CURSUL 5

IGIENA AERULUI

CARACTERISTICILE CHIMICE ALE AERULUI

Aerul este un amestec complex de gaze în proporții aproximativ constante în toate zonele
de pe glob. El este constituit din 79,02% azot (N2 ), 20,08% oxigen (O2), gaze rare urme, în
concentrații stabile. Alți doi parametri, legați de condițiile locale, sunt prezenți: vaporii de apă în
apropiere întinderilor de apă și bioxidul de carbon (0,03-0,04%) care variază în funcție de
proximitatea vegetalelor.
Modificarea compoziției normale a aerului poate să influențeze starea de sănătate a
organismului, fie prin variația concentrației gazelor din componența sa, fie prin modificarea
presiunii atmosferice.

Oxigenul și starea de sănătate

Oxigenul se găsește în aer într-o concentrație relativ constantă datorită echilibrului
realizat între producerea lui prin procesul de asimilație clorofiliană și consumul lui în procesele
oxidative. Deși se apreciază că în procesele de combustie se consumă o cantitate mare de oxigen,
s-a demonstrat totuși că în condițiile cele mai nefavorabile oxigenul nu se poate reduce cu mai
mult de 3%; se știe că scăderea concentrație de oxigen din atmosferă până la 18% nu provoacă
tulburări.
Consumul oxigenului apare în cursul proceselor oxidative naturale (arderea
combustibililor fosili, degradarea substanței organice), artificiale (procese oxidative realizate
prin activitatea umană, industriale) și prin actul respirator al oamenilor și animalelor.
La presiunea atmosferică de 760 mmHg, presiunea parțială a oxigenului este 160 mmHg,
însă la nivelul alveolei pulmonare, din cauza saturației cu vapori de apă, presiunea parțială a
oxigenului este de numai 85-100 mmHg. În aceste condiții schimburile gazoase se desfășoară
normal, deoarece în sângele venos presiunea parțială a oxigenului este de 46-47 mmHg.
Presiunile parțiale ale oxigenului la nivelul alveolar sub 83 mmHg fac să scadă rapid saturația
hemoglobinei în acest gaz.

Deficitul de oxigen
Această situație se întâlnește în încăperile cu aer viciat, adăposturile subterane, fântâni de
mare adâncime, în mine adânci, în urma exploziilor etc.
Scăderi ale concentrației de oxigen până la 18% nu dau tulburări. La concentrații ale
oxigenului între 18-15% apar manifestări compensatorii din partea organismului: creșterea
frecvenței și amplitudinii respiratorii, creșterea frecvenței cardiace și a numărului de hematii.
Între 15-10% oxigen, compensarea este insuficientă, apar tulburări de hipoxie cerebrală și
alcaloză. Sub concentrația de oxigen de 10% viața nu mai este posibilă.
Scăderea presiunii parțiale a oxigenului. Presiunea parțială a oxigenului scade cu
altitudinea odată cu scăderea presiunii atmosferice. Este cunoscut că pentru fiecare 10,33 m
altitudine, presiunea atmosferică scade cu 1 mmHg.

1
 Tulburările care apar în timpul ascensiunilor variază în raport cu starea de sănătate,
gradul de antrenament, cu altitudinea și ritmul de ascensiune.
Stările patologice care apar prin scăderea presiunii parțiale a oxigenului sunt: boala de
ascensiune, boala de altitudine și boala aviatorilor.
Boala de ascensiune se manifestă la persoanele sănătoase la o altitudine de peste 3.000 de
metri. Până la această înălțime persoanele sănătoase pot prezenta fenomene de compensare
(modificări de ritm respirator și circulator). Între 3.000-6.000 de metri apare boala de ascensiune,
mai ales la persoanele neantrenate sau la cele care nu știu să-și dozeze efortul. Tulburările
constau din: dispnee, tahicardie, oboseală marcată, amețeli, somnolență. În cazuri grave apar:
epistaxis, hemoptizie, lipotimie, fenomene precedate uneori de euforie și pierderea controlului
cerebral asupra mișcărilor (la 6.000-7.000 m). Aceste fenomene se explică prin scăderea
presiunii parțiale a oxigenului care ajunge la aproximativ 35 mmHg, valoare care nu permite
oxigenarea sângelui. Înălțimea de 6.000 m pentru persoanele neantrenate și cea de 8.000 m
pentru cele antrenate reprezintă limite peste care nu este posibilă ascensiunea fără mască de
oxigen.
Răul aviatorilor. Zborul cu avionul în cabine obișnuite, nepresurizate, duce la tulburări
cauzate de: scăderea presiunii atmosferice, reducerea presiunii parțiale a oxigenului, diminuarea
temperaturii aerului în medie cu 1°C la 150 m altitudine, zgomotul și vibrațiile produse de motor,
oscilațiile aparatului cauzate de golurile de aer și de fenomenul de accelerație.
Răul aviatorilor se manifestă prin: tulburări respiratorii (tahipnee cu amplitudine
respiratorie crescută), tulburări circulatorii (tahicardie, hipertensiune, cianoză), tulburări
gastrointestinale (meteorism, dureri abdominale, vărsături), tulburări ale sistemului nervos
(cefalee, amețeli, scăderea atenției, mișcări necoordonate), tulburări oculare (muște zburătoare),
stare de oboseală plăcută, pierderea cunoștinței chiar moarte.
Condiționarea aerului care se realizează obligatoriu în avioanele cu reacție face ca aceste
tulburări să nu apară.
Este contraindicat zborul cu avionul nepresurizat la persoanele cu leziuni miocardice,
angină pectorală, leziuni valvulare decompensate, hipertensiune arterială, leziuni pulmonare
congestive, pneumotorax, astm bronșic, ulcer gastric sau duodenal, anemii grave.
Răul de aer ce apare la călătorii cu avionul în cabine nepresurizate se manifestă prin:
tulburări neurovegetative, senzație de dezechilibru, anxietate, paloare, transpirații reci, grețuri,
vărsături.
Viața la altitudine
Peste 20 de milioane de oameni trăiesc la o altitudine de peste 3.000 m, cea mai mare
altitudine locuibilă fiind de 5.000 de metri (Podișul Tibet, Munții Himalaia, Munții Anzi din
America de Sud).
Pentru menținerea unei bune oxigenări a sângelui la nivel pulmonar, persoanele expuse
acestor condiții prezintă un torace globulos și se instalează o ușoară hiperpnee. De asemenea
prezintă o poliglobulie compensatorie (7-8 milioane hematii/mm3 de sânge), o creștere a
încărcării cu hemoglobină a eritrocitelor și mărire a minut volumului sanguin. Toate modificările
cardiovasculare și respiratorii la care se adaugă cele endocrine, explică gradul de adaptabilitate al
persoanelor care sunt născute și trăiesc la altitudini. Ele trebuie să facă față exigențelor
fiziologice crescute mai ales în momentele de efort fizic.
Persoanele provenite de la șes care se stabilesc la mare altitudine prezintă simptome
datorate perturbărilor la nivelul sistemului nervos central și periferic, adică în țesuturile cele mai
expuse la hipoxie. În prima fază adaptarea se produce prin fenomene compensatorii din rezerve

2
funcționale, reversibile la încetarea expunerii cum ar fi: creșterea amplitudinii și frecvenței
mișcărilor respiratorii, accelerarea pulsului, creșterea debitului sanguin, redistribuirea sângelui în
organele sensibile la hipoxie. În hipoxia prelungită se descriu fenomene adaptative tisulare:
creșterea rezistenței țesuturilor la lipsa de oxigen, intensificarea glicolizei anaerobe.
În consecință, organismul luptă pentru oxigenarea lui prin fenomene cardio-pulmonare,
fenomene umorale și fenomene tisulare.
Adaptarea persoanelor bolnave (pacienții pulmonari și cardiaci) nu este posibilă din
cauza suprasolicitării funcției respectivelor aparate, care sunt deja compromise.
Profilaxia tulburărilor produse prin carență de oxigen
Combaterea carenței de oxigen este o măsură profilactică principală în cazul ascensiunii
la înălțimi mari. Se folosesc aparate de oxigen de la 5.000 m (oxigen + CO2) și obligatoriu de la
8.000 m (oxigen pur). Peste 10.000-12.000 m folosirea aparatului de oxigen este insuficientă din
cauza presiunii scăzute a atmosferei, devine necesară folosirea costumelor și a cabinelor
presurizate.
Pentru aviatori se impun antrenamente în condiții de hipoxie (în camere de aclimatizare
artificială) precum și o selecție atentă la angajare.
Tulburări produse prin excesul de oxigen
Creșterea cantității de oxigen în aerul inspirat nu produce tulburări decât în cantități
foarte mari și la presiune crescută. Inspirarea de oxigen pur la presiune normală în timp limitat,
duce la scăderea volumului respirator și a frecvenței respiratorii. Prin inspirarea de O2 pur la o
presiune de o atmosferă timp de 24 ore apar unele tulburări ca urmare a leziunilor ce apar în
țesutul pulmonar și nervos. Dacă aerul inspirat are o presiune de 2 atmosfere, leziunile apar după
câteva ore, iar dacă presiunea depășește 3 atmosfere survine decesul în urma unor convulsii,
datorită leziunilor la nivelul SNC ca urmare a depășirii “tensiunii prag”.
Creșterea presiunii parțiale a O2 se poate întâlni numai în condiții artificiale, în condiții
de muncă la presiune crescută (scafandri, muncitori din chesoane).
Oxigenul hiperbar poate fi folosit cu succes în terapeutică, în cazul în care este necesar
transportul unei cantități mari de oxigen în plasmă în urma blocării hemoglobinei. Această
terapie este indicată în tratamentul infecțiilor anaerobe, în chirurgia plastică pentru o hemostază
mai bună și pentru prevenirea necrozei țesuturilor insuficient vascularizate.

Dioxidul de carbon și starea de sănătate

Dioxidul de carbon (CO2) se găsește în aerul atmosferic în proporții de 0,03-0,04%,
concentrație care variază foarte puțin în diferite puncte de pe glob. Stabilitatea proporției de CO2
în aerul atmosferic se datorește unui echilibru între producerea de CO2 în natură și consumul lui.
Bioxidul de carbon la concentrații de 1-2% produce polipnee, fiind considerat drept un
„hormon respirator”.
Sursele de producere mai importante sunt:
• respirația umană și animală (un om elimină pe oră între 15 și 22 litri de CO2 );
• combustiile naturale din sol;
• respirația nocturnă a plantelor;
• combustiile industriale;
• descompunerea substanțelor organice;
• transformarea bicarbonaților în carbonați pe suprafața mărilor și oceanelor;
• izvoarele minerale;
• eliminările vulcanice.

3
 Deși aceste surse produc zilnic mari cantități de CO2 , consumul este tot atât de mare și se
realizează prin fenomenele de asimilație clorofiliană și fixarea acestuia de către carbonații din
ape.
În ultima vreme, diferiți cercetători au semnalat o creștere a CO2 în aerul atmosferic, ca
rezultat al creșterii considerabile a combustiilor necesare producerii de energie. În momentul în
care cantitatea de CO2 produsă ar depăși capacitatea de fixare în apele oceanului sau de utilizare
a vegetației, se apreciază că s-ar produce o ecranare a radiației infraroșii de la nivelul solului,
ceea ce ar duce la creșterea temperaturii și consecutiv modificări de climă.
Principalele cauze ale creșterii concentrației CO2 din aerul atmosferic:
• distrugerea pădurilor, în special în zona ecuatorială, cu scăderea capacității de fixare a
CO2, dezgolirea humusului și grăbirea oxidării sale cu eliberare de CO2;
• extinderea agriculturii, cu accelerarea oxidării substanțelor organice din sol și cu
trecerea insecticidelor folosite în apă, cauză a reducerii fotosintezei fito-planctonului;
• arderea combustibililor în cadrul mijloacele de transport, a centralelor termoelectrice,
industriilor, focarelor domestice.
În perioada contemporană se constată și un alt fenomen: o creștere semnificativă a
încărcării atmosferei cu pulberi și în special cu pulberi în suspensie, cu diametrul sub 5 microni.
Ele provin din procese naturale (eroziunea eoliană, praful vulcanic) și artificială (surse
industriale).
Prin absorbția radiației solare de către particulele în suspensie, regimul radiației solare
incidente pe sol se poate modifica. Consecințele pot fi mai importante dacă particulele fine ajung
în stratosferă unde persistă, nemaifiind antrenate de către precipitații.
Creșteri reale de CO2 pot apărea în încăperi închise, aglomerate, ventilate incomplet,
când se poate ajunge la o concentrație de maximum 1% (aerul viciat). Tulburările ce apar la
persoanele expuse la aer viciat nu se datoresc concentrației de CO2 ci modificărilor proprietăților
fizice ale aerului viciat, ceea ce influențează negativ procesele de termoreglare ale organismului.
Valori mari de 5-10% de CO2 se realizează în încăperi ermetic închise (adăposturi contra
gazelor, submarine, mine sau fântâni adânci) sau în halele anumitor industrii (fabrici de bere, de
zahăr).
În mod normal dioxidul de carbon rezultat din arderile de la nivelul țesuturilor este adus
în sângele venos la nivelul alveolei pulmonare. Trecerea lui în aerul alveolar se face prin
diferența de presiune parțială a CO2 din aerul alveolar și sânge (40 mmHg la nivelul alveolei și
46 mmHg în sângele venos), precum și prin capacitatea lui de difuzie care este de 25 de ori mai
mare ca a oxigenului.
În condițiile în care CO2 este crescut în aerul atmosferic crește presiunea lui parțială, iar
eliminarea lui din sângele venos este modificată, ducând astfel la o concentrare la nivelul
țesuturilor, la care se adaugă și solubilizarea CO2 din aer în plasmă.
Când cantitatea de CO2 din aer crește, apar tulburări cu intensitate și gravitate variabilă în
funcție de concentrația realizată: până la concentrația de 2% nu apar tulburări evidente, în jur de
3% apar dispnee cu hiperventilație, la 4% apare și senzația de constricție toracică, agitație, la 5%
apar manifestări digestive (grețuri, vărsături), la 8-10% se produce pierderea cunoștinței, urmată
în scurt timp de moarte iar la 20% moartea survine brusc prin paralizia centrului nervos
respirator. În astfel de cazuri se recomandă scoaterea accidentatului din atmosfera cu CO2 și
efectuarea de respirație artificială ca prim ajutor.

4
 Azotul și starea de sănătate
Azotul se găsește în aer în procent de 79,02% și are rolul de a dilua concentrația
oxigenului. Azotul efectuează un circuit în natură ajungând din aer în plante și animale, iar prin
descompunerea substanțelor organice de origine animală și vegetală în sol, o parte din azot trece
sub formă de amoniac în aer, restul continuându-și ciclul în sol.
Azotul din aer la presiune normală nu are acțiune nocivă asupra organismului.
Fenomenele patologice pot apărea când este inspirat sub presiune, condiție ce se realizează la
muncitorii din chesoane și la scafandrii. Prin creșterea presiunii aerului, crește și presiunea
parțială a azotului, care fiind neutru, nu intră în combinații chimice cu elementele din sânge sau
țesuturi, ci se dizolvă în sânge și lichidul interstițial până la saturare. Diferitele țesuturi au
afinitate sporită față de azot (țesutul adipos, țesutul nervos), devenind mai repede saturate.
Saturația țesutului în azot se efectuează progresiv, ea este rapidă la început, dar se încetinește pe
măsură ce se apropie de saturație totală, care se realizează la aproximativ 4 ore de la creșterea
presiunii.
Prin scăderea presiunii azotului în sânge, ca urmare a scăderii presiunii aerului inhalat
(condiție ce se realizează la ridicarea spre suprafață a scafandrului sau a muncitorului din
cheson) azotul se deplasează din țesuturi în sânge și est eliminat prin plămâni. Eliminarea se face
urmând aceeași curbă exponențială ca la dizolvarea lui în țesuturi, dacă decompresiunea se face
lent. În caz de decompresiune bruscă se produce o degajare rapidă a azotului de la nivelul
țesuturilor, ceea ce duce la apariția emboliilor gazoase, deoarece gazul nu se poate dizolva în
sânge în totalitate. Localizarea emboliilor gazoase în vase și în diferite țesuturi (pulmonar,
cardiac, nervos, adipos, articular) produce apariția unor fenomene morbide cunoscute sub numele
de boală de decompresiune.
Manifestările clinice pot fi acute sau cronice. Dintre cele acute mai frecvente sunt
infarctul miocardic și cel pulmonar, paresteziile și paraliziile la nivelul membrelor inferioare,
artrita coxofemurală sau humerală, pruritul și edemul subcutanat.
Manifestările cronice apar după câțiva ani de la o manifestare acută a bolii de
decompresiune, sau chiar fără să fi existat o astfel de manifestare. Ele se traduc prin paralizii,
artrite sau leziuni degenerative miocardice sau ale nervilor optici.
Pentru preîntâmpinarea acestor accidente sunt necesare câteva măsuri profilactice:
• selecționarea muncitorilor (vor fi respinși obezii, alcoolicii, cei cu afecțiuni
cardiovasculare, pulmonare, otice sau sinuzale);
• instruirea muncitorilor expuși;
• respectarea timpului de lucru;
• decompresiunea lentă;
• întrebuințarea unor amestecuri de gaze (amestec de oxigen și heliu, oxigen și
hidrogen).
Narcoza hiperbară sau „beția adâncurilor” este un sindrom întâlnit mai frecvent la
scafandrii care rămân scufundați un timp mai îndelungat la adâncimi mari, se datorează tot
azotului și anume acțiunii sale narcotice, și se traduce prin apariția unei stări de excitație, euforie
și tulburări senzoriale. Cei atinși de acest sindrom sunt dezorientați și nu mai sunt în stare să se
ridice la suprafață. Pentru profilaxia apariției acestui sindrom se cere respectarea strictă a
timpului de scufundare în funcție de rezistența individuală, precum și supravegherea
scufundătorilor cu posibilitatea de readucere la suprafață.

