Capitolul 18

Principiul al VI-lea : Aerul

Atmosfera terestră, spre deosebire de atmosfera tuturor celorlalte planete ale sistemului nostru solar,
este singura propice vieţii. Acest fapt se datorează conţinutului, concentraţiei şi compoziţiei sale, fiind
formată din 78,08% azot (N2), 20,96% oxigen (O2), 0,93% argon (Ar), 0,04% bioxid de carbon (CO2)
şi alte gaze într-o proporţie de sub 1%. Dintre toate gazele atmosferice, principalul gaz, de care
depinde nemijlocit însăşi viaţa de pe planeta noastră, este oxigenul.
La această valoare (de aproape 21%), concentraţia sa este optimă în cadrul amestecului de gaze care
formează atmosfera. Dacă procentul acestuia ar creşte peste 30%, la o diminuare corespunzătoare a
azotului (care funcţionează în cadrul atmosferei ca un veritabil “tampon-pompier”, prevenind
autoaprinderea atmosferică), am risca să luăm foc sau să explodăm, pentru că atmosfera ar fi ca o
adevărată bombă. Dacă procentul oxigenului s-ar situa între 5-10%, problema extragerii şi utilizării
sale din cadrul amestecului de gaze s-ar pune acut, fiind probabil insurmontabilă, cu serioase implicaţii
privind imposibilitatea vieţii pe Pământ.
În straturile înalte ale atmosferei, acolo unde aceasta se rarefiază şi este ionizată, oxigenul câştigă
încă un atom în moleculă şi se transformă în ozon (O3), gaz de-asemenea esenţial vieţii de pe planeta
noastră. El îndeplineşte funcţia de filtru pentru radiaţia ultravioletă cu lungime de undă mică, protejând
organismele vii împotriva acţiunii nocive a acestei radiaţii. Deşi circulă expresia că aerul de munte ar
fi puternic ozonat, chimiştii susţin că nu s-ar fi descoperit ozon în aerul pădurilor. Pentru respiraţie
ozonul este un gaz extrem de nociv, având un potenţial oxidant redutabil.
Dacă am face un scurt popas astronomic pe planetele vecine Pământului, constatăm că Venus, care
este a II-a planetă de la Soare, are o atmosferă hiperbară, formată din 90-95% CO 2 şi nori de acid
sulfuric, deci improprie vieţii (ca să nu mai vorbim de temperatura solului care depăşeşte frecvent
400oC) ; în acelaşi timp, Marte, care este a IV-a planetă de la Soare, are atmosfera de 100 de ori mai
rarefiată decât cea terestră (hipobară) şi ea imposibil de respirat. Atmosfera Pământului îndeplineşte
toate condiţiile pentru a fi optimă respiraţiei şi implicit vieţii.
Organele care asigură captarea oxigenului atmosferic din cadrul corpului nostru sunt plămânii.
Datorită suprafeţei mari de schimb (de circa 55 m2), oxigenul din aer este încărcat pe un transportator
din sânge (hemoglobina) şi condus pe calea vaselor de sânge către fiecare celulă, asigurându-le o
respiraţie optimă şi oxidarea diverselor substraturi energetice. În urma oxidării se formează bioxidul de
carbon, care este şi el încărcat pe hemoglobină şi transportat în sens invers, de la celule la plămâni
(prin intermediul circulaţiei venoase sistemice), de unde va fi eliminat la exterior prin procesul
expiraţiei.
Deşi pare de necrezut, bioxidul de carbon şi nu oxigenul este gazul care stimulează respiraţia,
mărirea concentraţiei sangvine a CO2 (hipercapnie), producând creşterea frecvenţei şi a amplitudinii
mişcărilor respiratorii, în timp ce ascensiunea concentraţiei oxigenului în aerul atmosferic provoacă
deprimare respiratorie. Acest din urmă efect este cu atât mai intens cu cât presiunea oxigenului este
mai mare, aspect de care trebuie serios să se ţină seama de către cadrele medicale, care sunt nevoite în
anumite situaţii de urgenţă să administreze oxigen pacienţilor. La o presiune prea mare a acestui gaz,
chiar în scop terapeutic, există riscul deprimării centrului respirator din creier, cu apnee (lipsa
respiraţiei) şi potenţial letal.
