TRANSFUZIA

Transfuzia reprezintă o metodă terapeutică ce constă în administrarea de sânge sau preparate de

sânge în sistemul circulator al bolnavului.
Istoric:
 În anul 1667 Jean Denis, executa prima transfuzie de sânge de la oaie la om; evident că s-a
produs un accident mortal
 Prima transfuzie reuşită la om, a fost efectuată de J. Bundell, în anul 1818.
 În 1900 Landsteiner a descoperit grupele sanguine
 În anul 1941, a fost descoperit factorul Rh, de către Wiener
 La noi în ţară, prima transfuzie de sânge a fost efectuată de către Carol Davila, la sfârşitul
secolului trecut
 La începutul secolului XX s-a descoperit mecanismul imunologic care stă la baza
accidentelor transfuzionale: o reacţie de tip antigen-anticorp, care determină aglutinare şi
hemoliză.
Grupele sanguine
 Pe suprafaţa eritrocitelor se găsesc antigene (aglutinogene) A şi B. Ele sunt glicoproteine şi
apar din luna a III-a de viaţă intrauterină.
 În ser se găsesc anticorpi (aglutinine)  şi . Producţia lor începe de la o vârstă cuprinsă între
2 şi 8 ani (este maximă la 10 ani).
 În sângele aceluiaşi individ nu pot coexista aglutinogenul şi aglutinina corespunzătoare lui =
Legea lui Landsteiner
Sistemul AB0
Cuprinde 4 grupe, în raport cu existenţa aglutinogenelor pe hematii şi a aglutininelor în ser.
Notarea lor s-a făcut cu 0, A, B, AB, de către Landsteiner şi cu I, II, III, IV, de către Janski.
Pentru a evita accidentele grave ce pot avea loc în urma unor confuzii date de această dublă
nomenclatură, s-a hotărât ca notarea grupelor sanguine să se facă cu majuscule, urmate de cifre
romane în paranteză.
 Grupa 0(I): nu conţine nici un aglutinogen pe hematii, dar conţine aglutinenele  şi  în
plasmă
 Grupa A(II): conţine aglutinogenul A pe hematii şi aglutinina  în plasmă
 Grupa B(III): conţine aglutinogenul B pe hematii şi aglutinina  în plasmă
 Grupa AB(IV): conţine pe hematii aglutinogenul A şi B şi nu are nici o aglutinină în plasmă
Sistemul Rh
În sistemul Rh există două grupe:
 O grupă în care aglutinogenul Rh este prezent pe hematii = „Rh pozitiv“; apare într-o
proporţie de 85% din populaţie.
 O grupă în care aglutinogenul Rh lipseşte de pe hematii = „Rh negativ“; prezent în 15% din
populaţie
 În mod normal în plasmă nu există aglutinine antiRh, dar ele pot să apară în cazul unor
izoimunizări prin transfuzii repetate de sânge Rh+, la o persoană Rh-, sau în cadrul sarcinii, la
o femeie Rh negativă, al cărui făt este Rh pozitiv (antigenele fătului trec prin placentă în
sângele mamei).
Schema compatibilităţii sanguine
 Grupa 0(I), primeşte sânge numai de la grupa 0(I), dar poate dona sânge tuturor grupelor =
donator universal
 Grupa A(II), poate dona sânge grupei A(II) şi AB(IV).
 Grupa B(III), poate dona sânge grupelor B(III) şi AB(IV)
 Grupa AB(IV), donează sânge numai grupei AB(IV); poate primi sânge de la toate grupele =
primitor universal
Tehnica determinării grupelor sanguine – se face pe lamă sau în tuburi.
 Determinarea aglutinogenelor (proba Beth-Vincent)
Metoda Beth-Vincent determină aglutinogenele A şi B din sângele cercetat utilizând seruri
test de 3 tipuri: 0(I) – nu conţine aglutinogene; A(II) – conţine aglutinogen A; B(III) –
conţine aglutinogen B.
Se pune pe o lamă câte o picătură din fiecare ser-test şi apoi se adaugă peste acestea câte o
picătură de 10 ori mai mică din sângele cercetat. După amestecarea acestora, se cercetează
fenomenul de aglutinare.