5
 CARACTERISTICILE FIZICE ALE AERULUI

Caracteristicile fizice ale aerului sunt: temperatura, umiditatea, curenții de aer, radiațiile
calorice (împreună formează microclimatul sau ambianța termică), la care se adaugă
aeroionizarea și presiunea atmosferică.

Temperatura aerului
Temperatura aerului este determinată de intensitatea radiației solare care încălzește parțial
aerul și mai ales solul, iar acesta din urmă modifică temperatura aerului prin curenți de
convecție. Aceasta înregistrează cele mai scăzute valori dimineața, înainte de răsăritul soarelui și
cele mai ridicate după amiază, când solul a înmagazinat cea mai mare parte a căldurii solare.
Variațiile anuale ale temperaturii aerului se produc tot sub influența radiației solare și în
urma căldurii înmagazinate în sol.
Intervenția factorilor locali (altitudine, latitudine, configurația și natura solului, prezența
suprafețelor de apă, a vegetației și a poluării aerului) explică variațiile de temperatură care se
constată pe suprafața globului.

Influența temperaturii aerului asupra organismului

Termoreglarea organismului este influențată considerabil de temperatura aerului, alături
de ceilalți factori de microclimat (umiditate, curenți de aer, radiații calorice).
Homeotermia se asigură prin termoreglare, care se află sub control nervos (în
hipotalamusul anterior se află centrul termolizei și în hipotalamusul posterior, centrul
termogenezei) și hormonal (hormonul somatotrop, hormonii suprarenalieni și sexuali) care
participă alături de primul factor în procesul de adaptare termică.
Homeotermia și variațiile temperaturii aerului
Temperatura optimă a mediului pentru om este cea în cadrul căreia procesele metabolice
se desfășoară cu consum minim de energie, corespunde punctului de neutralitate termică, ce are
următoarele valori: 28°C pentru omul dezbrăcat ce se află în repaus, 20-22°C pentru omul lejer
îmbrăcat ce desfășoară o activitate ușoară, 12-14°C pentru o activitate intensă.

Fig. 1. Relațiile dintre organism și temperatura mediului

6
 Temperatura critică inferioară reprezintă cea mai scăzută temperatură a mediului
ambiant la care organismul își poate menține constantă temperatura, sub aceasta se instalează
hipotermia.
Temperatura critică superioară este cea mai crescută temperatură a mediului la care
organismul își poate păstra homeotermia, depășirea ei cauzează hipertermia.
Zona termoreglării fizice: în momentul în care temperatura crește peste temperatura
neutralității termice, înseamnă o solicitare mai mare sau mai mică a mecanismului de
termoreglare, care se compensează prin termoliză (convecție, conducție, radiație până la
temperatura mediului de 30-32°C când survine evaporarea).
În aceste condiții de creștere a temperaturii se produce vasodilatație cutanată, care
favorizează transpirația și deci pierderea de căldură. Organismul caută să scape de excesul de
căldură și prin accelerarea respirației.
Termoreglarea este diminuată prin scăderea secreției de TSH la care se asociază anorexia,
apatia, inerția.
Zona termoreglării chimice: scăderea temperaturii aerului sub temperatura neutralității
termice se asociază cu adaptarea organismului la frig, prin termoreglare chimică adică sporirea
termogenezei. Sângele de la periferie este mobilizat spre partea internă a organismului, în special
mușchi și ficat care au un rol esențial în termogeneză. Instalarea vasoconstricției în aceste
condiții de temperatură este reglată de secreția crescută a adrenalinei și TSH.
Stresul la temperaturi ridicate
Prin depășirea temperaturii critice superioare se instalează starea de stres termic care se
manifestă prin: creșterea temperaturii corpului în special a celei cutanate și a celei centrale;
pierderea de apă mai ales prin transpirație, hemoconcentrație, creșterea vâscozității sângelui.
Tulburările grave provocate de expuneri la ambianțe termice calde sunt: crampele
calorice (tetania calorică), șocul caloric și colapsul caloric.
Crampele calorice sunt cauzate de dezechilibrul hidrosalin, care constă în pierderea de
NaCl și apoi de apă. Semnele clinice: sete, oboseală, cefalee, vărsături, oligurie, crampe
musculare în special la membre. Crampele se însoțesc de durere locală, anxietate, transpirație,
tahicardie, tahipnee, dispnee, oligurie.
Șocul caloric este cauzat de stocarea de căldură în faza de decompensare a aparatului de
termoreglare, se manifestă la început prin simptomele generale ale expunerii la cald.
Colapsul caloric este cauzat de dezechilibrul termic și hidrosalin.
Carența hidrosalină se exprimă prin micșorarea volumului circulant al sângelui și
scăderea electroliților, iar staza calorică influențează centrii vasomotori.

Stresul la temperaturi scăzute

Organismul uman rezistă mai bine la frig nu numai prin activitatea aparatului de
termoreglare ci și prin existența unor mijloace eficiente de protecție (locuința, îmbrăcămintea,
alimentația, activitatea musculară). Ambianța rece și uscată este mai bine suportată în comparație
cu cea rece și umedă când vaporii de apă existenți în aer măresc termoconductibilitatea aerului,
deci pierderea de căldură a organismului.
Tulburările datorate complexului de factori din ambianța rece apar în condițiile în care
aparatul de termoreglare este suprasolicitat și uneori depășit.

7
 Reacția organismului în cadrul unei ambianțe reci. Temperatura centrală scade cu 0,3-
1,0°C, dar poate ajunge la 34°C sau mai mică în faza de decompensare a aparatului de
termoreglare. În paralel scade temperatura cutanată, în primul rând la nivelul extremităților.
Din cauza vasoconstricției periferice, sângele se retrage de la periferia organismului în
zona splahnică, se concentrează, crește vâscozitatea și apare hiperglobulia.
Aparatul cardiovascular reacționează prin vasoconstricție tegumentară, intensificarea
circulației în mușchi și în zona splahnică. În faza compensată pentru a menține homeotermia,
apare tahicardia și hipertensiunea arterială. În etapa de decompensare scade frecvența cardiacă,
se prăbușește tensiunea arterială și apare aritmia. Este vorba de tulburări nervoase centrale și
asocierea modificărilor hemo-dinamice cu cele metabolice.
Aparatul renal este suprasolicitat deoarece organismul nu mai pierde căldură prin
transpirație și acesta devine singurul responsabil de eliminarea apei. Eliminarea de apă este
crescută, la fel și frecvența micțiunilor.
Aparatul digestiv: ficatul își sporește activitatea pentru susținerea termogenezei.
Metabolismul energetic crește prin stimularea arderilor la nivelul mușchilor și ficatului.
Ca simptome legate de intensificarea metabolismului se remarcă apariția frisonului. În faza de
decompensare, când apare hipotermia, consumul de oxigen scade printr-o folosire slabă la
nivelul țesuturilor (curba de disociere a oxihemo-globinei depinde de temperatură).
Manifestări patologice determinate de ambianța rece. Acțiunea poate fi directă locală
(degerături) sau generală și indirectă, când se manifestă prin afecțiuni „à frigoré”.
Simptomatologia are două etape: fază compensată, cu vasoconstricție cutanată,
tahicardie, hemo-concentrație, hipertensiune arterială, creșterea metabolismului, scăderea
temperaturii corporale; faza decompensată cu ritm cardiac lent, aritmie, prăbușirea TA,
hipotermie accentuată.
Bolile „à frigore” pot fi: afecțiuni respiratorii (rinite, faringite, amigdalite, bronșite,
pneumonii, bronhopneumonii), afecțiuni cardiovasculare (angionevroze, accidente hipertensive,
coronariene), afecțiuni locomotorii (reumatism, mialgii, miozite, artrite), afecțiuni renale
(glomerulonefrita acută), afecțiuni nervoase (pareză de nerv facial, paralizie de nerv trigemen).
Alte implicații ale temperaturii:
• temperatura aerului influențează considerabil vremea și clima împreună cu umiditatea,
presiunea atmosferică, mișcarea aerului, nebulozitatea;
• temperatura aerului este implicată în poluarea și autopurificarea aerului;
• variațiile bruște de temperatură agravează o serie de afecțiuni:
• afecțiunile coronariene (tromboza coronară), hipertensiunea (accidente vasculare
cerebrale), declanșează endarterita obliterantă, exacerbează bolile reumatismale, crize de
ulcer gastric, crize de astm bronșic, agravează afecțiunile renale, cauzează nevrite,
nevralgii.

Umiditatea aerului
Umiditatea aerului este cauzată de totalitatea vaporilor de apă existenți în atmosferă.
Factorii ce determină umiditatea aerului sunt: evaporarea apelor de suprafață, a apei din straturile
superficiale ale solului, existența și activitatea plantelor, respirația animalelor, diverse procese
tehnologice.
Umiditatea aerului crește direct proporțional cu temperatura acestuia. În practică,
umiditatea se exprimă prin următoarele noțiuni diferite: umiditatea absolută, umiditatea maximă
și umiditatea relativă.

8
 Umiditatea absolută (Ua) reprezintă cantitatea de vapori de apă existentă în aer la un
moment dat, la o anumită temperatură și presiune, exprimată în g/m3 aer.
Umiditatea maximă (Um) reprezintă cantitatea de vapori de apă ce poate satura un volum
de aer la o anumită temperatură și presiune a aerului, exprimarea se face în g/m3 aer.
Umiditatea relativă (Ur) reprezintă raportul procentual între Ua și Um. Momentul
saturației corespunde la o umiditate relativă de 100%.

Ua
Ur = 100
Um
Valorile optime ale Ur sunt cuprinse între 30-60%.
Deficitul de saturație (Ds) reprezintă diferența dintre umiditatea maximă și cea absolută,
adică arată cantitatea de vapori de apă pe care o poate primi aerul în condițiile de temperatură și
presiune la care se face determinarea.
Ds = Um - Ua
Punctul de rouă se realizează prin scăderi bruște ale temperaturii aerului, când Ua este
egală cu Um.
În zonele polare, aerul rece reține puțină apă: umiditatea absolută este minimă, umiditatea
relativă este însă crescută prin scăderea punctului de saturație al aerului, precipitațiile sunt
reduse.
În zona ecuatorială încălzirea aerului este maximă, umiditatea absolută este crescută,
umiditatea relativă mai scăzută prin creșterea punctului de saturație al aerului. Precipitațiile au un
regim ciclic, zilnic, în general după amiază.
În zonele temperate, vara este asemănătoare cu cea din zonele ecuatoriale.
În zonele marine, umiditatea relativă este crescută din cauza evaporării intense.

Influența umidității aerului asupra organismului

Termoreglarea este influențată favorabil de o umiditate cuprinsă între 35-65%.
Umiditatea crescută accentuează efectele nefavorabile ale temperaturilor mari și mici favorizând
hipertermia în condiții de temperaturi crescute, prin împiedicarea pierderilor de căldură și
hipotermia în condiții de temperaturi scăzute, prin favorizarea pierderilor de căldură.
Acțiunea directă
Umiditatea relativă scăzută, determină uscarea tegumentelor și a mucoaselor, apariția
fisurilor și a sângerărilor, o senzație continuă de sete.
Umiditatea aerului influențează evoluția a numeroase procese epidemiologice:
• epidemiile de gripă și scarlatină sunt mai frecvente când temperatura scăzută se
asociază cu o umiditate redusă;
• crizele de astm apar mai frecvent când umiditatea este redusă; umiditatea crescută în
prezența poluanților intensifică crizele de astm;
• hemoptiziile la bolnavii cu tuberculoză sunt mai frecvente la temperatură scăzută și
umiditate mare;
• apariția bolilor reumatismale este favorizată de umiditatea crescută și temperatura
scăzută în special în spațiile închise.

9
 Acțiunea indirectă
Aceasta se manifestă prin:
• influențarea climei și a vremii prin uscăciune sau umiditate mare, reducerea radiațiilor
solare, diminuarea pierderilor de căldură de către sol în timpul nopții;
• umiditatea aerului intervine în poluarea și autopurificarea aerului.

Mișcarea maselor de aer

Mișcarea aerului constă în deplasarea în spațiu a maselor de aer, aceasta fiind determinată
de diferențele de temperatură, respectiv de cele de presiune între diferitele zone ale atmosferei.
Aceste deplasări ale maselor de aer pot fi verticale și orizontale. Mișcările verticale sunt
determinate de diferențele de temperatură pe verticală și sunt de obicei de jos în sus datorită
aerului cald din vecinătatea solului care se ridică. Mișcările orizontale sunt determinate de
diferențele de temperatură și presiune dintre diferite locuri de pe suprafața pământului.
Caracteristici
Curenții de aer se caracterizează prin direcție și viteză sau tărie. Direcția se exprimă prin
punctele cardinale de unde bate vântul, aceasta fiind foarte importantă în sistematizarea centrelor
populate, în special pentru zona de locuit și recreație care nu trebuie să primească poluanți din
zonele producătoare ale acestora. În amplasarea acestor zone se ține cont de roza vânturilor care
ne indică direcția vânturilor dominante. Viteza se exprimă în m/s sau km/h, aceasta influențează
considerabil termoliza (convecția și evaporarea), ventilația încăperilor, difuziunea poluanților.
Pentru curenții de aer cu viteze mici sau moderate efectul este stimulant, benefic, produc
prin excitare vasomotoare periferică o senzație plăcută, reconfortantă. În schimb vânturile
puternice reci și umede determină răcirea rapidă, favorizând răceala.
Acțiunea indirectă a curenților de aer
Mișcarea aerului contribuie la:
• menținerea constanței compoziției chimice a aerului;
• ventilația naturală a locuinței;
• influențează difuzia și diluarea poluanților, cu efecte finale asupra confortului și
sănătății organismului uman.

Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică reprezintă apăsarea exercitată de atmosferă la suprafața pământului
și este în medie de 1 kg/cm2 .Valoarea normală a acesteia este de o atmosferă, care corespunde la
greutatea unei coloane de mercur de 760 mm înălțime, ce are secțiunea de 1 cm2, la 0°C și la 45°
latitudine , respectiv la nivelul mării.
Unitatea de măsură internațională se consideră barul, care corespunde la greutatea unei
coloane de mercur de 750 mm / 1 bar
1.000 mbar = 750 mmHg / 4 mbar = 3 mmHg, deci 1 mmHg = 1,33 mbar

Organismul uman nu resimte această presiune atmosferică deoarece este echilibrată de

presiunea internă a organismului.
Presiunea atmosferică suferă variații în timp, la care unele persoane sunt sensibile
(persoane meteoro-sensibile). În general este vorba de acțiunea în complex a tuturor factorilor ce
intră în structura vremii (temperatură, umiditate, curenți de aer, presiune atmosferică). Numai
când se trece de la o situație anticiclonică la una ciclonică, se produc variații până la 15-20
mmHg în 1-2 zile.

