17. Caracteristica tensiune-sarcină.

73
 a) b) c)

d) e) f)
Fig. 2.5.18. Sarcinile spaţiale pe parcursul descărcării corona în timpul unei
perioade.
În alternanţa negativă a tensiunii, aceste sarcini spaţiale remanente se vor
îndrepta spre conductorul având polaritatea (–), neutralizându-se pe el (fig. 2.5.18c).
La u > Ucr (negativ) apare fenomenul corona negativ, cu sarcini spaţiale negative
(fig. 2.5.18d). Acestea se îndepărtează de conductor (fig. 2.5.18e), urmând ca în timpul
alternanţei pozitive următoare să-şi schimbe sensul de deplasare (fig. 2.5.18f), până
ce se neutralizează pe conductor, apoi fenomenul se repetă.
Dacă se iau în considerare etapele descărcărilor ce duc prin creşterea tensiunii,
la efectul corona (fig. 2.5.19), în curent alternativ vor apare periodic impulsuri de
curent (fig. 2.5.20), corespunzător prezenţei avalanşelor de electroni şi a sarcinii spaţiale a
ionilor pozitivi, în diverse momente de timp.
Din cauza diferenţelor dintre mobilitatea sarcinilor pozitive şi negative,
fenomenele nu sunt simetrice în cele două alternanţe ale tensiunii. Mai trebuie remarcat
că datorită sarcinilor spaţiale, la tensiune alternativă descărcarea corona apare mai
repede decât momentul trecerii tensiunii prin valoarea critică.

Fig. 2.5.19. Etapele descărcărilor: A – se formează avalanşa de electroni;

B – faza obscură; C – efect corona vizibil.
Formarea strimerilor în jurul conductorului echivalează cu mărirea razei acesteia,
ceea ce duce la creşterea capacităţii conductoarelor în prezenţa descărcării corona,
faţă de cea determinată de dimensiunile geometrice ale liniei, ca urmare la curentul
capacitiv al liniei, ic, se va adăuga un curent ick în prezenţa descărcării corona (fig. 2.5.21).
Pe de altă parte sarcinile care părăsesc conductorul formând strimerii descărcării,
determină un impuls de curent ce se suprapune peste curentul capacitiv, dând naştere
74
la armonici superioare de curent (în primul rând armonica de ordinul 3, i3k), defazate.
Curentul total ik are deci şi o componentă activă iak în fază cu tensiunea care, existând
în prezenţa descărcării corona, dă naştere la pierderi suplimentare. Pe de altă parte,
impulsurile de curent duc la existenţa unui câmp de înaltă frecvenţă în jurul conductorului
care, propagându-se în spaţiu, provoacă perturbaţii în instalaţiile din telecomunicaţii.

Fig. 2.5.20. Desfăşurarea descărcării corona: 1 – descărcare obscură;

2 – impulsuri Trichel; 3 – corona vizibil; 4 – descărcare prin strimer;
5 – descărcare similară impulsurilor Trichel.

Pierderile corona
Au ca şi cauză fizică migraţia ionilor, energia fiind degajată prin frecarea acestora
de moleculele neutre ale aerului. Transportul energiei necesare acestui fenomen
este asigurat de componenta activă a curentului, iak, menţionată anterior, în prezenţa
descărcării corona.
Pierderile localizate sunt pierderile pe timp frumos la linii care funcţionează
în câmpuri inferioare lui 18 kVef /cm (majoritatea liniilor de înaltă tensiune lucrează
la valori cuprinse între 13 ... 17 kVef /cm). Pierderile generalizate apar în condiţiile
unor intensităţi de câmp superioare, sau atunci când ploaia, ceaţa sau ninsoarea măresc
numărul punctelor de pe suprafaţa conductoarelor de la care se dezvoltă descărcările.

Fig. 2.5.21. Forma curentului în condiţiile descărcării corona.

75
 Pornind de la constatările experimentale, Peek, în 1911 a dat urătoarea formulă
de calcul a pierderilor corona, pentru o linie monofazată formată din două conductoare
de rază r aflate la distanţa d:

P=
241
δ
⋅ ( f + 25 ) ⋅
r
d
( )
⋅ U f − U 0 ⋅ 10− 5 [kW/km] (2.5.11)

în care f [Hz] este frecvenţa tensiunii de alimentare, δ - densitatea relativă a aerului

conform (2.2.18), Uf [kV] – tensiunea fazei, iar mărimea U0 corespunde intensităţii
câmpului
E0 = 21, 2 ⋅ δ ⋅ m1 ⋅ m2 (2.5.12)
Aici m1 este coeficientul de netezime al conductorului, cuprins între 0,98 ... 0,83
funcţie de construcţie şi îmbătrânire, iar m2 depinde de starea atmosferică, la ploaie
fiind 0,8. În foarte multe lucrări U0 se consideră egală cu tensiunea critică Ucr, tensiunea
la care apare descărcarea corona [3], [4], [29].
Dacă se admite că descărcarea corona apare atunci când intensitatea câmpului
electric depăşeşte valoarea efectivă de
Ecr = 21, 2 kV/cm (2.5.13)
Atunci în condiţii atmosferice normale (δ = 1), conductorul fiind neted şi curat (m1 = 1),
iar atmosfera uscată (m2 = 1), rezultă E0 = Ecr şi deci U0 = Ucr.
Relaţia (2.5.11) este de forma P = K ⋅ (U f − U cr )2 şi arată că, creşterea lui Ucr
duce la micşorarea pierderilor. Dar pentru două conductoare paralele, pe baza relaţiei
generale dintre tensiunea şi intensitatea câmpului de pe suprafaţa conductorului, dedusă
în electrostatică, se poate scrie:
d
U cr = Ecr ⋅ r ⋅ ln (2.5.14)
r
Întrucât mărirea distanţei d dintre conductoare este mai dificilă, necesitând
investiţii mai mari (ar trebui modificate dimensiunile stâlpului), se preferă creşterea
razei r a conductorului care, are influenţă mai substanţială, fiind în afara logaritmului.
De altfel, această concluzie este în concordanţă şi cu faptul că mărirea razei scade
densitatea sarcinilor, respectiv intensitatea câmpului la suprafaţă deci, se îngreunează
apariţia descărcării corona.
La tensiuni nominale de 110 şi 220 kV, secţiunea conductorului se calculează
de obicei plecând de la densitatea economică de curent. Pe această bază, cel mai răspândit
conductor la liniile de 220 kV este din OL-Al având secţiunea de 400 mm2, mai mare
decât ce ar rezulta ca minim admis din condiţii de pierderi prin efect corona (300 mm2).
La liniile de 400 kV sau mai mult, dimensionarea se face pe baza acestor pierderi,
pentru 400 kV rezultând un diametru minim de 50 mm (secţiune 1950 mm2). Asemenea
conductoare nu se fabrică, greutatea lor creând dificultăţi de montaj.

76
 Soluţia este utilizarea conductoarelor fasciculare adică, utilizarea mai multor
conductoare în paralel, puse la distanţă de câţiva centimetri unul de celălalt pentru o
aceeaşi fază. Calculând tensiunea unui asemenea sistem la aceeaşi capacitate
a fascicolului cu cea a conductorului iniţial, va rezulta o relaţie în care apare
mărimea numită rază echivalentă pentru n conductoare:
re = n r ⋅ d1 ⋅ d 2 ⋅ ... ⋅ d n−1 (2.5.15)
unde d1, d2, ..., dn-1 sunt distanţele de la un conductor la toate celelalte. La o aşezare
simetrică, în vârfurile unui poligon regulat de latură l (fig. 2.5.22), raza cercului de
fasciculare este:
l
R= (2.5.16)
π
2 ⋅ sin
n
iar raza echivalentă:
n⋅r
re = R ⋅ n (2.5.17)
R

Fig. 2.5.22. Exemple de conductoare fasciculare.

Prin utilizarea conductoarelor fasciculare este mărită suprafaţa aparentă a grupului,
sarcina electrică a fazei se repartizează pe conductoarele componente şi intensitatea
câmpului scade.
Pe măsură ce conductoarele se apropie între ele, se reduce capacitatea firului
conductor şi sarcina acumulată pe el. Se va micşora intensitatea medie a câmpului, dar
va creşte neuniformitatea acestuia. Începând cu o anumită distanţă, raportul dintre
intensitatea maximă Emax şi cea medie Emed, creşte cu apropierea şi deoarece din punct
de vedere al apariţiei descărcărilor, hotărâtoare este Emax, pierderile vor creşte adică,
există o distanţă optimă la care, trebuie aşezate aceste conductoare.
Factorul de neuniformitate se defineşte ca fiind:
Ψ = Emax / Emed − 1 (2.5.18)
şi rezultă după înlocuire, funcţie de numărul n, raza r şi latura l a poligonului regulat, a fi:
r π
Ψ = 2 ⋅ ( n − 1) ⋅ ⋅ sin (2.5.19)
l n
Grafic, se poate urmări pe figura 2.5.23, cum se modifică acest factor funcţie
de numărul conductoarelor componente.
77
 Fig. 2.5.23. Variaţia relativă a factorului de neuniformitate Ψ, funcţie de numărul
subconductoarelor din fascicul, n.
Distanţa dintre conductoare nu se poate micşora oricât şi din cauza forţelor
electrodinamice de atracţie dintre ele care, la scurtcircuit devin mult mai mari decât
forţele electrostatice de îndepărtare, făcând să se lipească.
Valorile folosite în România pentru liniile de 400 kV, sunt: l = 40 cm, r = 1,46 cm şi
n = 4 sau 3; la 750 kV se vor folosi n = 4 conductoare pe fază cu l = 45 cm, r = 1,525 cm
sau n = 5 şi l = 30 cm, r = 1,25 cm.
Deşi pe baza formulei lui Peek (2.5.11), s-au tras concluzii importante, ea nu
satisface necesităţile teoretice precise şi nici cele practice la diametre mai mari, cum ar
fi cele pentru tensiuni de la 220 kV în sus.
O relaţie care dă în mod satisfăcător pierderile în regim generalizat, este [3]:
rs R
2 ln ⋅ ln
 0,3  r0 re
P = Pnorm ⋅ n 2 ⋅ r 2 ⋅  1 +  ⋅ (2.5.20)
 r R
ln
rs
în care pierderile normalizate au expresia:
U 
Pnorm = 8 ⋅ π ⋅ f ⋅ ε0 ⋅ 312 ⋅  − 1 ⋅ m2 (2.5.21)
 U0 
şi rs = 18 ⋅ r sau rs = 18 ⋅ n ⋅ r + 4 este distanţa faţă de conductor, la care ajunge
sarcina spaţială. Pentru R (raza cercului de fascicul, considerat de potenţial nul), se
poate lua 350 cm.
Efectele descărcării corona
Pot fi sintetizate, ca fiind:
• pierderi de energie, zeci de kW / km, importante din cauza lungimilor mari ale
liniilor;
• corodarea conductoarelor, ducând la scurtarea vieţii acestora de 1,5 ... 2 ori;
• corodarea părţilor metalice ale izolatoarelor;
78
 • determină perturbaţii radiofonice puternice;
• scad inductivitatea şi cresc capacitatea liniei, diametrul conductorului
manifestându-se mai mare, din cauza sarcinilor spaţiale;
• amortizează undele de supratensiune care, determină pentru intensitatea câmpului o
valoare mai mare decât cea critică.
Predominante sunt efectele negative, ceea ce impune evitarea descărcării corona
pe linii.
Descărcarea corona la impuls
Are un rol pozitiv, aşa cum s-a menţionat mai înainte, căci produce atenuarea
sau deformarea undei de supratensiune care vine pe linie.
Având în vedere sarcinile existente pe conductor, corespunzător valorilor tensiunii
de impuls (fig. 2.5.24), se pot defini, pornind de la relaţia generală a capacităţii şi
corespondenţa grafică (se vor considera raportate la lungime):
Q
C= = tg α (2.5.22)
u
• capacitatea geometrică a liniei:
Cg = tg AOB
ˆ (2.5.23)
• capacitatea statică:
Cs = tg COB
ˆ (2.5.24)
• capacitatea dinamică:
dQ
Cd = tg CED
ˆ = (2.5.25)
du

Fig. 2.5.24. Variaţia sarcinii Q funcţie de valoarea tensiunii de impuls.

Dacă până la apariţia descărcării corona la impuls între sarcina Q şi tensiunea u pe
conductor, există o dependenţă liniară, Q = Cg · u, după apariţia descărcării corona, deci
pentru o tensiune u > Ucr această dependenţă se exprimă printr-o funcţie pătratică [20]:
Q = C g ⋅ u ⋅ (1 + B ⋅ u ) (2.5.26)

79
în care B este un coeficient a cărui valoare depinde de diametrul conductorului (fig.
2.5.25). Atunci, capacitatea dinamică va fi:
dQ d
Cd = = C g ⋅ u ⋅ (1 + B ⋅ u )  = C g ⋅ (1 + 2 ⋅ B ⋅ u ) (2.5.27)
du du  

Fig. 2.5.25. Dependenţa coeficientului B de diametrul d al conductorului.

Se observă că, Cd > Cg şi atunci viteza de propagare a undei de impuls va scădea
de la viteza pentru o linie fără pierderi,
1
v0 =
L0 ⋅ C0 (2.5.28)
C0 = C g
la viteza:
1
vc = < v0 (2.5.29)
L0 ⋅ Cd
apărând întârzieri, ce deformează impulsul (fig. 2.5.26).

Fig. 2.5.26. Deformarea impulsului de tensiune.

80
 Capitolul 3
SUPRATENSIUNI

3.1. Generalităţi
Izolaţia electrică a oricărui echipament este supusă în timpul exploatării la
solicitări electrice care, se datorează diferenţei de potenţial (tensiunea) dintre părţile
metalice (electrozii) separaţi de această izolaţie.
Tensiunea nominală, Un , este valoarea efectivă (între faze, dacă-i cazul) a
tensiunii standardizate pentru care se garantează funcţionarea în regim de durată şi
care, pentru aparatele de joasă tensiune coincide cu tensiunea maximă de serviciu.
Pentru o reţea, tensiunea maximă de serviciu este cea mai mare valoare a tensiunii
între faze care apare la un moment dat într-un punct oarecare al reţelei în condiţii
normale de exploatare. La aparatele electrice de înaltă tensiune este de obicei cu
20 % mai mare ca tensiunea nominală.
Supratensiunea este orice tensiune variabilă în timp a cărei valoare de vârf
depăşeşte valoarea de vârf a tensiunii maxime de serviciu.
Când cauza care o produce nu aparţine elementelor reţelei, supratensiunea este
externă. Fiind rezultatul unor fenomene atmosferice, se mai numeşte şi supratensiune
atmosferică.
Când cauza care o produce aparţine reţelei, supratensiunea este internă.
Durata supratensiunilor, caracterizează tipurile de supratensiuni. Astfel:
• t < 100 µs, supratensiuni atmosferice (STA);
• t < 4000 µs, supratensiuni interne (STI);
• t < 1 s, supratensiuni temporare;
• t < 60 s, supratensiuni de durată.
Supratensiunile atmosferice sunt consecinţa descărcărilor atmosferice şi
pot lua naştere fie ca urmare a loviturii directe de trăsnet, fie ca urmare a inducţiei
electromagnetice, când lovitura de trăsnet este în apropiere.
Supratensiunile interne se pot datora unor manevre de comutaţie operative sau
de lichidare a unor avarii (conectarea, respectiv deconectarea unor elemente din sistemul
electroenergetic, SEE), dar se pot datora şi unor fenomene de rezonanţă la o anumită
funcţionare a SEE.
Supratensiunile temporare sunt supratensiuni care se amortizează în decursul
a câtorva perioade a frecvenţei industriale. Sunt ocazionate de manevre sau de apariţia
unor defecte (separarea bruscă a unor sarcini importante, avarii monofazate). Sunt
deci tot de origine internă, ca şi supratensiunile de durată care, apar la capătul în gol
a liniilor lungi.
81
 Alte fenomene legate de creşterea tensiunii sunt legate de perturbaţiile pentru
calitatea alimentării cu energie electrică şi se pot găsi în literatură [7].
Luând în considerare valoarea maximă a supratensiunii interne, Umax şi valoarea
de amplitudine a tensiunii de fază, se defineşte ordinul de multiplicitate sau factorul
de supratensiune, K:
U max 3 U max
K= = ⋅ (3.1.1)
2 ⋅U n 2 Un
3
Uzual, K = 2,5 ... 4. Exprimând Umax din (3.1.1):
2
U max = ⋅ K ⋅ U n = 0,816 ⋅ K ⋅ U n (3.1.2)
3
rezultă că pentru aceeaşi valoare a lui K, la tensiuni nominale foarte înalte (750, 1150 kV),
valoarea absolută a supratensiunilor interne poate depăşi nivelul supratensiunilor
atmosferice.

3.2. Trăsnetul
3.2.1. Sarcina electrică a unui nor
Trăsnetul este o descărcare electrică naturală sub formă de arc electric între norul
de furtună şi pământ; are lungimea de ordinul kilometrilor. Cea mai mare parte
a canalului descărcării se găseşte în interiorul norului de furtună care, constituie sursa de
tensiune prin sarcinile electrice care se acumulează pe picăturile de apă ale norului.
Pentru explicarea separării şi acumulării sarcinilor electrice în interiorul norului,
s-au elaborat mai multe teorii care, dau însă numai explicaţii parţiale. Teoria lui Wilson
(1929) şi cea a lui Frenkel (1944) iau în considerare efectul câmpului terestru şi efectul
gravitaţiei. Astfel, sub acţiunea câmpului terestru picăturile de apă şi cristalele de gheaţă
din atmosferă se polarizează şi de ele se fixează electronii şi ionii negativi, ionii pozitivi
rămânând în aer. Datorită greutăţii, picăturile de apă şi cristalele de gheaţă cad, lăsând în
urmă aerul electrizat pozitiv. Căderea încetează când apare echilibru între forţele
electrice de atracţie dintre sarcinile separate şi forţa gravitaţională. Sarcina totală luată de
o particulă este proporţională cu raza ei, factorul de proporţionalitate, numit potenţial
electrocinetic, după Frenkel, a fost evaluat la valoarea de 0,25 de Temkin.
Măsurătorile intensităţii câmpului electric terestru într-o zonă deasupra căreia
există un nor, în majoritatea covârşitoare a cazurilor arată creşterea lui, când norul este
mai departe (fig. 3.2.1), adică existenţa sarcinilor pozitive în partea superioară a norului, iar
scăderea şi apoi inversarea lui, când norul se apropie, adică prezenţa sarcinilor
negative în părţile inferioare. Sondajele directe în nori au dat o distribuţie a sarcinilor
ca în figura 3.2.2, pentru cei mai mulţi nori, sarcinile electrice de semn contrar fiind
separate de izoterma de – 10 °C, aflată la o altitudine de aproximativ 5 km (rar, există
şi nori cu poziţia inversată a sarcinilor). În timpul deplasării norului, o parte din picăturile
82
de apă cad sub formă de ploaie, rezultând sub depozitul negativ aglomerări de sarcini
pozitive.

Fig. 3.2.1. Variaţia câmpului terestru E în zona de influenţă a unui nor.

Fig. 3.2.2. Structura electrică a unui nor de furtună.

Densitatea de sarcini de semn contrar, induse pe sol de către nor, depinde evident
de conductibilitatea electrică a solului. În spaţiul nor-pământ intensitatea câmpului
electric poate obţine valori apropiate de 1 kV·cm-1, valoare care este depăşită în locuri cu
concentrare mare de sarcini (construcţii metalice supraînălţate), unde poate atinge 25
... 30 kV·cm-1, creându-se condiţiile de apariţie a unor descărcări între nor şi pământ.
În general, manifestările electrice se produc în acei nori întunecoşi, mult extinşi
pe verticală, numiţi cumulonimbus. Ei sunt sediul unor violenţi curenţi verticali de
aer şi se întind pe orizontală la 10 ... 15 km, pe verticală la 6 ... 8 km.

3.2.2. Etapele de dezvoltare ale descărcării

Funcţie de sensul descendent sau ascendent al „trasorului” denumit lider care,
declanşează descărcarea şi de semnul sarcinii purtate de acesta, există patru categorii
ale trăsnetului:
a) descendenţă negativă;
b) ascendenţă pozitivă;
c) descendenţă pozitivă;
d) ascendenţă negativă.

83
 Trăsnetele ascendente pornesc de la obiecte supraînălţate faţă de sol şi numai
dacă intensificarea locală, până la 5 ... 10 kV·cm-1 a câmpului electric, persistă şi pe
o rază de 1 m în jurul vârfului obiectului. Rezultatul este o descărcare ce porneşte din
obiect, cu eventuale ramificări ascendente. Aceste trăsnete apar în proporţie redusă,
sub 10 % pentru supraînălţări având înălţimea mai mică decât 100 m, dar în proporţie
de 70 ... 80 % pentru turnuri de 400 ... 500 m.
În regiunile temperate, mai mult de 90 % din trăsnete sunt de categoria a).
Descărcările preliminare au loc în interiorul norului, probabil pe picăturile de apă
cu rol de electrozi, din care se dezvoltă canalul plasmatic care se iveşte în exteriorul
norului.
O descărcare tip canal ia naştere din egretele de strimeri la intensificarea întinderii
lor, când curentul creşte prin piciorul strimerului. Ca urmare, apare pe de o parte o
încălzire, pe de altă parte câmpul magnetic din jurul curentului forţează concentrarea
purtătorilor de sarcină înspre zona axului curentului (efectul Pinch), astfel încât la
depăşirea unei valori critice de 0,05 ... 0,5 A ramificaţiile de strimer se transformă
într-un canal subţire. Atunci, densitatea de curent crescută din acest canal măreşte
temperatura, ducând la apariţia termoionizării, ca urmare creşte şi mai mult numărul
purtătorilor de sarcină şi deci conductibilitatea canalului. O asemenea descărcare în
canal, este numită lider.
Canalul de luminozitate slabă ivit din nor progresează spre pământ sub forma
unor salturi luminoase succesive de 10 ... 200 m (cel mai frecvent, 50 m), cu durata
aproximativă de 1 µs şi cu intervale între salturi, de 30 ... 60 µs (lider în salturi, fig.
3.2.3). Liderul poartă o sarcină de ordinul a 10 C spre sol şi este un canal de plasmă
cu temperatura de câteva mii de grade, prin care trece la fiecare salt un impuls de
curent (nefigurat). În jurul unui asemenea conductor, intensitatea câmpului electric
fiind mare, apare efectul corona direct, înmagazinându-se o sarcină spaţială importantă
de 400 ... 800 µC·m-1 (negativă, pentru descendenţa pozitivă).

Fig. 3.2.3. Dezvoltarea trăsnetului.

84
 În apropierea solului, liderul produce o creştere a câmpului electric şi iniţiază
una sau mai multe descărcări ascendente (nefigurate). La joncţiunea celor două descărcări
(liderul, cu descărcarea ascendentă) ia naştere un canal continuu foarte ionizat între
nor şi pământ prin care se poate iniţializa neutralizarea sarcinilor de polaritate opusă.
Aceasta este faza descărcării principale sau inverse, deoarece ea porneşte dinspre
pământ spre nor, pământul faţă de nor fiind bun conductor, numai de acolo se va putea
alimenta canalul, cu o cantitate mare de sarcină. Viteza de înaintare a liderului este
de 1,5·107 cm·s-1, iar cea a descărcării principale, sub forma unei unde ascendente
de mare luminozitate, de 1,5·109 ... 1,5·1010 cm·s-1. Pe măsura îndepărtării faţă de
pământ, atât luminozitatea cât şi viteza de înaintare a descărcării principale, scad.
Canalul de plasmă a descărcării principale are temperatura de 20000 ... 30000 K, ca
urmare, căderea de tensiune pe el este mică şi la capătul superior va avea potenţialul
pământului. Sarcina spaţială a efectului corona direct va fi atrasă (efect corona invers) şi
neutralizată în măsura urcării descărcării principale, având nevoie în acest timp de
un flux continuu de sarcină dinspre pământ, intensitatea momentană a curentului
trăsnetului fiind determinată în acest răstimp de mărimea sarcinii spaţiale a efectului
corona direct.
În stadiul următor, strălucirea canalului trăsnetului scade brusc (spaţiul haşurat
din fig. 3.2.3), însă aşa numita postluminozitate mai durează câteva miimi şi chiar
sutimi de secundă.
Aproximativ în 50 % din cazuri, descărcarea prin trăsnet are caracter de repetiţie,
fiecare fiind alcătuită în medie din trei-patru impulsuri la o descărcare
negativă-descendentă. Liderul impulsurilor repetate, aşa numitul lider în săgeată (dart
leader) nu este un lider în salturi ci, un lider ce se deplasează continuu pe traseul primei
descărcări, cu o viteză de 108 ... 109 cm·s-1, apoi apare a doua descărcare inversă (arc
de retur secundar) ş.m.d.p. Durata unui trăsnet format din trăsnete multiple, împreună cu
pauzele dintre acestea, se poate apropia de 1 s.
Tunetul este unda de şoc ce se propagă prin aer şi se datorează apariţiei presiunii
ridicate din canal, într-un timp foarte scurt, când temperatura a crescut rapid la cele
30000 K.
Intensitatea curentului prin trăsnet, la primul arc de retur (prima descărcare
principală), are valoarea de vârf tipică de 30 kA. Ultimul arc de retur este adesea
purtătorul unui curent de ordinul a 100 A, care drenează sarcina reziduală a norului.

3.2.3. Parametrii curentului de trăsnet

Înregistrările efectuate în spaţii special amenajate au scos în evidenţă că, forma
curentului de trăsnet este aceea a unui impuls dublu exponenţial, caracterizată prin
valoarea de amplitudine IT şi panta a (panta fiind viteza de variaţie a curentului pe
frontul impulsului (undei) adică, pe porţiunea iniţială, crescătoare). Supratensiunea
care ia naştere prin propagarea acestui curent este de formă similară, motiv pentru care
85
generatoarele de impuls de tensiune (GIT) destinate încercărilor care să simuleze acţiunea
trăsnetului, trebuie să producă impulsul discutat în §1.3.2, figurile 1.3.4, 1.3.6.
Conform datelor obţinute pe plan mondial, amplitudinea curentului de trăsnet IT este
mai mare decât a unui curent I dat, cu probabilitatea:
 I 
P ( IT ≥ I ) = 1 − Φ  k ⋅ ln  (3.2.1)
 Im 
în care
x t2
1 −
Φ ( x) = ⋅ ∫ e 2 ⋅ dt (3.2.2)
2⋅π −∞

este funcţia lui Laplace (tabelată în [44]) corespunzător probabilităţii Gauss, logaritm-
normală. Mărimea Im este mediana distribuţiei adică, curentul care apare la 50 % din
cazuri. Valorile experimentale arată că cel mai mic Im este propriu arcurilor de retur
ulterioare primului la trăsnetele negative, iar cel mai mare, trăsnetelor pozitive. În 5 %
din cazuri amplitudinea curenţilor la trăsnetele pozitive a fost peste 260 kA, iar la
trăsnetele negative, peste 88 kA.
Dacă notăm cu σ abaterea medie pătratică a distribuţiei de probabilitate, atunci:
1
k= (3.2.3)
ln σ
În relaţia (3.2.2) x = ln I , t = k · ln (I / Im), rezultând dt / dx = k , adică dt = k · dx.
Valorile lui k(σ) şi Im se găsesc în bibliografie [3], [17].
Cercetările mai recente au arătat că rezultate mai precise decât folosirea unei
singure distribuţii log-normale se obţin, împărţind curba de distribuţie în două regimuri:
un regim „ecran” pentru I < 20 kA şi un regim de conturnare inversă pentru curenţi
superiori.
Trăsnetele negative, deşi au o amplitudine în general mai redusă, au o pantă a
frontului, mult mai mare, pentru 50 % din ele panta fiind mai mare decât 20 kA·µs-1,
în timp ce la trăsnetele pozitive această valoare este de 2,6 kA·µs-1 . Panta mare face
periculos un curent de trăsnet prin inducerea unei tensiuni mari în obiectele conductoare
apropiate de lovitură, dar la luarea în considerare a acestui parametru, se va avea în
vedere că, la trăsnetele cu probabilitatea de a avea pantă foarte mare, aceasta persistă
doar câteva 10-7 s, timp în care se pot distruge doar unele dispozitive semiconductoare
mai sensibile. În schimb, cele de pantă mai redusă au durata de ordinul 10-6 s, deci
în aer, tensiunea indusă ar şi putea produce o descărcare.
Curbele probabilităţii apariţiei unor curenţi de trăsnet de o anumită amplitudine
(fig. 3.2.4), respectiv de o anumită pantă (fig. 3.2.5) permit aproximarea distribuţiei
log-normale în calcule analitice simplificate, cu relaţiile:

86
 IT
lg PI(1) = 2 −
60
(3.2.4)
IT
lg PI = 2 −
(2)
30
a
lg Pa(1) = 2 −
36
(3.2.5)
a
lg Pa = 2 −
(2)
18
în care (1) şi (2) se referă la soluri cu rezistivitate mai scăzută, respectiv mai mare
(zone de munte).

