Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „ Ion Ionescu de la Brad ”

din Iași
Program master: Facultatea de Agricultură
Specializarea: Tehnologii agricole moderne, Anul I

Reacţia fiziologică a plantelor la poluarea aerului şi solului

Masterand:

Bogdan-Marian BALAN

Iași,2020
CUPRINS

ACȚIUNEA POLUĂRII AERULUI ȘI SOLULUI ASUPRA PLANTELOR .............................. 3

1.1. Condițiile apariției poluării aerului .................................................................................. 5
1.2. Condițiile apariției poluării solului .................................................................................. 7
1.3. Efectele poluării aerului asupra plantelor....................................................................... 10
BAZELE MORFO-FIZIOLOGICE ALE TOLERANȚEI PLANTELOR LA SECETĂ ............ 15
2.1. Adaptări morfologice ......................................................................................................... 16
2.2. Adaptări fiziologice și biochimice ..................................................................................... 17
MASURI TEHNOLOGICE DEPREVENIRE ȘI COMBATEREA STRESULUI HIDRIC ....... 19
CONCLUZII ................................................................................................................................. 21
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 22
ACȚIUNEA POLUĂRII AERULUI ȘI SOLULUI ASUPRA PLANTELOR

Principalii poluanți ai aerului sunt reprezentate de forme de gaze, particule în suspensie,

radiații ionizante diferite și zgomot. Formele de gaze sunt următoarele: forme oxidate și reduse
de carbon (CO2, CO, CH4), de azot (NO2, NO, N2O4, NH3, NH4 +), vapori SO2, O3, C6H6,
Hg, fenoli volatili, Cl2 etc. Formele de particule sunt: particule PM10 și PM2.5, metale grele cu
efect toxic (Pb, Ni, Cd, As), hidrocarburi aromatice policiclice PAHs etc.
Poluanții atmosferici au un efect negativ asupra plantelor; ele pot avea efecte toxice
directe sau indirect prin schimbarea pH-ului solului urmată de solubilizarea sărurilor toxice ale
metalelor precum aluminiu.
Particulele au un efect mecanic negativ, acoperă lama frunzelor reducând penetrarea
luminii și blocând deschiderea stomatelor. Aceste impedimente influențează puternic procesul de
fotosinteză, care rata scade brusc. De asemenea, frunzele copacilor au un rol important în
păstrarea particulelor; acestea sunt afectate mai ales când crește depunerea atmosferică umedă și
uscată.
Poluarea solului are multe cauze, solul poate fi contaminat de poluarea aerului atunci
când precipitațiile depun compuși acide, cum ar fi dioxidul de sulf și oxidul de azot.
Activitățile umane precum mineritul pot elibera drenaj acid, care poate avea efecte pe scară
largă. Oricare ar fi cauza, poluarea solului are efecte negative asupra plantelor și florei, precum și
asupra organismelor care depind de ele.
Solurile acide create prin depunerea compușilor acizi, cum ar fi dioxidul de sulf, produc
un mediu acid care nu este tolerat de microorganisme, care îmbunătățesc structura solului prin
descompunerea materialelor organice și ajutarea fluxului de apă. Solurile poluate de ploaia acidă
au un impact asupra plantelor, perturbând chimia solului și reducând capacitatea plantelor de a
prelua nutrienți și de a suferi fotosinteză.
În timp ce aluminiul apare în mod natural în mediul înconjurător, poluarea solului poate
mobiliza forme anorganice, care sunt foarte toxice pentru plante și pot scurge potențial în apele
subterane, compunând efectele acestora.
Depunerea acidă în sol poate împiedica capacitatea sa de a amortiza modificările pH-ului
solului, determinând plantele să moară din cauza condițiilor inospitale. Solurile contaminate cu
un nivel ridicat de azot și fosfor se pot scurge pe căile navigabile, provocând înflorirea algelor,
ducând la moartea plantelor acvatice din cauza oxigenului dizolvat epuizat.
Plantele joacă un rol important în reducerea conținutului de CO2 atmosferic, prin
fotosinteză. Această reducere a conținutului de CO2 atmosferic are un rol important în reducerea
gazelor cu efect de seră, participând la reducerea efectului de seră și la consecințele sale asupra
schimbărilor climatice. Carbonul depozitat în plante este rezultatul echilibrului dintre carbon
fixat prin fotosinteză și carbon eliberat în atmosferă prin respirație. Arborii au fost, de asemenea,
plantați pentru a reduce intensitatea radiațiilor ionizante și zgomotul în diferite zone urbane și
industriale. Existența vegetației într-o zonă creează un microclimat în care diferențele de
temperatură între zi și noapte sunt tamponate.
Poluanții pot provoca daune primare, cu impact direct identificabil asupra mediului sau
daune secundare sub formă de perturbații minore în echilibrul delicat al pânzei biologice
alimentare care pot fi detectate doar pe perioade îndelungate.

