Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BIOLOGIE
CLASA A X-A
CAIETUL ELEVULUI_______________________________
2021-2022
COMPETENȚE GENERALE VALORI ȘI ATITUDINI
1. Receptarea informațiilor despre lumea vie Interes pentru realizările și descoperirile din domeniul științelor
2. Explorarea sistemelor biologice Motivația pentru informarea și documentarea științifică
3. Utilizarea și construirea de modele și algoritmi în Dezvoltarea curiozității și respectului față de orice formă de viață
scopul demonstrării principiilor lumii vii
Grija față de propria persoană, față de ceilalți și față de mediul înconjurător
4. Comunicarea orală și scrisă utilizând corect
Dezvoltarea toleranței față de opiniile altora
terminologia specifică biologiei
5. Transferarea și integrarea cunoștințelor și Cultivarea sensibilității
metodelor de lucru specifice biologiei în contexte Interes pentru aplicarea cunoștințelor de biologie în viața cotidiană
noi Implicarea în rezolvarea unor probleme de interes global
HISTOLOGIE VEGETALĂ
Definiția Țesutul vegetal este o grupare permanentă de celule cu aceeași formă și origine (sau cu formă și origine diferite), interdependente și
țesutului care îndeplinesc aceeași funcție. Deci țesuturile sunt unități anatomice și fiziologice, celulele constituente fiind unite între ele prin
vegetal intermediul lamelei mijlocii și al plasmodesmelor.
a) Forma celulelor: țesuturi parenchimatice – celulele sunt izodiametrice; țesuturi prozenchimatice – celule
heterodiametrice
Criterii de b) Gradul de diferențiere a celulelor: țesuturi meristematice (embrionare) și țesuturi adulte (mature, definitive)
clasificare c) Compoziția chimică a peretelui celular: țesuturi suberificate, țesuturi lignificate etc.
d) Funcția îndeplinită: țesuturi formatoare, țesuturi protectoare, țesuturi conducătoare etc.
e) Prezența sau absența protoplastului: țesuturi vii și țesuturi moarte
= grupări morfologice și funcționale de celule interdependente care coexistă într-un întreg și care îndeplinesc o anumită
funcție
Sistemul Reprezentat de meristeme primordiale (promeristeme), meristeme primare și
Clasificarea meristeme secundare
generator
țesuturilor
Sistemul Cuprinde țesuturi primare (epiderma/rizoderma, exoderma, endoderma, caliptra) și
vegetale
protector secundare (suberul, periderma și ritidomul)
Marin Andrei
Sisteme de Sistemul
(1933-2012) Alcătuit din țesuturile conducătoare lemnos și liberian, primare și secundare
țesuturi conducător
propune cinci
Reunește parenchimurile (de absorbție, asimilator, acvifer, aerifer, de înmagazinare
sisteme de Sistemul
a substanțelor de rezervă) și țesuturile mecanice sau de susținere (colenchim și
țesuturi: fundamental
sclerenchim)
Sistemul
țesuturilor Reunește structurile secreto-excretoare, țesutul de separație și țesuturile senzitive
speciale
ȚESUTURI MERISTEMATICE
SISTEMUL GENERATOR/
CARACTERE GENERALE CARACTERE CITOLOGICE
meristemele (țesuturi formatoare, țesuturi embrionare) sunt țesuturi cu caracter nu au substanțe ergastice (de rezervă – amidon ș.a.)
embrionar care determină creșterea și dezvoltarea plantei și formarea celulelor peretele celular este subțire, facilitând fluxul intens de substanțe
reproducătoare nutritive care sunt foarte importante pentru susținerea
meristemele se caracterizează prin activitate mitotică nelimitată metabolismului lor foarte activ
celulele care se diferențiază pierd treptat caracterele embrionare, nucleul este voluminos, dispus central
transformându-se în cele din urmă în țesuturi adulte (definitive, mature sau prezintă proplastide, și promitocondrii
permanente) între celulele meristemelor nu există spații intercelulare
meristem – gr. merizein – a împărți, meristos – împărțit, meris – parte, porțiune
CLASIFICARE
Meristeme rezultă din zigot; formează embrionul timpuriu în întregime; la planta adultă sunt reprezentate de celulele inițiale din
primordiale vârful T, R și ramurilor acestora (numit vârf vegetativ meristematic)
(promeristeme) rol – asigură formarea meristemelor primare apicale
situate la nivelul vârfului vegetativ meristematic sau la distanță de acest vârf
Caractere
după poziția lor în corpul plantei pot fi: apicale și intercalare
generale
asigură formarea țesuturilor adulte primare și CREȘTEREA ÎN LUNGIME a plantei
situate la nivelul vârfului, sub celulele inițiate, dar deasupra celui mai tânăr primordiu
Meristeme
Apicale foliar (în cazul tulpinii)
primare
funcționează toată viața plantei
Tipuri
la tulpinile articulate (cu noduri) se găsesc la baza internodurilor, deasupra nodului
Intercalare funcționarea lor este limitată în timp, în cele din urmă diferențiindu-se complet
la cereale, garoafă, coada calului etc.
După
origine derivă din țesuturi adulte vii (care sunt deja diferențiate); apar prin procesul de
dediferențiere/remeristematizare
Caractere
se formează în profunzimea rădăcinii și a tulpinii și contribuie la CREȘTEREA ÎN GROSIME a
generale
acestora.
apar la majoritatea dicotiledonatelor și la toate gimnospermele
Meristeme apare în cilindrul central (stel);
secundare / generează țesut conducător secundar (format din vase conducătoare, parenchim și fibre
Cambiul
laterale (acestea din urmă lipsesc din țesutul conducător primar))
vascular
xilem (lemn secundar) – centripetal (spre interiorul/centrul organului)
Tipuri
floem (liber secundar) – centrifugal (spre exteriorul/suprafața organului)
Felogenul se formează în țesuturile primare vii, de diferite categorii, din afara cilindrului central; este
(cambiul unistratificat și cu origine variată; generează suber spre exterior (predomină) și feloderm
subero-
felodermic) spre interior
ȚESUTURI ADULTE
SISTEMUL PROTECTOR (APĂRĂTOR)
Caractere Țesuturi în general, unistratificate și de obicei externe (superficiale), rar profunde. După origine țesuturile de apărare sunt de două categorii:
generale primare (epiderma, exoderma, endoderma, țesutul caliptral) și secundare (suberul – component al peridermei și al ritidomului).
Clasificare
Epiderma este principalul țesut de apărare a corpului primar al plantei. Este reprezentată de monostratul (rar
straturile) exterior de celule care acoperă și protejează toate organele vegetative și de reproducere.
La rădăcină se mai numește și rizodermă. Este formată din celule vii, fără spații intercelulare (adaptare la
Caractere
funcția principală pe care o are). În regiunile în care vine în contact cu aerul (toate organele supraterane),
generale
epiderma prezintă la suprafață o peliculă/un strat de natură lipidică (alcătuită din cutină), cu grosime variată,
numită cuticulă, având în special rol de protecție împotriva deshidratării. Epiderma este alcătuită din două
tipuri principale de celule: propriu-zise și specializate.
Variate ca formă (parenchimatice sau prozenchimatice), mărime, mod de dispunere, cu
Tipuri de Propriu-zise perete celular subțire (alcătuit din celuloză, hemiceluloză, pectine și cutină) sau gros (mai
celule ales cel tangențial extern).
Specializate Celule stomatice și celule anexe, peri, emergențe etc.
1. Rol de protecție.
2. Cuticula și ceara au rol izolator și protector față de factorii distructivi din mediul extern.
3. Reglează transpirația.
Roluri
4. Rol de absorbție (la familiile Orchidaceae și Bromeliaceae)
5. Rol de secreție – uleiuri eterice ș.a.
6. Rol de recepționare a unor stimuli – lumină, temperatură
Structuri specializate care asigură schimburile de gaze din fotosinteză, respirație, transpirație.
Tipuri de stomate. (1) Tipul amarilidaceu: alcătuită din două celule epidermice reniforme,
numite celule stomatice (= celule de închidere), orientate cu concavitatea față în față,
1. Epiderma
Stomate delimitând astfel între ele o deschidere numită ostiol/ă, cu mărime variabilă. (2) Tipul
gramineu: celulele stomatice sunt halteriforme. Celulele stomatice sunt înconjurate de celule
anexe. Celulele stomatice împreună cu celulele anexe formeză aparatul (complexul)
stomatic.
Formațiuni derivate din celulele epidermale.
I. Țesuturi Tectori Peri protectori glandulari/secretori (secretă anumite substanțe
protectoare Perii – uleiuri eterice, apă, terpene, substanțe urticante = urzicătoare
primare Alte protectori pot etc.); la urzică părul secretor conține acetilcolină, histamină,
structuri fi uni- sau serotonină, moroidină, posibil acid formic – prin inoculare
epidermale pluricelulari, determină parestezie (senzație de furnicătură, amorțeală,
Categorii vii sau morți, înțepătură, de arsură sau de rece etc. care apare în unele boli ale
Peri simpli sau sistemului nervos)
(trichomi) ramificați Peri protectori neglandulari (nesecretori)
Peri absorbanți – la rădăcină
Peri senzitivi – la plantele carnivore
1. Protecție mecanică
2. Izolare termică (exemplu clasic – Espeletia sp. din fam Asteraceae)
Roluri 3. Apără organismul împotriva consumatorilor
4. Absorb apa cu săruri minerale
5. Reduc (când sunt morți) sau măresc (când sunt vii) intensitatea transpirației
Caracteristică rădăcinilor. Reprezentată de stratul (la dicotiledonate) sau straturile (2-3, la monocotiledonate)
2. Exoderma subrizodermice ale scoarţei externe. Alcătuită din celule vii, parenchimatice, poligonale, cu pereţi celulari ușor
suberificați/lignificaţi, fără spaţii intercelulare.
Există mai ales la rădăcini, rar la tulpini. Este un țesut viu alcătuit dintr-un monostrat de celule poligonale, fără spații
3. Endoderma
intercelulare; pereții celulari sunt inegal îngroșați în mod caracteristic (în formă de bandă sau în formă de potcoavă.
Caractere Specifică rădăcinii – protejează vârful vegetativ meristematic. Este o structură „în deget de mănușă”,
generale alcătuită din celule parenchimatice, cu pereţii celulari ușor suberificaţi. Se mai numește piloriză sau scufie.
1. Protejează vârful vegetativ meristematic
4. Țesutul
2. Facilitează creșterea rădăcinii – celulele apicale devin mucilaginoase și lichefiază particulele solului;
caliptral
odată cu creșterea rădăcinii, se dezorganizează treptat, dar se regenerează permanent pe seama
(Caliptra) Roluri
caliptrogenului.
3. Participă la orientarea gravitropă pozitivă a creșterii rădăcinii (celulele prezintă statolite – organite
speciale care detectează acțiunea forței gravitaționale).
Țesuturile protectoare secundare se formează din felogen. Produsele felogenului și ale cambiului vascular determină creșterea secundară în
grosime a cormului.
Este alcătuit din celule izodiametrice, fără spații intercelulare, dispuse unele sub altele, moarte la maturitate.
Caractere
Pereții celulari sunt impregnați cu suberină. Suberul este slab permeabil pentru apă; este foarte greu
generale
permeabil pentru gaze; prezintă slabă conductibilitate termică.
1. Protecție împotriva deshidratării (prin limitarea transpirației)
1. Suberul
Roluri 2. Protecție împotriva variațiilor mari de temperatură, frig excesiv
(pluta, felemul)
II. Țesuturi 3. Protecție împotriva agenților patogeni (prin grosime și lipsa spațiilor intercelulare)
protectoare Formațiuni suberoase formate pe tulpină, rădăcini, pețioluri, unele fructe. Sunt deschideri sau fisuri în suber,
secundare Lenticele permițând schimbul de gaze (O2 și CO2) între țesuturile vii de sub suber (care este impermeabil pentru gaze)
și aerul atmosferic. Sunt echivalente funcțional cu stomatele din epidermă.
Complex de țesuturi format din felogen și țesuturile pe care acesta le generează – suber spre exterior și feloderm spre
2. Periderma
interior.
Caractere Ansamblu de țesuturi primare și secundare moarte (= o succesiune de PERIDERME), care împreună
generale alcătuiesc țesuturile de apărare ale ramurilor, trunchiului și ale unor rădăcini. Se numește popular „scoarță”.
3. Ritidomul
Protecție împotriva pierderii de apă prin transpirație, a supraîncălzirii și înghețului, a pătrunderii paraziților
Roluri
și acțiunii erbivorelor și a incendiilor
SISTEMUL CONDUCĂTOR
Cormul (corpul vegetativ al plantelor superioare, numite și cormofite – ferigi, gimnosperme, angiosperme – format din rădăcină, tulpină,
frunze) este traversat de un curent dublu de lichide – seva brută și seva elaborată.
Seva brută = soluție de săruri minerale absorbită din sol de către rădăcini, la nivelul regiunii pilifere (regiunea perișorilor radiculari
absorbanți); circulă ascendent, până la țesuturile asimilatoare (localizate în special în frunză), prin țesutul conducător lemnos.
Seva elaborată = soluție de substanțe organice (în special glucide – zaharoză până la 30%) formate prin procesul de fotosinteză; circulă
descendent și ascendent prin țesutul conducător liberian și ajunge la toate țesuturile plantei, în special în zonele de creștere (vârfurile
meristematice) pentru a susține energetic metabolismul foarte activ al acestor țesuturi; surplusul de substanță organică din seva elaborată se
Caractere depozitează în organele de acumulare (tuberculi, bulbi, muguri etc.).
generale Corp vegetativ mare => necesar mare de seve => pentru transportul lor (în cantitate mare și la înălțime) au apărut ca adaptare evolutivă,
țesuturile conducătoare.
Țesuturile conducătoare adevărate apar prima dată la pteridofite (ferigi).
Țesuturile conducătoare sunt alcătuite din:
vase (permit circulația sevelor cu viteză mult mai mare decât în cazul transportului prin difuzie din celulă în celulă)
parenchim
fibre sclerenchimatice (doar în țesuturile conducătoare secundare).
Lemnul primar (hadrom) este alcătuit din vase conducătoare lemnoase (traheide și/sau trahee) și parenchim lemnos. Lemnul secundar
(xilem) este alcătuit din hadrom și fibre lemnoase, adică din vase conducătoare lemnoase, celule parenchimatice și fibre lemnoase.
reprezentate de șiruri de celule dispuse cap la cap și grupate în fascicule conducătoare
fără conținut viu la finalul diferențierii (când sunt complet diferențiate sunt moarte)
pereți celulari îngroșați și lignificați
după formă, dimensiune și modul de îngroșare a pereților sunt de două tipuri: traheide și trahee
vase închise (imperfecte), cu capete ascuțite (efilate) sau rotunjite
caracteristice plantelor primitive – ferigi, gimnosperme; se întâlnesc și în anumite zone
Vase
Traheide ale plantelor evoluate (angiosperme)
lemnoase
Țesut circulația sevei brute este mai dificilă, înceată deoarece diametrul este mai mic și
conducător Hadrom există pereți celulari terminali (barieră intercelulară)
lemnos Xilem vase deschise, perfecte
tuburi continue/neîntrerupte care rezultă din suprapunerea cap la cap de celule mai
Trahee
largi decât traheidele și numite articule vasculare/element de vas
prezente la angiosperme și gnetate (grup de gimnosperme)
celule vii, puțin alungite
Parenchim depozitează amidon și alte substanțe de rezervă
lemnos rol în circulația substanțelor – conducere radiară
rol de susținere – cele cu pereții îngroșați și lignificați
Fibre elemente prozenchimatice efilate (ascuțite la capete), întâlnite doar în lemnul secundar
lemnoase pereți celulari puternic îngroșați și lignificați
Liberul primar (leptom) este alcătuit din tuburi ciuruite, celule anexe (la angiosperme) și parenchim liberian. Liberul secundar (floem)
este alcătuit din leptom și fibre liberiene, adică din tuburi ciuruite, celule anexe (la angiosperme), parenchim liberian și fibre liberiene.
Tuburi vase alungite, alcătuite din celule prismatice (= articule de vase ciuruite), vii, fără nucleu la
ciuruite maturitate, așezate cap la cap,
(vase în pereții terminali transversali există pori (perforații) care formează ciururile (plăcile ciuruite)
liberiene)
Țesut având nucleu asigură coordonarea metabolică pentru tuburile ciuruite (rol de vitalizant al acestora,
conducător Leptom Celule
care nu au nucleu, dar au metabolism care trebuie coordonat)
liberian Floem anexe
lipsesc la ferigi, gimnosperme (acestea prezintă *celule albumifere echivalente celulelor anexe)
alcătuit din celule vii cu pereți celulari celulozici
Parenchim
rol de conducere a sevei elaborate în sens radiar
liberian
este țesut de rezervă amilifer (celulele conțin mult amidon)
Fibre prezente doar în liberul secundar; sunt elemente de sclerenchim (țesut mecanic); îndeplinesc rol de susținere
liberiene
SISTEMUL FUNDAMENTAL
Este reprezentat de două categorii de țesuturi – parenchimuri și țesuturi mecanice/de susținere
Sunt țesuturi alcătuite din celule vii, care au capacitate de diviziune, evidentă în procesele de cicatrizare și de regenerare.
Celulele sunt slab diferențiate, dar îndeplinesc variate roluri fiziologice. Celulele au diferite forme: poliedrică (majoritatea),
Caractere
prozenchimatică, lobată/cutată, stelată. Pereții celulari primari celulozici sunt fie subțiri, fie foarte groși; pot fi prezenți
generale
pereți secundari îngroșați lignificați (în xilem). Parenchimurile sunt de cinci categorii: de absorbție, asimilator, de
depozitare de substanțe de rezervă, acvifer, aerifer.
De absorbție Are rolul de a absorbi apa cu săruri minerale dizolvate sau alte substanțe.
Funcție principală – sinteza de substanțe organice prin fotosinteză, iar pentru îndeplinirea acestei funcții
este alcătuit din celule bogate în cloroplaste cu clorofilă (caracter structural definitoriu), cu pereți subțiri
celulozici.
Sunt două tipuri principale de țesut asimilator, ambele prezente în structura frunzei:
Asimilator palisadic (alcătuit din 1-3 straturi de celule prismatice sau cilindrice bogate în cloroplaste, cu spații
(clorenchim) intercelulare mici; celulele sunt dispuse în general perpendicular pe epidermă => seamănă cu un gard
Parenchimuri
(fr. palissade = gard)
lacunar/lacunos (celule de formă sferică, lobată sau stelată, mai puțin bogate în cloroplaste, spații
Tipuri intercelulare mari = lacune care permit o bună circulație a aerului, localizat de obicei spre fața
inferioară a frunzelor).
Depozitează substanțe de rezervă: glucide, proteine, lipide etc.; unele dintre acestea sunt capabile să ajute
De germinarea sau formarea a ceva nou în cadrul organismului (floare, fructe, semințe etc.). Este format din
depozitare a celule vii, fără cloroplaste, vacuom dezvoltat, nucleu deformat, turtit, împins la periferia celulei.
substanțelor Substanțele de rezervă se depozitează în citoplasmă, amiloplaste, vacuole (în funcție de natura lor
de rezervă chimică). Ca localizare în corpul plantei, depozitarea substanțelor se face în tulpină (gulie, tuberculi de
cartof), rădăcină (morcov, păstârnac, ridiche), sămânță etc.
Depozitează apă la plantele suculente care trăiesc fie în regiuni secetoase (xerofite/plante xerofile), fie
Acvifer
pe soluri sărăturate (halofite/plante halofile).
Prezent la plantele acvatice și palustre (de mlaștină). Spații intercelulare mari (numite lacune) formează
Aerifer canale care străbat tot corpul plantei; în acestea se acumulează aer => scade greutatea specifică și planta
(aerenchim) plutește sau stă vertical. Aerul din canalele aerifere constituie și un depozit de oxigen și dioxid de
carbon pentru aceste plante.
Inițial, în prima parte a vieții unei plante lemnoase, susținerea cormului este asigurată de turgescență (gradul de umplere cu apă a
celulelor) și de către țesutul conducător lemnos. Ulterior, odată cu creștere corpului vegetativ, apar colenchimul și sclerenchimul –
țesuturi mecanice specializate.
Țesuturi
Este alcătuit din celule vii cu pereți celulari neuniform îngroșați, formați din celuloză, hemiceluloză, substanțe pectice
mecanice Colenchim și apă, considerați pereți celulari primari; cu sau fără spații intercelulare. Este prezent în organele în creștere; este
(de susținere) rezistent la extensie, dar flexibil și plastic, acomodându-se creșterii în dimensiuni a organului în care se găsește.
Este format din celule moarte la maturitate, cu pereții celulari uniform îngroșați secundar, adesea lignificați; fără spații
Sclerenchim
intercelulare; este un țesut elastic, prezent în organele care și-au încetat creșterea.
Caractere și le depun în interiorul lor sau le elimină la exterior constituie sistemul structurilor secreto-excretoare. Printre substanțele
generale sintetizate în plante se numără: uleiuri esențiale, gume, mucilagii, taninuri, alcaloizi, latex, nectar, enzime etc. Alte substanțe au
origine exogenă – apa, sărurile minerale etc. – și sunt fie depozitate în celulă, fie eliminate la exterior. Rolurile îndeplinite de
substanțele excretate/secretate sunt de două categorii:
- roluri ecologice: atragerea polenizatorilor, îndepărtarea eventualilor prădători, ierbivori/fitofagi sau paraziți
- roluri de protecție împotriva factorilor abiotici extremi ai mediului – secetă, îngheț
Se găsesc, de regulă, în țesuturile parenchimatice ale frunzei sau fructului.
Celule Secretă diverse substanțe: (a) uleiuri volatile/eterice (celule oleifere în frunzele de dafin și ale multor lamiacee –
EXCRETOARE
secretoare mentă, salvie, în fructele de apiacee – morcov, țelină, chimen, anason, coriandru ș.a.) etc.; unele plante bogate în
izolate uleiuri eterice sunt utilizate ca plante medicinale; (b) oxalat de calciu; (c) tanin (elaborat de celule tani(ni)fere) – în
cazul leguminoaselor, al unor rozacee, fagacee etc.; cel de la stejar era utilizat în tăbăcărie
Peri Sunt pluricelulari, rar unicelulari, adesea cu vârful dilatat (peri glandulari). Apar în epidermă la diverse organe. Perii
secretori de la urzică sunt mari, unicelulari și secretă acetilcolină, histamină, formiat de sodiu și alte toxine.