Fig. 3.2.4. Curbele probabilităţii de apariţie a unui curent de trăsnet de o anumită

amplitudine, pentru soluri cu rezistivitate: 1 – scăzută; 2 – mai mare (munte).

Fig. 3.2.5. Curbele probabilităţii de apariţie a unui curent de trăsnet de o anumită

pantă, pentru soluri cu rezistivitate: 1 – scăzută; 2 – mai mare (munte).
x
Din relaţiile (3.2.4), (3.2.5), având forma generală: lg Px = 2 − , punând
k
2 = lg100, se poate exprima probabilitatea P în procente:
x
2−
Px = 10 k (3.2.6)

87
unde x = IT sau a, iar k = 60, 30, 36, 18 (nu este acelaşi cu k din (3.2.3)), conform
aplicaţiei concrete.
Între amplitudinea curentului de trăsnet şi panta frontului, nu s-a putut stabili
o corelaţie semnificativă. Admiţând o variaţie liniară a curentului pe porţiunea de
front, τf (fig. 1.3.4)
IT = a ⋅ τ f (3.2.7)
Pentru curenţi mai mari de 100 kA se consideră panta de 40 kA·µs-1, iar pentru
curenţi mai mici, se consideră τf = 2 µs.
În afară de amplitudinea şi panta curentului de trăsnet, acesta mai poate fi
caracterizat prin sarcina totală, efectul termic şi duratele τf (frontului), τu (spatelui, undei).
În medie, sarcina este de ordinul a 10 C, dar există şi până la 300 C (trăsnete pozitive).
Pentru o zonă geografică dată, manifestările atmosferice se caracterizează prin
numărul zilelor de furtună cu descărcări electrice în decurs de un an, stabilit ca media
aritmetică, pe baza observaţiilor pe un număr mai mare de ani. Acest număr de zile
se numeşte indice keraunic, Ku. Se întocmesc hărţi în care, prin unirea poziţiilor
geografice cu acelaşi indice keraunic (curbe izokeraunice), se departajează zonele
solicitate mau mult sau mai puţin la apariţia trăsnetelor. Pe glob, zonele polare au
valori foarte coborâte, chiar zero, iar în unele părţi din Africa sau Indonezia, poate să
ajungă şi la 180. La Timişoara, Ku = 40, în România maximele sunt peste 60 la Rucăr
(lângă Rucăr-Bran), minimele pe litoral, Ku = 25.
O noţiune considerată mai precisă în determinarea numărului de incidente
provocate de trăsnete o reprezintă densitatea de trăsnete pe km2 şi an, Dt. Relaţia de
legătură dintre Dt şi Ku , obţinută prin aproximări, este:
Ku
Dt = 1,1 ⋅ (3.2.8)
1 + 1, 4 ⋅ K u
Pe baza acesteia se poate trasa harta densităţilor de trăsnete, numită
aritmokeraunică.

3.2.4. Protecţia contra loviturilor directe

3.2.4.1. Generalităţi
Sub acţiunea curentului de trăsnet ce apare la locul loviturii, apar căderi de
tensiune pe impedanţa caracteristică Zc a elementelor de circuit, respectiv pe rezistenţa
Rp de punere la pământ. Aceste tensiuni se propagă în lungul liniilor electrice, simultan
cu unda de curent, dând naştere la supratensiunile atmosferice. Datorită variaţiei rapide a
câmpului electromagnetic creat de curentul prin canalul de trăsnet sau prin obiectul
prin care se scurge la pământ, în plus se induc supratensiuni şi în obiectele învecinate
conductoare. Indiferent de originea lor, supratensiunile se propagă şi ajungând pe
barele staţiilor de transformare, pot provoca distrugerea izolaţiei echipamentului
racordat la bare şi deci a echipamentului în sine. Dar ca urmare a propagării undelor
de supratensiune este posibilă apariţia şi a unor fenomene tranzitorii secundare care,
pot determina creşteri suplimentare încă, a tensiunii.
88
 Trecerea curentului de trăsnet prin conductoare, duce la încălzirea acestora până
la topire sau vaporizare, dar se pot manifesta şi distrugeri mecanice a stâlpilor, din
cauza loviturii. Rezultă necesitatea utilizării unor dispozitive care să protejeze liniile
electrice, staţiile şi obiectele de bun comun sau individual, de loviturile de trăsnet.
Rolul paratrăsnetului este preluarea trăsnetului, dirijarea lui spre pământ şi
dispersarea lui acolo, fără a produce pagube. Paratrăsnetul protejează un obiect dacă,
probabilitatea cu care el este lovit de trăsnet este substanţial mai mare decât cea pentru
obiectul protejat. Acest efect se datorează faptului că, prezenţa paratrăsnetului creează
între frontul liderului descărcării sub formă de trăsnet şi pământ, o intensitate mărită a
câmpului electric. Când aceasta depăşeşte 400 ... 500 kV·m-1, încep să se dezvolte
contrastrimerii care captează trăsnetul. Astfel, se poate defini o zonă în vecinătatea
paratrăsnetului, din care liderul trăsnetului se îndreaptă cu o anumită probabilitate
spre el, numită zonă de protecţie. Limitele zonelor de protecţie pentru diverse tipuri
şi configuraţii de paratrăsnete au fost determinate prin experienţe de laborator, rezultând
formule de calcul cuprinse în normativele de proiectare şi din care unele vor fi prezentate
în continuare. Însă, condiţiile de laborator ne fiind identice cu cele reale, metoda
modelării de laborator şi modelele obţinute, au fost infirmate în mai multe situaţii reale,
cele mai edificatoare fiind atingerea de trăsnet a laturilor turnurilor înalte, deşi existau
paratrăsnete montate pe vârful lor. Atunci, în locul noţiunii de zonă de protecţie, pentru
măsura protejării ar fi mai potrivită fie frecvenţa loviturilor posibile încă, în prezenţa
paratrăsnetului, fie durata medie în timp fără lovituri.
Paratrăsnetul, aşa cum a fost propus din 1794 de Franklin, se compune din trei
părţi principale:
a) captatorul loviturii de trăsnet, din material conductor. Caracteristic lui este raza de
curbură cât mai mică. Există două categorii de bază, după care se clasifică
paratrăsnetele:
• paratrăsnete pivot, cu amplasarea verticală a captatorului. Se utilizează cu
precădere pentru protecţia staţiilor de transformare. Se montează pe stâlpi de
beton armat sau metalici, sau chiar pe construcţiile care urmează să fie protejate.
• paratrăsnete de suprafaţă, cu amplasarea orizontală a captatorului. Se utilizează
sub forma conductoarelor de gardă, pentru protecţia liniilor electrice aeriene de
înaltă tensiune. Sunt realizate ca şi funii cu secţiunea de 35 ... 95 mm2 din oţel
sau oţel-aluminiu. Sub forma unor platbande din oţel întinse pe conturul clădirilor
sau ca balustrade, se utilizează pentru protecţia clădirilor;
b) conductorul de legătură dintre captator şi priza de pământ poate fi un conductor
cu secţiunea determinată din condiţii de încălzire la trecerea curentului de trăsnet
preconizat, ca temperatura conductorului să nu depăşească o valoare limită. În acest
caz are formă de bandă zincată din oţel (nu se recomandă conductor funie). Dar se
poate constitui şi din armăturile metalice ale stâlpilor de beton armat, cu condiţia
asigurării prin sudură a continuităţii pe toată înălţimea stâlpului. La stâlpi metalici,
legătura se realizează prin însăşi construcţia stâlpului.
c) priza de punere la pământ, de obicei artificială, definită prin valoarea rezistenţei sale.

89
3.2.4.2. Zona de protecţie a paratrăsnetelor pivot
Se defineşte ca o zonă din jurul paratrăsnetului la care un obiect este ferit de
loviturile directe de trăsnet cu o probabilitate de 10-3 (stabilită însă în condiţii de laborator,
vezi observaţia de mai sus). Raza rx a suprafeţei de rotaţie de delimitare (fig. 3.2.6)
o la înălţime hx se poate determina funcţie de înălţimea h a paratrăsnetului, cu relaţia:
1,6 ⋅ p
rx = (h − hx ) ⋅ (3.2.9)
1 + hx / h
în care p = 1, pentru paratrăsnetele având înălţime h ≤ 30 m, respectiv p = 5,5 / h
când h > 30 m.

a) b)
Fig. 3.2.6. Zona de protecţie în plan vertical şi orizontal pentru paratrăsnete pivot:
a) limita experimentală; b) construcţia grafică echivalentă.
În proiectarea amplasării paratrăsnetelor, curba de delimitare a zonei de protecţie
se liniarizează folosind construcţii grafice simplificate (fig. 3.2.6b) la care, scriind
proporţionalitatea laturilor unor triunghiuri asemenea, rezultă relaţiile de calcul ale
distanţei maxime rx faţă de paratrăsnet a obiectului protejat funcţie de înălţimea lui,
hx, pentru cele două conuri din construcţia echivalentă (fig. 3.2.7).

Fig. 3.2.7. Triunghiurile din secţiunea plană verticală a conurilor zonei de protecţie.

90
 A'GH ∼ ∆ A'DJ
GH A'G
=
DJ A' D
rx 0,8 ⋅ h − hx h
= =1− x
1,5 ⋅ h 0,8 ⋅ h 0,8 ⋅ h
 h 
rx = 1,5 ⋅ h ⋅  1 − x 
 0,8 ⋅ h 
sau
rx = 1,875 ⋅ (0,8 ⋅ h − hx )
ABC ∼ ∆ ADF
BC AB
=
DF AD
rx h − hx h
= =1− x
0,75 ⋅ h h h
 h 
rx = 0,75 ⋅ h ⋅  1 − x 
 h 
sau
rx = 0,75 ⋅ (h − hx )
Sintetizând:
2
hx ≤ ⋅h
3
 h 
rx = 1,5 ⋅ h ⋅  1 − x 
 0,8 ⋅ h 
(3.2.10)
2
hx 〉 ⋅ h
3
 h 
rx = 0,75 ⋅ h ⋅  1 − x 
 h 
În secţiunea plan-orizontală, zona de protecţie este un cerc de rază rx.
Zona de protecţie a două paratrăsnete pivot de înălţime egală, h, are în plan
vertical, forma indicată în figura 3.2.8 (h ≤ 30 m), rezultând mai mare, decât ce s-ar
obţine din suprapunerea simplă a două zone.
Definind înălţimea activă a paratrăsnetului, ca:
ha = h − hx (3.2.11)

91
experimental s-a constatat că, la înălţimea de orientare (vezi §3.2.4.4) a liderului
trăsnetului, lăţimea zonei în care liderul se orientează întotdeauna spre paratrăsnet,
este 3,5·ha. Deci distanţa maximă a dintre două paratrăsnete va trebui să fie a < 2·3,5·ha.

Fig. 3.2.8. Zona de protecţie în plan vertical şi orizontal pentru două paratrăsnete
pivot învecinate, de înălţimi egale.
Dacă h0 este „săgeata” zonei de la mijlocul distanţei şi înălţimea maximă a
obiectului protejat este h0 = hx max , atunci:
a ≤ 7 ⋅ (h − hx )
(3.2.12)
h0 = h − a / 7
În exteriorul configuraţiei sunt valabile relaţiile (3.2.10). Între cele
două paratrăsnete (fig. 3.2.8), zona este delimitată de un cerc determinate de
punctele A, B, C care, fie se construieşte grafic (centrul lui se află la intersecţia
mediatoarei OF cu verticala lui, h0 , rezultată din (3.2.12), fig. 3.2.9), fie se trasează
având raza R care rezultă din considerentele:

Fig. 3.2.9. Construcţia centrului O a cercului de rază R, la intersecţia

mediatoarelor OH şi OF.

92
 OB⊥BE, OF⊥BC (mediatoare), atunci BOF ˆ = CBE
ˆ = α (unghiuri cu laturi
perpendiculare).
Deci triunghiurile dreptunghice ∆ OFB ∼ ∆ BEC. Se poate scrie:
OB BF
=
BC CE
R = OB = BC·BF / CE, dar BF = 0,5·BC
deci
BC 2
R= şi CE = CG – EG = h – h0 ,
2 ⋅ CE
BC ² = BE ² + CE ²
BC ² = (a/2) ² + (h – h0)²
Atunci:
2
a
  + (h − h0 )
2
a 2 + 4 ⋅ (h − h0 )2
R= 
2
=
2 ⋅ (h − h0 ) 8 ⋅ (h − h0 )
Lăţimea minimă bx a zonei protejate, corespunzătoare înălţimii hx a unui obiect
protejat, se va calcula cu ajutorul curbelor din figura 3.2.10. Se calculează raportul
a / ha şi la intersecţia cu una din curbele hx / h corespunzătoare situaţiei considerate,
rezultă bx / ha , respectiv bx. Din acest punct, măsurat la mijlocul distanţei dintre
paratrăsnete, se duce tangentă la cercul de rază rx care delimitează zonele de protecţie
în plan orizontal, ale celor două paratrăsnete pivot.

Fig. 3.2.10. Graficul lăţimii minime bx a zonei de protecţie a două paratrăsnete pivot.

93
 Zona de protecţie a două paratrăsnete pivot de înălţimi diferite (fig.3.2.11), se
determină pornind de la zonele de protecţie individuale ale fiecăruia. Apoi, prin vârful
paratrăsnetului cu înălţimea mai mică h1 , se trasează o orizontală care va intersecta
conul de protecţie al paratrăsnetului mai înalt, h2 , în punctul C. Aici, situat la distanţa a'
faţă de paratrăsnetul h1 , se poate considera existenţa unui paratrăsnet fictiv, de
înălţime h1. se calculează:
h0 = h1 − a ' / 7 (3.2.13)

Fig. 3.2.11. Zona de protecţie în plan vertical şi orizontal pentru două paratrăsnete
pivot învecinate, de înălţimi diferite.
iar cu ajutorul diagramelor din figura 3.2.10, se deduce bx'. Zona de protecţie între
paratrăsnete va fi delimitată pe înălţime de un cerc ce trece prin punctele A, B, C şi
conul paratrăsnetului mai înalt. În plan orizontal, cele două cercuri, corespunzător
razelor rx1 şi rx2 , se racordează cu tangente ce trec prin zona cea mai îngustă.
În cazul utilizării mai multor paratrăsnete, partea exterioară a zonei de protecţie se
determină ca în cazul a două paratrăsnete. Partea interioară nu se construieşte; un obiect
de înălţime hx aflat în interiorul triunghiului – la trei paratrăsnete, sau a dreptunghiului –
la patru paratrăsnete, format de paratrăsnete, va fi protejat în cazul în care diametrul
D al cercului care trece prin vârful paratrăsnetelor (fig. 3.2.12), satisface condiţia:
D ≤ 8 ⋅ (h − hx ) (3.2.14)

94
 a) b)
Fig. 3.2.12. Zona de protecţie în plan orizontal realizată cu paratrăsnete pivot de
aceeaşi înălţime, la care întreaga zonă interioară este protejată, paratrăsnetele
fiind dispuse după vârfurile unui: a) triunghi; b) dreptunghi.
În cazul în care condiţia (3.2.14) nu este îndeplinită, zona de protecţie se determină
luând paratrăsnetele două câte două. În acest caz, va rămâne o zonă neprotejată între
paratrăsnete (fig. 3.2.13).

Fig. 3.2.13. Zona de protecţie în plan orizontal realizată cu paratrăsnete pivot de

aceeaşi înălţime, la care nu este satisfăcută condiţia (3.2.14).

3.2.4.3. Zonele de protecţie ale paratrăsnetelor de suprafaţă

Liniile de înaltă şi foarte înaltă tensiune se protejează pe toată lungimea împotriva
loviturilor directe de trăsnet, prin conductoare de gardă (de protecţie). În funcţie de
coronamentul stâlpului pot fi necesare unul sau două conductoare de gardă. La liniile
de 110 şi 220 kV, conductoarele de gardă se leagă la pământ la fiecare stâlp. În cazul

95
liniilor de 400 kV (care se prevăd cu două conductoare de gardă), între fiecare doi
stâlpi s-ar forma câte o buclă închisă şi în regim normal dar dezechilibrat ar apare
curenţi de pierderi datorită tensiunii induse în aceste conductoare, de câmpul
electromagnetic al conductoarelor active dacă, conductoarele de gardă ar fi legate
rigid la pământ la fiecare stâlp. Atunci, cel puţin unul din aceste conductoare, 1, se
montează pe izolatoare 2, şuntate de eclatoare 3 (fig. 3.2.14), legătura directă a lor
la pământ fiind realizată doar la intervale mari, 10 km.

Fig. 3.2.14. Legarea conductorului de gardă la pământ pentru linii de 400 kV,
la intervale mărite: 1 – conductor de gardă; 2 – izolator susţinere; 3 – eclatori;
4 – priza de pământ; iT – curent de trăsnet.
În cazul în care linia este prevăzută cu instalaţie de dechiciurare, se admite
montarea conductoarelor de gardă pe izolatori şi pentru liniile de 110 şi 220 kV.
Liniile de medie tensiune nu se prevăd cu conductoare de gardă, numărul specific de
declanşări datorate supratensiunilor atmosferice fiind redus.
Zona de protecţie a unui conductor de gardă este mai redusă decât a unui
paratrăsnet pivot, deşi într-un plan vertical perpendicular pe conductor are formă
similară celui al unui paratrăsnet pivot, iar în plan orizontal fiind o bandă (fig. 3.2.15).
Lăţimea zonei de protecţie bx la cota hx se poate determina similar cu figura 3.2.7 şi
rezultă:
2
hx ≤ ⋅ h
3
 h 
bx = 1, 2 ⋅ h ⋅  1 − x 
 0,8 ⋅h 
(3.2.15)
2
hx 〉 ⋅ h
3
 h 
bx = 0,6 ⋅ h ⋅  1 − x 
 h 
În cazul a două conductoare de gardă paralele şi de înălţimi egale, ca un obiect
de înălţime h0 poziţionat la mijlocul distanţei s dintre ele să fie ferit de lovitura directă
de trăsnet, va trebui ca:
s ≤ 4 ⋅ (h − h0 ) respectiv h0 = h − s / 4 (3.2.16)

96
 Fig. 3.2.15. Zona de protecţie a unui paratrăsnet de suprafaţă.
În acest fel zona de protecţie în plan vertical perpendicular pe conductoare,
în porţiunea dintre ele este delimitată de un cerc care trece prin punctele A, B, C
(fig. 3.2.16).

Fig. 3.2.16. Zona de protecţie pentru două paratrăsnete de suprafaţă paralele şi

de aceeaşi înălţime.
La liniile aeriene practic în toate cazurile, înălţimea de suspendare a
conductoarelor active este de hx / h ≈ 0,8 adică, peste linia de inflexiune de 2/3·h a
construcţiei grafice liniarizate. Atunci, în locul zonei de protecţie se utilizează
noţiunea de unghi de protecţie, α (fig. 3.2.17), format de verticala prin axa
conductorului şi dreapta care îl uneşte cu conductorul de fază, într-un plan
perpendicular pe traseul liniei. Se observă că:
bx
tg α = (3.2.17)
h − hx
în care înlocuind expresia lui bx din (3.2.15) pentru hx > 2 / 3 ⋅ h , rezultă tgα = 0,6
adică α = 31°.

97
Fig. 3.2.17. Zona de protecţie pentru un stâlp portal (400 kV): A, C, – conductoare
de gardă; α – unghi de protecţie; F – conductor de fază (conductor activ).
Luând în considerare probabilitatea loviturii directe de trăsnet în conductorul
de fază protejat, în literatură [3] se arată că pentru h ≤ 30 m, protecţia este asigurată
cu oarecare eficacitate numai pentru unghiuri α mici sau chiar negative, această
probabilitate fiind între 6 şi 12 % pentru α = 31° (prea mare), departe de 0,1 %, cât
se speră. Pentru h > 30 m, această probabilitate are expresia:
α⋅ h
lg Pα = −4 (3.2.18)
90
ceea ce dă pentru α = 30° şi h = 45 m, un lg Pα = – 1,764 adică, Pα = 0,0172 (1,72
%) tot o valoare mare, deci este necesară micşorarea mult a lui α. Impunând Pα = 0,001
(0,1 %), rezultă un α = 13,416° = 13° 25'.
Determinarea zonelor de protecţie conform § 3.2.4.2 şi 3.2.4.3, este prinsă în
normativele Agenţiei Naţionale pentru Reglementare în Energetică (ANRE).

3.2.4.4. Metoda sferei rotative fictive

Este o metodă de determinare a zonelor de protecţie, bazată pe aşa numitul
model electrogeometric. Elementul principal al acestui model este faptul că, zona de
protecţie depinde de intensitatea maximă a curentului de trăsnet. În acest fel prin
acceptarea unei anumite valori a acestui curent, se acceptă consecinţele lui şi deci, cum
trebuie echipat un obiectiv ca să reziste la acest curent, rezultând o apreciere economică
a gradului de protecţie. Se utilizează pentru construcţii civile.
Traiectoria descărcării de trăsnet este determinată la început de conductibilitatea
solului, iar când frontul descărcării se află la câteva sute de metri de sol, atunci de
dimensiunile obiectelor supraînălţate. La aceste obiecte, mai ales dacă au conductibilitate
mare (construcţii metalice înalte), apare o concentrare a sarcinilor electrice prin inducţie,
intensificând câmpul electric. La o anumită înălţime descărcarea se va orienta definitiv

98
spre sol, urmărind traiectoria liniei de câmp de-a lungul căreia intensitatea este cea
mai mare. Înălţimea de la care începe orientarea descărcării se numeşte înălţime
(distanţă) de orientare.
Distanţa de orientare este deci aceea distanţă a unui lider cu sarcina q – care va
da în viitor un anume curent de trăsnet IT – pentru care încep să se dezvolte de pe obiecte de
la sol contrastrimerii. Notând cu R această distanţă, pentru aplicaţiile rapide se
poate utiliza formula:
R = 9,4 ⋅ IT2 / 3 (3.2.19)
Dacă se consideră că limita unei zone protejate este o sferă cu raza R, atunci o
clădire va fi protejată dacă sfera rulată prin captatorii paratrăsnetelor sale, nu atinge
clădirea (fig. 3.2.18). Principiul acestei construcţii grafice este aceea că, centrul de
orientare al trăsnetelor care au distanţa de orientare r > R să nu fie mai aproape de
clădire decât de un captator. Deci aceste trăsnete vor lovi captatorul care e mai aproape
decât clădirea (principiul celei mai mici distanţe). Dar, conform (3.2.19) unei distanţe de
orientare R îi corespunde un curent de trăsnet IT şi deci trăsnetele având I > IT vor avea
r > R şi deci nu vor lovi clădirea. Trăsnetele având I < IT vor putea lovi clădirea, însă
ele pe de o parte vor avea probabilitate de lovitură directă mică [17], pe de altă
parte, valoare mică şi deci vor fi mai puţin periculoase.

Fig. 3.2.18. Poziţionarea captatorilor de paratrăsnet prin metoda

sferei rotative fictive.
Pentru un paratrăsnet (pivot sau conductor de protecţie) având captatorul la
înălţimea h, zona de protecţie din jurul lui în secţiunea axială va fi delimitată de două
cercuri simetrice care se intersectează prin captator şi sunt tangenţiale solului
(fig. 3.2.19). Cercurile vor avea raza R a celui mai mic (!) curent de trăsnet IT ,
trăsnetele având curent mai mare, nu vor atinge obiectele protejate până la
distanţa r0 de la paratrăsnet, dar deoarece în triunghiul dreptunghic format se poate
scrie:
R 2 = r02 + ( R − h) 2 (3.2.20)
99
 Fig. 3.2.19. Secţiune axială prin zona de protecţie delimitată de sferele fictive.
raza zonei de pe sol r0 la care se poate îndepărta un obiect de înălţime hx = 0, va fi:
r0 = (2 ⋅ R − h) ⋅ h (3.2.21)
Pentru determinarea distanţei rx a unui obiect de înălţime hx care că intre încă
în zona de protecţie a paratrăsnetului de înălţime h, zonă determinată în secţiune axială
de cercurile având centrul în A şi C şi de rază R, se va considera cercul din C rulat pe
sol până va intersecta cercul din A, la înălţimea hx. Pentru această poziţie (centrul în
B, fig. 3.2.20) se va putea scrie similar lui (3.2.21):
r0 x = ( 2 ⋅ R − hx ) ⋅ hx (3.2.22)
şi atunci distanţa de protecţie rx va rezulta ca:
rx = r0 − r0 x = ( 2 ⋅ R − h ) ⋅ h − ( 2 ⋅ R − hx ) ⋅ hx (3.2.23)

Fig. 3.2.20. Poziţia unui obiect protejat în secţiunea axială a zonei de protecţie.
Conform normativelor [41], se vor lua în considerare patru nivele de protecţie,
corespunzător curenţilor de trăsnet IT şi pentru care rezultă razele sferelor fictive în
concordanţă cu (3.2.19), sintetizate în tabelul 3.1.