Grupa sanguină Ser-test O Ser-test A Ser-test B

OI absentă absentă absentă

 A II prezentă absentă prezentă

B III prezentă prezentă absentă

AB IV prezentă prezentă prezentă

 Determinarea aglutininelor (proba Simonin)

Metoda Simonin determină aglutininele din serul sângelui cercetat, obţinut prin
centrifugarea sângelui. În acest caz se utilizează hematii-test de tip AII şi B III, precum şi
hematii-test de tip O (nu conţin aglutinogen).
Se pun pe o lamă 3 picături din ser peste care se adaugă câte o picătură de 10 ori mai mică
din fiecare tip de hematii-test, după care se cercetează apariţia fenomenului de aglutinare.

Grupa sanguină Hematii-test O Hematii -test A Hematii -test B

OI absentă prezentă prezentă
A II prezentă absentă prezentă
B III prezentă prezentă absentă
AB IV absentă absentă absentă

 Determinarea factorului Rh
Pentru aceasta se utilizează ser-test anti-Rh, hematii-test Rh-pozitive şi hematii-test Rh-
negative.
Se pun pe o lamă 3 picături de ser-test anti-Rh. În prima şi ultima picătură se pune câte o
picătură din hematiile-test cunoscute (A şi B), acestea fiind picăturile martor. În picătura din
mijloc se pune o picătură din sângele cercetat. Dacă în picătura din mijloc sângele este
aglutinat acesta este Rh+, iar dacă nu este aglutinat este Rh-.
1. Proba de compatibilitate directă, in vitro (Jeanbrau), determină anticorpii
incompatibili din serul bolnavului faţă de eritrocitele donatorului, concomitent, în două
moduri:
a) pentru anticorpii de tip natural în mediu albuminos la temperatura camerei;
 b) pentru anticorpii de tip imun, cu adaos de soluţie de papaină – cisteină, la
temperatura de 37°C.
Tehnica utilizează o picătură mare din serul bolnavului şi o picătură mică din sângele ce
urmează a fi transfuzat. Acestea se pun pe o lamă şi se urmăreşte fenomenul de
aglutinare. Dacă acesta apare, cele 2 probe nu sunt compatibile şi sângele respectiv nu
trebuie transfuzat.
2. Proba de compatibilitate directă, in vivo (Oehlecker), constă în injectarea unei mici
cantităţi de sânge în circulaţia receptorului. Se transfuzează 20 ml de sânge în jet apoi se
reduce debitul, urmărind eventuala apariţie a unor reacţii adverse (frison, cefalee, dureri
lombare, urticarie, tahicardie etc.) Dacă acestea nu apar, se mai transfuzează 20 ml de
sânge, iar ulterior întreaga cantitate, considerându-se că cele două tipuri de sânge testat
sunt compatibile.
Orice transfuzie de sânge se face, obligatoriu, numai după parcurgerea tuturor probelor descrise
mai sus.
Preparate de sânge
 Sângele integral
 Se va păstra la 2-6 grade, cu adăugare de stabilizator (70 ml soluţie de citrat pentru
450 ml sânge);
 Poate fi administrat până la maximum 35 de zile de la recoltare.
 O unitate de sânge integral = 420 ml!
Indicaţii:
- în prezent, administrarea sa pentru transfuzie este restrânsă mult în favoarea
derivaţilor de sânge;
- indicaţia principală este cea de sursă pentru obţinerea de derivaţi.
 Masa eritrocitară
- se obţine din sângele integral după înlăturarea plasmei prin centrifugare sau
sedimentare
- are un Ht de 60-70%, iar cantitatea de plasmă îndepărtată este de 150-200 ml/unitate
de sânge integral.