Figure 1: Circuitul global al poluanților (Sursa: http://www.cleartheair.nsw.gov.au, 2011)

Poluanții descriu un circuit global, ei sunt produse ale diferitelor surse, sunt transportați și
transformați în atmosferă, unii dintre ei fiind îndepărtați, o altă parte ajung pe pământ având
efecte diferite asupra biocoenozei diferitelor ecosisteme.
 O analiză făcută la nivel global a relevat o diversificare a agenților poluanți și a surselor
de poluare a aerului. Această diversificare și creșterea concentrațiilor sunt în strânsă corelație cu
industrializarea și creșterea cantităților utilizate ca energie fosilă (surse neregenerabile).
Poluarea globală este rezultatul efectelor cumulate ale diferitelor surse, situate pe întreaga
suprafață a globului, manifestate prin efecte globale: epuizarea stratosferică a ozonului; efect de
seră - emisie de gaze cu efect de seră (CO2, metan, CFC etc.); formarea aerosolilor (nori poluanți
care suspendă particulele și compușii chimici).

1.1. Condițiile apariției poluării aerului

Poluarea aerului este procesul prin care substanțele și formele energetice nu sunt prezente
în compoziția atmosferică normală ajung în atmosferă sau sunt prezente, dar în concentrații mult
mai mici. Factorii poluanți din aer pot fi chimici (substanțe chimice), mecanici (particule în
suspensie) fizice (radiații ionizante) și acustice (zgomot).
Poluarea aerului provine din surse naturale și antropice; aceste surse generează poluanți
cu efecte diferite la nivel global sau asupra indivizilor de plante și animale
Procesele naturale care afectează calitatea aerului includ vulcani, care produc sulf, clor și
particule de cenușă. Incendiile produc fum și monoxid de carbon. Bovinele și alte animale emit
metan ca parte a procesului lor digestiv. Chiar pinii emit compuși organici volatili

Figure 2: Poluarea aerului (Sursa: http://old.meteo.md/ )

 Multe forme de poluare a aerului sunt produse de oameni. Instalațiile industriale,
centralele electrice și vehiculele cu motoare cu ardere internă produc oxizi de azot, COV,
monoxid de carbon, dioxid de carbon, dioxid de sulf și particule. În majoritatea mega-orașelor,
mașinile sunt principala sursă a acestor poluanți. Sobe, incineratoare și fermieri care arde
deșeurile lor produc monoxid de carbon, dioxid de carbon, precum și particule.
Alte surse produse de oameni includ spray-uri cu aerosoli și frigidere cu scurgere, precum
și fumuri din vopsea, lac și alți solvenți. Un lucru important de reținut despre poluarea aerului
este că nu se spune într-un singur loc. Vânturile și vremea joacă un rol important în transportul
poluării la nivel local, la nivel regional și chiar în întreaga lume, unde afectează tot ce vine în
contact. Sursele antropice majore de poluare a aerului sunt:
- industrie și energii convenționale (industria minieră, industria energetică bazată pe
combustibili fosili - cărbune, petrol, gaze naturale, încălzire centrală, industrie
chimică și metalurgică, inginerie industria de mașini cu ardere internă, deșeuri
industriale, zgomote etc.)
- agricultură (incendiu de vegetație, denitrificare în soluri excesiv de fertilizate, câmp
de padure, creștere intensivă, defrișare etc.)
- transport (poluarea autovehiculelor, zgomote etc.)
- urbanizare(planuri de canalizare, depozit autorizat, etc.) .

Figure 3 : Sursele antropice majore de poluare a aerului (Sursa:

http://www.cleartheair.nsw.gov.au, 2011)
1.2. Condițiile apariției poluării solului

