Gerard Enache

BIOLOGIE
CLASA A X-A

CAIETUL ELEVULUI_______________________________

2021-2022
 COMPETENȚE GENERALE
1. Receptarea informațiilor despre lumea vie
2. Explorarea sistemelor biologice
3. Utilizarea și construirea de modele și algoritmi în
scopul demonstrării principiilor lumii vii
4. Comunicarea orală și scrisă utilizând corect
terminologia specifică biologiei
5. Transferarea și integrarea cunoștințelor și
metodelor de lucru specifice biologiei în contexte
noi
Competențe specifice
1.1. Culegerea de date din surse
variate de informare/
documentare în scopul asimilării
de cunoștințe despre structura și
funcțiile organismelor
1.2. Recunoașterea organelor și
sistemelor de organe vegetale și
animale în scopul comparării lor
1.3. Identificarea structurii
microscopice a organelor vegetale
și animale în vederea explicării
relației dintre structură și funcție
2.1. Utilizarea investigației pentru
evidențierea structurii și funcțiilor
organismelor
2.2. Prelucrarea rezultatelor
obținute din investigații și
formularea concluziilor
VALORI ȘI ATITUDINI
 Interes pentru realizările și descoperirile din domeniul științelor
 Motivația pentru informarea și documentarea științifică
 Dezvoltarea curiozității și respectului față de orice formă de viață
 Grija față de propria persoană, față de ceilalți și față de mediul înconjurător
 Dezvoltarea toleranței față de opiniile altora
 Cultivarea sensibilității
 Interes pentru aplicarea cunoștințelor de biologie în viața cotidiană
 Implicarea în rezolvarea unor probleme de interes global
COMPETENȚE SPECIFICE ȘI CONȚINUTURI
Conținuturi
Trunchi comun Curriculum diferențiat
1. Receptarea informațiilor despre lumea vie
- țesuturi vegetale și animale - exodermă, endodermă, suber, sclerenchim, colenchim
- structura și funcțiile organismelor vegetale și animale - epitelii unistratificate, pseudostratificate, pluristratificate
- dezechilibre ecologice - țesuturi conjunctive moi: lax, reticulat, elastic, fibros, adipos;
semidure: hialin, elastic, fibros
- nutriție simbiontă: micorize, plante leguminoase – bacterii fixatoare
de N2)
- organe vegetative: rădăcina, tulpina, frunza – morfologie - particularități structurale și funcționale ale sistemului digestiv la
- organe de reproducere: floarea la angiosperme – organizare și rol; vertebrate
fructul și sămânța – tipuri reprezentative - particularități structurale și funcționale ale sistemului respirator la
- sistem digestiv la mamifere vertebrate
- sistem respirator la mamifere - volume respiratorii la om
- sistem circulator la mamifere - particularități structurale și funcționale ale sistemului circulator la
- sistem excretor la mamifere vertebrate
- sistem locomotor la mamifere - particularități structurale și funcționale ale sistemului excretor la
- organe de simț la mamifere vertebrate
- sistem nervos la mamifere - particularități structurale și funcționale ale organelor de simț la
- sistem reproducător la mamifere vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale sistemului locomotor la
vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale SNC la vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale sistemului reproducător
la vertebrate
- structura primară a rădăcinii, tulpinii și frunzei la dicotiledonate - structura microscopică a țesuturilor vegetale și animale
(țesuturi vegetale: embrionare primare – apicale, intercalare – - cambiul libero-lemnos și subero- felodermic), exodermă,
secundare; definitive – de apărare: epiderma; fundamentale: endodermă, suber; sclerenchim și colenchim
asimilatoare, de depozitare; conducătoare: lemnoase și liberiene; - țesuturi epiteliale (unistratificate, pseudostratificate, stratificate)
mecanice, secretoare) - țesuturi conjunctive (lax, reticulat, adipos, fibros și elastic)
- structura organelor animale - țesuturi cartilaginoase (hialin, elastic, fibros)
- țesuturi epiteliale (de acoperire, secretoare, senzoriale); țesuturi - țesut muscular striat cardiac
conjunctive (moi, semidure, dure, sângele); țesuturi musculare
(striat-scheletic, neted); țesuturi nervoase (neuroni, celule gliale)
2. Explorarea sistemelor biologice
- secțiuni prin organele vegetale și animale (preparate microscopice); - prezența pigmenților clorofilieni în organele verzi ale plantelor
- fotosinteza: necesitatea CO2, producerea O2, sinteza substanțelor - influența temperaturii și a luminii asupra fotosintezei
organice - rolul bilei
- activitatea enzimelor din salivă - gutația la plante
- circulația sevei brute și sevei elaborate în corpul plantei - automatismul inimii
- grupe sangvine - mișcări la plante
- respirație celulară - circulația capilară a sângelui în membrana interdigitală de broască
- structura macroscopică a inimii și rinichiului
- funcții de nutriție – baza anatomică: autotrofia la plante - chemosinteza la bacterii
(fotosinteza), nutriția simbiontă la licheni, heterotrofia la fungi și - nutriție mixotrofă – semiparazită și carnivoră, simbioza la plante
plante (saprofită, parazită), heterotrofia la animale vertebrate (micorize și nodozități)
(digestia și absorbția nutrimentelor) - influența factorilor de mediu asupra intensității fotosintezei (lumină,
- sistem digestiv la mamifere temperatură, apă și săruri minerale, CO2)
- particularități structurale și funcționale ale sistemului digestiv la
- respirația aerobă și anaerobă
vertebrate
- sistemul respirator la mamifere
- particularități structurale și funcționale ale sistemului respirator la
- circulația sevei brute și sevei elaborate vertebrate
- sistemul circulator și circulația la mamifere - influenta factorilor de mediu asupra absorbției și circulației sevelor
- excreția la plante (transpirația) și la mamifere (cantitatea de apă, temperatură, O2, pH-ul și substanțe toxice din sol)
- funcții de relație: importanță în existența organismelor, baza - particularități structurale și funcționale ale sistemului circulator la
anatomică vertebrate
- sensibilitatea și mișcarea la plante și mamifere - influența factorilor de mediu (interni-suprafață de transpirație,
- funcții de reproducere: importanță, modalități de realizare permeabilitatea pereților celulari, densitatea stomatelor, externi –
(reproducerea asexuată specializată și vegetativă la plante; umiditate atmosferică, lumină, temperatură, curenți de aer și umiditatea
reproducerea sexuată la plante și mamifere), baza anatomică solului) asupra transpirației și gutației
- particularități structurale și funcționale ale sistemului excretor la
vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale sistemului locomotor la
vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale organelor de simț și ale
sistemului nervos la vertebrate
- reproducerea asexuată la animale
- particularități structurale și funcționale ale sistemului reproducător la
vertebrate
 3. Utilizarea și construirea de modele și algoritmi în scopul demonstrării principiilor lumii vii
3.1. Reprezentarea structurii și
funcțiilor organismelor pe baza
modelelor
3.2. Elaborarea și aplicarea unor
algoritmi de identificare și de
rezolvare de probleme
4.1 Utilizarea corectă a - țesuturi vegetale și animale
terminologiei specifice biologiei
în diferite situații de comunicare
4.2 Prezentarea informațiilor
folosind diverse metode de
comunicare
5. Transferarea și integrarea cunoștințelor și metodelor de lucru specifice biologiei în contexte noi
5.1 Aplicarea în viața cotidiană a
cunoștințelor despre influența
factorilor de mediu asupra
funcțiilor organismelor
5.2. Explicarea și aplicarea unor
reguli și procedee de protejare a
sănătății proprii și a mediului
5.3. Realizarea de conexiuni intra,
inter și transdisciplinare
- țesuturi vegetale și animale
- structura și funcțiile organismelor vegetale și animale
- țesuturi vegetale și animale
- structura și funcțiile organismelor vegetale și animale
- dezechilibre ecologice
4. Comunicarea orală și scrisă utilizând corect terminologia specifică biologiei
- structura și funcțiile organismelor vegetale și animale
- unitate structură – funcție, unitate – diversitate, evoluție de la
simplu la complex, relație organism – mediu
- țesuturi vegetale și animale
- structura și funcțiile organismelor vegetale și animale
- mișcarea și sensibilitatea la plante
- boli ale sistemului respirator și circulator la om
- boli ale sistemelor nervos, digestiv, circulator, respirator, excretor,
reproducător: manifestări, cauze, măsuri de prevenire, factori de
risc
- deficiențe senzoriale
- planificare familială
- dezechilibre ecologice
- structura și funcțiile organismelor vegetale și animale
- dezechilibre ecologice
- particularități structurale și funcționale ale sistemelor digestiv,
circulator, respirator, excretor și reproducător la vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale organelor de simț și ale
sistemului nervos la vertebrate
- influenta factorilor de mediu asupra unor funcții ale organismelor
- particularități structurale și funcționale ale sistemelor digestiv,
circulator, respirator, excretor și reproducător la vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale organelor de simț și ale
sistemului nervos la vertebrate
- influența factorilor de mediu asupra funcțiilor organismelor
- particularități structurale și funcționale ale sistemelor digestiv,
circulator, respirator, excretor și reproducător la vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale organelor de simț și ale
sistemului nervos la vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale sistemelor digestiv,
circulator, respirator, excretor și reproducător la vertebrate
- particularități structurale și funcționale ale organelor de simț și ale
sistemului nervos la vertebrate
- transportul, depozitarea și păstrarea fructelor
- influența factorilor de mediu asupra absorbției, fotosintezei,
transpirației, respirației, circulației, excreției, germinației
- influența factorilor de mediu asupra absorbției, fotosintezei,
transpirației, respirației, circulației, excreției, germinației
 ELEMENTE DE HISTOLOGIE
INTRODUCERE
Histologia este știința care se ocupă cu studiul structurii și proprietăților țesuturilor.
Organismele, după numărul de celule din care este format corpul lor, sunt de două categorii: unicelulare și pluricelulare.Organismele
pluricelulare propriu-zise sunt alcătuite din numeroase tipuri de celule care se asociază/grupează în funcție de forma și structura lor, de rolul îndeplinit și de
originea lor embrionară și formează țesuturi.
Țesutul este o grupare de celule cu aproximativ aceeași formă, structură, origine embrionară și care îndeplinesc aceeași funcție. Celulele
care formează un țesut prezintă aceeași diferențiere și aceeași specializare. Țesutul este un sistem biologic cu un înalt grad de integralitate și de
interdependență.
Țesuturile se asociază pe criterii funcționale și formează sisteme de țesuturi (la plante) sau organe (la animale). Organele care participă la
îndeplinirea unei funcții majore a organismului constituie un sistem de organe. Totalitatea sistemelor de organe, armonios integrate anatomic și funcțional,
constituie organismul.