10
 Pe glob există zone cu presiuni atmosferice diferite determinate de radiația solară
(factorul termic), care încălzește aerul neuniform și în felul acesta generează diferențe de
presiune pe orizontală și verticală. Mișcarea aerului deplasează masele de aer dinspre zonele cu
presiune ridicată spre cele cu presiune scăzută.
Există regiuni cu presiune ridicată, prin acumularea de aer rece, care este dens, așa
numitele maxime barometrice, care sunt situate la poli și regiuni cu presiune scăzută, cu aer cald
ce au o densitate mai mică, așa numitele minime barometrice, situate la Ecuator.
Masele de aer reprezintă volume mari de aer, întinse pe suprafețe mari, cu aceleași
proprietăți fizice, caracteristici împrumutate de la substratul deasupra căruia staționează. Între
masele de aer se află fronturile atmosferice caracterizate prin cele mai accentuate schimbări ale
vremii.
Presiunea atmosferică scade cu altitudinea (1,0 mmHg pentru fiecare 10,33 m altitudine),
ceea ce se asociază cu scăderea presiunii parțiale a oxigenului și azotului și cu consecințele ce
decurg, ce au fost prezentate la oxigen.

Aeroionizarea și sănătatea
În principiu aerul ar trebui să conțină numai molecule de gaze neutre din punct de vedere
electric. În diverse condiții atomul poate pierde un electron sau mai mulți și să devină un ion
pozitiv; invers, dacă un atom câștigă un electron sau mai mulți, devine ion negativ.
Este necesară o energie exterioară pentru a scoate sau a capta electronii. Unele fenomene
naturale pot să aducă această energie. printre acestea se află câmpul electric terestru, razele UV
și X, pulverizarea apei.
Clasificarea aeroionilor: mici și mari; pozitivi și negativi.
Aeroionii mici sau rapizi au o structură chimică diversă, sunt încărcați pozitiv sau
negativ, fiind formați prin toate sursele de ionizare. Sunt ioni cu dimensiuni de ordinul
angstromilor, cu mobilitate mare, dar cu un timp redus de existență (zeci de secunde până la
minute).
Aeroionii mari sunt grei/ultra grei sunt încărcați pozitiv sau negativ, se formează în
special prin condensarea vaporilor de apă pe nuclei de condensare, au dimensiuni de ordinul
zecilor de microni, o mobilitate redusă, dar o durată de viață de ordinul orelor.
Distribuția aeroionilor depinde de gradul de poluare. Aeroionii mici negativi și pozitivi
predomină în zonele curate, mai ales la munte, în stațiuni balneare, în apropierea căderilor de
apă, în zona litoralului marin. Numărul ionilor mici negativi este mare în zonele montane,
împădurite, pe când cei mici pozitivi sunt dominanți în apropierea apelor. Aeroionii mari sau grei
se întâlnesc în zone intens poluate.
Semnificația biologică a aeroionizării:
• transfer de sarcini electrice din aer în organism, ceea ce determină creșterea
stabilității particulelor coloidale din plasmă și elemente figurate;
• modificarea echilibrului hidromineral al organismului;
• modificarea pH-ului organismului către un gradient bazic sau acid;
• modificări neuro-hormonale.

Modul de producere al aeroionilor

Câmpul electric terestru poate fi schimbat în felul următor: pământul este un condensator
gigant cu un electrod intern încărcat negativ, în exterior se află un electrod ce corespunde
stratului atmosferic încărcat pozitiv, care se numește ionosferă. Între suprafața pământului și

11
ionosferă este un potențial de 400.000 volți. Ionii pozitivi se dirijează către pământ care este
negativ în timp ce ionii negativi sunt refulați în direcția ionosferei.
În timpul pregătirii furtunilor crește ionizarea pozitivă la suprafața Terrei. Excesul de ioni
pozitivi poate explica stările de rău de dinaintea furtunii.
Fotonii solari UV sau X dau naștere la ioni prin coliziunea lor cu moleculele aerului din
straturile înalte ale atmosferei
Turbulența fluidelor cum ar fi pulverizarea lichidelor în aer generează șocuri între
picăturile de apă și obstacole. Bulele de gaze care scapă de acțiunea apei provoacă în mod egal
formarea de ioni. Moleculele care părăsesc suprafața apei sunt încărcate negativ, în timp ce masa
apei este pozitivă.
La baza unei cascade montane concentrația de ioni negativi poate fi de 50.000/cm3.
Jeturile de apă, fântânile și valurile mării care se lovesc de stânci produc de asemenea aerosoli
de ioni negativi; din contră apa care se evaporă de pe suprafața lichidă nu are sarcină electrică.
Electricitatea produsă prin frecarea frunzelor arborilor, a acelor de pin la cea mai mică
adiere, creează o ionizare negativă. Fotosinteza plantelor este o sursă de eliberare a ionilor
negativi de oxigen.
Ionii produși sunt ușori, foarte mobili, instabili, cu o durată de viață scurtă, ei se
recombină pentru a forma molecule neutre. Acești ioni ușori pot să se depună pe particulele
eterogene din aer, de exemplu praf și să formeze ioni grei.
Ionii negativi sunt ioni de oxigen, care au fost numiți “oxioni”. Probabilitatea ca șocul
ionizant să afecteze molecula de azot este de 4 ori mai mare. Un electron va fi smuls din
molecula de azot prin acest impact, dând naștere la un ion pozitiv de azot, iar electronul liber se
va atașa în mod preferențial de oxigen, dând naștere la un ion negativ de oxigen. În sate se află
de 10-12 ori mai puțini ioni negativi decât ioni pozitivi, în localitățile urbane, raportul este 1/50.

Variațiile ionizării atmosferice

La altitudinea de 1.500 de metri concentrația de ioni negativi este maximă. Peste această
înălțime, ionii negativi scad rarefiindu-se la înălțimi mari.

Efectele ionizării atmosferice

Prezența ionilor este necesară vieții. Cercetătorii ruși au arătat în experimentele lor că
aerul fără ioni duce la moartea prematură a șobolanilor.
Aeroionii ar acționa mai întâi ca și catalizatori ai reacțiilor biochimice ale corpului uman,
de exemplu ionii negativi activează degradarea serotoninei prin oxidare . Acest hormon puternic
este capabil să inducă efecte profunde neuro-vasculare, endocrine și metabolice. O cantitate
crescută de serotonină accelerează ritmul cardiac, crește presiunea arterială, creează un spasm
bronșic, crește agresivitatea, în același timp, afinitatea hemoglobinei pentru oxigen este foarte
crescută, ameliorând oxigenarea țesuturilor. După Jacques Breton ionii negativi au de asemenea
un efect germicid veritabil. Metabolismul vitaminelor hidrosolubile este crescut prin încărcări
negative. În fenomenele vitale, încărcările negative sunt necesare pentru activitatea celulară. Nu
toți subiecții sunt la fel de sensibili la aeroionizare. Recrudescența infarctului de miocard,
tentativele de sinucidere, durerile reumatismale, iritabilitatea sunt efecte nefaste ale condițiilor
meteorologice: scăderea presiunii atmosferice, turbulența aerului cald dar și a intensificării
ionizării pozitive.

12
 Optimizarea microclimatului ionic
Ionii negativi au fost botezați „vitaminele aerului” de aceea este oportună dorința de a-i
produce, pentru a îmbunătăți calitatea aerului.
Aeroionizarea negativă s-a aplicat într-un spital din Philadelphia (SUA) pentru a atenua
durerile celor cu arsuri întinse. Această utilizare s-a extins și împotriva durerilor postoperatorii.
S-a folosit de asemenea în tratamentul astmului și a reumatismului.
Ionizarea artificială
Experiențe de ionizare ale aerului din birouri, uzine, școli, în diverse țări, cu evaluarea
parametrilor de confort personal și de percepție a mediului, au fost realizate cu succes. S-a
analizat incidența migrenelor, a grețurilor, vertijelor, oboselii, iritabilității, a simptomelor
respiratorii, fără ca angajații să știe de aplicarea ionizării. Un studiu efectuat într-o uzină de
fabricare a țigaretelor din Cehoslovacia citat de Jokl indică o ameliorare a acestor simptome de
50-60%. După Krueger, ionii negativi ar crește rezistența corpului uman împotriva virusurilor, în
special a celui gripal.
Se pare că ionii negativi sunt benefici pentru sănătate chiar dacă unii sceptici estimează
că ar fi necesară mai multă rigoare științifică pentru a se asigura că aparatele nu sunt periculoase.
Producerea de ozon chiar în cantități mici, de către aparatele ce produc ioni, poate să se
cumuleze cu cea generată de alte aparate și cu cea exterioară. Unele persoane cu sensibilitate
respiratorie pot fi afectate de această situație.
Utilizarea ionizatoarelor în locurile de muncă cu pulberi nu este recomandată deoarece
ionii negativi se fixează pe particulele de praf și vor facilita inhalarea. Dacă subiectul este
încărcat cu electricitate pozitivă din cauza proximității unor aparate electrice, numărul de
particule negative inhalate este crescut.
Fumatul diminuă rapid concentrația de ioni negativi și generatorul devine inoperant.
Amplasarea generatorului de ioni este importantă dacă sunt obiecte metalice la 1,5 m, ionii
negativi vor fi distruși. Ionizatorul amplasat lângă ordinator poate distruge programul. Tensiunea
crescută care alimentează ionizatorul creează în jurul aparatului un câmp electromagnetic pe care
utilizatorul trebuie să-l evite, situându-se la o distanță mai mare de 1,5 m.

Ionizarea naturală
Ionizarea naturală are un singur inconvenient, de a fi slabă. Numeroasele plante din
încăperi cresc însă încărcarea negativă a aerului.
Flacăra de lumânare sau de la o sursă vor contribui în timpul unor momente privilegiate,
la o ionizare negativă. Dușul, prin efectul Lenard, permite inhalarea de sarcini negative.
Ionizarea negativă exterioară trebuie să fie dezvoltată. Arborii și arbuștii cu frunze persistente,
prezintă un mare interes. Spațiile verzi cu conifere vor genera oxioni.
Artezienele și jeturile de apă din parcuri, orașe și integrate în arhitectura interioară
contribuie la ionizarea negativă.

13
 CLIMA ȘI VREMEA

Clima este un factor fizic de mediu, depinde de raportul planetei pământ față de soare, de
fenomenele fizice din atmosferă (temperatură, umiditate, curenți de aer, nebulozitate, precipitații,
grad de însorire, ionizare) și de la nivelul solului (câmp electromagnetic, întinderea suprafețelor
de apă, vegetație, relief), factorii fizici atmosferici sunt dominanți.
Caracteristicile climei sunt stabile, modificările de climă instalându-se la intervale mari
de timp (zeci și sute de ani).
Vremea reprezintă starea condițiilor meteorologice pentru un interval de timp mai scurt,
putându-se modifica chiar pe parcursul unei zile. Ea este considerată ca un fenomen al naturii
constituit din elemente meteorologice, inseparabile, iar clima ca un fenomen integrator al
variațiilor vremii.
Aceste două fenomene naturale acționează asupra organismului cu întreg complexul lor
de proprietăți.
Condițiile climatice influențează caracterul solului, existența surselor de apă, căderea
precipitațiilor, flora și fauna, tipul de culturi agricole, alimentația populației, tipul de locuințe, de
îmbrăcăminte, morbiditatea
Vremea depinde de interrelația proceselor fizice ce au loc în atmosferă (radiații solare,
temperatură, umiditate, viteza și direcția de mișcare a aerului, presiunea atmosferică, ionizarea
aerului, câmpul electric, vizibilitatea atmosferică, caracterul norilor și prezența precipitațiilor) cu
teritoriul subiacent.
Modificările vremii pot fi periodice și neperiodice. Cele periodice apar treptat în timpul
zilei și a anului și nu prezintă efecte acute asupra organismului, dar prin ritmicitatea lor
influențează ritmicitatea unor funcții ale organismului.
Modificările neperiodice ale vremii depind în special de mișcarea maselor de aer. Masele
de aer reprezintă cantități mari de aer cu proprietăți identice fizico-chimice, care se deplasează
permanent în cadrul troposferei, acoperind în timp un anumit teritoriu. Ele pot proveni de pe
continent (continentale) sau de pe mări (maritime) și din zone geografice diferite: pol, zone
temperate, tropice.
Masele de aer ce se deplasează datorită diferențelor de încălzire a acestora, întâlnesc alte
mase de aer pe care le înlocuiesc. Procesul de amestecare a maselor de aer duce la schimbarea
vremii. În zona de contact dintre două mase de aer se realizează “frontul” și aici se manifestă
cele mai mari schimbări de vreme.

Acțiunea climei asupra organismului

Organismul uman se adaptează satisfăcător variațiilor climatice sezoniere, deoarece
modificarea ritmului funcțiilor fiziologice se face treptat. În condițiile de trecere rapidă de la un
climat la altul, efortul de adaptare este deosebit, depinzând de gradul de solicitare al climei
respective.
Climatul polar
Zona polară se întinde până la latitudinea de 65° și se caracterizează printr-o temperatură
medie anuală sub zero grade, însorire redusă, umiditate relativă mare, nopți și zile lungi. Regimul
de radiații solare este satisfăcător datorită purității aerului care permite ajungerea radiațiilor la
nivelul solului.
Climatul polar este solicitant pentru termoreglare prin temperaturile scăzute, regimul de
radiații redus, și umiditatea relativă mare.

14
 La subiecții nou veniți în aceste zone climatice apar modificări circulatorii și metabolice,
crește tonusul vascular, scade frecvența pulsului, apare vasoconstricție la nivelul tegumentelor ce
se asociază cu scăderea temperaturii cutanate. Când această reglare fizică nu face față pentru a
menține constantă temperatura internă, este mărită termogeneza prin accelerarea metabolismului.
Pentru organismele aclimatizate la rece, termoreglarea chimică funcționează atât de bine încât
organismul poate renunța la vasoconstricția periferică. Aclimatizarea se poate instala în 3-4
săptămâni.
La persoanele ce locuiesc în permanență în zonele reci, care sunt bine aclimatizate,
termoreglarea se face numai prin creșterea termogenezei, tulburările circulatorii fiind absente.
Aclimatizarea la frig este dificilă pentru persoanele în vârstă cu ateroscleroză, la cei cu
angină pectorală.
Clima temperată
Zona temperată se întinde între 65° și 25° emisferă nordică și sudică și se caracterizează
prin: temperatură medie anuală între 0 și 20°C, prezența celor 4 anotimpuri, variații frecvente și
neregulate de vreme în funcție de anumite caracteristici regionale (influență continentală sau
maritimă).
Clima tropicală
Zona tropicală este separată de zonele temperate prin zonele subtropicale și se
caracterizează prin: însorire maximă, temperaturi ridicate, schimbări de vreme cu caracter ritmic.
Climatul tropical poate fi maritim și uscat.
În cadrul climatului tropical maritim se întâlnește și o umiditate foarte mare. Climatul
tropical uscat se subdivide în: climat de stepă, savană, preerie și deșert. Climatul tropical de
înălțime (peste 2.000 m) este foarte bogat în radiații solare, în schimb are o presiune atmosferică
scăzută.
Clima este influențată mult de apropierea sau depărtarea de mări și oceane. Se distinge o
climă maritimă sau oceanică și o climă continentală.
Clima maritimă
Clima maritimă are următoarele particularități: apa are proprietatea de a reține și elimina
încet căldura, de aceea variațiile zilnice de temperatură sunt mai mici. Precipitațiile cad în
cantități mari, umiditatea aerului și nebulozitatea sunt însemnate. Între uscat și apă există curenți
de aer cu caracter ritmic (briza marină), iarna vânturile sunt relativ puternice.
Clima continentală
Clima continentală este diferită, datorită capacității solului de a se încălzi și răci mai
repede decât apa și anume se caracterizează prin variații mari de temperatură între zi și noapte și
între anotimpuri. Curenții de aer sunt mai reduși când sunt dealuri și munți. La fel, umiditatea și
precipitațiile sunt mai scăzute.
În România este un climat continental influențat însă de prezența lanțului carpatic, a
Mării Negre și se resimte chiar o influență a Mării Mediterane (Sud-vestul Banatului, o parte din
Oltenia și Dobrogea de Sud). Într-o parte din Bărăgan și în special în Dobrogea există o zonă
uscată, de stepă.
În ceea ce privește acțiunea asupra organismului, climatul poate fi excitant (alpin și de
stepă), indiferent (de coline, și în parte cel subalpin) și intermediar (elemente excitante și
indiferente) cum ar fi climatul marin.
După altitudine, se disting următoarele tipuri de climate: alpin, subalpin, de coline, de
stepă, marin.