- administrarea unei unităţi determină creşterea Ht cu aproximativ 1g%.
Indicaţii: anemiile fără hipovolemie, şocul hemoragic.
 Concentratele plachetare (masa trombocitară)
- Se administrează în 3-5 zile de la recoltare;
- Administrarea de trombocite necesită compatibilitate de grup sanguin;
- Administrarea a 6 unităţi de masă trombocitară creşte numărul de trombocite cu 20-
30 x 109/L.
Indicaţii: Trombocitopenii  50 x 109/L.
 Plasma proaspătă congelată (PPC)
- separată de elementele figurate ale sângelui şi congelată la –18 grade C;
- se poate stoca timp de 1 an;
- înainte de utilizare trebuie dezgheţată;
- conţine toate proteinele plasmatice şi toţi factorii coagulării;
- reprezintă o sursă de colinesterază;
- trebuie să fie compatibilă AB0 şi Rh;
- riscul transmiterii infecţiilor virale este acelaşi ca şi la sângele integral.
Indicaţii (include şi Recomandările ASA) pentru administrarea PPC:
- reversarea urgentă a warfarinei (anticoagulant neheparinic) 5-8 ml/kgc;
- deficitul de factori ai coagulării în lipsa concentratelor specifice de factori ai
coagulării;
- corectarea hemoragiilor microvasculare cu TQ sau PPT peste 1,5 faţă de normal;
- corectarea hemoragiilor microvasculare ca urmare a transfuzării unei cantităţi peste o
unitate de sânge, când TQ sau PPT nu sunt disponibile;
- deficitul de antitrombină III;
- imunodeficienţe;
- deficit de colinesterază.
Plasma nu trebuie folosită ca expander de volum, ca supliment nutritiv, ca supliment de
albumină, în scopul corectării hipogamaglobulinemiei, în scopul tratării singure a
sângerării, sau a corectării unui PT sau PTT prelungit.
 Crioprecipitatul
- concentrat de proteine plasmatice obţinut din PPC prin dezgheţare şi apoi reîngheţare
la o temperatură de –20 oC;
- conţine factorul VIII, fibrinogen, fibronectină, factorul von Willebrand;
 - compatibilitatea AB0 este necesară numai la administrarea de cantităţi mari;
- riscul de transmitere a infecţiilor virale este acelaşi ca şi la sângele integral.
Indicaţii pentru administrarea de crioprecipitat (Recomandările ASA):
- profilaxia perioperatorie a hemoragiilor la pacienţi care nu sângerează, dar suferă de
deficienţe congenitale de fibrinogen sau boala Willebrand, refractari la desmopresină;
- hemoragii la bolnavi cu boala Willebrand;
- corectarea hemoragiilor microvasculare la pacienţii care au primit mai mult de o
unitate de sânge şi au o concentraţie de fibrinogen de sub 80-100 mg/dl sau când
fibrinogenul nu poate fi măsurat în timp util;
- în deficienţa de factor VIII, în lipsa concentratului de factor VIII.
 Concentratul de leucocite
- Se obţine din sângele integral al pacienţilor la care cantitatea de leucocite a fost
crescută prin administrare de corticosteroizi sau de la cei cu leucemie granulocitară
cronică.
- Compatibile AB0.
Indicaţii:
- infecţii severe refractare la antibiotice, cu granulocitopenie sub 500/mm3.
 Albumina umană 4,5% şi 20%
- poate fi utilizată timp de 2 ani de la obţinere;
- deoarece este tratată la căldură, nu prezintă risc de transmitere a hepatitei virale;
- nu conţine factori de coagulare.
Indicaţii:
- hipoproteinemie, pentru refacerea presiunii coloid osmotice a plasmei: arsuri,
peritonite, ciroză hepatică, boli consumative.

