Bună dimineața!

A sosit momentul să vă spun și eu povestea mea despre ce a însemnat pentru mine postul. L-am
început într-un moment dificil, emoțional fiind nu la pământ, ci în fundul gropii. Eram obosită să
nu fac nimic. Reveniseră anii copilăriei, în care mă întorceam acasă de la școală, rătăceam
printr-o casă goală, mă duceam în bucătărie, deschideam frigiderul, îl inchideam, iar îl
deschideam, iar îl inchideam. Mâncam - nu am avut niciodată probleme cu greutatea, că poate
mă trezeam mai repede.
Mă duceam în dormitorul părinților, adulmecam parfumul mamei, deschideam sertarul cu
farduri, mă pictam la ochi ca ea, apoi deschideam sertarul cu bijuterii, imi puneam cercei, inele,
ii imbracam hainele ei de petrecere. Ma admiram in oglinda, prefacandu-ma ca sunt la o
petrecere, vorbeam, radeam, dansam. O voiam pe mama. Voiam ca tata sa vina acasa si sa-i
spuna mamei ca este frumoasa si ca o iubeste. Voiam sa-mi spuna ca lumea noastra este sigura
si ca puteam sa incetez sa ma straduiesc sa fiu atat de buna.
Mai tarziu, am crezut ca daca o sa am pe cineva dupa care sa vorbesc, sa mananc si sa ma culc,
o sa scap de toata suferinta. Dar m-am trezit din nou in anii copilariei, cand rataceam printr-o
casa goala si nu gaseam pe nimeni, desi am doi copii cu care locuiesc.
Compulsia este disperare la nivel emotional, tot ce ne-am dorit vreodata este dragostea.
Mancarea, pentru unii, pentru altii munca in exces, alcoolul, drogurile, uitatul la TV si cate altele
sunt anestezicele si dragostea noastra. Toate sunt disponibile cand parintii, partenerii nu sunt,
ele nu ranesc. Toate sunt un inlocuitor al dragostei, dar ele nu sunt si nu au fost vreodata
dragoste.
Pentru mine, postul a fost o calatorie cu suisuri si coborasuri. Din ziua a doua nu am mai scris in
jurnal, pentru ca mi se parea ca ma victimizez. Dureau toate, a fost un travaliu de 3 zile, cand
statul pe toaleta era efectiv nastere (am nascut 2 copii fara anestezie, deci stiu cum este).
Desi imi propusesem 3 zile de post cu apa, citisem ca d-abia dupa aceea este mult mai bine. Asa
a si fost. Am parcurs restul zilelor cu euforie, pe deoparte, pe de alta cu regret ca se va termina.
Dansam, cantam, eram eliberata, pentru ca am realizat ca sunt puternica, sunt valoroasa, am
multe calitati si merit sa fiu iubita.
Mancare si dragoste. Incepem sa mancam compulsiv din motive care au de-a face cu felul si
cantitatea dragostei din viata noastra sau cu faptul ca aceasta lipseste din viata noastra. Daca
nu am fost iubiti cum trebuie, recunoscuti, intelesi, atunci ne reducem asteptarile. Nu mai
cerem ce ne trebuie, nu mai asteptam sa ne satisfaca ceilalti, nu mai spunem ce ne raneste sau
cand avem nevoie de incurajare.
In opinia mea, trebuie sa fim sinceri cu noi, brutali de sinceri, sa ne uitam inauntrul nostru si sa
ne vulnerabilizam, sa vorbim intre noi si atunci vom constata ca nu suntem singuri. Suntem
multi care avem nevoie de dragoste, de mangaiere, de alintari, de ajutor.
Îți mulțumesc, Vasile Nemeș! Mi-ai salvat viața! Călătoria continuă.
Adela Pitigoi - grup Postul cu apa - transformare si vindecare