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre. Este format din particule minerale,
materii organice, apă, aer şi organisme vii. Este un sistem foarte dinamic, care îndeplineşte multe
funcţii şi este vital pentru desfăşurarea activităţilor umane şi pentru supravieţuirea ecosistemelor.
Ca interfaţă între pământ, aer şi apă, solul este o resursă neregenerabilă care îndeplineşte mai
multe funcţii vitale, dintre care enumerăm:
• producerea de hrană/biomasă;
• depozitarea, filtrarea şi transformarea unor substanţe;
• este sursă de biodiversitate, habitate, specii şi gene;
• serveşte drept platformă/mediu fizic pentru oameni şi activităţile umane;
• este sursă de materii prime;
• reprezintă un patrimoniu geologic şi arheologic.
Solurile întreţin şi dezvoltă viaţa, prin proprietatea sa de a se regenera, de a filtra, absoarbe şi de
a transforma poluanţii; condiţionează învelişul vegetal, ca şi calitatea apei, în special a râurilor,
lacurilor şi a apelor subterane; reglează scurgerea lichidă şi solidă în bazinele hidrografice şi
acţionează ca o geomembrană pentru diminuarea poluării aerului şi a apei prin reţinerea,
reciclarea şi neutralizarea poluanţilor, cum sunt substanţele chimice folosite în agricultură,
deşeurile şi reziduurile organice şi alte substanţe chimice; determină producţia agricolă şi starea
pădurilor.
Poluarea solului este strâns legată de: poluarea atmosferei, hidrosferei, datorită circulației
naturale a materiei în ecosferă. Metodele iraționale de administrare a solului au degradat serios
calitatea lui, au cauzat poluarea lui și au accelerat eroziunea.
Solul poate fi poluat:
 direct prin deversări de deşeuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din îngrăşăminte şi
pesticide aruncate pe terenurile agricole;
 indirect, prin depunerea agenților poluanți ejectați inițial în atmosferă, apa ploilor
contaminată cu agenți poluanți "spălați" din atmosfera contaminată,transportul agenților
poluanți de către vânt de pe un loc pe altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate.
Tipuri de poluare a solului, după natura poluanţilor:
 biologică cu organisme (bacterii, viruși, paraziți), eliminate de om și de animale, fiind în
cea mai mare parte patogene.Ele sunt parte integrantă din diferite reziduuri
(menajere,animaliere, industriale);

Figure 4: Poluarea biologică a solului (Sursa: https://www.antena3.ro/)

 chimică cu poluanţi în cea mai mare parte de natură organică. Importanţa lor este
multiplă: servesc drept suport nutritiv pentru germeni, insecte şi rozătoare, suferă procese
de descompunere cu eliberare de gaze toxice şi pot fi antrenate în sursele de apă, pe care
le degradează;

Figure 5: Poluarea chimică a solului (Sursa: https://comunicate.wall-street.ro/)

  fizică care provoacă dezechilibrul compoziţiei solului: inundaţii, ploi acide, defrişări
masive.

Calitatea solului rezultă din interacţiunile complexe între elementele componente ale acestuia şi

poate fi legată de intervenţiile privind introducerea în sol de compuşi mai mult sau mai puţin

toxici, acumularea de produse toxice provenind din activităţile industriale şi urbane. Evaluarea

calităţii solurilor constă în identificarea şi caracterizarea factorilor care limitează capacitatea

productivă a acestora. Sursele cele mai importante de deteriorare a solului sunt reprezentate de

poluarea chimică, eroziunea de suprafaţă şi alunecări de teren, depozitarea incorectă a deşeurilor

industriale şi menajere, defrişările, efectuarea de lucrări necorespunzătoare sau în perioade de

timp neadecvate, etc.

Figure 6: Alunecări de teren(Sursa: https://campinatv.ro/)

Cauzele degradarii solului sunt fie naturale, fie legate direct sau indirect de activitatea
omului. Poluarea solului este considerata o consecinta a unor obiceiuri neigienice sau practici
necorespunzatoare, datorata indepartarii si depozitarii la intamplare a reziduurilor rezultate din
activitatea omului, a deseurilor industriale sau utilizarii necorespunzatoare a unor substante
chimice in agricultura. Solul este supus poluarii ca si celelate elemente ale mediului, dar el se
reface tot mai greu in comparatie cu apa si aerul, deoarece procesele de autoepurare sunt mult
mai lente.

1.3. Efectele poluării aerului asupra plantelor

Încă de la mijlocul secolului XIX, în Europa au fost observate efecte fitotoxice ale unor
poluanți precum SO2, HCl, HF. Leziuni severe până la distrugerea vegetației au fost asociate cu
emisii de SO2 și metale grele din industria metalurgică.
În prezent poluanții care cauzează leziuni semnificative, în afară de SO2, sunt O3, PAN,
florurile și etilenul (C2H4). Alti poluanți responsabili de degradarea ecosistemelor – NO2, Cl2,
HCl, NH3 și PM au fost clasificați ca poluanți minori deoarece cantitățile emise și expunerea la
acești poluanți în concentrațiile necesare producerii de leziuni e rară (în special la poluări
accidentale efectele sunt vizibile).
Leziunile/modificările plantelor au:
 efecte vizibile
- leziuni cronice – rezultă din expuneri intermitente la concentrații relativ reduse de poluanți cu
distrugerea clorofilei/cloroza ca simptome majore. Cloroza e asociată atât cu anumiți poluanți,
cât și cu îmbătrânirea naturală și cu pagube provocate de deficiențe nutriționale.
- leziuni acute – expuneri scurte (câteva ore) la nivele ridicate de poluanți fititoxici. Necroza
țesuturilor e simptomul dominant – cu caracteristici diferite ale țesutului necrozat în funcție de
poluant.
 efecte subtile – reducerea creșterii, accelerarea îmbătrânirii florilor, ruperea
mugurilor, ruperea altor părți ale plantei, curbarea pețiolului frunzei(epinastrie).