Glande Structuri care elimină apa (sub formă de soluție cu diverse minerale) excedentară din frunze (și implicit din întreg
Tipuri de acvifere corpul plantei) în forma lichidă (proces numit gutație).
structuri (hidatode)
secreto- Glande Excretă nectarul – un amestec apos de zaharuri și diverse alte substanțe organice. Nectarul este căutat și consumat de
excretoare nectarifere insecte, care, cu ocazia vizitării florilor, fac și polenizarea. Nectariile sunt structuri secretoare diferențiate pe diferite
(nectarii) elemente florale sau pe organe vegetative, în apropierea țesuturilor conducătoare.
Cavități închise, căptușite cu celule secretoare; după forma lor sunt: a) buzunare secretoare și b) canale secretoare
Cavități
La speciile de sunătoare (Hypericum sp.) se găsesc atât buzunare secretoare (= glande translucide), cât și canale
secretoare
secretoare.
Latexul este o emulsie de polimeri ai izoprenului ce se găsește la cca 300 de specii de plante. În contact cu aerul,
latexul capătă proprietăți mecanice – elasticitate (cauciuc, gutapercă). Celulele cu latex sunt vii, cu citoplasma
Laticifere
dispusă parietal și cu o vacuolă mare, centrală (în care se află latexul). Sunt prezente la rostopască (cu latex
portocaliu), mac, păpădie, laptele cucului etc.
ȚESUTURILE DE Apar între organul care trebuie să se detașeze și restul plantei. Celulele acestui țesut se degradează și prin îmbibare cu apă devin
SEPARAȚIE mucilaginoase, fapt care face ca detașarea să se realizeze ușor (celulele pierzând coeziunea caracteristică unui țesut integru).
Ca sisteme vii, plantele manifestă proprietatea de iritabilitate = însușirea de a răspunde la stimuli (lumină, gravitație, stimuli tactili,
substanțe chimice). Răspunsurile plantelor sunt diferite de cele ale animalelor, pentru că plantele nu se pot deplasa și nu pot realiza
ȚESUTURILE mișcări rapide; răspunsurile plantelor constau mai mult în schimbarea formei și poziției organelor.
SENZITIVE La plantele care execută astfel de mișcări există anumite structuri (caliptra, celulele vârfului vegetativ tulpinal, celule ale
frunzei, peri tectori etc.) capabile să resimtă variația anumitor factori de mediu și să transmită această informație celorlalte
celule și țesuturi care reacționează prin creștere orientată sau prin alte tipuri de mișcări.
TEST nr. I.1
I. Stabiliți VALOAREA DE ADEVĂR a următoarelor afirmații. Marcați în grila de răspuns A dacă este adevărată și B dacă este
falsă (0,3p x 10 = 3p).
1. Fibrele liberiene sunt caracteristice unui țesut conducător primar.
2. Clorenchimul palisadic vine în raport cu epiderma inferioară a frunzei.
3. Deshidratarea plantelor este prevenită de cuticulă și de suber.
4. Parenchimul aerifer este responsabil de flotabilitatea plantelor palustre.
5. Mucegaiul alb este o ciupercă cu tal pluricelular.
6. Perii epidermici morți intensifică pierderea de apă de către plantă.
7. Nutriția chemoautotrofă este caracteristică doar unor reprezentanți ai regnului Protoctista
8. Colenchimul este flexibil și se adaptează creșterii organelor pe care le susține.
9. Tuburile ciuruite sunt vase conducătoare prin care circulă o sevă bogată în substanțe organice.
10. Xilemul este un țesut secundar rezultat din activitatea felogenului.
II. CAUZĂ-EFECT. La itemii 11-15 răspundeți cu: A – dacă ambele afirmații sunt adevărate și există relație de cauzalitate între
ele; B – dacă ambele afirmații sunt adevărate și nu există relație de cauzalitate între ele; C – dacă prima afirmație este adevărată,
iar a doua este falsă; D – dacă prima afirmație este falsă, iar a doua este adevărată; E – dacă ambele afirmații sunt false (0,3p x 5
= 1,5p)
11. Monocotiledonatele erbacee prezintă ritidom deoarece acesta s-a format prin funcționarea repetată a felogenului.
12. Limba șarpelui și iarba dragostei sunt ferigi deoarece trăiesc în mediul terestru, au vase conducătoare de seve, se hrănesc prin
fotosinteză, se reproduc sexuat prin spori și nu formează semințe.
13. Ferigile și angiospermele sunt talofite deoarece au corpul vegetativ diferențiat în rădăcină, tulpină și frunze.
14. Drojdia de bere este basidiomicetă unicelulară deoarece are perete celular chitinos.
15. Taphrina deformans și Puccinia graminis sunt ciuperci utile omului deoarece sunt fitopatogene, producând boli animalelor dăunătoare
culturilor de pomi fructiferi și de grâu.
III. COMPLEMENT MULTIPLU NEGRUPAT. La itemii 16-25 alegeți RĂSPUNSUL/RĂSPUNSURILE corect/e din variantele
propuse (0,3p x 10 = 3p)
16. Floemul: 21. Meristemele secundare:
A. Rezultă din activitatea felogenului A. Se mai numesc și intercalare
B. Se mai numește feloderm B. Se formează direct din meristeme primare prin
C. Rezultă din activitatea unui meristem secundar dediferențiere
D. Asigură circulația unei seve C. Generează țesuturi adulte secundare
E. Asigură creșterea în lungime a plantelor D. Sunt prezente doar la unele plante (la cele anuale)
17. Caliptra: E. Se formează prin diferențiere din țesuturi adulte primare
A. Protejează vârful vegetativ al rădăcinii 22. Celulele stomatice:
B. Orientează creșterea gravitropă negativă a rădăcinii A. Sunt celule meristematice specializate
C. Protejează vârful de creștere al tulpinii B. Pot fi halteriforme sau cubice
D. Este un țesut protector primar C. Fac parte din aparatul stomatic
E. Este pluristratificată unicelulară D. Au formă de plămâni
18. Angiospermele, spre deosebire de gimnosperme: E. Delimitează un orificiu permanent deschis, numit ostiolă
A. Sunt cormofite 23. Despre epiderma vegetală NU este adevărat:
B. Prezintă ovar din care se formează sămânța A. Provine din feloderm
C. Sunt erbacee și lemnoase B. Se numește peridermă la rădăcină
D. Prezintă traheide C. Este, în general, pluristratificată
E. Au structuri reproducătoare frecvent bisexuate D. Prezintă celule anexe asociate celor stomatice
19. Suberul: E. La rădăcină prezintă deasupra cuticula
A. Este un foarte bun conducător termic 24. Selectați afirmația/-ile adevărată/e:
B. Este format din celule moarte A. Meristemele primare intercalare asigură creșterea în
C. Este un țesut adult secundar lungime
D. Permite absorbția apei de către plantă B. Meristemele secundare apar din cele primare prin
E. Rezultă, împreună cu felogenul, din activitatea dediferențiere
felodermului C. Meristemele primordiale sunt prezente doar la embrion
20. Despre parenchimuri NU este adevărat: D. Meristemele primare sunt felogenul și cambiul vascular
A. Sunt doar țesuturi moarte la maturitate E. Meristemele, fiind active mitotic, sunt responsabile de
B. Parenchimul asimilator este bogat în cloroplaste creșterea plantei
C. Rădăcina de morcov conține parenchim de depozitare de 25. Identificați gimnospermele din lista de mai jos:
substanțe de rezervă A. Jneapăn
D. Parenchimul aerifer este bine reprezentat la plantele B. Cârcel
halofile C. Carpen
E. Țesutul lacunar vine în raport cu epiderma superioară a D. Brad
frunzei E. Struțișor
HISTOLOGIE ANIMALĂ
Pe criterii de structură și de funcție, în organismul uman (și animal în general) se descriu patru tipuri majore de țesuturi: EPITELIAL,
CONJUNCTIV, MUSCULAR și NERVOS.
ȚESUTUL EPITELIAL
CARACTERE GENERALE
1. Celulele epiteliale prezintă polaritate, având un pol apical și un pol bazal, diferiți structural și funcțional. De exemplu, polul apical poate fi neted și
alunecos sau poate prezenta microvili sau cili. Sub polul bazal există o foiță fină de suport = membrana bazală – acționează ca filtru selectiv
pentru substanțele care difuzează din țesutul conjunctiv subiacent și asigură suport pentru ancorarea celulelor epiteliale.
2. Celulele epiteliale sunt puternic solidarizate (strâns alipite) prin joncțiuni intercelulare specializate formând straturi continue, între celule lipsind
spațiile intercelulare.
3. Țesuturile epiteliale sunt permanent și obligatoriu însoțite de țesut conjunctiv (care constituie lamina propria a epiteliului sau corionul).
4. Țesutul epitelial este bogat inervat, dar avascular – hrănirea celulelor epiteliale se face pe seama substanțelor care difuzează din vasele de sânge din
țesutul conjunctiv lax subiacent (lamina propria); astfel, cele două tipuri de țesuturi constituie o unitate trofică epitelio-conjunctivă.
5. Epiteliile au mare capacitate de regenerare.
FUNCȚII GENERALE
1. Protecție fizică (mecanică, termică), chimică și biologică.
2. Separare a mediului extern de cel intern (separarea conținutului intestinului de sânge, a urinei de sânge etc.).
3. Secreție (glande și celule din epitelii neglandulare).
4. Transport selectiv prin epiteliu (absorbție, filtrare, excreție) sau pe suprafața lui (deplasare de mucus și diverse particule).
5. Recepție senzorială.
6. Contractilitate (celule mioepiteliale din canalele unor glande exocrine).
DENUMIRE ȘI CLASIFICARE
Celulele epiteliale pot avea trei forme: squamoasă (pavimentoasă, turtită,), cubică și cilindrică (columnară). După numărul de straturi celulare
există două categorii principale de epitelii: unistratificate (simple) și pluristratificate – întâlnite la nivelul zonelor supuse stresului fizic (mecanic,
termic), chimic, biologic. Tipuri particulare sunt epiteliul pseudostratificat – unistratificat, dar cu aspect pluristratificat – și epiteliul de tranziție
(uroteliul) – cu număr variabil de straturi celulare. Numele epiteliului: primul termen indică numărul de straturi, cel de-al doilea – forma celulelor din
unicul strat al epiteliilor simple sau din stratul superficial în cazul epiteliilor pluristratificate (ex., epiteliu unistratificat cilindric). După rolul principal
îndeplinit, epiteliile sunt de trei categorii: epitelii de acoperire și de căptușire, epitelii glandulare (secretoare) și epitelii senzoriale.
I. EPITELII DE ACOPERIRE ȘI CĂPTUȘIRE
1. Epiteliu unistratificat pavimentos: regiuni ale nefronului, alveole pulmonare, endocard, endoteliul vascular, mezotelii (pleură, pericard,
peritoneu)
2. Epiteliu unistratificat cubic: regiuni ale nefronului, suprafața ovarului, mucoasa bronhiolelor, ductele mici ale glandelor exocrine
3. Epiteliu unistratificat cilindric: (a) tipul ciliat – bronhiile mici, regiuni ale trompelor uterine și ale uterului; (b) tipul neciliat – căptușește tubul
digestiv de la stomac la rect (la nivelul intestinului subțire celulele – enterocite – sunt prevăzute cu microvili), vezica biliară, regiuni ale uterului și ale trompelor
uterine
4. Epiteliu pseudostratificat (ciliat și neciliat): monostrat de celule de înălțimi diferite, unele neajungând la suprafața apicală (liberă) a
epiteliului; nucleii sunt dispuși la înălțimi diferite, lăsând impresia de stratificare; unele au celule ciliate; (a) tipul ciliat – căptușește traheea și mare parte a
tractului respirator superior, este acoperit de mucus secretat de celulele mucoase din structura epiteliului; (b) tipul neciliat – căptușește ductele spermatice și
ductele mari ale multor glande
5. Epiteliu pluristratificat pavimentos (keratinizat și nekeratinizat): reprezentat de o membrană groasă alcătuită din câteva straturi
celulare; celulele bazale (= strat generator) sunt cuboidale sau columnare, foarte active metabolic și mitotic și generează continuu celule care avansează
ascendent alimentând stratul superficial care se exfoliază neîntrerupt; celulele intermediare sunt poliedrice; celulele superficiale sunt turtite; în tipul keratinizat
celulele superficiale sunt moarte și pline cu o substanță cornoasă, de natură proteică – keratina (proteină fibroasă intracelulară); (a) tipul keratinizat – formează
epidermul tegumentului; (b) tipul nekeratinizat – epiteliul mucoasei bucale, esofagiene, vaginului, canalului anal, uretrei inferioare
6. Epiteliu pluristratificat cubic: la nivelul ductelor unor glande, regiuni ale uretrei masculine, joncțiunea ano-rectală
7. Epiteliu pluristratificat cilindric: la nivelul ductelor unor glande, regiuni ale uretrei masculine, în zona de tranziție dintre alte două tipuri de
epitelii
8. Epiteliu de tranziție (uroteliu): se aseamănă atât cu epiteliul stratificat pavimentos, cât și cu cel stratificat cubic; celulele bazale sunt cuboidale
sau columnare; celulele superficiale au formă variabilă: când organul are pereții tensionați (lichidul – urina – apasă perpendicular pe suprafața internă a
organului, iar pereții acestuia suferă distensie, întindere), celulele superficiale sunt turtite, iar când organul este gol, celulele superficiale sunt în formă de dom
(cupolă); celulele din straturi diferite pot glisa unele printre altele și se întrepătrund când asupra peretelui se exercită presiune; astfel, în repaus, sunt evidente mai
multe straturi celulare decât atunci când organul cavitar conține lichid; căptușește ureterele, vezica urinară, parțial uretra
II. EPITELII GLANDULARE
Caractere generale
O glandă este reprezentată de 1-n celule specializate pentru elaborarea și exportul (eliminarea) unui produs particular. În funcție de numărul de celule,
glandele sunt de două categorii: unicelulare (răspândite printre celulele foițelor epiteliale de acoperire și căptușire) și pluricelulare. Glandele
pluricelulare pot fi localizate în pereții unor organe (ex., glandele gastrice, glandele intestinale etc.) sau sunt reprezentate de organe de sine stătătoare. O
glandă ca organ este alcătuită din: (a) Parenchim glandular (alcătuit din celule epiteliale secretoare); (b) Stromă vasculo-conjunctivă – susține
mecanic și trofic epiteliul secretor; alcătuită din țesut conjunctiv și vase sangvine și limfatice; (c) Nervi/terminații nervoase; (d) Capsulă conjunctivă
la periferie.
În funcție de tipul produsului secretat, de prezența sau absența unui canal de eliminare a secreției și de locul unde ajunge secreția, se deosebesc trei
tipuri de glande: glande endocrine, glande exocrine, glande mixte.
Glande endocrine
Sunt lipsite de un canal prin care să fie eliminați produșii de secreție. Glandele endocrine produc hormoni – mesageri chimici – pe care îi secretă direct
în spațiul/lichidul intercelular, iar de aici vor intra în sânge sau limfă; aceste lichide îi vor transporta la organele-țintă care vor fi determinate să
răspundă într-un mod caracteristic. Hormonii, dpdv chimic, sunt aminoacizi modificați, peptide, (glico)proteine, steroizi. Celulele glandulare se pot
organiza în (1) cordoane celulare anastomozate sau neanastomozate (adenohipofiza, paratiroidele, suprarenalele), (2) mase sau insule de celule
(pancreasul endocrin) sau (3) foliculi/vezicule (tiroida). Printre aceste structuri glandulare există țesut conjunctiv, terminații nervoase vegetative și o
foarte bogată rețea vasculară. Unele structuri/formațiuni cu secreție endocrină nu sunt de natură epitelială: neurohipofiza, hipotalamusul, epifiza.
Glande exocrine
Prezintă un canal/duct excretor cu pereți epiteliali. Produsul elaborat este eliminat prin acest canal fie la suprafața corpului (glande sebacee, sudoripare, mamare
etc.), fie în cavitatea/lumenul unui organ intern cavitar (glande gastrice, intestinale, ficatul etc.). Secreția poate fi mucoasă, seroasă sau lipidică (sebum).
Glandele unicelulare sunt răspândite în epiteliile intestinal și respirator, printre celulele columnare tipice, de acoperire. La om, aceste glande produc mucină, o
glicoproteină complexă care se dizolvă în apă consecutiv secreției, formându-se mucusul.
O glandă pluricelulară are două componente: un canal excretor și o unitate secretorie (adenomer, alcătuită din celule epiteliale secretoare). În funcție de
structura canalelor, glandele sunt de două tipuri: simple (canalul nu este ramificat) și compuse (canalul excretor este ramificat). În funcție de structura
unității secretorii, glandele endocrine se clasifică în: glande tubulare, glande alveolare/acinoase și glande tubulo-alveolare. După modul de secreție,
glandele sunt de trei categorii: merocrine/eccrine, holocrine, apocrine.
Glande mixte
Sunt organe care prezintă ambele categorii de epitelii glandulare: endocrine și exocrine. În organismul uman sunt trei asemenea glande: pancreasul, ovarul!! și
testiculul!!. În realitate, ovarul și testiculul nu au componentă exocrină.
III. EPITELII SENZORIALE
Caractere generale
Sunt alcătuite din celule diferențiate și specializate pentru recepționarea anumitor variații de energie (stimuli) din mediu. Celulele epiteliale senzoriale/receptoare
transformă energia respectivă în energie electrică (care, la nivelul neuronului, determină generarea unui potențial de acțiune = impuls nervos).
Aceste celule prezintă la polul apical diferite tipuri de cili (kinocili, stereocili, cili simpli) sau microvili, iar la polul bazal vin în contact cu terminațiile
dendritice ale neuronilor senzitivi. Aceste dendrite stabilesc contacte sinaptice cu celulele senzoriale, preluând de la ele informația și conducând-o spre sistemul
nervos central. Asemenea epitelii se găsesc la nivelul urechii interne (formează receptorii pentru auz și echilibru) și la nivelul cavității bucale (formează
receptorii gustativi din mugurii gustativi).
ȚESUTUL MUSCULAR
CARACTERE GENERALE
Funcția caracteristică a celulelor și țesutului muscular este contractilitatea, structura celulelor musculare fiind perfect adaptată acestei funcții. Celulele
musculare (= fibre musculare, ca urmare a formei alungite) sunt alcătuite din: (1) membrană plasmatică = sarcolemă; (2) citoplasmă = sarcoplasmă (cu organite
comune tipice, organite comune modificate și organite specifice); (3) 1-n nuclei. Fibrele musculare au ca organite specifice miofibrilele – alcătuite din proteine
fibrilare contractile (miozina și actina). Fiecare fibră musculară striată conține numeroase miofibrile cilindrice dispuse paralel cu axul lung al fibrei musculare.
Fiecare are diametrul de 1-2 µm; sunt împachetate dens în fibra musculară astfel încât mitocondriile și alte organite sunt înghesuite printre ele. Miofibrilele
constituie elementele contractile ale celulei musculare scheletice; în lungul fiecărei miofibrile sunt evidente strații – succesiune repetată de discuri transversale
întunecate A și clare I; fiecare disc A are o zonă mai deschisă la jumătate – zona H (helle – luminos); discul I prezintă la jumătate membrana Z; un sarcomer este
regiunea dintr-o miofibrilă cuprinsă între două membrane Z succesive și conține la fiecare capăt câte o ½ de disc I și la centru un disc A; sarcomerul este cea mai
mică unitate contractilă a fibrei musculare. Pe baza mai multor criterii, se descriu trei categorii de țesut muscular – striat scheletic, striat cardiac, neted.
Tipuri de țesut muscular
Caracteristică Țesut striat scheletic Țesut striat de tip cardiac Țesut neted
Localizare Mușchii scheletici (cea mai mare parte a Miocard Tipul visceral – în pereții organelor interne
musculaturii corpului) – atașați de oase cavitare – tub digestiv, vezică urinară,
sau de piele (unii mușchi faciali); asigură majoritatea vaselor sangvine etc.;
forma somei și mișcările corpului și ale Tipul multiunitar – mușchii intrinseci ai
segmentelor sale; prezent și la nivelul globului ocular, mușchi piloerectori
unor viscere – limbă, faringe, esofag
proximal
Forma celulei Celule lungi și foarte lungi (L: 1 mm-50 Lanțuri de celule mici (L: 50-100 μm; Celule mici (L: 30-200 μm; diam.: 5-10 μm),
cm; diam.: 10-100(400) μm), cilindrice, diam.: 10-20 μm), cilindrice, ramificate fusiforme, uninucleate, nucleul situat central,
plurinucleate, cu nuclei periferici, terminal, cu 1-2 nuclei centrali, sarcoplasmă multă, iar elementele proteice
sarcoplasmă puțină și miofibrile dispuse sarcoplasmă abundentă și miofibrile contractile sunt dispuse neordonat, omogen
ordonat formând pe lungimea fibrei o dispuse ordonat => striații evidente. => fără striații => aspect neted.
succesiune de benzi întunecate și benzi
clare => aspect striat transversal evident.
Miofibrilele Prezente Prezente Absente, dar sunt prezente filamentele de
alcătuite din actină și de miozină, neorganizate în
sarcomere miofibrile și sarcomere.
Controlul Voluntar – realizat de către sistemul Involuntar. Prezintă un sistem intrinsec de Involuntar. Contracția poate fi influențată de
contracției nervos somatic control – țesutul excito-conductor sistemul nervos vegetativ, de hormoni, de
(nodal, embrionar) care determină întindere, de substanțe chimice locale
contracții involuntare, ritmice și automate
(are rol de pacemaker); contracția poate fi
influențată de sistemul nervos vegetativ,
de hormoni, de întindere
Viteza contracției Mică până la mare Mică Foarte mică
ȚESUTUL NERVOS
CARACTERE GENERALE
Țesutul nervos este alcătuit din doar două tipuri de celule: (1) neuroni – celule excitabile care generează, conduc și transmit semnale electrice; (2) celule
gliale – celule de susținere/suport, cu dimensiuni mai mici, care protejează neuronii și îi asistă în funcționarea lor; sunt de 10-50 de ori mai numeroase decât
neuronii.
NEURONUL
Definiție. Neuronul (celula nervoasă) este o celulă înalt specializată pentru recepționarea, integrarea/prelucrarea, generarea, conducerea și transmiterea de
informație/mesaje de natură electro-chimică (potențiale locale și potențiale de acțiune). Este unitatea morfo-funcțională a sistemului nervos.