HISTOLOGIE VEGETALĂ
Definiția Țesutul vegetal este o grupare permanentă de celule cu aceeași formă și origine (sau cu formă și origine diferite), interdependente și
țesutului care îndeplinesc aceeași funcție. Deci țesuturile sunt unități anatomice și fiziologice, celulele constituente fiind unite între ele prin
vegetal intermediul lamelei mijlocii și al plasmodesmelor.
a) Forma celulelor: țesuturi parenchimatice – celulele sunt izodiametrice; țesuturi prozenchimatice – celule
heterodiametrice
Criterii de b) Gradul de diferențiere a celulelor: țesuturi meristematice (embrionare) și țesuturi adulte (mature, definitive)
clasificare c) Compoziția chimică a peretelui celular: țesuturi suberificate, țesuturi lignificate etc.
d) Funcția îndeplinită: țesuturi formatoare, țesuturi protectoare, țesuturi conducătoare etc.
e) Prezența sau absența protoplastului: țesuturi vii și țesuturi moarte
= grupări morfologice și funcționale de celule interdependente care coexistă într-un întreg și care îndeplinesc o anumită
funcție
Sistemul Reprezentat de meristeme primordiale (promeristeme), meristeme primare și
Clasificarea meristeme secundare
generator
țesuturilor
Sistemul Cuprinde țesuturi primare (epiderma/rizoderma, exoderma, endoderma, caliptra) și
vegetale
protector secundare (suberul, periderma și ritidomul)
Marin Andrei
Sisteme de Sistemul
(1933-2012) Alcătuit din țesuturile conducătoare lemnos și liberian, primare și secundare
țesuturi conducător
propune cinci
Reunește parenchimurile (de absorbție, asimilator, acvifer, aerifer, de înmagazinare
sisteme de Sistemul
a substanțelor de rezervă) și țesuturile mecanice sau de susținere (colenchim și
țesuturi: fundamental
sclerenchim)
Sistemul
țesuturilor Reunește structurile secreto-excretoare, țesutul de separație și țesuturile senzitive
speciale

ȚESUTURI MERISTEMATICE
SISTEMUL GENERATOR/
CARACTERE GENERALE CARACTERE CITOLOGICE
 meristemele (țesuturi formatoare, țesuturi embrionare) sunt țesuturi cu caracter  nu au substanțe ergastice (de rezervă – amidon ș.a.)
embrionar care determină creșterea și dezvoltarea plantei și formarea celulelor  peretele celular este subțire, facilitând fluxul intens de substanțe
reproducătoare nutritive care sunt foarte importante pentru susținerea
 meristemele se caracterizează prin activitate mitotică nelimitată metabolismului lor foarte activ
 celulele care se diferențiază pierd treptat caracterele embrionare,  nucleul este voluminos, dispus central
transformându-se în cele din urmă în țesuturi adulte (definitive, mature sau  prezintă proplastide, și promitocondrii
permanente)  între celulele meristemelor nu există spații intercelulare
 meristem – gr. merizein – a împărți, meristos – împărțit, meris – parte, porțiune
CLASIFICARE
Meristeme  rezultă din zigot; formează embrionul timpuriu în întregime; la planta adultă sunt reprezentate de celulele inițiale din
primordiale vârful T, R și ramurilor acestora (numit vârf vegetativ meristematic)
(promeristeme)  rol – asigură formarea meristemelor primare apicale
 situate la nivelul vârfului vegetativ meristematic sau la distanță de acest vârf
Caractere
 după poziția lor în corpul plantei pot fi: apicale și intercalare
generale
 asigură formarea țesuturilor adulte primare și CREȘTEREA ÎN LUNGIME a plantei
 situate la nivelul vârfului, sub celulele inițiate, dar deasupra celui mai tânăr primordiu
Meristeme
Apicale foliar (în cazul tulpinii)
primare
 funcționează toată viața plantei
Tipuri
 la tulpinile articulate (cu noduri) se găsesc la baza internodurilor, deasupra nodului
Intercalare  funcționarea lor este limitată în timp, în cele din urmă diferențiindu-se complet
 la cereale, garoafă, coada calului etc.
După
origine  derivă din țesuturi adulte vii (care sunt deja diferențiate); apar prin procesul de
dediferențiere/remeristematizare
Caractere
 se formează în profunzimea rădăcinii și a tulpinii și contribuie la CREȘTEREA ÎN GROSIME a
generale
acestora.
 apar la majoritatea dicotiledonatelor și la toate gimnospermele
Meristeme  apare în cilindrul central (stel);
secundare /  generează țesut conducător secundar (format din vase conducătoare, parenchim și fibre
Cambiul
laterale (acestea din urmă lipsesc din țesutul conducător primar))
vascular
 xilem (lemn secundar) – centripetal (spre interiorul/centrul organului)
Tipuri
 floem (liber secundar) – centrifugal (spre exteriorul/suprafața organului)
Felogenul se formează în țesuturile primare vii, de diferite categorii, din afara cilindrului central; este
(cambiul unistratificat și cu origine variată; generează suber spre exterior (predomină) și feloderm
subero-
felodermic) spre interior
 ȚESUTURI ADULTE
SISTEMUL PROTECTOR (APĂRĂTOR)
Caractere Țesuturi în general, unistratificate și de obicei externe (superficiale), rar profunde. După origine țesuturile de apărare sunt de două categorii:
generale primare (epiderma, exoderma, endoderma, țesutul caliptral) și secundare (suberul – component al peridermei și al ritidomului).
Clasificare
Epiderma este principalul țesut de apărare a corpului primar al plantei. Este reprezentată de monostratul (rar
straturile) exterior de celule care acoperă și protejează toate organele vegetative și de reproducere.
La rădăcină se mai numește și rizodermă. Este formată din celule vii, fără spații intercelulare (adaptare la
Caractere
funcția principală pe care o are). În regiunile în care vine în contact cu aerul (toate organele supraterane),
generale
epiderma prezintă la suprafață o peliculă/un strat de natură lipidică (alcătuită din cutină), cu grosime variată,
numită cuticulă, având în special rol de protecție împotriva deshidratării. Epiderma este alcătuită din două
tipuri principale de celule: propriu-zise și specializate.
Variate ca formă (parenchimatice sau prozenchimatice), mărime, mod de dispunere, cu
Tipuri de Propriu-zise perete celular subțire (alcătuit din celuloză, hemiceluloză, pectine și cutină) sau gros (mai
celule ales cel tangențial extern).
Specializate Celule stomatice și celule anexe, peri, emergențe etc.
1. Rol de protecție.
2. Cuticula și ceara au rol izolator și protector față de factorii distructivi din mediul extern.
3. Reglează transpirația.
Roluri
4. Rol de absorbție (la familiile Orchidaceae și Bromeliaceae)
5. Rol de secreție – uleiuri eterice ș.a.
6. Rol de recepționare a unor stimuli – lumină, temperatură
Structuri specializate care asigură schimburile de gaze din fotosinteză, respirație, transpirație.
Tipuri de stomate. (1) Tipul amarilidaceu: alcătuită din două celule epidermice reniforme,
numite celule stomatice (= celule de închidere), orientate cu concavitatea față în față,
1. Epiderma
Stomate delimitând astfel între ele o deschidere numită ostiol/ă, cu mărime variabilă. (2) Tipul
gramineu: celulele stomatice sunt halteriforme. Celulele stomatice sunt înconjurate de celule
anexe. Celulele stomatice împreună cu celulele anexe formeză aparatul (complexul)
stomatic.
Formațiuni derivate din celulele epidermale.
I. Țesuturi Tectori Peri protectori glandulari/secretori (secretă anumite substanțe
protectoare Perii – uleiuri eterice, apă, terpene, substanțe urticante = urzicătoare
primare Alte protectori pot etc.); la urzică părul secretor conține acetilcolină, histamină,
structuri fi uni- sau serotonină, moroidină, posibil acid formic – prin inoculare
epidermale pluricelulari, determină parestezie (senzație de furnicătură, amorțeală,
Categorii vii sau morți, înțepătură, de arsură sau de rece etc. care apare în unele boli ale
Peri simpli sau sistemului nervos)
(trichomi) ramificați Peri protectori neglandulari (nesecretori)
Peri absorbanți – la rădăcină
Peri senzitivi – la plantele carnivore
1. Protecție mecanică
2. Izolare termică (exemplu clasic – Espeletia sp. din fam Asteraceae)
Roluri 3. Apără organismul împotriva consumatorilor
4. Absorb apa cu săruri minerale
5. Reduc (când sunt morți) sau măresc (când sunt vii) intensitatea transpirației
Caracteristică rădăcinilor. Reprezentată de stratul (la dicotiledonate) sau straturile (2-3, la monocotiledonate)
2. Exoderma subrizodermice ale scoarţei externe. Alcătuită din celule vii, parenchimatice, poligonale, cu pereţi celulari ușor
suberificați/lignificaţi, fără spaţii intercelulare.
Există mai ales la rădăcini, rar la tulpini. Este un țesut viu alcătuit dintr-un monostrat de celule poligonale, fără spații
3. Endoderma
intercelulare; pereții celulari sunt inegal îngroșați în mod caracteristic (în formă de bandă sau în formă de potcoavă.
Caractere Specifică rădăcinii – protejează vârful vegetativ meristematic. Este o structură „în deget de mănușă”,
generale alcătuită din celule parenchimatice, cu pereţii celulari ușor suberificaţi. Se mai numește piloriză sau scufie.
1. Protejează vârful vegetativ meristematic
4. Țesutul
2. Facilitează creșterea rădăcinii – celulele apicale devin mucilaginoase și lichefiază particulele solului;
caliptral
odată cu creșterea rădăcinii, se dezorganizează treptat, dar se regenerează permanent pe seama
(Caliptra) Roluri
caliptrogenului.
3. Participă la orientarea gravitropă pozitivă a creșterii rădăcinii (celulele prezintă statolite – organite
speciale care detectează acțiunea forței gravitaționale).
Țesuturile protectoare secundare se formează din felogen. Produsele felogenului și ale cambiului vascular determină creșterea secundară în
grosime a cormului.
Este alcătuit din celule izodiametrice, fără spații intercelulare, dispuse unele sub altele, moarte la maturitate.
Caractere
Pereții celulari sunt impregnați cu suberină. Suberul este slab permeabil pentru apă; este foarte greu
generale
permeabil pentru gaze; prezintă slabă conductibilitate termică.
1. Protecție împotriva deshidratării (prin limitarea transpirației)
1. Suberul
Roluri 2. Protecție împotriva variațiilor mari de temperatură, frig excesiv
(pluta, felemul)
II. Țesuturi 3. Protecție împotriva agenților patogeni (prin grosime și lipsa spațiilor intercelulare)
protectoare Formațiuni suberoase formate pe tulpină, rădăcini, pețioluri, unele fructe. Sunt deschideri sau fisuri în suber,
secundare Lenticele permițând schimbul de gaze (O2 și CO2) între țesuturile vii de sub suber (care este impermeabil pentru gaze)
și aerul atmosferic. Sunt echivalente funcțional cu stomatele din epidermă.
Complex de țesuturi format din felogen și țesuturile pe care acesta le generează – suber spre exterior și feloderm spre
2. Periderma
interior.
Caractere Ansamblu de țesuturi primare și secundare moarte (= o succesiune de PERIDERME), care împreună
generale alcătuiesc țesuturile de apărare ale ramurilor, trunchiului și ale unor rădăcini. Se numește popular „scoarță”.
3. Ritidomul
Protecție împotriva pierderii de apă prin transpirație, a supraîncălzirii și înghețului, a pătrunderii paraziților
Roluri
și acțiunii erbivorelor și a incendiilor
 SISTEMUL CONDUCĂTOR
Cormul (corpul vegetativ al plantelor superioare, numite și cormofite – ferigi, gimnosperme, angiosperme – format din rădăcină, tulpină,
frunze) este traversat de un curent dublu de lichide – seva brută și seva elaborată.
Seva brută = soluție de săruri minerale absorbită din sol de către rădăcini, la nivelul regiunii pilifere (regiunea perișorilor radiculari
absorbanți); circulă ascendent, până la țesuturile asimilatoare (localizate în special în frunză), prin țesutul conducător lemnos.
Seva elaborată = soluție de substanțe organice (în special glucide – zaharoză până la 30%) formate prin procesul de fotosinteză; circulă
descendent și ascendent prin țesutul conducător liberian și ajunge la toate țesuturile plantei, în special în zonele de creștere (vârfurile
meristematice) pentru a susține energetic metabolismul foarte activ al acestor țesuturi; surplusul de substanță organică din seva elaborată se
Caractere depozitează în organele de acumulare (tuberculi, bulbi, muguri etc.).
generale Corp vegetativ mare => necesar mare de seve => pentru transportul lor (în cantitate mare și la înălțime) au apărut ca adaptare evolutivă,
țesuturile conducătoare.
Țesuturile conducătoare adevărate apar prima dată la pteridofite (ferigi).
Țesuturile conducătoare sunt alcătuite din:
 vase (permit circulația sevelor cu viteză mult mai mare decât în cazul transportului prin difuzie din celulă în celulă)
 parenchim
 fibre sclerenchimatice (doar în țesuturile conducătoare secundare).
Lemnul primar (hadrom) este alcătuit din vase conducătoare lemnoase (traheide și/sau trahee) și parenchim lemnos. Lemnul secundar
(xilem) este alcătuit din hadrom și fibre lemnoase, adică din vase conducătoare lemnoase, celule parenchimatice și fibre lemnoase.
 reprezentate de șiruri de celule dispuse cap la cap și grupate în fascicule conducătoare
 fără conținut viu la finalul diferențierii (când sunt complet diferențiate sunt moarte)
 pereți celulari îngroșați și lignificați
 după formă, dimensiune și modul de îngroșare a pereților sunt de două tipuri: traheide și trahee
 vase închise (imperfecte), cu capete ascuțite (efilate) sau rotunjite
 caracteristice plantelor primitive – ferigi, gimnosperme; se întâlnesc și în anumite zone
Vase
Traheide ale plantelor evoluate (angiosperme)
lemnoase
Țesut  circulația sevei brute este mai dificilă, înceată deoarece diametrul este mai mic și
conducător Hadrom există pereți celulari terminali (barieră intercelulară)
lemnos Xilem  vase deschise, perfecte
 tuburi continue/neîntrerupte care rezultă din suprapunerea cap la cap de celule mai
Trahee
largi decât traheidele și numite articule vasculare/element de vas
 prezente la angiosperme și gnetate (grup de gimnosperme)
 celule vii, puțin alungite
Parenchim  depozitează amidon și alte substanțe de rezervă
lemnos  rol în circulația substanțelor – conducere radiară
 rol de susținere – cele cu pereții îngroșați și lignificați
Fibre  elemente prozenchimatice efilate (ascuțite la capete), întâlnite doar în lemnul secundar
lemnoase  pereți celulari puternic îngroșați și lignificați
Liberul primar (leptom) este alcătuit din tuburi ciuruite, celule anexe (la angiosperme) și parenchim liberian. Liberul secundar (floem)
este alcătuit din leptom și fibre liberiene, adică din tuburi ciuruite, celule anexe (la angiosperme), parenchim liberian și fibre liberiene.
Tuburi  vase alungite, alcătuite din celule prismatice (= articule de vase ciuruite), vii, fără nucleu la
ciuruite maturitate, așezate cap la cap,
(vase  în pereții terminali transversali există pori (perforații) care formează ciururile (plăcile ciuruite)
liberiene)
Țesut  având nucleu asigură coordonarea metabolică pentru tuburile ciuruite (rol de vitalizant al acestora,
conducător Leptom Celule
care nu au nucleu, dar au metabolism care trebuie coordonat)
liberian Floem anexe
 lipsesc la ferigi, gimnosperme (acestea prezintă *celule albumifere echivalente celulelor anexe)
 alcătuit din celule vii cu pereți celulari celulozici
Parenchim
 rol de conducere a sevei elaborate în sens radiar
liberian
 este țesut de rezervă amilifer (celulele conțin mult amidon)
Fibre prezente doar în liberul secundar; sunt elemente de sclerenchim (țesut mecanic); îndeplinesc rol de susținere
liberiene