15
 Climatul alpin
Se întâlnește la peste 1.000 m altitudine și se caracterizează prin: radiații UV și
luminoase care se intensifică proporțional cu altitudinea, presiunea atmosferică, presiunea
parțială a oxigenului și temperatura scad cu altitudinea, aerul este puternic ionizat. Prin
trăsăturile sale reprezintă un climat puternic excitant pentru persoanele care nu trăiesc în aceste
condiții.

Aclimatizarea organismului la altitudine implică modificări fiziologice, cum ar fi:

• peste 1.000 m altitudine apare hiperventilația (frecvență și amplitudine respiratorie
crescută) pentru a asigura organismului oxigenul necesar, la 5.000 m altitudine,
presiunea parțială a oxigenului ajunge la 25-30 mmHg, valori care se află la limita de
menținere a vieții;
• crește frecvența cardiacă și tensiunea arterială, ceea ce reprezintă o reacție de
adaptare, în vederea accelerării transportului de oxigen la nivelul țesuturilor;
• protecția împotriva hipoxiei se realizează și prin modificări sanguine; crește
hemoglobina și numărul de globule roșii prin mobilizarea rezervelor sanguine, în
special din ficat, prin concentrarea sângelui și accelerarea formării de eritrocite,
mecanism foarte eficace după 2-4 săptămâni;
• se schimbă echilibrul acido-bazic al organismului: hiperventilația determină eliminări
importante de bioxid de carbon, ceea ce duce la alcaloza sângelui, ce se redresează
prin eliminări urinare de bicarbonați, creșterea pH-ului urinar;
• se produce o activare a sistemului nervos vegetativ, proces de apărare nespecifică a
organismului: în prima fază apare simpaticotonia, iar în stadiile avansate de adaptare,
vagotonia.
Adaptarea organismului la altitudine durează 2-4 săptămâni. Prin adaptare, scade
frecvența pulsului, tensiunea arterială, debitul cardiac și se menține crescută eritropoeza,
capacitatea vitală și volumul respirator maxim (VRM). Aclimatizarea la altitudine constituie un
mijloc important de tonifiere a respirației și circulației atât pentru tineri, cât și pentru persoanele
cu vârstă mai înaintată. Este vorba de ascensiuni până la 2.000-2.500 m, dar acestea trebuie să se
practice cu regularitate.
Adaptarea la altitudine este limitată la persoanele cu ateroscleroză, emfizem pulmonar,
cord pulmonar cronic, care nu pot face față la mecanismele compensatorii ale hipoxiei.

Climatul subalpin
Climatul subalpin (1.000-500 m) este un climat de trecere de la cel alpin solicitant, la cel
de șes și coline. Temperatura și presiunea atmosferică scad cu altitudinea, radiația solară și
curenții de aer prezintă intensități destul de mari. Climatul subalpin este cunoscut prin acțiunea
stimulatoare, efectele regeneratoare bune, fără a fi excitant ca cel alpin. Este recomandat în
anemii, tuberculoză stabilizată.
Climatul de șes și coline
Se întâlnește la o altitudine sub 500 m, se caracterizează prin presiune atmosferică
uniformă, cu valori ceva mai ridicate în sezonul rece. Diferențele de temperatură între zi și
noapte sunt reduse, radiațiile luminoase și ultraviolete au intensitate medie. Umiditatea și curenții
de aer prezintă variații de la zonă la zonă, dar în general nu au valori excesive. Deci acest climat
este un climat indiferent, în care lipsesc contrastele puternice, de aceea este un climat de cruțare
pentru bolnavi și convalescenți.

16
 Climatul de stepă
Se caracterizează prin variații mari ale temperaturii între zi și noapte și valori deosebit de
crescute ale acesteia în timpul sezonului cald. Radiația solară și curenții de aer sunt de intensitate
mare, iar umiditatea este redusă.
Din punct de vedere al acțiunii asupra organismului, este considerat un climat excitant,
crește metabolismul general, stimulează respirația și circulația în special la persoanele care nu
sunt obișnuite cu această climă.
Climatul marin
Acesta cuprinde elemente excitante și indiferente. Elementele excitante sunt: radiația
solară intensă, curenții de aer cu viteze crescute, aeroionii mici pozitivi, aerosolii marini salini
bogați în iod. Elementele indiferente sunt: presiunea atmosferică constantă, umiditatea relativă
ridicată, dar constantă, diferențe mici de temperatură între zi și noapte și între sezoane.
Se poate afirma că acest climat este predominant excitant, produce în organismul uman
intensificarea oxidărilor celulare, simpaticotonie, hiperfuncția suprarenalelor (hormonii
mineralo-corticoizi și sexuali). Solicită aparatul cardio-vascular, respirator și renal. Stimulează
metabolismul în general și cel fosfo-calcic în special. Eritropoieza ca și sinteza de hemoglobină
sunt de asemenea stimulate.
Acest climat este contraindicat pentru nevrotici, hipertiroidieni, persoanele cu afecțiuni
pulmonare, cardiace, venoase, pentru cei cu afecțiuni renale, tumori la nivelul sânului, a
organelor genitale.
La noi în țară climatul marin este predominant excitant, deoarece la trăsăturile climatului
marin se adaugă cele ale stepei dobrogene.

Acțiunea vremii asupra organismului

Schimbările de vreme care apar la intervale scurte de timp, constituie factori puternic
excitanți pentru organism. Când aceste schimbări produc tulburări ce depășesc limitele
fiziologice de adaptare a organismului se ajunge la modificări patologice. Se pot întâlni
următoarele situații:
• dacă organismul este tânăr și în deplină stare de sănătate, în echilibru neuroendocrin
perfect, reacțiile la schimbările mari de vreme sunt reduse, adaptarea realizându-se
fără manifestări subiective sau obiective;
• la subiecții care au o labilitate fiziologică mai mare, îndeosebi din partea sistemului
nervos vegetativ și/sau endocrin, efortul de adaptare este mai intens și apar unele
fenomene subiective și obiective (meteoro-sensibilitate).
Meteorosensibilitatea se manifestă prin: cefalee de diverse intensități până la migrenă,
dureri cicatriciale, fenomene de iritabilitate sau de apatie, somnolență, randament scăzut în
special pentru activitățile intelectuale, somn superficial până la insomnie. Simptomele pot să se
instaleze cu 1-2 zile înaintea apariției schimbărilor de vreme, în timpul perturbărilor atmosferice,
sau după trecerea acestora.
Meteorosensibilitatea este un fenomen destul de răspândit în rândul populației,
aproximativ 1/3 din locuitorii din zonele cu climă temperată manifestă aceste tulburări.
Meteoropatologia este un alt fenomen ce se întâlnește în cadrul schimbărilor de vreme, la
persoanele ce au diverse afecțiuni cronice. Schimbările de vreme declanșează sau agravează
procesul patologic.

17
 Este vorba de următoarele afecțiuni:
• bolile cardiovasculare: schimbările de vreme cresc incidența accidentelor vasculare
cerebrale, a infarctului, a crizelor de angină pectorală, a puseelor de hipertensiune
arterială;
• afecțiunile reumatismale, în special formele cronice degenerative, se acutizează la
schimbările de vreme;
• bolile neuropsihice (nevrozele, psihozele, epilepsia, schizofrenia) se acutizează;
• boala ulceroasă: crizele dureroase coincid adesea cu schimbările de vreme;
• astmul bronșic se acutizează în special la trecerea fronturilor reci, la creșterea
umidității aerului și la căderea presiunii atmosferice;
• crizele de glaucom, de spasmofilie și uneori crizele dureroase hepatice și renale se pot
corela cu perturbările meteorologice intense;
• patologia infecțioasă poate fi influențată de vreme, atât prin modificarea rezistenței
nespecifice a organismului, cât și a agenților patogeni: bronșita cronică se acutizează,
catarurile acute respiratorii sunt mai frecvente.

Mecanismul reacțiilor meteorotrope

Factorii meteorologici care intră în structura vremii acționează în complex asupra
organismului uman. Nici unul din factorii meteorologici luați izolat nu poate explica în întregime
modificările din organism ce dau reacții meteorotrope.
Dintre factorii complecși cu acțiune meteorotropă, sunt implicate în special fronturile
atmosferice.
Frontul reprezintă limita dintre două mase de aer de diferite proveniențe și care se
caracterizează prin modificări accentuate ale factorilor meteorologici (temperatură, presiune,
umiditate, mișcarea aerului).
Se pune problema dacă apariția infarctului miocardic se poate explica pe baza acțiunii
impulsurilor electromagnetice, care cresc excitabilitatea sistemului nervos și a celui vascular,
deoarece se știe că în patogenia acestuia un rol important îl are și modificarea dinamicii
funcționale a vaselor.
Frontul se caracterizează prin modificarea factorilor meteorologici, care produc o
anumită “tensiune” în starea troposferei. Această tensiune fizică este normal să cauzeze o
“tensiune fiziologică” în organism, care se reflectă în starea funcțională a organelor și sistemelor.
Ca rezultat al acțiunii sumate a acestor factori, se dezvoltă în organism procesele
compensatorii adaptative, care duc la o stare patologică sau la exacerbarea ei.
În mecanismul sindromului de adaptare este recunoscut rolul glandelor endocrine, a
arcului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian, precum și rolul sistemului nervos, ceea ce ar putea să
stea la baza „sindromului de front atmosferic” în cadrul reacțiilor meteorologice.

Măsuri profilactice în biometeorologie

Profilaxia biometeorologică se bazează pe cunoașterea elementelor de biometeorologie
medicală, care se referă la interrelația organism uman – mediu atmosferic și interesează toate
ramurile medicale. Aceasta trebuie să fie în primul rând o profilaxie primară, adresată omului
sănătos, care să perfecționeze mecanismele de adaptare ale organismului față de factorii
atmosferici; în al doilea rând va fi o profilaxie secundară adresată organismelor cu anumite
deficiențe morfo-funcționale (meteorosensibili și bolnavi), în scopul cruțării lor, prin metode
speciale de protecție.

18
 Măsurile care se iau pot fi de două feluri: măsuri care se adresează factorilor
meteorologici și măsuri care se adresează întăririi capacității de apărare a organismului.
Măsurile de profilaxie care se adresează factorilor meteorologici
Aceste măsuri se referă la crearea unui microclimat corespunzător în localități, locuințe,
locuri de muncă, mijloace de transport etc. În realizarea acestui confort, prin stabilirea de norme
care trebuie aplicate, participă specialiști din diverse domenii: medical, urbanism, construcții,
sociologi, psihologi.
Prin sistematizarea centrelor populate se realizează o amplasare corespunzătoare a
acestora, încât factorii naturali să fie folositori, nu să dăuneze populației. În caz de vânturi reci,
viscole în timpul iernii, localitățile se amplasează la adăpostul unor obstacole de relief, păduri
etc. În cazul zonelor cu aer stagnant, orientarea localităților urmărește asigurarea unei ventilații
favorabile.
Radiațiile calorice puternice ce produc supraîncălzirea localității, se atenuează prin
mărirea spațiilor verzi și a suprafețelor de apă.
Umiditatea ridicată se combate prin măsuri variate de hidrotehnică și asanare a terenurilor
umede, măsuri de drenare, construcție.
Locuințele: condiționarea microclimatului din acestea reprezintă metode importante de
protecție a omului împotriva acțiunii nocive a factorilor atmosferici. Caracteristicile de
construcție ale locuinței, materialele folosite, orientarea acesteia în raport cu punctele cardinale,
sistemul de încălzire și ventilație sunt elemente foarte importante, de care trebuie ținut cont în
realizarea unui microclimat confortabil al locuinței. Aerul condiționat reprezintă o necesitate ca
mijloc profilactic, în condițiile climatice extreme.
Protecția la nivelul locului de muncă se aplică de multă vreme.
În vehiculele de transport, pentru prevenirea disconfortului și a îmbolnăvirii persoanelor
ce le folosesc, se recurge la perfecționarea continuă a acestora. Un microclimat fiziologic
deosebit, cu largi posibilități de individualizare, se realizează cu ajutorul îmbrăcămintei.
Măsuri pentru sporirea capacității de reacție a organismului
Călirea, antrenamentul, cultura fizică, folosind factorii naturali drept cadru al desfășurării
lor, duce la întărirea sănătății. Principiul de bază al acțiunii acestor factori: stimularea funcțiilor
organismului, care determină o adaptare treptată a acestuia la modificările de mare intensitate și
amplitudine a factorilor meteorologici.
Folosirea unor medicamente cu acțiune profilactică specifică pentru reducerea unor efecte
ale factorilor meteorologici este recomandată de multă vreme.
În boala ulceroasă se recomandă: schimbarea regimului de viață, respectarea cu strictețe a
dietei, intensificarea măsurilor terapeutice în perioadele ce predispun la crize de ulcer.
Informarea bolnavului asupra rolului factorilor meteorologici este foarte importantă,
pentru cei ce au un anumit nivel cultural, pentru ca aceștia să ia măsurile necesare în caz de
schimbare bruscă a vremii.

19
 POLUAREA AERULUI
ÎN RELAȚIE CU STAREA DE SĂNĂTATE

Aerul din mediul urban conține numeroși poluanți în funcție de densitatea umană, de
producția industrială, de sursele de încălzire și de circulația auto-vehiculelor.
Orice modificare calitativă sau cantitativă a compoziției normale a aerului trebuie să fie
considerată ca o poluare.
Poluarea aerului nu se limitează la locul producerii, ci se deplasează la distanțe variabile,
în funcție de condițiile existente.
Poluarea aerului exterior reprezintă un risc sanitar real, nu trebuie însă să fie diminuată
importanța poluanților din aerul interior al încăperilor cu diverse destinații. Dacă omul se simte
neputincios să reducă poluarea atmosferică, el poate interveni însă eficace asupra calității aerului
din locuința sa.
Pe lângă substanțele chimice și agenții biologici, aerul este un vector al radioactivității
naturale și artificiale. De asemenea aerul permite transmiterea zgomotelor, a ultrasunetelor.

FACTORII CARE CONDIȚIONEAZĂ

POLUAREA ȘI AUTOPURIFICAREA AERULUI
Procesele naturale favorizează îndepărtarea poluanților din aer sau creșterea concentrației
lor. Factorii ce condiționează poluarea și autopurificarea sunt factori fizici ai atmosferei,
geografici și urbanistici.
În categoria factorilor fizici ai atmosferei intra temperatura, curenții de aer, umiditatea și
radiația solară.
Temperatura contribuie la formarea curenților de aer ce reprezintă un factor activ al
procesului de autopurificare.
Curenții de aer pot fi orizontali și verticali.
Curenții orizontali determină dispersia poluanților în funcție de viteza de deplasare, dar
determină și răspândirea lor in zone lipsite de surse de poluare (efect negativ).
Curenții verticali sunt ascendenți și descendenți, cei ascendenți antrenează substanțele
poluante până în straturile superioare ale atmosferei unde se produce diluția și dispersia lor.
Curenții descendenți generează fenomenul de inversie termică - temperatura aerului din
apropierea solului scade, în timp ce temperatura aerului la altitudine are valori ridicate, în acest
context substanțele poluante se acumulează sub stratul de inversie. Razele solare distrug inversia
termică.
Umiditatea acționează negativ asupra reacțiilor de autopurificare. În prezența umidității și
a particulelor în suspensie apare condensarea vaporilor pe particule ceea ce duce la formarea
ceții. Ceața va împiedica difuzia poluanților și distrugerea inversiei termice. În condiții de
umiditate crescută apar reacții chimice între diverși poluanți ceea ce determină creșterea gradului
de nocivitate:

20
 SO2 + H2O = H2SO4
NO2 + H2O = HNO3

Apar așa-numitele ploi acide, ce au efecte nefavorabile pentru mediu, plante, animale și
monumente istorice.
Iradierea solară determină apariția unor reacții foto-chimice în urma cărora apar produși
cu efect toxic mai pronunțat: oxizii de azot + aldehide - substanțe noi reprezentate de ozon, nitrat
de peroxiacetil, radicali liberi. Reacțiile se produc sub acțiunea razelor ultraviolete și determină
formarea smogului oxidant.
Factorii geografici sunt reprezentați de relief, suprafețe de apă și vegetație.
1. Relieful plat permite circulația aerului și ușurează dispersia, în timp ce relieful denivelat
favorizează acumularea aerului rece, inversia termică și formarea ușoara a smogului oxidant.
2. Suprafețele de apa reduc poluarea prin fixarea substanțelor sedimentate și dizolvate.
3. Vegetația fixează particulele rezultate din eroziunea solului, fixează bioxidul de carbon și
alte substanțe, dar elimină oxigenul.
Factorii urbanistici contribuie la autopurificare prin:
1. amplasarea corectă a zonei industriale;
2. asigurarea zonelor de protecție sanitară;
3. amplasarea în zone puțin populate a surselor de poluare (gări, depouri, termocentrale);
4. orientarea străzilor pe direcția dominantă a curenților de aer;
5. asigurarea suprafețelor de spații verzi.