Proprietăți fiziologice. Neuronul are trei proprietăți fiziologice fundamentale prin care sunt asigurate funcțiile sistemului nervos: (1) Excitabilitate –
capacitatea de a răspunde în mod specific la modificările mediului (numite stimuli), prin generarea de potențiale de acțiune. (2) Conductibilitate – capacitatea
axonului de a conduce rapid, pe distanțe mari și fără decrement semnale electrice (impulsuri nervoase, potențiale de acțiune). (3) Capacitate secretorie –
capacitatea de a elimina la nivelul sinapsei, ca răspuns la semnalul electric ajuns la capătul unei fibre nervoase, o substanță chimică – neurotransmițător – care
asigură conexiunea informațională cu următoarea celulă și deci transmiterea mai departe a semnalului.
Caracteristici particulare. În afară de proprietățile fiziologice de mai sus, neuronii mai au trei caracteristici speciale: (1) Sunt celule foarte longevive.
(2) Sunt celule amitotice (nu se divid). Există însă și excepții – epiteliul olfactiv ș.a. (3) Sunt celule caracterizate printr-o rată metabolică foarte înaltă, a
cărei susținere necesită aport continuu și abundent de oxigen și glucoză; fără oxigen neuronii nu pot supraviețui mai mult de câteva (~trei) minute.
Componente. Neuronii prezintă în mod constant două componente structurale/anatomice: (1) un corp celular de la care se formează și se extind una sau
mai multe (2) procese/prelungiri subțiri (axon – unic, subțire, și dendrite – de obicei numeroase, puternic ramificate, similare ramurilor unui arbore).
(1) Corp celular (pericarion, somă neuronală). Este centrul de control și biosintetic (trofic, metabolic) al neuronului. Citoplasma conține citosol
(cu compoziție tipică), organite comune (mitocondrii, lizosomi, aparat Golgi, RER foarte dezvoltat, citoschelet, ribosomi), incluziuni și, conform
concepției clasice, organite specifice (corpi Nissl, neurofibrile). Nucleii din SNC și ganglionii din SNP reprezintă aglomerări de corpi celulari. De la
corpul celular cresc și se extind procesele neuronale în cursul dezvoltării embrionare.
(2) Prelungiri/procese neuronale. Se extind de la corpul celular și sunt de două categorii: axon și dendrite.
Dendritele sunt prelungiri neuronale cu număr variat – nici una, una sau numeroase (numărul lor reprezintă un criteriu morfostuctural de
clasificare a neuronilor) – mai groase la bază și subțiri în rest, puternic ramificate, cu aspect similar unui arbore. Dendritele conduc centripet
(celulipet) semnalele aferente recepționate, adică spre corpul celular.
Axonul (neurit, cilindrax, fibră nervoasă) este o prelungire în general unică și obligatorie a neuronului, de obicei lungă sau foarte lungă. Astfel,
lungimea axonului variază de la 1-2 mm la peste un metru; poate prezenta pe parcurs ramificații care se extind în unghi ± drept numite colaterale
axonale. Majoritatea axonilor de obicei se ramifică puternic la extremitatea distală (opusă corpului celular), formând adesea un complex de
ramificații fine a căror totalitate constituie telodendria (arborizația terminală). Ultimele ramificații prezintă terminal o mică dilatație – buton
terminal/buton sinaptic – care conține vezicule sinaptice cu neurotransmițător și participă la formarea unei sinapsă cu o celulă musculară, o celulă
glandulară sau cu alt neuron. Butonii terminali reprezintă regiunea secretorie a neuronului, la nivelul lor realizându-se transformarea semnalului
electric în semnal chimic, în scopul transmiterii informației altei celule. Din punct de vedere structural, axonul prezintă axolemă (plasmalemă),
axoplasmă (citoplasmă), iar butonul terminal conține mitocondrii, elemente citoscheletale (neurofibrile) și vezicule cu neurotransmițători. Din
punct de vedere funcțional, axonul reprezintă regiunea generativă, conductivă și de transmitere a semnalelor eferente a neuronului: generează
impulsuri nervoase (potențiale de acțiune, semnale eferente) la nivelul conului axonal, le conduce longitudinal rapid centrifug/celulifug la
distanță de somă (de la corpul celular spre telodendrie, până la butonii terminali) și le transmite mai departe altei celule (neuron sau celulă
efectoare) la nivelul sinapsei. Când impulsul nervos ajunge la butonii terminali determină eliberarea neurotransmițătorilor (substanțe chimice
depozitate în vezicule la acest nivel) în spațiul extracelular.
Tecile fibrei nervoase. Axonii pot avea una, două sau trei teci deasupra axolemei – de mielină, Schwann și Henle (numită în prezent
endonerv), în funcție de localizarea neuronilor. Astfel, axonii neuronilor din SNC sunt de două tipuri: (1) nemielinizați – sunt lipsiți de
teaca de mielină (și de alte teci); au diametru mic (de obicei, sub 2 μm) și viteză mică de conducere; (2) mielinizați – prezintă teacă de
mielină, formată de oligodendrocite; fibrele nervoase din SNC sunt lipsite de neurilemă și endonerv. Axonii neuronilor din SNP sunt de
două tipuri: (1) nemielinizați (slab mielinizați) – axonii sunt înveliți/înconjurați nerepetat doar de celule Schwann; această împachetare este
teaca Schwann, iar deasupra ei se află teaca Henle; (2) mielinizați – prezintă teacă de mielină și teacă Schwann, ambele formate de
celulele Schwann, iar deasupra tecii Schwann se află teaca Henle. Teaca de mielină este un foarte bun izolator electric. Teaca Schwann
(neurilema) acoperă teaca de mielină. Ca și teaca de mielină pe care o formează, teaca Schwann este discontinuă, segmentele succesive
fiind separate de nodurile Ranvier. Endonervul (teaca Henle) este reprezentată de un strat subțire, continuu, de țesut conjunctiv fibros
bogat în fibre de colagen și de reticulină, dar cu puține celule, situat deasupra tecii Schwann.
Tipuri de neuroni (clasificarea neuronilor)
Clasificare morfologică. După forma pericarionului: sferici, ovali, stelați, fusiformi, piriformi, piramidali.
Clasificare structurală. După numărul de prelungiri: (a) bipolari – prezintă un axon și o singură dendrită, care se extind de pe fețe opuse ale somei; (b)
multipolari – prezintă un axon și numeroase dendrite, au deci cel puțin trei prelungiri; (c) unipolari tipici, care au doar axon, se pare că nu există la om;
unii autori consideră că singurul exemplu de la om ar fi celulele fotoreceptoare cu con și cu bastonaș din retina; (d) pseudounipolari – numiți și
unipolari, prezintă un singur proces care se formează din somă și care, după un foarte scurt traiect, se împarte în două ramuri (se ramifică în „T”) care,
din punct de vedere al sensului de conducere a impulsului nervos, una se comportă ca dendrită (conduce impulsul centripet), iar cealaltă ca axon
(conduce impulsul centrifug).
Clasificare funcțională. În funcție de sensul în care circulă impulsul nervos raportat la SNC și de funcția îndeplinită, neuronii se împart în trei categorii:
(1) senzitivi/aferenți – cei mai mulți asemenea neuroni sunt specializați în a detecta/înregistra diverse tipuri de stimuli (lumină, variații de
temperatură, presiune, substanțe chimice) – având, deci, rol și de receptori – și de a conduce la și prin sistemul nervos central, sub formă de semnale
electrice, informațiile preluate; (2) motori/eferenți – conduc impulsuri (cu rol de comenzi) de la sistemul nervos central la efectori (mușchi și glande) –
organele care dau răspunsurile efective la acțiunea stimulilor; (3) interneuroni/neuroni de asociație/neuroni intercalari – se găsesc aproape numai în
SNC; reprezintă peste 90% din totalul neuronilor din organism și cea mai mare parte a celor din SNC; primesc semnale de la mulți alți neuroni, le
conduc prin SN și asigură funcția integrativă a acestuia – asigură procesarea/prelucrarea, depozitarea, evocarea informațiilor, luarea deciziilor care
determină modul în care organismul răspunde la stimuli; fac legătura (se interpun, se intercalează) între neuronii senzitivi și cei motori.
Sinapsa – este joncțiunea comunicantă dintre două celule (celulă presinaptică – emite semnalul; celulă postsinaptică – primește semnalul); după mecanismul
de transmitere a semnalului, există sinapse electrice (rare în sistemul nervos, prezente între celulele miocardice, între cele epiteliale etc.) și sinapse chimice (de
trei tipuri: receptor-neuron, neuro-neuronale și neuro-efectoare); sinapsele chimice au trei componente – (1) componenta presinaptică, reprezentată de
butonul terminal (care conține și vezicule cu neurotransmițători), (2) componenta postsinaptică (o regiunea specializată a unei dendrite sau a corpului
celular), separate prin (3) fanta sinaptică (spațiul sinaptic; spațiu intercelular mai mare care separă cele două componente și care trebuie traversat de
neurotransmițătorul eliberat de componenta presinaptică pentru a ajunge la componenta postsinaptică și a-i transmite informația).
CELULELE GLIALE
Există șase tipuri de celule gliale (gliocite, nevroglii): două sunt caracteristice SNP – celulele Schwann (neurolemocite) și celulele satelit, și patru sunt
caracteristice SNC – oligodendrocitele (oligodendrogliile), astrocitele, ependimocitele (celulele ependimare) și microgliile.
Celule gliale din SNC
Oligodendrocitele formează teaca de mielină a fibrelor nervoase din SNC.
Astrocitele sunt cele mai numeroase și diverse funcțional celule gliale din SNC, constituind până la/peste 90% din țesutul nervos în unele regiuni ale
creierului. Au formă stelată. Au fost identificate și/sau propuse mai multe funcții pentru astrocite: (a) asigură protecție și izolare electrică pentru neuroni;
(b) formează un schelet de susținere pentru țesutul nervos; (c) au rol în realizarea schimburilor de substanțe nutritive dintre sângele din capilare și neuroni
=> rol trofic pentru neuroni; (d) consecutiv degenerării neuronale, astrocitele se divid și formează mase dense de țesut cicatriceal care umplu spațiile
ocupate anterior de neuroni – proces numit scleroză (înlocuiesc structural neuronii distruși).
Celule ependimare (ependimocite) căptușesc cavitățile encefalului (ventriculii cerebrali) și măduvei spinării (canalul ependimar).
Microgliile au rol de protecție imunitară pentru sistemul nervos.
Celulele gliale din SNP
Celule Schwann formează teaca de mielină a fibrelor nervoase din SNP.
Celulele satelit au probabil rol de protecție și/sau susținere și se presupune că ar controla chimic mediul din jurul neuronilor.
FUNCȚII DE NUTRIȚIE
INTRODUCERE
Activitățile specifice ale sistemelor biologice, prin care acestea își asigură persistența spațio-temporală, sunt susținute de trei categorii de funcții:
(1) funcții de nutriție; (2) funcții de relație; (3) funcția de reproducere. Primele două categorii sunt considerate funcții „pentru sine”, deoarece vizează
individul (existența, supraviețuirea acestuia); funcția de reproducere este considerată o funcție „pentru specie”, deoarece are un scop mai înalt –
supraviețuirea speciei, persistența acesteia în spațiu și timp și, în final, evoluția.
Funcțiile de nutriție sunt acele funcții prin care sunt conectate bidirecțional, direct sau indirect, material și energetic, toate celulele corpului cu
mediul extern; aceste funcții asigură:
A. Obținerea/preluarea, prin diverse mecanisme (absorbție, ingestie, sinteză din precursori etc.), din mediul extern, a compușilor anorganici
și/sau organici, cu rol structural, funcțional și energetic, necesari edificării sistemelor biologice; această obținere se realizează adesea cu
ajutorul unor regiuni (organe, sisteme) specializate ale corpului – sisteme de import de materie.
B. Transportul compușilor obținuți, de la regiunile specializate în obținerea lor, la toate celulele corpului.
C. La nivelul celulelor corpului, compușii respectivi sunt incluși în reacții biochimice și procese metabolice și folosiți astfel în scop structural,
funcțional sau energetic; consecutiv utilizării lor, rezultă și produși reziduali (toxici, inutili sau în exces) care trebuie eliminați.
D. Transportul produșilor reziduali rezultați din activitatea celulelor, de la celule la regiunile (organe, sisteme) specializate pentru eliminare
din corp a acestora.
E. Eliminarea din corp a produșilor reziduali, rezultatul fiind menținerea homeostaziei; se realizează adesea cu ajutorul unor regiuni (organe,
sisteme) specializate ale corpului – sisteme de export de materie.
Cele patru funcții care asigură îndeplinirea obiectivelor de mai sus sunt:
1. Hrănirea (nutriția propriu-zisă) – presupune exploatarea eficientă a surselor anorganice și/sau organice de C (dar și de N, P etc.) din
natură în vederea asigurării necesarului de compuși organici specifici. Îndeplinește obiectivul A.
2. Respirația – la nivel celular, presupune degradarea compușilor organici cu rol energetic (glucoză, acizi grași etc.) până la compuși mai
simpli (organici sau anorganici), cu eliberarea energiei conținute în legăturile lor chimice și stocarea acesteia în molecule macroergice
(ATP ș.a.) în vederea utilizării ulterioare. Acest proces metabolic este oxidativ și eficiența maximă se obține prin folosirea oxigenului
ca agent oxidant, de aceea majoritatea organismelor trebuie să asigure celulelor un permanent aport de oxigen; de asemenea, trebuie să
elimine produșii reziduali (precum CO2). Respirația ca proces celular metabolic participă la îndeplinirea obiectivului C și reprezintă
latura catabolică a metabolismului, iar ca proces sistemic îndeplinește obiectivele A și E.
3. Excreția – presupune eliminarea, prin organe specializate, a produșilor reziduali rezultați în urma activității celulare. Îndeplinește
obiectivul E.
4. Circulația – este funcția prin care se asigură conectarea funcțională între toate celulele corpului între ele, dar și cu regiunile specializate în
preluare și eliminare de substanțe; realizează transportul substanțelor nutritive de la organele de preluare sau sinteză la toate celulele
corpului și al produșilor reziduali de la celulele corpului la organele de excreție. Îndeplinește obiectivele B și D.
Obiectivul (scopul) C descrie un proces fundamental, definitoriu chiar, al sistemelor biologice, pentru realizarea căruia concură toate cele patru
funcții de nutriție (împreună cu funcțiile de relație) – metabolismul. Acesta are două laturi – anabolismul (sinteză de compuși organici, consumator de
energie) și catabolismul (degradarea compușilor organici cu eliberare de energie și stocarea acesteia în molecule macroergice precum ATP)
Funcțiile de relație sunt acele funcții prin care sistemele biologice sunt conectate informațional și reactiv cu mediul extern lor. Prin aceste
funcții, sistemele biologice monitorizează condițiile exterioare (sensibilitate) și reacționează/răspund adecvat la variațiile acestora (mișcare), scopul fiind
adaptarea permanentă la presiunile exercitate de mediu și deci supraviețuirea. Sunt reprezentate de sensibilitate și mișcare.
Funcția de reproducere asigură persistența spațio-temporală a speciilor, prin generarea în permanență de noi indivizi (intrări în sistem) care să
echilibreze decesele (ieșiri din sistem).
II. Producerea compușilor organici specifici sistemului biologic, fie că se realizează prin sinteză, fie prin transformare, implică un consum de
energie. În funcție de sursa de energie (și, implicit, de natura acesteia) folosită, se deosebesc două tipuri de nutriție:
1. Nutriție fototrofă (fototrofie) – sursa de energie este lumina (energie radiantă/electromagnetică).
2. Nutriție chemotrofă (chemotrofie) – sursa de energie o reprezintă compuși chimici, anorganici (S, H2S, S2O32– – tiosulfat, Fe, H2, NH3,
NO2–) sau organici (glucide, lipide etc.), din care este eliberată energia prin oxidarea acestora.
De aceea, în natură se întâlnesc patru tipuri majore de nutriție:
1. Nutriție fotoautotrofă/holofitică – (va fi discutată în continuare)
2. Nutriție fotoheterotrofă – este caracteristică doar unor grupuri de bacterii – bacterii purpurii nesulfuroase, bacterii verzi nesulfuroase și
Heliobacteria.
3. Nutriție chemoautotrofă – este caracteristică exclusiv unor grupuri de bacterii (nitrat- și nitritbacterii, bacterii feruginoase = ferobacterii,
bacterii acetogene, bacterii metanogene); sursa de carbon este CO2, iar sursa de energie o reprezintă unii compuși anorganici (S, Fe2+, H2,
H2S, NH3, NO2–), care sunt oxidați în scopul obținerii energiei necesare pentru sinteze de substanțe organice specifice.
4. Nutriție chemoheterotrofă – este caracteristică majorității bacteriilor, tuturor animalelor, ciupercilor, unor protoctiste și doar câtorva
plante; sursa de C și de energie este reprezentată de compuși organici.
I. NUTRIȚIA AUTOTROFĂ
NUTRIȚIA CHEMOAUTOTROFĂ
Nutriția chemoautotrofă, cunoscută exclusiv la bacterii (numite bacterii chemosintetizante sau chemoautotrofe), are un rol
deosebit de important în natură, deoarece asigură reoxidarea anumiți compuși minerali și reintegrarea în circuitul natural.
Clasificare. În funcție de compușii pe care îi oxidează, bacteriile chemoautotrofe se clasifică în mai multe categorii:
Tipuri de bacterii Răspândire Caracterizare Importanță
NITRIFICATOARE În soluri umede, ape dulci și Nitritbacteriile (Nitrosomonas sp., Amoniacul rezultă din descompunerea resturilor
sărate, bine aerate. Nitrosospira sp.) oxidează amoniacul până organice azotate (proteine ș.a.); este un gaz toxic.
la azotiți. Bacteriile nitrificatoare îl transformă în azotați
Nitratbacteriile (Nitrobacter sp.) netoxici. Intervin în circuitul azotului în natură.
oxidează acidul azotos și azotiții până la
azotați
FERUGINOASE În soluri și ape acide, care conțin Oxidează Fe2+ la Fe3+ (săruri feroase la Contribuie la formarea zăcămintelor de fier de pe
(Acidi)Thiobacillus compuși ai fierului (pirită – FeS2). compuși ferici) fundul apelor stătătoare; pot înfunda țevile de fier
ferrooxidans Fe2+ → Fe3+ + e– sau fontă. Unele bacterii feruginoase, în lipsa
fierului, pot oxida compuși ai Mn, cu formare de
zăcăminte de Mn.
METANOGENE În medii strict anaerobe: în Sunt strict anaerobe și reduc CO2 la CH4 Descompunerea materiei organice din apele
Arhee: nămolul mlaștinilor (sedimentele oxidând H2 la H2O în prezența unor dulci, din mlaștini, orezării, din tractul digestiv al
Methanobacterium, apelor marine și dulci), în ape enzime specifice. rumegătoarelor. CH4 produce un puternic efect
Methanosarcina, reziduale (în digestoarele de ape 4H2 + CO2 → CH4 + 2H2O + energie de seră, contribuind cu cca 25% la generarea
Methanospirillum menajere), în rumenul erbivorelor, acestuia.
intestinul terminal al termitelor.
ACETOGENE Medii anaerobe 4H2 + 2CO2 → CH3COOH + 2H2O
Clostridium spp.,
SULFUROASE Pe fundul apelor stătătoare, ape Oxidează H2S, S sau S2O3 Transformă H2S care este toxic în produși
Thiobacillus uzate, în rizosfera plantelor din asimilabili (–SO42–). Intervin în circuitul
thiooxidans mediile inundate (orezării) biogeochimic al sulfului. Contribuie la formarea
hipoxice sau anoxice. depozitelor geologice de sulfați, mai ales de
ghips (CaSO4 • 2H2O).
HIDROGEN- În medii puțin aerate – Oxidează hidrogenul Utilizează H2 eliberat prin fermentarea celulozei
BACTERII (bacterii microaerob (la interfața dintre H2 + ½O2 → H2O + energie din solurile mlăștinoase și din unele ape
H2-oxidante) mediul aerob și cel anaerob). stătătoare.
Cupriavidus necator,
Pseudomonas sp.
NUTRIȚIA FOTOAUTOTROFĂ
Introducere
Fotoautotrofia este tipul de nutriție în care sursa de carbon este anorganică (CO2), iar substanțele organice necesare sunt sintetizate din
anorganic, sursa de energie fiind reprezentată de lumină sau, altfel spus, procesele anabolice fiind energizate de lumină.
Organismele fotosintetizante sunt: majoritatea plantelor (foarte puține excepții – plantele parazite, plantele saprotrofe), majoritatea algelor,
cianobacteriile, foarte puține eubacterii, extrem de puține arhee, lichenii.
La plante, fotosinteză se realizează la nivelul tuturor organelor și părților verzi ale acestora: frunzele (organe specializate pentru fotosinteză),
tulpinile erbacee, tulpinile lemnoase/ramurile foarte tinere, părți ale florilor (sepalele, părți ale staminelor, gineceul, rar petalele), fructele tinere, necoapte,
foarte rar rădăcinile (unele epifite tropicale și ecuatoriale). Sediul foliar – țesutul – al fotosintezei este parenchimul asimilator reprezentat de parenchimul
palisadic și de parenchimul lacunar. La plante, sediul celular al fotosintezei este cloroplastul.
Fotosinteza
Definiție. Este procesul biochimic, metabolic și fiziologic prin care organismele fotoautotrofe (majoritatea plantelor și alte
câteva grupe de organisme) își sintetizează compușii organici specifici din compuși anorganici (CO 2 și H2O), folosind lumina (hν) ca sursă
de energie, săruri minerale și pigmenți asimilatori drept catalizatori, rezultând și O2 ca produs rezidual.
Ecuație
Mecanismul fotosintezei
Fotosinteza este un complex proces redox (de oxido-reducere) în care CO2 este redus la compuși organici (convențional glucoză, C 6H12O6) de
către H cedat de apă, care astfel se oxidează la O2.
Reacțiile fizico-chimice ale procesului de fotosinteză se pot grupa în două categorii, în funcție de relația lor cu lumina: dacă au sau nu nevoie de
lumină pentru a se produce. Astfel, reacțiile care necesită lumină constituie faza I, fotodependentă (fotochimică, Hill, fizico-chimică, „de lumină”) a
fotosintezei, iar reacțiile care nu necesită lumină în mod direct pentru a se produce, dar sunt dependente de produșii fazei I, constituie faza a II-a,
fotoindependentă (biochimică, metabolică, enzimatică, termochimică, Blackman, „de întuneric”!!!), a fotosintezei; cele două faze se petrec în
compartimente diferite ale cloroplastului.
Importanța fotosintezei
Fotosinteza, alături de replicarea ADN, este cel mai important proces metabolic de pe Pământ; susține energetic (este calea prin care intră în
biosferă aproape toată energia; fără acest influx de energie de la Soare, canalizat în principal prin cloroplaste, ritmul și amplitudinea proceselor biologice pe
această planetă s-ar diminua rapid și în cele din urmă, teoretic, ar înceta, așa cum dictează inexorabila lege a doua a termodinamicii) și material întreaga
biosferă (cu foarte puține excepții – organismele chemoautotrofe).