100
 Tabelul 3.1. Nivelele de protecţie normalizate.
Nivel de IT R Observaţii conform NFC 17102 şi
E
protecţie [kA] [m] UNE 21186-96
Securitate maximă. Clădiri şi locuri publice, zone
0,95-
Întărit (I) 2,8 20 în care numărul de trăsnete ce se produc anual
0,98
este foarte mare, regiuni izolate etc.
Securitate mare. Protecţia oamenilor şi structurilor
0,90-
Întărit (II) 5,2 30 care se află în zone în care numărul de trăsnete ce
0,95
se produc anual este scăzut, centrul oraşelor etc.
Securitate standard. Protecţia structurilor în zone
0,80-
Normal (III) 9,5 45 în care numărul de trăsnete ce se produc anual
0,90
este redus, clădiri nu prea înalte etc.
Normal (IV) 14,7 60 0-0,8 Securitate redusă.
Stabilirea zonei de protecţie în care se încadrează un obiect protejat se face
calculând eficacitatea E a instalaţiei de protecţie ce ar trebui instalat împotriva
trăsnetelor, ca:
N − Nd
E= c (3.2.24)
Nd
în care Nc este frecvenţa loviturilor directe de trăsnet, iar Nd – frecvenţa anuală acceptată a
loviturilor de trăsnet ca pot cauza avarii în construcţii, ambele în [lovituri / an].
Probabilitatea de apariţie a trăsnetelor caracterizate prin câte un curent IT , s poate
calcula cu relaţiile (3.2.6),
I
2− T
PIT = 10 k , k = 60
pentru sol bun conductor, respectiv k = 30, pentru sol cu rezistivitate mare.
3.2.4.5. Paratrăsnet cu dispozitiv de amorsare (PDA)
Este un dispozitiv care, la apropierea noului de furtună favorizează apariţia unui
lider ascendent de la vârful lui, mai repede decât la paratrăsnetele obişnuite, mărind
zona de protecţie. La apariţia norului, prin cuplajul capacitiv, carenele metalice se încarcă
până la o tensiune de 4 ... 8 kV faţă de electrodul central legat la pământ (fig. 3.2.21).
În spaţiul carenă-electrod, datorită unor electrozi auxiliari, se produc descărcări locale
transferate de curenţii de aer ascendenţi spre vârful paratrăsnetului, ducând în cele din
urmă la apariţia unei descărcări – lider ascendent – spre norul de furtună.
Există şi variante de PDA înzestrate cu elemente ceramice piezoelectrice care,
datorită apăsării lor prin forţa vântului, dau naştere la purtători de sarcină suplimentari,
conduşi la electrozii auxiliari.
Lungimea liderului ascendent ∆L = 10, 20, 30 m constituie un parametru de
catalog indicat de producător. Pentru stabilirea formulelor de calcul, se va considera
că distanţa de orientare geometric este R + ∆L (fig. 3.2.22).
101
 Fig. 3.2.21. Principiul paratrăsnetului cu dispozitiv de amorsare, PDA.

Fig. 3.2.22. Calculul distanţei de protecţie la un paratrăsnet cu dispozitiv de amorsare.

Se pot scrie următoarele relaţii geometrice: rAB² + (R – h)² = (∆L + R)², deci
rAB = (2 ⋅ R − h) ⋅ h + (2 ⋅ R + ∆L) ⋅ ∆L şi rx = rAB – r0x , iar r0 x = (2 ⋅ R − hx ) ⋅ hx .
Atunci, distanţa rx dintre paratrăsnet şi obiectul de protejat, de înălţime hx , va fi:
rx = (2 ⋅ R − h) ⋅ h + (2 ⋅ R + ∆L) ⋅ ∆L − (2 ⋅ R − hx ) ⋅ hx (3.2.25)

3.2.4.6. Distanţe admise între paratrăsnet şi obiectele protejate

Apropierea prea mare de paratrăsnet a obiectelor protejate pentru a se găsi cât mai
bine în zona lor de protecţie, creează riscul unei descărcări inverse dinspre paratrăsnet
spre obiectul protejat, ca urmare a potenţialului ridicat faţă de pământ la care se află
elementele componente ale paratrăsnetului. Deci este necesară păstrarea unor distanţe
minime.
La trecerea curentului de trăsnet, diferitele puncte ale traseului se vor găsi la
o diferenţă mare de potenţial faţă de pământ, ca urmare a căderilor de tensiune pe

102
rezistenţa prizei de pământ şi pe inductivitatea conductorului de legătură dintre priza
de pământ şi captator. Considerând curentul de trăsnet iT cu frontul liniar (de pantă
constantă), un punct de pe traseul curentului situat la cota y (fig. 3.2.23) va atinge
potenţialul uy:
diT
u y = IT ⋅ R p + L y ⋅ (3.2.26)
dt
unde IT [kA] este amplitudinea curentului de trăsnet, Rp [Ω] – rezistenţa de impuls a
di
prizei de pământ, Ly [µH] – inductivitatea porţiunii traseului, T [kA·µs-1] – panta medie a
dt
curentului de trăsnet, pe front. Considerând ca valori posibile în urma unei descărcări
di
atmosferice, IT = 150 kA (probabilitate 0,3 %), T = 30 kA·µs-1, L0 = 1,7 µH·m-1
dt
(inductivitatea pe unitate de lungime a conductorului de legătură), potenţialul uy [kV] va fi:
u y = 150 ⋅ R p + 1,7 ⋅ 30 ⋅ y = 150 ⋅ R p + 50 ⋅ y (3.2.27)

a) b)
Fig. 3.2.23. Apariţia descărcării inverse a) de la conductorul de gardă;
b) de la paratrăsnetul pivot.
Considerând valoarea critică a intensităţii câmpului electric, Eadm [kV·m-1], va
trebui ca distanţa δ între traseul curentului de trăsnet şi obiectul protejat
δ ≥ u y / Eadm (3.2.28)
pentru a evita descărcarea inversă, să satisfacă:
δaer ≥ (150 ⋅ R p + 50 ⋅ y ) / Eadm aer
(3.2.29)
δ sol ≥ 150 ⋅ R p / Eadm sol

103
(în sol pot fi prezente obiecte îngropate de tipul cabluri electrice, conducte metalice
subterane etc.).
Pentru a se putea admite distanţe cât mai δ mici, rezistenţa Rp a prizei de pământ
trebuie să fie cât mai mică.

3.2.5. Prize de pământ

Din punct de vedere funcţional prizele de pământ se pot clasifica în următoarele
categorii:
• de lucru, servesc pentru legarea la pământ a anumitor elemente din sistemul
electroenergetic în vederea asigurării unui anumit regim de funcţionare (neutrul
transformatoarelor);
• de protecţie împotriva atingerilor accidentale, a carcaselor maşinilor şi aparatelor;
• de protecţie împotriva supratensiunilor atmosferice.
Dacă priza de pământ este formată din armăturile metalice ale unor elemente
constructive ale instalaţiilor, cum sunt fundaţiile sau conductele metalice, mantaua
cablurilor atunci, este o priză naturală, dacă însă este formată din electrozi destinaţi
în exclusivitate punerii la pământ cu o rezistenţă impusă atunci, este priză artificială.
După modul de dispunere în sol există prize verticale (ţevi, bare îngropate vertical)
şi prize de suprafaţă (benzi metalice de lungime mare, îngropate orizontal). În jurul
prizei verticale (fig. 3.2.24a) intensitatea câmpului electric poate deveni atât de intensă,
încât să apară descărcări în sol, priza comportându-se de parcă ar avea dimensiuni
mărite. La prizele de suprafaţă (fig. 3.2.24b), dimensiunile geometrice impun luarea
în considerare a inductivităţii proprii (fig. 3.2.25) care, în regim rapid variabil (frontul),
se opune trecerii instantanee a curentului de trăsnet, priza având schema echivalentă a
unui lanţ de cuadripoli L0 – g0 pe unitate de lungime (g0 – conductanţa).

a) b)
Fig. 3.2.24. Priză de pământ: a) verticală; b) de suprafaţă.

Fig. 3.2.25. Schema echivalentă a prizei de suprafaţă.

104
a) Ca exemplificare, se dă calculul rezistenţei de dispersie a unei prize de pământ
concentrate, de formă semisferică (fig. 3.2.26).
Rezistenţa de dispersie R0 în regim staţionar, este:
∞

Up
∫ Er ⋅ dr
r0
R0 = = (3.2.30)
I I

Fig. 3.2.26. Priză de pământ semisferică.

Intensitatea câmpului electric Er în sol, la distanţa r de centrul prizei este,
conform legii lui Ohm:
I
Er = ρ ⋅ j = ρ ⋅ (3.2.31)
2 ⋅ π ⋅ r2
în care ρ este rezistivitatea solului, iar j – densitatea de curent ce trece prin
semisfera de arie 2·π·r ². Rezultă:
∞
ρ ⋅ I ⋅ dr ρ
R0 = ∫ 2 ⋅ π ⋅ r2 ⋅ I = (3.2.32)
r0 2 ⋅ π ⋅ r0
În literatura sunt calculate rezistenţele de dispersie şi pentru alte tipuri de
electrozi [10], [20].
Normativele reglementează valorile maxime admisibile ale rezistenţelor prizelor de
pământ. Prizele liniilor electrice aeriene trebuie să fie între 5...10 Ω, pentru staţii, posturi
de transformare 4...5 Ω, iar pentru neutrul legat direct la pământ, sub 0,5 Ω.
Din punct de vedere al execuţiei, adâncimea de introducere în pământ a
electrozilor nu depăşeşte 15 m. De obicei se pun mai mulţi electrozi în paralel, prin
conductoare de egalizare de platbandă din oţel zincat la 0,8 ... 1 m adâncime.
Rezistenţa rezultată este de obicei, prin efectul de ecranare reciprocă, mai mare
decât prin simpla punere în paralel. Funcţie de numărul de electrozi verticali
(fig. 3.2.27), se poate calcula raza echivalentă re a unui singur conductor, iar apoi
rezistenţa echivalentă a ansamblului, folosind relaţia lui Rüdenberg:
ρ 2⋅l
Rp = ln (3.2.33)
2⋅ π⋅l re
cu l – lungimea electrodului vertical, de tip bară.

105
 Fig. 3.2.27. Raza echivalentă re a ansamblului de electrozi verticali.
În regim de impuls, dacă amplitudinea IT a curentului de trăsnet este sufi-cient
de mare ca să apară procese de ionizare în sol, IT > Ii , rezistenţa prizei se micşorează
la Ri. Situaţia este echivalentă creşterii razei electrodului, corespunzător zonei de
ionizare (fig. 3.2.24). Conform recomandărilor CEI, pentru un electrod concentrat,
rezistenţa la impuls este dată de relaţia:
Rp
Ri = (3.2.34)
1 + IT / I i
iar valoarea curentului de trăsnet de ionizare se calculează cu:
1 Ei ⋅ ρ
Ii = ⋅ (3.2.35)
2 ⋅ π R 2p

unde ρ – rezistivitatea solului, Ei – intensitatea câmpului electric iniţial de ionizare.

Definind factorul de impuls:
α = Ri / R0 (3.2.36)
pe reprezentarea grafică (fig. 3.2.28) se observă că la creşterea amplitudinii curentu-lui
de trăsnet IT , factorul de impuls α şi deci rezistenţa la impuls Ri , scade.

Fig. 3.2.28. Graficul lui α pentru diverse lungimi l1 > l2 > l3 , ai electrozilor verticali:
1 – Ei = 12 kV·cm-1; 2 – Ei = 6 kV·cm-1.

106
b) Pentru prize de suprafaţă, procesele de ionizare a solului se pot neglija; în acest
caz dispersia curentului în structura prizei, formată dintr-un număr de conductoare,
face ca în fiecare conductor intensitatea curentului să fie mică şi deci, ionizarea
solului nu are loc.
În aceste condiţii, rezultă impedanţa la impuls a prizei (trebuie considerată
inductivitatea prizei!), pentru momentul t = τf , adică la atingerea curentului maxim:
L0 ⋅ l
Zi = R0 + (3.2.37)
3⋅ τ f
în care R0 = l / g0 – rezistenţa staţionară a prizei, g0 – conductanţa pe unitate de lun-
gime, L0 – inductivitatea pe unitate de lungime, l – lungimea (fig. 3.2.25), τf – frontul
impulsului de curent. Din graficul Zi(t), se observă că Zi se apropie de valoarea
staţionară cu atât mai repede cu cât lungimea l a prizei este mai mică (fig. 3.2.29).

Fig. 3.2.29. Impedanţa de impuls a unei prize de suprafaţă.

Impedanţa de impuls Zi nu depinde de panta a a curentului de impuls (nu numai la t
= τf). La t = τf are două componente: rezistenţa staţionară R0 şi reactanţa inductivă
tranzitorie. Influenţa relativă a inductivităţii scade cu creşterea frontului τf sau a
rezistivităţii solului, deci a lui R0 , la valori suficient de mari ale acestora, priza
încetează să mai fie de suprafaţă, căci factorul de impuls
Zi L
αi = =1+ →1 (3.2.38)
R0 3 ⋅ τ f ⋅ R0

3.2.6. Numărul de declanşări al liniilor electrice aeriene

Declanşarea liniei provocată de supratensiunile atmosferice este consecinţa
punerii la pământ prin intermediul arcului electric, produs ca urmare a pierderii rigidităţii
dielectrice a izolaţiei liniei.
Din experienţa de exploatare a reţelelor electrice rezultă că pierderea rigidităţii
dielectrice va apare în cazul în care lovitura de trăsnet are loc în lungul unei fâşii de
teren având lungimea L şi lăţimea 6·h (h – înălţimea medie de suspendare a
conductoarelor). Datele meteorologice arată că, în timpul unei zile cu furtună, pe o

107
suprafaţă de 1 km2 cad 0,10 ... 0,15 descărcări atmosferice. Deci numărul total al
descărcărilor care pot afecta linia, într-un an, ar fi:
NT = (0,1 ... 0,15)·6·h·L·Ku ·10-3 (3.2.39)
unde Ku este indicele keraunic adică, numărul zilelor de furtună cu descărcări electrice,
pe an (§ 3.2.3).
Din totalitatea supratensiunilor proprii acestui număr de descărcări, vor determina
conturnări ale izolaţiei, numai acelea a căror amplitudine şi pantă depăşeşte o anumită
valoare şi care, cu probabilitatea de apariţie Pc , conduc la un număr de conturnări:
Nc = (0,6 ... 0,9)·10-3·h·L·Ku·Pc (3.2.40)
Pentru a se produce declanşarea liniei, este necesar ca durata conturnării să fie
suficient de mare ca protecţia prin relee să acţioneze. Dacă probabilitatea apariţiei unu
arc electric de conturnare suficient de stabil pentru a acţiona protecţia de supracurent
este Pa , atunci numărul de declanşări al liniei va fi:
Nd = (0,6 ... 0,9)·10-3·h·L·Ku·Pc·Pa (3.2.41)
Probabilitatea Pa depinde de mai mulţi factori, cel mai important fiind intensi-
tatea câmpului electric produs de tensiunea de lucru a reţelei, Ec , în lungul căii de
conturnare, lc (fig. 3.2.30):
Un
Ec = (3.2.42)
3 ⋅ lc

Fig. 3.2.30. Dependenţa lui Pa(Ec).

Având în vedere valoarea indicelui keraunic pentru România, Ku = 20 ... 50,
numărul specific de declanşări pentru 100 km lungime de linie, va fi:
nd = (1,2...4,5) ⋅ h ⋅ Pc ⋅ Pa (3.2.43)
Numărul specific de declanşări se poate micşora prin protecţia liniei cu
conductoare de gardă care preiau majoritatea loviturilor de trăsnet (se micşorează
probabilitatea apariţiei conturnărilor, Pc), prin mărirea lungimii căii de conturnare lc ,
prin creşterea numărului de izolatoare din lanţ sau realizarea unei geometrii adecvate a
izolatoarelor (micşorând probabilitatea de trecere a conturnării în arc stabil, Pa).

108
 Considerând că un curent de trăsnet de amplitudine IT se scurge la pământ printr-o
impedanţă echivalentă Zechiv , corespunzând anumitor elemente ale liniei, amplitudinea
supratensiunii pe izolaţia liniei va fi:
U iz = Z echiv ⋅ IT (3.2.44)
Conturnarea izolaţiei va avea loc dacă amplitudinea supratensiunii depăşeşte
nivelul de izolaţie al liniei adică, tensiunea de conturnare la impuls, U50% a acesteia:
U iz ≥ U 50% (3.2.45)
Curentul de trăsnet corespunzător îndeplinirii la limită a condiţiei de mai sus,
se numeşte curent de protecţie Ipr , al liniei:
U 50%
I pr = (3.2.46)
Z echiv
Determinându-se Ipr pentru o linie anume, rezultă probabilitatea Pc de apariţie a
curenţilor de trăsnet de o anumită amplitudine, pe baza relaţiilor (3.2.6). Toate
descărcările sub formă de trăsnet având IT > Ipr duc la conturnarea izolaţiei.
Deşi trăsnetul de regulă este definit în principal prin amplitudinea curentului
de trăsnet IT , pentru calcule este mai comod să se folosească o tensiune U0 care defineşte
lovitura. Utilizarea acesteia este însă pur convenţională pentru că face apel la utilizarea
noţiunii de impedanţă caracteristică ZT a canalului de trăsnet. În literatură, se întâlnesc
valori pentru acesta între 200 ... 2000 Ω [3].
Circuitul nor-canal de trăsnet-pământ, poate fi echivalat cu schema Petersen
(fig 3.2.31), schemă ce va fi prezentată la § 3.3.2, pe baza relaţiei (3.3.32) şi care
conduce la:
2 ⋅ U 0 = ZT ⋅ I T (3.2.47)

Fig. 3.2.31. Lovitura de trăsnet. Circuitul sursă echivalent.

În continuare, se analizează trei cazuri de solicitare a izolaţiei liniilor electrice
aeriene, pentru a vedea probabilitatea conturnării la lovitură de trăsnet şi numărul
specific de declanşări, nd:
a) linie electrică aeriană fără conductor de gardă, cu neutrul pus efectiv la pământ.
Lovitura de trăsnet este preluată în majoritatea cazurilor de conductorul de
fază lateral (la sistemul orizontal de conductoare) sau de conductorul superior (la
109
 sistemul în triunghi). Presupunând că lovitura de trăsnet are loc la mijlocul
deschiderii conductorului, curentul de trăsnet se propagă simetric pe conductor,
de o parte şi de alta de la locul loviturii, pe impedanţele Zc /2. Atunci, schema
sursă Petersen din figura 3.2.31 se completează cu circuitul parcurs de curentul în
conductor I, după producerea loviturii (fig. 3.2.32). Se vor putea scrie relaţiile:
2 ⋅ U 0 = ZT ⋅ IT = ( ZT + Z c / 2) ⋅ I
Z T ⋅ IT
I= (3.2.48)
ZT + Z c / 2
Zc Z ZT ⋅ IT
U iz = ⋅I = c ⋅
2 2 ( ZT + Z c / 2 )
deci:
Zc
ZT ⋅
Z echiv = 2 (3.2.49)
Zc
ZT +
2

Fig. 3.2.32. Lovitura de trăsnet pe linia fără conductor de gardă,

cu neutrul efectiv pus la pământ.
U 50%
Fie ZT = 200 Ω, Zc = 400 Ω. Rezultă Zechiv = 100 Ω şi deci I pr = .
100
Pentru o linie de 110 kV, Un = 123 kV, U50% = 550 kV adică rezultă Ipr = 5,5 kA.
Atunci, conform (3.2.6), pentru x = Ipr şi k = 60, rezultă Pc = 81 % = 0,81. Dacă
înălţimea medie de suspendare a conductoarelor este h = 15 m şi lc = 1,2 m, rezultă Ec
= 59 kV·m-1 şi Pa = 0,6, încât nd = 1,2·15·0,81·0,6 = 8,75. Acest număr specific de
declanşări este foarte mare pe an, la o linie de 100 km. Este deci necesară
protecţia liniei de la această tensiune şi mai mare, prin utilizarea conductoarelor de
gardă;

110
b) linie electrică fără conductor de gardă, cu neutrul izolat (compensat cu bobine de
stingere). conturnarea izolaţiei pe una din faze nu duce la declanşarea liniei, întru-cât
arcul curentului capacitiv este stins cu ajutorul bobinei de stingere şi deci probabilitatea
Pa = 0 indiferent de valoarea intensităţii câmpului electric, Ec în lungul căii de
conturnare. Deconectarea va avea loc numai ca urmare a conturnării între două
(trei) faze.
În etapa imediat următoare loviturii de trăsnet pe o fază, dacă izolaţia acesteia a
conturnat, curentul I trece la pământ peste priza de pământ a stâlpului, în locul
impedanţei de undă Zc /2 întâlnind rezistenţa mult mai mică, Rp. Conform schemei
Petersen (fig. 3.2.33), se va putea scrie:
I T ⋅ Z T = I ⋅ ( ZT ⋅ R p )
ZT
I= ⋅ IT
R p + ZT
(3.2.50)
adică
R p ⋅ ZT
Rp ⋅ I = ⋅ IT
R p + ZT
este potenţialul conductorului, respectiv al stâlpului care, determină prin inducţie în
ceilalţi conductori de fază, o tensiune k·Rp ·I, unde k este coeficientul de cuplaj dintre
faze. Atunci, asupra izolaţiei fazelor neavariate va acţiona tensiunea:
R p ⋅ ZT
U iz = U A − U B = (1 − k ) ⋅ R p ⋅ I = (1 − k ) ⋅ ⋅ IT (3.2.51)
R p + ZT
şi deci:
R p ⋅ ZT
Z echiv = (1 − k ) ⋅ (3.2.52)
R p + ZT

Fig. 3.2.33. Lovitura de trăsnet pe linia fără conductor de gardă, cu neutrul izolat.
Fie ZT = 200 Ω şi Rp = 5; 10; 20 Ω, k = 0,3. Rezultă Zechiv = 3,41; 6,66;
12,72 Ω. Pentru o linie de 20 kV, Un = 123 kV, U50% = 125 kV şi deci Ipr = 36,66;
18,76; 9,83 kA. Atunci, Pc = 0,245; 0,487; 0,686 şi dacă h = 15 m şi distanţa până la
stâlp lc = 0,70 m, rezultă Ec = 19,8 kV·m-1 şi Pa = 0,24, încât nd = 0,565; 1,122;
1,58; de câteva ori mai mic decât în cazul liniei de 110 kV.

111
 Rezultă că în cazul liniilor de 35 kV (medie tensiune), nivelul de protecţie este
acceptabil şi fără conductor de gardă. Nivelul de protecţie este cu atât mai bun, cu cât
rezistenţa prizei de pământ a stâlpilor este mai mică (Rp < 10 Ω).
Totuşi, în vederea limitării undelor de supratensiune ce pot ajunge de pe aceste
linii pe barele staţiilor de transformare, în urma unor lovituri de trăsnet pe porţiunea
de intrare, se impune utilizarea de conductoare de gardă şi la liniile de 35 kV, pe o
distanţă de 1 ... 2 km până la intrarea în staţie.
c) linie electrică cu conductor de gardă. Prezenţa conductoarelor de gardă nu elimină
în totalitate loviturile directe de trăsnet în conductoarele de fază sau în stâlp.
Repartizarea loviturilor de trăsnet pe stâlp şi pe conductorul de gardă depinde de
raportul dintre lungimea deschiderii a şi înălţimea medie de suspendare h a
conductorului de gardă (fig. 3.2.34).

Fig. 3.2.34. Repartizarea loviturilor de trăsnet pe stâlp şi pe conductorul de protecţie.

Cazuri posibile:
• pătrunderea trăsnetului prin ecranajul conductoarelor de gardă, proba-
bilitatea de lovire a conductoarelor active depinde de unghiul de protecţie α
şi de înălţimea h (rel. 3.2.18).
• conturnarea lanţului de izolatoare în urma loviturii de trăsnet în stâlpul liniei
prevăzută cu conductor de gardă este determinată atât de amplitudinea IT , cât
şi de panta a a curentului de trăsnet. Pentru aprecierea orientativă a
nivelului de protecţie în acest caz, se va folosi relaţia [20]:
U 50%
I pr = (3.2.53)
Rp + δ ⋅ h
în care
h [m] este înălţimea stâlpului;
δ = 0,15 la o linie protejată cu două conductoare de gardă;
δ = 0,30 la o linie protejată cu un singur conductor de gardă;
Rp [Ω] – rezistenţa la impuls a prizei.
Probabilitatea conturnării Pc se determină cu o eroare de 25 ... 30 % prin
utilizarea relaţiei (3.2.6).

112
 • în cazul loviturii directe de trăsnet la mijlocul deschiderii, în conductorul de
gardă, poate apare lovitura inversă de trăsnet de la conductorul de gardă la
cel de fază. Tensiunea care va solicita distanţa de izolaţie s dintre cele două
conductoare depinde numai de panta a a curentului de trăsnet, probabilitatea
străpungerii acestui interval, Pc , putându-se calcula tot cu (3.2.6) aplicat
pentru pantă, calculându-se panta critică la care are loc străpungerea, acr.
Distanţa s se calculează în aşa fel încât această probabilitate să fie 3 ‰.
Declanşarea liniilor ca urmare a unor asemenea străpungeri se micşo-rează ca
număr şi ca urmare a faptului că probabilitatea trecerii descărcării la impuls în arc
electric stabil, este foarte mică.
Tot în cazul loviturii directe de trăsnet în conductorul de gardă, este posibilă
conturnarea izolaţiei de fază în dreptul stâlpului. Peste rezistenţa stâlpului va trece
un curent de aproape patru ori mai mic decât în cazul loviturii directe în stâlp şi
deci:
4 ⋅ U 50%
I pr = (3.2.54)
Rp
Această situaţie se poate neglija, cu excepţia cazurilor când rezistenţa prizei de
pământ este mare.
Calculul numărului specific de declanşări ţine cont de toate cazurile amintite
prin probabilităţile care aparţin acestora [3], [20].
Experienţa practică arată că liniile cu dublu circuit pe stâlpi înalţi chiar cu două
conductoare de gardă, au valori mult mai ridicate ale numărului de declanşări specifice,
decât liniile cu simplu circuit construite pe stâlpi de tip portal.
Astfel, la liniile de 220 kV şi mai mare, pe stâlpi metalici sau din beton armat
şi conductor de gardă pe toată lungimea:
• simplu circuit, nd = 0,1 ... 0,2 (Rp = 10 Ω). Se consideră că au funcţionare suficient
de stabilă;
• dublu circuit, nd = 1 ... 1,2 (Rp = 10 Ω). Pot funcţiona sigur, numai dacă sunt
echipate cu sistem de reanclanşare automată rapidă (RAR);
La liniile de 110 kV, pe stâlpi metalici sau din beton armat şi conductor de gardă
pe toată lungimea:
• simplu circuit, nd = 0,2 ... 0,3 (Rp = 10 Ω);
• dublu circuit, nd = 1,5 ... 2 (Rp = 10 Ω). Admiţând un procent de 10 % al RAR
nereuşite, linia va deconecta definitiv odată la 5 ... 6 ani la 100 km deci, are un
regim sigur de funcţionare;
• pe porţiuni cu indice keraunic scăzut, pot avea conductor de gardă numai pe
porţiunea de intrare în staţie. Au nevoie de sistem RAR. Cum s-a văzut şi la
exemplul numeric de la punctul a), nd = 8,75 la 100 km. Admiţând un procent de
10 % al RAR nereuşite, aceasta va deconecta definitiv odată la 1 ... 2 ani. Dacă se
acceptă, presupune revizia frecventă a întreruptoarelor.
113
 Liniile de 20 kV, pe stâlpi metalici sau din beton armat, nu se protejează prin
conductor de gardă, întrucât lucrează cu neutrul izolat şi cu bobine de stingere, nd
este mic. Excepţie: pe porţiunea de 1 ... 2 km intrare în staţie, se pune conductor de
gardă.
Liniile de 3 ... 20 kV pe stâlpi de beton armat nu necesită conductor de gardă,
protecţia realizându-se cu descărcătoare cu coarne. Excepţie: porţiunea de intrare în
staţie, unde se pune conductor de gardă.