Sursele de poluare
Sursele de poluare pot fi clasificate în surse naturale și surse artificiale.
Sursele naturale mai importante sunt: erodarea solului de către vânturi și transportul
particulelor de pe suprafața solului la mari distanțe, incendiile spontane sau provocate ale
pădurilor, descompunerea naturală a materiilor organice, activarea vulcanilor etc.
Sursele artificiale sunt: procesele de combustie în instalațiile fixe, transporturile
(combustii în instalații mobile) și procesele industriale
Combustiile constituie principala sursă de poluare a aerului deoarece în timpul
producerii, are loc combinarea oxigenului cu elementele ce compun materialul combustibil. Se
folosesc drept combustibili în special substanțe organice, ca urmare vor fi eliminați în atmosferă
oxizi de carbon, de azot, de sulf cu vapori de apă (oxizi de hidrogen). Când combustia carbonului
este completă se produce CO2, dacă este incompletă ia naștere CO. Totodată are loc volatilizarea
metalelor grele prezente în unii combustibili: plumb, zinc, cadmiu.
Reacțiile fotochimice din atmosferă care au loc după combustie sunt o sursă de poluanți
secundari, în special de ozon; oxizii de azot eliberați în atmosferă sunt transformați, sub acțiunea
razelor solare (UV) în ozon.
Necesitatea de energie a dus la dezvoltarea electro- și a termocentralelor ce funcționează
pe bază de cărbune, petrol sau gaze naturale, care prin ardere emană mulți poluanți.
Un combustibil ideal ar trebui să producă numai bioxid de carbon și apă, dar acesta nu s-a
descoperit. Chiar prin arderea gazelor naturale care conțin o cantitate mare de metan se elimină
oxizi de azot și alte gaze: oxid de carbon, aldehide, acizi organici și uneori hidrocarburi
aromatice și funingine.

21
 Arderea cărbunelui și a petrolului sunt răspunzătoare de cele mai mari cantități de
poluanți aruncați în atmosferă: pulberi, gaze ca dioxid și trioxid de sulf, oxid de carbon, monoxid
și dioxid de azot, aldehide, hidrocarburi.
Transporturile terestre, maritime și aeriene au o contribuție însemnată la poluarea
aerului. Motoarele mijloacelor de transport rutier sunt de două tipuri: motoare ce utilizează drept
combustibil benzina și motoare Diesel, la care combustibilul folosit este motorina. Poluanții
emiși, fiind vorba de instalații mobile de ardere, sunt în general cei specifici acestor procese:
oxid și dioxid de carbon, oxizi de azot, pulberi, funingine, hidrocarburi nearse și produși de
oxidare ai acestora (aldehide, acizi organici) și un poluant specific motoarelor cu benzină –
plumbul.
Un caz special de poluare datorat mijloacelor de transport îl prezintă transporturile
aeriene. În general poluarea produsă de acestea nu afectează direct sănătatea, dar poluanții emiși
în cantități mari pot modifica echilibrul din atmosferă. Vaporii de apă, dioxidul de carbon, oxizii
de azot reprezintă un pericol pentru stratul de ozon, care se găsește în partea superioară a
atmosferei și protejează viața de acțiunea nocivă a radiațiilor ultraviolete cu lungime de undă
mică.
Procesele industriale produc o poluare a aerului diferită, în funcție de profilul acestora.
Industria cimentului poluează intens atmosfera cu pulberi. Deoarece majoritatea fabricilor
de ciment produc și azbociment, poluarea atmosferei cu azbest ridică pentru zonele respective
probleme deosebite.
Rafinarea petrolului elimină în atmosferă diverși poluanți: oxizi ai sulfului, hidrocarburi,
oxizi ai azotului, pulberi, funingine, oxid de carbon, aldehide etc.
Metalurgia neferoasă poluează atmosfera cu aerosoli ai metalelor respective și mari
cantități de dioxid de sulf.
Industria chimică anorganică poluează atmosfera în special cu acizii respectivi și alți
poluanți ce rezultă din procesele tehnologice.
Industria sticlei și ceramicei elimină în atmosferă pulberi care conțin compuși de siliciu
ce sunt foarte agresivi pentru aparatul respirator.
Ultima cale de poluare, evaporarea, împrăștie compușii chimici în aer. În timpul stocării
și a distribuției carburanților, compușii organici volatili cum ar fi hidrocarburile, se răspândesc în
aer.
Din punct de vedere al naturii poluanții pot fi chimici, fizici sau biologici, în marea
majoritate a situațiilor ei găsindu-se în amestec.
Organismul uman este expus la substanțe poluante în mod direct și indirect (prin
intermediul altor factori de mediu).
În condiții de expunere la poluanți organismul reacționează în funcție de doză și de
timpul de expunere. Efectele acute apar în condițiile expunerii la doze mari de poluant într-o
perioadă scurtă de timp, pe când cele cronice apar în condițiile expunerii îndelungate la
concentrații mici de poluant.
În condițiile expunerii directe efectele ce apar sunt: iritante, asfixiante, toxice,
cancerigene și fibrozante.

22
 POLUAREA AERULUI DE NATURĂ CHIMICĂ

POLUANȚII IRITANȚI

În această categorie intră un număr mare de substanțe chimice sub formă de gaze, vapori
sau particule solide în suspensie. Principalii poluanți iritanți sunt: oxizii de sulf; oxizii de azot;
substanțele oxidante; clorul; amoniacul; pulberile.
Efectele acute apar la scurt timp după expunerea la concentrații mari de substanțe
poluante. În acest context apare:
- intoxicația acută apare în condiții accidentale și se manifestă prin leziuni conjunctivale
și corneene; sindrom traheo-bronșic; edem pulmonar toxic;
- creșterea morbidității populației prin agravarea bolilor respiratorii sau cardiovasculare
preexistente;
- creșterea mortalității ca rezultat al agravării bolilor preexistente sau prim manifestările
toxice ce apar în urma expunerii la concentrații mari de substanță poluantă.
Efectele cronice apar la expunerea timp îndelungat la concentrați mici de substanțe
poluante, situație în care sunt prezente modificări funcționale și morfologice la nivelul aparatului
respirator.
Din punct de vedere funcțional apare fenomenul de suprasolicitare a mecanismelor de
clearance pulmonar. În acest context se manifestă creșterea secreției mucoase (fixează
elementele străine prin impact) și mișcarea cililor vibratili (deplasează mucusul spre faringe).
Procesul mecanic de clearance pulmonar este primul afectat în expunerea la substanțe iritante.
Inițial secreția mucoasă este exacerbată, dar la expunere prelungită apare scăderea secreției,
însoțită de reducerea mișcării cililor vibratili. În timp apare și scăderea cantității de lizozim și
imunoglobulină A (factori cu rol de apărare).
Modificările morfologice sunt reprezentate de hipertrofia glandelor mucoase și
hiperplazia celulelor caliciforme.
Mecanismele de clearance mecanic sunt mai puțin eficiente pentru poluanții ce ajung în
alveola pulmonară. Aici intervin procesele imunitare și mecanismele de detoxifiere celulară.
Suspensiile sunt poluanții iritanți asupra cărora mecanismele de clearance-ul mecanic
sunt foarte eficiente. Eliminarea pulberilor reținute pe mucus sau pe surfactantul pulmonar este
diferită. Pulberile reținute în căile aeriene sunt deplasate cu mucusul către faringe unde sunt
expectorate sau înghițite. La nivel alveolar pulberile solubile trec în circulația generală și se
fixează selectiv pe anumite țesuturi sau organe. Cele insolubile sunt: fagocitate de celule
specializate în înglobarea pulberilor; traversează peretele alveolar ajungând în interstițiu
pulmonar de unde trec în căile limfatice și se cantonează în ganglionii intrahilari – proces de
fibrozare; nu părăsesc alveolele, trec în pereții acestora și dau fibroză.
Bolile aparatului respirator - expunerea cronică la poluanți iritanți se însoțește de apariția
bronșitei cronice, a astmului bronșic și a emfizemului pulmonar la care se adaugă creșterea
frecvenței infecțiilor pulmonare acute. Bronșita cronică, astmul bronșic și emfizemului pulmonar
particularizează. Bronhopneumopatia cronică obstructivă afecțiune multifactorială în care mediul
are o contribuție majoră la creșterea frecvenței și gravități bolii. Infecțiile respiratorii acute au o
frecvență și o gravitate mare în zonele intens poluate. O problemă deosebită apare la populația

23
infantilă unde infecțiile repetate se însoțesc de discrete modificări ale aparatului respirator ceea
ce duce la apariția în timp a afecțiunilor cronice.
Alte efecte: perturbarea dezvoltării fizice a copiilor; apariția fenomenelor de iritație
oculară, hipersecreție lăcrimară, jenă respiratorie la concentrații mici; rol de favorizare a apariției
cancerului pulmonar; favorizează declanșarea conjunctivitei cronice.
Poluanții majori sunt bioxidul de sulf (SO2), oxizii de azot (NOx), ozonul (O3),
monoxidul de carbon (CO), pulberile și fumul. Gradul de penetrare al căilor respiratorii depinde
de proprietățile fizice și chimice ale diverselor substanțe. Gazele foarte solubile (SO2, Cl2,
formaldehida) sunt absorbite la nivelul căilor aeriene superioare, în timp ce gazele puțin
hidrosolubile (NO2 sau O3) pot atinge alveolele pulmonare. Pulberile ce au dimensiuni mai mari
de 10µm sunt reținute în tractusul respirator superior, în timp ce cele cu dimensiuni mici pot
pătrunde mai profund în căile respiratorii, și cele foarte mici (sub 1,0 µm) ajung la nivelul
alveolelor pulmonare.
Acești poluanți pot afecta organismele vegetale, pot modifica echilibrele ecologice și în
primul rând echilibrul uman. Impactul poluanților asupra omului constituie o preocupare
permanentă a cercetătorilor din domeniul aerotoxicologiei - știința care necesită o apropiere
multidisciplinară a chimiștilor, biologilor celulari, a toxicologilor și pneumologilor–care au
stabilit niște norme privind concentrația unor poluanți din aer (tab. I).

TABELUL I
Valori ghid ale OMS oferite de Agenția pentru calitatea aerului
(Legea nr. 104 din 15.06. 2011)
Valori ghid Durata de
POLUANȚI
pentru sănătate expunere
350 µg/m3 1 oră
Bioxidul de sulf 125 µg/m 3
24 ore
50 µg/m3 1 an
400 µg/m3 1 oră
Bioxidul de azot
150 µg/m3 24 ore
150-200 µg/m3 1oră
Ozonul
100-120 µg/m3 8 ore
3
100 mg/m 15 minute
Monoxidul de carbon
10 mg/m3 8 luni
Plumbul 0,5-1 µg/m3 1 an
Stirenul 800 µg/m3 24 ore
Toluenul 8 mg/m3 24 ore
Tricloretilena 1 mg/m3 24 ore

24
 BIOXIDUL DE SULF (SO2)
Bioxidul de sulf este unul din principalii poluanți ce rezultă în combustia de origine fosilă
(cărbune, petrol). Din combustie rezultă 75% din SO2 atmosferic, din procesele industriale se
produc 14% SO2 atmosferic și din transporturi 11%.
Lanțul petrolier, de la rafinare până la utilizarea combustibilului sau a carburanților este
responsabil de aproximativ ½ din emisiile de SO2. În general emisia de SO2 se asociază cu fumul
și se află la originea smogului.
Cu toată reducerea poluării cu SO2 în ultimii ani prin folosirea combustibililor mai puțin
sulfurați, conținutul de SO2 suferă însă variații sezoniere: iarna este mai mult din cauza încălzirii
localurilor și a situațiilor anticiclonice, care blochează poluanții la nivelul solului.
Bioxidul de sulf poate să se oxideze rezultând trioxidul de sulf (anhidrida sulfurică).
Dizolvată de apă această anhidridă se transformă în acid sulfuric, ce are un efect coroziv bine
cunoscut și participă la apariția ploilor acide (precipitații foarte acide, cu pH-ul mai mic de 5,6).

Efectele corozive și erozive asupra a numeroase materiale se cunosc, cele mai

vulnerabile sunt oțelul, nichelul, cuprul, gresia, calcarul și marmura. Coroziunea este neglijabilă
asupra oțelului inox și a aluminiului.
Monumentele sunt obiectul unui atac violent al poluării. Afectarea pădurilor este un alt
aspect legat de poluare.
Fenomenele de acidifiere ale solului, apelor de suprafață și subterane, constituie de
asemenea o preocupare. Acidifierea solului antrenează o solubilizare crescută a metalelor toxice,
în special a aluminiului.
Episoade de poluare acută, de scurtă durată s-au însoțit de o creștere a mortalității în
marile aglomerații urbane și au impus programe de cercetare a prevenției.
După accidentul survenit la Londra (iarna anului 1952) când au murit 4.000 de persoane
cu tulburări respiratorii și cardiovasculare, astfel de accidente au dispărut, concentrațiile de SO2
fiind mult diminuate. Este important să se insiste asupra picurilor de poluare și a efectelor nocive
asupra subiecților atinși deja de bronșită cronică.
Diverse studii au stabilit o relație statistică între bolile respiratorii, diminuarea funcției
pulmonare și concentrațiile medii de SO2. Concentrațiile de SO2 mai mari de 250-300 µg/m3/ zi s-
ar putea însoți de o creștere a patologiei respiratorii acute. Pragul de SO2 din aer este 250 µg/m3
aer.

OXIZII DE AZOT ȘI OZONUL

Unii poluanți ai aerului, sub acțiunea razelor solare sunt capabili să reacționeze cu
oxigenul pentru a produce derivați toxici oxidanți, ce au o reactivitate crescută cu mediile
biologice. Acest smog oxidant sau ceață fotochimică devine foarte însemnat în cadrul procesului
de poluare și constituie un grup complex slab cunoscut de produși chimici primari (oxizi de azot
și hidrocarburi) și secundari (ozon, aldehide, peroxi-acetil-nitrați).
Surse
Oxizii de azot sunt emiși în primul rând de circulația auto, care generează 76% din
totalul de NOx. Combustia și procesele industriale sunt responsabile de 18% și respectiv 6% de
cantitatea de oxizi de azot.

25
 Spre deosebire de poluarea cu sulf care este în continuă scădere, poluarea cu NOx și O3
având la origine circulația auto, este în continuă creștere.
NO se află în concentrații mari în gazele de eșapament ale autovehiculelor. El se
transformă rapid în NO2. NO și NO2 contribuie prin transformarea lor în acid nitric la poluarea
acidă.
OMS a propus următoarele concentrații pentru oxizii de azot: 400 µg/m3 pentru 1 oră și
150 µg/m3 pentru 24 ore de expunere.