1. Fotosinteza este procesul prin care se hrănesc organismele fotoautotrofe. Este, de fapt, singurul rol obiectiv al fotosintezei.
2. Fotosinteza este principala sursă de substanțe organice, utilizate direct (consumatori primari, descompunători) sau indirect (consumatori
secundari, terțiari, cuaternari, descompunători) ca sursă de hrană de heterotrofi (și mixotrofi) în lanțurile trofice.
3. Fotosinteza are importanță cosmică, deoarece racordează biosfera la o sursă inepuizabilă de energie cosmică – lumina solară. Prin
fotosinteză biosfera stochează o parte din energia solară/luminoasă incidentă.
4. Fotosinteza participă semnificativ la menținerea constanței compoziției atmosferei, echilibrând procesele consumatoare de oxigen și
producătoare de dioxid de carbon (respirație, arderi, vulcanism?).
5. Fotosinteza stă la baza producției silvice (păduri și, implicit, variatele utilizări ale lemnului) și agricole (culturi vegetale cu rol alimentar și
furajer, dar și animalele hrănite cu furaje – producția zootehnică): furnizează omului hrană, materii prime, energie.
6. Fotosinteza reprezintă, de asemenea, originea combustibililor fosili (cărbune – derivați din plante terestre, petrol – derivat din fito- și
zooplancton, gaze naturale – însoțesc cărbunii și petrolul) care provin din biomasa rezultată, direct sau indirect, acum sute de milioane de ani prin
fotosinteză.
7. Fotosinteza, alături de alte procese ecometabolice, participă la circuitul în natură al materiei (C, N, P, S etc.).
B. Mixotrofii simultane
B.1. Plante semiparazite
Asemenea plante au frunze verzi, deci au pigmenți asimilatori, dar prezintă și haustori pe care îi introduc în corpul (tulpină, rădăcină) altor
plante și preiau diverse substanțe. Având frunze verzi => își produc singure substanțele organice necesare, prin fotosinteză; nu au perișori absorbanți,
rădăcinile lor formează haustori cu ajutorul cărora preiau apă și săruri minerale din rădăcinile plantelor-gazdă => sunt hidroparazite. Viscum sp. (vâscul
de foioase și vâscul de conifere) – parazitează pe ramurile multor specii de arbori (inclusiv pomi fructiferi), iar Loranthus sp. (vâscul de stejar) – aproape
exclusiv pe ramuri de stejar. Alte exemple: Rhinanthus, Melampyrum, Thesium etc.
B.2. Plante carnivore
Sunt plante autotrofe care trăiesc în medii sărace în anumite săruri minerale (în special cu N – necesar pentru sinteza de proteine și de acizi
nucleici), au sistem radicular slab dezvoltat sau chiar absent și nu formează micorize, de aceea sunt nevoite să recurgă la alternative de procurare a acestora:
capturarea și digerarea enzimatică a unor animale (în special insecte => plante insectivore, dar și alte animale de mici dimensiuni – rozătoare, reptile,
amfibieni etc.), urmate de absorbția produșilor digestiei. În vederea capturării, plantele carnivore sunt adaptate prin prezența unor capcane (în general,
elemente foliare – lamină, pețiol, peri etc. – transformate): (a) capcane pasive: peri lipicioși (Drosera rotundifolia – roua-cerului), frunze lipicioase
(Pinguicula vulgaris, P. alpina) și vapori aromați, urne cu margini colorate și foarte netede, cerate, glande nectarifere și care conțin lichid în interior
(animalul este atras de culorile intense, alunecă în urnă, se îneacă și apoi este digerat de enzimele prezente în lichidul respectiv, secretate de celule
specializate ale plantei) la Nepenthes sp., Sarracenia sp.; (b) capcane active: execută mișcări foarte rapide consecutiv stimulării de prezența prăzii (frunzele
de la Dionaea muscipula – capcana de muște a lui Venus), capcanele prin presiune negativă de la Utricularia sp. – otrățel-de-baltă
B.3. Simbiotrofii mutualiste
Simbioza
Simbioza (gr. veche syn – împreună; biotis – trai/a trăi) este o relație/interacțiune/asociere strânsă și adesea pe termen lung (și obligatorie) între
două sau mai multe (organisme din) specii diferite. În 1879, micologul german Heinrich Anton de Bary definește simbioza drept „conviețuirea de
organisme diferite”. Astfel, după natura relației dintre parteneri, se deosebesc trei tipuri de simbioză – mutualistă, comensală și parazitară. Simbioza
mutualistă, numită și mutualism, este o relație interspecifică reciproc avantajoasă partenerilor; este descrisă simbolic ca o relație de tip „+ +”. Simbioza
comensală, numită și comensalism, este o relație trofică interspecifică în care unul dintre parteneri se hrănește pe seama celuilalt, fără a-i aduce acestuia
avantaje sau a-i provoca neajunsuri; este simbolizată ca o relație de tip „+ 0”. Simbioza parazitară, numită și parazitism, este o relație interspecifică în
care unul dintre parteneri – parazitul – beneficiază pe seama celuilalt (gazda), provocându-i diverse neajunsuri/boli (carențe nutritive, leziuni, intoxicații,
chiar moarte); este simbolizată ca o relație de tip „+ –” (vezi Parazitismul trofic).
B.3.1. Licheni
Lichenii sunt asociații simbiotice mutualiste alcătuite din doi parteneri/două componente:
1. MICOBIONT (gr. mykes – ciupercă, bios – viață; component/partener fungal) – o specie de ciupercă din filum Ascomycota (cca. 98% din
ciupercile lichenizante) sau Basidiomycota (restul ciupercilor lichenizante).
2. FOTOBIONT (gr. photos – lumină; component fotosintetizant) – o populație monospecifică (rar altfel) de alge unicelulare sau filamentoase
sau de cianobacterii. Când fotobiontul este o algă, se mai numește FICOBIONT; când este o cianobacterie – CIANOBIONT (mai puțin de
10% dintre licheni).
Definiția actuală, acceptată de majoritatea biologilor, îi aparține lui Vernon Ahmadjian (1993): lichenul este o asociație mutualistă între o
ciupercă (de obicei ascomicetă, dar în câteva cazuri, bazidiomicetă sau deuteromicetă; formează un tal/stromă lichenizant/ă) și unul sau mai mulți
parteneri fotosintetizanți (în general alge verzi sau cianobacterii).
Natura relației dintre micobiont și fotobiont este o chestiune/problemă de scară/nivel de analiză (după David L. Hawksworth):
La nivel celular, celulele fotobiontului sunt parazitate de micobiont
La nivel organismic (lichenul ca organism unitar), asociația este mutualistă deoarece nici unul dintre parteneri nu se poate dezvolta
corespunzător separat în nișele în care se găsesc în natură.
În prezent mutualismul este, în general, definit pe baza unității funcționale duale și, ca urmare, lichenii sunt considerați o simbioză mutualistă.
Corpul vegetativ al lichenului este un tal, format, aproape în întregime, de către ciupercă; aceasta are astfel rol principal în determinarea formei
lichenului. Lichenii sunt extrem de răspândiți (în toate zonele și etajele de vegetație ale globului), deoarece, pe lângă mediile cu condiții moderate, sunt
capabili să trăiască în unele dintre cele mai aspre/ostile medii/habitate de pe Terra. Se întâlnesc din regiunile deșertice aride până în regiunile arctice, de la
câmpie până în zonele alpine; cresc pe sol, trunchiuri de copac, roci arse de soare, șipci de gard și creste alpine bătute de vânt, peste tot în lume.
Importanță. Lichenii sunt foarte importanți din punct de vedere ecologic (au un rol important în ecosisteme), ca și pentru om, direct și indirect:
producători primari; participă la pedogeneză și astfel inițiază succesiuni ecologice, fiind organisme pioniere; contribuie la fixarea azotului în sol; sursă
de hrană pentru o diversitate de animale, inclusiv de om; material de construcție folosit de păsări (în edificarea cuiburilor) și de veverițe zburătoare; sursă
de coloranți (folosiți industrial sau chiar în pictură), de parfumuri, de vitamine; utilizări medicinale – din multe specii au fost extrase antibiotice;
bioindicatori ai gradului de poluare.
B.3.2. Micorize
Reprezintă probabil cea mai frecventă/răspândită și poate cea mai importantă simbioză mutualistă de la plante. Micorizele au răspândire
ubicuitară, fiind prezente în habitate naturale sau/și în culturi agricole. Etimologic, gr. mykēs = ciuperci, rhiza = rădăcină, deci s-ar traduce literal prin
„rădăcină cu ciuperci”. Micorizele sunt asociații simbiotice intime/strânse, mutualiste (reciproc avantajoase), între rădăcinile unor plante (majoritatea
plantelor vasculare – peste 80% dintre speciile studiate) și hifele unor ciuperci (care colonizează radicelele în timpul perioadelor de creștere, acoperindu-le
ca niște manșoane).
Rolul partenerului fungal: asigură un avantaj pentru planta-gazdă crescând capacitatea acesteia de a absorbi din sol apa și elementele minerale
esențiale; asigură protecție împotriva atacului ciupercilor patogene și al nematodelor (viermi cilindrici de mici dimensiuni); determinând creșterea
rezistenței plantei-gazdă la secetă și la boli. Rolul plantei-gazdă - planta asigură ciupercii, ca răsplată pentru avantajele aduse, glucidele și vitaminele
esențiale necesare creșterii acesteia.
B.3.3. Nodozități/Bacteriorize
Unele bacterii edafice (din sol) participă la schimburi reciproc avantajoase de substanțe chimice cu rădăcinile plantelor. Altele amplifică
descompunerea materiei organice și cresc astfel disponibilitatea nutrienților; unele bacterii edafice trăiesc chiar în rădăcinile plantelor și transformă azotul
atmosferic în forme utilizabile de către gazda lor vegetală.
Bacteriile fixatoare de azot. Cu toate că atmosfera terestră conține ~79% N2 (azot gazos/molecular liber), plantele nu îl pot utiliza deoarece
molecula conține o triplă legătură covalentă între cei doi atomi de N, ceea ce o face aproape inertă chimic. Pentru a putea fi utilizat de către plante, N 2
atmosferic trebuie redus la NH3 printr-un proces numit fixarea azotului. Toate organismele fixatoare de N sunt bacterii/procariote și unele dintre ele sunt
libere în sol sau în mediul acvatic. Unul dintre cele mai importante genuri de bacterii implicate în fixarea N 2 este Rhizobium, care formează asociații intime
cu rădăcinile plantelor din familia Fabaceae (numite popular legume – mazăre, soia, lucernă, arahide etc.), modificându-le semnificativ structura. Cu toate
că Rhizobium poate trăi liber în sol, nu poate fixa N2 în această stare; nici rădăcinile fabaceelor nu pot fixa N2 fără bacterii. Întreaga secvență de reacții prin
care N2 este redus la NH3 este catalizată de nitrogenază (complex enzimatic). Deoarece procesul de fixare a azotului necesită opt molecule de ATP pentru
fiecare moleculă de NH3 sintetizată, bacteriile fixatoare de azot au nevoie de o aprovizionare adecvată cu glucide din materia în descompunere din sol, din
secrețiile radiculare sau, în cazul lui Rhizobium, din țesutul vascular al rădăcinilor.
Mutualismul specializat dintre bacteriile din genul Rhizobium și rădăcinile fabaceelor implică modificări dramatice în structura rădăcinii. În
lungul rădăcinilor unei fabacee apar umflături numite noduli/nodozități alcătuite din celule ale plantei care au fost „infectate” de bacterii din genul
Rhizobium (care se traduce prin „viață în rădăcină”). Relația fabacee-Rhizobium generează mai mult N utilizabil pentru plantă decât toți fertilizatorii
industriali utilizați în prezent, și mutualismul asigură cantitatea adecvată de N la momentul potrivit fără nici un cost pentru fermier. Pe lângă aprovizionarea
cu N, fixarea N reduce semnificativ cheltuielile cu fertilizatori pentru culturile ulterioare, deoarece rădăcinile cu nodozități rămân în sol și se descompun,
îngrășând astfel solul.
Relația simbiotică între fabacee și bacterii fixatoare de azot este mutualistă prin faptul că bacteriile aprovizionează gazda cu azot fixat/utilizabil,
iar planta îi asigură bacteriei glucide și alți compuși organici. Nodulii radiculari utilizează cea mai mare parte a amoniului pentru a produce aminoacizi, care
sunt apoi transportați spre lăstar prin xilem.
III. COMPLEMENT MULTIPLU NEGRUPAT. La itemii 14-24 alegeți RĂSPUNSUL/RĂSPUNSURILE corect/e din variantele
propuse (0,25p x 11 = 2,75p)
14. Țesutul conjunctiv lax: B. Respirația ca proces metabolic are rol central în energetica
A. Însoțește epidermul organismului
B. Conține fibrocite C. Asigură conectarea informațională și materială a
C. Nu conține vase de sânge organismului cu mediul de viață
D. Are celule dispuse pe membrana bazală D. Circulația asigură importul și exportul de materie și
E. Participă la formarea unor straturi ale tegumentului energie în și din organism
15. Identificați asocierea/ile corectă/e legată/e de țesuturile E. Hrănirea poate fi realizată prin sinteză din anorganic sau
epiteliale: preluare de compuși organici
A. Mucoasa traheală – nuclei la înălțimi diferite 19. Despre faza fotodependentă a fotosintezei este adevărat:
B. Adenohipofiză – cordoane de celule secretoare de mucus A. are loc la nivelul membranei interne a învelișului
C. Epiteliul intestinal – celule turtite mitocondrial
D. Mucoasa esofagului – celule superficiale turtite B. implică și fluxuri de electroni între molecule de clorofilă
E. Epiteliu senzorial – localizare în mucoasa limbii C. produce compuși macroergici care se acumulează în
16. Țesutul osos spongios, spre deosebire de țesutul osos spațiul tilacoidal
compact: D. cuprinde fotoliza CO2 în O2 și carbon
A. Are spații numite areole care conțin măduvă galbenă E. generează oxigen care va fi inclus în substanțe organice
B. Conține osteoblaste stelate 20. Cuscuta:
C. Este prezent în alcătuirea epifizelor oaselor lungi A. Denumirea științifică este Orobanche minor
D. Se află la periferia oaselor scurte B. Nu are frunze, iar tulpina este subțire și gălbuie
E. Constituie zona centrală a oaselor scurte C. Este o plantă inferioară heterotrofă
17. Celulele musculare netede, ca și cele cardiace: D. Absoarbe nutrienții organici din traheele plantei gazdă
A. Conțin multă sarcoplasmă E. Este simbiotrofă cu rădăcinile unor plante
B. Se găsesc în mușchii atașați de oase 21. Despre bacteriile chemosintetizante este adevărat:
C. Au formă cilindrică, uneori ramificată terminal A. Bacterii sulfuroase – reduc H2S din emanațiile vulcanice și
D. Participă la formarea pereților unor organe interne formează ghips
E. Au nucleul situat excentric B. Bacterii acetogene – obțin energie în condiții anaerobe și
18. Identificați afirmația/-ile corectă/e legată/e de funcțiile de generează oțet
nutriție: C. Bacterii metanogene – oxidează CO2 din nămolul bălților
A. Excreția și respirația au mai multe în comun decât excreția și înfundă țevile de fontă
și hrănirea
D. Bacterii nitrificatoare – produc direct azotați prin oxidarea B. Poate să obțină energie din toate elemente chimice din
NH3 din mediu și contribuie la generarea efectului de seră pirită
E. Bacterii feruginoase – obțin energie reducând Fe3+ la Fe2+ C. Poate participa la formarea de zăcăminte de Mg
și participă la fermentarea celulozei D. Poate fi găsit în mediile bine aerate din digestoarele de ape
22. Identificați afirmația corectă legată de saprotrofie: menajere
A. Mucor mucedo transformă alcoolul etilic în oțet E. Poate compromite circulația apei prin conductele din
B. Saprotrofii absorb substanțe organice dizolvate în apă polimeri organici
C. În cooperarea pentru exploatarea sursei de hrană 24. La licheni, spre deosebire de micorize:
descompunătorii produc antibiotice A. Nutriția este mixotrofă simultană
D. Saprotrofii au mare importanță ecologică prin B. Partenerul nefotosintetizant protejează fotobiontul de
mineralizarea resturilor anorganice insolație
E. Organismele saprobionte sunt utile prin efectul de C. Ciuperca aprovizionează partenerul cu apă și săruri
conservare a alimentelor minerale
23. Despre Thiobacillus sp. este adevărat: D. Participă și organisme chemoautotrofe pluricelulare
A. Este prezent în microbiota din rumenul erbivorelor E. Fotosinteza poate fi realizată doar de organisme procariote
Vascularizație
este dublă
nutritivă
asigurată de artera hepatică – aduce la
ficat sânge cu O2
funcțională
asigurată de vena portă – aduce la ficat
sânge colectat de la splină, pancreas și
intestine (încărcat cu nutrimente)
sângele din cele două surse se amestecă la
nivelul lobulilor
Căi biliare
sistem de canale
două canale hepatice proprii (drept și
stâng; se unesc la nivelul hilului) →
canalul hepatic comun
canalul hepatic comun + canalul cistic
=> canalul coledoc
canalul coledoc se deschide la nivelul
papilei duodenale mari, împreună cu
canalul pancreatic principal, printr-un
orificiu comun, prevăzut cu sfincterul
Oddi
prin care bila:
secretată de ficat
ajunge
în duoden în perioadele digestive
(canale hepatice proprii → canal
hepatic comun → canal coledoc →
(sfincter Oddi deschis) → papilă
duodenală mare → duoden)
în vezica biliară în perioadele
interdigestive (canale hepatice proprii
→ canal hepatic comun [→ canal
coledoc → (sfincter Oddi închis)] →
canal cistic → colecist)
la nivelul vezicii biliare:
concentrarea bilei (prin absorbția apei și a
electroliților)
îmbogățirea ei cu mucină
Pancreas localizare – cavitatea abominală, în partea stângă, SUCUL PANCREATIC Digestia chimică
exocrin – sub stomac secretat de celulele acinare și realizată de enzimele digestive din sucul
glandă componente morfologice: ductale pancreatic:
anexă aspect de cârlig 1-1,5 l/zi – secretat de celulele ductale α-amilaza pancreatică – secretată în
cap (situat în curbura duodenului) pH ~8 (<= mult HCO3–; neutralizează formă activă
col/gât aciditatea chimului gastric şi asigură un pH lipaze
corp optim pentru activitatea enzimelor secretate în formă activă
pancreatice) lipaza pancreatică, colesterol-esteraza,
coadă (vine în raport cu splina)
compoziție:
componente secretorii: fosfolipaza A2
a) apă (98,5%) proteaze/peptidaze
exocrină b) electroliți: Na+, K+, Cl–, mult
acini pancreatici (adenomer) + celule tripsina, chimotripsina, elastaza,
HCO3– carboxipeptidazele
ductale (formează pereții canalelor c) enzime (secretate de celulele
excretoare) pentru protejarea glandei împotriva
adenomerice): autodigestiei, sunt secretate în formă
secretă sucul pancreatic: peptidaze/proteaze, lipaze,
ajunge în duoden prin două canale: inactivă, de proenzime:
amilaze, nucleaze
canalul pancreatic principal tripsinogen – activat în duoden de
(Wirsung) enteropeptidază (secretată în
canalul pancreatic accesor lumen de mucoasa duodenală și
(Santorini) – se deschide la prezentă și la nivelul microvililor) și
nivelul papilei duodenale mici de tripsina anterior formată
(autocataliză)
endocrină
insulele Langerhans = mase de celule chimotripsinogen,
endocrine (situate printre acini) care secretă procarboxipeptidaze – activate de
hormoni – insulină, glucagon etc. tripsină
proelastaza – activată de
*papilele duodenale – proeminențe de la nivelul enteropeptidază şi de tripsină
mucoasei duodenale Vezi TABELUL nr. 1
Intestinale glande tubulare simple sau compuse, derivate din SUCUL INTESTINAL Digestia chimică
epiteliul gastric ~1,8 l/zi realizată de enzimele digestive de la
adenomerul – scufundat în submucoasă pH 7,5-8 (=> ușor alcalin) nivelul plasmalemei microvililor
secretă sucul intestinal compoziție: enterocitelor:
două tipuri: a) apă enzime glicolitice: dizaharidaze
glande Brunner b) electroliți (mult HCO3– – (maltază, izomaltază, sucrază,
localizare – submucoasa duodenală protecție) lactază), trizaharidaze
conțin celule mucoase (→ mucus c) mucus – protecție a mucoasei (glucoamilaza), dextrinază
alcalin) intestinale împotriva acidității enzime proteolitice:
glande instestinale chimului gastric aminopeptidaze, dipeptidaze,
= cripte intestinale Lieberkühn tripeptidaze
conțin mai multe tipuri de celule:
d) enzime asociate cu microvilii unele enzimele acționează în timpul
celule caliciforme (→ mucus)
enterocitelor, care nu sunt absorbției intestinale – amino- și
secretate în lumenul intestinal dipeptidazele
celule enteroendocrine (→ (vezi TABELUL nr. 1) – unele
secretină, CCK)
își exercită rolurile în timpul Vezi TABELUL nr. 1
absorbției intestinale
Tabelul nr. 1
DIGESTIA CHIMICĂ ȘI ABSORBȚIA INTESTINALĂ
GLUCIDE LIPIDE PROTEINE
Suc
Reactant Enzimă Produs Reactant Enzimă Produs Reactant Enzimă Produs
digestiv
Amidon Amilază Maltoză
Salivă (preparat termic) salivară Dextrine
Proteine Polipeptide
Pepsină
(10-30%) Aminoacizi
Trigliceride
Paracazeinat
Suc emulsionate Lipaza AG Cazeinogen Labferment
de Ca (lapte
gastric (din lapte, frișcă, gastrică MG (lapte lichid) Ca2+
coagulat)
ou)
Polipeptide
Gelatină Gelatinază
Oligopeptide
NU CONȚINE ENZIME!!