SISTEMUL FUNDAMENTAL
Este reprezentat de două categorii de țesuturi – parenchimuri și țesuturi mecanice/de susținere
Sunt țesuturi alcătuite din celule vii, care au capacitate de diviziune, evidentă în procesele de cicatrizare și de regenerare.
Celulele sunt slab diferențiate, dar îndeplinesc variate roluri fiziologice. Celulele au diferite forme: poliedrică (majoritatea),
Caractere
prozenchimatică, lobată/cutată, stelată. Pereții celulari primari celulozici sunt fie subțiri, fie foarte groși; pot fi prezenți
generale
pereți secundari îngroșați lignificați (în xilem). Parenchimurile sunt de cinci categorii: de absorbție, asimilator, de
depozitare de substanțe de rezervă, acvifer, aerifer.
De absorbție Are rolul de a absorbi apa cu săruri minerale dizolvate sau alte substanțe.
Funcție principală – sinteza de substanțe organice prin fotosinteză, iar pentru îndeplinirea acestei funcții
este alcătuit din celule bogate în cloroplaste cu clorofilă (caracter structural definitoriu), cu pereți subțiri
celulozici.
Sunt două tipuri principale de țesut asimilator, ambele prezente în structura frunzei:
Asimilator  palisadic (alcătuit din 1-3 straturi de celule prismatice sau cilindrice bogate în cloroplaste, cu spații
(clorenchim) intercelulare mici; celulele sunt dispuse în general perpendicular pe epidermă => seamănă cu un gard
Parenchimuri
(fr. palissade = gard)
 lacunar/lacunos (celule de formă sferică, lobată sau stelată, mai puțin bogate în cloroplaste, spații
Tipuri intercelulare mari = lacune care permit o bună circulație a aerului, localizat de obicei spre fața
inferioară a frunzelor).
Depozitează substanțe de rezervă: glucide, proteine, lipide etc.; unele dintre acestea sunt capabile să ajute
De germinarea sau formarea a ceva nou în cadrul organismului (floare, fructe, semințe etc.). Este format din
depozitare a celule vii, fără cloroplaste, vacuom dezvoltat, nucleu deformat, turtit, împins la periferia celulei.
substanțelor Substanțele de rezervă se depozitează în citoplasmă, amiloplaste, vacuole (în funcție de natura lor
de rezervă chimică). Ca localizare în corpul plantei, depozitarea substanțelor se face în tulpină (gulie, tuberculi de
cartof), rădăcină (morcov, păstârnac, ridiche), sămânță etc.
Depozitează apă la plantele suculente care trăiesc fie în regiuni secetoase (xerofite/plante xerofile), fie
Acvifer
pe soluri sărăturate (halofite/plante halofile).
 Prezent la plantele acvatice și palustre (de mlaștină). Spații intercelulare mari (numite lacune) formează
Aerifer canale care străbat tot corpul plantei; în acestea se acumulează aer => scade greutatea specifică și planta
(aerenchim) plutește sau stă vertical. Aerul din canalele aerifere constituie și un depozit de oxigen și dioxid de
carbon pentru aceste plante.
Inițial, în prima parte a vieții unei plante lemnoase, susținerea cormului este asigurată de turgescență (gradul de umplere cu apă a
celulelor) și de către țesutul conducător lemnos. Ulterior, odată cu creștere corpului vegetativ, apar colenchimul și sclerenchimul –
țesuturi mecanice specializate.
Țesuturi
Este alcătuit din celule vii cu pereți celulari neuniform îngroșați, formați din celuloză, hemiceluloză, substanțe pectice
mecanice Colenchim și apă, considerați pereți celulari primari; cu sau fără spații intercelulare. Este prezent în organele în creștere; este
(de susținere) rezistent la extensie, dar flexibil și plastic, acomodându-se creșterii în dimensiuni a organului în care se găsește.
Este format din celule moarte la maturitate, cu pereții celulari uniform îngroșați secundar, adesea lignificați; fără spații
Sclerenchim
intercelulare; este un țesut elastic, prezent în organele care și-au încetat creșterea.

SISTEMUL ȚESUTURILOR SPECIALE

Structurile secretoare sunt alcătuite din celule sau grupuri de celule, dispersate printre parenchimuri, având proprietatea de a elabora
(sintetiza; de obicei sunt substanțe rezultate din metabolismul secundar) și elimina (secreta sau excreta) diferite substanțe.
Substanțele elaborate care ulterior sunt utilizate în metabolism sunt considerate produși de secreție; cele care sunt scoase definitiv
din circuitul metabolic se numesc produși de excreție. Totalitatea celulelor sau grupurilor de celule care secretă substanțe chimice
ȚESUTURILE ȘI STRUCTURILE SECRETOARE ȘI

Caractere și le depun în interiorul lor sau le elimină la exterior constituie sistemul structurilor secreto-excretoare. Printre substanțele
generale sintetizate în plante se numără: uleiuri esențiale, gume, mucilagii, taninuri, alcaloizi, latex, nectar, enzime etc. Alte substanțe au
origine exogenă – apa, sărurile minerale etc. – și sunt fie depozitate în celulă, fie eliminate la exterior. Rolurile îndeplinite de
substanțele excretate/secretate sunt de două categorii:
- roluri ecologice: atragerea polenizatorilor, îndepărtarea eventualilor prădători, ierbivori/fitofagi sau paraziți
- roluri de protecție împotriva factorilor abiotici extremi ai mediului – secetă, îngheț
Se găsesc, de regulă, în țesuturile parenchimatice ale frunzei sau fructului.
Celule Secretă diverse substanțe: (a) uleiuri volatile/eterice (celule oleifere în frunzele de dafin și ale multor lamiacee –
EXCRETOARE

secretoare mentă, salvie, în fructele de apiacee – morcov, țelină, chimen, anason, coriandru ș.a.) etc.; unele plante bogate în
izolate uleiuri eterice sunt utilizate ca plante medicinale; (b) oxalat de calciu; (c) tanin (elaborat de celule tani(ni)fere) – în
cazul leguminoaselor, al unor rozacee, fagacee etc.; cel de la stejar era utilizat în tăbăcărie
Peri Sunt pluricelulari, rar unicelulari, adesea cu vârful dilatat (peri glandulari). Apar în epidermă la diverse organe. Perii
secretori de la urzică sunt mari, unicelulari și secretă acetilcolină, histamină, formiat de sodiu și alte toxine.
Glande Structuri care elimină apa (sub formă de soluție cu diverse minerale) excedentară din frunze (și implicit din întreg
Tipuri de acvifere corpul plantei) în forma lichidă (proces numit gutație).
structuri (hidatode)
secreto- Glande Excretă nectarul – un amestec apos de zaharuri și diverse alte substanțe organice. Nectarul este căutat și consumat de
excretoare nectarifere insecte, care, cu ocazia vizitării florilor, fac și polenizarea. Nectariile sunt structuri secretoare diferențiate pe diferite
(nectarii) elemente florale sau pe organe vegetative, în apropierea țesuturilor conducătoare.
Cavități închise, căptușite cu celule secretoare; după forma lor sunt: a) buzunare secretoare și b) canale secretoare
Cavități
La speciile de sunătoare (Hypericum sp.) se găsesc atât buzunare secretoare (= glande translucide), cât și canale
secretoare
secretoare.
Latexul este o emulsie de polimeri ai izoprenului ce se găsește la cca 300 de specii de plante. În contact cu aerul,
latexul capătă proprietăți mecanice – elasticitate (cauciuc, gutapercă). Celulele cu latex sunt vii, cu citoplasma
Laticifere
dispusă parietal și cu o vacuolă mare, centrală (în care se află latexul). Sunt prezente la rostopască (cu latex
portocaliu), mac, păpădie, laptele cucului etc.
ȚESUTURILE DE Apar între organul care trebuie să se detașeze și restul plantei. Celulele acestui țesut se degradează și prin îmbibare cu apă devin
SEPARAȚIE mucilaginoase, fapt care face ca detașarea să se realizeze ușor (celulele pierzând coeziunea caracteristică unui țesut integru).
Ca sisteme vii, plantele manifestă proprietatea de iritabilitate = însușirea de a răspunde la stimuli (lumină, gravitație, stimuli tactili,
substanțe chimice). Răspunsurile plantelor sunt diferite de cele ale animalelor, pentru că plantele nu se pot deplasa și nu pot realiza
ȚESUTURILE mișcări rapide; răspunsurile plantelor constau mai mult în schimbarea formei și poziției organelor.
SENZITIVE La plantele care execută astfel de mișcări există anumite structuri (caliptra, celulele vârfului vegetativ tulpinal, celule ale
frunzei, peri tectori etc.) capabile să resimtă variația anumitor factori de mediu și să transmită această informație celorlalte
celule și țesuturi care reacționează prin creștere orientată sau prin alte tipuri de mișcări.
 TEST nr. I.1
I. Stabiliți VALOAREA DE ADEVĂR a următoarelor afirmații. Marcați în grila de răspuns A dacă este adevărată și B dacă este
falsă (0,3p x 10 = 3p).
1. Fibrele liberiene sunt caracteristice unui țesut conducător primar.
2. Clorenchimul palisadic vine în raport cu epiderma inferioară a frunzei.
3. Deshidratarea plantelor este prevenită de cuticulă și de suber.
4. Parenchimul aerifer este responsabil de flotabilitatea plantelor palustre.
5. Mucegaiul alb este o ciupercă cu tal pluricelular.
6. Perii epidermici morți intensifică pierderea de apă de către plantă.
7. Nutriția chemoautotrofă este caracteristică doar unor reprezentanți ai regnului Protoctista
8. Colenchimul este flexibil și se adaptează creșterii organelor pe care le susține.
9. Tuburile ciuruite sunt vase conducătoare prin care circulă o sevă bogată în substanțe organice.
10. Xilemul este un țesut secundar rezultat din activitatea felogenului.
II. CAUZĂ-EFECT. La itemii 11-15 răspundeți cu: A – dacă ambele afirmații sunt adevărate și există relație de cauzalitate între
ele; B – dacă ambele afirmații sunt adevărate și nu există relație de cauzalitate între ele; C – dacă prima afirmație este adevărată,
iar a doua este falsă; D – dacă prima afirmație este falsă, iar a doua este adevărată; E – dacă ambele afirmații sunt false (0,3p x 5
= 1,5p)

11. Monocotiledonatele erbacee prezintă ritidom deoarece acesta s-a format prin funcționarea repetată a felogenului.
12. Limba șarpelui și iarba dragostei sunt ferigi deoarece trăiesc în mediul terestru, au vase conducătoare de seve, se hrănesc prin
fotosinteză, se reproduc sexuat prin spori și nu formează semințe.
13. Ferigile și angiospermele sunt talofite deoarece au corpul vegetativ diferențiat în rădăcină, tulpină și frunze.
14. Drojdia de bere este basidiomicetă unicelulară deoarece are perete celular chitinos.
15. Taphrina deformans și Puccinia graminis sunt ciuperci utile omului deoarece sunt fitopatogene, producând boli animalelor dăunătoare
culturilor de pomi fructiferi și de grâu.