3.3. Propagarea undelor de supratensiune

Curentul de trăsnet propagându-se de la locul loviturii de trăsnet, produce o
cădere de tensiune pe impedanţa caracteristică a liniei pe care se propagă. În acest fel
apare aşa numita undă de supratensiune a loviturii directe. Procesul de propagare este
influenţat de parametrii pe unitatea de lungime ai liniei: rezistenţa r0 , inductivitatea L0 ,
conductanţade pierderi g0 şi capacitatea C0 (conductanţa g0 se poate neglija dacă
izolaţia este bună, dar trebuie luată în considerare dacă apare efectul corona).

3.3.1. Atenuarea şi deformarea undelor de supratensiune

Fie o porţiune de linie elementară de lungime infinitezimală dx (fig. 3.3.1) dintr-o
linie bifilară de lungime l, distanţa x fiind considerată de la începutul liniei. Pentru
porţiunea dx, parametrii r0 ·dx, L0 ·dx, g0 ·dx, şi C0 ·dx, se pot considera concentraţi.
Având în vedere căderea de tensiune, respectiv ramificaţia curentului (fig. 3.3.2), se
va putea scrie:

Fig. 3.3.1. Tronsonul de linie considerat.

a) b)
Fig. 3.3.2. Valorile tensiunilor şi curenţilor, a), respectiv parametrii tronsonului, b).

114
  ∂u  ∂i
u − u + ⋅ dx  = r0 ⋅ dx ⋅ i + L0 ⋅ dx ⋅
 ∂x  ∂t
(3.3.1)
 ∂i  ∂u
i −  i + ⋅ dx  = g 0 ⋅ dx ⋅ u + C0 ⋅ dx ⋅
 ∂x  ∂t
de unde rezultă:
∂u ( x, t ) ∂i( x, t )
− = r0 ⋅ i ( x, t ) + L0 ⋅
∂x ∂t
(3.3.2)
∂i ( x, t ) ∂u ( x, t )
− = g 0 ⋅ u ( x, t ) + C0 ⋅
∂x ∂t
Aceste ecuaţii sunt cunoscute ca ecuaţiile telegrafiştilor (fiind stabilite pentru
prima oară în legătură cu liniile telegrafiştilor). Considerând condiţii iniţiale nule
(valoarea iniţială a lui u şi i sunt zero), prin aplicarea transformatei Laplace şi cu regulile
menţionate la § 1.3.2, sistemul de ecuaţii diferenţiale (3.3.2) devine (timpul se înlocuieşte
cu variabila complexă p):
∂u ( x, p )
− = (r0 + p ⋅ L0 ) ⋅ i( x, p )
dx
(3.3.3)
∂i ( x, p )
− = ( g0 + p ⋅ C0 ) ⋅ u ( x, p )
dx
Comparând acest sistem cu sistemul de ecuaţii scris pentru (3.3.2) în complex,
pentru mărimi sinusoidale, rezultă că:
p = j ⋅ω (3.3.4)
∂i ∂u
Derivând ecuaţiile (3.3.3) încă odată după x şi înlocuind , respectiv ,
∂x ∂x
rezultă:
d 2u ( x, p )
2
= ν 2 ⋅ u ( x, p )
dx
(3.3.5)
2
d i ( x, p )
= ν ⋅ i ( x, p )
2
dx 2
în care s-a notat constanta de transfer operaţională, sau coeficientul de propagare:
ν = (r0 + p ⋅ L0 ) ⋅ ( g0 + p ⋅ C0 ) (3.3.6)
Soluţiile ecuaţiilor din (3.3.5), sunt:
u ( x, p) = A ⋅ e− ν⋅x + B ⋅ eν⋅ x
1 (3.3.7)
i ( x, p ) = ⋅ ( A ⋅ e − ν⋅ x − B ⋅ eν⋅ x )
Zc

115
în care mărimea
r0 + p ⋅ L0 L0
Zc = (≈ , la o linie fără pierderi) (3.3.8)
g 0 + p ⋅ C0 C0
este impedanţa caracteristică (operaţională) sau impedanţa de undă. Determinarea
constantelor de integrare A, B necesită aplicarea unor condiţii de la începutul şi capătul
liniei. Astfel, dacă x → ∞, la sfârşitul liniei de lungime infinită tensiunea şi curentul
fiind nule:
u (∞, p ) = A ⋅ e− ν⋅∞ + B ⋅ eν⋅∞ = 0
1 (3.3.9)
i ( ∞, p ) = ⋅ ( A ⋅ e − ν⋅∞ + B ⋅ eν⋅∞ ) = 0
Zc
care dau B = 0. La începutul liniei, se consideră că valoarea tensiunii este u1(p), dat:
u1(0, p) = u1(p) = A, deci ecuaţiile tensiunii şi curentului pe linia de lungime infinită,
vor fi în operaţional:
u ( x, p) = u1 ( p) ⋅ e − ν⋅ x
u ( p ) − ν⋅x (3.3.10)
i ( x, p ) = 1 ⋅e
Zc
u ( x, p )
Rezultă că Z c = este o impedanţă, aceeaşi în lungul liniei.
i ( x, p )
Exponentul exponenţialei, ν (coeficientul de propagare), se poate descompune:

r g  r ⋅g
ν= ( r0 + p ⋅ L0 ) ⋅ ( g0 + p ⋅ C0 ) = L0 ⋅ C0 ⋅  0 + 0  ⋅ p + p 2 + 0 0 =
 L0 C0  L0 ⋅ C0

= L0 ⋅ C0 ⋅ p 2 + 2 ⋅ δ ⋅ p + δ2 − γ 2
în care, notând:
1  r0 g0 
δ= ⋅ + 
2  L0 C0 
(3.3.11)
1 r g 
γ=  0 − 0 
2  L0 C0 
r0 ⋅ g 0
a rezultat = δ2 − γ 2 .
L0 ⋅ C0
De obicei, există proporţionalitatea:
r0 g0
= (3.3.12)
L0 C0

116
şi atunci γ ≈ 0. Deci se va putea scrie pentru coeficientul de propagare ν:
p
ν ≅ L0 ⋅ C0 ⋅ p 2 + 2 ⋅ δ ⋅ p + δ2 = ( p + δ) ⋅ L0 ⋅ C0 = +β (3.3.13)
v
în care v (-ve!) de la numitor (deosebire de coeficientul de propagare, ν -nü!), este
1
v= (3.3.14)
L0 ⋅ C0
viteza de propagare a undei de-a lungul liniei, iar
δ r0 C0 g 0 L
β= = ⋅ + ⋅ 0 (3.3.15)
v 2 L0 2 C0
este coeficientul de amortizare. Deci tensiunea va fi:
x
− p⋅
u ( x, p ) = u1 ( p ) ⋅ e v ⋅ e− β⋅ x = u1 ( p) ⋅ e − p⋅τ ⋅ e − β⋅ x (3.3.16)
x
cu = τ , timpul de propagare.
v
Cum u1(p) este o constantă, ea este transformata Laplace a constantei împărţită la
U
p, adică L −1 ⋅ u1 ( p) ⋅ e− p⋅τ = 1 ⋅ e− p⋅τ , a cărei funcţie original este u1(t -τ) întârziată, şi
p
deci
u ( x, t ) = u1 (t − τ) ⋅ e− β⋅ x (3.3.17)
Expresia (3.3.17) denotă că, după aplicarea unei tensiuni constante (tensiune
treaptă) la momentul t = 0, adică după lovitura de trăsnet presupusă a creşte brusc
tensiunea la valoarea U1 , aceasta se va propaga deformată pe distanţa x, cu întârzierea τ
determinată de viteza de propagare, v (fig. 3.3.3).

Fig. 3.3.3. Deformarea undei de supratensiune în timpul propagării:

1 – tensiunea iniţială; 2 – unda deformată.
În cazul liniilor electrice aeriene, conductivitatea de pierderi g0 este neglijabilă
şi deci coeficientul de amortizare β va fi determinat mai mult de rezistenţa căii străbătută
de curent, R0:

117
 R0
β= (3.3.18)
2 ⋅ Zc
unde R0 este rezistenţa de secvenţă homopolară:
R0 = r0 + rp (3.3.19)
care se compune din rezistenţa conductorului, r0 şi rezistenţa căii de întoarcere prin
pământ, rp. În regim de undă, când viteza de variaţie în timp a curentului este foarte
mare, rezistenţa homopolară creşte ca urmare a efectului de suprafaţă în sol, rp depinzând
de frecvenţa echivalentă lungimii de undă de supratensiune (relaţia lui Carson, [20]).
Gradul de deformare a undei se exprimă prin frontul ei echivalent τfe (valoarea maximă a
pantei, Kostenko, [20]). Dar luarea în considerare a deformării undelor de supratensiune
sub acţiunea rezistenţei homopolare a liniei se impune numai în cazul solurilor cu
rezistenţă specifică ridicată, de ordinul a 5·104 Ω·cm. Dacă sub straturile de sol există
ape freatice, rezistenţa acestora este mică, liniile de curent concentrându-se în ele, şi
deci deformarea undelor va fi nesemnificativă.
Dacă intrarea în staţie este realizată în linie de cablu, curentul de impuls trece
prin conductorul şi prin mantaua cablului. Deşi rezistenţa conductorului cablului este
mică, ea creşte cu atât mai mult cu cât lungimea de undă este mai mică, datorită efectului
pelicular. Apoi în izolaţia cablului apar pierderi dielectrice suplimentare care cresc
şi ele coeficientul de amortizare β . Şi impedanţa mică de undă Zc a cablurilor, duce
la creşterea amortizării, adică la micşorarea pantei frontului şi a valorii de
amplitudine.
Fenomenul deformării undei de supratensiune se manifestă şi atunci când, apare
descărcarea corona în jurul conductorului (§ 2.5.4). Intuitiv (fig. 3.3.4), se poate
imagina la deplasarea undei în lungul liniei coronate că, există o porţiune iniţială cu
întârzierea ∆t1 , deformată puţin, datorită influenţei rezistenţei homopolare a liniei,
apoi la depăşirea tensiunii critice, u > Ucr , apare efectul corona care micşorează viteza
de propagare, întârziere fiind ∆t2 , întârziere ce creşte pe măsura creşterii tensiunii căci,
efectul corona se intensifică împreună cu aceasta. Creşterea capacităţii liniei coronate
de la C0 = Cg la Cd ((2.5.27), va micşora impedanţa de undă a liniei:
L0 L0 Zc
Zk = = = (3.3.20)
C C g ⋅ (1 + 2 ⋅ B ⋅ u ) (1 + 2 ⋅ B ⋅ u )

Fig. 3.3.4. Deformarea frontului undei sub acţiunea efectului corona de impuls.

118
 Din cele rezultate, toate pierderile (pe rezistenţa homopolară a liniei, prin
descărcarea corona), conduc la atenuarea undelor de supratensiune de provenienţă
atmosferică, limitând panta şi amplitudinea, cu consecinţe favorabile pentru solicitarea
izolaţiei.

3.3.2. Reflexia şi refracţia undelor de supratensiune

Se consideră situaţia în care o linie caracterizată prin impedanţa caracteristică
Z1 se continuă cu o linie caracterizată prin impedanţa caracteristică Z2 (de exemplu
o linie în cablu cu Z1 = 60 Ω se continuă cu o linie aeriană cu Z2 = 260 Ω). În punctul
de discontinuitate A (fig. 3.3.5) atât unda de tensiune U0 , cât şi cea de curent I0 (unde
incidente), datorate unei supratensiuni apărute pe linie, trebuie să sufere modificări
deoarece, factorul lor de proporţionalitate (impedanţa caracteristică), se modifică
(fig. 3.3.6):
L01 L02
Z1 = ≠ Z2 =
C01 C02
(3.3.21)
1 1
v1 = ≠ v2 =
L01 ⋅ C01 L02 ⋅ C02

Fig. 3.3.5. Propagarea undelor de tensiune şi de curent prin punctul A de

discontinuitate a impedanţelor caracteristice Z1 < Z2 ,
înainte şi după sosirea undei în A.

Fig. 3.3.6. Modificarea impedanţei caracteristice, în A.

(relaţii scrise la o linie fără pierderi). Se modifică şi vitezele de propagare (în
cablu: 190 ... 170 m·µs-1, în linia aeriană: 296 m·µs-1). Ca atare, apare câte o undă
reflectată de tensiune, U1 şi de curent I1 şi câte o undă refractată de tensiune, U2 şi de
curent, I2 , având sensuri de propagare diferite. Pentru cele două zone delimitate de
punctul de joncţiune A, tensiunea şi curentul sunt aceleaşi (sunt continue), deci:

119
 U 0 + U1 = U 2 (3.3.22)
I 0 + I1 = I 2 (3.3.23)
Adoptând ca sens pozitiv de propagare pe cel corespunzător curentului I0 ,
determinat de unda incidentă U0 , expresiile curenţilor vor fi:
U0
I0 =
Z1
U1
I1 = − (3.2.24)
Z1
U2
I2 =
Z2
Înlocuind în (3.3.23) expresiile (3.3.24) şi în loc de expresia U2 (3.3.22), rezultă:
U 0 U1 U 2 U 0 − U1 U 0 + U1
− = , =
Z1 Z1 Z 2 Z1 Z2
de unde rezultă U1 şi apoi din (3.3.22) şi U2:
Z 2 − Z1
U1 = ⋅U 0 = β ⋅U 0 (3.3.25)
Z1 + Z 2
2 ⋅ Z2
U2 = ⋅U0 = α ⋅U0 (3.3.26)
Z1 + Z 2
în care coeficienţii de reflexie β şi de refracţie α pentru tensiune, au expresiile:
Z 2 − Z1
β= (3.3.27)
Z1 + Z 2
2 ⋅ Z2
α= (3.3.28)
Z1 + Z 2
Din aceste relaţii se observă că, la o linie adaptată, Z1 = Z2 , α = 1, β = 0, adică
U1 = 0, U2 = U0 , unda incidentă se propagă fără modificare.
Dacă Z2 = ∞ , linia de impedanţă Z1 este în gol, α = 2, β = 1, iar dacă Z2 = 0,
linia de impedanţă Z1 este în scurtcircuit, α = 0, β = – 1. Ca urmare, β∈ [ −1,1] şi
α ∈ [ 0, 2] . Înlocuind U1 şi U2 din (3.3.25) şi (3.3.26) în (3.3.22), rezultă:
1+ β = α (3.3.29)
Se subliniază că β şi α sunt coeficienţii de reflexie şi refracţie ai tensiunii. Dacă,
în (3.3.24) se înlocuiesc valorile lui U1 şi U2 , va rezulta pentru curentul reflectat I1 ,
respectiv cel refractat, I2:

120
 β Z − Z2
I1 = − ⋅U0 = 1 ⋅ I0 (3.3.30)
Z1 Z1 + Z 2
α 2 ⋅ Z1
I2 = ⋅U0 = ⋅ I0 (3.3.31)
Z2 Z1 + Z 2
adică coeficienţii de reflexie şi refracţie nu mai sunt β şi α. Exprimându-l pe I2 funcţie
de U0:
α 2 ⋅U0
I2 = ⋅U0 = (3.3.32)
Z2 Z1 + Z 2
se poate stabili o schemă echivalentă (fig. 3.3.7.). Schema conţine sursa având tensiunea
electromotoare 2· U0 (dublul undei incidente) şi impedanţa internă Z1 , la bornele ei
fiind conectată impedanţa Z2 (regula lui Petersen).

Fig. 3.3.7. Schema echivalentă (Petersen) pentru calculul undelor de tensiune.

O situaţie practică întâlnită este cea în care unda de supratensiune incidentă U0
soseşte pe una din cele n linii, cu aceeaşi impedanţă caracteristică Z, ale staţiei de
transformare (fig. 3.38). Unda reflectată se propagă pe restul de n – 1 linii care pleacă,
impedanţa Z2 din schema echivalentă fiind Z / n – 1. Ca urmare, tensiunea pe aceste
linii (tensiunea pe bare) va fi:
Z 2 ⋅U 0 Z 2 ⋅U 0
U2 = I2 ⋅ = ⋅ = (3.3.33)
n − 1 Z + Z /( n − 1) n − 1 n

Fig. 3.3.8. Cazul a n linii aeriene legate la o staţie.

Tensiunea pe bare este cu atât mai mare cu cât numărul de linii conectate este
mai mic. Cazul cel mai defavorabil este cel a unei staţii terminale (n = 1), la care:
U 2 = 2 ⋅U0 (3.3.34)

121
3.3.3. Procese tranzitorii în staţiile de transformare
Spre deosebire de fenomenele de reflexie-refracţie care apar în lungul liniilor, la
nivelul staţiei de transformare aceste fenomene au un caracter mai complex, funcţie de
forma de variaţie în timp a undei de supratensiune incidente deoarece, staţia se
prezintă ca un circuit LC. Ca urmare, procesul tranzitoriu poate conduce la creşterea
importantă a tensiunii faţă de valoarea tensiunii undei incidente.
Circuitul LC a staţiei rezultă din combinarea parametrilor elementelor staţiei,
cele principale fiind barele colectoare şi echipamentul de înaltă tensiune: transformatoare
de forţă, de măsură, aparate de comutaţie, descărcătoare, reactoare de compensare etc.
Barele A-B se pot caracteriza prin impedanţa caracteristică Zb , fără pierderi şi
deci reprezentate prin schema cuadripolară LC, iar echipamentul de înaltă tensiune
prin aşa numita capacitate de intrare Ci , reprezentată de capacitatea acestora faţă de
pământ (fig. 3.3.9). Dacă se acceptă că puterea sursei de tensiune Uinc este infinită
adică, sursă cu rezistenţa interioară nulă atunci, capacitatea Cb/2 în paralel cu sursa,
se poate neglija, rămânând în schemă capacitatea Cb/2 + Ci = C. Tensiunea incidentă
Uinc din schema echivalentă, la sosirea undei de supratensiune U0 pe o linie, în staţia
terminală, va fi în punctul A, conform (3.3.34):

a) b) c)
Fig. 3.3.9. Schema de principiu a unei staţii de transformare:
a) – poziţia barei A-B; b) schema cuadripolară; c) schema simplificată.

U inc = 2 ⋅ U 0 (3.3.35)
Tensiunea uC care se stabileşte la bornele capacităţii C, va reprezenta tensiunea
ce va acţiona în punctul B şi care va solicita izolaţia echipamentului de înaltă tensiune
racordat la bare. Valoarea lui uC se va analiza pentru patru legi de variaţie în timp a lui
U0 , caracteristice tensiunilor rezultate în urma loviturii de trăsnet.
Pulsaţia proprie a circuitului LC fără pierderi, este:
1
ω0 = (3.2.36)
L ⋅C

122
3.3.3.1. Unda treaptă de lungime infinită
Pornind de la ecuaţia diferenţială a circuitului din figura 3.3.9c):
di
U inc = L ⋅ + uC (3.3.37)
dt
se scrie ecuaţia operaţională:
U inc
= p ⋅ L ⋅ I ( p) + U C ( p) (3.3.38)
p
unde
I ( p) = p ⋅ C ⋅U c ( p) (3.3.39)
Rezultă:
U inc
U C ( p) =
( )
(3.3.40)
p ⋅ p ⋅ L ⋅C +1
2

şi introducând ω0 din (3.3.36)

ω0 2 ⋅ U inc
U C ( p) =
( )
(3.3.41)
p ⋅ p 2 + ω02

putându-se scrie ca raportul unor polinoame în p:

A( p)
U C ( p) =
p ⋅ B( p)
A( p ) = ω02 ⋅ U inc (3.3.42)
B 2 ( p ) = p 2 + ω02
Cunoscând rădăcinile pk ale lui B(p) şi derivata B(p)' acestuia, se poate
determina funcţia original (în timp) uC (t), aplicând a doua formă a teoremei dezvoltării
sau a lui Heaviside:
A(0) A( pk )
uC (t ) = +∑ ⋅ e pk ⋅t (3.3.43)
B (0) pk ⋅ B ( pk ) '

Atunci, deoarece:
B ( p ) = p 2 + ω02 , de unde p1 = j·ω0 , p2 = – j·ω0 şi

B(p)' = 2·p, B(p1)' = 2·j·ω0 , B(p2)' = – 2·j·ω0, B (0) = ω02

A(0) = A( pk ) = ω0 2 ⋅ U inc ,

123
 ω0 2 ⋅ U inc ω0 2 ⋅ U inc
uC (t ) = + ⋅ e j ⋅ω0 ⋅t +
ω0 2
j ⋅ ω0 ⋅ 2 ⋅ j ⋅ ω0
ω02 ⋅ U inc  e j ⋅ω0 ⋅t + e− j ⋅ω0 ⋅t 
+ ⋅ e− j⋅ω0 ⋅t = U inc ⋅ 1 − 
− j ⋅ ω0 ⋅ (−2 ⋅ j ⋅ ω0 )  2 
e j⋅ω0 ⋅t + e − j⋅ω0 ⋅t
Dar = cos ω0 ⋅ t şi deci:
2
uC (t ) = U inc ⋅ (1 − cos ω0t ) (3.3.44)
tensiunea variază sinusoidal, pulsatoriu (nu-şi schimbă semnul), în timp. Valoarea
maximă a tensiunii se obţine pentru cos ω0 ·t = – 1 şi va fi:
U C max = 2 ⋅ U inc = 4 ⋅ U 0 (3.3.45)
Dacă se ia în considerare şi rezistenţa liniei (circuit RLC), caracterizată prin
coeficientul de amortizare β (3.3.15 şi g0 = 0), atunci pulsaţia circuitului va fi:

ω = ω02 − β2 (3.3.46)
iar tensiunea va fi:
  β 
uC (t ) = U inc ⋅ 1 − e −β⋅t ⋅  cos ω ⋅ t + ⋅ sin ω ⋅ t   ≈ U inc ⋅ (1 − e−β⋅t ⋅ cos ω ⋅ t ) (3.3.47)
  ω 
( β = r0 /(2 ⋅ Z ) şi β /ω ≈ 0). Grafic, variaţia lui uC (t) se poate urmării pe figura 3.3.10
(s-a considerat ω ≈ ω0), T = 2·π/ω0 , perioada.

Fig. 3.3.10. Variaţia în timp a supratensiunii pe capacitatea C, la aplicarea undei

treaptă de lungime infinită.

3.3.3.2. Unda treaptă de lungime finită

O asemenea undă se obţine prin suprapunerea a două unde trepte de lungime
infinită de aceeaşi amplitudine Uinc şi de polaritate diferită, decalate în timp cu o durată τ
(fig. 3.3.11). Suprapunerea acestora, dă:

124
 uC (t ) = U inc ⋅ (1 − cos ω0t ) − U inc ⋅ [1 − cos ω0 ⋅ (t − τ)] =
= U inc ⋅ [cos ω0 ⋅ (t − τ) − cos ω0t ]
adică:
τ  τ
uC (t ) = 2 ⋅ U inc ⋅ sin ω0 ⋅ ⋅ sin ω0 ⋅  t −  (3.3.48)
2  2

Fig. 3.3.11. Obţinerea undei de lungime finită.

Rezultă că tensiunea variază sinusoidal în timp, cu o amplitudine ce depinde
sinusoidal de lungimea τ a undei trepte:
τ τ
U C max = 2 ⋅ U inc ⋅ sin ω0 ⋅ = 2 ⋅ U inc ⋅ sin π ⋅ (3.3.49)
2 T
În figura 3.3.12 s-a redat dependenţa aceasta, reprezentând modulul amplitudinii
în condiţiile β = 0 (amortizare nulă), respectiv β ≠ 0. La amortizare nulă, tensiunea
uC = 0 dacă, lungimea τ a undei treaptă aplicate este un multiplu întreg al perioadei
T căci, la τ / T = 1, 2, 3, ... , amplitudinea UC max = 0. Are valori maxime la τ / T = 1/2,
3/2, ... , valoare ce poate atinge la amortizare nulă 2·Uinc = 4·U0 , ca şi în cazul anterior.

Fig. 3.3.12. Variaţia amplitudinii supratensiunii pe capacitatea C, funcţie de τ / T la

unda treaptă de lungime finită.

3.3.3.3. Unda rampă de lungime infinită

Se consideră că asupra circuitului acţionează în punctul A (fig.3.3.9c) o undă
de supratensiune cu panta constantă a, uinc = a·t (fig. 3.3.13). Determinarea tensiunii
în punctul B (pe condensator, uC) se va face aplicând metoda răspunsului tranzitoriu.

125
Această metodă presupune următoarele etape de calcul: se determină întâi răspunsul
tranzitoriu ϕ (t) al schemei la excitaţie în treapta unitate, apoi folosind integrala Duhamel
rezultă răspunsul pentru excitaţia dată. În cazul de faţă ϕ (t) este uC (t) / Uinc , din
(3.3.44), tensiunea de amplitudine unitară obţinută la aplicarea undei trepte de lungime
infinită, iar integrala Duhamel are forma:
t
∂uinc (t − τ)
uC (t ) = uinc (0) ⋅ ϕ(t ) + ∫ ϕ(τ) ⋅ ⋅ dτ (3.3.50)
0 ∂t

Fig. 3.3.13. Unda rampă infinită.

Pornind de la ϕ (t) = uC (t) / Uinc = 1 – cos ω0 ·t şi uinc (t – τ) = a·(t – τ), rezultă
uinc (0) = 0
∂uinc (t − τ )
=a
∂t
şi deci:
t
a
uC (t ) = 0 + ∫ (1 − cos ω0 ⋅ τ ) ⋅ a ⋅ d τ = ⋅a ⋅ t − ⋅ sin ω0 ⋅ t (3.3.51)
0 ω0
având forma de variaţie reprezentată pe figura 3.3.14.

Fig. 3.3.14. Variaţia în timp a supratensiunii uC, pe capacitatea C,

la aplicarea undei rampă, uinc = a· t.

3.3.3.4. Unda rampă de amplitudine constantă

Această undă se poate considera că rezultă din suprapunerea a două unde rampă
de lungime infinită de aceeaşi pantă dar de polaritate diferită şi decalate în timp cu o
durată τf (fig. 3.3.15) care, determină amplitudinea Uinc = a·τf. Forma aceasta

126
aproximează chiar tensiunea de impuls produsă de GIT (fig. 1.3.4), având durata
frontului τf foarte scurtă faţă de durata semiamplitudinii, τu.

Fig. 3.3.15. Unda rampă de amplitudine constantă.