Ozonul (O3) se găsește în mod normal în cantități mici în atmosferă, se formează în urma
descărcărilor electrice sau a reacției oxigenului molecular cu cel atomic.
Radiațiile UV cu lungime de undă mai mică de 2.420 Å disociază rarele molecule de
oxigen. În straturile mai joase, atomii de oxigen întâlnesc numeroasele molecule de oxigen, cu
care reacționează și formează ozon.
La altitudinea de 20 km concentrația ozonului astfel format este suficient de mare (0,25-
0,50 ppm) pentru a absorbi radiațiile UV cu lungimea de undă mică, care sunt nocive pentru
viața pe Pământ. Datorită difuziei și curenților de aer, cantități mici de ozon ating și pătura
inferioară a atmosferei.
În timpul fenomenului de ceață fotochimică oxidantă concentrația ozonului poate atinge
valori foarte ridicate fenomen care are următoarele explicații:
- dioxidul de azot, eliminat în atmosferă de sursele industriale și în special de
autovehicule, este descompus de către radiațiile UV cu lungimea de undă mai mare de 3700 Å în
monoxid de azot și oxigen atomic care reacționează cu moleculele de oxigen din atmosferă și
formează ozon NO2 + λ / 3700 – 4000 Å → NO + O;
- monoxidul de azot rezultat reacționează cu ozonul și reconstituie dioxidul de azot și
oxigenul molecular NO + O3 → NO2 + O2
Hidrocarburile intervin și ele în ciclul fotolitic al dioxidului de azot: oxigenul atomic le
transformă în radicali liberi care reacționează cu NO și produce NO2.
Aldehidele și cetonele din gazele de eșapament în prezența radiațiilor UV sunt
transformate în radicali liberi peroxiacetil care reacționează cu NO și formează nitrit de
peroxiacetil. Acesta reacționează cu NO2 și formează nitratul de peroxiacetil.
Ozonul este format în troposferă (atmosfera din apropierea solului) sub acțiunea razelor
ultraviolete, pornind de la oxigen și multe surse (CO, hidrocarburi, metan) un loc important
deținându-l NO2. Acest ozon stratosferic, care se află la aproximativ 35 km de Pământ, face
obiectul a multor controverse: ar putea fi distrus de clorofluorocarbon (C.F.C.) cunoscut sub
denumirea de freon, larg utilizat din anul 1940. Rolul acestui strat de ozon este de a ecrana
pământul împotriva unor lungimi de undă a radiațiilor ultraviolete (UVB).S-a estimat că
reducerea cu 1% a stratului de ozon ar multiplica de 3 ori incidența cancerelor cutanate și de
două ori mortalitate prin melanom. O altă consecință ar fi creșterea morbidității prin cataractă.
Din nefericire se vorbește puțin de ozonul din troposferă, în care respirăm. El poate
constitui un factor inhibitor și necrozant pentru vegetale, pornind de la 200 µg/m3.

Efectele poluării oxidante asupra sănătății

Pentru a individualiza efectele diverșilor produși s-a recurs la experimente pe animale și
pe oameni sănătoși. Expunerea in vitro la oxizi de azot diminuă puterea de inactivare a
macrofagelor din alveola pulmonară privind virusul influenței. La concentrații apropiate de cele
existente în aerul atmosferic urban, s-au observat pe rumegătoare și maimuțe modificări

26
biochimice și celulare difuze ale aparatului respirator. Cele mai afectate au fost zonele mai
profunde ale aparatului respirator, s-a observat o bronşiolită stenozantă. La nivelul alveolelor,
NO2 ar produce leziuni emfizematoase, în timp ce ozonul ar provoca leziuni fibrozante
S-au relevat legături între nivelul atmosferic de foto-oxidant și fenomenele de iritație
oculară sau respiratorie, de jenă toracică și tuse. Migrenele s-au corelat cu maxime orare cuprinse
între 100-580 µg/m3 de ozon.
Astmaticii par să fie cei mai fragili la poluarea oxidantă, chiar la dozele observate de
obicei în mediul comunal. Frecvența crizelor de astm crește și sensibilitatea la un alergen a
astmaticului este crescută prin inhalarea de ozon, volumul expirator este net diminuat. Efectele
pe termen lung sunt prost definite, dar unele cercetări sugerează că substanțele oxidante în
concentrații obișnuite în aer, ar fi suficiente, pentru a provoca o îmbătrânire prematură a
pulmonului.

Protecția față de substanțele oxidante

Avertizarea astmaticilor și a bronșiticilor cronici la picurile de poluare oxidantă este
foarte importantă. Acordarea unor sfaturi completează această măsură: evitarea eforturilor fizice,
rămânerea acasă, utilizarea climatizoarelor, părăsirea temporară a localității poluate. Evitarea
eforturilor fizice în aerul exterior constituie o altă măsură.
Organismul uman prin facultățile sale de adaptare se protejează față de oxidanți punând
în joc sisteme enzimatice (glutation, peroxidază, reductază) și nutriționale (vitaminele E, C, beta-
carotenul și seleniul). După mai multe zile de expunere la acești poluanți, pulmonul se adaptează
puțin câte puțin la o atmosferă poluată. O alimentație bogată în fructe, legume, aporturile de
vitamină E sunt recomandate pentru a lupta împotriva oxidanților care accelerează îmbătrânirea
celulară și unele patologii degenerative.

POLUANȚII ASFIXIANȚI

În această categorie intră substanțele ce produc hipoxie sau anoxie. Este vorba de
monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric și cianurile, nitriții. Efectul lor
asupra organismului este diferit: monoxidul de carbon și nitriții se combină cu hemoglobina;
cianurile interferă utilizarea oxigenului la nivel tisular, hidrogenul sulfurat blochează centrul
respirator.

MONOXIDUL DE CARBON (CO)

Monoxidul de carbon este marcherul poluării de către automobile și în același timp unul
din efluenții gazoși ai tuturor combustiilor. Având în vedere volumul considerabil al gazelor de
eșapament emis în fiecare zi, circulația auto este sursa principală a CO.
Este un gaz incolor și inodor ale cărui proprietăți toxice sunt bine cunoscute în cazul
apariției intoxicațiilor. Inspirat odată cu aerul difuzează traversând pereții alveolelor pulmonare,
trece în sânge și se fixează pe hemoglobină pentru a forma carboxihemoglobina și în felul acesta
diminuă aportul de oxigen în țesuturi și mușchi.
Afinitatea monoxidului de carbon pentru hemoglobină este de 200 de ori mai mare față de
cea a oxigenului. Efectele asupra organismului uman sunt acute și cronice.
Efectele acute depind de concentrația gazului din aer și implicit de cantitatea de
carboxihemoglobină formată:

27
 - la concentrații de carboxihemoglobină ce ajung până la 2% nu apar modificări;
- la concentrații de 2-10% apar fenomene de hipoxie însoțite de tulburări senzoriale și
psihomotorii (scăderea acuității vizuale, a dexterității manuale, a randamentului intelectual),
aceste fenomene sunt accentuate la persoanele cu afecțiuni pulmonare, cardiovasculare sau la
femeia gravidă;
- la 10-20% se adaugă cefaleea, dispneea, modificările de ritm cardiac și respirator;
- între 20-40% apar fenomenele de intoxicație gravă, manifestate prin cefalee, grețuri,
amețeli, adinamie ajungându-se până la pierderea cunoștinței, iar la 60% survine decesul.
Efectele cronice apar frecvent la gospodine, la agenții de circulație și la populația ce
trăiește în zone intens poluate. În intoxicația cronică inițial apare oboseală, cefalee, iritabilitate,
amețeli. Monoxidul de carbon are afinitate pentru mioglobină, astfel că poate produce
declanșarea unui infarct și decompensarea unei cardiopatii; la valori de 5-10% favorizează
ateroscleroza prin apariția unor modificări enzimatice și de permeabilitate vasculară ceea ce
produce condiții favorabile depunerii de ateroame pe pereții vaselor. Trece bariera feto-
placentară și determină nașterea unor copii subdezvoltați sau cu malformații congenitale (în
special la mamele fumătoare).

POLUANȚII TOXICI

Sunt substanțe ce acționează la nivelul întregului organism motiv pentru care sunt
cunoscuți sub numele de toxici sistemici.

PLUMBUL
Plumbul apare în aer din activitatea industrială, din procesele de ardere a cărbunelui și
păcurii sau din circulația rutieră.
Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie și digestivă. Calea
respiratorie are o pondere mai mică față de cea digestivă (doar 1/3 din plumb pătrunde pe cale
respiratorie), dar absorbția este mai mare (30-50% prin inhalare și doar 10% prin ingestie). În
urma absorbției prin peretele alveolar plumbul trece în circulația generală și se depozitează în
oase (90%), păr, dinți și țesuturile moi. Eliminarea este lentă preponderent prin urină și fecale,
dar cantități mai mici se elimină și prin secreția sudoripară, salivă, lapte.
Efectele toxice asupra organismului uman sunt foarte importante:
• perturbă fixarea fierului în scheletul porfirinic; în acest context apare creșterea
• acidului delta-aminolevulinic în ser și urină, creșterea coproporfirinelor urinare;
• afectează țesutul hematopoietic din măduva oaselor și cel sanguin: hematii cu
• granulații bazofile, modificarea longevității hematiilor, scăderea cantității de
hemoglobină;
• afectează aparatul renal, cardio-vascular, sistemul nervos și tractul digestiv;
• crește incidența avortului spontan sau a afecțiunilor fătului;
• expunerile mici determină apariția unor manifestări nespecifice reprezentate de:
iritabilitate, insomnie, cefalee, grețuri, inapetență, tulburări de tranzit, dureri
articulare.
Testul de încărcare:
• plumbemie 30 µg/100 ml sânge copii și 60 µg/100 ml sânge adulți;
• plumburie 120 µg/100 ml urină.

28
 CADMIUL
Cadmiul apare din extracțiile și prelucrările industriale, producția de aliaje, fotocelule,
industria coloranților, din îngrășămintele superfosfatice, din tehnica militară, din fumul de țigară.
El este fără rol biogen în organism. Absorbția mare se realizează pe cale respiratorie ( 30-40%),
pe când în calea digestivă are o absorbție mică (10%).
Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie (particularizează mediul
profesional) sau digestivă (mediul populațional). Cadmiul absorbit pe cale respiratorie se fixează
în plămâni (doar o mică parte) sau trece în circulația generală și ajunge la nivelul hematiilor,
rinichilor, tiroidei, splinei și ficatului. Eliminarea se realizează în special pe cale urinară, dar lent.
Efectul toxic se manifestă asupra funcției metabolice – metabolismul proteinelor și al
lipidelor.
În intoxicația profesională apare afectarea căilor respiratorii superioare, emfizem
pulmonar, bronhopneumopatii. În intoxicația populațională apare afectarea pulmonară, renală,
cardiacă, neoplazii.

MERCURUL
Mercurul apare în aer din depozitele naturale (mine) și din industrie 8 industria
instrumentelor de precizie, vopsele, fungicide). Căile importante sunt reprezentate de apă și
alimente, aerul fiind o cale secundară de poluare.
Efectele cronice apar în urma pătrunderi pe cale respiratorie (particularizează mediul
profesional) sau digestivă (pentru cel populațional). Pătrunderea pe calea aerului este secundară
pentru mediul populațional.
Din păcate absorbția pe cale respiratorie este de 70-80%, el se depozitează în țesuturi
selectiv, în funcție de forma sub care se găsește. Mercurul anorganic se depozitează în rinichi, în
timp ce mercurul organic se concentrează la nivelul organelor liposolubile (creier, ficat, splină,
cord, plămâni). Trece bariera feto-placentară și acționează asupra fătului. Se elimină lent prin
fecale, urină, lapte și salivă. Se acumulează în organism până la limita la care apare un echilibru
între absorbție și eliminare, situație în care există perioade lungi fără manifestări subiective de
intoxicație, dar leziunile celulare sunt posibile.
Manifestările clinice sunt neuropsihice (astenie, cefalee, iritabilitate, tulburări de somn,
anxietate), renale și cardiovasculare.

ARSENUL
Arsenul apare în aer în urma extracției și prelucrării metalelor neferoase, prin arderea
combustibililor sau folosirea lui în structura pesticidelor.
Efectele depind de concentrația și compusul chimic în care se găsește. Arsenul nu are
efecte biogene pentru organism. Calea principală de absorbție este respiratorie (40–50%).
Acțiunea toxică se manifestă la nivelul mecanismelor respirației celulare (prin blocarea grupelor
sulf hidrilice), are și efecte iritante și cancerigene..
Circulă legat de hematii și se depozitează în ficat, rinichi, vase capilare, piele. Eliminarea
este rapidă în primele 48 de ore prin urină, fecale, transpirație.
Intoxicația cronică apare în urma expunerii de luni – ani și se manifestă prin fenomene
iritative locale (conjunctivită, rinită, faringită, laringită), keratite cutanate, hiperpigmentație și
degenerări maligne.

29
POLUANȚII CANCERIGENI

Riscul îmbolnăvirii prin cancer crește proporțional cu intensitatea poluării. Populația este
expusă la poluanții din aerul exterior (poluarea prin intermediul mijloacelor de transport,
industrie, combustii), din aerul interior (aerul poluat provine din exterior) și din fumul de țigară.
Substanțele cancerigene sunt reprezentate de:
• hidrocarburile policiclice aromatice ce se formează în urma proceselor de combustie;
(cel mai cunoscut compus este 3,4 benzpirenul);
• compușii N nitrozo- ce rezultă prin combinarea compușilor de azot cu amine sau
amide ( nitrozamine, nitrozamide);
• pesticidele organice (organo-clorurate) au cea mai importantă acțiune cancerigenă;
• anestezicii volatili (hidrocarburile și eterurile halogenate);
• tutunul;
• substanțele anorganice (metale-Pb, Be, Ni, Cd și metaloizi - B, As, Si);
• aminele aromatice.
Efectele asupra organismului: fenomenele fundamentale ce reprezintă punctul de plecare
al procesului canceros nu sunt cunoscute. Inițial apare o dereglare la nivel molecular,
intracelular, la nivelul acizilor nucleici. Aceste anomalii vor fi transmise celulelor urmașe.
Elementul ce determină dezordinea este necunoscut, dar se pare că intervin mulți factorii, unii
legați de mediul ambiant (responsabilă în circa 80% din cancerele populației).
Poluarea aerului este considerată un factor cancerigen deoarece substanțele poluante
sunt frecvent izolate și au concentrații mari în mediu; morbiditatea și mortalitatea prin cancer
cresc în zonele poluate; prin demonstrații experimentale.

POLUANȚII FIBROZANȚI

Acești poluanți sunt reprezentați de suspensii ce se depozitează în plămâni și determină

modificarea țesutului conjunctiv (proliferarea lui – fibroză pulmonară) sau redistribuirea acestuia
(emfizem). Procesele de fibroză sunt frecvente și determină apariția nodulilor, a plăcilor, a
granuloamelor pe peretele alveolar. În mediul profesional au fost descrise peste 150 substanțe ce
au efecte fibrozante.
În mediul populațional principalele substanțe fibrozante sunt azbestul, siliciu, beriliu și
poluanții iritanți. Expunerea la azbest duce la formarea corpilor azbestozici, a calcificărilor și a
plăcilor pleurale.
Siliciu reprezintă o problemă pentru populația din deșert. Expunerea la nisip duce la
apariția nodulilor fibroși diseminați pe arii pulmonare extinse. Beriliu determină apariția
leziunilor granulomatoase. Poluanții iritanți, în concentrații mai au și discrete efecte fibrozante.
Expunerea populației la aceste substanțe este mică, grupa cea mai sensibilă este
reprezentată de copii ce pot prezenta discrete modificări fibroase și ușoare restricții pulmonare.
Modificările produse de poluanții fibrozanți au un caracter relativ benign, totuși în timp există
riscul transformărilor maligne.