III. COMPLEMENT MULTIPLU NEGRUPAT. La itemii 16-25
propuse (0,3p x 10 = 3p)
16. Floemul:
A. Rezultă din activitatea felogenului
B. Se mai numește feloderm
C. Rezultă din activitatea unui meristem secundar
D. Asigură circulația unei seve
E. Asigură creșterea în lungime a plantelor
17. Caliptra:
A. Protejează vârful vegetativ al rădăcinii
B. Orientează creșterea gravitropă negativă a rădăcinii
C. Protejează vârful de creștere al tulpinii
D. Este un țesut protector primar
E. Este pluristratificată unicelulară
18. Angiospermele, spre deosebire de gimnosperme:
A. Sunt cormofite
B. Prezintă ovar din care se formează sămânța
C. Sunt erbacee și lemnoase
D. Prezintă traheide
E. Au structuri reproducătoare frecvent bisexuate
19. Suberul:
A. Este un foarte bun conducător termic
B. Este format din celule moarte
C. Este un țesut adult secundar
D. Permite absorbția apei de către plantă
E. Rezultă, împreună cu felogenul, din activitatea
felodermului
20. Despre parenchimuri NU este adevărat:
A. Sunt doar țesuturi moarte la maturitate
B. Parenchimul asimilator este bogat în cloroplaste
C. Rădăcina de morcov conține parenchim de depozitare de
substanțe de rezervă
D. Parenchimul aerifer este bine reprezentat la plantele
halofile
E. Țesutul lacunar vine în raport cu epiderma superioară a
frunzei
alegeți RĂSPUNSUL/RĂSPUNSURILE corect/e din variantele
21. Meristemele secundare:
A. Se mai numesc și intercalare
B. Se formează direct din meristeme primare prin
dediferențiere
C. Generează țesuturi adulte secundare
D. Sunt prezente doar la unele plante (la cele anuale)
E. Se formează prin diferențiere din țesuturi adulte primare
22. Celulele stomatice:
A. Sunt celule meristematice specializate
B. Pot fi halteriforme sau cubice
C. Fac parte din aparatul stomatic
D. Au formă de plămâni
E. Delimitează un orificiu permanent deschis, numit ostiolă
23. Despre epiderma vegetală NU este adevărat:
A. Provine din feloderm
B. Se numește peridermă la rădăcină
C. Este, în general, pluristratificată
D. Prezintă celule anexe asociate celor stomatice
E. La rădăcină prezintă deasupra cuticula
24. Selectați afirmația/-ile adevărată/e:
A. Meristemele primare intercalare asigură creșterea în
lungime
B. Meristemele secundare apar din cele primare prin
dediferențiere
C. Meristemele primordiale sunt prezente doar la embrion
D. Meristemele primare sunt felogenul și cambiul vascular
E. Meristemele, fiind active mitotic, sunt responsabile de
creșterea plantei
25. Identificați gimnospermele din lista de mai jos:
A. Jneapăn
B. Cârcel
C. Carpen
D. Brad
E. Struțișor
 HISTOLOGIE ANIMALĂ
Pe criterii de structură și de funcție, în organismul uman (și animal în general) se descriu patru tipuri majore de țesuturi: EPITELIAL,
CONJUNCTIV, MUSCULAR și NERVOS.
ȚESUTUL EPITELIAL
CARACTERE GENERALE
1. Celulele epiteliale prezintă polaritate, având un pol apical și un pol bazal, diferiți structural și funcțional. De exemplu, polul apical poate fi neted și
alunecos sau poate prezenta microvili sau cili. Sub polul bazal există o foiță fină de suport = membrana bazală – acționează ca filtru selectiv
pentru substanțele care difuzează din țesutul conjunctiv subiacent și asigură suport pentru ancorarea celulelor epiteliale.
2. Celulele epiteliale sunt puternic solidarizate (strâns alipite) prin joncțiuni intercelulare specializate formând straturi continue, între celule lipsind
spațiile intercelulare.
3. Țesuturile epiteliale sunt permanent și obligatoriu însoțite de țesut conjunctiv (care constituie lamina propria a epiteliului sau corionul).
4. Țesutul epitelial este bogat inervat, dar avascular – hrănirea celulelor epiteliale se face pe seama substanțelor care difuzează din vasele de sânge din
țesutul conjunctiv lax subiacent (lamina propria); astfel, cele două tipuri de țesuturi constituie o unitate trofică epitelio-conjunctivă.
5. Epiteliile au mare capacitate de regenerare.
FUNCȚII GENERALE
1. Protecție fizică (mecanică, termică), chimică și biologică.
2. Separare a mediului extern de cel intern (separarea conținutului intestinului de sânge, a urinei de sânge etc.).
3. Secreție (glande și celule din epitelii neglandulare).
4. Transport selectiv prin epiteliu (absorbție, filtrare, excreție) sau pe suprafața lui (deplasare de mucus și diverse particule).
5. Recepție senzorială.
6. Contractilitate (celule mioepiteliale din canalele unor glande exocrine).
DENUMIRE ȘI CLASIFICARE
Celulele epiteliale pot avea trei forme: squamoasă (pavimentoasă, turtită,), cubică și cilindrică (columnară). După numărul de straturi celulare
există două categorii principale de epitelii: unistratificate (simple) și pluristratificate – întâlnite la nivelul zonelor supuse stresului fizic (mecanic,
termic), chimic, biologic. Tipuri particulare sunt epiteliul pseudostratificat – unistratificat, dar cu aspect pluristratificat – și epiteliul de tranziție
(uroteliul) – cu număr variabil de straturi celulare. Numele epiteliului: primul termen indică numărul de straturi, cel de-al doilea – forma celulelor din
unicul strat al epiteliilor simple sau din stratul superficial în cazul epiteliilor pluristratificate (ex., epiteliu unistratificat cilindric). După rolul principal
îndeplinit, epiteliile sunt de trei categorii: epitelii de acoperire și de căptușire, epitelii glandulare (secretoare) și epitelii senzoriale.
I. EPITELII DE ACOPERIRE ȘI CĂPTUȘIRE
1. Epiteliu unistratificat pavimentos: regiuni ale nefronului, alveole pulmonare, endocard, endoteliul vascular, mezotelii (pleură, pericard,
peritoneu)
2. Epiteliu unistratificat cubic: regiuni ale nefronului, suprafața ovarului, mucoasa bronhiolelor, ductele mici ale glandelor exocrine
3. Epiteliu unistratificat cilindric: (a) tipul ciliat – bronhiile mici, regiuni ale trompelor uterine și ale uterului; (b) tipul neciliat – căptușește tubul
digestiv de la stomac la rect (la nivelul intestinului subțire celulele – enterocite – sunt prevăzute cu microvili), vezica biliară, regiuni ale uterului și ale trompelor
uterine
4. Epiteliu pseudostratificat (ciliat și neciliat): monostrat de celule de înălțimi diferite, unele neajungând la suprafața apicală (liberă) a
epiteliului; nucleii sunt dispuși la înălțimi diferite, lăsând impresia de stratificare; unele au celule ciliate; (a) tipul ciliat – căptușește traheea și mare parte a
tractului respirator superior, este acoperit de mucus secretat de celulele mucoase din structura epiteliului; (b) tipul neciliat – căptușește ductele spermatice și
ductele mari ale multor glande
5. Epiteliu pluristratificat pavimentos (keratinizat și nekeratinizat): reprezentat de o membrană groasă alcătuită din câteva straturi
celulare; celulele bazale (= strat generator) sunt cuboidale sau columnare, foarte active metabolic și mitotic și generează continuu celule care avansează
ascendent alimentând stratul superficial care se exfoliază neîntrerupt; celulele intermediare sunt poliedrice; celulele superficiale sunt turtite; în tipul keratinizat
celulele superficiale sunt moarte și pline cu o substanță cornoasă, de natură proteică – keratina (proteină fibroasă intracelulară); (a) tipul keratinizat – formează
epidermul tegumentului; (b) tipul nekeratinizat – epiteliul mucoasei bucale, esofagiene, vaginului, canalului anal, uretrei inferioare
6. Epiteliu pluristratificat cubic: la nivelul ductelor unor glande, regiuni ale uretrei masculine, joncțiunea ano-rectală
7. Epiteliu pluristratificat cilindric: la nivelul ductelor unor glande, regiuni ale uretrei masculine, în zona de tranziție dintre alte două tipuri de
epitelii
8. Epiteliu de tranziție (uroteliu): se aseamănă atât cu epiteliul stratificat pavimentos, cât și cu cel stratificat cubic; celulele bazale sunt cuboidale
sau columnare; celulele superficiale au formă variabilă: când organul are pereții tensionați (lichidul – urina – apasă perpendicular pe suprafața internă a
organului, iar pereții acestuia suferă distensie, întindere), celulele superficiale sunt turtite, iar când organul este gol, celulele superficiale sunt în formă de dom
(cupolă); celulele din straturi diferite pot glisa unele printre altele și se întrepătrund când asupra peretelui se exercită presiune; astfel, în repaus, sunt evidente mai
multe straturi celulare decât atunci când organul cavitar conține lichid; căptușește ureterele, vezica urinară, parțial uretra
II. EPITELII GLANDULARE
Caractere generale
O glandă este reprezentată de 1-n celule specializate pentru elaborarea și exportul (eliminarea) unui produs particular. În funcție de numărul de celule,
glandele sunt de două categorii: unicelulare (răspândite printre celulele foițelor epiteliale de acoperire și căptușire) și pluricelulare. Glandele
pluricelulare pot fi localizate în pereții unor organe (ex., glandele gastrice, glandele intestinale etc.) sau sunt reprezentate de organe de sine stătătoare. O
glandă ca organ este alcătuită din: (a) Parenchim glandular (alcătuit din celule epiteliale secretoare); (b) Stromă vasculo-conjunctivă – susține
mecanic și trofic epiteliul secretor; alcătuită din țesut conjunctiv și vase sangvine și limfatice; (c) Nervi/terminații nervoase; (d) Capsulă conjunctivă
la periferie.
În funcție de tipul produsului secretat, de prezența sau absența unui canal de eliminare a secreției și de locul unde ajunge secreția, se deosebesc trei
tipuri de glande: glande endocrine, glande exocrine, glande mixte.
Glande endocrine
Sunt lipsite de un canal prin care să fie eliminați produșii de secreție. Glandele endocrine produc hormoni – mesageri chimici – pe care îi secretă direct
în spațiul/lichidul intercelular, iar de aici vor intra în sânge sau limfă; aceste lichide îi vor transporta la organele-țintă care vor fi determinate să
răspundă într-un mod caracteristic. Hormonii, dpdv chimic, sunt aminoacizi modificați, peptide, (glico)proteine, steroizi. Celulele glandulare se pot
organiza în (1) cordoane celulare anastomozate sau neanastomozate (adenohipofiza, paratiroidele, suprarenalele), (2) mase sau insule de celule
(pancreasul endocrin) sau (3) foliculi/vezicule (tiroida). Printre aceste structuri glandulare există țesut conjunctiv, terminații nervoase vegetative și o
foarte bogată rețea vasculară. Unele structuri/formațiuni cu secreție endocrină nu sunt de natură epitelială: neurohipofiza, hipotalamusul, epifiza.
Glande exocrine
Prezintă un canal/duct excretor cu pereți epiteliali. Produsul elaborat este eliminat prin acest canal fie la suprafața corpului (glande sebacee, sudoripare, mamare
etc.), fie în cavitatea/lumenul unui organ intern cavitar (glande gastrice, intestinale, ficatul etc.). Secreția poate fi mucoasă, seroasă sau lipidică (sebum).
Glandele unicelulare sunt răspândite în epiteliile intestinal și respirator, printre celulele columnare tipice, de acoperire. La om, aceste glande produc mucină, o
glicoproteină complexă care se dizolvă în apă consecutiv secreției, formându-se mucusul.
O glandă pluricelulară are două componente: un canal excretor și o unitate secretorie (adenomer, alcătuită din celule epiteliale secretoare). În funcție de
structura canalelor, glandele sunt de două tipuri: simple (canalul nu este ramificat) și compuse (canalul excretor este ramificat). În funcție de structura
unității secretorii, glandele endocrine se clasifică în: glande tubulare, glande alveolare/acinoase și glande tubulo-alveolare. După modul de secreție,
glandele sunt de trei categorii: merocrine/eccrine, holocrine, apocrine.
Glande mixte
Sunt organe care prezintă ambele categorii de epitelii glandulare: endocrine și exocrine. În organismul uman sunt trei asemenea glande: pancreasul, ovarul!! și
testiculul!!. În realitate, ovarul și testiculul nu au componentă exocrină.
III. EPITELII SENZORIALE
Caractere generale
Sunt alcătuite din celule diferențiate și specializate pentru recepționarea anumitor variații de energie (stimuli) din mediu. Celulele epiteliale senzoriale/receptoare
transformă energia respectivă în energie electrică (care, la nivelul neuronului, determină generarea unui potențial de acțiune = impuls nervos).
Aceste celule prezintă la polul apical diferite tipuri de cili (kinocili, stereocili, cili simpli) sau microvili, iar la polul bazal vin în contact cu terminațiile
dendritice ale neuronilor senzitivi. Aceste dendrite stabilesc contacte sinaptice cu celulele senzoriale, preluând de la ele informația și conducând-o spre sistemul
nervos central. Asemenea epitelii se găsesc la nivelul urechii interne (formează receptorii pentru auz și echilibru) și la nivelul cavității bucale (formează
receptorii gustativi din mugurii gustativi).