Sărurile biliare
emulsionarea lipidelor
= transformarea lipidelor alimentare în picături
cu ⌀ < 1 μm pentru a fi digerate mai ușor
realizată de sărurile biliare și lecitină –
Bilă
substanțe tensioactive – acționează similar
detergenților, reducând tensiunea superficială a
picăturilor mari de lipide => fragmentarea
acestora
formarea de micele => solubilizarea lipidelor în
vedere absorbției
Trigliceride
emulsionate Lipaza AG Proteine
Tripsină
(de sărurile pancreatică MG Polipeptide
Amidon Oligopeptide
biliare)
Suc (nepreparat α-amilază Maltoză Aminoacizi
Fosfolipaza AG Proteine
pancreatic termic) pancreatică Izomaltoză MG Chimotripsină
A2 Glicerol Polipeptide
Glicogen
Elastină Elastază
Steril-esteri (Cole)sterol Sterol
Proteine
(ester sterol-AG) esteraza AG Carboxipeptidaze Aminoacizi
Polipeptide
Maltoză Maltază Glucoză
Izomaltoză Izomaltază Glucoză Trigliceride
Suc Oligopeptide
intestinal Glucoză emulsionate Lipaza AG Peptidaze
Sucroză/zaharoză Sucrază (de sărurile intestinală
(di-, Aminoacizi
Fructoză MG
tripeptide)
(di-, tripeptidaze)
biliare)
Glucoză
Lactoză Lactază
Galactoză
Acizi grași (AG)
Glucoză Aminoacizi
Produși Monogliceride (MG)
Galactoză Dipeptide
finali Glicerol
Fructoză Tripeptide
Steroli
ETAPE
1. Solubilizarea produșilor
digestiei lipidice (acizi grași cu
lanț lung, MG, Cho) prin
formarea de micele cu sărurile
În lumenul biliare (necesară pentru absorbția
intestinal acestora)
2. Deplasarea micelelor prin sucul
intestinal spre microvilii
enterocitelor și apoi în lungul
Destinație: monozaharidele trec în sânge → vena acestora
portă → ficat 3. La contactul cu plasmalema Destinație: aminoacizii trec în sânge → vena portă
Prin
microvililor, micelele se → ficat
Absorbție *Celuloza nu poate fi digerată, deoarece în
membrana
dezagregă => lipidele ies din
intestinală apicală →
tractul gastrointestinal uman nu există enzime – micele și difuzează termic prin
enterocit
celulaze – care să o digere plasmalemă în enterocit
În enterocit 4. Formarea chilomicronilor
Prin
membrana 5. Exocitoza chilomicronilor, prin
bazolaterală membrana bazolaterală, în
→ spațiu spațiul intercelular
intercelular
Chilomicronii trec în limfă (în chiliferul central).
Acizii grași cu lanț scurt (10-12 C) – difuzie simplă
prin membrana bazolaterală; absorbiți în→ sânge
→ vena portă → ficat
Apa se absoarbe pasiv (prin osmoză)
RESPIRAȚIA ȘI FERMENTAȚIILE
Introducere
Desfăşurarea proceselor caracteristice sistemelor biologice (sinteze, transport transmembranar, intracelular şi intercelular, locomoţie,
creştere, dezvoltare, reglarea temperaturii corpului/endotermie/homeotermie, reproducere etc.) necesită un permanent aport de energie. Principalii
compuşi organici cu rol energetic sunt glucoza şi acizii graşi (au rol de substrat energetic/respirator). Aceştia conţin, în legăturile lor covalente,
cantităţi mari de energie (energie chimică) pe care celula trebuie să o extragă în vederea susţinerii proceselor metabolice consumatoare de energie.
Eliberarea acestei energii presupune ruperea legăturilor covalente, fapt care are drept consecinţă degradarea respectivilor compuşi organici.
Procesele metabolice de degradare a compuşilor organici, (eventual) însoţită de eliberare de energie, sunt procese catabolice. Cea mai eficientă
modalitate de rupere a legăturile covalente, cu eliberarea treptată/etapizată de cantităţi mari de energie, este prin oxidare – degradare oxidativă; în
paralel, energia este stocată în compuşi organici macroergici, precum ATP-ul, care o transportă şi o transferă proceselor metabolice consumatoare
de energie.
Respiraţie celulară = procesul catabolic celular prin care substratul chimic cu rol energetic este degradat oxidativ şi este astfel
eliberată/mobilizată energia legăturilor chimice ale acestuia şi stocată concomitent în molecule macroergice (ATP).
ATP – ribonucleotid care depozitează, transportă în cadrul celulei şi al organismului şi transferă proceselor endergonice
(consumatoare de energie) energie chimică. Ca urmare a implicării în fluxul energetic din cadrul metabolismului, ATP-ul se mai numeşte
şi „energie metabolică” sau „monedă energetică”.
Respiraţia este un complex proces redox care implică:
a. un donor de e– şi H+ – substratul respirator (în majoritatea sistemelor biologice este glucoza) => se oxidează
b. un acceptor final de electroni => se reduce; în funcţie de natura acestuia există trei mecanisme sau procese
energogenetice/respiratorii, prezentate în tabelul de mai jos.
MECANISME/PROCESE ENERGOGENETICE
Proces
RESPIRAȚIE AEROBĂ RESPIRAȚIE ANAEROBĂ FERMENTAȚIE
energogenetic
Acceptor final Un compus anorganic oxigenat, altul O moleculă organică: etanol, acid lactic, acid butiric, acid
O2
de e– decât O2 – SO42–, CO32–, NO2–/NO3– propionic, (acid acetic) etc.
Condiții de
Aerob Anaerob Anaerob (excepție – fermentația acetică)
desfășurare
Substrat Glucoză (dar și AG sau, în ultimă Variat: glucoză, lactat, piruvat, etanol,
Piruvat rezultat din glucoză
respirator instanță, aminoacizi) malat, acizi grași, acetat, H2 etc.
Degradarea Totală sau parțială => o cantitate mai
Totală – până la CO2 și H2O Parțială => intermediari organici (cu număr mai mic de
substratului mică de energie decât în respirația
(compuși netoxici, ușor de eliminat, atomi de C decât substratul respirator) care mai conțin
respirator aerobă, dar mai mare decât în
săraci în energie) energie în legăturile lor chimice
(glucoza ș.a.) fermentație
C6H12O6 + 6O2 → 6CO2 + 6H2O + E
(ATP + Q)
Factori interni
Vârsta Ir este mai mare la plantele sau organele tinere, în creștere, care au activitate metabolică intensă (sinteze, transporturi, diviziune
plantei/organului celulară etc.). Ir scade pe măsură ce țesuturile îmbătrânesc.
În cazul semințelor, la un conținut de apă mai mic de 7-8% (semințe oleaginoase) sau 12-14% (semințe amidonoase) Ir este foarte
Gradul de hidratare a redusă. Aceste valori reprezintă umiditatea critică de păstrare a respectivelor tipuri de semințe. Dacă acest prag este depășit cu cca
protoplasmei 5%, Ir crește brusc, semințele intrând în procesul de germinare. Astfel, semințele și sporii pot supraviețui, fără consum de substanță,
timp îndelungat, în condiții de uscăciune.
Starea de sănătate a Lezarea mecanică a țesuturilor (tăiere, strivire, presare) determină creșterea Ir mai ales în celulele intacte din zona lezată, deoarece se
plantei (organului, activează procesele de regenerare și cicatrizare, care necesită intensificarea biosintezelor, procese consumatoare de energie.
țesutului)
Factori externi
Concentrația de 2-5% este limita inferioară de la care începe respirația aerobă, la valori mai mici celulele realizează fermentație. În
Concentrația de O2 intervalul 3-21% O2, Ir variază direct proporțional cu concentrația, iar între 21 și 50% Ir înregistrează un platou sau o creștere extrem
de lentă. La concentrații mai mari de 50%, O2 este toxic, respirația fiind inhibată.
Concentrația atmosferică actuală a CO2 este 0,039%. Ir variază invers proporțional cu concentrația de CO2, foarte lent până la 3-5%
Concentrația de CO2 CO2 (efectul inhibitor al CO2 este nesemnificativ) și apoi rapid până la un maxim de 10-15% CO2, când respirația încetează, iar
celulele mor. Efectul toxic al CO2 se manifestă în special prin acumularea de H+ în celulă.
Este cel mai important factor care influențează Ir, reacțiile redox supunându-se principiilor termochimiei. În general, procesul
respirator începe să se desfășoare la temperaturi în jur de 0°C.
În intervalul termic 0-30(35)°C Ir variază direct cu proporțional cu temperatura.
Temperatura
toptim = ~ 35°C
La temperaturi mai mari (50-60°C), Ir scade rapid, respirația încetând deoarece alterările structurilor celulare și ale sistemelor
enzimatice sunt mult mai ample și ireversibile.
Lumina Influențează indirect respirația, prin efectul asupra altor două procese corelate cu aceasta – fotosinteza (lumina susține sinteza de
substanțe organice, unele având rol de substrat respirator) și transpirația (efectul caloric al luminii determină închiderea stomatelor,
fapt care limitează semnificativ accesul O2 la celule, ca și eliminarea CO2).
Umiditatea solului și În condiții de exces de apă în sol (inundație), rădăcinile realizează fermentație (vezi Fermentația), iar activitatea fiziologică a
umiditatea rădăcinii scade. În caz de deficit hidric în sol, se produce închiderea stomatelor (pentru a preveni pierderea de apă prin transpirație),
atmosferică fapt care afecteză și accesul O2, respectiv eliminarea CO2.
Umiditatea atmosferică ridicată determină scăderea Ir prin închiderea stomatelor și deci scăderea schimburilor de gaze respiratorii.
Sistemul respirator la mamifere/om
Miliardele de celule ale organismului uman necesită un aport permanent de oxigen pentru desfăşurarea proceselor metabolice. În
urma activităţilor celulare rezultă dioxid de carbon, care trebuie eliminat. Funcţia principală a sistemului respirator este schimbul
permanent de gaze între organism şi mediu. Sistemul respirator este format din două categorii de organe: căile respiratorii şi plămânii.
MORFOANATOMIE
CĂI RESPIRATORII PLĂMÂNI
Sistem de conducte la nivelul cărora aerul inspirat este: organe respiratorii propriu-zise – sediul schimburilor de gaze dintre organism
filtrat şi curăţat de impurităţi şi mediu
încălzit la 37° localizare – cutia toracică, de o parte şi de alta a inimii
saturat în vapori de apă la exterior sunt înveliţi de pleure
Sunt reprezentate de: cavitate nazală, faringe, laringe, trahee, bronhii și ramificațiile lor.
primul segment al căilor respiratorii Pleura membrană seroasă formată din două foiţe:
împărţită de septul nazal în două jumătăţi simetrice = fose parietală – ataşată la peretele cutiei toracice
nazale – comunică: viscerală – intim aderentă la suprafaţa plămânului
cu exteriorul prin narine (pătrunde şi în scizuri)
cu nazofaringele prin choane se continuă una cu alta la nivelul hilului pulmonar
două regiuni: între ele – cavitatea pleurală – conţine o cantitate
vestibul nazal infimă de lichid pleural care asigură:
căptuşit cu tegument – prezintă numeroşi peri = aderenţa plămânilor la cutia toracică
vibrize – reţin particulele de praf, polen sau alte reducerea frecării în timpul mişcărilor respiratorii
impurităţi din aerul inspirat
cavitatea nazală propriu-zisă
căptuşită de mucoasa nazală – două regiuni:
Cavitate mucoasa olfactivă: galbenă; situată în etajul
nazală superior al foselor nazale; sediul receptorilor
olfactivi (neuroni bipolari)
mucoasa respiratorie
căptuşeşte restul foselor nazale
bine vascularizată => este roşie
bogat inervată
conţine numeroase glande mucoase şi
seroase => secretă mucus nazal:
reţine praful şi agenţii patogeni
din aerul inspirat
conține lizozim (enzimă
antibacteriană) – distruge o parte a
agenților patogeni
Faringe – vezi Sistemul digestiv MORFOLOGIE
structură tubulară formă de trunchi de con
aspect de trunchi de piramidă triunghiulară – baza prezintă şanţuri = scizuri – împart plămânii în lobi:
mare superior plămânul drept – două scizuri => trei lobi
structură plămânul stâng – o scizură => doi lobi
schelet cartilaginos – nouă cartilaje hialine (cu o *mediastin – spațiul dintre cei doi plămâni
excepție): hilul pulmonar:
trei nepereche – cricoid, tiroid, epiglota = zonă mai adâncită situată central la nivelul feței
(cartilaj elastic, aspect de frunză) mediastinale/mediale
trei pereche conține elementele pediculului pulmonar = structurile vasculo-
mucoasa laringiană – la intrarea în laringe formează nervoase care intră în și ies din plămân: bronhia principală, artera
două perechi de plici = corzi vocale: pulmonară, venele pulmonare, vasele (a și v) bronşice, limfatice şi
Laringe
două superioare = corzi vocale false – rol nervi
pasiv în fonaţie ierarhia unităţilor anatomo-funcţionale:
două inferioare = corzi vocale adevărate – lobi (3D : 2S)
participă activ la fonaţie segmente (10D : 10S)
spaţiul dintre corzile vocale = glotă lobuli
roluri acini pulmonari
cale respiratorie
principal organ al vorbirii:
fonaţia = emiterea de sunete
sunetele articulate – produse cu ajutorul limbii,
dinţilor şi buzelor
în continuarea laringelui STRUCTURĂ
lungime de 10-12 cm două categorii de formaţiuni anatomice:
formată din 15-20 de inele catilaginoase 1. arbore bronşic
cartilaj hialin = sistem de canale aeriene intrapulmonare
incomplete posterior => aspect de potcoavă rezultat prin ramificare în plămâni a bronhiilor principale
menţin lumenul traheal deschis permanent 2. parenchim pulmonar
Trahee în partea posterioară = ţesut conjunctiv moale elastic + alveole pulmonare
vine în raport cu esofagul alveolele
este închisă de: = cavităţi globuloase în care se termină
o membrană conjunctivă ramurile arborelui bronşic
muşchiul neted traheal formează cea mai mare parte a parenchimului
mucoasa prezintă epiteliu pseudostratificat ciliat – conține
și celule secretoare de mucus
provin din bifurcarea traheei bronhii
pătrund în plămâni pe feţele mediale ale acestora – la nivelul lobare – structură asemănătoare cu a bronhiilor principale; 3:2
Bronhii
Arbore bronșic
hilului pulmonar segmentare – au inele cartilaginoase discontinue
se ramifică în plămâni => arborele bronşic interlobulare – au inele cartilaginoase discontinue
bronhiole
intralobulare – inelele cartilaginoase sunt înlocuite cu fibre
musculare netede dispuse circular => modificarea lumenului
bronhiolei
terminale
respiratorii (acinoase)
= bronhiola respiratorie + toate formaţiunile care iau naştere din ea:
pulmonar
bronhiola respiratorie – se ramifică rezultând:
3-5 canale/ducte alveolare – se termină în:
Acin
sacii alveolari = structuri cu aspect de ciorchine de strugure;
pereții sunt formați din:
alveole pulmonare
structuri globuloase cavitare
perete alveolar
foarte subțire
epiteliu unistratificat pavimentos + membrană bazală
=> adaptat schimburilor gazoase
la suprafaţă – bogată reţea de capilare pulmonare:
provenite din capilarizarea ramurilor arterelor pulmonare (aduc
sânge neoxigenat de la inimă)
intim asociate peretelui alveolar => în zona de alipire se
Alveole pulmonare
formează membrana alveolo-capilară (membrană respiratorie)
membrana alveolo-capilară
= perete alveolar + perete capilar, strâns alipite => ~0,5 μm
alcătuită din: surfactant, epiteliu alveolar, membrana bazală a
epiteliului alvelolar, (± interstițiu pulmonar), membrana bazală a
endoteliului, endoteliul capilar
sediul schimburilor de gaze respiratorii
în funcție de presiunea parţială a gazelor de o parte şi de alta
a acesteia
între aerul alveolar și sângele din capilarele pulmonare:
oxigenul din aerul alveolar trece în sânge
dioxidul de carbon din capilarul pulmonar trece în
alveola pulmonară
suprafața de schimb/respiratorie a plămânilor = suprafața/aria
totală (200-300 m2) a alveolelor din cei doi plămâni (cca. 3x108)
Vascularizație – dublă
Funcţională Nutritivă
arterele pulmonare – aduc la arterele bronşice – aduc la plămân
plămân sânge neoxigenat de la sânge cu oxigen şi nutrienţi
inimă venele bronşice – îndepărtează de
venele pulmonare – aduc de la la plămân sângele cu CO2
plămân la inimă sânge oxigenat este parte a circulației sistemice
reprezintă circulația pulmonară (circulația mare)
(circulația mică)
FIZIOLOGIE
1. VENTILAŢIA PULMONARĂ
Două etape: inspiraţia – asigură aportul de aer cu un conţinut bogat în O2 până la nivelul alveolelor pulmonare; expiraţia – se elimină o parte din aerul
alveolar îmbogăţit cu CO2
MECANICA VENTILAŢIEI
INSPIRAȚIA EXPIRAȚIA
PARAMETRI CANTITATIVI
DE REPAUS DE REPAUS Frecvenţa ventilatorie/respiratorie (FV)
presupune contracţia mușchilor inspiratori: toracele revine la dimensiunile de repaus = numărul de ventilaţii pe minut
=> consum de energie => proces activ datorită în repaus – 12-18 ventilaţii/minut
determină ↑ simultană a diametrelor cutiei relaxării musculaturii inspiratorii la efort – peste 45 respiraţii/minut
toracice: elasticităţii Debitul ventilator/respirator (DV)
m. diafragm → ↑ diam. longitudinal – ţesutului pulmonar = cantitatea de aer ventilată într-un minut
asigură 75% din ↑ V cutiei toracice cartilajelor cutiei toracice DV = FV x VC
mm. intercostali externi → ↑ diam. NU datorită contracţiei unor mușchi => DV de repaus = ~6 l/min
transversal și antero-posterior – prin proces pasiv Volume și capacităţi pulmonare
orizontalizarea, rotația și ridicarea => dimensiunile toracelui se reduc Volume
coastelor => plămânii nu mai sunt ţinuţi în stare de Volumul curent (VC) – volumul de aer ventilat
=> ↑ V cutiei toracice cu ~500 cm (= VC)
3
tensiune => se retractă (inspirat și apoi expirat) într-o singură ventilaţie în
=> destinderea pasivă a plămânilor (fiind => crește presiunea intrapulmonară cu 3-8 condiţii de repaus; ~500 cm3
elastici și atașaţi de peretele cutiei toracice mmHg peste cea atmosferică Volumul inspirator de rezervă (VIR) – volumul
prin intermediul pleurei) => o parte din aerul introdus prin inspiraţie este de aer introdus peste VC printr-o inspiraţie forţată;
=> creșterea volumului pulmonar eliminat în atmosferă ~1500 cm3
=> scăderea presiunii intrapulmonare cu 3- Volumul expirator de rezervă (VER) – volumul
4 mmHg faţă de cea atmosferică de aer eliminat după o expiraţie de repaus printr-o
=> aerul pătrunde în căile respiratorii și expiraţie forţată; ~1500 cm3
plămâni, în gradient presional
FORŢATĂ FORŢATĂ Volumul rezidual (VR) – volumul de aer rămas în
presupune contracția mușchilor inspiratori proces activ plămâni după o expiraţie forţată; poate fi eliminat
accesorii – contribuie la mărirea suplimentară presupune contracţia unor mușchi expiratori numai în condiţii patologice; ~1500 cm3
a volumului cutiei toracice (intercostali interni, abdominali antero-laterali) Capacități
care determină o reducere suplimentară a Capacitate vitală (CV) = VC + VIR + VER
dimensiunilor cutiei toracice mai mare la bărbaţi decât la femei
Mișcări non-respiratorii influenţată de suprafaţa corporală, de
= procese care introduc aerul în plămâni și modifică ritmul respirator normal vârstă, gradul de antrenament, înălțime etc.
tuse, strănut, plâns, râs, sughiţ și căscat Capacitate pulmonară totală (CPT) = CV + VR
Capacitate inspiratorie (CI) = VC + VIR
Capacitate reziduală funcțională (CRF) = VR +
VER
2. SCHIMBUL DE GAZE LA 4. SCHIMBUL DE GAZE LA
3. TRANSPORTUL GAZELOR PRIN SÂNGE
NIVEL PULMONAR NIVEL TlSULAR
se realizează datorită TRANSPORTUL OXIGENULUI la nivel tisular sângele cedează O2 și se
diferenţei/gradientului de presiune plămâni → ţesuturi – în două forme: încarcă cu CO2
parţială a O2 și a CO2 dintre cele două 1,5% dizolvat în plasmă (cantitate foarte mică, dar foarte O2 preluat de celule va fi folosit în
medii (aerul alveolar și sângele din importantă funcţional – participă direct la schimburile cu procesele metabolice pentru generarea
capilarul pulmonar) separate de lichidul interstiţial) de rezerve energetice de ATP
membrana alveolo-capilară 98,5% ca oxihemoglobină (HbO2, combinație labilă, cele două gaze vor difuza conform
ΔPO2 = 60 mmHg – O2 va trece din reversibilă a O2 cu Hb) gradientului lor de presiune parţială
aerul alveolar (P mare) în sângele În 100 ml de sânge se găsesc 19-20 ml O2 (ΔPO2 = 60 mmHg; ΔPCO2 = 6 mmHg)
capilar (P mică) până la egalarea O2 va trece din sângele capilar în
presiunilor TRANSPORTUL DIOXIDULUI DE CARBON lichidul interstițial și, de aici, în celule
ΔPCO2 = 6 mmHg – CO2 va trece din ţesuturi → plămâni – în trei forme: CO2 va trece din celule în lichidul
sângele capilar (P mare) în aerul 7-10% dizolvat în plasmă = fracţiunea care participă direct la interstițial și, de aici, în sângele capilar
alveolar (P mică) până la egalarea schimburile tisulare schimburile de gaze la nivel tisular mai
presiunilor 20-30% sub formă de carbohemoglobină (combinație sunt influenţate de:
arterializare (hematoză pulmonară) = labilă, reversibilă a CO2 cu Hb) pH-ul local (dependent de
procesul prin care sângele se încarcă cu 70-80% ca bicarbonaţi (de Na în plasmă și de K în eritrocite) concentraţia de CO2)
O2 și pierde CO2 temperatură
TRANSPIRAȚIA
= eliminarea apei din plantă sub formă de vapori, prin toate organele cu excepția rădăcinilor. Procesul este determinat de
deficitul de saturație cu vapori de apă a atmosferei.
Se realizează prin formațiuni specializate – stomate, lenticele – și prin învelișul extern al corpului plantei – cuticulă.
Exemple de intensitate a transpirației: porumb – 204-256 l/ perioadă de vegetație, cartof – 114 l/ perioadă de vegetație, tomate –
136 l/ perioadă de vegetație. Un ha de sfeclă poate pierde prin transpirație cca 20.000 l într-o zi de vară; o pădure poate pierde până la
36.000 l apă/zi, un arțar de 15 m, în câmp deschis, transpiră cca 260 l apă/oră.