Figure 7: Necroza (Sursa:https://www.botanistii.ro/)

 Simptome necroză- Frunzele tinerele ale plantelor cu deficiență de B sunt îngroșate.
Cutate și mărginite de țesut marodeschis, care se extinde la zonele între nervuri. Punctele de
creștere și mugurii mor. În cazutile severe, marginile frunzelor sunt răsucite în sus.
Motive – Deficința de bor, poate fi confundată cu deficința de Ca, care afectează, de
asemenea punctele de creștere și duce la moartea lor. Deficiența de Ca provoacă necroza
frunzelor, care este vizibilă de pe marginea frunzei și nu între nervuri ca la deficiența de bor.
Carența de K (Potasiu), se întalnește de regulă pe solurile acide cu textură ușoară, nisipoasă.
Deficnța acestui element scade mult producția la varză, castraveți și tomate. Carenta de Mg,
datorită mobilității mari a acestui element, carenta se manifesta intai la frunzele de la baza
plantei si inainteaza catre cele din varf. Pentru prevenirea carentei de magneziu, se aplica regulat
ingrasaminte organice sau ingrasaminte chimice cu Mg si se evita suprafertilizarea cu potasiu.
Excesul de Mg determina carente secundare de K, Ca, Mn. Deficienta de sulf este asemanatoare
cu cea de azot. Datorita mobilitatii reduse in planta, sulful nu este translocat din frunzele mature
catre cele tinere, din etajele superioare. Simptomele carentei apar intai pe frunzele tinere si se
extind treptat spre baza plantei (invers fata de N). Insuficienta nutritiei cu sulf apare indeosebi in
zonele foarte umede, pe soluri cu permeabilitate ridicata, in care elementul este spalat in
profunzime. Speciile mari consumatoare de sulf (varza alba, ceapa, floarea-soarelui, mustarul,
pastarnacul, rapita, sfecla) sunt mai predispuse la deficiente. Excesul de sulf nu dauneaza, in
general, plantelor. Doar concentratiile foarte mari sunt daunatoare. Ploile acide in care sunt
dizolvati oxizi de sulf pot provoca arsuri pe frunze. Insuficienta aprovizionarii cu sulf are ca
efect incetinirea pronuntata a cresterii sau chiar stoparea ei.
 Figure 8: Cloroza (Sursa: https://www.botanistii.ro )

Fierul,este un element nutritiv foarte important pentru cresterea si dezvoltarea plantelor.

El joaca un rol vital in procesul de sinteza a clorofilei, in transportul electronilor (respiratie) si in
fixarea azotului. Cel mai adesea, carenta de fier se observa ca o cloroza a frunzelor tinere din
varfurile de crestere ale plantelor. Pe masura ce plantele continua sa creasca, simptomele carentei
de fier se manifesta prin frunze galbene cu nervurile verzi. Sunt situatii in care frunzele tinere pot
fi complet verzi sau complet albe. In cazurile de carenta acuta, internodurile varfurilor de
crestere sunt mai scurte, iar frunzele din varf tind sa stea toate ingramadite.
Cand apare o carenta de fier acuta, tratamentul este mai dificil decat pentru alte carente
nutritionale si sunt necesare mai multe tratamente. In general, cu putin ajutor, plantele se
recupereaza pe masura ce cresc, datorita dezvoltarii sistemului radicular ce va permite o mai
buna absorbtie a fierului. Carentele de fier apar in general pe solurile foarte bogate in calciu sau
pe cele pe care s-a aplicat calcar in cantitati mari. De asemenea excesul de fosfor sau carenta de
potasiu pot induce carenta de fier.
Printre cele mai frecvente forme de carenta de fier intanite la noi in tara putem mentiona:
cloroza ferica la vita de vie, ingalbenirea varfurilor de crestere la ardei, ingalbenirea varfurilor de
crestere la gogosar, cloroza frunzelor la tomate, etc.
Alte carente care pot determina clorozarea frunzelor sunt: carenta de magneziu, de zinc
sau de mangan. Pentru a putea diferentia cu ce carenta ne confruntam trebuie sa stiti ca doar
carenta de fier (cloroza ferica) incepe prin a se manifesta la frunzele tinere in timp ce celelalte
carente isi incep manifestarea la frunzele batrane.
 Figure 9: Epinastie (Sursa: https://www.pestre.ro/)