ȚESUTUL CONJUNCTIV (TROFO-CONECTIVAL)

CARACTERE GENERALE
Este cel mai răspândit și mai abundent tip de țesut din organism, cu structură și roluri foarte variate. Prezintă o matrice extracelulară (MEC) datorită căreia
țesuturile conjunctive suportă compresiuni, rezistă la tensiuni mari și la „abuzuri” (traume fizice și abraziune) pe care nici un alt țesut nu le tolerează.
COMPONENTE
Țesuturile conjunctive sunt alcătuite din trei componente:
(1) substanță fundamentală – reprezintă materialul nestructurat care umple spațiile dintre celule și conține fibrele; poate fi fluidă sau solidă (se solidifică prin
impregnare cu săruri minerale de Ca și Na sau de Ca și P); este alcătuită din: a) proteine de adeziune celulară; b) proteoglicani; c) fluid interstițial (tisular)
(2) fibre conjunctive – structuri filamentoase de natură proteică, cu grosime și răspândire variate. Asigură suport/susținere mecanică. În matricea țesutului
conjunctiv se găsesc trei tipuri de fibre – de colagen, elastice (de elastină) și reticulare (de reticulină). Dintre acestea, fibrele de colagen sunt cele mai rezistente
și mai abundente.
(3) celule conjunctive – fiecare clasă majoră de țesut conjunctiv are un tip celular fundamental, caracteristic, care există în două forme – imatură (slab
diferențiată) și matură; celulele tinere, slab diferențiate – indicate prin sufixul blast („formator”) sunt celule active mitotic care secretă substanța fundamentală și
fibrele caracteristice unui anumit tip de matrice, deci unui anumit tip de țesut conjunctiv; odată sintetizată matricea, celulele blastice devin mai puțin active, se
maturează, nemaidesfășurând activități formatoare, ci doar de autoîntreținere și întreținere a MEC – celule indicate prin sufixul cit; principalele tipuri de celule
blastice sunt: (a) fibroblast – specific țesutului conjunctiv propriu-zis/moale; (b) condroblast – specific țesutului cartilaginos; (c) osteoblast – specific țesutului
osos; (d) celula stem hematopoietică – specifică sângelui; variantele mature sunt fibrocitul, condrocitul, osteocitul (celula stem hematopoietică rămâne
permanent în stadiul de blast).
Substanța fundamentală împreună cu fibrele conjunctive constituie matricea extracelulară. Tipul, numărul și proprietățile celulelor, ca și cantitatea, compoziția
chimică și aranjarea elementelor MEC variază foarte mult. Rezultatul este o diversitate de țesuturi conjunctive, fiecare adaptat să îndeplinească o funcție
specifică în cadrul organismului
FUNCȚII GENERALE
 Rol nutritiv pentru alte țesuturi (epitelial).
 Rol de susținere, solidarizare și protecție mecanică și termică a organelor/părților corpului.
 Rol de depozitar de substanțe energetice/nutritive sub formă de lipide în adipocite; rezerve de Ca și alte minerale.
 Rol în formarea elementelor figurate ale sângelui – rol hematopoietic.
 Rol imunitar: încetinirea răspândirii bacteriilor și a particulelor străine (prin vâscozitatea MEC); limitarea infecțiilor locale (prin capsulele organelor).
 Transportă substanțe prin organism; sângele, limfa.
 Reparare/regenerare. Participă la și asigură închiderea rapidă a rănilor.
CLASIFICARE
Tipurile celulelor și proprietățile acestora, ca și compoziția, cantitatea și modul de aranjare a elementelor MEC (matrice extracelulară = substanță fundamentală +
fibre conjunctive) variază foarte mult. Pe baza acestor criterii (la care se adaugă și consistența substanței fundamentale), țesuturile conjunctive se împart în trei (sau patru,
după unii autori) categorii: (1) Țesuturi conjunctive moi/propriu-zise; (2) Țesuturi conjunctive semidure/cartilaginoase; (3) Țesuturi conjunctive dure/osoase; [(4) Țesut
conjunctiv fluid/lichid – sângele].

1. Țesuturile conjunctive propriu-zise (moi)

Țesut conjunctiv areolar/lax: celule, fibre și substanță fundamentală în proporții aproximativ egale; cel mai răspândit țesut conjunctiv în organism;
umple spațiile dintre alte țesuturi/părți de organe (de ex., dintre lobuli) și dintre organe; formează lamina propria a epiteliilor; participă la formarea
hipodermului (țesutul subcutanat); formează stratul papilar al dermului; protecție, susținere, împachetare/capitonare, atașare/legare laxă a părților
corpului; rol trofic pentru epitelii.
Țesut conjunctiv adipos: constituie aproximativ 18% din masa medie a organismului; celulele – adipocite – reprezintă 90% din masa țesutului, au formă
sferoidală când sunt pline cu lipide, nucleul este excentric și aplatizat, citoplasma este o peliculă parietală fină; puține fibre și substanță fundamentală; este
ubicuitar (prezent în tot corpul) – sub piele (participă la formarea hipodermului = țesut subcutanat), în jurul rinichilor, inimii, ganglionilor limfatici,
articulațiilor, globilor oculari, la nivelul măduvei osoase galbene, constituie depozitele lipidice determinate genetic (cele de pe abdomen, coapse ș.a.), în jurul
organelor abdominale, în alcătuirea sânului etc.; depozit semnificativ de nutrienți cu rol energetic, susține și protejează organe, izolează termic.
Țesut conjunctiv reticular: similar țesutului areolar, dar matricea conține doar fibre reticulare și o cantitate mică de substanță fundamentală; fibrele
formează o rețea fină („reticular”) în ochiurile și în lungul căreia sunt dispersate celule cu prelungiri numite reticulocite; în organele limfoide/hematoformatoare
(ganglioni/noduli limfatici, măduvă osoasă roșie, splină, timus) constituind stroma labirintică/reticulată (armătura) a acestora.
Țesut conjunctiv dens/fibros regulat: fibroblaste puține; este slab vascularizat; conține fascicule de fibre de colagen strâns împachetate, orientate
toate în aceeași direcție, paralele între ele și cu direcția forței de tracțiune care se exercită asupra țesutului; printre fibrele de colagen sunt înghesuite șiruri de
fibroblaste și foarte puțină substanță fundamentală; tendoane, aponevroze, majoritatea ligamentelor articulare; rezistență foarte mare la forțe de
tracțiune/întindere aplicate unidirecțional.
Țesut conjunctiv dens/fibros neregulat: similar variantei regulate, dar fibrele de colagen grupate în pachete mult mai groase, dispuse neregulat,
orientate în toate direcțiile spațiului; stratul reticular al dermului, pericardul fibros, capsula articulară, capsula multor organe (ficat, rinichi, testicul,
ganglioni limfatici, splină, uneori alături de țesut muscular neted); rezistență mare la tensiune mecanică/tracțiune exercitată din mai multe direcții; asigură tărie
structurală, protecție, susținere, solidarizare.
Țesut conjunctiv elastic: numeroase fibre elastice, dar și colagene (în cantitate mai mică), puține celule (fibroblaste) și puțină substanță
fundamentală; parenchimul pulmonar, tunica medie a arterelor mari, în structura traheei, bronhiilor, corzilor vocale adevărate, a câtorva ligamente; prezintă
elasticitate.
2. Țesuturile conjunctive semidure/cartilaginoase
Celulele sunt reprezentate de condroblaste (celule tinere), care devin condrocite (celule adulte, sferoidale, vii, dar fără activitate secretorie); sunt localizate în
matrice câte 1-n în cavități numite condroplaste/lacune în jurul cărora se dispun concentric fibrele. Fibrele sunt în principal de colagen și, în mai mică măsură,
de elastină. Substanța fundamentală are două componente: (a) componentă organică (reprezentată de polizaharide; înainte se considera drept componentă
organică a substanței fundamentale a cartilajului o proteină = condrina); (b) componentă anorganică reprezentată de săruri de Ca și Na care impregnează
componenta organică întărind-o => matrice semidură. Cea mai mare parte a substanței fundamentale este reprezentată de apă – 60-80%. Cartilajul este
nevascularizat/avascular și neinervat. Hrănirea celulelor cartilajului se realizează prin difuziune, pe seama vaselor sangvine de la nivelul pericondrului
(membrană vasculo-conjunctivă de la periferia cartilajului). Ca urmare a structurii sale, cartilajul este un țesut rezistent, dar și flexibil; rezistă la
presiune/tensiune, compresiune, rupere și frecare. Rolul său principal este mecanic. După cantitatea și tipul fibrelor se deosebesc trei categorii de cartilaj: hialin,
elastic și fibros.
Cartilaj hialin (zgârci): cel mai abundent/răspândit tip de cartilaj din corp; conține un număr mare de fibre de colagen, dar nu sunt aparente (formează o
rețea imperceptibilă); matrice amorfă (aspect sticlos), dar solidă, densă, compactă, rigidă; condrocitele reprezintă doar 1-10% din volumul cartilajului; cartilajele
articulare, cartilajele sterno-costale, nazale, traheale/traheo-bronșice, majoritatea cartilajelor laringiene, cartilajele de creștere diafizo-epifizare; susținere fermă,
pătură elastică rezistentă, cu rol de amortizare (absoarbe șocurile/compresia), formează suprafețe netede/alunecoase pentru mișcările articulare.
Cartilaj elastic: similar cartilajului hialin, dar cu mult mai multe fibre elastice în matrice organizate reticulat; printre ele sunt răspândite condrocite;
pavilionul și conductul auditiv extern, cartilajele alare ale piramidei nazale, epiglota; menține forma, prezintă flexibilitate și rezistență.
Cartilaj fibros (=fibrocartilaj): matrice similară cu cea a cartilajului hialin, dar mai puțin rigidă; predomină fibrele colagene groase care constituie
fascicule groase, vizibile, printre care sunt dispuse șiruri de condrocite; inelul fibros al discurilor intervertebrale; simfiza pubiană; meniscurile articulare
(genunchi); cel mai rezistent tip de cartilaj; rezistență mare la tensiune/întindere/presiuni mari => susținere și conectare rigidă; absoarbe eficient șocurile de
compresie.
3. Țesuturile conjunctive dure/osoase
Celulele sunt de trei tipuri: (1) Celule osteoprogenitoare/osteogene – sunt celule stem care se divid și din care se formează osteoblastele; (2)
osteoblaste/osteocite – osteoblastele sunt celule tinere, formatoare de os (proces numit osteogeneză sau osificare); sintetizează și secretă componentele
organice ale matricei osoase: pe măsură ce se înconjoară cu MEC pe care au produs-o, iar aceasta se calcifică, devin osteocite – celule osoase mature, nu mai au
activitate secretorie, având rol de întreținere a osului; prezintă prelungiri și sunt situate în cavități = lacune ale matricei osoase, numite osteoplaste.
Osteoplastele comunică între ele (și cu canalul central, în cazul osteonului) prin canalicule osoase orientate radiar, în care pătrund și prelungirile osteocitelor; (3)
osteoclaste – celule gigantice, multinucleate, conțin și eliberează enzime lizosomale și acizi care digeră proteinele și componentele minerale ale osului subiacent
=> degradare a MEC numită resorbție (osteoliză), proces normal în dezvoltarea, creșterea, remodelarea și repararea osului.
MEC în cantitate mare; înconjoară celule distanțate; are două componente: (1) organică (35-40%; osteoid = substanță fundamentală preosoasă, formată în cea
mai mare parte – 90% – din fibre de colagen) și (2) anorganică (60-65%; reprezentată în principal de Ca3(PO4)2 combinat cu Ca(OH)2 formând cristale de
hidroxiapatită; depunerea acestor săruri minerale pe scheletul format de fibrele de colagen și întărirea consecutivă se numește calcificare).
Țesut osos compact (haversian): formează diafiza oaselor lungi și stratul extern al epifizelor oaselor lungi, al oaselor scurte, late și neregulate;
elementele țesutului osos, pentru a forma osul, se dispun într-o manieră înalt ordonată; unitatea structurală a osului este osteonul (sistem haversian) – aspect de
cilindru orientat paralel cu axul longitudinal al osului; mai multe asemenea osteoane juxtapuse constituie osul compact; un osteon este reprezentat de un canal
central (canal Havers) – în care se găsesc țesut conjunctiv lax, vase sangvine și limfatice, nervi – în jurul căruia se dispun concentric 5-30 lamele osoase
reprezentate de substanță fundamentală mineralizată; între oricare două lamele de acest tip (și în grosimea lor) se găsesc osteoplastele în care se află osteocitele;
osteoanele învecinate comunică (între ele și cu canalul medular al diafizei) prin canale transversale numite canale perforante (canale Volkmann), care fac
legătura și cu periostul (de la care provin vasele sangvine, limfatice și nervii).
Țesut osos spongios (trabecular): formează epifiza oaselor lungi și porțiunea centrală/internă a oaselor scurte, late și neregulate; în cazul oaselor
scurte, late și neregulate se numește diploë; alcătuit din lamele osoase (care nu se organizează în osteoane) scurte, dispuse concentric constituind coloane subțiri
numite trabecule și dispuse pe cele trei direcții ale spațiului; între lamele există osteoplaste cu canalicule și cu osteocite; trabeculele se întretaie (aparent
dezordonat, în fapt după direcția liniilor de forță care acționează asupra osului), între ele delimitându-se cavități = areole cu formă neregulată, conferind astfel
osului aspect de burete = spongios; în aceste cavități se găsește măduvă osoasă roșie.