Transpirația stomatică
Stomatele sunt prezente în special la nivelul frunzelor – pe fața superioară (F. epistomatice), inferioară (F. hipostomatice), pe
ambele fețe (F. amfistomatice). Sunt formate din: 1) celule stomatice care delimintează între ele un orificiu – ostiol(ă); au pereții celulari
îngroșați neuniform; 2) celule anexe – în jurul celor stomatice; implicate în mecanismul de închidere/deschidere a ostiolei. Mecanism de
funcționare – osmotic.
Transpirația cuticulară
Cuticula – peliculă lipidică (formată din cutină), cu grosime variată, de la suprafața tuturor organelor supraterane (care vin în
contact cu aerul); rol primar – previne pierderea de apă din plantă și deci deshidratarea; cutina se depune și în pereții tangențiali externi ai
celulelor epidermale => cutinizare, cu același rol ca și cuticula.
Reprezintă între 10 și 25% din transpirația totală. La plantele cu cuticula foarte groasă (iederă, gimnosperme), transpirația
cuticulară nu se petrece sau este extrem de redusă.
Rolurile transpirației
1. Asigură generarea forței de sucțiune a frunzei (apelul foliar) și deci absorbția radiculară (pasivă) și conducerea
ascendentă a sevei brute (apă + săruri minerale antrenate de curent) până la frunze
2. Prin căldura specifică mare a apei, are rol termoreglator – este evitată supraîncălzirea plantelor asigurând eliminarea din
corpul plantei a apei care a preluat căldura în exces
3. Participă la schimburile de gaze necesare respirației și fotosintezei (O2 și CO2), dintre plantă și atmosferă, prin menținerea
ostiolelor deschise
GUTAȚIA
= eliminarea apei sub formă de picături (în stare lichidă)
Condiții de producere:
- atmosferă saturată în vapori de apă => ↓It
- absorbția apei din sol se realizează în ritm normal sau există un exces de apă în sol (=> absorbție intensă) => presiunea
radiculară împinge apa în frunze
- se petrece în special în timpul nopților calde și este evidentă dimineața (în grădini, păduri, pajiști, în special în sere) sub
forma picăturilor de soluție apoasă (cu aspect de picături de rouă, dar diferită de aceasta prin conținutul în minerale și
substanțe organice) de pe marginile sau/și vârful sau chiar de pe toată suprafața frunzelor
Se realizează prin structuri specializate – hidatode.
Punerea în evidență a gutației. Semănați grâu într-un vas; când plantele au atins 7-8 cm înălțime, udați bine substratul și plasați
vasul sub un clopot de sticlă; într-o primă etapă aerul din clopot se va satura în vapori de apă rezultați prin transpirație, ceea ce va
determina formarea condensului pe pereții clopotului (aburire); ulterior vor apărea picături de apă pe vârful frunzelor.
Rolurile gutației
1. Asigură fluxul neîntrerupt (absorbția și circulația ascendentă) al sevei brute în condițiile unui apel foliar redus sau chiar nul
2. Reprezintă un mecanism de reducere a presiunii hidrostatice/de turgescență excesive (rol de „supapă de siguranță”) în
condițiile aprovizionării cu apă în exces a plantelor
Factorii care influențează intensitatea transpirației (și gutației)
Intesitatea transpirației (It) variază în limite foarte largi sub influența factorilor mediului extern, dar, între anumite limite, poate fi reglată prin
intervenția unor factori interni, care depind de specie sau de starea fiziologică la momentul dat.
Factori interni
Numărul, Densitatea stomatelor (nr. de stomate/unitate de suprafață). It variază dp cu densitatea. Ca adaptare la mediul de viață desicant, plantele
densitatea, din zonele secetoase (xerofite = plante xerofile) prezintă, de obicei, o densitatea stomatică mică. Unele hidrofite (cele care nu sunt
gradul de complet submerse) și higrofitele (plante de zone umede) prezintă adesea o densitate mare a stomatelor.
deschidere ale Gradul de deschidere a ostiolelor influențează direct It (It variază dp cu gradul de deschidere, corelat și cu ceilalți parametri stomatici);
stomatelor este determinat de lumină, temperatură etc. Adaptare fiziologică a xerofitelor – închiderea ostiolelor pe timp secetos.
Grosimea Influențează transpirația cuticulară – It ip grosimea cuticulei. Prin caracterul hidrofob și grosime participă, ca adaptare structurală, la
cuticulei limitarea pierderii de apă la multe plante (ex., xerofite).
Prin suprafață de transpirație se înțelege: a) suprafața totală a lacunelor din mezofil, în special din parenchimul lacunar (suprafața
internă); b) suprafața totală a frunzelor (suprafața externă)
It depinde în principal de suprafața internă – It dp cu suprafața internă.
Suprafața de
It este dp și cu suprafața externă. Adaptări legate de suprafața externă pentru reducerea transpirației: plantele xerofile au adesea F
transpirație
reduse (la cactuși sunt transformate în țepi, fotosinteza fiind realizată de T); multe plante lemnoase din zona cu climă temperată pierd
toamna frunzele pentru a limita pierderile de apă în timpul iernii (când se confruntă cu un deficit de absorbție a apei din cauza
temperaturilor scăzute și a disponibilității reduse a apei din sol).
Perii morți determină ↓It (conținând aer în locul protoplastului, prezintă conductibilitate termică mică) – adaptare structurală pentru
Pilozitatea
limitarea deshidratării. Perii vii cresc suprafața de contact cu atmosfera => ↑It cuticulare.
suprafeței de
Indiferent dacă sunt vii sau morți, când perii epidermici sunt foarte deși => pâslă deasă care diminuează It stomatice prin reținerea unui
transpirație
strat de aer saturat în vapori de apă în vecinătatea frunzelor, în jurul ostiolelor.
Factori externi
Modifică It prin acțiunea lor fizică (influențează viteza de evaporare a apei la nivelul spațiilor intercelulare, viteza de difuziune a vaporilor de apă la nivelul
ostiolelor, cuticulei, lenticelelor) și prin faptul că determină un răspuns/o reacție fiziologic/ă (reglarea pierderilor de apă) din partea plantei.
Lumina influențează direct It prin efectul său caloric – 45-70% din radiația incidentă absorbită de către plante este transformată în
Lumina
energie calorică, determinând încălzirea frunzelor => ↑It
Între anumite limite fiziologice, It dp t datorită efectului temperaturii asupra dinamicii stomatelor (stomatele se închid în jur de 0°C și
Temperatura vor avea deschidere maximă la temperatura de aproximativ 30°C – optim termic). It scade puternic către 45°C. Creșterea It peste 45°C
este patologică (determină vătămarea protoplasmei)
Umiditatea Influențează transpirația prin efectul asupra absorbției radiculare a apei. Dacă apa absorbită din sol nu poate înlocui apa pierdută prin
solului transpirație, apare un deficit hidric în plantă care, atunci când se prelungește, duce la ofilire.
Umiditatea De obicei, atmosfera internă a F este complet sau parțial saturată în vapori de apă, iar atmosfera externă este permanent nesaturată
atmosferică constituind o forță de deshidratare foarte mare => viteza de difuziune a H2Ov din camera substomatică este foarte mare.
relativă Viteza de evaporare a unei mase de apă variază ip cu umiditatea relativă a aerului.
Aerul care se află în imediata vecinătate a frunzei se încarcă în permanență cu vapori de apă rezultați prin transpirație => crește
Curenții de aer umiditatea relativă a aerului din proximitatea fruzei => ↓It. Curenții de aer (vântul) îndepărtează vaporii de apă de la S frunzei
(↓umiditatea relativă a aerului => aer uscat) => ↑It prin creșterea ratei de evaporare (de 10 ori, poate și mai mult).
CIRCULAȚIA LA PLANTE
Absorbția apei și a sărurilor minerale
Sărurile minerale Apa
Toată suprafața corpului Toată suprafața corpului
Plante acvatice
submerse
Adaptări – lipsa cuticulei, frunze foarte subțiri, lipsa perișorilor
absorbanți
Extraradicular Radicular Extraradicular Radicular
Frunze – s.m. străbat R – organ specializat în 1. Frunze – parte din apa de ploaie R – organ specializat în
Sediu cuticula absorbție și de condensare (rouă) – absorbție
Plante a. perișori absorbanți importantă în zonele deșertice a. perișori absorbanți
terestre (regiunea piliferă) 2. Tulpini, ramuri tinere (regiunea piliferă) – foarte
Tehnici agricole și b. micorize (când permeabili pentru apă
horticole – stropire cu lipsesc perișorii Prin cuticulă, nu prin stomate b. micorize (când lipsesc
îngrășăminte radiculari) Importantă în irigația prin aspersiune perișorii radiculari)
Schimb ionic Forța de sucțiune a frunzei (apelul foliar)
Pasiv (fizic) Difuzie generată de transpirația foliară
= fără consum Curent/flux masiv de soluție (împreună cu apa) transpirația foliară determină un deficit hidric (presiune osmotică
de energie de
către
mare) în celulele mezofilare, care se transmite descendent prin
celule/plantă vasele lemnoase până la perișorii absorbanți
mecanism predominant
Pompe de solut – transportă s.m. împotriva Forța de sucțiune a celulelor rădăcinii (presiunea osmotică π)
gradienților chimic, electric sau electrochimic; generată prin transportul activ și concentrarea sărurilor minerale
Mecanism mecanism predominant – argument: concentrația în celulele rădăcinii
/forțe Activ sucului celular este mai mare decât a soluției concentrația sucului celular, deci π, crește progresiv de la celulele
(fiziologic) solului rizodermei la cele endodermice => apa este absorbită pasiv prin
= cu consum de osmoză
energie
în condiții de transpirație scăzută, asigură doar 4-5% din cantitatea
metabolică
(ATP) de către de apă absorbită de rădăcină
celule/plantă absorbția osmotică a apei determină dezvoltarea unei presiuni
hidrostatice radiculare pozitive care împinge apa în vasele
lemnoase
este importantă primăvara, înaintea apariției frunzelor
Pe suprafața și prin pereții celulari (prin spațiile capilare dintre microfibrilele de celuloză ale peretelui celular) => curent de
Apoplastică
masă; peretele celular ~ sugativă.
Cale Prin pelicula parietală de citoplasmă (în celulă) și prin plasmodesme (între celule); doar intrarea în și ieșirea din simplast
Simplastică
presupun traversarea plasmalemei.
Transcelulară Transplasmalemal și prin traversarea tonoplastului.
Circulația sevelor
Seva brută Seva elaborată
Țesuturi asimilatoare, în special din frunze – substanțele organice rezultă
Origine Soluția solului prin fotosinteză
Parenchimurile de depozitare (primăvara, înaintea de apariția frunzelor)
Apă + 5-30% substanțe organice (în principal zaharoză, dar și aminoacizi,
Compoziție Apă + săruri minerale
proteine) + soluți minerali (Mg2+, K+, Cl–, PO43–)
Țesut
Lemnos – vase lemnoase (trahee, traheide) Liberian – tuburi ciuruite
conducător
Ascendent – spre meristeme/muguri, flori, semințe, fructe (organe active
Sensul Ascendent, de la R (perișori absorbanți → exodermă → metabolic, în creștere sau dezvoltare, sau organe de depozitare)
ciculației scoarță → endodermă → vasele lemnoase din cilindrul Descendent – spre celulele vii ale T și R, în special spre organele de
(+ destinație) central → T → F) depozitare (tuberculi, bulbi etc.) – surplusul de substanțe organice se depune, ca
substanțe de rezervă, în diferite organe: rădăcină (morcov, sfeclă), tulpină (gulie, cartof)
etc.
Viteza de circulație – 0,7-150 m/h Viteza de circulație – 0,2-6,6 m/h (articulele de tub ciuruit sunt celule vii –
Două forțe principale: conțin citoplasmă => viteză mai mică decât în cazul sevei brute)
1. Presiunea radiculară – forță pozitivă (de împingere) Se mai numește TRANSLOCAȚIE FLOEMICĂ
generată prin mecanisme active la nivelul rădăcinii; este Mai multe ipoteze:
consecința dezvoltării forței de sucțiune a celulelor 1. Ipoteza difuziunii – circulația moleculelor organice se face independent de
rădăcinii (vezi Absorbția activă a apei); este importantă apă
primăvara devreme, în condiții de transpirație redusă: 2. Ipoteza metabolică – la nivelul plăcilor ciuruite se realizează transport
înainte de apariția frunzelor și când solul este bogat în activ („pompe metabolice”)
apă; pusă în evidență de „lichidul de lăcrimare”. 3. Ipoteza osmotică sau a fluxului de masă în gradient presional (propusă
2. Forța de sucțiune/aspirație a frunzelor (apelul foliar) în 1927 de fiziologul german Ernst Münch) – circulația sevei brute și a
– forță de aspirație (negativă) dezvoltată pasiv (fără celei elaborate = circuit unic prin vase:
consum de energie), consecutiv transpirației foliare => ↑ a) la nivelul sursei de substanțe organice (de ex., frunză) se
conc. sucului celular în F => ↑π în F => π este realizează transportul activ al zaharozei (și al altor substanțe
echivalentă unei presiuni hidrostatice negative (aspirante) organice – sorbitol, manitol) din celulele fotosintetizante în vasele
Mecanism/forțe
=> abs. pasivă a apei din soluția solului și deplasarea liberiene („încărcare”) => ↑ conc. locală de substanțe organice =>
ascendentă a acesteia, sub formă de coloane continue, ↑ π a sevei elaborate => este atrasă apa osmotic din vasele
prin vasele lemnoase până la F; este principala forță lemnoase din proximitate => ↑ volumul sevei elaborate => ↑
care asigură atât absorbția radiculară a apei, cât și presiunea hidrostatică la acest nivel
ascensiunea sevei brute, după apariția frunzelor b) la nivelul organelor consumatoare sau de depozitare, substanțele
(primăvara și vara) și când sunt condiții care favorizează organice din vasele liberiene sunt transportate activ sau pasiv în
transpirația. celulele acestor organe („descărcare”) => ↓ conc. de substanțe
Alte forțe: organice a sevei elaborate => ↓π sevei elaborate => apa este atrasă
1. Forța de capilaritate osmotic în vasele lemnoase din proximitate => ↓volumul sevei
2. Forța de adeziune elaborate => ↓ presiunea hidrostatică.
3. Forța de coeziune c) apare astfel Δp între zona de „încărcare” și cea de „descărcare” =>
flux pasiv de sevă elaborată în gradient presional, care
antrenează și substanțele organice conținute => flux/curent de
masă.
TEST nr. II.1
SUBIECTE
I. Stabiliți VALOAREA DE ADEVĂR a următoarelor afirmații. Marcați în grila de răspuns A dacă este adevărată și B dacă este falsă.
1. Absorbția produșilor digestiei este favorizată de prezența microvililor celulelor mucoase din alcătuirea glandelor intestinale.
2. Acinii pancreatici secretă glucagon și enzime digestive.
3. Ansele jejunale sunt dispuse orizontal în cavitatea toracică.
4. Bacillus amylobacter și Lactobacillus casei utilizează oxigen în procesele energogenetice caracteristice, din care rezultă și CO2.
5. Canalul pancreatic accesoriu se deschide în duoden la nivelul papilei mari.
6. Căile urinare extrarenale includ ureterele, vezica urinară, uretrele.
7. Cei patru lobuli hepatici, delimitați de cele trei șanțuri de pe fața inferioară, sunt formați din hepatocite și capilare sangvine.
8. Colonul ascendent este situat în partea stângă a cavității abdominale.
9. Corpul limbii este dispus orizontal la nivelul cavității bucale și atașat de vălul palatin, vârful rămânând liber.
10. Dentiția permanentă a omului însumează patru incisivi.
11. Enterocitele sunt de trei tipuri – cu microvili, mucoase și enteroendocrine.
12. Ficatul, spre deosebire de pancreas, secretă un suc digestiv sărac în enzime.
13. Hepatocitele produc un suc digestiv bogat în tripsină și chimotripsină.
14. Intestinul gros depozitează temporar apa și materiile fecale până la eliminare prin defecație.
15. Lecitina este un compus prezent în sucul digestiv produs de o glandă a cărei coadă vine în raport cu splina.
16. Limitele intestinului subțire sunt orificiul pilor și orificiul anal.
17. Nefronul este format din trei componente – corpuscul renal, capsula Bowman și tub urinifer.
18. Papilele linguale filiforme sunt papile gustative.
19. Piramidele Ferrein au vârful îndreptat spre sinusul renal.
20. Porțiunea verticală a stomacului este formată din canalul piloric și antrul piloric.
21. Prin formațiunile care delimitează glota, laringele participă la vorbire.
22. Prin mușchii netezi din perete faringele intervine activ în deglutiție.
23. Prin reabsorbția facultativă a apei la nivelul tubului contort distal al nefronilor rinichii intervin în reglarea volemiei și a tensiunii
arteriale.
24. Saliva secretată de glandele sublinguale conține mult mucus.
25. Sistemul digestiv este alcătuit din șase segmente în care alimentele suferă transformări fizice și chimice până la compuși simpli care
apoi sunt absorbiți în sânge și limfă.
26. Sucul digestiv depozitat temporar în colecist conține colesterol-esterază și fosfolipază A2.
27. Sucul gastric conține HCl și gelatinază.
28. Tubul contort distal al nefronului este principalul sediu al reabsorbției substanțelor organice din urina primară.
29. Urina formată la nivelul rinichilor este depozitată temporar în vezica urinară și este eliminată continuu la exterior prin uretră prin
procesul numit micțiune.
30. Zona corticală a rinichiului conține toate ansele Henle.
II. COMPLEMENT MULTIPLU NEGRUPAT. La întrebările 31-60 alegeți RĂSPUNSUL/URILE corect/e din variantele propuse.
31. În cazul respirației anaerobe: D. Obținerea unor produși intermediari
A. Se consumă oxigen E. Utilizarea unuia din produșii fotosintezei ca acceptor final
B. La bacteriile metanogene presupune reducerea CO2 de electroni
C. Au loc numai reacții de oxidare completă 36. Care din următoarele tipuri de fermentații are importanță
D. Rezultă produși intermediari practică în prepararea murăturilor:
E. Are loc oxidarea parțială a substanțelor anorganice A. Acetică deoarece implică un acid care determină gustul acru
32. Respirația aerobă: B. Alcoolică deoarece generează CO2 care în combinație cu
A. Are loc atât în prezența, cât și în absența prezența luminii apa formează un acid
B. La Acetobacter aceti se mai numește și fermentație acetică, C. Lactică deoarece determină formarea acidului lactic cu
deoarece implică oxigenul proprietăți conservante
C. Constă în sinteza de substanțe organice din substanțe D. Butirică deoarece determină înmuierea legumelor murate
minerale E. Alcoolică deoarece ajută rădăcinile plantelor să
D. Randamentul catabolizării aerobe a glucozei este de cca. supraviețuiască în condiții de inundație
40% 37. Laringele la mamifere:
E. Constă în oxidarea substanțelor organice cu eliberare de A. Are în perete piese cartilaginoase protectoare și mușchi
energie B. Cartilajele laringiene sunt toate de tip hialin
33. Fermentația lactică: C. Realizează legătura între cavitatea nazală și faringe
A. Este atipică, deoarece este un proces aerob D. Prezintă o mucoasă care formează pliuri cu rol în articularea
B. Este produsă de unele bacterii (Streptococcus lactis, sunetelor
Lactobacillus bulgaricus) E. Reprezintă încrucișarea căii digestive cu cea respiratorie
C. Constă în transformarea alcoolului etilic în acid acetic 38. Ficatul primește sânge:
D. Are aplicații în fabricarea pâinii A. Oxigenat prin artera hepatică
E. Se petrece și în rădăcinile plantelor în condiții de inundație B. Neoxigenat prin artera hepatică
prelungită C. Nutritiv prin vena hepatică
34 Care dintre următoarele structuri respiratorii prezintă inele D. Oxigenat prin vena portă
cartilaginoase: E. Amestecat (oxigen și substanțe nutritive) de la intestinul
A. Traheea și bronhiile mari subțire prin vena portă
B. Branhiile mari 39. În funcție de condițiile de mediu, drojdiile își obțin energia
C. Faringele și bronhiile mici necesară prin:
D. Laringele și faringele A. Fermentație acetică
E. Alveolele și traheea B. Fermentație lactică
35. În respirația aerobă are loc: C. Fermentație butirică
A. Sinteza de substanțe organice D. Respirație aerobă
B. Stocarea energiei sub formă de ATP E. Fermentație alcoolică
C. Oxidarea parțială a substanțelor organice
40. Traheea este menținută permanent deschisă datorită: 51. Ascensiunea apei prin vasele lemnoase:
A. Formațiunilor osoase A. este intensificată vara când presiunea radiculară este
B. Cartilajelor maximă
C. Mușchilor striați B. este intensificată de scăderea concentrației sucului celulelor
D. Raporturilor cu organele din jur din frunze
E. Mușchilor netezi C. depinde de forța de sucțiune și este influențată de
41. Alegeți afirmația FALSĂ referitoare la fermentații: transpirație
A. Lactică este folosită ca metodă de conservare D. depinde de presiunea radiculară și este un proces exclusiv
B. Butirică este responsabilă de oboseala musculară pasiv
C. Alcoolică are importanță in fabricarea pâinii E. depinde de forțele de adeziune și de coeziune
D. Este prezentă și în intestinul gros la om 52. În expirație:
E. Acetică este un proces anaerob A. Aerul pătrunde în plămân
42. Stomacul: B. Presiunea din cavitatea pleurală crește
A. Reprezintă segmentul cel mai voluminos al tubului digestiv C. Diafragmul se contractă
B. Este un organ fibros inextensibil D. Presiunea aerului din plămân crește
C. Are rol în depozitarea permanentă a alimentelor E. Presiunea intratoracică scade
D. La toate erbivorele este tetracameral 53. Alveolele pulmonare:
E. Glandele din perete secretă suc care conține colesterol A. Sunt înconjurate de capilare aeriene
43. Ficatul, spre deosebire de pancreas: B. Au perete de natură conjunctivă
A. își trimite secreția în duoden C. Vin în raport intim cu capilare derivate din arterele bronșice,
B. este situat subdiafragmatic în zona de alipire formându-se membrana alveolo-capilară
C. secretă enzime proteolitice D. Sunt prezente și la păsări
D. este localizat în partea dreaptă a cavității toracice E. Sunt specializate pentru schimbul de gaze
E. secretă un suc digestiv fără enzime 54. Stomacul:
44. Glandele din structura tubului digestiv produc: A. Erbivorelor rumegătoare are drept cameră secretoare de
A. glandele salivare – amilază, pentru scindarea proteinelor enzime digestive foiosul
B. glandele intestinale – maltaza, activă asupra dizaharidelor B. La mamifer prezintă în partea inferioară camera cu aer
C. glandele gastrice – săruri biliare, pentru digestia lipidelor C. Este voluminos la omnivore
D. pancreasul – amilază, pentru hidroliza lipidelor D. Glandele oxintice secretă hormoni și factor intrinsec
E. ficatul – produce un suc digestiv colorat de către metaboliți E. Comunică cu esofagul prin orificiul cardia
ai hemoglobinei 55. Glandele din componența sistemului digestiv produc:
45. Bila NU conține: A. Ficatul – săruri biliare, pentru absorbția oligopeptidelor
A. pigmenți B. glandele salivare – amilază, pentru scindarea dextrinei
B. săruri biliare C. glandele intestinale – maltoză, activă asupra dizaharidelor
C. pepsină D. glandele gastrice – pepsină, pentru digestia lipidelor
D. tripsină E. pancreasul – amilază, pentru hidroliza amidonului
E. labferment 56. Bila conține:
46. Fermentația lactică: A. pigmenți biliari care emulsionează grăsimile
A. Este atipică, deoarece este un proces aerob B. săruri biliare care asigură absorbția produșilor digestiei
B. Este produsă de unele bacterii (Streptococcus lactis, trigliceridelor
Lactobacillus bulgaricus) C. lecitină ca metabolit al hemoglobinei
C. Constă în transformarea alcoolului etilic în acid acetic D. acizi biliari care descompun enzimatic lipidele
D. Are aplicații în fabricarea pâinii E. mucus cu pH acid pentru neutralizarea chimului gastric
E. Este produsă de unele ciuperci (Saccharomyces cerevisiae, 57. Circulația sevei elaborate:
Lactobacillus casei) A. se desfășoară unidirecțional în sens descendent
47. Plămânul la mamifere: B. se realizează în gradient presional
A. Este acoperit de două pleure C. se realizează prin celule cu pereți laterali ciuruiți
B. Este alcătuit din lobuli formați din segmente D. ca și procesul de absorbție a apei, nu consumă energie
C. Conține un volum de aer rezidual eliminabil prin respirație E. este mai lentă decât circulația sevei brute
forțată 58. Seva brută:
D. Are ca suprafață de schimb gazos capilarele aeriene A. este absorbită la nivelul regiunii meristematice a
E. Are structură spongioasă rădăcinilor
48. Dizaharidazele NU acționează asupra: B. circulă prin tuburi formate din celule moarte și cu pereți
A. Fructozei suberificați
B. Maltozei C. este o soluție de substanțe organice și anorganice
C. Glicogenului D. este rezultatul activității intense a frunzelor
D. Zaharozei E. prin tulpinile aeriene lemnoase circulă în sens
E. Glucozei antigravitațional
49. În alcătuirea sistemului respirator al unei păsări NU se 59. Absorbția apei la plantele terestre:
găsesc: A. este dependentă doar de absorbția de săruri minerale
A. Saci aerieni B. se bazează pe un fenomen chimic numit osmoză
B. Alveole pulmonare C. poate fi realizată cu ajutorul micozelor
C. Bronhii D. are la bază și activitatea pompelor de ioni
D. Branhii E. se face prin aceleași organe ca și la plantele acvatice
E. Capilare aeriene 60. Circulația sevei brute, la începutul primăverii este:
50. Lichidul pleural: A. independentă de cantitatea de apă din sol
A. asigură aderența plămânului la peretele abdomenului B. întreținută de presiunea radiculară
B. asigură aderența între foițele pleurei C. rezultatul unor mecanisme de transport exclusiv active
C. este prezent în cavitatea alveolară D. predominant susținută de apelul foliar
D. scade frecarea între pleură și plămân E. la vița de vie este pusă în evidență de „lichidul de
E. se opune mișcărilor respiratorii lăcrimare”
CIRCULAȚIA LA ANIMALE
Sistemul cardiovascular la om/mamifere
Introducere
În secolul al XIX-lea, Claude Bernard (1813-1878, fiziolog francez), considerat părintele fiziologiei moderne, a
introdus noțiunea de mediu intern al animalelor = toate lichidele care se găsesc în interiorul organismului, dar nu în celule
(citoplasma nu face parte din mediul intern), în spații care nu comunică cu exteriorul (saliva și alte sucuri digestive, urina,
lacrimile etc., nu fac parte din mediul intern).