30
 EFECTELE INDIRECTE ALE POLUĂRII CHIMICE

În această categorie intră schimbarea ambianței cu care omul vine în contact, respectiv:
microclimat, floră și faună, construcții sau alte obiecte, efecte economice și sociale.
Efectele asupra microclimatului sunt reprezentate de:
- modificarea climei prin creșterea nebulozității, prin creșterea numărului de zile cu ceață,
prin creșterea frecvenței precipitațiilor, prin creșterea numărului de zile înnourate;
- creșterea concentrației bioxidului de carbon determină apariția efectului de seră;
- scade cantitatea de radiații solare (cu 10-30%) și ultraviolete (cu 20%) ce ajunge la
nivelul solului.
Efectele asupra florei și faunei sunt la nivel individual (plante, animale) sau de masă
(cultură, șeptel) manifestându-se sub formă de subdezvoltare, leziuni, îmbolnăviri sau chiar
dispariția speciei.
Plantele au sensibilitate diferită în funcție de specie. Cele mai sensibile sunt florile
(trandafirii, gladiolele), urmate de arborii fructiferi și conifere și de vița de vie, licheni.
Efectele asupra animalelor și insectelor - cea mai mare sensibilitate o au albinele urmate
de viermii de mătase. Dintre animalele mari cele mai sensibile sunt cele domestice.
Efectele asupra construcțiilor sau altor obiecte - sunt reprezentate de degradarea
materialelor utilizate la nivelul pereților clădirii, a monumentelor sau a picturilor exterioare.
Efectele economice și sociale apar prin scăderea randamentului muncii, prin creșterea
numărului de concedii medicale datorită afectării stării de sănătate. De asemenea apare
disconfortul în locuință, la locul de muncă sau în locurile de agrement. Disconfortul se manifestă
în special prin mirosuri și murdărirea obiectelor.

MĂSURI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A POLUĂRII CHIMICE

Măsurile care se iau sunt de ordin medical și tehnico-administrativ.
Măsurile medicale implică profilaxia primară și secundară.

Profilaxia primară impune cunoașterea factorilor de risc generați de poluare. În acest

sens se urmărește:
• cunoașterea prezenței în aer a substanțelor chimice poluante;
• evaluarea pragului de nocivitate a substanței poluante concentrațiile maxime admise
(CMA);
• supravegherea respectării CMA.
• cunoașterea prezenței în aer a substanțelor poluante se realizează prin determinări
permanente.
Anumite concentrații sunt tolerabile pentru organismul uman, astfel că este necesară
stabilirea pragurilor peste care este posibilă apariția unei patologii legată de poluare. Valorile
respective reprezintă concentrația maxim admisă, valorile admisibile sau de limită. CMA
reprezintă acea concentrație decelată prin metode moderne de explorare ce nu exercită efecte
directe sau indirecte asupra stării de sănătate, nu determină apariția unor senzații subiective și nu
modifică capacitatea de muncă (OMS). Stabilirea ei impune realizarea unor studii experimentale
pe animale de laborator și epidemiologice.
Concentrația Maximă Momentană – reprezintă cea mai mare concentrație permisă pe
intervale scurte de timp – 30 minute.

31
 Concentrația Medie Zilnică reprezintă valoarea medie a concentrațiilor poluanților pe 24
de ore – minim 12 probe.
Din păcate valorile specifice fiecărei substanțe sunt determinate individual, ori în aer
acestea acționează în asociație realizând reacții de sumare, potențare și mai rar de neutralizare.
Normele în vigoare sunt stabilite: pentru mediul industrial – valorile sunt mai mari deoarece este
vorba de persoane adulte sănătoase; pentru mediul populațional – valorile sunt mai mici datorită
prezenței persoanelor foarte sensibile (copii, bătrâni).
Pentru supravegherea calității aerului se folosesc o serie de indicatori igienico-sanitari –
este vorba de elemente din aer, componente normale sau străine ce exercită efecte nocive.

Profilaxia secundară implică depistarea stadiilor incipiente a bolii, depistare ce se

realizează cu ajutorul controalelor medicale active la populația expusă.
Măsurile tehnico-administrative sunt măsuri ce se aplică sursei de poluare dar și
teritoriului expus.
Măsuri privind sursa de poluare: folosirea combustibililor de calitate superioară;
realizarea proceselor de ardere completă; purificarea materiei prime înaintea folosirii ei;
realizarea unor procese tehnologice cu circuit închis; folosirea instalațiilor de epurare pentru
pulberi, gaze și vapori toxici; reducerea la minim a pierderilor neorganizate din întreprinderi;
construirea coșurilor înalte pentru eliminarea poluanților; reducerea cantității de gaze eliminate
prin eșapamente.
Măsurile legate de teritoriul expus cuprind: sistematizarea centrului populat; asigurarea
perimetrelor de protecție în jurul surselor; asigurarea unei distanțe adecvate între clădiri și străzi,
cu orientarea adecvată a străzilor; spații verzi cât mai numeroase; devierea circulației vehiculelor
mari.

POLUAREA AERULUI DE NATURĂ BIOLOGICĂ

Aerul conține permanent o microfloră, alcătuită din bacterii (din care unele specii
sporulate), virusuri, levuri, actinomicete care provin de pe suprafața solului, a apelor și
vegetației. Este vorba de o microfloră psihrofilă (se dezvoltă la 20°C), adaptată condițiilor
respective, autotrofă care îndeplinește diverse roluri în procesele biologice (fermentație,
putrefacție, biodegradare). Microflora prezentă în aer este saprofită și în mod obișnuit nu are
importanță epidemiologică.
În zonele cu așezări umane, această floră saprofită este completată de microorganisme de
proveniență umană și animală, ce își au originea în căile respiratorii, produse patologice
eliminate de aceste organisme. Este vorba de o floră mezofilă (37°C) ce poate conține germeni
patogeni, condiționat patogeni, accidental patogeni și saprofiți.
Flora mezofilă găsește în aer un mediu nefavorabil de supraviețuire (variații mari de
temperatură, de cele mai multe ori o umiditate insuficientă, aport nutritiv sărac, acțiunea
bactericidă a radiațiilor UV). Printre germenii cu o rezistență scăzută în aer se află: virusul
rujeolei, a gripei, variolei, cocobacilul tusei convulsive (minute sau ore). Stafilococii,
streptococii, bacilul difteric, bacilul Koch rezistă mai mult (luni de zile) în timp ce bacteriile
sporulate pot rămâne în aer 1-2 ani.
Cu cât aerul este mai curat, cu atât sunt mai numeroase speciile psihrofile, cele mezofile
cresc numeric odată cu gradul de contaminare al aerului.

32
 Rolul aerului contaminat este mult mai important în încăperi cu diverse destinații, în
special în cele din spitale în caz de aglomerație, ventilație insuficientă, condiții igienico-sanitare
necorespunzătoare. Riscul îmbolnăvirii prin agenți contaminanți în aerul exterior este mult redus
din cauza marii lor diluții în bazinul aerian și a acțiunii nefavorabile a factorilor fizici, fiind
vorba de contaminare prin contact.
Boli transmise pe calea aerului
Pe această cale se transmit frecvent infecțiile respiratorii. Aerul este contaminat de la
surse, iar prin sedimentare el produce contaminarea tegumentelor, alimentelor, obiectelor (apar
căi multiple de contaminare ce acționează simultan).
În aer germenii microbieni nu se înmulțesc, ci doar se transmit. Pe această cale se
transmit:
• bolile infecțioase ale copilăriei – rujeola, rubeola, scarlatina, varicela, parotidita;
• gripa și celelalte viroze respiratorii,
• difteria, TBC, pneumonia, micoze respiratorii;
• boli care pe lângă alte căi de transmitere se pot transmite și pe cale aeriană –
poliomielita, tularemia;
• flora patogenă sau condiționat patogenă poate determina infectarea plăgilor sau
arsurilor.

Formele de existență ale germenilor în aer

Acestea sunt de trei tipuri: picături de secreție naso-faringiană (picături Flügge), nuclei de
picătură și praful bacterian.
Picăturile de secreție naso-faringiană conțin în compoziția lor apă, mucus și germeni
(bacterii, virusuri, micete). Dimensiunile lor sunt variabile, putând fi de la câțiva microni până la
1 mm. Aceste picături sunt eliminate de donator prin vorbit, cântat, tușit sau strănut. Prin strănut
se elimină o cantitate mare de germeni, cu dimensiuni între 10 μm și 1 mm, până la o distanță
apreciabilă (7-8 m).
Pentru celelalte modalități de eliminare, cantitatea de particule este mai mică, iar distanța
de diseminare până la 1,5-2,0 m. Picăturile mari sedimentează repede pe suprafețele din
vecinătatea eliminatorului, care vor suferi în felul acesta o contaminare. Cele mici vor rămâne
suspendate un timp mai îndelungat în atmosferă, dar în final de asemenea vor sedimenta.
Nucleii de picătură (Wells) sunt particule de dimensiuni mici, proveniți din secreția naso-
faringiană salivară sau bronșică, cu mobilitate mare, persistență îndelungată în atmosferă (ore sau
zile) timp în care pierd apa din învelișul extern, rămânând substanța organică și eventual agentul
patogen central. Acești nuclei de picătură pot ajunge în alte încăperi de pe același etaj sau chiar
la etaje diferite, jucând un rol important în apariția infecțiilor de spital
Praful bacterian este alcătuit din particule de praf pe suprafața cărora sunt absorbiți
agenții microbieni ce provin din picăturile Flügge, nucleii de picătură sau din diverse produse
patologice.
Praful bacterian sedimentează mai rapid sau mai încet în funcție de dimensiunea
particulelor. După sedimentare, poate fi adus din nou în suspensie, prin diverse activități
(măturatul, scuturatul lenjeriei, păturilor, covoarelor, prelucrarea unor produse cum ar fi
blănurile, lâna și pieile de animale).
Praful bacterian vehiculează de regulă germeni cu rezistență crescută în aer: bacilul
Koch, bacili difterici, streptococi piogeni, stafilococi patogeni.

33
 Transmiterea germenilor prin agenții bacterieni mai frecvent pe cale aeriană sunt redați în
tabelul II. Principalul mecanism de îmbolnăvire pe cale aeriană constă în inhalarea suspensiilor
contaminate care ajung la nivelul aparatului respirator. Unii agenți patogeni sunt agresivi la
nivelul naso-faringelui (b. difteric, streptococul hemolitic), alții acționează la nivelul traheii și a
bronhiilor (b. pertussis, b. Koch).
TABELUL II
Transmiterea agenților microbieni pe calea aerului
CLASIFICAREA
SPECIILE TRANSMISE
GERMENILOR DUPĂ
PE CALE AERIANĂ
PATOGENITATEA LOR
Bacilul difteric
ÎNALT PATOGENI Hemophilus influenzae
Neisseria meningitidis
Escherichia coli
Streptococcus pyogenes
Micobacterium tuberculosis
Klebsiella
Proteus
CONDIȚIONAT PATOGENI Pseudomonas aeruginosa
Yersinia enterocolitica
Legionella pneumophilla
Staphylococcus aureus
Clostridium tetani
Clostridium perfringens
Citrobacter
Aeromonas hydrophyla
ACCIDENTAL PATOGENI Staphylococcus epidermidis
Streptococcus salivarius
Micrococcus

VIRUSURI ȘI MICETE TRANSMISE PE CALE AERIANĂ

gripale (A, B, C)
rujeolei
paragripale (1, 2, 3)
rubeolei
respirator sincițial
varicelei
variolei
VIRUSURI
adenovirusuri
psitacozei
rhinovirusuri
ornitozei
coronavirusuri
Coxackie A (unele tipuri)
echinovirusuri
Aspergillus spp
Histoplasma capsulatum
MICETE
Penicillium spp
Candida albicans

34
 Determinarea încărcăturii microbiene a aerului și a suprafețelor în spații închise
constituie o metodă frecvent utilizată, în special în cazul încăperilor destinate instituțiilor
curativo-profilactice. În cadrul acestora contaminarea este mare, prin existența persoanelor ce
elimină germeni. Totodată, persoanele bolnave sunt receptive la contaminarea cu acești germeni.
Deoarece izolarea și identificarea diverselor tipuri de germeni din aer este foarte
laborioasă și durează timp îndelungat, pentru evaluarea contaminării aerului se folosesc în mod
curent indicatori igienico-sanitari: numărul total de germeni care se dezvoltă la 37°C,
streptococii β hemolitici, stafilococul patogen și pentru un studiu mai aprofundat și grupul
coliform.
Numărul total de germeni este dat de totalitatea microorganismelor care se dezvoltă pe
geloză simplă la 37°C, fiind vorba de flora mezofilă de proveniență umană și animală.
Indicațiile date de acest indicator privind contaminarea aerului sunt orientative, de aceea
se folosește în mod curent incubarea plăcilor Petri cu geloză expuse în aer pentru însămânțare, în
paralel la 37°C și la 22°C. Prezența în cantitate mai mare a germenilor ce se dezvoltă la 37°C
constituie un indicator al contaminării aerului cu germeni de proveniență umană, indicând
totodată posibilitatea existenței bacteriilor patogene.
Recomandările igienico-sanitare pentru flora mezofilă din aer:
• pentru locuință: < 2.500 germeni/m3;
• pentru industria alimentară: < 600 germeni/m3;
• instituții de copii: < 1.500 germeni/m3;
• spitale, săli de operații < 500 germeni/m3;
• saloane bolnavi: < 600 germeni/m3.
Nu se admite prezența în spațiile de spitalizare și tratament a florei patogene. În cursul
anchetelor epidemiologice se determină, după caz, prezența și a altor bacterii patogene și fungi.
Suprafețele pot avea până la 2 germeni/cm2, cu absența stafilococului patogen și a E. coli
enteropatogenă.
Pe mâinile personalului sanitar care vine în contact cu bolnavii se admit până la 40
germeni/mână, pentru medicii chirurgi se admit maximum 15 germeni/mână.

INFECȚIILE ASOCIATE ASISTENȚEI MEDICALE (IAAM)

Infecțiile asociate asistenței medicale (infecțiile nosocomiale) apar în cursul sau
consecutiv unei intervenții medicale asupra unui pacient (în scop diagnostic, terapeutic sau de
prevenție) și care nu era nici manifestă și nici în incubație la debutul aplicării îngrijirilor.
Infecțiile asociate asistenței medicale sunt dezvoltate în principal în spital sau alte unități
medicale cu paturi, de către bolnavul spitalizat sau care face un tratament în ambulatoriu, datorită
unor microorganisme evidențiate prin analize de laborator și recunoscute clinic, indiferent dacă
simptomele apar sau nu în timpul șederii în mediul respectiv.
În cazul unei IAAM actuale debutul simptomatologiei a fost semnalat în a treia zi de
spitalizare sau mai târziu (considerând data internării prima zi de spitalizare) sau, dacă pacientul
a fost supus unei intervenții chirurgicale în prima sau a doua zi, prezentând simptomele de
infecție la locul intervenției înainte de a treia zi de spitalizare, sau dacă un dispozitiv invaziv a
fost plasat în prima sau a doua zi, determinând o IAAM înainte de a treia zi de spitalizare.
Condițiile ce influențează apariția infecțiilor asociate asistenței medicale sunt:
• diseminarea germenilor condiționat patogeni care sunt aparent inofensivi;

35
 • terenul receptiv, deoarece bolnavii internați sunt vulnerabili din punct de vedere al
rezistenței antiinfecțioase și beneficiază de explorări și tratamente invazive, care pot
fi în sine o sursă de germeni;
• căile de transmitere pot fi multiple, aerul și suprafețele având un rol important în
transmiterea infecțiilor nosocomiale;
• falsa protecție conferită de antibiotice, ce favorizează apariția de tulpini
multirezistente;
• renunțarea la aplicarea normelor stricte de igienă odată cu aplicarea cu succes a
terapiei cu antibiotice;
• secțiile care au un risc crescut de declanșare a infecțiilor nosocomiale (secțiile de
terapie intensivă, hemodializă, prematuri, chirurgie cardiovasculară),
• condiționarea excesivă și centralizată a aerului, care favorizează apariția de agenți
etiologici noi, ce coexistă alături de flora multirezistentă din spital.