ȚESUTUL MUSCULAR
CARACTERE GENERALE
Funcția caracteristică a celulelor și țesutului muscular este contractilitatea, structura celulelor musculare fiind perfect adaptată acestei funcții. Celulele
musculare (= fibre musculare, ca urmare a formei alungite) sunt alcătuite din: (1) membrană plasmatică = sarcolemă; (2) citoplasmă = sarcoplasmă (cu organite
comune tipice, organite comune modificate și organite specifice); (3) 1-n nuclei. Fibrele musculare au ca organite specifice miofibrilele – alcătuite din proteine
fibrilare contractile (miozina și actina). Fiecare fibră musculară striată conține numeroase miofibrile cilindrice dispuse paralel cu axul lung al fibrei musculare.
Fiecare are diametrul de 1-2 µm; sunt împachetate dens în fibra musculară astfel încât mitocondriile și alte organite sunt înghesuite printre ele. Miofibrilele
constituie elementele contractile ale celulei musculare scheletice; în lungul fiecărei miofibrile sunt evidente strații – succesiune repetată de discuri transversale
întunecate A și clare I; fiecare disc A are o zonă mai deschisă la jumătate – zona H (helle – luminos); discul I prezintă la jumătate membrana Z; un sarcomer este
regiunea dintr-o miofibrilă cuprinsă între două membrane Z succesive și conține la fiecare capăt câte o ½ de disc I și la centru un disc A; sarcomerul este cea mai
mică unitate contractilă a fibrei musculare. Pe baza mai multor criterii, se descriu trei categorii de țesut muscular – striat scheletic, striat cardiac, neted.
Tipuri de țesut muscular
Caracteristică Țesut striat scheletic Țesut striat de tip cardiac Țesut neted
Localizare Mușchii scheletici (cea mai mare parte a Miocard Tipul visceral – în pereții organelor interne
musculaturii corpului) – atașați de oase cavitare – tub digestiv, vezică urinară,
sau de piele (unii mușchi faciali); asigură majoritatea vaselor sangvine etc.;
forma somei și mișcările corpului și ale Tipul multiunitar – mușchii intrinseci ai
segmentelor sale; prezent și la nivelul globului ocular, mușchi piloerectori
unor viscere – limbă, faringe, esofag
proximal
Forma celulei Celule lungi și foarte lungi (L: 1 mm-50 Lanțuri de celule mici (L: 50-100 μm; Celule mici (L: 30-200 μm; diam.: 5-10 μm),
cm; diam.: 10-100(400) μm), cilindrice, diam.: 10-20 μm), cilindrice, ramificate fusiforme, uninucleate, nucleul situat central,
plurinucleate, cu nuclei periferici, terminal, cu 1-2 nuclei centrali, sarcoplasmă multă, iar elementele proteice
sarcoplasmă puțină și miofibrile dispuse sarcoplasmă abundentă și miofibrile contractile sunt dispuse neordonat, omogen
ordonat formând pe lungimea fibrei o dispuse ordonat => striații evidente. => fără striații => aspect neted.
succesiune de benzi întunecate și benzi
clare => aspect striat transversal evident.
Miofibrilele Prezente Prezente Absente, dar sunt prezente filamentele de
alcătuite din actină și de miozină, neorganizate în
sarcomere miofibrile și sarcomere.
Controlul Voluntar – realizat de către sistemul Involuntar. Prezintă un sistem intrinsec de Involuntar. Contracția poate fi influențată de
contracției nervos somatic control – țesutul excito-conductor sistemul nervos vegetativ, de hormoni, de
(nodal, embrionar) care determină întindere, de substanțe chimice locale
contracții involuntare, ritmice și automate
(are rol de pacemaker); contracția poate fi
influențată de sistemul nervos vegetativ,
de hormoni, de întindere
Viteza contracției Mică până la mare Mică Foarte mică