Componentele mediului intern: sânge, lichid intercelular (interstițial) și limfă + perilimfa și endolimfa (din
urechea internă), umorile apoasă și sticloasă din globul ocular, LCR-ul din cavitățile și din jurul SNC, lichidele pleural,
pericardic și peritoneal și sinovial.
SÂNGELE
Caracteristici fluid opac, lipicios, vâscos, în continuă mișcare la nivelul vaselor sangvine
fizice Culoare în funcție de cantitatea de O2:
roșu-închis, cu tentă violacee (puțin O2, mult CO2 – sânge carbonatat, venos)
roșu-aprins, spumos (mult O2 – sânge oxigenat, arterial)
Gust Sărat metalic
Temperatură 35-39°C
Vâscozitate De 4-5 ori mai mare decât a apei (considerată 1)
pH 7,35-7,45
Densitate 1055 g/l
Volum = volemie; volum sangvin total; reprezintă 7-8% din masa corpului; volum circulant – 2/3 din volemie; volum de
rezervă – 1/3 din volemie (mobilizabil în efort fizic, hemoragii)
Roluri Distributive transport de O2 și de nutrienți
generale (distribuție de transportul reziduurilor metabolice (produși de dezasimilație): CO2 și reziduurile azotate
substanțe) transportul hormonilor
Reglatorii termoreglare
(reglare a unor menținerea pH-ului normal al țesuturilor corpului (= menținerea echilibrului acido-bazic)
parametri ai menținerea volemiei și, implicit, a tensiunii arteriale normale în sistemul vascular
organismului) contribuie la reglajul endocrin al funcțiilor organismului prin distribuirea hormonilor
Protectoare oprirea hemoragiilor
prevenirea și combaterea infecțiilor
Componente sângele – varietate specializată de țesut conjunctiv
are două componente:
o parte lichidă – plasma sangvină (55-60%)
o parte celulară – elementele figurate (40-45% din volumul sângelui), suspendată în plasmă
Caracteristici lichid gălbui (galben pai), transparent, cu o reacție ușor alcalină
fizice
Componente Apă 90%
Reziduu Substanțe electroliți (săruri minerale dizolvate)
uscat anorganice principalii cationi: Na+, K+, Ca2+, Mg2+
(10%) (1%) principalii anioni: Cl–, SO42–, PO43–, HCO3–
în stare unele săruri minerale se găsesc în cantiăți foarte mici – „urme” (Fe,
dizolvată sau Cu, I, Co)
coloidală Substanțe Proteine reprezintă cca. 8% din substanțele organice
organice albumine (55-60%)
Plasma (9%) globuline (35-38%)
sangvină
fibrinogen (4-7%)
Lipide sunt reprezentate de colesterol, trigliceride, acizi grași
Glucide glucoza și alte monozaharide
concentrația plasmatică a glucozei este un parametru
foarte important al sângelui și se numește glicemie (65-
110 mg/dl)
Altele hormoni (proteici, steroidici)
vitamine
reziduuri metabolice (uree, acid uric, creatină,
creatinină etc.)
Elementele reprezentate de trei categorii de formațiuni suspendate în plasmă
figurate Eritrocite Sinonime hematii, globule roșii
Număr 4-6 milioane/mm3 de sânge => 99% din totalul elementelor figurate
reprezintă ~43% din volemie – hematocrit
Morfologie și celule enucleate (fără nucleu și organite) în stadiul adult
structură formă de disc biconcav, cu diam. de 7-8 μm și grosime de cca. 2-2,2 μm
întregul volum este ocupat de hemoglobină – pigment de culoare roșie, implicat în
transportul gazelor respiratorii
Roluri transport de gaze respiratorii mai ales O2
menținerea echilibrului acido-bazic
Leucocite Sinonime globule albe
Rol general Participă la imunitatea organismului
Număr 4000-11.000/mm3 de sânge
Morfologie și celule nucleate
structură
Tipuri mai multe tipuri, după dimensiune, particularitățile nucleului și roluri
Granulocite nucleu lobat (aparent fragmentat)
(polimorfonucleare) prezintă granulații citoplasmatice cu afinitate pentru
Toate au diametrul diferiți coloranți
cuprins între 10 și 15 sunt de trei tipuri:
µm Neutrofile – 50-70%
Acidofile/eozinofile – 1-5%
Bazofile - <1%
Agranulocite nucleu nelobat/compact
(mononucleare) nu prezintă granulații citoplasmatice
sunt de două tipuri:
Monocite - 3-8%, diam. 20-25 µm
Limfocite – 25-33%, diam. 5-8 µm; trei subclase – B, T,
NK
Plachete Sinonime (eronat) trombocite
sangvine Număr 120.000 – 400.000/mm3 de sânge
Morfologie și fragmente celulare ±discoidale
structură diam. 2-4 μm
prezintă granule care conțin o gamă variată de substanțe dintre care unele intervin în
coagulare
Roluri intervin în cursul tuturor timpilor hemostazei, favorizând mecanismele de oprire a
sângerării prin participare la coagularea sângelui
în plasmalema eritrocitelor există numeroase tipuri de macromolecule polizaharidice și glicoproteice, cu rol de antigeni de suprafață –
aglutinogeni. Aceștia au proprietăți imunogene, dar nu și patogene (nu determină îmbolnăvire)
în plasmă există anticorpi particulari, care corespund aglutinogenilor, numiți aglutinine
în sângele unui individ nu pot coexista aglutinogeni și aglutinine omoloage, deoarece ar apărea conflict imun (vezi mai jos).
dar cele mai importante și cunoscute sisteme imunologice sangvine sunt sistemul ABO/ABH și sistemul Rh
Sistemul ABO/OAB
conține cei mai importanți aglutinogeni de la om – A și B – cărora le corespund aglutininele a/α, respectiv b/β
potrivit regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (a cu A și b cu B), nu pot exista indivizi cu sânge în care să coexiste
aglutinogen și aglutinină omoloagă
întâlnirea aglutinogenului cu aglutinina omoloagă duce la conflict imun: formarea complexelor antigen-anticorp =>
algutinarea hematiilor (hemaglutinare = formarea de conglomerate care nu mai pot străbate capilarele, eventual blocându-le) și
distrugerea hematiilor prin hemoliză (consecutivă activării sistemului complement)
GRUPELE în ambele cazuri este compromisă sever funcția de transport de gaze respiratorii a hematiilor
SANGVINE ȘI combinațiile și coexistențele posibile, tolerate imunologic, sunt în număr de patru și reprezintă cele patru grupe sangvine în care se poate
TRANSFUZIA repartiza populația globului pe baza sistemului ABO:
Aglutinogeni Aglutinine Poate dona lui Poate primi de la
Grup O - (sau H) α, β O, A, B, AB O
Grup A A β A, AB O, A
Grup B B α B, AB O, B
Grup AB A, B - AB O, A, B, AB
regula transfuziei
aglutinogenii din sângele donatorului să nu întâlnească aglutinine omoloage în plasma primitorului
=> aglutininele primitorului nu trebuie să fie omoloage cu aglutinogenii din membrana hematiilor donorului.
în cazul unor transfuzii unice și de cantități mici (max. 500 ml) de sânge se pot neglija aglutininele din plasma donatorului
în cazul transfuziilor mari și repetate se recomandă transfuzia izogrup
schema transfuziei
valabilă numai în transfuzii unice și de cantități relativ mici de sânge, până la 500 ml
INIMA
Localizare și Inima este situată în mediastinul inferior, posterior de stern și deasupra mușchiului diafragm; este acoperită parțial de cei doi plămâni. Ca
raporturi urmare a poziției sale, două treimi sunt situate la stânga și o treime la dreapta planului mediosagital.
Pericard Învelită de pericard, un sac fibro-seros dublu format din două straturi:
pericardul fibros – stratul extern cu rol de protecție
pericardul seros – format din două foițe: foița parietală (aderentă la pericardul fibros) și foița viscerală = epicard (aderentă la
mușchiul inimii); între cele două foițe – cavitatea pericardică – conține o cantitate infimă de lichid pericardic – asigură reducerea
frecării și mișcarea liberă a inimii în timpul contracțiilor.
Dimensiune Masă – 250-350 g, lungime 12-14 cm, lățimea bazei – cca. 9 cm
Morfologie Formă de con cu:
baza superior și spre dreapta (la nivelul ei se află vasele mari de sânge care vin la și pleacă de la inimă)
vârful inferior și spre stânga (se proiectează în spațiul intercostal V)
Macroanatomie Inima este un organ musculo-cavitar tetracameral – patru camere:
două atrii (superior, la baza inimii):
pereți subțiri, netezi pe fața internă
de la naștere sunt separate complet între ele prin septul interatrial
funcțional sunt „stații de primire” a sângelui din sistemul vascular, adus de vene
două ventricule (inferior, la vârful inimii):
pereți groși, cu suprafața internă denivelată – prezintă coloane musculare: trabecule cărnoase și mușchi papilari
peretele ventriculului stâng este mult mai gros decît al ventriculului drept
separate complet între ele prin septul interventricular
funcțional sunt „stații de pompare” a sângelui în sistemul vascular, prin artere
delimitate între ele prin septuri:
septul longitudinal
= sept interatrial + sept interventricular
împarte inima în două jumătăți – dreaptă și stângă – care nu comunică între ele:
jumătatea dreaptă (AD + VD) vehiculează sânge cu CO2 (sânge neoxigenat/carbonatat)
jumătatea stângă (AS + VS) vehiculează sânge cu O2 (sânge oxigenat)
septul transversal (atrio-ventricular)
drept – cu orificiul atrio-ventricular drept prevăzut cu valva atrio-ventriculară dreaptă (tricuspidă); permite comunicarea AD cu
VD
stâng – cu orificiul atrio-ventricular stâng prevăzut cu valva atrio-ventriculară stângă (bicuspidă, mitrală); permite
comunicarea AS cu VS
AD AS
Primește sânge carbonatat prin venele cave superioară VCS și Primește sânge oxigenat de la plămâni prin patru vene
inferioară VCI și prin sinusul coronar pulmonare (VP, câte două de la fiecare plămân)
VCS – aduce sânge din partea sup. a corpului – cap, gât, Sângele trece în VS (atât prin scurgere pasivă, cât și activ – prin
torace, membre superioare contracția atriului = sistolă atrială) prin orif. a-v stâng, prevăzut
VCI – aduce sânge din partea inf. a corpului – abdomen, cu valva bicuspidă
membre inferioare
Sinusul coronar – aduce sânge de la inimă
Sângele trece în VD (atât prin scurgere pasivă, cât și activ –
prin contracția atriului = sistolă atrială) prin orif. a-v drept,
prevăzut cu valva tricuspidă
VD VS
Prin contracție (sistolă ventriculară) trimite sângele Prin contracție (sistolă ventriculară) trimite sângele oxigenat la
carbonatat la plămâni prin trunchiul arterei pulmonare (TAP) toate organele și țesuturile corpului prin artera aortă (AA) – se
– se ramifică în două artere pulmonare, dreaptă și sângă ramifică puternic
TAP prezintă la bază valve semilunare/sigmoide – previn AA prezintă la bază valve semilunare/sigmoide – previn refluxul
refluxul sângelui în ventricul în timpul perioadei de relaxare sângelui în ventricul în timpul perioadei de relaxare (diastolă)
(diastolă) ventriculară ventriculară
Microanatomie Epicard foița viscerală a pericardului seros
(structura epiteliu unistratificat pavimentos + lamina propria subiacentă
peretelui inimii) la nivelul bazei inimii se continuă cu foița parietală a pericardului seros
Trei straturi/tunici Miocard = mușchiul cardiac
concentrice – de la cea mai mare parte a peretelui inimii
exterior spre reprezentat de doi mușchi independenți – miocardul atrial și miocardul ventricular – inserați pe scheletul fibros al
interior sunt: inimii => contracția A este independentă de a V
scheletul fibros al inimii – la nivelul septului transversal; reprezentat de patru inele fibroase care mărginesc orificiile a-
v și pe cele de la baza TAP și AA)
format din două tipuri de țesut muscular cardiac: (1) miocard contractil/de lucru și (2) țesut nodal (excito-conductor,
embrionar)
miocard reprezintă cca. 99% din tot miocardul
contractil (de formează pereții A și V
lucru) fibrele musculare sunt organizate în fascicule dispuse:
circular în atrii
oblic-spiralat în ventricule
țesut nodal reprezintă cca. 1% din miocard
(excito- celulele au generează („excito-”) spontan și ritmic impulsuri electrice (stimuli contractili) =>
conductor, proprietăți sunt autoexcitabile, prezintă automatism ritmic => asigură automatismul cardiac
embrionar) particulare conduc („-conductor”) impulsurile electrice generate la miocardul de lucru
determinându-i contracția
SISTEMUL VASCULAR
Componente Sistemul vascular este format din vasele sangvine. După structura și funcțiile lor, vasele sunt de trei tipuri: artere, capilare și vene. Ele
se continuă unele cu altele, formând un sistem închis, prin care sângele circulă de la inimă la ţesuturi și înapoi la inimă.
Artere = vase care transportă sângele de la inimă spre rețeaua de capilare de la nivelul țesuturilor (sunt vase care pleacă de
la inimă)
Capilare sunt cele mai mici și mai numeroase vase de sânge, fiind prezente în aproape toate organele și țesuturile corpului
(exceptând cartilajele, corneea, cristalinul; sunt în număr mic în ligamente, tendoane, adică în țesutul conjunctiv
dens), sub formă de rețele
teritoriul vascular cel mai important din punct de vedere funcțional, deoarece la nivelul lor au loc schimburile de
gaze, substanțe nutritive și reziduale dintre sânge și lichidul interstițial care scaldă celulele
Vene = vasele care transportă sângele de la rețeaua de capilare din țesuturi spre inimă (sunt vase care vin la inimă).
Marea și mica Prin activitatea cardiacă, sângele este distribuit în organism prin două circuite vasculare distincte, care pornesc de la și se termină la
circulație nivelul inimii. Acestea constituie circulația sistemică (marea circulație) și circulația pulmonară (mica circulație).
MICA TAP 4 VvP
CIRCULAȚIE
VD plămâni AS
(CIRCULAȚIA
Sânge cu CO2 schimb de gaze Sânge cu O2
PULMONARĂ)
la nivel pulmonar
MAREA AA VCS; VCI
CIRCULAȚIE
VS organe și țesuturi AD
(CIRCULAȚIA
Sânge cu O2 schimb de gaze la nivel tisular Sânge cu CO2
SISTEMICĂ)
Tipuri de sisteme circulatorii, de circulaţii și de inimi la vertebrate
1. Sistem circulator deschis: la și de la 1. Circulație simplă – într-un circuit complet, 1. Circulație incompletă – de la
inimă vin și pleacă vase de sânge cu pereţi sângele trece prin inimă o singură dată [țesuturi inimă pleacă spre țesuturi (în
proprii, dar la nivelul ţesuturilor acestea își (sânge cu circulația sistemică) sânge
pierd pereţii, sângele venind în contact CO2)→SV→A→V→CA/BA→branchii amestecat (O2 și CO2).
direct cu celulele (schimburile sunt deci (schimb de gaze)→țesuturi (sânge cu 2. Circulație completă – de la
directe). Printre celule sângele circulă prin oxigen)→țesuturi (schimb de gaze)→ țesuturi inimă pleacă spre țesuturi (în
spaţii intercelulare mari, numite sinusuri (sânge cu CO2)→SV.....]. circulația sistemică) doar sânge
sau lacune sangvine. Este caracteristic 2. Circulație dublă – într-un circuit complet, oxigenat (cu O2), iar sângele
majorităţii nevertebratelor. sângele trece prin inimă de două ori, ca urmare carbonatat (cu CO2) pleacă spre
2. Sistem circulator închis: sângele circulă a existenței celor două circulații – sistemică și plămâni.
prin organism printr-un sistem închis de pulmonară; acest tip de circulație a apărut, deci,
tuburi cu pereţi proprii, nevenind în odată cu apariția plămânilor [țesuturi (sânge cu
contact direct cu celulele, iar schimburile CO2)→AD→VD→plămâni (schimb de
se fac prin peretele tubului. Este gaze)→AS→VS→țesuturi (sânge cu
caracteristic tuturor vertebratelor și câtorva oxigen)→țesuturi (schimb de gaze)→țesuturi
nevertebrate. (sânge cu CO2)→AD.....].
Sistem
Circulație Inimă
circulator
Ciclostomi Simplă - Bicamerală
Pești Simplă - Bicamerală (SV→A→V→CA/BA)
Amfibieni Dublă Incompletă Tricamerală (AD→V←AS)
Reptile necrocodiliene Închis Dublă Incompletă Tricamerală (AD→V←AS)
Crocodilieni Dublă Incompletă/completă Tetracamerală (AD→VD, AS→VS)
Păsări Dublă Completă Tetracamerală (AD→VD, AS→VS)
Mamifere Dublă Completă Tetracamerală (AD→VD, AS→VS)
FUNCȚII DE RELAȚIE
Funcțiile de relație asigură conectarea informațională și reacțională/reactivă a sistemele biologice cu mediul lor de viață. Prin
aceste funcții, sistemele biologice monitorizează condițiile exterioare (sensibilitate) și reacționează/răspund adecvat la variațiile acestora
(mișcare), scopul fiind integrarea în mediul de viață prin adaptarea permanentă la presiunile exercitate de mediu și deci supraviețuirea.
Sunt deci reprezentate de sensibilitate și mișcare.
MECANORECEPTORI
FAZICI
DUPĂ GRADUL DE
ADAPTABILITATE CHEMORECEPTORI
TONICI
NEURONI
EXTEROCEPTORI
DUPĂ SURSA
STIMULULUI ŞI PROPRIOCEPTORI
LOCALIZAREA
TERMINAȚII
RECEPTORULUI
DENDRITICE
MODIFICAȚI –
LIBERE SAU
FOTORECEPTORI VISCEROCEPTORI
ÎNCAPSULATE
• Receptorii sunt structuri excitabile specializate care realizează preluarea informațiilor din mediu.
• Ei au rol de traductori – adică au capacitatea de a transforma o anumită formă de energie în impuls nervos (energie electrică) =>
„traduc”/codifică informația într-un limbaj adecvat pe care îl poate înțelege și prelucra SN.