Presiunea cea mai ridicată şi concentraţia optimă a gazelor atmosferice se găseşte la nivelul mării,
sau în zonele litorale cu altitudine zero. Pe măsura creşterii altitudinii aerul devine tot mai rarefiat,
diminuă semnificativ şi presiunea parţială a oxigenului, ajungându-se ca la altitudini de peste 5000-
6000 m, persoanele neantrenate şi neobişnuite să nu mai poată respira corespunzător şi eficient în lipsa
buteliilor de oxigen. Însă locuitorii platourilor înalte (Tibet, Anzi etc.) şi-au dezvoltat adaptativ pe
parcursul generaţiilor, un sistem eficient de captare al oxigenului, aşa puţin cum se găseşte el la acea
altitudine, prin creşterea numărului globulelor roşii (eritrocitelor) din sânge (poliglobulie adaptativă
fiziologică). Dacă la un adult normal, care trăieşte la câmpie sau la podiş numărul normal al
eritrocitelor trebuie să fie de circa 4-5.000.000 pe mm 3 de sânge, acest număr va spori considerabil,
spre 6-8.000.000 pentru persoanele care locuiesc la mari altitudini.
În acest sens merită amintit un fapt real, petrecut pe vremea marilor conchistadori. Se povesteşte că
unul din ultimele bastioane de rezistenţă astece în faţa cuceritorilor spanioli ar fi fost un oraş situat pe
platoul Anzilor Cordilieri la o înălţime de peste 5000 m. Beneficiind de o tehnică militară net
superioară, spaniolii cuceresc şi această ultimă redută a rezistenţei astece, însă bucuria victoriei lor,
timp de 58 de ani, a fost umbrită datorită faptului că doamnele coloniste spaniole, au dat naştere la
copii, care în totalitate, în primele minute de viaţă au murit aparent fără nici un motiv. Astecii
dispersaţi au şi venit cu “explicaţia” : este vorba de blestemul celor cuceriţi, care-i va urmări de-acum
încolo, din generaţie în generaţie pe cuceritori. Secretul “blestemului” a fost ulterior elucidat, odată cu
înţelegerea fenomenului poliglobuliei de altitudine, al incapacităţii şi a imaturităţii respiratorii a noilor
născuţi. Medicul care a descoperit explicaţia fenomenului, a sfătuit colonistele însărcinate, ca-n
ultimele 1-2 luni de sarcină să coboare la poalele munţilor, să nască acolo, iar ulterior, la 2-3 luni de la
naştere, să-şi urce încet şi progresiv copiii spre domiciliul familiilor lor de pe platourile înalte.
Sfatul fiind urmat întocmai, la 58 de ani de la cucerire, coloniştii spanioli s-au putut bucura de
descendenţi viabili. “Blestemul” fusese explicat şi anihilat.
Totodată, alpiniştii care escaladează vârfuri muntoase de peste 6000 m (Everest, K 2 etc.) este absolut
necesar să aibă în dotare butelii cu oxigen, altfel riscând moartea, tocmai datorită faptului că aerul este
tot mai rarefiat cu creşterea înălţimii
Dacă până acum am vorbit de altitudinile mari, există persoane care coboară şi-n adâncime, dar nu la
adâncimi mici (cum ar fi de pildă scafandrii obişnuiţi), ci la adâncimi de peste 100 m. Este vorba
despre chesonieri. Creşterea adâncimii este direct proporţională cu creşterea presiunii gazelor
respirabile. La început, în buteliile şi-n spaţiile în care lucrau chesonierii, s-a folosit un amestec de azot
şi oxigen, în proporţia atmosferică. Din nefericire s-au constatat decese frecvente ale muncitorilor, în
special când aceştia reveneau într-un timp scurt la suprafaţă. Care era enigma ? La coborârea în
adâncuri (presiunea creşte cu circa 1 atm. la fiecare 10 m adâncime), azotul din amestecul de gaze
respiratorii, trece din sânge şi se dizolvă în grăsimi (fenomen neîntâlnit la cei ce lucrează pe uscat),
într-o cantitate direct proporţională cu adâncimea la care lucrează muncitorul.
Pe parcursul revenirii bruşte la suprafaţă, are loc un proces invers, azotul se mobilizează din
grăsimile unde a fost stocat, trece în sânge, formează bule mari de gaz şi fie blochează vasele
microcirculaţiei (care în loc să fie pline cu sânge se umplu cu azot), fie le determina literalmente să
explodeze, provocând mici, dar foarte numeroase hemoragii :cerebrale, oculare, cardiace, nazale etc.
cu evoluţie adesea letală. Cunoscându-se acest aspect, decompresiunile în ziua de azi se fac lent, în ore
întregi, cu pauze la adâncimi tot mai mici, iar de nişte ani buni, azotul din amestecul de gaze a fost
deja înlocuit cu un alt gaz inert (Heliu, Argon, Hidrogen etc.), care nu are proprietatea de a se dizolva
în grăsimi, special pentru a se evita astfel de accidente.