ȚESUTUL NERVOS
CARACTERE GENERALE
Țesutul nervos este alcătuit din doar două tipuri de celule: (1) neuroni – celule excitabile care generează, conduc și transmit semnale electrice; (2) celule
gliale – celule de susținere/suport, cu dimensiuni mai mici, care protejează neuronii și îi asistă în funcționarea lor; sunt de 10-50 de ori mai numeroase decât
neuronii.
NEURONUL
Definiție. Neuronul (celula nervoasă) este o celulă înalt specializată pentru recepționarea, integrarea/prelucrarea, generarea, conducerea și transmiterea de
informație/mesaje de natură electro-chimică (potențiale locale și potențiale de acțiune). Este unitatea morfo-funcțională a sistemului nervos.
Proprietăți fiziologice. Neuronul are trei proprietăți fiziologice fundamentale prin care sunt asigurate funcțiile sistemului nervos: (1) Excitabilitate –
capacitatea de a răspunde în mod specific la modificările mediului (numite stimuli), prin generarea de potențiale de acțiune. (2) Conductibilitate – capacitatea
axonului de a conduce rapid, pe distanțe mari și fără decrement semnale electrice (impulsuri nervoase, potențiale de acțiune). (3) Capacitate secretorie –
capacitatea de a elimina la nivelul sinapsei, ca răspuns la semnalul electric ajuns la capătul unei fibre nervoase, o substanță chimică – neurotransmițător – care
asigură conexiunea informațională cu următoarea celulă și deci transmiterea mai departe a semnalului.
Caracteristici particulare. În afară de proprietățile fiziologice de mai sus, neuronii mai au trei caracteristici speciale: (1) Sunt celule foarte longevive.
(2) Sunt celule amitotice (nu se divid). Există însă și excepții – epiteliul olfactiv ș.a. (3) Sunt celule caracterizate printr-o rată metabolică foarte înaltă, a
cărei susținere necesită aport continuu și abundent de oxigen și glucoză; fără oxigen neuronii nu pot supraviețui mai mult de câteva (~trei) minute.
Componente. Neuronii prezintă în mod constant două componente structurale/anatomice: (1) un corp celular de la care se formează și se extind una sau
mai multe (2) procese/prelungiri subțiri (axon – unic, subțire, și dendrite – de obicei numeroase, puternic ramificate, similare ramurilor unui arbore).
(1) Corp celular (pericarion, somă neuronală). Este centrul de control și biosintetic (trofic, metabolic) al neuronului. Citoplasma conține citosol
(cu compoziție tipică), organite comune (mitocondrii, lizosomi, aparat Golgi, RER foarte dezvoltat, citoschelet, ribosomi), incluziuni și, conform
concepției clasice, organite specifice (corpi Nissl, neurofibrile). Nucleii din SNC și ganglionii din SNP reprezintă aglomerări de corpi celulari. De la
corpul celular cresc și se extind procesele neuronale în cursul dezvoltării embrionare.
(2) Prelungiri/procese neuronale. Se extind de la corpul celular și sunt de două categorii: axon și dendrite.
Dendritele sunt prelungiri neuronale cu număr variat – nici una, una sau numeroase (numărul lor reprezintă un criteriu morfostuctural de
clasificare a neuronilor) – mai groase la bază și subțiri în rest, puternic ramificate, cu aspect similar unui arbore. Dendritele conduc centripet
(celulipet) semnalele aferente recepționate, adică spre corpul celular.
Axonul (neurit, cilindrax, fibră nervoasă) este o prelungire în general unică și obligatorie a neuronului, de obicei lungă sau foarte lungă. Astfel,
lungimea axonului variază de la 1-2 mm la peste un metru; poate prezenta pe parcurs ramificații care se extind în unghi ± drept numite colaterale
axonale. Majoritatea axonilor de obicei se ramifică puternic la extremitatea distală (opusă corpului celular), formând adesea un complex de
ramificații fine a căror totalitate constituie telodendria (arborizația terminală). Ultimele ramificații prezintă terminal o mică dilatație – buton
terminal/buton sinaptic – care conține vezicule sinaptice cu neurotransmițător și participă la formarea unei sinapsă cu o celulă musculară, o celulă
glandulară sau cu alt neuron. Butonii terminali reprezintă regiunea secretorie a neuronului, la nivelul lor realizându-se transformarea semnalului
electric în semnal chimic, în scopul transmiterii informației altei celule. Din punct de vedere structural, axonul prezintă axolemă (plasmalemă),
axoplasmă (citoplasmă), iar butonul terminal conține mitocondrii, elemente citoscheletale (neurofibrile) și vezicule cu neurotransmițători. Din
punct de vedere funcțional, axonul reprezintă regiunea generativă, conductivă și de transmitere a semnalelor eferente a neuronului: generează
impulsuri nervoase (potențiale de acțiune, semnale eferente) la nivelul conului axonal, le conduce longitudinal rapid centrifug/celulifug la
distanță de somă (de la corpul celular spre telodendrie, până la butonii terminali) și le transmite mai departe altei celule (neuron sau celulă
efectoare) la nivelul sinapsei. Când impulsul nervos ajunge la butonii terminali determină eliberarea neurotransmițătorilor (substanțe chimice
depozitate în vezicule la acest nivel) în spațiul extracelular.
Tecile fibrei nervoase. Axonii pot avea una, două sau trei teci deasupra axolemei – de mielină, Schwann și Henle (numită în prezent
endonerv), în funcție de localizarea neuronilor. Astfel, axonii neuronilor din SNC sunt de două tipuri: (1) nemielinizați – sunt lipsiți de
teaca de mielină (și de alte teci); au diametru mic (de obicei, sub 2 μm) și viteză mică de conducere; (2) mielinizați – prezintă teacă de
mielină, formată de oligodendrocite; fibrele nervoase din SNC sunt lipsite de neurilemă și endonerv. Axonii neuronilor din SNP sunt de
două tipuri: (1) nemielinizați (slab mielinizați) – axonii sunt înveliți/înconjurați nerepetat doar de celule Schwann; această împachetare este
teaca Schwann, iar deasupra ei se află teaca Henle; (2) mielinizați – prezintă teacă de mielină și teacă Schwann, ambele formate de
celulele Schwann, iar deasupra tecii Schwann se află teaca Henle. Teaca de mielină este un foarte bun izolator electric. Teaca Schwann
(neurilema) acoperă teaca de mielină. Ca și teaca de mielină pe care o formează, teaca Schwann este discontinuă, segmentele succesive
fiind separate de nodurile Ranvier. Endonervul (teaca Henle) este reprezentată de un strat subțire, continuu, de țesut conjunctiv fibros
bogat în fibre de colagen și de reticulină, dar cu puține celule, situat deasupra tecii Schwann.
Tipuri de neuroni (clasificarea neuronilor)
Clasificare morfologică. După forma pericarionului: sferici, ovali, stelați, fusiformi, piriformi, piramidali.
Clasificare structurală. După numărul de prelungiri: (a) bipolari – prezintă un axon și o singură dendrită, care se extind de pe fețe opuse ale somei; (b)
multipolari – prezintă un axon și numeroase dendrite, au deci cel puțin trei prelungiri; (c) unipolari tipici, care au doar axon, se pare că nu există la om;
unii autori consideră că singurul exemplu de la om ar fi celulele fotoreceptoare cu con și cu bastonaș din retina; (d) pseudounipolari – numiți și
unipolari, prezintă un singur proces care se formează din somă și care, după un foarte scurt traiect, se împarte în două ramuri (se ramifică în „T”) care,
din punct de vedere al sensului de conducere a impulsului nervos, una se comportă ca dendrită (conduce impulsul centripet), iar cealaltă ca axon
(conduce impulsul centrifug).
Clasificare funcțională. În funcție de sensul în care circulă impulsul nervos raportat la SNC și de funcția îndeplinită, neuronii se împart în trei categorii:
(1) senzitivi/aferenți – cei mai mulți asemenea neuroni sunt specializați în a detecta/înregistra diverse tipuri de stimuli (lumină, variații de
temperatură, presiune, substanțe chimice) – având, deci, rol și de receptori – și de a conduce la și prin sistemul nervos central, sub formă de semnale
electrice, informațiile preluate; (2) motori/eferenți – conduc impulsuri (cu rol de comenzi) de la sistemul nervos central la efectori (mușchi și glande) –
organele care dau răspunsurile efective la acțiunea stimulilor; (3) interneuroni/neuroni de asociație/neuroni intercalari – se găsesc aproape numai în
SNC; reprezintă peste 90% din totalul neuronilor din organism și cea mai mare parte a celor din SNC; primesc semnale de la mulți alți neuroni, le
conduc prin SN și asigură funcția integrativă a acestuia – asigură procesarea/prelucrarea, depozitarea, evocarea informațiilor, luarea deciziilor care
determină modul în care organismul răspunde la stimuli; fac legătura (se interpun, se intercalează) între neuronii senzitivi și cei motori.
Sinapsa – este joncțiunea comunicantă dintre două celule (celulă presinaptică – emite semnalul; celulă postsinaptică – primește semnalul); după mecanismul
de transmitere a semnalului, există sinapse electrice (rare în sistemul nervos, prezente între celulele miocardice, între cele epiteliale etc.) și sinapse chimice (de
trei tipuri: receptor-neuron, neuro-neuronale și neuro-efectoare); sinapsele chimice au trei componente – (1) componenta presinaptică, reprezentată de
butonul terminal (care conține și vezicule cu neurotransmițători), (2) componenta postsinaptică (o regiunea specializată a unei dendrite sau a corpului
celular), separate prin (3) fanta sinaptică (spațiul sinaptic; spațiu intercelular mai mare care separă cele două componente și care trebuie traversat de
neurotransmițătorul eliberat de componenta presinaptică pentru a ajunge la componenta postsinaptică și a-i transmite informația).
CELULELE GLIALE
Există șase tipuri de celule gliale (gliocite, nevroglii): două sunt caracteristice SNP – celulele Schwann (neurolemocite) și celulele satelit, și patru sunt
caracteristice SNC – oligodendrocitele (oligodendrogliile), astrocitele, ependimocitele (celulele ependimare) și microgliile.
Celule gliale din SNC
Oligodendrocitele formează teaca de mielină a fibrelor nervoase din SNC.
Astrocitele sunt cele mai numeroase și diverse funcțional celule gliale din SNC, constituind până la/peste 90% din țesutul nervos în unele regiuni ale
creierului. Au formă stelată. Au fost identificate și/sau propuse mai multe funcții pentru astrocite: (a) asigură protecție și izolare electrică pentru neuroni;
(b) formează un schelet de susținere pentru țesutul nervos; (c) au rol în realizarea schimburilor de substanțe nutritive dintre sângele din capilare și neuroni
=> rol trofic pentru neuroni; (d) consecutiv degenerării neuronale, astrocitele se divid și formează mase dense de țesut cicatriceal care umplu spațiile
ocupate anterior de neuroni – proces numit scleroză (înlocuiesc structural neuronii distruși).
Celule ependimare (ependimocite) căptușesc cavitățile encefalului (ventriculii cerebrali) și măduvei spinării (canalul ependimar).
Microgliile au rol de protecție imunitară pentru sistemul nervos.
Celulele gliale din SNP
Celule Schwann formează teaca de mielină a fibrelor nervoase din SNP.
Celulele satelit au probabil rol de protecție și/sau susținere și se presupune că ar controla chimic mediul din jurul neuronilor.

FUNCȚII DE NUTRIȚIE
INTRODUCERE
Activitățile specifice ale sistemelor biologice, prin care acestea își asigură persistența spațio-temporală, sunt susținute de trei categorii de funcții:
(1) funcții de nutriție; (2) funcții de relație; (3) funcția de reproducere. Primele două categorii sunt considerate funcții „pentru sine”, deoarece vizează
individul (existența, supraviețuirea acestuia); funcția de reproducere este considerată o funcție „pentru specie”, deoarece are un scop mai înalt –
supraviețuirea speciei, persistența acesteia în spațiu și timp și, în final, evoluția.
Funcțiile de nutriție sunt acele funcții prin care sunt conectate bidirecțional, direct sau indirect, material și energetic, toate celulele corpului cu
mediul extern; aceste funcții asigură:
A. Obținerea/preluarea, prin diverse mecanisme (absorbție, ingestie, sinteză din precursori etc.), din mediul extern, a compușilor anorganici
și/sau organici, cu rol structural, funcțional și energetic, necesari edificării sistemelor biologice; această obținere se realizează adesea cu
ajutorul unor regiuni (organe, sisteme) specializate ale corpului – sisteme de import de materie.
B. Transportul compușilor obținuți, de la regiunile specializate în obținerea lor, la toate celulele corpului.
C. La nivelul celulelor corpului, compușii respectivi sunt incluși în reacții biochimice și procese metabolice și folosiți astfel în scop structural,
funcțional sau energetic; consecutiv utilizării lor, rezultă și produși reziduali (toxici, inutili sau în exces) care trebuie eliminați.
D. Transportul produșilor reziduali rezultați din activitatea celulelor, de la celule la regiunile (organe, sisteme) specializate pentru eliminare
din corp a acestora.
E. Eliminarea din corp a produșilor reziduali, rezultatul fiind menținerea homeostaziei; se realizează adesea cu ajutorul unor regiuni (organe,
sisteme) specializate ale corpului – sisteme de export de materie.

Cele patru funcții care asigură îndeplinirea obiectivelor de mai sus sunt:
1. Hrănirea (nutriția propriu-zisă) – presupune exploatarea eficientă a surselor anorganice și/sau organice de C (dar și de N, P etc.) din
natură în vederea asigurării necesarului de compuși organici specifici. Îndeplinește obiectivul A.
2. Respirația – la nivel celular, presupune degradarea compușilor organici cu rol energetic (glucoză, acizi grași etc.) până la compuși mai
simpli (organici sau anorganici), cu eliberarea energiei conținute în legăturile lor chimice și stocarea acesteia în molecule macroergice
(ATP ș.a.) în vederea utilizării ulterioare. Acest proces metabolic este oxidativ și eficiența maximă se obține prin folosirea oxigenului
ca agent oxidant, de aceea majoritatea organismelor trebuie să asigure celulelor un permanent aport de oxigen; de asemenea, trebuie să
elimine produșii reziduali (precum CO2). Respirația ca proces celular metabolic participă la îndeplinirea obiectivului C și reprezintă
latura catabolică a metabolismului, iar ca proces sistemic îndeplinește obiectivele A și E.
3. Excreția – presupune eliminarea, prin organe specializate, a produșilor reziduali rezultați în urma activității celulare. Îndeplinește
obiectivul E.
4. Circulația – este funcția prin care se asigură conectarea funcțională între toate celulele corpului între ele, dar și cu regiunile specializate în
preluare și eliminare de substanțe; realizează transportul substanțelor nutritive de la organele de preluare sau sinteză la toate celulele
corpului și al produșilor reziduali de la celulele corpului la organele de excreție. Îndeplinește obiectivele B și D.
Obiectivul (scopul) C descrie un proces fundamental, definitoriu chiar, al sistemelor biologice, pentru realizarea căruia concură toate cele patru
funcții de nutriție (împreună cu funcțiile de relație) – metabolismul. Acesta are două laturi – anabolismul (sinteză de compuși organici, consumator de
energie) și catabolismul (degradarea compușilor organici cu eliberare de energie și stocarea acesteia în molecule macroergice precum ATP)
Funcțiile de relație sunt acele funcții prin care sistemele biologice sunt conectate informațional și reactiv cu mediul extern lor. Prin aceste
funcții, sistemele biologice monitorizează condițiile exterioare (sensibilitate) și reacționează/răspund adecvat la variațiile acestora (mișcare), scopul fiind
adaptarea permanentă la presiunile exercitate de mediu și deci supraviețuirea. Sunt reprezentate de sensibilitate și mișcare.
Funcția de reproducere asigură persistența spațio-temporală a speciilor, prin generarea în permanență de noi indivizi (intrări în sistem) care să
echilibreze decesele (ieșiri din sistem).

HRĂNIREA (NUTRIȚIA PROPRIU-ZISĂ)

Sistemele biologice (sisteme deschise antientropice) sunt construite, din punct de vedere biochimic/bioorganic, pe bază de compuși cu carbon (în
care se găsesc și azot, fosfor etc.), care îndeplinesc roluri foarte variate – structural, energetic, funcțional. De aceea, orice modalitate de nutriție are drept
scop găsirea și exploatarea eficientă a unei surse adecvate de C, activități care stau la baza și definesc nutriția organică.
Toate sistemele biologice au nevoie și de săruri minerale (în general, cantități mici, având roluri funcționale; unele necesită însă cantități
semnificative de săruri minerale, acestea având rol structural sau/și de protecție – exemplificați asemenea situații), pe care le procură fie împreună cu sursa
de C, fie separat de aceasta, caz în care se vorbește de o nutriție minerală.