Agenții etiologici ai infecțiilor asociate asistenței medicale

Pe primul loc se află stafilococul auriu, urmat de germenii gram negativi (Pseudomonas
aeruginosa, Escherichia coli, Proteus, Klebsiella). Mai rar sunt incriminați: enterococii,
streptococul β-hemolitic, germeni din genurile Shigella, Salmonella, bacilul Koch, anaerobi
(clostridiile), virusurile hepatitei A și B, virusul varicelei, adenovirusurile, enterovirusurile,
fungii (Candida albicans, Aspergillus) și protozoarele (Pneumocystis carini).
Incidența agenților este specifică pentru diferite secții:
• în secțiile de nou-născuți, sugari predomină IAAM cu Escherichia coli;
• în spitalele de copii predomină IAAM cu streptococul beta-hemolitic;
• în secțiile de urologie predomină IAAM cu Escherichia coli, Proteus, Pseudomonas
aeruginosa, Staphylococcus saprophyticus;
• în secțiile de arși predomină IAAM cu Proteus, Pseudomonas aeruginosa;
• în secțiile de ortopedie predomină IAAM cu stafilococul auriu, respectiv stafilococul
auriu rezistent la meticilină (MRSA).

Factorii predispozanți ai infecțiilor asociate asistenței medicale

În primul rând este vorba de construcții depășite și de funcționalitatea necorespunzătoare
a unităților medicale: circuitele funcționale defectuoase, lipsa aprovizionării cu apă potabilă,
neglijarea aplicării măsurilor de igienă și decontaminare privind instituția medicală. Alți factori
predispozanți pot fi bolnavii, personalul, lenjeria, instrumentarul, supraaglomerarea spațiilor,
personalul insuficient și cu o pregătire profesională necorespunzătoare sau superficială,
spitalizările de lungă durată (peste durata medie de spitalizare), spitalizările repetate, infecțiile
recurente, utilizarea frecventă și fără justificare de antibiotice, insuficienta supraveghere
epidemiologică și de laborator a serviciilor medico-sanitare.

Epidemiologia infecțiilor asociate asistenței medicale

Infecțiile asociate asistenței medicale (IAAM) reprezintă o problemă majoră de sănătate
publică prin efectele pe care le generează, ca urmare a morbidității, mortalității specifice, dar şi
prin asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea unor microorganisme multirezistente.
Sursele de îmbolnăvire intraspitalicească pot fi: personalul medico-sanitar și de îngrijire,
însoțitorii, vizitatorii, personalul care desfășoară stagii clinice de pregătire.

36
 Căile de transmitere sunt reprezentate de aer, de lenjeria de corp și de pat, veselă,
stetoscoape, termometre, dispozitive medicale, medicamente, alimente și soluții perfuzabile.
Transmiterea microorganismelor prin intermediul mâinilor personalului medico-sanitar
(cu sau fără barieră mecanică de protecție/mănuși sterile sau de unică folosință) constituie o cale
importantă pentru apariția infecțiilor asociate asistenței medicale (tab. III).
Populația receptivă este reprezentată de bolnavii spitalizați, care au o rezistență
antiinfecțioasă redusă și sunt foarte sensibili la flora microbiană din spital, care poate fi
rezistentă și la antibiotice de generația a III-a.
Datele statistice europene, de după anul 2000, indică procente variabile între 5-8% din
totalul pacienţilor internaţi care au contractat IAAM. În țara noastră, datorită fenomenului de
subraportare, procentele sunt de 0,20-0,25%, procentul real fiind estimat la 2,7% pacienți cu
IAAM din totalul persoanelor spitalizate.

Prevenția infecțiilor asociate asistenței medicale

Infecțiile asociate asistenței medicale pot fi prevenite prin concepția, construcția și
funcționarea corespunzătoare a unităților sanitare, și anume prin respectarea strictă a normelor de
igienă privind:
• condițiile hoteliere;
• condițiile de microclimat;
• aprovizionarea cu apă potabilă;
• îndepărtarea corectă a reziduurilor periculoase și nepericuloase;
• circuitul alimentelor;
• circuitul produselor biologice;
• circuitul bolnavilor;
• circuitul lenjeriei;
• curățenia, dezinfecția aerului și suprafețelor prin metode fizice sau chimice;
• dezinfecția lenjeriei de corp și de pat;
• dezinfecția instrumentarului și a aparaturii.
În ceea ce privește personalul medico-sanitar sunt necesare următoarele măsuri:
• echipamentul de protecție trebuie să fie permanent curat;
• igiena mâinilor presupune spălarea cu apă și săpun, cu săpun antibacterian lichid și
apă sterilă, respectiv folosirea de soluții alcoolice decontaminante, care conțin etanol,
izopropanol, compuși cuaternari de amoniu (clorura de benzalconiu);
• folosirea mănușilor sterile nu doar în secțiile cu profil chirurgical, ori de câte ori este
nevoie, folosirea măștilor multistrat (în serviciile chirurgicale și de nou-născuți,
schimbarea fiind recomandată la un interval de o oră);
• asigurarea unităților sanitare cu personal suficient medico-sanitar și de îngrijire, bine
pregătit profesional și cu o conduită etică corespunzătoare.

Supravegherea epidemiologică a instituției se realizează în vederea cunoașterii și a

combaterii tuturor surselor de infecție din rândul bolnavilor și a personalului: depistarea
purtătorilor de germeni și asanarea stării de purtător, testele de sanitație (suprafețe, lenjerie,
halate, mobilier), eliminarea transmiterii parenterale a infecțiilor sanguine, HIV și hepatita cu
virus B și C, pentru evitarea izbucnirii infecțiilor nosocomiale și reducerea mortalității datorate
acestora.

37
 Alte modalități de prevenție constau în alegerea metodelor de investigație și a
tratamentelor cu risc scăzut de infecție, aplicarea de tehnici aseptice și de măsuri de antisepsie.

TABELUL III
Ratele de contaminare ale mâinilor personalului sanitar cu patogeni nosocomiali
și persistența lor pe mâini (după G. Kampf, A. Kramer, modificat)
RATA PERSISTENȚA
AGENȚII PATOGENI DE CONTAMINARE AGENȚILOR
NOSOCOMIALI A MÂINILOR PATOGENI
PERSONALULUI (%) (minute)
Rotavirus 19,5-78,6 ≥ 260 minute
Salmonella spp necunoscută ≤180 minute
Pseudomonas spp. 1,3-25 ≤180 minute
Staphylococcus aureus 10,5-78,3 ≥150 minute
Acinetobacter spp. 3-15 ≥150 minute
Klebsiella spp. 17 ≥ 120 minute
HAV necunoscută ≥ 120 minute
Escherichia coli necunoscută 60-90 minute
VRE > 41 ≥ 60 minute
Candida spp. și Torulopsis glabrata 23-81 60 minute
Proteus vulgaris necunoscută ≥ 30 minute
Serratia marcescens 15,4-24 ≥ 30 minute
Virusul influenza / parainfluenza necunoscută 10-15 minute
Bacillus cereus 37 necunoscută
Clostridium difficile 14-59 necunoscută
Bacteriile Gram-negativ 21-86,1 necunoscută
HAC 8-23,8 necunoscută
MRSA 16,9 necunoscută
Rhinovirus >65 necunoscută

Măsuri de profilaxie și combatere a contaminării aerului

În scopul prevenirii și combaterii contaminării aerului, care deține un rol important în
apariția infecțiilor nosocomiale trebuie luate următoarele măsuri: ventilație corespunzătoare,
curățenie, dezinfecție.
Ventilația este măsura prin care se asigură aer de bună calitate (proprietăți fizice și
compoziție chimică conform normelor). Pentru a se asigura aceste condiții în încăperi, este
nevoie în primul rând de un anumit cubaj al acestora, în funcție de numărul persoanelor și de
activitățile pe care le desfășoară acestea. Chiar dacă se respectă cubajul, aerul din încăpere
trebuie schimbat periodic, prin introducerea de aer curat, necontaminat, nepoluat, care trebuie
să înlocuiască aerul din interior, contaminat și poluat cu diverse substanțe chimice.
Ventilația corespunzătoare înseamnă asigurarea volumului de ventilație și a multiplului
de schimb.
Volumul de ventilație = (N x c) / (a - b)
unde N = numărul persoane din încăpere
c = cantitatea de CO2 eliminată/persoană/oră (22,6 litri)
a = concentrația de CO2 admisă în încăpere (0,07-0,10%)
b = concentrația de CO2 existentă în aerul atmosferic(0,03-0,04%).

38
 Calculul acestei formule arată că pentru o persoană adultă este necesar un volum de aer
de 30 m3/oră.
Frecvența cu care trebuie schimbat aerul din încăpere se numește multiplu de schimb.
Valoarea multiplului de schimb este dependentă de cubajul încăperii / persoană.
La cubaje normale sunt recomandabile următoarele valori ale multiplului de schimb:
pentru camera de zi și dormitoare 1, pentru bucătării 3, iar pentru camera de baie, grupuri
sanitare 1,5-2,0.
În spitale, ventilația trebuie să fie mai intensă, depinzând și de profilul acestuia. Cea mai
mare ventilație, trebuie asigurată în secțiile de boli infecțioase sau spitalele de boli contagioase.
Utilizarea sistemelor de aer condiționat, în care aerul este debarasat de microorganisme înainte
de a fi introdus în încăpere, este una dintre cele mai bune metode.
Metodele simple de aerisire prin uși sau ferestre, asigură ventilația încăperii, dar cu o
eficiență mai redusă. Pentru creșterea eficienței se prelungește durata de aerisire.
Ventilația prin aerisire în curent continuu (deschiderea concomitentă a ușilor și
ferestrelor) timp de 15 minute, este o metodă bună, pentru că înlocuiește complet aerul din
încăpere, cu condiția să se facă în absența persoanelor.
Curățenia este o metodă de îndepărtare a prafului, a substanțelor organice și a
microorganismelor de pe suprafețele și obiectele din încăpere. O curățenie corect aplicată
realizează o decontaminare de 95-98%, foarte aproape de cea obținută printr-o dezinfecție
eficace. Metodele folosite sunt simple: aspirare sau măturare umedă, spălare, ștergere, periere.
Spălarea se face cu apă caldă (38-40°C) la care se adaugă 1-2% carbonat de sodiu sau
săpun, detergenți. Între spălări, suprafețele se mențin curate prin ștergere cu cârpe umede.
Dezinfecția este o metodă prin care se urmărește distrugerea în mediul fizic înconjurător
a formelor microbiene vegetative, în scopul prevenirii infecțiilor și a bolilor transmisibile. De
obicei, se aplică după o curățenie efectuată corect. Ea se poate realiza folosind metode fizice și
chimice.
Metodele fizice de dezinfecție
Metodele fizice de dezinfecție ale aerului și ale suprafețelor se bazează pe efectul
bactericid al temperaturilor înalte și al radiațiilor UV. Dezinfecția se realizează prin spălarea
veselei sau a lenjeriei cu apă, având o temperatură 60-95°C. În spitale, metoda aceasta se aplică
de asemenea în laboratoare pentru sticlăria de laborator și pentru instrumentar. Este vorba de o
acțiune combinată: căldură + detergenți.
Radiațiile UV au cel mai bun efect bactericid în zona lungimilor de undă de 250 nm,
emise de lămpi amplasate în spațiile ce urmează a fi dezinfectate. Eficiența metodei este de 50-
75% deoarece bacteriile sunt protejate de un înveliș organic, nu sunt suspendate ca atare în
aerul atmosferic. Umiditatea ridicată a aerului diminuă de asemenea eficiența dezinfectantă a
radiațiilor UV.
Această metodă de dezinfecție se poate aplica în cabinetele medicale, săli de tratamente,
pansamente, săli de operație etc. în absența bolnavilor și a personalului, datorită efectelor
nedorite ale acestora, în special la nivelul tegumentelor și a ochilor (foto-oftalmie). Se mai
aplică în industria medicamentelor, industria alimentară, unde aerul trebuie să fie cât mai pur
posibil. Personalul care aplică acest tip de dezinfecție trebuie să fie dotat cu echipament de
protecție (haine de protecție, mănuși, ochelari).
Dezinfecția continuă cu UV este greu de realizat, se pot utiliza iradieri parțiale ale
plafoanelor, deasupra persoanelor aflate în sălile de operație, boxe (perdele de radiații la
intrarea în acestea), în jurul meselor de operație, pe mesele de preparare și depozitare a

39
medicamentelor. Radiațiile UV se folosesc de asemenea pentru decontaminarea aerului din
instalațiile de aer condiționat.
Metodele chimice de dezinfecție
Dezinfecția chimică este cel mai frecvent utilizată, datorită eficienței de 99,0-99,9%.
Substanțele chimice sunt nebulizate în aer sub formă de vapori sau aerosoli și produc
distrugerea germenilor din aer și de pe suprafețele pe care au sedimentat.
Dezinfecția cu substanțele chimice este o dezinfecție terminală, întrucât substanțele
utilizate sunt nocive pentru persoanele aflate în încăpere.
Substanțele cel mai frecvent utilizate în acest scop sunt: substanțele clorigene
(cloramină, hipoclorit de sodiu), formolul, beta-propiolactona, glicolii (trietilenglicol, propilen-
glicol), soluții de alcool propilic, soluții de ulei de pin.
Pentru o eficiență bună a dezinfecției, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
umiditatea aerului de 40-50%, temperatura din încăpere optimă, să fie efectuată în prealabil o
curățenie a încăperii pentru îndepărtarea murdăriei organice, un timp de contact necesar
dezinfecției, selectarea dezinfectantului în funcție de microorganismele ce trebuie să fie
distruse.

POLUANȚII ALERGIZANȚI
În această categorie intră elemente de natură biologică, chimică sau fizică ce determină
apariția unor reacții alergice.
După natura lor acești poluanți pot fi vegetali, animali sau industriali.
Poluanți vegetali sunt reprezentați de polen și particule de origine vegetală. Polenul conține
principiul alergizant și produce polinoze mai ales primăvara. Arborii puternic alergizanți sunt
plopul, teiul, arțarul și salcâmul (lunile martie-mai). Există și arbori puțin alergizanți cum este
mesteacănul, arinul, stejarul, castanul sau frasinul. Plantele furajere cum sunt lucerna și trifoiul
sunt tot intens alergogene, în timp ce plantele de pădure (pin, tuia, tisa) sunt mai puțin
alergogene. Mucegaiurile sunt plasate la limita dintre plante și animale și au efecte alergizante,
incidența alergiilor produse de mucegaiuri fiind mare primăvara. Particulele de origine vegetală
cu efecte alergizante sunt reprezentate de fibrele textile, praful de lemn, făinuri.
Poluanții animali sunt reprezentați de perii din blănurile animalelor sălbatice și domestice
(produc sensibilitate la persoanele ce conviețuiesc cu animalele, la contactul cu blana acestora),
descuamările epidermice, fulgii păsărilor domestice (folosiți la perne, plăpumi, saltele). Reacțiile
apar frecvent la combinarea agenților alergogeni, în acest sens cel mai cunoscut este praful de
casă ce conține elemente vegetale și animale: fulgi; peri; scuame de la animale; fibre de bumbac,
lână, in, cânepă; fragmente de bacterii, mucegai, acarieni.
Alergenii de natură industrială sunt reprezentați de diferitele substanțe chimice folosite în
industrie și care dau o serie de reacții al căror mecanism este uneori necunoscut (mercur, beriliu,
azbest, hidrocarburi, bioxid de sulf).
Efectele asupra organismului sunt de două tipuri:
• la contactul cu organismul uman ele declanșează reacții spontane de tip imediat (reacții
atopice) ce determină sinteza de anticorpi de tipul IgE la contactul cu antigenele; în acest
context apare rinita alergică, astmul bronșic, urticaria, conjunctivita alergică, dermatita
atopică;
• substanțele din industrie se comportă ca haptene care la contactul cu proteinele organismului
uman formează anticorpi specifici și dau reacții alergice.

40
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Gavăt Viorica, Petrariu F.D., Gavăt C.C., Azoicăi Doina Factorii de risc din mediu și
sănătatea Iași: Editura “Edit DAN” Iași, 2001.
2. Gavăt Viorica Sănătatea mediului și implicațiile sale în medicină Iași: Editura “Gr. T.
Popa” Iași, 2007.
3. Mănescu S., Tănăsescu Gh., Dumitrache S., Cucu M. Igienă, București: Editura
Medicală, 1991.
4. Mănescu S. Microbiologia sanitară, București: Editura Medicală, 1989.
5. Mănescu S., Cucu M., Diaconescu M.L. Chimia sanitară a mediului, București: Editura
Medicală, 1994.
6. Vlaicu Brigitha Sănătatea mediului ambiant, Timișoara: Editura Brumar, 1996.

41