• Fiecare tip de receptor este sensibil doar la o anumită formă de energie (chimică, termică, mecanică, electromagnetică etc.) care
reprezintă stimulul adecvat.
Mecanismul traducerii
• Stimulul este o variație de energie și este caracterizat printr-o anumită modalitate (tip de energie) și o anumită intensitate.
• Stimulul acționează asupra receptorului și determină o modificare a potențialului electric membranar al acestuia, modificare numită potențial de
receptor. Acesta are o amplitudine direct proporțională cu intensitatea stimulului, de aceea potențialele de receptor se mai numesc și potențiale gradate.
• Potențialele de receptor determină apariția unor potențiale de acțiune/impulsuri nervoase (PA) în fibra nervoasă (dendrita) care însoțește receptorul.
• Prin acest mecanism receptorul traduce energia stimulului în energie electrică (potențiale de receptor și de acțiune).
• În funcție de frecvența de conducere și de modul de grupare a PA în dendrite, aceste modele de transmitere a informației constituie cuvinte și propoziții
pe care SNC le analizează și le transformă în senzații.
Clasificarea receptorilor
A. Clasificare structurală
I. Receptori aneurali
Sunt reprezentați de celule epiteliale senzoriale – aceste celule prezintă cili sau microvili la polul apical (cel care vine în contact cu
factorul excitant), iar polul bazal vine în contact cu terminații nervoase senzitive (ex. receptorii gustativi, receptorii auditivi,
receptorii vestibulari)
II. Receptori neurali – pot fi:
A. terminații nervoase:
libere – sunt în special termo- și nocireceptori.
încapsulate (terminații dendritice asociate cu țesut conjunctiv); aceste structuri se numesc corpusculi senzitivi și sunt în
special receptori tactili și proprioceptori.
B. neuroni bipolari – receptorii olfactivi.
C. neuroni modificați – fotoreceptorii (celulele cu con și celulele cu bastonaș din retina vizuală).
III. Structuri/organe receptoare complexe – fusurile neuromusculare
B. Clasificare funcțională
I. După natura/modalitatea stimulului adecvat
• Mecanoreceptori
• Termoreceptori
• Fotoreceptori (receptori electromagnetici)
• Chemoreceptori
• Nocireceptori (algoreceptori) – sunt stimulați de diverse forme de energie cu intensități mari și deci cu potențial distructiv,
lezant și care provoacă eventual durere.
II. După localizarea receptorului și a sursei stimulului
• Extero(re)ceptori – sunt localizați la interfața dintre organism și mediul extern, din care preiau informațiile
• Proprio(re)ceptori – sunt localizați în și preiau informații de la nivelul mușchilor, tendoanelor, ligamentelor, capsulelor
articulare, periost
• Intero(re)ceptori [viscero(re)ceptori] – sunt localizați în și preiau informații de la nivelul organelor interne (inclusiv vase
sangvine)
III. După gradul de adaptabilitate
• Tonici (cu adaptare lentă)
• Fazici (cu adaptare rapidă)
Fiziologia urechii
1. Componenta vestibulară
(A) Crestele ampulare detectează mișcările de rotație în jurul celor trei axe, fiecare canal fiind corelat cu o axă → axă verticală – canal
lateral; axă ant.-post. – canal ant.; axă transversală – canal posterior. Ex., când se rotește corpul (sau doar capul) în jurul axului vertical
într-un anumit sens, endolimfa din canalul situat în planul perpendicular pe axul mișcării (deci canalul lateral, dispus în plan orizontal) se
va deplasa inerțial în sens opus apăsând pe cupula gelatinoasă a crestei ampulare; cupula va fi astfel deformată, prin curbare, în sens opus
rotației corpului; cupula se deformează inerțial și prin propria masă; deformarea cupulei gelatinoase determină îndoirea cililor celulelor
receptoare => activarea celulelor receptoare (Î6. CE PRESUPUNE ACEST LUCRU?).
(B) Maculele otolitice detectează mișcările de accelerație liniară, pe orizontală (macula utriculară) și pe verticală (macula saculară).
Unul dintre mecanismele de activare a receptorilor maculari este tot inerţial, ca şi în cazul crestelor ampulare. Ex., când corpul se
deplasează accelerat înainte pe orizontală, membrana otolitică și mai ales otolitele de la nivelul maculei utriculare de deplasează inerțial
înapoi, apăsând pe cilii celulelor receptoare care vor fi astfel îndoiți tot în sens opus deplasării corpului => activarea celulelor receptoare.
Maculele NU detectează viteza. Al doilea mecanism de activare a celulelor receptoare maculare este cel gravitațional: când capul se
înclină lent (modificare a unghiului față de orizontală) (și rămâne astfel) spre anterior sau spre posterior (sau în alte direcții), otolitele se
deplasează, prin propria masă, în același sens, antrenând și membrana gelatinoasă în care sunt inclavați, determinând astfel îndoirea cililor
celulelor receptoare și deci activarea acestora. Maculele sunt foarte sensibile la înclinări față de planul orizontal – celulele receptoare se
activează și la înclinări de 1,5-2º față de planul de referință.
2. Componenta acustică
Sunetele – unde mecanice reprezentate de comprimări și rarefieri succesive ale moleculelor aerului (dar ale altor medii); au trei proprietăți
fiziologice, corelate cu proprietăți fizice:
Proprietăți fiziologice Proprietăți fizice
Înălțimea – sunete grave/joase Frecvența – se măsoară în Hz (cicli/s); omul percepe sunete cu frecv. între 20 și 20000 Hz; frecvență mică
și sunete ascuțite/înalte (λ mare, energie mică) – sunet grav; frecvență mare (λ mică, energie mare) – sunet ascuțit
Tăria/intensitatea – sunete Amplitudinea – se măsoară în dB; urechea umană percepe sunete cu amplitudinea între 0 și cca. 130 dB;
tari/puternice și sunete slabe peste 130 dB – efect nociv, durere
Timbrul Vibrații armonice/sinusoidale supraadăugate unui ton fundamental (cel mai jos)
Sunetele, captate de pavilion, sunt direcționate de acesta spre conductul auditiv extern care se conduce la timpan; timpanul preia energia
undei sonore => vibrează; vibrația timpanului se transmite membranei ferestrei ovale prin lanțul de oscioare auditive => membrana
ferestrei ovale vibrează în fază cu timpanul (același sens, aceeași frecvență), dar cu amplitudine mult mai mare => vibrația se transmite
perilimfei din rampa vestibulară a cohleei => perilimfa vibrează => se transmite prin membrana vestibulară și determină vibrația
endolimfei din canalul cohlear => determină vibrația membranei bazilare (pe care se află organul Corti) care se apropie și se
îndepărtează de membrana tectoria de deasupra => cilii celulelor receptoare se îndoaie într-un sens sau în celălalt => activarea celulelor
receptoare.
Activarea celulelor receptoare este maximă în zone diferite ale organului Corti, în funcție de frecvența sunetului – sunetele cu energie mare
(frecvență mare, sunete înalte) pun în vibrație maximă membrana bazilară de la baza melcului; sunetele cu energie mică (frecvență mică,
sunete joase) pun în vibrație maximă membrana bazilară de la vârful melcului => prin proprietățile sale mecanice, membrana bazilară
descompune un sunet complex în frecvențele care îl alcătuiesc.
Anexele pielii
Sunt de două categorii: anexe cornoase (fanere) și anexe glandulare. Anexele cornoase sunt reprezentate de firele de păr și de
unghii (+ coarne, copite, țepi, platoșe etc.). Anexele glandulare sunt glandele sudoripare, glandele ceruminoase, glandele sebacee și
glandele mamare.
Sistemul liniei laterale
Linia laterală este un sistem complex de structuri receptoare caracteristic vertebratelor acvatice (pești, amfibieni), localizat la nivelul
tegumentului și cu rolul de a înregistra vibrațiile și mișcarea în mediul acvatic (conține reoreceptori – detectează curenții acvatici). Este
constituit din neuromaste – grupări de celule epiteliale receptoare ciliate și celulele epiteliale de susținere, cu aspect de creastă, acoperite
de o masă gelatinoasă cupuliformă – sunt similare crestelor ampulare din urechea internă a mamiferelor. Neuromastele pot fi localizate la
suprafața corpului sau în canale pline cu fluid situate pe părțile laterale ale trunchiului (linii) și ale capului (rețele).
Rechinii prezintă la nivelul capului organe senzoriale speciale – ampulele lui Lorenzini, formate din electroreceptori (se consideră că
provin din transformarea neuromastelor).
Gustul este 80% miros. Când este blocat accesul la receptorii olfactivi (ca în cazul congestiei nazale), alimentele sunt insipide. Fără miros,
cafeaua de dimineață ar fi doar amară.
La nivelul cavității bucale există și termo-, mecano- și nocireceptori, iar temperatura și textura influențează (amplifică sau reduc) gustul
alimentelor. Alimentele „iuți” precum ardeiul iute (substanța activă este capsaicina) determină efectul (plăcut sau neplăcut, după caz) prin
stimularea nocireceptorilor din cavitatea bucală.
Receptorii gustativi sunt CHEMORECEPTORI (sunt activați de substanțe chimice specifice – substanțe sapide, în cantități/concentrații
adecvate, dizolvate în mediu apos – salivă) reprezentați de celule epiteliale senzoriale prevăzute cu microvili; sunt localizați în mucoasa
cavității bucale, în special la nivelul mucoasei linguale, dar și la nivelul faringelui, amigdalelor, epiglotei, palatului/vălului palatin,
obrajilor și buzelor, și chiar esofagului proximal.
Mugurii și papilele gustative
Celulele receptoare sunt localizate la nivelul unor formațiuni ovoidale, organe receptoare, numite muguri gustativi. Există 3000-10.000
de muguri gustativi la adult; numărul este mai mare la copii. Aceștia au diametrul transversal de cca. 33 μm și diametrul longitudinal de
cca. 63 μm. Sunt scufundați în epiteliul de la nivelul cavității bucale, în special al mucoasei feței dorsale a limbii, în pereții unor
excrescențe ale acesteia, numite papile gustative.
La partea apicală mugurele gustativ prezintă un orificiu – por gustativ – prin care se realizează comunicarea cu cavitatea bucală și mediul
apos (saliva) de la suprafața mucoasei. În secțiune au aspect de portocală sau de bulb de ceapă și sunt formați din 50-150 de celule de mai
multe tipuri:
1. Celule epiteliale receptoare – prevăzute cu microvili – 5-20/mugure; prezintă la polul apical un smoc de microvili care se extind spre
porul gustativ și reprezintă regiunea receptoare a celulelor, în plasmalema lor fiind prezenți receptori proteici pentru diverse molecule
sapide; sunt înlocuite periodic (la 7-14 zile) de celule gustative noi rezultate prin diviziunea și diferențierea celulelor bazale; printre
celulele receptoare pătrund terminații dendritice ale fibrelor senzoriale din unii nervi cranieni.
2. Celule epiteliale de susținere/sustentaculare – situate printre cele receptoare, similare acestora, dar fără microvili (unele lucrări de
specialitate consideră că au și acestea microvili, în număr mai mare decât celulele receptoare).
3. Celule bazale – situate printre celelalte tipuri celulare din mugure, la baza acestuia
Mucoasa feței dorso-laterale a limbii prezintă o serie de excrescențe numite papile linguale care, după forma lor, sunt de patru categorii:
filiforme, fungiforme, foliate, circumvalate/caliciforme. La nivelul epiteliului care le acoperă sunt localizate mai multe tipuri de receptori.
Papilele filiforme sunt răspândite pe toată suprafața dorsală a limbii și conțin mecano-, termo- și nocireceptori.
Papilele fungiforme sunt localizate în regiunea antero-laterală a feței dorsale a limbii; au aspect de ciuperci, de unde și
denumirea; sunt papile gustative – conțin muguri gustativi în epiteliul care se acoperă.
Papilele foliate sunt localizate în regiunea postero-laterală a corpului limbii; sunt reprezentate de mai multe cute transversale ale
mucoasei linguale, având în ansamblu aspectul unor foi de carte; sunt papile gustative.
Papilele circumvalate (lat. vallatus – înconjurat, protejat (de un șanț de apărare))/caliciforme (în formă de cupă) sunt 7-14
formațiuni localizate la nivelul șanțului terminal al limbii, dispuse în forma literei „V”, cu deschiderea spre vârful limbii; o
asemenea papilă este reprezentată de o regiune cilindrică a mucoasei linguale, separată de restul mucoasei printr-un șanț circular;
sunt papile gustative.
Fiziologie
Aromele complexe rezultă din funcționarea câtorva tipuri fundamentale de receptori gustativi, contribuind și receptorii olfactivi, termici,
tactili și dureroși. Cercetările privind discriminarea gustativă la om au evidențiat că putem distinge între 4000 și 10.000 de gusturi. Totuși,
dovezi comportamentale sugerează că aceste discriminări reprezintă doar 4-5 calități gustative primare – amar, sărat, dulce și acru, unii
cercetători definind și o a cincea calitate primară – umami (jap. delicios), exemplificată de gustul aminoacidului glutamat (MSG –
glutamat monosodic).
Răspunsul limbii la fiecare substanță sapidă complexă reflectă proporții distincte ale fiecărei calități primare. Pe de altă parte, aroma unei
substanțe sapide nu este determinată doar de gust, ci și de miros, gustul și mirosul funcționând în paralel, informațiile convergând în SNC
în scopul asigurării discriminării alimentelor și a otrăvurilor.
Substanțele sapide dizolvate în salivă pătrund prin porul gustativ și se leagă de moleculele receptoare din membrana microvililor pe care
astfel le activează. Dacă substanțele sunt în concentrație mică, receptorii nu sunt activați. Dacă însă concentrația depășește o anumită
valoare critică, numită prag, atunci se percepe un gust specific. La concentrații imediat deasupra pragului majoritatea papilelor gustative
tind să fie sensibile numai la un gust de bază: sărat, acru, amar, dulce. Dacă însă concentrația substanței sapide crește, majoritatea papilelor
gustative devine mai puțin selectivă. Astfel, unele papile răspund numai la dulce când stimulii sunt slabi, dar pot să răspundă și la acru sau
sărat dacă stimulii de acest gen devin mai puternici.
Mai mult de 90% din celulele gustative răspund la două sau mai multe gusturi de bază. În al doilea rând, atunci când hrana este introdusă
în gură, moleculele odorante conținute în alimente trece prin choane în fosele nazale, unde stimulează receptorii olfactivi. Combinația de
gust și miros se numește aromă.
Când moleculele receptoare din microvili sunt activate, apare un potențial de receptor care va determina activarea fibrelor nervoase de la
baza celulelor senzoriale, care duce la apariția de PA care se propagă pe calea gustativă la centrii nervoși superiori, unde sunt transformate
în senzații gustative.
II. COMPLEMENT SIMPLU. La întrebările 61-80 alegeți RĂSPUNSUL corect din variantele propuse.
61. Identificați afirmația FALSĂ despre urechea internă: D. începe cu aorta ascendentă care se curbează formând cârja
A. în interiorul labirintului osos se află labirintul membranos aortică
B. între labirintul osos și cel membranos se află perilimfa 65. Aglutininele α și β:
C. labirintul osos este format din vestibulul osos, canalele A. pot determina aglutinarea când vin în contact cu antigenii A
semicirculare osoase și melcul osos și B
D. cuprinde un lanț articular de osicule B. sunt prezente în membrana hematiilor la mamifere
62. Care afirmație despre urechea medie NU este adevărată? C. neutralizează anticorpii care vor fi apoi distruși de fagocite
A. Reprezintă sediul organului Corti D. corespund aglutinogenilor A și B din plasma sangvină
B. Este o cavitate pneumatică 66. Valvele sigmoide:
C. Este săpată în osul temporal A. permit sângelui să treacă în timpul sistolei atriale în
D. Timpanul este peretele ei lateral ventricule
63. Despre globul ocular sunt adevărate următoarele, CU B. sunt prezente la baza arterelor mari care pleacă din atrii
EXCEPȚIA: C. influențează sensul de circulație al sângelui în inimă
A. Are formă aproximativ sferică D. sunt ancorate prin cordaje tendinoase de peretele ventricular
B. Are în alcătuire anexe de mișcare și de protecție 67. Dacă Ana poate dona sânge lui Radu, dar nu poate primi sânge
C. Este format din trei tunici concentrice și medii refringente de la acesta, selectați explicația posibilă:
D. Sclerotica este opacă A. Radu și Ana au un aglutinogen comun, dar aglutinine
64. Circulația mare la mamifere: diferite
A. începe din ventriculul drept cu artera aortă orientată spre B. în plasma lui Radu nu există aglutinine
stânga C. aglutininele Anei nu sunt recunoscute de aglutininele lui
B. se termină cu patru vene pulmonare ce ajung în atriul drept Radu
C. se încheie în atriul stâng în care se deschid cele două vene D. Ana nu are aglutinine
cave
68. În structura inimii sunt prezente: D. sângele oxigenat ajunge în atriul stâng
A. celule musculare netede, cu proprietatea de generare ritmică 74. Valva bicuspidă:
a impulsurilor A. se află în peretele atrioventricular drept
B. musculatura striată, mai dezvoltată în compartimentul de B. se află în peretele atrioventricular de pe partea în care este
origine a circulației sistemice orientat vârful inimii
C. epitelii stratificate, cu rol de protecție, însoțite de țesut C. împiedică trecerea sângelui carbonatat dinspre ventricul spre
conjunctiv lax atriu
D. mușchi trabeculari pe fața internă a ventriculelor, conectați D. este ancorată prin cordaje tendinoase de peretele atrial
cu cordaje tendinoase 75. Sângele:
69. Hematiile la om: A. participă la apărarea imunitară, prin trombocite
A. au formă de lentilă biconvexă, la maturitate B. transportă O2 sub formă de ioni carbonat
B. transportă sub formă dizolvată o mare parte din gazele C. poate conține aglutinine alfa și beta
respiratorii
C. pot conține aglutinogeni pe suprafața membranei lor D. este un țesut epitelial fluid
D. prezintă o enzimă specifică, hemoglobina, care fixează fierul 76. Ventriculul drept:
A. primește sânge încărcat cu O2 printr-un orificiu prevăzut cu
70. Sensul circulației în inima mamiferelor este asigurat de valvele:
valva tricuspidă
A. atrio-ventriculară dreaptă (bicuspidă) și stângă (tricuspidă) B. are miocardul mai dezvoltat decât ventriculul stâng
B. semilunare situate la baza venelor cave și pulmonare C. expulzează sângele în artera pulmonară printr-un orificiu
C. sigmoide dispuse la baza arterelor ce pleacă de la inimă prevăzut cu valve sigmoide
D. atrioventriculare atașate prin cordaje tendinoase de peretele D. primește sânge oxigenat prin venele cave
atriului 77. Un individ de 75 de kg și 1,75 m înălțime are 6 l de sânge. Care
71. Spre deosebire de sistemul circulator al păsărilor, la mamifere: este volumul de apă din sângele acestui individ, după ce a pierdut
A. sângele pleacă de la inimă prin artere și se întoarce prin 30% din sângele său printr-o hemoragie?
vene A. între 2,31 - 2,52 l
B. există o circulație mică și o circulație mare B. între 2,079 - 2,268 l
C. inima are două atrii și două ventricule C. între 1,8 - 4,2 l
D. crosa aortică este orientată spre stânga D. între 0,55- 0.60 l
72. Referitor la structura inimii: 78. Valvele din structura sistemului circulator al mamiferelor sunt:
A. endocardul este foița internă a pericardului A. tricuspidă, la nivelul orificiului atrio-ventricular situat la
B. miocardul este format din celule musculare uninucleate stânga arterei pulmonare
netede B. sigmoide, situate la originea aortei, arterelor pulmonare și a
C. epicardul este foița externă a pericardului coronarelor
D. miocardul se află între epicard și endocard C. bicuspidă, la nivelul orificiului atrio-ventricular situat la
73. În circulația mare la toate tetrapodele: stânga septului interventricular
A. sângele pleacă din ventriculul stâng D. fibroase, ancorate de pereții arterelor și venelor circulației
B. prin artera pulmonară sângele cu O2 ajunge la plămâni sistemice
C. sângele neoxigenat ajunge în atriul drept prin trei vene cave
79. În urma unui accident grav, într-un spital, sunt internați patru bărbați și trei femei. Toți au nevoie de transfuzii de sânge. În urma
determinării grupelor de sânge se constată că toți pacienții prezintă anticorpi în plasma sangvină. Trei dintre bărbați au ambele tipurile
de anticorpi, două dintre femei au anticorpi α și ceilalți doi pacienți au anticorpi β. Stabiliți varianta corectă de răspuns:
A. în cazul sângelui a 57,14% dintre pacienți s-a produs aglutinare cu două dintre tipurile de ser hemotest
B. 100% dintre bărbați pot primi sânge dintr-un grup care are un singur antigen pe suprafața hematiilor
C. toți cei șapte pacienți pot primi sânge aparținând la două grupe sangvine diferite
D. dintre femei: 1/3 pot primi sânge dintr-un grup care este prezent la 9% din populație; 2/3 pot primi sânge dintr-un grup care este majoritar
în populația umană.
80. Un bărbat, cu masa de 90 de kg, a suferit un preinfarct miocardic și urmează să fie supus unei intervenții chirurgicale pe inimă.
a) Câți litri de apă există în sângele pacientului, considerând că sângele reprezintă 7% din masa corpului? Pentru plasmă utilizați procentul
maxim normal.
b) Dacă la analiza grupei de sânge a bolnavului lama de sticlă apare ca în imaginea nr. 2, care este rezultatul interpretării și de la care
persoane poate să primească o transfuzie, cu o cantitate mică de sânge? Serul hemotest conține anticorpi specifici corespunzători grupelor
O, A, respectiv B. Ordinea picăturilor de ser hemotest de pe lama de sticlă este, de la stânga la dreapta: O, A, B.
Algutinare
Lipsa
aglutinării
c) Teritoriul afectat de preinfarct este localizat pe jumătatea stângă a inimii. Ce structuri pot fi evidențiate pe această parte, spre
deosebire de cea dreaptă?
a) b) c)
A 34 dl are grupa cu frecvență de 45% din populație; transfuzie de la persoana la există cordaje tendinoase
care nu este aglutinare pe lamă
B 2,27 l are antigeni A; transfuzie de la persoana care nu are anticorpii α și β sosesc vene pulmonare
C 3,40 l are grupa A; transfuzie de la persoana cu grupa de la nr. 3 există o valvă bicuspidă
D 3400 ml are anticorpi β; transfuzie de la persoana ce nu are antigeni A și B vine artera aortă