Pentru t < τf , uC (t) variază conform (3.3.51), iar pentru t > τf , rezultă:

uC (t ) = a ⋅ t −
a
ω0
( )
⋅ sin ω0 ⋅ t − a ⋅ t − τ f +
a
ω0
(
⋅ sin ω0 ⋅ t − τ f ) (3.3.52)

Expresia se va putea transforma, rezultând:

uC (t ) = a ⋅ τ f −
a 
⋅ sin ω0 ⋅ t − sin ω0 ⋅ t − τ f  =
ω   ( )
0
 1 τf  τf 
U inC ⋅ 1 − ⋅ 2 ⋅ sin ω0 ⋅ ⋅ cos ω0 ⋅  t −  = (3.3.53)
 ω0 ⋅ τ f 2  2  
 τf 
 sin π ⋅ 
= U imC ⋅ 1 −
τf
T ⋅ cos ω ⋅ t − τ 
0 ( f )
 π⋅ 
 T 
din care se observă că este o tensiune pulsatorie, cu amplitudinea care depinde de τf / T
(τf – frontul undei, T – perioada proprie a circuitului, ce rezultă în ipoteza amortizării
nule, din ω0 (3.3.36)), având maxime la τf / T = 1/2, 3/2, 5/2, ... , şi egale cu
U inc ⋅ T 2 ⋅ a
= (3.3.54)
π⋅τf ω0
Tensiunea uC (t) are ca valoare maximă pentru cos ω0 ·(t – τf) = – 1, având expresia
 τf 
 sin π ⋅ 
U C max = U inc ⋅  1 + T  (3.3.55)
 τ f 
 π⋅ 
 T 
Pentru multipli întregi ai lui τf / T (1, 2, 3, ...), sin π ⋅ τ f / T = 0 , deci valoarea
maximă a supratensiunii este egală cu valoarea tensiunii undei incidente, UC max = Uinc

127
(fig. 3.3.16). Pentru τf / T = 0 apare o nedeterminare (0/0) care, se poate ridica calculând
cu regula lui L'Hôspital: lim(sin x / x) = 1 , x = π·τf / T. Deci la τf / T = 0, rezultă
x →0
UC max = 2·Uinc , ceea ce coincide cu o undă fără front (τf = 0) adică, o undă treaptă
de lungime infinită, şi rezultatul fiind similar (3.3.45).

Fig. 3.3.16. Variaţia amplitudinii supratensiunii pe capacitatea C,

funcţie de τf /T la unda rampă cu frontul τf.
UC max = f(τf / T) este determinat de schimbarea bruscă a pantei undei incidente
în momentul t = τf de la valoarea a la 0; în cazul undelor reale această schimbare nu
se face prin salt ci continuu, ceea ce are ca consecinţă că graficul nu trece prin valorile
Uinc , ci după curba reprezentată cu linie întreruptă adică, prin înfăşurătoarea valorilor
absolute a maximelor.
3.3.3.5. Unda exponenţială
Pentru undele reale de supratensiune caracterizate printr-o durată a frontului
τf foarte mică în comparaţie cu perioada oscilaţiilor libere T = 2·π /ω0 = 2 ⋅ π ⋅ L ⋅ C , se
poate considera panta undei incidente a = ∞ adică, τf = 0. Atunci (fig. 3.3.17),
pentru spatele undei, este valabilă expresia (1.3.17), având constanta de timp
(vezi 1.3.19):
T1 = τu / ln 2 = τu / 0,7 (3.3.56)

Fig. 3.3.17. Unda incidentă cu neglijarea frontului.

128
 Deducând prin calcul operaţional [20] expresia supratensiunii pe condensator,
aceasta va conţine componente oscilatorii cu pulsaţia ω0 suprapuse peste o exponenţială
(fig. 3.3.18):

Fig. 3.3.18. Variaţia tensiunii pe condensator la acţiunea unei unde exponenţiale.

 −t 
U inc 1
uC (t ) = ⋅  e T1 + ⋅ sin ω0 ⋅ t − cos ω0 ⋅ t  (3.3.57)
1  ω0 ⋅ T1 
1+  
( ω0 ⋅ T1 )2
la care maximul creşte cu creşterea raportului T1 /T (fig. 3.3.19). Se constată că pentru
T1 /T = 3, UC max / Uinc = 1,9 adică, se deosebeşte doar cu 5 % de tensiunea maximă
obţinută în cazul undei treaptă de aceeaşi amplitudine şi în continuare, cu creşterea
lui T1 /T, UC max creşte foarte încet, la limită T1 → ∞, UC max = 2 (unda treaptă infinită).

Fig. 3.3.19. Dependenţa valorii maxime a tensiunii pe condensator funcţie de T1 /T.

3.3.4. Reflexii repetate

Într-o serie de cazuri, unda incidentă U0 se propagă de pe o linie având impedanţa
caracteristică Z1 pe o linie cu impedanţa Z2 şi apoi pe una de impedanţă Z3 (fig. 3.3.20).
Este cazul linie aeriană-cablu-linie aeriană, linie simplu circuit-linie dublu circuit-linie
simplu circuit, sau legătura între două circuite aeriene printr-o staţie cu SF6. În aceste
codiţii, în punctele A şi B de discontinuitate a impedanţelor, se vor produce reflexii
şi refracţii repetate ale undei U0 , la intervale de timp egale cu dublul timpului de
propagare pe linia de lungime l, 2·τ = 2·l/v. Unda refractată în punctul A (coeficient
de refracţie α12) se propagă pe linia 2 şi ajungând în punctul B, pe de o parte se refractă

129
(coeficient de refracţie α23), propagându-se pe linia 3, iar pe de altă parte se reflectă
(coeficient de reflexie β23), întorcându-se din nou spre punctul A. Aici va suferi o nouă
refracţie (coeficient de refracţie α21) şi o nouă reflexie (coeficient de reflexie β12) ş.m.d.p.

Fig. 3.3.20. Sistemul de trei impedanţe şi reţeaua caracteristică (lattice-diagram)

Bewley.
Abordarea fenomenului de propagare prin suprapunerea în timp a diverselor
unde incidente, reflectate şi refractate în lungul circuitului este cunoscută ca metoda
lui Bewley (1951). Tensiunea rezultantă într-unul din punctele A, B se determină
însumând undele refractate acolo.
Aplicând relaţiile (3.3.27) şi (3.3.28) deduşi pentru coeficienţii de reflexie β
şi refracţie α pentru tensiune, rezultă pentru sistemul celor trei impedanţe:
Z1 − Z 2 2 ⋅ Z2 Z3 − Z 2
β21 = α12 = β23 =
Z1 + Z 2 Z1 + Z 2 Z 2 + Z3
(3.3.58)
2 ⋅ Z3 2 ⋅ Z1
α 23 = α 21 =
Z 2 + Z3 Z1 + Z 2
Pentru un număr n de reflexii (t → 0), tensiunile UA şi UB se exprimă prin:
U A / U 0 = α12 + α12 ⋅β23 ⋅ α 21 + α12 ⋅β223 ⋅β21 ⋅ α 21 + α12 ⋅β323 ⋅β221 ⋅ α 21 + ... =

{ }
(3.3.59)
= α12 ⋅ 1 + β23 ⋅ α 21 ⋅ 1 + β23 ⋅β21 + ( β23 ⋅β21 ) + ...
2
 

U B / U 0 = α12 ⋅ α 23 + α12 ⋅ α 23 ⋅β23 ⋅β21 + α12 ⋅ α 23 ⋅ β223 ⋅β221 + α12 ⋅ α 23 ⋅β323 ⋅ β321 + ... =

= α12 ⋅ α 23 ⋅ 1 + β23 ⋅β21 + ( β23 ⋅β21 ) + ( β23 ⋅β21 ) + ...

2 3
 

130
 Deoarece, r = β23 ·β21< 1 şi care constituie raţia seriilor geometrice din paranteze,
aceste serii vor fi convergente, având o sumă finită S, când numărul n al termenilor
tinde la infinit (a1 = 1, primul termen):
1 1
S = a1 ⋅ = (3.3.60)
1 − r 1 − β23 ⋅β21
În cazul relaţiilor (3.3.59), rezultă:
 β ⋅α 
U A / U 0 = α12 ⋅  1 + 23 21 
 1 − β23 ⋅β21  (3.3.61)
α ⋅α
U B / U 0 = 12 23
1 − β23 ⋅β21
Ţinând cont de relaţia (3.3.29) pentru punctele de discontinuitate adică,
1 + β 21 = α21 şi 1 + β 23 = α23 ,
se poate scrie:
β ⋅α 1 − β23 ⋅β21 + β23 ⋅ α 21 1 − β23 ⋅ ( β21 − α 21 )
1 + 23 21 = = =
1 − β23 ⋅β21 1 − β23 ⋅β21 1 − β23 ⋅β21
1 − β23 ⋅ ( −1) α 23
=
1 − β23 ⋅β21 1 − β23 ⋅β21
adică
α12 ⋅ α 23 2 ⋅ Z3
U A = UB = ⋅U 0 = ⋅U 0 (3.3.62)
1 − β23 ⋅β21 Z1 + Z 3
În regim staţionar, după un număr infinit de reflexii şi refracţii, tensiunile punctelor
A şi B obţin valori egale, independente de valoarea impedanţei Z2 a porţiunii intermediare
de linie de lungime l, ca şi cum unda ar trece direct de pe linia cu impedanţă Z1 pe
linia de impedanţă Z3 (refracţie într-un singur punct, A şi B confundate). În regim
tranzitoriu, valorile acestor tensiuni depind de relaţia de ordine dintre
impedanţele respective. Considerând propagarea unei unde de supratensiune de
tip treaptă de lungime infinită, în continuare se va trece în revistă variaţia tensiunii
din punctele de discontinuitate, corespunzător unor posibile variante:
a) Z1 > Z2 < Z3 , caz corespunzător unei porţiuni de cablu, de impedanţă Z2 , intercalată
între două linii aeriene, Z1 = Z3 (fig. 3.3.21). Coeficienţii de reflexie β21 şi β23 sunt
pozitivi, în consecinţă tensiunile uA şi uB vor creşte treptat după fiecare reflexie
(fig. 3.3.22). Deoarece α12 < 1‚ uA va fi mai mic de la început, decât U0 , şi deoarece
α23 > 1‚ uB va fi mai mare decât α12 ·U0 , adică uA. Cele două tensiuni se stabilizează la
limita comună, U0 . Semnificaţia practică a acestui caz este că pentru linia
intermediară, capacitatea sa echivalentă este hotărâtoare, inductivitatea ei putându-se
neglija.

131
 Fig. 3.3.21. Sistem format dintr-un cablu (LEC) şi două linii aeriene (LEA).

Fig. 3.3.22. Variaţia tensiunilor din punctele de discontinuitate, uA , uB ,

pentru Z1 > Z2 < Z3.
b) Z1 < Z2 > Z3 , caz corespunzător unei linii aeriene de impedanţă Z2 , intercalată între
două linii de cablu, Z1 = Z3. coeficienţii de reflexie β 21 şi β 23 sunt negativi, deci
în punctul A unde, în expresia undei refractate apare produsul βi23 ⋅β21j
la o putere i +
j impară, din tensiunea refractată la un anumit moment, totdeauna se va scădea o
anumită cantitate deci, această tensiune se va micşora treptat (fig. 3.3.23). Dar
α12 > 1‚ deci prima tensiune refractată în A, uA , va fi mai mare decât U0. Însă, α23 < 1‚
deci tensiunea refractată în B va fi mai mică totdeauna, decât cea refractată în A
(în care apare α12 ·α23) şi care soseşte acolo. Pe de altă parte în expresia lui
uB intervin produsele βm 23 ⋅β 21 la o putere m + n pară, deci tensiunea uB va creşte
n

după fiecare reflexie. Cele două tensiuni se stabilizează la limita comună U0.
Semnificaţia practică a acestui caz este că pentru linia intermediară,
inductivitatea sa este hotărâtoare, capacitatea ei putându-se neglija.

Fig. 3.3.23. Variaţia tensiunilor din punctele de discontinuitate, uA , uB ,

pentru Z1 < Z2 > Z3.

132
c) Z1 < Z2 < Z3 , caz corespunzător schemei de protecţie a transformatoarelor împotriva
supratensiunilor atmosferice cu ajutorul descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă
(DRV, fig. 3.3.24). După ce a acesta amorsat, impedanţa din stânga lui A va
fi micşorată (RDRV < Zb). Coeficienţii de reflexie au semne contrare, β 23 > 0, β 21 <
0. Pentru fiecare punct, A, B, produsele lor dau alternativ, la câte o reflexie,
semne contrare (pozitiv A, negativ B, pozitiv B, ş.a.m.d.p.). Ca urmare tensiunile
refractate vor creşte sau se vor micşora alternativ după câte o reflexie, rezultând o
comportare oscilantă a lor (fig. 3.3.25). Deoarece α12 > 1‚ uA , după prima
refracţie va fi mai mare decât U0 , şi deoarece şi α23 > 1‚ uB (în care apare α12
·α23), va fi mai mare după prima refracţie decât uA. Linia intermediară Z2 se va
putea considera formată dintr-o inductivitate urmată de o capacitate în paralel
(circuit oscilant), inductivitatea având influenţa principală asupra liniei Z1 , iar
capacitatea asupra liniei Z3.

Fig. 3.3.24. Sistem format din bare cu Zb, transformator cu CT (ZT), descărcător cu
rezistenţă variabilă DRV şi linie Zl.

Fig. 3.3.25. Variaţia tensiunilor din punctele de discontinuitate, uA , uB ,

pentru Z1 < Z2 < Z3.

133
d) Z1 > Z2 > Z3. Coeficienţii de reflexie au semne contrare, β23 < 0, β21 > 0, deci tensiunile
refractate se vor micşora sau vor creşte alternativ după câte o reflexie, rezultând
o comportare oscilantă a lor (fig. 3.3.26). Dar α12 < 1‚ deci uA < U0 deja după prima
refracţie şi deoarece α23 < 1‚ uB , în care apare α12 ·α23 , va fi mai mică şi decât uA.

Fig. 3.3.26. Variaţia tensiunilor din punctele de discontinuitate, uA , uB ,

pentru Z1 > Z2 > Z3.
e) Z1 = 0, Z3 = ∞, corespunzător conectării unei linii de impedanţă Z2 , în gol, la o sursă
de putere infinită, de tensiune continuă, Uinc. Din momentul conectării, pe linie se
va propaga o undă cu amplitudinea Uinc care, va determina încărcarea liniei
la tensiunea sursei. Coeficienţii de reflexie au valorile β 23 = 1, β 21 = – 1, ceea ce
vor face ca la începutul liniei, punctul A, tensiunea să rămână constantă (α21 = 0,
deci nu se mai adună nimic lui Uinc), iar tensiunea la sfârşitul liniei, punctul B, să
oscileze în jurul valorii staţionare, cu perioada 4·τ (τ = l / v) şi având
amplitudinea 2· Uinc (fig. 3.3.27), căci α23 = 2 (fig. 3.3.28). Dacă se consideră
amortizările atunci, tensiunea uB va tinde către Uinc (linie punctată, fig.
3.3.27). Această situaţie nu înseamnă că tensiunea Uinc a venit pe linia Z1 şi
deci la momentul t = 0 nu s-a considerat refracţia (α12), pur şi simplu se consideră
alimentarea liniei la acel moment.

Fig. 3.3.27. Variaţia tensiunilor din punctele de discontinuitate, uA , uB ,

pentru Z1 = 0, Z3 = ∞.
134
 Fig. 3.3.28. Realizarea tensiunilor uA , uB cu metoda Bewley,
la conectarea tensiunii Uinc la o linie în gol.

3.4. Descărcătoare
Instalaţiile electroenergetice se protejează împotriva loviturilor directe de
trăsnet prin paratrăsnete, iar împotriva supratensiunilor călătoare prin descărcătoare.
La trecerea undei de supratensiune la locul de montare al descărcătorului, se micşorează
rigiditatea dielectrică al acestuia, ca urmare a amorsării sale, localizând străpungerea
electrică în el.
Deoarece utilizarea descărcătoarelor tubulare nu mai este de actualitate, în
continuare este omisă prezentarea acestora.

3.4.1. Descărcătoare cu coarne

Aceste descărcătoare realizează protecţia împotriva supratensiunilor prin tăierea lor
într-un anumit moment (fig. 3.4.1). Amorsarea descărcătorului necesită un anumit
interval de timp din clipa atingerii tensiunii care declanşează fenomenul (tensiunea
de amorsare), timpul de întârziere putând depăşi durata frontului, dacă amplitudinea
undei se situează sub caracteristica de impuls a descărcătorului (curba 2, fig. 3.4.1).
Această caracteristică reprezintă legătura dintre valorile amplitudinii undelor de
supratensiune şi timpii de descărcare corespunzători. Dat fiind caracterul întâmplător
al dezvoltării descărcării, în realitate această caracteristică nu este o curbă univoc
determinată ci, o zonă de o anumită lăţime, corespunzător dispersiei fenomenului.

135
 Fig. 3.4.1. Funcţionarea descărcătorului cu coarne: 1, 2 – unde supratensiune;
3 – caracteristica de impuls a descărcătorului.
Constructiv, un descărcător cu coarne constă din doi electrozi evazaţi, unul legat
la conductorul activ 1, celălalt la priza de pământ 2, separaţi printr-un interval de aer, d
(fig. 3.4.2). Electrodul suplimentar 3 (dispozitiv antipasăre) există la aparatele de
medie tensiune. Mărimea distanţei d (sau d1 + d2) este fixată prin normative şi rezultă
pe de o parte din considerentul ca tensiunea de amorsare la impuls a descărcătorului
să fie cu 20 ... 30 % mai mică decât tensiunea de conturnare la impuls a izolaţiei protejate,
pe de altă parte ca tensiunea de amorsare la frecvenţă industrială a descărcătorului să
fie mai mare decât valoarea maxim posibilă a supratensiunilor interne (pentru a evita
amorsarea descărcătorului sub acţiunea acestora).

a) b) c)
Fig. 3.4.2. Descărcătoare cu coarne: a, b) pe izolator suport; c) pe izolator de
suspensie; 1 – conductor activ; 2 – priză de pământ; 3 – dispozitiv antipasăre.
În urma amorsării descărcătorului, are loc o punere la pământ a fazei prin
intermediul arcului electric al descărcării dintre electrozi. Curentul de impuls se anulează
după câteva zeci de microsecunde, corespunzător duratei supratensiunii însă, curentul
de frecvenţă industrială întreţinut de tensiunea nominală a fazei (curentul de însoţire),
poate să menţină punerea la pământ şi va trebui întrerupt cu întreruptoarele comandate
de protecţii, impunându-se utilizarea reanclanşării automate rapide (RAR). De aici
rezultă neajunsul utilizării descărcătoarelor cu coarne: pe de o parte creşterea frecvenţei

136
de acţionare şi deci solicitarea suplimentară a întreruptoarelor, pe de altă
parte posibilitatea apariţiei unor noi supratensiuni, cele de comutaţie, în decursul
acestor operaţii.
Evazarea electrozilor permite la deplasarea arcului electric pe ele, sub acţiunea
efectului de buclă, alungirea lui şi astfel, facilitarea stingerii lui, pentru curenţi de
însoţire de maxim 20 A. Curentul se poate limita dacă, curentul capacitiv se punere
la pământ este compensat cu bobine de stingere (reţele de medie tensiune).
Funcţionarea descărcătoarelor cu coarne se poate constata ulterior prin urmele
lăsate de arcul electric pe vopseaua indicatoare depusă pe electrozi.
Comparând caracteristicile de impuls ale izolaţiei protejate şi ale descărcătorului
(fig. 3.4.3), o caracteristică cu pantă mai mare 1, poate să nu protejeze în zona timpilor
de descărcare mici, I. Deci panta caracteristicii descărcătorului, va trebui să fie cât
mai mică, 3. Creşterea distanţei dintre electrozi creşte neuniformitatea câmpului electric
dintre ele şi ca urmare creşte panta caracteristicii de impuls.

Fig. 3.4.3. Caracteristici de impuls: 1 – a izolaţiei protejate; 2 – a descărcătorului;

3 – alura dorită pentru descărcător; I – zonă neprotejată; II – zonă protejată.
Descărcătoarele cu coarne se folosesc şi la tensiuni mari ca protecţie de rezervă:
dacă supratensiunea atinge valori foarte mari care ar produce distrugerea descărcătorului cu
rezistenţă variabilă (DRV – aparatul principal de protecţie) atunci, descărcătorul cu
coarne preia protecţia.
Spatele undei tăiate la amorsarea descărcătorului cu coarne se caracterizează
printr-o variaţie extrem de rapidă a tensiunii, ceea ce solicită puternic izolaţia dintre
spirele de la începutul înfăşurării transformatorului.
Descărcătorul cu coarne este un aparat de protecţie ieftin.

3.4.2. Descărcătoare cu rezistenţă variabilă (DRV)

Reprezintă principalul aparat de protecţie împotriva supratensiunilor călătoare.
Varianta clasică se compune din intervalul disruptiv şi rezistorul neliniar care, se
conectează în serie între conductorul de fază şi pământ, în paralel cu izolaţia de protejat
(fig. 3.4.4). Realizează protecţia nu prin tăiere ci, prin limitarea supratensiunii la o
valoare reziduală.
137
 Fig. 3.4.4. Conectarea DRV: 1 – spaţiu disruptiv; 2 – rezistor neliniar;
3 – izolaţia protejată.
La apariţia impulsului de supratensiune atmosferică, spaţiul disruptiv al
descărcătorului este străpuns la tensiunea de amorsare, Uam şi peste rezistenţa neliniară
trece curentul de impuls, id (fig. 3.4.5). Caracteristica rezistenţei neliniare este de tip
histereză dar, se lucrează cu curba medie (fig. 3.4.6) şi este în aşa fel realizată ca, la
curenţi mici să aibă valoare mare, iar la curenţi mari, valoare mică. După amorsare,
căderea de tensiune pe rezistenţă variază în timp, la valoarea curentului nominal al
descărcătorului, In (care nu trebuie depăşită de valoarea maximă a curentului de impuls,
Im), tensiunea ia valoarea maximă pe descărcător şi deci şi pe obiectul protejat, numită
tensiune reziduală, Urez . Până la anularea curentului de impuls, închiderea circuitului
spre pământ este echivalentă cu o punere la pământ monofazată, scurtcircuit, dacă
reţeaua este cu neutrul efectiv legat la pământ. Dar protecţia prin relee nu conduce
în acest timp la declanşarea întreruptorului, având timp de acţionare mult mai mare
decât durata fenomenului de supratensiune.

Fig. 3.4.5. Forma tensiunii la borne şi a curentului prin DRV.

Fig. 3.4.6. Caracteristica tensiune-curent a rezistenţei neliniare.

138
a) Spaţiul disruptiv trebuie să îndeplinească două funcţiuni: să asigure intrarea în
funcţiune a descărcătorului la o tensiune de amorsare cât mai stabilă şi să realizeze
ruperea arcului electric al curentului de însoţire la prima trecere prin zero a acestuia,
pentru a evita intrarea în funcţiune a protecţiei prin relee.
Aceste funcţiuni sunt bine îndeplinite de spaţiile disruptive multiple obţinute
prin înserierea unor spaţii disruptive unitare (fig. 3.4.7), constând din electrozi de
alamă 1, separaţi de o şaibă de micanită 2, de 0,5 ... 1 mm grosime, între electrozi
rămânând un gol cu aer. La existenţa unei diferenţe de potenţial între electrozi, câmpul
electric din golul de aer va fi aproape uniform, condiţie necesară ca caracteristica de
impuls a spaţiului unitar să aibă pantă mică (3, fig. 3.4.3). Tensiunea de amorsare este în
jur de2 kV pe un asemenea element.

Fig. 3.4.7. Secţiune prin spaţiul disruptiv unitar: 1 – electrozi;

2 – şaibă de micanită; 3 – gol de aer.
Dar prezenţa şaibei de micanită, având permitivitatea (constanta dielectrică) ε >
ε0 a aerului face ca, la suprafaţa de separaţie componenta normală a câmpului
electric în aer E0n să aibă intensitate mare (componenta normală a inducţiei electrice se
conservă pe o suprafaţă de discontinuitate a lui ε, adică D0n = Dn , deci
ε0 · E0n = ε · En, E0n = ε · En / ε0). Acest lucru duce la ionizarea aerului în această
zonă şi deci la reducerea dispersiei tensiunii de amorsare adică, la realizarea unei
tensiuni de amorsare stabile.
Stingerea arcului electric al curentului de însoţire în 1-2 semiperioade ale
tensiunii de frecvenţă industrială este asigurată dacă amplitudinea curentului de
însoţire nu depăşeşte 80 ... 100 A, deci rezistenţa neliniară trebuie să facă această
limitare. Limitarea este necesară pentru a păstra rece electrodul cu rol de catod.
Atunci, la trecerea prin zero a curentului acesta, respectiv a tensiunii (care este în
fază cu curentul, rezistenţa chiar neliniară, având caracter ohmic), când câmpul
electric dintre electrozi devine zero şi deci emisia de electroni datorită acestui
câmp încetează, nu va exista emisie termoelectronică care, nu ar permite refacerea
rapidă a rigidităţii dielectrice a golului de aer.
Valoarea maximă a tensiunii de frecvenţă industrială, la care spaţiul disruptiv
întrerupe singur curentul de însoţire, se numeşte tensiune de stingere, Ust. Această
tensiune nu trebuie să depăşească valoarea limită indicată funcţie de tensiunea
nominală a liniei şi felul legării neutrului acesteia la pământ [20]. Această tensiune
este tensiunea nominală a DRV.
Spaţiile disruptive unitare înseriate alcătuiesc o serie de condensatoare pe
care, tensiunea se distribuie neuniform. Această neuniformitate este de dorit în cazul
supratensiunilor de impuls, întrucât asigură o străpungere rapidă, în cascadă, dar este

139
de nedorit la tensiunea de frecvenţă industrială, întrucât amorsează DRV. De aceea,
DRV se echipează cu rezistenţe de şuntare, montate în paralel cu câte patru spaţii
unitare, rezistenţe de asemenea neliniare, având o valoare ce permite ca curentul de
frecvenţă industrială prin ele să fie mult mai mare decât curentul capacitiv peste spaţiile
disruptive, în regimul fără supratensiune ele dominând distribuţia tensiunii.
b) Rezistorul neliniar. Comportarea neliniară a rezistenţei înseriate cu spaţiul disruptiv
este descrisă de relaţia:
U = m⋅ A⋅ Iα (3.4.1)
în care m reprezintă numărul discurilor din care este format rezistorul, A, rezistenţa
unui disc la un curent de 1 A, iar α este coeficientul de neliniaritate (α = 0,2 ... 0,32).
Carborundul (carbură de siliciu) presat în formă de discuri, este materialul de
bază utilizat în acest scop. De fapt, pulberea de carbură de siliciu (SiC) este fixată
cu o masă de legătură de bioxid de siliciu (SiO2). Variantele de realizare cunoscute
fiind tirit, vilit şi tervit, funcţie de tehnologia de fabricaţie care, le conferă şi calităţi
deosebite. Discurile au diametrul între 55 ... 150 mm şi înălţimea de 20, 30 şi 60
mm.
La tensiuni mici rezistivitatea cristalului de carborund este în jur de 1 Ω·cm, în
timp ce a stratului de acoperire din SiO2, este de 106 ... 108 Ω·cm, curentul fiind ţinut
la valori mici de acest strat. La creşterea tensiunii, rezistenţa acestui strat de
acoperire scade brusc şi permite trecerea unui curent mare. În plus, la tensiuni mari,
pot apare descărcări în golurile din stratul de contact. Aceste descărcări au efecte
distructive, trecerea repetată a impulsurilor de curent poate duce la stră-pungerea
totală a rezistorului şi la distrugerea descărcătorului, cu atât mari repede cu cât
amplitudinea curentului I şi durata τ a impulsului este mai mare.
Energia undei este disipată în rezistenţa variabilă, caracteristicile termice ale
acesteia limitând performanţele DRV. Capacitatea de trecere (de disipare termică) devine
critică după trecerea supratensiunii când, curentul de impuls a trecut dar, prin canalul
ionizat existent în spaţiul disruptiv trece, sub acţiunea tensiunii fazei, un curent de
frecvenţă industrială, numit curent de însoţire, Iîns. Spaţiul disruptiv va trebui să îl
stingă la prima trecere a lui prin zero. Durata acestui curent fiind mare în raport cu
cel al curentului de impuls, solicitarea termică a rezistorului poate fi importantă. Valoarea
limită a curentului prin rezistenţă, funcţie de timpul cât trece la care nu se distruge,
este dată pentru materialele constitutive şi de dimensiuni precizate (fig. 3.4.8).