Epinasta este o afecțiune patologică în plantele în care frunzele cresc în jos datorită
creșterii producției de etilenă unilaterală, deoarece partea adaxiană a arborelui petiolar crește mai
repede decât cea abaxală. Planta arată amețită, dar turgorul este normal. Acest fenomen se
găsește adesea în cascade. Cascadele sunt percepute în rădăcinile plantei, din care ACC, un
precursor al etilenei în ciclul yang, trece peste aspirația de transpirație în țesutul conducător către
frunze. Aici poate acționa ca etilena transformată de oxidaza ACC. Epinasta cauzată de o
creștere a producției de fitohormoni un efect de suprimare a creșterii lăstarilor slabi împotriva
unităților de plumb

Expunerea plantelor la fluoruri:

- prin preluarea acidului fluorhidric prin frunze sau din particule de fluoruri solubile
absorbite de frunze sau de rădăcini. Fluorurile sunt transportate prin nervuri la
marginile frunzelor și la vârfurile acestora unde se acumulează.
- Leziunile apar ca urmare a expunerii timp de săptămâni sau luni la concentrații mari.
Cele severe apar când fluorul se acumulează în țesuturile marginale ale frunzelor.
- La speciile cu frunze late leziunile cauzate de fluor apar marginale sau de tip necroză.
Țesuturile necrozate sunt adesea separate de țesuturile sănătoase printr-o bandă
 subțire, clar definită roșcată. Ele se pot desprinde de țesuturile încă sănătoase în
apropierea benzii roșcate dând frunzei un aspect neregulat.
- La speciile cu frunze înguste - necroză care se extinde în dungi neregulate de-a lungul
frunzelor. Țesuturile necrozate pot varia de la albicios la diferite nuanțe de maro. O
bandă de țesut maro închis demararchează țesuturile lezate de cele săntoase. Se pot
manifestă simptome precum puncte (pestrițe) clorotice la marginea și vârfurile
frunzelor, iar pe măsură ce procesul se extinde apar petice clorotice între nervuri care
se unesc formând benzi continue. Necroza apare când țesuturile sunt puternic lezate.

Exemple de plante sensibile la anumiți poluanți comuni (după Sokhi, 2008)

Table 1: Exemple de plante sensibile la numiți poluanți comuni

Poluanți comuni Specii de plante

Frasin Vița de vie
Fasole Plop hibrid
Ozon Cireș negru Urzică
Trifoi Plopul-lalea
Pin alb Tutun

Orz Larice
Fag Lucernă
Mesteacăn Pin
Dioxid de sulf
Trifoi Plop
Patlagină comună Grâu
Cais Iarba caprelor
Floruri Bradul Douglas Piersică
Frezia Pin
Gladiola Lalea
Fasole Molid norvegian
Oxizi de azot Ienupăr Pinul silvestru
Salată Tutun
Amoniac Trifoi Pin
Muștar Floarea soarelui
Etilen Gălbenele Cartof
Petunii Roșii
BAZELE MORFO-FIZIOLOGICE ALE TOLERANȚEI PLANTELOR LA
SECETĂ

Fiziologia plantelor studiază relaţiile plantei cu mediul înconjurător. Cunoscândinfluenţa