În ceea ce ne priveşte pe noi, ca beneficiari ai oxigenului atmosferic, o importanţă deosebită are şi
modul în care noi respirăm. Astfel, o respiraţie cu cât este mai profundă, cu atât va deveni o
binecuvântare pentru cel care o realizează. Este necesar să respirăm adânc, profund, lucru realizabil
prin exerciţiu şi educaţie, pentru a utiliza cât mai mult din suprafaţa pulmonară. O respiraţie
superficială va utiliza doar vârfurile pulmonare, va aduce puţin oxigen, fiind insuficientă şi puţin
eficientă. Acest lucru se va observa pregnant cu prilejul unui efort amplu şi de durată, când persoanele
care respiră corect vor putea presta o muncă grea, comparativ cu cei care respiră superficial, ce vor
dispneiza (gâfâi) rapid şi se vor adapta dificil la un efort susţinut.
De aceea se recomandă exersarea respiraţiei toracice în dauna celei abdominale (“respiraţia din
burtă”). Acest gen de respiraţie se realizează ca model, prin imobilizarea abdomenului cu mâinile,
astfel încât “burta” să nu avanseze anterior în inspir, ci doar toracele să se destindă anterior şi în sus pe
parcursul inspiraţiei. Exersând şi practicând o respiraţie corectă, ea va furniza cantitatea optimă de
oxigen, atât de necesară întregului organism, şi va determina creşterea dimensiunilor şi a forţei
muşchilor respiratori accesori (scaleni, sterocleidomastoidieni, intercostali etc.) în afara diafragmului,
care în cadrul respiraţiei abdominale este folosit în proporţie de peste 90%.
Odată cu apariţia marilor aglomerări urbane, a automobilelor şi a marii industrii poluante, aerul
marilor aglomerări urbane a cunoscut o creştere a cantităţii ionilor pozitivi (aeroionizarea pozitivă), a
gazelor toxice, dintre cele mai variate şi mai nocive (bioxid de sulf, 3,4-benzpiren, oxizi de azot,
monoxid de carbon, pulberi şi praf), cu răsunet direct asupra stării de sănătate a populaţiei care
locuieşte aici. S-a constatat pe loturi mari statistice şi faptul că “orăşenii” trăiesc sub media celor de “la
ţară”, în medie cu 2-5 ani. Durata de viaţă este cu atât mai limitată, cu cât oraşul este mai mare şi mai
poluat. Acest aer viciat datorită noxelor de tot felul, cauzează diverse tipuri de boli locuitorilor oraşelor
: alergii, astm bronşic, bronşite, fibroze pulmonare, cancer bronho-pulmonar etc.
 Comparativ cu această situaţie, aerul localităţilor rurale, este curat şi optim pentru respiraţie.
Puritatea sa creşte odată cu abundenţa vegetaţiei şi culminează cu aerul zonelor forestiere. Acesta este
literalmente “spălat” de impurităţi, bogat în oxigen (fireşte, în limite normale), sărac în CO 2 şi
aeroionizat negativ, numai bun pentru sănătatea întregului organism. Chiar şi aerul locuinţelor de la
oraş poate fi purificat, dacă avem câte o plantă cu frunze verzi la fiecare 10-12 m 2 de suprafaţă locuită.
În afara purificării aerului, prin procesul de fotosinteză, planta va reţine CO2 şi va elibera O2, şi lucru
deloc de neglijat, în apartament va “domni” o aeroionizare negativă, în locul celei pozitive de afară ; o
mare parte din pulberi şi noxe va fi de-asemenea absorbită. Plantele de apartament au şi capacitatea de
a ridica confortul psihic şi buna dispoziţie a locatarilor, vor diminua frecvenţa durerilor de cap, a
iritabilităţii şi a stresului. Aşadar, într-un apartament, plantele nu au un rol pur decorativ cum suntem
mulţi dintre noi înclinaţi să credem, ci unul sanogen, apărând persoanele din jurul lor de multiple boli
şi-n acelaşi timp, încântându-le privirile prin verdele crud al frunzelor.
În camerele şi spaţiile unde locuim şi în care ne desfăşurăm activitatea, în afara razelor solare este
absolut necesar să intre aer curat şi proaspăt. În timpul nopţii, cantitatea de oxigen din încăperile în
care dormim se reduce, cea de bioxid de carbon creşte, iar într-o atmosferă neventilată sănătatea va
putea fi serios afectată. Prin urmare se recomandă ca periodic, de câteva ori pe zi să aerisim
(primenim) camera, chiar în condiţiile habitării la oraş, pentru a mări cantitatea de oxigen a încăperilor.