Fig. 3.4.8. Curbele capacităţii de trecere: 1 – vilit, 100/30 mm;

2 – tervit, 70/20 mm; 3 – tervit, 175/20 mm.
140
 Acţiunea de protecţie a rezistorului se reflectă în coeficientul de protecţie:
U rez
k prot = (3.4.2)
2 ⋅ U st
Acţiunea de protecţie a spaţiului disruptiv se caracterizează prin coeficientul de
stingere:
U am
k st = (3.4.3)
2 ⋅ U st
Rezultă relaţia dintre cei doi coeficienţi:
U rez
k prot = ⋅ kst (3.4.4)
U am
cu valorile întâlnite în practică: kprot = 2,5 ... 2,6 şi kst = 1,9 ... 2,5 şi Urez /Uam > 1 cu
puţin.
c) Calculul tensiunii pe descărcător şi a curentului prin descărcător se poate efectua
grafic, având în vedere că, caracteristica tensiune-curent a rezistenţei neliniare este
de obicei cunoscută grafic. Pentru descărcătorul conectat la joncţiunea a două
impedanţe caracteristice Z1 ≠ Z2 (fig. 3.4.9a, cu Z1 pentru linia pe care soseşte unda
de supratensiune, Z2 pentru echivalentul celorlalte n – 1 linii racordate la bare)
corespunde o schemă echivalentă conform regulii lui Petersen (fig. 3.4.9b), pe
baza căreia, din momentul amorsării DRV, se pot scrie relaţiile:
2 ⋅ u0 (t ) = i1 (t ) ⋅ Z1 + ud (t )
(3.4.5)
i1 (t ) = id (t ) + ud (t ) / Z 2
Z 
din care, prin înlocuirea lui i1(t) se obţine: 2 ⋅ u0 (t ) = id (t ) ⋅ Z1 +  1 + 1 ⋅ ud (t ) ,
 Z2 
respectiv:
2 ⋅ Z2 Z ⋅Z
⋅ u0 (t ) = ud (t ) + 1 2 ⋅ id (t ) (3.4.6)
Z1 + Z 2 Z1 + Z 2

a) b)
Fig. 3.4.9. Schema reală a) şi schema echivalentă b) considerată pentru calcului
tensiunii ud şi curentului id.

141
 Obţinerea lui ud(t) şi a lui id(t) se face în modul următor: se reprezintă în cadranul I
termenul din stânga semnului egal al ecuaţiei (3.4.6), iar în cadranul II cei doi termeni
din dreapta semnului egal şi suma lor (fig. 3.4.10). Până în momentul amorsării, tensiunea
pe descărcător este ud(t) = 2·u0 ·Z2 /(Z1 + Z2), iar curentul id(t) = 0. Când este satisfăcută
relaţia (punctul 1 de pe grafic):
2 ⋅ Z2
⋅ u0 = U am (3.4.7)
Z1 + Z 2
apare un curent prin descărcător (punctul 4' rezultat din 2 şi 3) şi momentul amorsării,
tam. Punctul 5 de după amorsare, corespunde tensiunii punctului 4 de pe rezistenţa
neliniară. În continuare se iau pe rând diverse valori ale tensiunii (punctele 6, 11, 16)
şi pentru fiecare se determină pe curba termenului din stânga egalităţii (7, 12, 17, 7',
12') timpii corespunzători şi curenţii corespunzători (8, 13, 18), care în cadranul IV
dau curba id(t) (9', 14', 19', 9'', 14''). Tensiunilor 6, 11, 16 îi corespund punctele 8, 13, 18
ale sumei, iar acestora punctele 9, 14 şi 19 ale lui ud(id). Acestea se reproiectează în
cadranul I, la intersecţia cu timpii lui 7, 12, 17, 12', 7' pentru a da ud(t) (10, 15, 20,
15', 10').
Se observă că, valorii maxime a tensiunii pe descărcător şi curentului prin
descărcător, corespunde valoarea maximă a undei.

Fig. 3.4.10. Determinarea grafică a lui ud(t) şi id(t).

d) Considerente constructive. Descărcătoarele actuale se realizează pe principiul modu-
lului, pentru tensiuni superioare lui 24 kV suprapunând mai multe module. Modulele
sunt realizate în mai multe variante, oricare fiind alcătuit dintr-un izolator de trecere
tubular din porţelan 1 (fig. 3.4.11), flanşe 2, spaţii disruptive 4 şi discuri de rezistenţă
neliniară 5, strânse de resoarte de presiune 3. În partea superioară are borna de racord,
pe capac, iar la partea inferioară un soclu ce poate izola descărcătorul de suportul de
montaj pentru a putea fi legat la pământ prin intermediul unui contor. Tubul izolator
este închis cu capace şi garnituri de etanşare, pentru a nu permite pătrunderea umezelii.
Capacele sunt montate cu ştifturi, având funcţia de supape de siguranţă, deoarece se
rup dacă în descărcător apar presiuni mari, corespunzător unor curenţi prea mari.
142
 Fig. 3.4.11. Construcţia unui modul DRV: 1 – izolator de trecere; 2 – flanşă;
3 – resort; 4 – spaţii disruptive; 5 – rezistenţe neliniare.
Funcţionarea descărcătoarelor este înregistrată cu un contor realizat în acest
scop care, se intercalează între flanşa inferioară a DRV şi legarea la pământ.
Curentul de impuls se scurge la pământ prin rezistenţa 1 (fig. 3.4.12a) a contorului.
Căderea de tensiune la bornele acesteia produce amorsarea spaţiului disruptiv 2 şi
astfel, curentul este deviat spre fuzibilul 3, care se topeşte. La arderea acestuia, tamburul 1
(fig. 3.4.12b), tras de un resort 2, se roteşte cu o cifră în faţa cadranului 6, oprit în
această poziţie de un alt fuzibil ce ia locul celui ars, între lamelele de contact 4. În
timpul trecerii de la un fuzibil la altul, izolaţia contorului este protejată de spaţiul 4
(fig. 3.4.12a). Tensiunea de străpungere a spaţiului 1 se stabileşte la 1,5 ... 1,8 kV,
iar cea a spaţiului 4, la 2 ... 3 kV. Fuzibilele (de obicei, 5 bucăţi), sunt din fir de
cromnichel cu lungimea de 3 ... 5 cm şi diametrul de 0,1 mm.

a) b)
Fig. 3.4.12. Contor pentru înregistrarea funcţionării DRV: a) schema electrică:
1 – rezistor; 2, 4 – spaţii disruptive; 3 – fuzibil; b) schiţa constructivă: 1 – tambur;
2 – resort; 3 – fuzibil; 4 – lamelă contact; 5 – bornă; 6 – cadran.
Pe descărcătoarele realizate pentru tensiuni de 110 kV şi mai mari, pentru
egalizarea tensiunii se prevăd inele de ecranare, similar ca la lanţuri de izolatoare
(fig. 2.5.11a).

143
3.4.3. Descărcătoare cu rezistenţă variabilă cu suflaj
magnetic (DRVSM)
Utilizarea principiului stingerii arcului electric cu suflaj magnetic pentru curentul
de însoţire, a crescut sensibil îmbunătăţirea funcţionării DRV. Diversele soluţii practice
utilizează câmpul magnetic creat de magneţi permanenţi sau de curentul prin arc, în
scopul deplasării, alungirii, rotirii arcului, creând condiţii de deionizare adecvate stingerii
sale chiar dacă curentul are valori mai mari. Acceptarea unui curent de însoţire mai
mare permite reducerea numărului de discuri necesare rezistentei neliniare.
a) Spaţiu disruptiv cu magneţi permanenţi (fig. 3.4.13) realizează rotirea arcului electric 6
din spaţiul 8 de 2 mm dintre electrozii inelari 1, 2, provocând răcirea picioarelor sale
şi deci împiedicând apariţia ionizării termice. Rotirea se datorează forţei lui Lorentz,
dF = i ⋅ dl × B , care ia naştere prin interacţiunea câmpului magnetic 7 de inducţie B
creat de inelele de magnet permanent 3, magnetizate ca în figură, cu elementul de
arc de lungime dl, parcurs de curentul de însoţire, i. Electrozii de amorsare 9

Fig. 3.4.13. Spaţiu disruptiv cu magneţi permanenţi: 1, 2 – electrozi inelari;

3 – magnet permanent inelar; 4 – şaibă izolantă; 5 – lamelă de presiune;
6 – arc electric; 7 – câmp magnetic; 8 – spaţiu cu aer; 9 – electrozi amorsare.

144
determină o neuniformitate locală a câmpului electric dintre electrozii 1, 2, asigurând
amorsarea spaţiului 8 la o valoare stabilă a tensiunii dintre ele, la 3 ... 4 kV.
b) Spaţiu disruptiv cu bobine de suflaj (fig. 3.4.14) funcţionează în modul următor:
în absenţa unei supratensiuni, prin rezistenţa de şuntare R3, trece un curent de
ordinul miliamperilor, realizând repartizarea uniformă a tensiunii pe module. La
apariţia supratensiunii, cele n spaţii disruptive Eas se amorsează şi curentul de impuls
trece prin rezistenţele neliniare R1 şi prin rezistenţa neliniară principală R2. Nu trece
prin bobinele de suflaj L, acestea având impedanţă foarte mare la o variaţie rapidă de
tip impuls, a curentului. Dar după trecerea impulsului de curent, curentul de însoţire
având frecvenţa de 50 Hz, va străbate aceste bobine, creând un câmp magnetic
orientat corespunzător în zona spaţiului disruptiv pentru a crea o forţă Lorentz
care, împinge arcul electric în camerele de stingere cu fante înguste şi pereţi reci.

Fig. 3.4.14. Spaţiu disruptiv cu bobine de suflaj.

În România, asimilarea fabricării DRVSM de către IEPC a început din 1975
pentru tensiuni nominale de 75 ... 360 kV, şi curent nominal de descărcare de 10 kA.
c) Descărcătoare cu rezistenţă variabilă combinate sunt destinate protecţiei
echipamentelor de înaltă tensiune atât împotriva supratensiunilor atmosferice,
cât şi a celor interne, şi utilizează descărcătoare cu suflaj magnetic.
Valoarea curentului printr-un descărcător este practic cu un ordin de mărime
mai mic la amorsarea datorită supratensiunilor interne decât la amorsarea datorită
supratensiunilor atmosferice, fiind de 1000 ... 1500 A la sistemele de 400 ... 750 kV. Dar
durata lor de trecere este de 1 ... 2 semiperioade a tensiunii de frecvenţă
industrială, adică mult mai mare decât la cele atmosferice. Apare pericolul
distrugerii termice a DRV la amorsarea datorită supratensiunilor interne.
La un descărcător combinat, pentru supratensiuni interne amorsează spaţiul
disruptiv 1 (fig. 3.4.15); rezistenţa totală R1 limitează curentul din acest regim la
posibilităţile de stingere ale spaţiului disruptiv. În regim de impuls, la început
amorsează tot spaţiul 1, iar curentul trece prin rezistenţa totală R1 , dar când
depăşeşte 1500 ... 2000 A, căderea de tensiune pe rezistenţa R1 – R2 determină
145
amorsarea spaţiului disruptiv 2 care scurtcircuitează rezistenţa R1 – R2; în acest fel
curentul de impuls trece prin rezistenţa R2 < R1, aleasă în aşa fel încât tensiunea
reziduală în acest regim să nu depăşească cea admisă.

Fig. 3.4.15. Schema de principiu a descărcătorului combinat.

Caracteristica tensiune-curent a unui asemenea descărcător are porţiuni
distincte funcţionării pentru cele două tipuri de supratensiuni (fig. 3.4.16). Zona 3
corespunde comutării în regim de impuls.

Fig. 3.4.16. Caracteristica DRV combinat: 1 – zona supratensiunilor interne;

2 – zona supratensiunilor atmosferice; 3 – zona de trecere.

3.4.4. Descărcătoare cu rezistenţă din oxizi metalici (DOM)

La aceste descărcătoare rezistenţa variabilă este realizată în majoritatea cazurilor
din oxid de zinc (ZnO), o ceramică relativ densă, ce conţine şi un număr de aditivi,
tot oxizi metalici. Produsul constă din granule de ZnO cu dimensiuni până la 10 µm.
Interiorul acestor granule reprezintă un material bun conductor de rezistivitate electrică ρ
≤ 10-2 Ω·m, în timp ce suprafaţa este constituită dintr-un strat cu rezistivitatea ce se
modifică de la 108 Ω·m (câmp electric slab) la 10-2 Ω·m (câmp electric intens) şi a
cărui grosime nu depăşeşte 0,1 µm. Prin adăugarea unor materiale de dopare ca
bismutul (Bi2O3), cromul (Cr2O3), manganul (MnO) sau stibiul (Sb2O3), se pot controla
rezistivităţile celor două structuri.

146
 Caracteristicile tensiune-curent (fig. 3.4.17) ale unei astfel de rezistenţe au
trei părţi distincte. La tensiuni reduse continue sau alternative, curentul este foarte
mic, de aceea descărcătoarele echipate cu astfel de rezistenţe în majoritatea
cazurilor nu sunt prevăzute cu spaţii disruptive. De fapt, la tensiunile de lucru,
rezistorul se comportă mai mult ca o capacitate, curentul capacitiv fiind de aproape
de 100 ori mai mare decât cel rezistiv. Porţiunea plată şi apoi crescătoare puternic
este cea care dă tensiunea reziduală, pentru curenţii de impuls.

Fig. 3.4.17. Caracteristica unui descărcător cu rezistenţa din oxizi metalici:

IR – componenta rezistivă; IC – componenta capacitivă; Θ - temperatura.
Coeficientul de neliniaritate α (din relaţia (3.4.1)) poate varia între 0,02 şi 0,033
pe porţiunea iniţială, apoi creşte. Tot în porţiunea iniţială, temperatura are importanţă
esenţială asupra curentului de conducţie de la tensiunea nominală.
Energia pe care o poate absoarbe un disc standard de ZnO este de 7 kW·s/kV; în
cazul unei energii absorbite de 8,5 ... 12 kW·s/kV, poate să apară distrugerea discului.
O caracteristică importantă a discurilor de ZnO constă în stabilitatea foarte
bună la impulsuri de curent de mare intensitate sau la impulsuri repetate.

3.4.5. Scheme de protecţie pentru staţiile de transformare

Protecţia staţiilor împotriva loviturilor directe de trăsnet se asigură cu paratrăsnete
pivot şi împotriva undelor călătoare prin intermediul descărcătoarelor cu rezistenţă
variabilă.
Undele călătoare apar fie în urma loviturilor directe de trăsnet în conductorul
de fază ale liniilor neprotejate cu conductor de gardă, fie prin ocolirea conductorului
de gardă, fie în urma conturnărilor inverse dinspre conductorul de gardă sau stâlp.
În cazul loviturii directe de trăsnet pe conductorul de fază imediat în apropierea
barelor colectoare, amplitudinea undei de tensiune poate depăşi rigiditatea dielectrică la
impuls a izolaţiei de fază, care astfel conturnează (fig. 3.4.18) spre stâlpul metalic de
susţinere. După amorsarea descărcătorului, curentul de trăsnet IT trece pe cele două
căi paralele:
Id · (RDRV + Rp) = IT · Rp · (RDRV + Rp)/(Rp + RDRV + Rp)
şi deci curentul prin descărcător va fi:
Rp
I d = IT ⋅ (3.4.8)
RDRV + 2 ⋅ R p

147
 Fig. 3.4.18. Lovitura de trăsnet în apropierea barelor.
În cazul unei linii de 110 kV pe stâlpi metalici se poate considera existenţa unui
DRV cu Urez = 330 kV şi Iimpn = 10 kA, rezistenţa prizei de pământ, Rp = 10 Ω. Atunci,
RDRV = Urez / Iimpn = 330/10 = 33 Ω şi dacă curentul de trăsnet este IT = 100 kA, rezultă
Id = 100·10/(33 + 2·10) = 18,2 kA, mult mai mare decât Iimpn, deci tensiunea reziduală va
fi mai mare decât cea nominală. Prin urmare, descărcătorul nu asigură protecţia
echipamentelor racordate la bară, în acest caz. Este deci necesară excluderea loviturilor
directe de trăsnet în conductoarele de fază în imediata apropiere a barelor, prin montarea
paratrăsnetelor pivot şi a unor conductoare pe gardă de cel puţin o porţiune de 1 ... 2 km
până la intrarea în staţie.
Scheme simple de protecţie
O parte a echipamentului protejat de descărcător se află, după sensul de propagare
de al undei de supratensiune, amplasat înaintea descărcătorului (de exemplu separatorul
de linie, întreruptorul, echipamentele din celula de măsură a liniei), iar cealaltă parte
(transformatoarele), după descărcător. Acestor cazuri le corespund la limită, într-o
primă aproximaţie două scheme în care, obiectul protejat este reprezentat prin capacitatea
sa de intrare C, iar barele având lungimea l între descărcător şi obiectul protejat, se
consideră de impedanţă Z, egală cu impedanţa caracteristică (de undă) a liniei. Unda
incidentă se poate admite a fi o undă rampă de amplitudine constantă (fig. 3.3.15), cu
panta a = Uinc/τf.
conectarea descărcătorului după obiectul protejat (fig. 3.4.19); din cauza prezenţei
capacităţii C, unda incidentă se refractă în punctul A (pentru t < τf luând expresia
(3.3.51), fig. 3.3.14) şi sub forma aplatizată, urefract A ajungând la descărcător în
punctul B, după timpul τ = l/v, necesar parcurgerii lui AB. În punctul B, până la
amorsarea descărcătorului, este o linie în gol, deci coeficientul de reflexie are valoarea
+1, adică uB = urefract A + urefl B = 2·urefract A. Tensiunea reflectată din B ajunge înapoi în
A după încă un τ (deci la 2·τ) unde este de asemenea aplatizată de capacitatea C şi
prin suprapunere peste unda refractată anterior, dar cu 2·τ întârziere, determină
tensiunea pe capacitate, uA, deci tensiunea care acţionează asupra izolaţiei protejate.
La un moment dat tensiunea în B ajunge la valoarea de amorsare a descărcătorului;
din acest moment coeficientul de reflexie aici devine negativ, unda reflectată îşi
schimbă semnul, urefl B = ud – urefract A (fig. 3.4.20);
148
 Fig. 3.4.19. Conectarea descărcătorului după obiectul protejat.

a) b)
Fig. 3.4.20. Variaţia tensiunilor: a) în punctul A, pe izolaţia protejată; b) în punctul
B, pe descărcător (cu linie întreruptă, pentru C = 0).
conectarea descărcătorului înaintea obiectului protejat (fig. 3.4.21); până la încărcarea
capacităţii C, unda reflectată de aceasta fiind negativă (uC < u0(t)), va duce la scăderea
tensiunii pe DRV (2, fig. 3.4.22) şi în consecinţă la întârzierea amorsării acestuia
(punctul Y în loc de X). Coeficientul de reflexie în punctul A, care până la amorsarea
descărcătorului era nul, devine negativ după amorsare, datorită prezenţei rezistenţei
DRV a cărei valoare este mai mică decât Z, a barelor. În schimb, în punctul B,
coeficientul de reflexie va fi pozitiv, capacitatea C fiind deja încărcată. Ţinând
cont că reflexiile repetate care au loc la cele două capete se fac cu semne difere,
tensiunile în punctele respective vor fi oscilante (curbele 2 şi uC).

Fig. 3.4.21. Conectarea descărcătorului înaintea obiectului protejat.

După urmărirea comportării celor două moduri posibile de conectare ale DRV
faţă de poziţia obiectului protejat, se pot sintetiza următoarele concluzii:
• dacă obiectul protejat este amplasat înaintea descărcătorului atunci, tensiunea
care acţionează asupra lui se caracterizează printr-un vârf de tensiune, durata
căruia este aproximativ egală cu durata τf a frontului undei incidente care, se
suprapune peste tensiunea reziduală a DRV;

149
 • dacă obiectul protejat este amplasat după descărcător, tensiunea care acţionează asupra
izolaţiei reprezintă oscilaţii amortizate care, se suprapun peste tensiunea reziduală a
DRV, perioada şi timpul după care se obţine valoarea maximă depinzând de distanţa l
dintre descărcător şi obiectul protejat şi de capacitatea acestuia (fig.3.3.16).

Fig. 3.4.22. Variaţia tensiunilor: pe descărcător, 1 – fără considerarea reflexiei

undei; 2 – cu considerarea reflexiei undei; pe izolaţia protejată, uC.
Dacă în schemele anterioare (fig.3.4.19 şi 3.4.21), în paralel cu descărcătorul
se conectează n linii atunci, utilizând schema echivalentă din figura 3.4.9 pentru această
situaţie şi considerând Z2 = Z1/(n – 1), relaţia aferentă (3.4.6) devine:
2 ⋅ u0 (t ) Z
= ud (t ) + 1 ⋅ id (t ) (3.4.9)
n n
În coordonatele (ud, id) această relaţie reprezintă o dreaptă care, la intersecţia
cu caracteristica descărcătorului ud(id) determină valoarea curentului prin descărcător
şi a tensiuni la bornele sale (fig. 3.4.23). Se observă că valoarea maximă a tensiunii
pe descărcător scade cu creşterea numărului de linii racordate la bare. Deci apare un
efect de autoprotecţie în cazul în care la bare sunt racordate în permanenţă mai multe
linii, cazul cel mai dezavantajos fiind staţia terminală, cu n = 1. Dar, cu cât sunt
racordate mai multe linii, cu atât numărul undelor de supratensiune care intră în staţie,
poate fi mai mare!

Fig. 3.4.23. Influenţa numărului de linii racordat la bare.

150
 Scheme principiale de protecţie
Aceste scheme sunt diferite funcţie de grupurile de tensiune nominală la care
funcţionează staţia:
• staţii de 220 – 400 kV: la acestea, pentru compensarea puterii reactive capacitive
a liniilor, se montează reactoare-şunt la capetele liniilor, conectate fie direct pe linie,
fie prin intermediul înfăşurării de compensare a autotransformatoarelor. Reactoarele
sunt bobine cu miez magnetic având nivel de izolaţie similar cu cel al
transformatoarelor, ceea ce presupune o protecţie identică cu a acestora.
De asemenea, la sistemele cu aceste tensiuni, supratensiunile de origine internă
devin comparabile sau chiar depăşesc valoarea supratensiunilor atmosferice. Din
această cauză, aici se vor folosi descărcătoare combinate.
Când linia lungă este prevăzută cu reactoare transversale, ca şi în cazul pre-
zenţei pe linie a transformatoarelor de măsură de tensiune inductive (§ 1.4.3), este
necesară instalarea pe linie a DRV (fig. 3.4.24a). Pentru a nu periclita izolaţia celor
două tipuri de echipamente menţionate, nu se admite instalarea descărcătoarelor cu
coarne pe linie.

a)

)
b)
Fig. 3.4.24. Scheme principiale de protecţie pentru staţiile de 200-400 kV, descărcătorul cu
rezistenţă variabilă montat pe linie, a) sau pe barele staţiei, b) DRVS – DRV cu
suflaj magnetic (descărcător combinat); DC – descărcător cu coarne; R – reactor;
AT – autotransformator; ATR – autotransformator cu înfăşurare de compensare;
T – transformator; TT – transformator de măsură de tensiune; CG – conductor de gardă.

151
 În cazul când nu sunt instalate reactoare de compensare pe linie (dar pot fi în
înfăşurarea de compensare a autotransformatoarelor), iar transformatoarele de măsură
de tensiune de pe linie sunt de tip capacitiv (fig. 1.4.6), DRVS de pe linie se înlocuieşte
cu descărcător cu coarne (DC, fig. 3.4.24b) pentru protecţia când trăsnetul ar cădea pe
linie în timp ce întreruptorul de linie este deschis. Reglajul DC se va realiza astfel
încât să se evite amorsarea lui când întreruptorul de linie este închis;
• staţii de 110 kV: protecţia tuturor echipamentelor staţiei, inclusiv a întreruptorului de
linie în poziţia închis, o asigură setul de descărcătoare cu rezistenţă variabilă de
tip convenţional, instalat la bornele transformatorului.
În cazul liniilor cu dublă alimentare, pentru situaţiile în care întreruptorul de
la unul din capete este deconectat, se montează pe ultimul stâlp, la intrarea în staţie,
un set de descărcătoare cu coarne DC, pentru a proteja echipamentul liniei care, în
această situaţie nu se mai află în zona de protecţie a DRV de pe barele staţiei (fig. 3.4.25).
Dar, din cauza undei cu front abrupt la care dă naştere un DC la amorsare, nu este
permisă amorsarea lui când, întreruptorul de linie este închis, pentru a nu periclita
izolaţia longitudinală a transformatorului. Tensiunea lui de amorsare se va regla peste
nivelul de izolaţie a liniei astfel, se va amorsa numai în urma dublării supratensiunii,
prin reflexie la capătul deschis al liniei;

Fig. 3.4.25. Schemă principială de protecţie pentru staţiile de 110 kV.