factorilor de mediu asupra plantei, omul de ştiinţă, ca şi practicianul agricol, au posibilitatea să
modifice intensitatea acestor factori, pentru a obţine rezultate mai bune încultura plantelor.
Ca ramură a ştiinţelor biologice, fiziologia plantelor urmăreşte desfăşurareasuccesivă a
proceselor vitale care se petrec în organismul vegetal, respectiv dinamicaactivităţii fiziologice a
plantei. Pentru a înţelege mai bine complexitatea fenomenelor,unele momente din viaţa plantei se
desfac în elemente componente şi sunt studiate cafenomene independente. Ulterior prin
raţionamente de sinteză, se face legătura întreaceste fenomene în ideea de a înţelege procesul
vital caracteristic întregului organism.
Sarcina fundamentală a fiziologiei plantelor este aceea de a participa la procesulde
sporire a producţiei vegetale pe calea valorificării întregului potenţial biologic de producţie al
plantelor.
În fiziologia plantelor se cunosc şi substanţe care stimulează creşterea în lungimea
celulelor. O foarte bună substanţă de acest gen este giberelina, care poate fi folosită lastropirea
cânepei şi la stropirea puieţilor de pomi în pepenieră pentru a forţa creştereaacestora în primul an
şi deci a reduce timpul de şedere a puieţilor în pepenieră
O problemă de fiziologie a nutriţiei minerale, cu mari perspective de aplicare
înameliorarea plantelor, este studiul funcţiei de absorbţie a elementelor nutritive de cătresistemul
radicular al plantelor. Cunoscând ritmul de absorbţie al elementelor nutritive decătre liniile
create în procesul de ameliorare putem alege materialul biologic cu marecapacitate de
valorificare a îngrăşămintelor, însuşire care constituie premiza recoltelor mari. Legat de acest
lucru este asimilarea îngrăşămintelor şi translocaţia asimilatelor spreorganele de fructificare.
Evoluţia condiţiilor climatice în ultimul secol se caracterizează prin aridizarea climei, şi
extinderea condiţiilor de secetă. Insuficienţa de umiditate în sol şi aer perturbă regimul de apă al
plantelor, cauzând deshidratarea ţesuturilor cu urmări grave asupra creşterii, dezvoltării şi
productivităţii plantelor. Cele mai drastice consecinţe asupra proceselor vitale se înregistrează
atunci când factorii climatici – deficitul de apă, temperatura şi insolaţia puternică – acţionează în
complex. Rezistenţa insuficientă a organismului vegetal limitează posibilitatea obţinerii
recoltelor mari, mai cu seamă, în zonele agro-climatice cu deficienţe hidrometeorologice
frecvente, specific. Din aceste considerente problema evaluării mecanismelor nespecifice, ce
conferă rezistenţă mezofitelor de cultură în condiţii de secetă moderată şi fluctuaţiei umidităţii şi
situaţiilor de stres repetat rămâne a fi una din problemele fundamentale de importanţă exclusivă a
ştiinţei. Cunoaşterea mecanismelor asociate cu potenţialul de rezistenţă generală şi specifică ar
putea conduce la elaborarea unei strategii de ameliorare a toleranţei, rezultanta fiind majorarea
productivităţii şi extinderea suprafeţelor de cultivare.
Stresul cauzat de deficitul de umezeală în sol condiţionează majorarea conţinutului
aminoacizilor liberi în toate organele plantelor de porumb, în special, în frunzele tinere. Pe
parcursul perioadei de deshidratare atât în rădăcini cât şi în frunzele de diferită vârstă fiziologică
se majorează considerabil conţinutul aminoacizilor din familia piruvatului, aminoacizilor, ce
provin din produsele ciclului Kalvin şi aminoacizilor aromatici

2.1. Adaptări morfologice

Deşi climatul României este caracterizat în general ca fiind „moderat continental”, în

ultimii ani au avut loc variaţii extrem de mari, atât ale cantităţii totale a precipitaţiilor de la un an
la altul, cât şi ale distribuţiei acestora pe parcursul anului, ceea ce determină deficite hidrice
(asociate cu arşiţă), frecvente în timpul vegetaţiei culturilor agricole, în aproape toate zonele
ţării. Cercetările efectuate la cerealele păioase au relevat că lipsa apei în sol îşi manifestă
deosebit de puternic acţiunea stresantă asupra plantelor aflate în faza de formare a paiului.
Efectele negative ale secetei în această perioadă sunt ireversibile şi se manifestă atât asupra
fotosintezei şi proceselor de creştere, cât şi asupra diferenţierii şi formării organelor generative,
ducând la reducerea semnificativă a producţiei de boabe şi paie.
În faze timpurii de vegetaţie, aparatul fotosintetic la grâu este puţin afectat de condiţiile
moderate de secetă, atunci când rezervele de apă din sol, deşi reduse, permit declanşarea
mecanismelor de adaptare şi evitare a deshidratării ţesuturilor. În aceste condiţii atât soiurile
rezistente, cât şi cele sensibile se pot adapta prin reglarea mărimii sink-ului în funcţie de
mărimea sursei.
În condiţii severe de secetă însă funcţia fotosintetică se diminuează semnificativ, în cea
mai mare măsură prin deteriorarea aparatului fotosintetic şi a membranei tilacoidale. S-a
apreciat, de asemenea, faptul că doar în condiţii accentuate de deshidratare a solului şi plantei se
pot evidenţia reacţii diferenţiate ale soiurilor de grâu, rezistente şi nerezistente la secetă prin
adaptarea funcţiei fotosintetice la aceste condiţii.
Ca şi în cazul stresului de îngheţ, şi în condiţii de secetă, la nivel celular apar produsele
de degradare oxidativă, care conduc la „stres oxidativ”. Stresul hidric şi termic măresc
producerea de H2O2 . Experienţe privind studiul rezistenţei la secetă a grâului arată inducerea la
nivel celular a sistemelor enzimatice de protecţie împotriva stresului oxidativ
Rezistenta la secetã a plantelor se explicã nu numai prin capacitatea sistemului sãu
radicular de a explora rezervele de apã existente, în diferite straturi ale solului, ci si prin faptul cã
plantele suportã deshidratarea temporarã a tesuturilor (ofilirea frunzelor) provocatã de secetã.