Protocolul terapiei cu sânge şi derivaţi

1. Determinarea grupei sanguine şi Rh. Proba de compatibilitate directă Jeanbrau;
2. Perfuzie i.v., încălzită în prealabil şi administrată cu ajutorul truselor cu microfiltre de 140
microni;
3. Primii 10 ml se administrează rapid, cu observarea pacientului (proba Oehlecker);
 4. Ritm obişnuit, 60 pic/min. La pacienţii cu afecţiuni cardiace – ritm lent 30-40 pic./min,
preferându-se masa eritrocitară;
5. Administrarea de soluţii glucozate înaintea transfuziei nu este recomandată deoarece
produc liză eritrocitară osmotică.

Complicaţiile posttransfuzionale
 Imediate - orice reacţie neobişnuită care survine în timpul, sau în primele 2-3 ore
posttransfuzional.
 Tardive – apar în zile/săptămâni sau luni (virusul leucemiei umane cu celule T).
A. Reacţii mediate imunologic
 Reacţia hemolitică imediată – prezintă simptome variate fără o cauză directă, fiind
proporţionale cu severitatea reacţiei.
Hemoliza acută intravasculară – hemoliza masivă a eritrocitelor cu hemoglobinemie
şi hemoglobinurie.
Cauze: incompatibilitate AB0
Efecte fiziopatologice
Datorită conflictului imun se realizează o distrucţie masivă a hematiilor cu eliberarea
enzimelor intracelulare şi a eritrocitinei care va duce la CID.
Hemoglobina liberă precipită în tubii renali şi produce necroză corticală, oligurie,
anurie.
Semne clinice
Debutul este brusc, cu: durere în zona lombară, febră, frison, durere toracică, dispnee,
hipotensiune, sângerare difuză, insuficienţă renală acută, coagulare intravasculară
diseminată (DIC), hemoglobinurie.
Tratament:
- oprirea imediată a transfuziei cu schimbarea trusei;
- stabilizarea hemodinamică şi respiratorie a pacientului (RCP va fi iniţiată dacă
situaţia o impune);
- oxigenoterapie;
- adrenalină administrată i.m. 0,5 ml din sol. 1:1000 la fiecare 10 min. sau i.v.
0,5-1 ml din sol. 1:10.000;
 - antihistaminice;
- hidrocortizon 100-300 mg i.v.;
- verificarea testelor de compatibilitate;
- monitorizarea diurezei;
- administrare de lichide NaCl;
- administrarea de diuretice (după stabilizarea hemodinamică): manitol 20%
100ml/h, furosemid 40 mg. i.v.;
- alcalinizarea urinei – reduce precipitarea Hb în tubii renali – 40-70 mEq
bicarbonat de Na.
Mortalitatea depăşeşte 50%.
 Reacţii hemolitice transfuzionale tardive
Se manifestă de obicei la 7-10 zile de la transfuzie şi se datorează incompatibilităţii
de subgrup, care o apare odată cu creşterea titrului de anticorpi în sângele
primitorului. Se produce o hemoliză extravasculară a eritrocitelor donatorului în
sistemul reticulo-endotelial, după creşterea anticorpilor din sistemul secundar
(sistemului Rh, Kidd, anti-E şi anti-D).
Semne clinice: febră, icter, anemie, insuficienţă renală.
Tratament: hidratare abundentă, corectarea complicaţiilor (anemiei, insuficienţei
renale).
 Reacţii la trombocitele, leucocitele (IgA) din sângele donatorului
Semne clinice: pot merge de la forme uşoare (febră, dispnee, tahicardie) până la
formele grave de şoc şi reacţie anafilactică (mai rar).
B. Transmiterea de germeni patogeni
 Hepatită – măsuri de protecţie:
- Persoanele care au avut hepatită B sunt excluse de la donare pentru 1 an;
- Măsurile de verificare a sângelui transfuzat pentru hepatita B şi C sunt
obligatorii. Testele implică determinarea antigenelor de suprafaţă.
- Riscul de transmitere pe această cale este de 1:30.000.
 Infecţia HIV – măsuri de protecţie:
- Persoanele cu risc sunt excluse de la donare;
- Testarea anticorpilor HIV.
 - Riscul de transmitere pe această cale este de 1:1.000.000.
 Virusul limfomului şi leucemiei umane (Human T-cell leukemia and lymphoma
virus).
- Este posibil, în prezent nu se testează în toate ţările, dar malignizarea este
neobişnuită după infectarea cu acest virus.
 Malaria – măsuri de protecţie:
- Persoanele care au vizitat zonele endemice sunt excluse de la donare pentru 6
luni.
 Citomegalovirusul
- Este prezent în aproximativ 55% din populaţie.
- Testarea se face numai la persoanele imunodeficitare, dar nu de rutină.
- Transmiterea afecţiunii Creutzfeld-Jakob prin transfuzie este o nouă variantă încă
în studiu.
C. Complicaţii metabolice
 Hiperpotasemia, hipocalcemia, acidoza sunt câteva din posibilele complicaţii ale
transfuziei.
D. Complicaţii generale
 supraîncărcare hemodinamică cu insuficienţă cardiacă consecutivă;
 hipotermie;
 afectarea afinităţii hemoglobinei pentru oxigen cu deplasarea curbei de disociere a Hb
spre stânga;
afectarea coagulării.