• staţii şi posturi de transformare de 1 – 20 kV: protecţia se realizează cu descărcătoare
cu rezistenţă variabilă montate la barele staţiei (fig. 3.4.26), iar la alimentarea unor
consumatori importanţi şi la bornele transformatorului, DRV2. Setul descărcătoarelor
cu coarne DC1 ... DC4 serveşte la reducerea nivelului supratensiunilor care se propagă
către staţie, în vederea reducerii mărimii curentului de impuls prin DRV (valoarea
nominală a acestui curent pentru DRV-le instalate în această situaţie fiind mic,
1,5 ... 3 kA). Supratensiunile interne sunt suportate de izolaţie fără
mijloace suplimentare de protecţie;

Fig. 3.4.26. Schemă principială de protecţie pentru staţiile şi posturile de

transformare de 1-20 kV.
152
• protecţia maşinilor rotative trebuie rezolvată mai ales pentru generatoarele centralelor
electrice şi pentru motoarele electrice alimentate la medie tensiune. Maşinile rotative
sunt elemente costisitoare şi au nivel de izolaţie scăzut. Înfăşurarea lor se poate
caracteriza printr-o serie de capacităţi şi inductivităţi, putându-se obţine o schemă
echivalentă formată dintr-un lanţ de inductivităţi longitudinale şi capacităţi
transversale, echivalentă cu un conductor ideal de linie. Echivalenţa presupune
determinarea impedanţei caracteristice şi a vitezei de propagare în lungul înfăşurării.
O formulă empirică corespunzătoare unor calcule rapide a impedanţei
caracteristice, stabileşte legătura acesteia cu puterea nominală Pn [MVA] şi tensiunea
nominală dintre faze Un [kV] a maşinii, de bună aproximaţie în special pentru maşini
rapide [3]:
U
Z = 150 ⋅ 2n/ 3 (3.4.10)
Pn
Valorile uzuale de impedanţă caracteristică rezultă între 30 ... 300 Ω.
Viteza undei de tensiune este mai mică în crestături, decât în capetele de bobină
variind, funcţie de puterea maşinii, între 5 şi 20 % din viteza luminii. Valoarea
momentană scade cu propagarea undei în înfăşurare, viteza la intrare putând fi dublă
faţă de viteza de la celălalt capăt.
Tensiunea dintre spire depinde direct de panta a a undei incidente şi viteza de
propagare v, precum şi de lungimea l a spirei:
a ⋅l
∆U = (3.4.11)
v
Apar deci solicitări mari unde panta este mare adică, la intrare şi acolo unde
viteza este mică adică, la capătul dinspre neutru. Deci practic, izolarea trebuie făcută
egal, în ambele părţi.
Maşinile electrice cu puteri peste 15 MVA se racordează la liniile electrice şi
mai ales cele aeriene, prin intermediul transformatoarelor de separare (fig. 3.4.27a).
În scopul unui calcul calitativ, în continuare se consideră maşina caracterizată prin
parametri concentraţi aferenţi primarului (L 1 , C1 ), respectiv secundarului
transformatorului (L2, C2, fig. 3.4.27b).
La sesizarea undei de supratensiune U0, în primul moment inductivităţile L1, L2, se
opun trecerii prin ele a curentului de impuls rapid variabil, acest curent putând să
treacă prin capacităţile parazite C1, C2 şi C12, dintre înfăşurări, rezultând o schemă
simplificată pentru transformator în acest regim tranzitoriu (fig. 3.4.27c). Se poate scrie:
ω
I= ⋅ U 0 = ω⋅ C2 ⋅ U 2 (3.4.12)
1 1
+
C12 C2
de unde:
C12
U 2 (t = 0) = U 0 ⋅ (3.4.13)
C12 + C2

153
în care, dacă se înlocuiesc valorile apropiate de realitate: C12 ≈ 3000 pF, C2 ≈ 6000 pF,
rezultă U2(t = 0) ≈ U0 /3, adică tensiunea care solicită maşina, este mult mai diminuată.

a)

b)

c)
Fig. 3.4.27. Racordarea maşinii rotative MR la linie prin transformator de separare T:
a) schema monofilară; b) schema cu considerarea parametrilor concentraţi ai
primarului şi secundarului; c) schema simplificată.
Pentru a vedea, tot calitativ, variaţia în timp, la t ≠ 0 a tensiunii, se consideră
schema echivalentă în T a transformatorului (fig. 3.4.28), cu mărimile aferente raportate la
primar, L1, L2, fiind inductivităţile de dispersie, iar LM, inductivitatea de magnetizare.
Întrucât curentul de magnetizare IM este de obicei de 3 ... 8 % din curentul nominal
In1 şi deoarece I1 rezultă din compunerea fazorială a lui IM şi I2, IM se poate neglija
(LM >> L1 + L2). Dacă N = U0 / U2 , este raportul de transformare, iar Z impedanţa
maşinii, se va putea scrie:
U0 di(t )
= ( L1 + L2 ) ⋅ + u2 ( t )
N dt
(3.4.14)
i (t )
u2 ( t ) =
Z
respectiv în operaţional:
U0
= p ⋅ ( L1 + L2 ) ⋅ I ( p ) + U 2 ( p)
p⋅N
(3.4.15)
I ( p)
U 2 ( p) =
Z

Fig. 3.4.28. Schema echivalentă a transformatorului de separare.

154
 Înlocuind I(p) din a doua ecuaţie în prima, rezultă:
U0
U 2 ( p) = (3.4.16)
 L + L2 
p ⋅ N ⋅ p ⋅ 1 + 1
 Z 
Cunoscând relaţia dintre transformata Laplace şi originalul, pentru:
 1  1 − α ⋅t
L −1   = ⋅ (1 − e ) (3.4.17)
 p⋅(p +α) α
şi notând
L1 + L2
T= (3.4.18)
Z
se poate scrie pentru U2(p):
U0
U 2 ( p) =
 1
p ⋅ N ⋅T ⋅  p + 
 T
a cărei original va fi:

U0  
t
−
u2 ( t ) = ⋅ 1 − e T  (3.4.19)
N  
 
adică tensiunea pe maşină variază aperiodic (fig. 3.4.29). dacă impedanţa maşinii Z
se înlocuieşte cu capacitatea parazită, la aplicarea unei tensiuni dreptunghiulare (treaptă) de
lungime infinită (§ 3.3.3.1), variaţia în timp a tensiunii u2 va fi oscilatorie amortizată,
având maximul aproape 2·U0 / N.

Fig. 3.4.29. Variaţia tensiunii pe maşina rotativă, u2 , conectată după

transformatorul de separare, la aplicarea undei treaptă U0 de lungime infinită.
La maşinile electrice cu puteri sub 15 MVA, se utilizează diverse scheme de
protecţie având descărcătoare cu coarne şi descărcătoare cu rezistenţă variabilă, incluse.
Aceste DRV trebuie să aibă o tensiune de amorsare şi o tensiune reziduală redusă, din
acest motiv se utilizează DRV speciale, de obicei cu suflaj magnetic.

155
 Schemele de protecţie ale staţiilor cu maşini electrice diferă după modul de
protejare a intrării liniilor în staţie (fig. 3.4.30).

a)

b)

c)

d)
Fig. 3.4.30. Scheme de protecţie ale staţiilor cu maşini electrice: 1 – paratrăsnet
pivot; 2 – conductor de compensare; 3 – armătură metalică cablu;
DRV – descărcător cu rezistenţă variabilă; DRVSM - descărcător
cu rezistenţă variabilă cu suflaj magnetic; C – condensator static;
DC, DC1, DC2 – descărcătoare cu coarne.
Datorită porţiunii de cablu intercalate între linia electrică aeriană şi barele staţiei,
tensiunea refractată scade mult (3.3.28). Condensatoarele statice conectate în paralel
cu descărcătoarele cu rezistenţă variabilă, C = 0,25 ... 0,5 µF, reduc panta undei incidente.
Protecţia împotriva loviturilor directe de trăsnet a ultimei porţiuni a liniei din apropierea
staţiei, se realizează cu paratrăsnete pivot montate în zigzag. Utilizarea conductoarelor
de gardă în acest scop are dezavantajul nivelului de protecţie mai scăzut al intrării şi
necesitatea unor suporţi speciali.

156
 Conductorul de compensare reduce prin inducţie curentul de impuls în
conductoarele active şi prin urmare prin DRVSM atunci când, este parcurs şi el de
curent la amorsarea descărcătoarelor DC1. Sunt suspendate la o distanţă cât mai mică
faţă de conductoarele active, cuplându-se electromagnetic cu acestea.
Una din cele mai sigure scheme de protecţie este cea din figura 3.4.30a),
descărcătorul cu coarne DC1 reduce nivelul supratensiunilor care sosesc pe linie iar
DC2 amorsat, asigură legătura electrică dintre conductorul activ şi armătura cablului,
în felul acesta curentul de impuls se scurge la pământ, tensiunea la capătul cablului
legat la bare, micşorându-se. Rezistenţa prizei de pământ din apropierea capului
terminal al cablului trebuie să fie sub 5 Ω, separată de priza de pământ a staţiei.
Locul descărcătorului cu coarne DC2 poate fi luat de un descărcător cu rezistenţă
variabilă, DRV (fig. 3.4.30b). În acest caz lungimea intrării aeriene protejată cu
paratrăsnete trebuie mărită pentru a reduce curentul prin DRV. Priza de pământ a
descărcătorului cu coarne trebuie să aibă rezistenţa sub 3 Ω, pentru a evita apariţia
conturnărilor bifazice.
O condiţie importantă ca această schemă de protecţie să corespundă constă în
amorsarea descărcătoarelor cu coarne pe toate cele trei fazele. Astfel, în cazul în care
amorsează numai descărcătorul de pe faza 1, tensiunea de pe fazele 2 şi 3, datorită
cuplajului electromagnetic dintre faze, se reduce, cea ce îngreunează amorsarea
descărcătoarelor de pe acestea. Unda de tensiune reflectată de la capătul dinspre maşină
a cablului contribuie şi ea la reducerea tensiunii. Realizarea unui circuit care să prevadă
o inductivitate în dreptul cutiei terminale dinspre linia aeriană a cablului favorizează
amorsarea descărcătoarelor cu coarne. Dacă cablul se montează pe stâlp în aşa fel ca
să existe o porţiune liberă a ei paralelă cu conductorul de legare la pământ a
descărcătorului cu coarne, pe o lungime de 2,5 ... 6 m funcţie de înălţimea stâlpului
(fig. 3.4.31), atunci între aceste două conductoare se creează un circuit echivalent
unei bobine concentrate.

Fig. 3.4.31. Montarea cablului pe stâlp pentru a amorsa descărcătorul cu coarne.

157
 În cazurile în care racordarea liniilor electrice la barele centralei se face prin
intermediul unor reactoare prevăzute pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit, pot
exista două situaţii:
• dacă linia aeriană este racordată la reactor prin intermediul unui cablu (fig. 3.4.30c),
în punctul respectiv se prevede un descărcător cu rezistenţă variabilă, DRV, căci
impedanţa caracteristică a reactorului este mult mai mare decât cea a cablului.
În rest, schema de protecţie se realizează identic cu cea din figura 3.4.30a);
• dacă porţiunea de cablu lipseşte, se ţine cont de faptul că reactorul duce la o
aplatizare a frontului undei incidente (suficient de intensă dacă, reactorul are L = 1
µH), inductivitatea lui compunându-se cu cea a intrării liniei. De aceea, lungimea
intrării protejate poate fi scurtată până la 100 ... 150 m (fig. 3.4.30d). Dar, deoarece
amplitudinea undei în primul moment, se dublează în dreptul reactorului, se
asigură amorsarea descărcătorului cu coarne DC2 , montat înaintea reactorului
şi conectat la priza de pământ a centralei. Montarea unui set DC1, asigură creşterea
gradului de protecţie a schemei.

3.5. Supratensiuni interne

Din punctul de vedere a cauzelor care le determină, supratensiunile interne se
pot clasifica în două grupe mari:
a) supratensiuni de comutaţie, determinate de procesele tranzitorii ce însoţesc operaţiile
de comutare sau punerile monofazate la pământ. Din această grupă fac parte:
• supratensiunile ce apar la deconectarea curenţilor inductivi mici;
• supratensiunile ce apar la deconectarea sarcinilor capacitive;
• supratensiunile ce apar la conectarea liniilor lungi;
• supratensiunile ce apar în cazul punerilor monofazate la pământ.
În toate aceste cazuri un rol principal în apariţia şi dezvoltarea supra-
tensiunilor îl au procesele de formare şi stingere ale arcului electric.
b) supratensiuni de rezonanţă, determinate de fenomenele de rezonanţă din sistem.
Din această grupă fac parte:
• supratensiuni de rezonanţă la frecvenţa industrială;
• supratensiuni condiţionate de fenomene de autoexcitaţie a maşinilor rotative;
• supratensiuni supraarmonice;
• supratensiuni de ferorezonanţă supra- şi subarmonice.
Durata supratensiunilor interne este mult mai mare decât a supratensiunilor
atmosferice.

3.5.1. Deconectarea curenţilor mici inductivi

Prin curenţi mici inductivi se înţeleg curenţii având valoarea efectivă până la
câţiva zeci de amperi şi factorul de putere scăzut. Practic, curenţii de magnetizare ai
transformatoarelor şi motoarelor în gol pot fi totdeauna consideraţi curenţi mici inductivi.
Întreruperea acestor curenţi are loc de cele mai multe ori prin smulgere de curent
158
(advanced breaking), adică înaintea trecerii naturale a curentului alternativ prin zero
(fig. 3.5.1). Ca urmare, energia magnetică înmagazinată se transformă în energie
electrică şi înapoi, luând naştere oscilaţii de tensiune a căror amplitudine atinge
4 ... 5 Ufază . Apariţia acestor supratensiuni în timpul procesului deconectării poate
duce la străpungerea izolaţiei întreruptorului sau a restului elementelor reţelei,
rezultând scurtcircuite pe care acelaşi întreruptor nu are şanse să le mai întrerupă.

Fig. 3.5.1. Smulgerea (tăierea) curentului de valoare Is, la momentul tt.

Fenomenul smulgerii de curent poate apare şi la întreruperea curenţilor de
scurtcircuit de ordinul miilor de amperi, dar rar. Fenomenul în esenţă este determinat
nu de caracterul şi mărimea curentului ci de efectul comun al parametrilor reţelei
întrerupte şi al parametrilor arcului din întreruptor.
Smulgerea de curent se întâlneşte frecvent la deconectarea transformatoarelor
cu neutrul legat la pământ şi analiza procesului se poate face separat pe faze. Din
analiza rezultatelor experimentale pentru diferite unităţi de transformatoare cu o gamă
destul de largă a curentului nominal, In, s-a constatat că, la curenţi foarte mici smulgerea
poate avea loc chiar la amplitudine, Is crescând proporţional cu Im, până la un Im1,
după care momentul tăierii se deplasează treptat spre momentul trecerii naturale prin
zero a curentului, Is începând să scadă (fig. 3.5.2). Smulgerea de curent se explică
prin gradul de ionizare slab al canalului arcului electric de la întreruperea unui curent
mic, grad de ionizare ce creşte mult la întreruperea unor curenţi mari şi deci stingerea
arcului devine posibilă uşor la curenţi mici, dar mai greu la curenţi mari.

Fig. 3.5.2. Variaţia valorii curentului Is, funcţie de maximul Im, al curentului.
Schema echivalentă monofazată pentru procesul cercetat (fig. 3.5.3a) conţine
circuitul 1 (Lr, Cr) a reţelei de alimentare, 2 (Lt, Ct) a transformatorului în gol şi 3 (L, R) a
întreruptorului (linia de racord dintre reţea şi transformator).

159
 a) b)
Fig. 3.5.3. Schema echivalentă monofazată în care apar curenţi mici inductivi: a)
schema generală; b) porţiunea referitoare la întreruptor.
După stingerea arcului prin smulgere, curentul are valoarea Is în circuitele 1 şi
L ⋅I2
2; ca urmare există înmagazinată energie magnetică în acestea, de forma r s şi
2
Lt ⋅ I s
2
, declanşându-se un proces oscilant de basculare a energiilor.
2
În circuitul 1, amplitudinea oscilaţiilor este mică, energia înmagazinată fiind
mică, dacă Lr este mic; pulsaţia este:
1
ω1 = (3.5.1)
Lr ⋅ Cr
care dă, pentru variabilele uzuale, frecvenţe foarte ridicate (5000 ... 6000 kHz). Din
cauza amplitudinii mici, se poate considera că tensiunea de aici rămâne practic
sinusoidală (fig. 3.5.4), oscilaţiile de aici ne având influenţă în desfăşurarea
mai departe a proceselor.

Fig. 3.5.4. Suprapunerea oscilaţiilor de înaltă frecvenţă (î.f.) peste fundamentala de

50 Hz în circuitul 1.
În circuitul 2, frecvenţa oscilaţiilor este mai mică:
1
ω2 = (3.5.2)
Lt ⋅ Ct
în schimb amplitudinea lor este mai mare (fig. 3.5.5). Astfel, de exemplu la deco-
nectarea unui transformator de 31,5 MVA, cu i0 = 3 % (curentul de mers în gol) şi
inductivitatea de mers în gol Lt = 50 H, capacitatea faţă de pământ Ct = 10 nF,
rezultă ω2 = 1414 rad·s-1, adică oscilaţiile au frecvenţa f2 = ω2 /2·π = 225 Hz.

160
 Fig. 3.5.5. Variaţia tensiunii la bornele circuitului 2 după smulgerea de curent.
Scriind bilanţul energetic al circuitului 2, după şi înaintea smulgerii:
2
U max ⋅ Ct 0 ⋅ Lt U s2 ⋅ Ct I s2 ⋅ Lt
+ = + (3.5.3)
2 2 2 2
şi deoarece Us << Umax , va rezulta valoarea maximă a supratensiunii:
Lt 2 Lt
U max = U s2 + ⋅ Is ≈ ⋅ Is (3.5.4)
Ct Ct
care se mai poate scrie şi ca:
Lt Lt
U max ≈ ⋅ Is = ⋅ I s = ω2 ⋅ Lt ⋅ I s (3.5.5)
Ct Lt ⋅ Ct
Valoarea maximă a supratensiunii este deci proporţională cu curentul smuls Is
şi impedanţa caracteristică a circuitului, Lt / Ct .
Fie transformatorul considerat anterior cu tensiunea maximă de serviciu Un =
123 kV (tensiunea reţelei, 110 kV), iar curentul smuls, Is = 5 A. Atunci factorul de
supratensiune (rel. 3.1.1) va fi în acest caz:
3 U max 3 ω ⋅ Lt ⋅ I s 3 ⋅ 1414 ⋅ 50 ⋅ 5
K= ⋅ = ⋅ = = 3,5 u.r. (unităţi relative),
2 Un 2 Un 2 ⋅ 123 ⋅ 103
valoare care poate determina solicitări periculoase pentru izolaţia transformatorului
care se deconectează.
Funcţionarea întreruptorului poate da o altă evoluţie fenomenului smulgerii
de curent în etapa ulterioară acesteia, K calculat adineauri putând deveni o valoare
teoretică care nu se atinge în practică.
Cercetarea instabilităţii arcului electric în zona trecerii prin zero a curentului,
se efectuează cu metoda micilor variaţii.
Deoarece frecvenţa fa a oscilaţiilor curentului prin arc, datorită modificării în
permanenţă a condiţiilor fizice în care arde arcul, poate atinge şi câţiva sute de kHz:

161
 1
ωa ⋅ Lt ≫
ωa ⋅ Ct
(3.5.6)
1
ωa ⋅ Lr ≫
ωa ⋅ Cr
curentul prin arc (prin întreruptor înaintea smulgerii) se închide practic prin circuitul 3
a schemei generale (fig. 3.5.3b). Scriind ecuaţia circuitului şi ecuaţia dinamică a
arcului electric cu considerarea micilor variaţii ale curentului şi căderii de tensiune
pe arc, se ajunge la o ecuaţie diferenţială în operaţional a micilor variaţii ale tensiunii.
La ecuaţia caracteristică a acesteia se aplică criteriul Hurwitz pentru a găsi condiţia
când oscilaţiile micilor variaţii ale tensiunii se amortizează adică, căderea de tensiune
pe arc (şi implicit curentul) va rămâne stabilă. Rezultă că τM , constanta de timp Mayr
a arcului electric, trebuie să îndeplinească două condiţii [5]:
a)
1 − R ⋅ Gs  1 + R ⋅ Gs 
τ2M > ⋅ C ⋅  L + τM ⋅  (3.5.7)
1 + R ⋅ Gs  Gs 
iar dacă amortizarea este mică, R ≈ 0 (transformator alimentat de pe barele
colectoare):
1  C C2 
τM > ⋅ + + 4⋅ L ⋅C  (3.5.8)
2  Gs Gs 
 
Conductanţa statică Gs = Ist /Ust a arcului ia valori relativ reduse pentru
intensităţi reduse de curent astfel că, partea dreaptă a (3.5.8) devine cu atât mai
mare cu cât curentul întrerupt este mai redus şi cu cât inductivitatea L este mai
mare, inegalitatea satisfăcându-se mai greu; deci la curenţi mici inductivi apare o
instabilitate (ce duce la stingerea arcului, adică la smulgerea de curent). La curenţi
mari Gs este mare şi deci instabilitatea nu apare aşa de uşor, respectiv smulgerea de
curent nu apare aşa de uşor. Adică, la întreruperea curenţilor mari nu apar supra-tensiuni
de deconectare nu din cauza că energia electromagnetică înmagazinată în
inductivitate ar fi mică ci din cauza că nu apare smulgerea de curent, criteriul (3.5.8)
fiind de cele mai multe ori îndeplinit (dar nu totdeauna !);
b)
 1 
τM >  − R⋅C (3.5.9)
 Gs 
Punând şi aici condiţia amortizării nule, R ≈ 0 şi introducând fluxul termic
cedat de arc:
P0 = U st ⋅ I st (3.5.10)

162
 Rezultă valoarea curentului limită Ist = Is peste care, sistemul fiind stabil, nu
se produce smulgerea de curent:
C U ⋅I P0
τM > , τM ⋅ I s > st s ⋅ C adică Is > ⋅C (3.5.11)
Gs Is τM
Pulsaţia oscilaţiilor curentului din arc înaintea smulgerii de curent se poate
calcula cu expresia:
1
ωa = (3.5.12)
 1 
L ⋅ C + τM ⋅ C ⋅  R + 
 Gs 

Cr ⋅ Ct
În relaţiile (3.5.7) ... (3.5.12), C = , este capacitatea echivalentă.
Cr + Ct
Fenomenul smulgerii de curent caracterizat prin etapa iniţială a oscilaţiilor cu
amplitudini crescătoare ale curentului şi prin apariţia unui vârf de supratensiune
începând din momentul devenirii zero a curentului, poate evolua funcţie de întreruptor,
în două feluri:
• arcul electric rămâne stins definitiv, supratensiunea apărută va oscila atingând
amplitudini ridicate (fig. 3.5.6);

Fig. 3.5.6. Smulgere de curent fără reamorsări ale arcului în întreruptor:

u – tensiunea dintre contacte; Is – curentul smuls.
• arcul electric se reamorsează succesiv de mai multe ori în momentele în care
curba de creştere a supratensiunii intersectează curba de creştere a rigidităţii
dielectrice a spaţiului arc (fig. 3.5.7).

163
 Fig. 3.5.7. Reamorsări succesive ale arcului electric după smulgerea de curent:
i – impulsuri de curent de înaltă frecvenţă; u – tensiunea pe contactele
întreruptorului; 1 – curba de restabilire a rigidităţii dielectrice a spaţiului arc;
2 – căderea de tensiune pe arc.
În acest al doilea caz, supratensiunile sunt limitate de întreruptor conform
caracteristicii sale de mers în gol. Aceasta este situaţia la întreruptoarele cu
ulei puţin, cu aer comprimat şi cu SF6.
Din cauza duratei lor foarte mici, aceste supratensiuni nu sunt excesiv de
periculoase. Descărcătoarele cu suflaj magnetic asigură o protecţie bună. La centralele
hidroelectrice subterane prezenţa cablului înseriat cu transformatorul pentru ieşirea
la suprafaţa solului, măreşte valoarea capacităţii Ct din cirucuitul 2, ceea ce micşorează
supratensiunea Umax (rel. 3.5.4).
Saturaţia magnetică a miezului introduce un element neliniar, ceea ce ar putea
duce la ferorezonanţă. Pe de altă parte, o cantitate din energia înmagazinată în
inductivitate, se cheltuieşte datorită efectului de histereză, supratensiunile fiind mai
puternic amortizate.
Dar, întreruptoarele cu vid fiind capabile să întrerupă şi la valori mari ale variaţiei
curentului di/dt, vor întrerupe definitiv curentul prin transformator (sarcina inductivă)
aproape de valoarea de vârf (20 ... 50 A), producând supratensiuni foarte mari.

3.5.2. Deconectarea sarcinilor capacitive

Problemele care apar la comutarea circuitelor capacitive sunt legate de apariţia
unor supratensiuni periculoase în cazul reamorsărilor repetate ale arcului electric în
decursul întreruperii. Acest lucru se datorează în principal încărcării la tensiuni din
ce în ce mai ridicate a capacităţii întrerupte (bateria de condensatoare, linia (cablul)
în gol).

164
 Se consideră o schemă echivalentă monofazată simplificată alimentată cu
tensiunea de fază u şi având parametrii concentraţi: L – inductivitatea sursei şi
C – capacitatea care se conectează (fig. 3.5.8). Se presupune că curentul este întrerupt în
clipa trecerii sale naturale prin zero, la momentul t1 (fig. 3.5.9b). Variaţia în timp a
curentului este:

Fig. 3.5.8. Schema echivalentă pentru deconectarea sarcinilor capacitive.

ω⋅ C ⋅ U m ω⋅ C ⋅ U m
i= ⋅ sin ω⋅ t = 2
⋅ sin ω⋅ t (3.5.13)
1  
− ω⋅ L ω
ω⋅ C 1−  
 ω0 
cu pulsaţia proprie a schemei:
1
ω0 = (3.5.14)
L ⋅C

a) b)
Fig. 3.5.9. Diagramele tensiunilor şi curenţilor: a) diagrama fazorială; b) evoluţia
în timp; t1 – momentul primei întreruperi.
În momentul întreruperii curentului (la trecerea naturală prin zero) tensiunea
de pe condensator are valoarea maximă UC (fiind defazată cu 90° faţă de curent, fig.
3.5.9) şi deci tensiunea bornei 1 (aval) a întreruptorului se va menţine la aceasta:
Im Um
UC = = (3.5.15)
ω⋅ C  ω
2
1−  
 ω0 

165
 În acelaşi moment tensiunea celeilalte borne a întreruptorului (2, amonte) sare
la maximul tensiunii de alimentare Um iar tensiunea dintre contactele întreruptorului,
adică tensiunea de restabilire de frecvenţă industrială ur va fi:
 
 
 1 
U r = U m − U C = U m ⋅ 1 + 2
(3.5.16)
  ω  
 1−  ω  
  0 
Deoarece
U2
Sa = , SC = U 2 ⋅ ω ⋅ C (3.5.17)
ω⋅ L
sunt puterile de scurtcircuit din partea alimentării (a sistemului), respectiv a
condensatorului, şi
SC / S a = ω2 ⋅ L ⋅ C = (ω / ω0 ) 2 (3.5.18)
variaţia în timp a tensiunii de restabilire de frecvenţă industrială se poate exprima ca:
 
 1 
ur = U m ⋅  + cos ω ⋅ t  (3.5.19)
 1 − SC 
 Sa 
 
Se observă că, la o putere de scurtcircuit insuficientă a sistemului de alimentare
faţă de puterea condensatorului, această tensiune ar putea avea valori mult crescute
între contactele întreruptorului. În practică însă Sa>>SC, şi deci această creştere nu
apare, ci UC = –Um. Dacă se neglijează pierderile, capacitatea deconectată va rămâne
la tensiunea aceasta. După o semiperioadă, tensiunea din amonte are valoarea
maximă – Um, pe contactele întreruptorului existând Ur = 2·Um , care ar putea
străpunge distanţa încă mică dintre contacte, amorsând arcul şi iniţiind un curent de
înaltă frecvenţă cu pulsaţia ω0 (pe circuitul oscilant LC). Oscilaţia curentului este
însoţită de cea a tensiunii, adică capacitatea se va descărca de la Um şi se va încărca
cu –2·Um , moment în care oscilaţia curentului trecând prin zero, arcul se stinge.
Capacitatea va rămâne încărcată cu – Um – 2·Um = – 3·Um (fig. 3.5.10) şi peste o
nouă jumătate de perioadă, când tensiunea de alimentare atinge valoarea Um , între
contacte va apare 4·Um , la care arcul iarăşi se poate reamorsa, deşi distanţa s-a mărit,
procesul deschiderii întreruptorului continuându-se. Apare oscilaţia curentului şi a
tensiunii, capacitatea ajungând să rămână încărcată la 5·Um , când curentul trece prin
zero şi arcul se stinge. Procesul ar putea continua dar în practică apar fenomene care
limitează această creştere până la nesfârşit, a tensiunii.