Figure 10: Rezistența la secetă aplantelor ( Sursa: http://natural-

hazards.weebly.com/)

2.2. Adaptări fiziologice și biochimice

Adaptare (de la cuvântul latin adaptare - a potrivi, a se acomoda) este capacitatea

organismelor de ase acomoda la schimbările intervenite în condițiile lor de viață. Fenomenul
adaptării se caracterizează prin modificări structurale (ale formei și mărimii corpului, colorației ș.
a.) și funcționale (ale comportamentului, temperaturii corpului ș. a.).
 Toate organismele sunt adaptate la condițiile mediului în care trăiesc. Plantele din
regiunile secetoase au frunzele adaptate pentru o evaporare redusă a apei. De exemplu, la unele
plante frunzele sunt acoperite cu puf des ori cu un strat de ceară, la altele au un număr mic de
stomate pri limbul foarte sectat. Unele plante au capacitatea de a acumula umezeala în părțile lor
suculente (cactușii, laptele-câinelui ș. a.), altele au un sistem radicular puternic care pătrunde
până la adâncimi de câteva zeci de metri și în felul acesta pot să-și dobândească apa de care au
nevoie.
Aclimatizarea și ameliorarea plantelor a dus atât la sporirea productivității, cât și la
reducerea capacității lor de adaptare. La plantele de cultură actuale circa 70 - 80% din recolta
totală depinde de condițiile naturale din perioada de vegetație, de aceea productivitatea
câmpurilor agricole poate fi sporită fără limită din cauza rezistenței insuficiente a soiurilor și
hibrizilor cultivați la factorii nefavorabili - secetă, înghețuri, temperaturi înalte ș. a.
Adaptarea fiziologica este reprezentată de transpiratie redusã, eficienþã de utilizare a apei
superioarã, închiderea stomatelor si reglaj osmotic;
Adaptarea biochimică este dată ceacumularea de prolinã, poliamine, trehalozã, etc.,
cresterea activitãtii nitratreductazei si cresterea cantitãtii de carbohidrate stocate).

Figure 11: Adaptarea la mediu (Sursa: http://www.universdecopil.ro/)

MASURI TEHNOLOGICE DEPREVENIRE ȘI COMBATEREA
STRESULUI HIDRIC

Perioadele de secetă sunt un efect al diminuării în timp a resurselor de apă disponibile,

cauzate de regulă de un aport scăzut de apă provenit din precipitaţii, asociat de cele mai multe ori
cu temperaturi ridicate ale aerului şi cu un proces intens de evapotranspiraţie. Fenomenul de
secetă este favorizat de un anumit context sinoptic, de procesul de încălzire prin compresie
(presiune ridicată), de unele particularităţi locale ale reliefului (barierele montane), de absenţa
turbulenţelor care generează ploaia şi/sau de lipsa maselor de aer umed.
Vorbim despre „stres hidric” atunci când rezervele anuale de apă pe cap de locuitor dintr-
o ţară sunt sub 1700 m3 , „deficit de apă” atunci când rezervele anuale de apă pe cap de locuitor
se situează sub nivelul de 1000 m3 şi „deficit absolut” atunci când nivelul scade sub 500 m3 .
Conform acestei clasificări, în care nu este luat în calcul raportul dintre cantitatea de apă
disponibilă şi cererea de apă, efectele stresului hidric sunt considerate a fi mai mici comparativ
cu cele ale deficitului de apă.
Repetarea unor episoade de secetă, precum cele din anii 2003, 2007 şi mai recent din
primăvara anului 2011, au condus la creşterea nivelului de îngrijorare al ţărilor din Europa
Centrală şi de Vest. Este evident că toate aceste evenimente pot cauza daune ecologice şi
economice majore chiar şi în ţări europene unde regimul climatic este unul umed.
În afară de schimbările climatice există o serie de factori care afectează domeniul apei,
cum ar fi: modificările în utilizarea terenurilor (N-Brabant, C-25), situaţia existentă pe piaţă
pentru produsele agricole (HLUG, C-5) şi creşterea numărului populaţiei (HLUG, C-3). Toţi
aceşti factori pot intensifica sau atenua situaţia când apare un stres hidric. Aceşti factori climatici
şi necunoscutele actuale, precum şi capacitatea de stocare a datelor din modelele de impact
(HLUG, C-3) trebuie luaţi în calcul în vederea elaborării strategiilor de adaptare.
Conştientizarea necesităţii de luare a unor măsuri în problema privind deficitul de apă şi
fenomenul de secetă, a devenit o parte a politicii europene de mediu. În vederea reducerii
efectelor generate de problema deficitului de apă şi a fenomenului de secetă trebuie adoptate o
serie de măsuri:
 solurile deja uscate se vor pregăti cu sistemul minim de lucrări ale solului, lăsându-se pe
teren cât mai multe resturi vegetale, micşorând evaporarea;
 semănatul nu se va întârzia, astfel încât polenizarea să nu aibă loc în perioada cu arşiţa; •
 controlul buruienilor se va face doar chimic, evitându-se orice lucrare suplimentară a
solului;
 o fertilizare optimă ajută la formarea de plante viguroase, care să poată utiliza eficient
apa;
 IRIGAREA acolo unde este posibil.

Figure 13: Lucrarea solului (Sursa: https://www.stiriagricole.ro)

Figure 12: Irigarea vegetației (Sursa: https://www.agrimedia.ro/)

CONCLUZII

Rezistența la secetă se datorează proprietăților protoplasmei celulelor care permit

menținerea în viață a plantelor în timpul secetei și reluarea proceselor vitale, cu intensitate
sporită, când din nou solul este aprovizionat cu apă.
Plantele verzi au nevoie de lumină pentru formarea clorofilei, formarea structurii cutanate
a cloroplastelor; reglează funcționarea aparatului de stridie, afectează schimbul de gaze și
transpirația, activează o serie de enzime și stimulează biosinteza proteinelor și acizilor nucleici.
Poluanții atmosferici sunt reprezentați de forme de gaze, particule în suspensie, radiații
ionizante diferite și zgomot. Deoarece plantele de cultură sunt în majoritate plante anuale,
acestea nu pot prezenta efectele pe termen lung produse de poluanții atmosferici. Prin urmare,
pentru a monitoriza efectele poluării aerului se recomandă copacii, schimbările în structura
pădurilor evidențiază efectele nocive ale diferiților poluanți ai aerului.
Solurile acide create prin depunerea compușilor acizi, cum ar fi dioxidul de sulf, produc
un mediu acid care nu este tolerat de microorganisme, care îmbunătățesc structura solului prin
descompunerea materialelor organice și ajutarea fluxului de apă.
Principala cauză a afectărilor componentelor celulare în condiţii de secetă este
deshidratarea ţesuturilor, iar stresul oxidativ reprezintă un efect secundar, indus de deshidratare.
Mecanismele care conferã rezistentã la secetã prin reducerea pierderilor de apã (ex.
închiderea stomatelor si reducerea suprafetei frunzei) au ca rezultat reducerea asimilãrii
bioxidului de carbon. Inchiderea stomatelor va conduce la cresterea temperaturii frunzei si apoi
lamoartea acesteia.
Reglajul osmotic creste rezistenþa la secetã prin mentinerea turgescentei plantei, dar
cresterea concentratiei substantelor responsabile de reglajul osmotic se face cu consum de
energie din partea plantei în detrimentul folosirii acesteia pentru alte parti ale plantei.
BIBLIOGRAFIE

1. A. BĂNICĂ, CURS ATMOSFERA ȘI CALITATEA AERULUI – FACULTATEA DE

GEOGRAFIE ȘI GEOLOGIE, IAȘI
2. IULIANA FLORENTINA GHEORGHE and BARBU ION, 2010, The Effects of Air
Pollutants on Vegetation and the Role of Vegetation in Reducing Atmospheric Pollution
3. JOSÉ L. DOMINGO, JOAQUIM ROVIRA, Effects of air pollutants on the transmission
and severity of respiratory viral infections
4. MILICĂ, C.I., JUNCU, ANA-MARIA, PÂRJOL, LIANA, EUSTAŢIU, N., 1970 –
Rezistenţa la ger, secetă şi cădere a unor soiuri de grâu de toamnă şi a unor linii nou
create în România. An. ICCPT, 36: 85-102
5. ELENA PETCU, MARIA ŢERBEA, CĂTĂLIN LAZĂR, 2007, CERCETĂRI ÎN
DOMENIUL FIZIOLOGIEI PLANTELOR DE CÂMP LA FUNDULEA, VOL. LXXV
6. PETCU, E., ŢERBEA, M., 1996 – Dinamica conţinutului în prolină liberă din plantele de
porumb, în condiţii de secetă. An. ICDA, LXIII: 263-272.
7. XIAOSAN LUO, HAIJIAN BING, ZHUANXI LUO, YUJUN WANG, LING JIN, 2019,
Impacts of atmospheric particulate matter pollution on environmental biogeochemistry of
trace metals in soil-plant system: A review
8. https://sciencing.com/facts-5661426-effects-soil-pollution-plants-flora.html
9. http://www.anpm.ro/documents/23445/14316236/06_CAP_III-
SOLUL_2015.pdf/86aef063-de30-4d55-ac3c-a2b07150df0d
10. https://ibn.idsi.md/
11. http://natural-hazards.weebly.com/
12. http://www.meteoromania.ro/WaterCoRe/html/documents/GOOD_PRACTICES_GUIDE
%20RO.pdf
13. https://www.agrimedia.ro/articole/particularitatile-regimului-de-irigatie