166
 Fig. 3.5.10. Apariţia supratensiunilor la reamorsarea succesivă a arcului.
Un prim factor care intervine este amortizarea oscilaţiilor pe rezistenţele
existente. Dacă:
δ⋅π
−
ω0
a=e (3.5.20)
este factorul corespunzător amortizării, atunci după n → ∞ semiperioade, se poate
arăta că tensiunea va atinge valoarea finită [5]:
1+ a
U C = lim U C n = U m ⋅ (3.5.21)
n→∞ 1− a
Luând în considerare şi existenţa capacităţii CT de pe partea de alimentare şi
notând factorul de repartiţie a sarcinilor:
C
A= (3.5.22)
C + CT
se poate demonstra că tensiunea pe capacitatea C deconectată ajunge la valoarea maximă:
1+ a ⋅ A
U C max = U m ⋅ (3.5.23)
1− a ⋅ A
mai mică decât cea indicată de (3.5.21). În practică supratensiunile vor fi şi mai mici,
întrucât este puţin probabil ca să apară situaţia cea mai dezavantajoasă, adică reamorsările
vor avea loc mai repede decât o semiperioadă, oscilaţiile de curent nu se vor stinge după
prima lor semiperioadă şi va exista o inductivitate oarecare între partea aval şi partea
amonte, care micşorează amplitudinea impulsurilor de curent de încărcare a lui C.
La deconectarea liniilor electrice aeriene în gol, aceştia caracterizându-se prin
parametri distribuiţi, calculul trebuie să ţină cont de reflexiile şi refracţiile lor multiple,

167
un rol important având lungimea liniei deconectate. Lungimea liniei determină valoarea
tensiunii reflectate şi distribuţia tensiunii pe linie în momentul reîntoarcerii undei de
curent când, curentul prin întreruptor se anulează.
Dacă linia nu este prea lungă, atunci tensiunea bornei în aval a întreruptorului
este mai mică decât (– 3·Um) în momentul revenirii undei dinspre capătul în gol şi
nu va creşte la valori periculoase nici la repetarea amorsărilor. Punând condiţia ca
această tensiune să nu depăşească valoarea de – 1,5·Um după timpul 2·τ necesar unui
dute-vino a undei călătoare, se poate calcula durata timpului τ sub care nu se produc
supratensiuni periculoase la deconectarea în gol:
4
ln
1− L C
τ≤ ⋅ C ⋅ 10−3 [s]
( )
(3.5.24)
2 ⋅ 1− 1− L C
Considerând că unda călătoare are viteza luminii (3⋅105 km·s-1), se poate calcula
lungimea liniei sub care, la deconectarea ei în gol nu apar supratensiuni periculoase.
Inductivitatea L se poate înlocui din expresia puterii de scurtcircuit a sistemului (3.5.17).
***
Din cele expuse în § 3.5.1 şi § 3.5.2 se poate constata că, condiţiile funcţionale
ce se cer întreruptoarelor care întrerup sarcini mici inductive sunt antagoniste celor
care întrerup sarcini capacitive. Într-adevăr, la întreruperea sarcinilor mici inductive
se caută ca rigiditatea dielectrică a spaţiului arc să crească lent ca arcul să se reamorseze
şi astfel să limiteze supratensiunile de comutaţie, iar la întreruperea sarcinilor capacitive
se caută ca această rigiditate să crească cât se poate de repede pentru a evita reamorsările şi
deci supratensiunile excesive.

3.5.3. Conectarea liniilor în gol

Creşterea tensiunii pe o linie în gol, faţă de tensiunea de alimentare, poate avea
loc datorită mai multor cauze:
a) în regim staţionar, datorită curenţilor capacitivi de încărcare a liniei, apare o distribuţie
sinusoidală a tensiunii şi curentului pe lungimea ei care face ca, la multipli impari
λ/2 să apară maxime ale tensiunii (efect Ferranti, fig. 3.5.11). Lungimea de undă
λ = v ·t, este distanţa până unde se propagă starea electromagnetică într-o perioadă T a
tensiunii sursei, cu viteza v = 1/ ε ⋅ µ . Pentru f = 1/T = 50 Hz şi în condiţii ideale
(3⋅108 m·s-1), rezultă λ/2 = 3000 km;
b) la conectarea liniei, ia naştere un proces tranzitoriu în timpul căruia au loc reflexii
repetate la capătul în gol şi ca urmare, tensiunea în acest punct va fi mai mare ca
în regim staţionar. În § 3.3.4e) s-a discutat variaţia tensiunii pentru conectarea la
o sursă de tensiune continuă (undă treaptă, fig. 3.3.27). În cazul alimentării cu
tensiune sinusoidală a fazelor, amplitudinea oscilaţiilor libere este maximă dacă
conectarea tensiunii are loc într-un moment apropiat trecerii tensiunii prin maxim
(faza conectării, ϕ = π/2);

168
 Fig. 3.5.11. Variaţia valorii efective a tensiunii pe lungimea l a unei linii cu
pierderi, faţă de tensiunea U2 de la capătul liniei
(linie de telecomunicaţii în gol, l = 100 km, λ = 57,6 km [35]).
c) dacă conectarea fazelor nu este simultană, după ce prima fază a fost conectat,
celelalte faze – deşi încă neconectate – se vor găsi sub o oarecare tensiune ca urmare
a cuplajului dintre faze. Conectarea lor la sursa de tensiune, duce la
creşterea amplitudinii tensiunii în timpul regimului tranzitoriu mai ales dacă,
tensiunea fazelor neconectate şi tensiunea la care se conectează, sunt de semne
contrare. Măsurătorile au arătat o creştere de 15 ... 20 % a tensiunii în cazul
conectării nesincrone a fazelor, faţă de conectarea sincronă a lor;
d) situaţia anterioară poate apare accentuat în cursul operaţiei de reanclanşare automată
rapidă (RAR). La apariţia unui scurtcircuit pe o fază, linia este deconectată la ambele
extremităţi, iar după o pauză de 0,3 s ea este reconectată, teoretic simultan la ambele
extremităţi. Deşi la capătul îndepărtat linia se închide de regulă peste un transformator
şi deci nu ar fi în gol, totuşi din cauza dispersiilor permise de ordinul a 3 ms ai
timpilor de reconectare ale întreruptoarelor de la cele două capete ale liniei, este
posibilă situaţia când primul întreruptor a conectat capătul apropiat, iar al doilea
încă nu – capătul depărtat rămânând în gol. Se poate întâmpla ca prima deconectare
să surprindă fazele sănătoase la tensiunea de vârf a reţelei, tensiune care se păstrează
pe ele (pe capacitatea lor) pe durata deconectării. Dacă la reconectare există
diferenţe între tensiunea aceasta şi tensiunea reconectată, apare un proces tranzitoriu,
situaţia cea mai dezavantajoasă din punctul de vedere al supratensiunilor din acest
proces este cea când cele două tensiuni sunt de polaritate opusă. Astfel, considerând o
reţea cu neutrul pus efectiv la pământ, la care tensiunea pe linia deconectată
scade la k = 0,7 din valoarea iniţială şi tensiunea maximă pe fază este kp = 0,75
din cea nominală, rezultă Umax ≈ Ufmax + Ufmax·(1 + kp · k) = 2,9·Ufmax.
Pentru a diminua supratensiunile de această natură întreruptorul se echipează
fie cu o instalaţie pentru testarea polarităţii fazelor şi închiderea doar la o aceeaşi
polaritate, fie cu contacte şi cale de curent auxiliară când, la comanda de reconectare,
prima dată se închide această cale prevăzută cu o rezistenţă de limitare înseriată şi
apoi calea de curent principală.
***

169
 O metodă eficientă de limitare a supratensiunilor la conectare şi deconectare
este prezenţa unor circuite inductive paralel prin care sunt conduse la pământ sarcinile
rămase pe linie la întreruperea curentului ( fig. 3.5.12). Astfel de circuite pot fi
transformatoarele de măsură inductive sau bobinele de reactanţă destinate compensării
puterii reactive capacitive a liniei de racordare directă la înaltă tensiune.

Fig. 3.5.12. Compensarea inductivă transversală.

Tratarea neutrului prin legarea directă la pământ reduce cu 50 ... 60 % valoarea
supratensiunii, ceea ce explică adaptarea din acest motiv a modului de tratare a neutrului la
tensiunile înalte.
În cazul liniilor de foarte înaltă tensiune, punerea acestora sub tensiune se
efectuează în contextul unor pregătiri anterioare care să asigure valori minime ale
supratensiunilor la conectare: reducerea t.e.m. a generatoarelor, stabilirea coeficienţilor
minimi de transformare în staţie.

3.5.4. Deconectarea nesimetrică a fazelor în circuite neliniare

În regimurile normale de funcţionare, circuitele oscilante constituite din
capacităţile şi inductivităţile distribuite şi concentrate ale sistemelor electroenergetice,
sunt şuntate de impedanţa de sarcină care, amortizează puternic amplitudinea oscilaţiilor. În
anumite situaţii însă, de cele mai multe ori în regimuri de avarie, o parte din aceste
circuite oscilante se separă de sarcină şi pot avea loc fenomene de rezonanţă. În
majoritatea cazurilor aceste fenomene sun determinate de inductivităţile cu caracteristică
neliniară, corespunzătoare miezului magnetic. Din multitudinea posibilă de fenomene
de rezonanţă, în continuare se prezintă cele datorate întreruperii uneia sau a două
faze, însoţită de punerea la pământ a lor, în prezenţa inductivităţilor neliniare.
Pentru studiu, sursa de tensiune (sistemul) se consideră de putere infinită (se
neglijează inductivităţile acestuia) faţă de transformatorul de sarcină care funcţionează în
gol sau slab încărcat. Porţiunea de linie dintre sursă şi locul punerii la pământ se
consideră mult mai scurtă în comparaţie cu lungimea totală a liniei şi ca urmare se
neglijează pentru această porţiune, capacităţile între faze. De asemenea, se neglijează
curenţii capacitivi de valoare foarte mică care se închid prin sol peste capacităţile
fazelor neavariate, păstrându-se doar capacitatea de secvenţă homopolară C0 din
partea fazei întrerupte, a porţiunii liniei până la transformator, prin care se închide
curentul de punere la pământ, după întrerupere.
Se păstrează capacităţile dintre faze C pentru aceeaşi porţiune a liniei până la
transformator, a căror valoare este egală cu diferenţa dintre capacitatea de secvenţă
directă C1 şi cea homopolară, C0:
C = C1 − C0 (3.5.25)

170
 Schema iniţială trifazată, se înlocuieşte printr-o schemă echivalentă monofazată
care, va fi particularizată apoi pentru cazurile analizate. Astfel, fie tensiunile U1, U2,
U3 ale sursei care alimentează o sarcină nesimetrică, Z1, Z2 = Z3 ≠ Z1 (fig. 3.5.13).

a) b) c)
Fig. 3.5.13. Stabilirea schemei echivalente monofazate de calcul.
Relaţiile lui Kirchhoff scrise în complex pentru cele două ochiuri şi un nod al
sistemului trifazat, dau:
U1 − U 2 = I 1 ⋅ Z 1 − I 2 ⋅ Z 2 I ⋅ Z − (U 1 − U 2 )
I2 = 1 1
Z2
U1 − U 3 = I 1 ⋅ Z 1 − I 3 ⋅ Z 3 de unde şi deci
I 1 ⋅ Z 1 − (U 1 − U 3 )
I1 + I2 + I3 = 0 I3 =
Z3
(U 1 − U 2 ) ⋅ Z 3 − (U 3 − U 1 ) ⋅ Z 2
I1 = (3.5.26)
Z1 ⋅ Z 2 + Z 2 ⋅ Z 3 + Z 3 ⋅ Z1
Particularizând în (3.5.26) pentru impedanţe, Z2 = Z3 = Z, rezultă:
U1 + U 3
U1 −
I1 = 2 (3.5.27)
Z
Z1 +
2
Acestei relaţii îi corespunde schema echivalentă din figura 3.5.13b) în care,
ţinând cont de însumarea fazorilor (fig. 3.5.13c), rezultă:
U2 +U3
U e = U1 − = 1,5 ⋅ U 1 (3.5.28)
2
a) Ruperea unui conductor într-un sistem cu neutrul izolat. Se presupune ruperea
conductorului fazei 1 şi punerea ei la pământ în partea dinspre sursă (fig. 3.5.14).
Curentul fazei avariate se închide conform săgeţilor din figură, trecând prin
capacitatea homopolară C0 (punctul b) şi prin capacităţile dintre faze, C şi
inductivităţile LT ale transformatorului. Schema echivalentă realizată pe baza acestei

171
circulaţii şi ţinând cont de legarea în paralel (fig. 3.5.15a) şi apoi în serie (fig.
3.5.15b) a condensatoarelor şi inductivităţilor parcurse, are:
U e = 1,5 ⋅ U1 = 1,5 ⋅ U f
C2 = 2 ⋅ C / 3

Fig. 3.5.14. Schema trifazată în cazul ruperii cu punere la pământ, a unui conductor.

a) b)
Fig. 3.5.15. Scheme echivalente pentru ruperea unui conductor, cu punere la pământ.
Având în vedere că, IC = ω·C2·CL, rezultă:
I + IC I C
UC = = − 2 ⋅U L (3.5.29)
ω⋅ C0 ω⋅ C0 C0
Atunci:
 C  I
±U e = U L − U C = U L ⋅ 1 + 2  − (3.5.30)
 C0  ω⋅ C0
din care, înlocuind C2 = 2·C/3 şi Ue = 1,5·Uf, se obţine:
±1,5 ⋅ U f I
UL = + = f (I ) (3.5.31)
2 C − C  2 C − C0 
1+ ⋅ 1 0
ω ⋅ C0 ⋅  1 + ⋅ 1 
3 C0
 3 C0 

172
 Aici semnul (–) corespunde caracterului capacitiv al schemei (UC > UL), iar
semnul (+) caracterului inductiv al schemei (UC < UL).
Rezultă că supratensiunile în regim staţionar, determinate de ruperea unui
conductor cu punere la pământ, depind de caracteristica de magnetizare a trans-
formatorului, UL = f(I) şi de capacităţile de secvenţă directă şi homopolară ale
reţelei. De obicei C1 > C0 > C1/2; admiţând cazurile limită, relaţia (3.5.31) devine:
C1 = C0 , U L = ±1,5 ⋅ U f + I ⋅ X C1 (3.5.32)
C1 = 2 ⋅ C0 , U L = ±0,9 ⋅ U f + 1, 2 ⋅ I ⋅ X C1 (3.5.33)
unde XC1 = 1/(ω ·C1) este reactanţa capacitivă de secvenţă directă.
Soluţionarea uneia sau alteia din relaţiile (3.5.32), (3.5.33) se face grafic,
considerând curba de magnetizare a miezului transformatorului, UL(I). Punctele
posibile de funcţionare care, determină valoarea supratensiunii în regim staţionar,
sunt determinate de intersecţia dreptelor date de partea dreaptă a ecuaţiilor, cu curba
de magnetizare UL (partea stânga), ale cărei ordonate se majorează de1,5 ori întrucât, în
schema echivalentă apare inductivitatea 1,5·LT. În figura 3.5.16 este reprezentată
construcţia grafică pentru determinarea tensiunilor pe inductivitate UL şi pe
capacitate UC, pentru cele două cazuri menţionate, tensiunile şi curenţii fiind
exprimate în unităţi relative raportate la tensiunea de fază Uf, respectiv la valoarea
nominală a curentului de magnetizare a transformatorului, Im.

Fig. 3.5.16. Determinarea grafică a supratensiunilor pentru C1 = C0 (linia plină) şi

C1 = 2·C0 (linia întreruptă); tg α' = 1,2· tg α.

173
 Se observă că există trei puncte posibile de funcţionare a, b, c (a', b', c'), toate
având tensiune mai mare decât Uf . Punctul a este cel corespunzător regimului
inductiv (punct stabil), punctul b, tot pentru regimul inductiv (punct instabil), iar
punctul c este cel corespunzător regimului capacitiv. Saltul de la a la b este saltul
ferorezonant.
Neliniaritatea circuitului conduce la limitarea supratensiunilor până la cel
mult o valoare maximă (asimptota orizontală la curba de magnetizare), dar domeniul
posibil de apariţie a supratensiunilor de ferorezonanţă este mult mai larg decât a
supratensiunilor de rezonanţă simplă (liniară), din punctul de vedere al valorilor
capacităţilor, la care pot apare supratensiuni.
Valorile ridicate ale supratensiunilor corespund regimului capacitiv stabil
(punctele c, c').
b) Ruperea unui conductor într-un sistem cu neutrul pus la pământ. Schema electrică
(fig. 3.5.17) diferă de cea precedentă prin faptul că sursa pe faza avariată fiind
scurtcircuitată, tensiunea acesteia este nulă şi deci nu participă la formarea curentului
de dezechilibru. Calea de închidere a acestui curent este indicată cu săgeţi.

Fig. 3.5.17. Schema trifazată în cazul ruperii unui conductor într-un sistem cu
neutrul pus la pământ.
Schema monofilară echivalentă va fi similară cu cea de la cazul anterior, a), dar
cu U1 = 0, din diagrama fazorială (fig. 3.5.13c) rezultă Ue = 0,5·Uf.
Corespunzător acestei tensiuni, din (3.5.31) rezultă:
±0,5 ⋅ U f I
UL = + = f (I ) (3.5.34)
2 C − C0  2 C − C0 
1+ ⋅ 1 ω ⋅ C0 ⋅  1 + ⋅ 1 
3 C0
 3 C0 
Cu luarea în considerare a celor două cazuri limită pentru valorile capa-
cităţilor, se obţine:
C1 = C0 , U L = ±0,5 ⋅ U f + I ⋅ X C1 (3.5.35)

C1 = 2 ⋅ C0 , U L = ±0,3 ⋅ U f + 1, 2 ⋅ I ⋅ X C1 (3.5.36)

174
c) Ruperea a două conductoare într-un sistem cu neutrul pus la pământ. Schema
electrică (fig. 3.5.18) diferă de cea precedentă prin faptul că sursa este scurtcircuitată
pe două faze avariate, tensiunile acestora nu contribuie la formarea curentului de
dezechilibru care, se închide pe calea indicată de săgeţi.

Fig. 3.5.18. Schema trifazată în cazul ruperii a două conductoare într-un sistem
cu neutrul pus la pământ.
În ceea ce priveşte impedanţele întâlnite, faţă de situaţiile anterioare, curentul
trece prin două capacităţi homopolare C0 înseriate, restul impedanţelor parcurse fiind
identică cu acelora. Tensiunea echivalentă va fi Ue = Uf. Atunci se poate scrie pe baza
schemei echivalente (fig. 3.5.19):

Fig. 3.5.19. Schema echivalentă monofazată pentru cazul c).

I + IC I C
UC = = − 2 ⋅U L (3.5.37)
2 ⋅ ω⋅ C0 2 ⋅ ω⋅ C0 2 ⋅ C0

 C  I
±U f = U L − U C = U L ⋅  1 + 2  − (3.5.38)
 2 ⋅ C0  2 ⋅ ω⋅ C0
din care, înlocuind C2 = 2·C/3 = 2·(C1 – C0)/3, se obţine:
±U f I
UL = + (3.3.39)
1 C − C  1 C − C0 
1+ ⋅ 1 0
2 ⋅ ω ⋅ C0 ⋅  1 + ⋅ 1 
3 C0
 3 C0 

175
care pentru celor două cazuri limită conduce la relaţiile:
C1 = C0 , U L = ±U f + 0,5 ⋅ I ⋅ X C1 (3.5.40)
C1 = 2 ⋅ C0 , U L = ±0,75 ⋅ U f + 0,75 ⋅ I ⋅ X C1 (3.5.41)
care, împreună cu caracteristica de magnetizare a transformatorului, UL = f(I), permite
determinarea pe cale grafică a supratensiunilor.
***
Analiza concretă a supratensiunilor în cazurile prezentate, evidenţiază faptul
că, deşi tensiunea echivalentă este mult diferită pentru ele (1,5·Uf, 0,5·Uf, Uf,), valorile
maxime posibile ale supratensiunile care apar, vor fi apropiate în toate cazurile. Ele
pot depăşi cu mai mult de trei ori tensiunea de fază.
Un alt fapt periculos este posibilitatea inversării succesiunii fazelor la
transformator [21].
Pentru înlăturarea acestor supratensiuni determinate de ruperea conductoarelor,
transformatorul trebuie legat la pământ. Întrucât această soluţie nu poate fi aplicată
totdeauna, se caută micşorarea probabilităţii deconectărilor nesimetrice, renunţând
la folosirea siguranţelor fuzibile şi a întreruptoarelor cu acţionare monofazată. De
asemenea, trebuie evitată menţinerea îndelungată în funcţiune a transformatoarelor
în regim de mers în gol sau slab încărcate. Una din cele mai eficiente soluţii pentru
limitarea acestor supratensiuni constă în a conecta la pământ la ambele capete linia
deconectată, cu ajutorul separatoarelor de punere la pământ.

176
 BIBLIOGRAFIE

1. Bui AI, Lebey, T., Vasilievici, A., Buta, Moldovan, L., Andea, P., Şurianu, D.,
Delesega, I. – Matériaux diélectriques et matériel électrique, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1997.
2. Crawford, F. S. – Unde, Cursul de fizică Berkley, vol. III (trad. din l. engleză),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
3. Cristescu, D., Olah, R. – Supratensiuni şi izolaţia reţelelor electrice, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
4. Crişan, O. – Reţele electrice. Calculul electric, Lit. I.P.T., Timişoara, 1969.
5. Delesega, I. – Încercarea aparatelor şi echipamentelor electrice, Editura Helicon,
Timişoara, 1995.
6. Delesega, I. – Bazele încercărilor de aparate electrice. Localizarea defectelor în
cabluri, Editura Brumar, Timişoara, 2001.
7. Delesega, I., Andea, P. – Procese de comutaţie. Calitatea energiei electrice,
Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2002.
8. Dolghinov, A.I. – Protecţia instalaţiilor electrice împotriva supratensiunilor
atmosferice (trad. din l. rusă), Editura Tehnică, Bucureşti, 1957.
9. Drăgan, G. – Supratensiuni atmosferice în instalaţiile electroenergetice, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992.
10. Drăgan, G. (coord.). – Tehnica tensiunilor înalte, vol. II, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2001.
11. Drăgan, G. (coord.). – Tehnica tensiunilor înalte, vol. III, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2003.
12. Herovanu, M. – Electricitatea atmosferică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1956.
13. Herşcovici, B., Preda, M., Ionescu, D., Dascălu, C., Catrina, D., CopolovicI, A. –
Aparate electrice de înaltă tensiune. Îndreptar, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
14. Hortopan, Gh., Hortopan, V. – Şunturi şi divizoare de tensiune, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1978.
15. Hortopan, Gh. – Aparate electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
16. Hortopan, Gh. – Aparate electrice de comutaţie, vol. 1, Editura Tehnică, Bucureşti,
1993.
17. Horváth, T., Csernátony Hoffer, A. – Nagyfeszültségű technika (ediţia a 4-a),
Tankönyvkiadó, Budapest, 1986.
18. Kassai, J., Dürr, L. – Villamos berendezések és hálózatok létesítése, vol II,
Tankönyvkiadó, Budapest, 1990.
19. Máthé, B., Cîrstea, D., Feldman, E., Rarinca, O. – Încercarea aparatelor electrice,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
20. Negru, V. – Tehnica tensiunilor înalte. Supratensiuni atmosferice, Lit. U.P.T.V.,
Timişoara, 1982.
21. Negru, V. – Tehnica tensiunilor înalte. Supratensiuni interne, Lit. U.T.T., Timişoara,
1995.
177
22. Negru, V., Pop, E. – Tehnica tensiunilor înalte. Lucrări de laborator, Lit. I.P.T.,
Timişoara, 1968.
23. Negru, V., Pop, E. – Tehnica tensiunilor înalte (Regimuri tranzitorii şi supra-
tensiuni). Lucrări de laborator, Lit. I.P.T., Timişoara, 1970, 1983.
24. Néveri, I. (coord.). – Villamos kapcsolókészülékek. Kézikönyv, Műszaki Könyvkiadó,
Budapest, 1984.
25. Nicolaide, A. – Maşini electrice. Teorie, proiectare, vol. I, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1975.
26. Novac, I. – Maşini electrice, Lit. I.P.T., Timişoara, 1969.
27. Onu, C. – Electronică industrială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
28. Patkó, J., Bognár, S. – Villamos szigeteléstechnika, Műszaki Könyvkiadó,
Budapest, 1973.
29. Pop, E. – Tehnica tensiunilor înalte, Lit. I.P.T.V., Timişoara, 1973.
30. Pop, E., Titihăzan, V. – Tehnica tensiunilor înalte. Lucrări de laborator (pentru
subingineri), Lit. I.P.T., Timişoara, 1974.
31. Ražnjević, K. – Tabele şi diagrame termodinamice (trad. din l. croată), Editura
Tehnică, Bucureşti, 1978.
32. Reif, F. – Fizică statistică, Cursul de fizică Berkley, vol. 5 (trad. din l. engleză),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
33. Sirotinski, L. I. (coord.). – Tehnica tensiunilor înalte, vol. I (trad. din l. rusă),
Editura Energetică de Stat, Bucureşti, 1954.
34. Sirotinski, L. I. (coord.). – Tehnica tensiunilor înalte, vol. II (trad. din l. rusă),
Editura Tehnică, Bucureşti, 1956.
35. Şora, C. – Bazele electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
36. Şora, C., De Sabata, I., Constantin, E., Lăpuşan, V., Dobre, S., Daba, D., Grün, U. –
Bazele electrotehnicii. Probleme, partea. I-a, vol. I, Lit. I.P.T.V., Timişoara, 1971.
37. Şurianu, F.D. – Compatibilitatea electromagnetică. Aplicaţii în ingineria sistemelor
electroenergetice, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2005.
38. Titihăzan, V. – Tehnica tensiunilor înalte, Partea. I-a: Instalaţii de înaltă
tensiune şi modelări numerice, Lit. I.P.T.V., Timişoara, 1992.
39. Titihăzan, V., Nicolaescu, A., Chirleşan, A. – Tehnica tensiunilor înalte. Încercări la
înaltă tensiune. Lucrări de laborator, Lit. U.T.T., Timişoara, 1993.
40. Vasiliu, E. – Iniţiere în radioelectronica cuantică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1974.
41. I 20-2000 – Normativ privind protecţia construcţiilor împotriva trăsnetului
42. NTE 001/03/00 – Normativ privind alegerea izolaţiei, coordonarea izolaţiei şi
protecţia instalaţiilor electroenergetice împotriva supratensiunilor, ANRE, 2003.
43. HÜTTE – Manualul inginerului. Fundamente (trad. din l. germană), Editura
Tehnică, Bucureşti, 1995.
44. Tiron M. – Prelucrarea statistică şi informaţională a datelor de măsurare, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1976

178