TIPURI FUNDAMENTALE DE NUTRIȚIE

Pe baza a diverse criterii, se deosebesc mai multe tipuri de nutriție.
I. În funcție de natura sursei de C exploatate și de modul în care sistemul biologic își produce compușii organici specifici, se deosebesc două
tipuri de nutriție:
1. Nutriție autotrofă (autotrofie) – sursa de C este anorganică (CO2), iar compușii organici specifici sunt produși prin sinteză din CO2.
2. Nutriție heterotrofă (heterotrofie) – sursa de C este organică (glucoză, aminoacizi etc.), iar compușii organici specifici sunt produși prin
transformarea compușilor organici preluați ca hrană.

II. Producerea compușilor organici specifici sistemului biologic, fie că se realizează prin sinteză, fie prin transformare, implică un consum de
energie. În funcție de sursa de energie (și, implicit, de natura acesteia) folosită, se deosebesc două tipuri de nutriție:
1. Nutriție fototrofă (fototrofie) – sursa de energie este lumina (energie radiantă/electromagnetică).
2. Nutriție chemotrofă (chemotrofie) – sursa de energie o reprezintă compuși chimici, anorganici (S, H2S, S2O32– – tiosulfat, Fe, H2, NH3,
NO2–) sau organici (glucide, lipide etc.), din care este eliberată energia prin oxidarea acestora.
 De aceea, în natură se întâlnesc patru tipuri majore de nutriție:
1. Nutriție fotoautotrofă/holofitică – (va fi discutată în continuare)
2. Nutriție fotoheterotrofă – este caracteristică doar unor grupuri de bacterii – bacterii purpurii nesulfuroase, bacterii verzi nesulfuroase și
Heliobacteria.
3. Nutriție chemoautotrofă – este caracteristică exclusiv unor grupuri de bacterii (nitrat- și nitritbacterii, bacterii feruginoase = ferobacterii,
bacterii acetogene, bacterii metanogene); sursa de carbon este CO2, iar sursa de energie o reprezintă unii compuși anorganici (S, Fe2+, H2,
H2S, NH3, NO2–), care sunt oxidați în scopul obținerii energiei necesare pentru sinteze de substanțe organice specifice.
4. Nutriție chemoheterotrofă – este caracteristică majorității bacteriilor, tuturor animalelor, ciupercilor, unor protoctiste și doar câtorva
plante; sursa de C și de energie este reprezentată de compuși organici.

I. NUTRIȚIA AUTOTROFĂ
NUTRIȚIA CHEMOAUTOTROFĂ
Nutriția chemoautotrofă, cunoscută exclusiv la bacterii (numite bacterii chemosintetizante sau chemoautotrofe), are un rol
deosebit de important în natură, deoarece asigură reoxidarea anumiți compuși minerali și reintegrarea în circuitul natural.
Clasificare. În funcție de compușii pe care îi oxidează, bacteriile chemoautotrofe se clasifică în mai multe categorii:
Tipuri de bacterii Răspândire Caracterizare Importanță
NITRIFICATOARE În soluri umede, ape dulci și Nitritbacteriile (Nitrosomonas sp., Amoniacul rezultă din descompunerea resturilor
sărate, bine aerate. Nitrosospira sp.) oxidează amoniacul până organice azotate (proteine ș.a.); este un gaz toxic.
la azotiți. Bacteriile nitrificatoare îl transformă în azotați
Nitratbacteriile (Nitrobacter sp.) netoxici. Intervin în circuitul azotului în natură.
oxidează acidul azotos și azotiții până la
azotați
FERUGINOASE În soluri și ape acide, care conțin Oxidează Fe2+ la Fe3+ (săruri feroase la Contribuie la formarea zăcămintelor de fier de pe
(Acidi)Thiobacillus compuși ai fierului (pirită – FeS2). compuși ferici) fundul apelor stătătoare; pot înfunda țevile de fier
ferrooxidans Fe2+ → Fe3+ + e– sau fontă. Unele bacterii feruginoase, în lipsa
fierului, pot oxida compuși ai Mn, cu formare de
zăcăminte de Mn.
METANOGENE În medii strict anaerobe: în Sunt strict anaerobe și reduc CO2 la CH4 Descompunerea materiei organice din apele
Arhee: nămolul mlaștinilor (sedimentele oxidând H2 la H2O în prezența unor dulci, din mlaștini, orezării, din tractul digestiv al
Methanobacterium, apelor marine și dulci), în ape enzime specifice. rumegătoarelor. CH4 produce un puternic efect
Methanosarcina, reziduale (în digestoarele de ape 4H2 + CO2 → CH4 + 2H2O + energie de seră, contribuind cu cca 25% la generarea
Methanospirillum menajere), în rumenul erbivorelor, acestuia.
intestinul terminal al termitelor.
ACETOGENE Medii anaerobe 4H2 + 2CO2 → CH3COOH + 2H2O
Clostridium spp.,
SULFUROASE Pe fundul apelor stătătoare, ape Oxidează H2S, S sau S2O3 Transformă H2S care este toxic în produși
Thiobacillus uzate, în rizosfera plantelor din asimilabili (–SO42–). Intervin în circuitul
thiooxidans mediile inundate (orezării) biogeochimic al sulfului. Contribuie la formarea
hipoxice sau anoxice. depozitelor geologice de sulfați, mai ales de
ghips (CaSO4 • 2H2O).
HIDROGEN- În medii puțin aerate – Oxidează hidrogenul Utilizează H2 eliberat prin fermentarea celulozei
BACTERII (bacterii microaerob (la interfața dintre H2 + ½O2 → H2O + energie din solurile mlăștinoase și din unele ape
H2-oxidante) mediul aerob și cel anaerob). stătătoare.
Cupriavidus necator,
Pseudomonas sp.

NUTRIȚIA FOTOAUTOTROFĂ
Introducere
Fotoautotrofia este tipul de nutriție în care sursa de carbon este anorganică (CO2), iar substanțele organice necesare sunt sintetizate din
anorganic, sursa de energie fiind reprezentată de lumină sau, altfel spus, procesele anabolice fiind energizate de lumină.
Organismele fotosintetizante sunt: majoritatea plantelor (foarte puține excepții – plantele parazite, plantele saprotrofe), majoritatea algelor,
cianobacteriile, foarte puține eubacterii, extrem de puține arhee, lichenii.
La plante, fotosinteză se realizează la nivelul tuturor organelor și părților verzi ale acestora: frunzele (organe specializate pentru fotosinteză),
tulpinile erbacee, tulpinile lemnoase/ramurile foarte tinere, părți ale florilor (sepalele, părți ale staminelor, gineceul, rar petalele), fructele tinere, necoapte,
foarte rar rădăcinile (unele epifite tropicale și ecuatoriale). Sediul foliar – țesutul – al fotosintezei este parenchimul asimilator reprezentat de parenchimul
palisadic și de parenchimul lacunar. La plante, sediul celular al fotosintezei este cloroplastul.
Fotosinteza
Definiție. Este procesul biochimic, metabolic și fiziologic prin care organismele fotoautotrofe (majoritatea plantelor și alte
câteva grupe de organisme) își sintetizează compușii organici specifici din compuși anorganici (CO 2 și H2O), folosind lumina (hν) ca sursă
de energie, săruri minerale și pigmenți asimilatori drept catalizatori, rezultând și O2 ca produs rezidual.
Ecuație

CO2 + H2O hν săruri minerale substanțe organice + O2↑

pigmenți asimilatori

6CO2 + 6H2O hν săruri minerale C6H12O6 + 6O2↑

Pigmenți asimilatori pigmenți asimilatori glucoză
Din punct de vedere structural există trei categorii principale de pigmenți asimilatori: (a) Clorofile – a, b, c, d, f; (b) Carotenoizi – caroteni și
xantofile; (c) Ficobiline/ficobiliproteine
 Din punct de vedere funcțional există două categorii de pigmenți asimilatori: (a) Pigmenți activi – sunt molecule capabile să realizeze
conversia energetică fotochimică, adică transformarea energiei luminoase în energie chimică. (b) Pigmenți accesorii au două roluri: (1) de a lărgi spectrul
de radiații utile în fotosinteză, adică spectrul de acțiune al fotosintezei și (2) de antioxidanți, prevenind leziunile provocate de lumină pigmenților
clorofilieni.

Mecanismul fotosintezei
Fotosinteza este un complex proces redox (de oxido-reducere) în care CO2 este redus la compuși organici (convențional glucoză, C 6H12O6) de
către H cedat de apă, care astfel se oxidează la O2.
Reacțiile fizico-chimice ale procesului de fotosinteză se pot grupa în două categorii, în funcție de relația lor cu lumina: dacă au sau nu nevoie de
lumină pentru a se produce. Astfel, reacțiile care necesită lumină constituie faza I, fotodependentă (fotochimică, Hill, fizico-chimică, „de lumină”) a
fotosintezei, iar reacțiile care nu necesită lumină în mod direct pentru a se produce, dar sunt dependente de produșii fazei I, constituie faza a II-a,
fotoindependentă (biochimică, metabolică, enzimatică, termochimică, Blackman, „de întuneric”!!!), a fotosintezei; cele două faze se petrec în
compartimente diferite ale cloroplastului.

Faza fotodependentă a fotosintezei

Se desfășoară în membranele tilacoidale și în spațiul tilacoidal. Implică cele două fotosisteme, PSII și PSI, și catene transportoare de electroni.
Presupune două procese care se desfășoară concomitent și corelat:
Fotoliza apei Conversia energetică fotochimică
Se desfășoară în spațiul tilacoidal. a) fosforilarea ADP la ATP și deci înmagazinarea unei părţi din energia luminoasă captată.
9ADP + 9Pi → 9ATP + 9H2O
2H2O → 4H+ + 4e- + O2↑ b) reducerea NADP+ la NADPH + H+
6NADP+ + 6H2 → 6NADPH + 6H+
ATP-ul și NADPH-ul (compuși bogați în energie; al doilea este și transportor de echivalenți de reducere) se acumulează în stromă.

Faza fotoindependentă a fotosintezei

În a doua serie de reacții fotosintetice, ATP și NADPH generate prin faza I sunt utilizate pentru fixarea (asimilarea) și reducerea carbonului
din CO2 și pentru sintetizarea glucidelor simple. Fixarea și reducerea C se petrec în stroma cloroplastelor prin intermediul unei serii de reacții anabolice
numită ciclul Calvin sau ciclul Calvin-Benson-Bassham
Ciclul Calvin se desfășoară în trei faze:
1. Fixarea CO2 (carboxilarea acceptorului de CO2).
2. Reducerea C fixat
3. Regenerarea acceptorului primar de CO2.
Cu toate că, de obicei, glucoza este reprezentată drept produsul glucidic al fotosintezei în ecuația sumă, în realitate foarte puțină glucoză liberă
este produsă în celulele fotosintetizatoare. În schimb, majoritatea C asimilat este convertită în zaharoză/sucroză – principalul glucid transportat prin
plantă sau în amidon – principalul glucid de depozit de la plante.

Importanța fotosintezei
Fotosinteza, alături de replicarea ADN, este cel mai important proces metabolic de pe Pământ; susține energetic (este calea prin care intră în
biosferă aproape toată energia; fără acest influx de energie de la Soare, canalizat în principal prin cloroplaste, ritmul și amplitudinea proceselor biologice pe
această planetă s-ar diminua rapid și în cele din urmă, teoretic, ar înceta, așa cum dictează inexorabila lege a doua a termodinamicii) și material întreaga
biosferă (cu foarte puține excepții – organismele chemoautotrofe).
1. Fotosinteza este procesul prin care se hrănesc organismele fotoautotrofe. Este, de fapt, singurul rol obiectiv al fotosintezei.
2. Fotosinteza este principala sursă de substanțe organice, utilizate direct (consumatori primari, descompunători) sau indirect (consumatori
secundari, terțiari, cuaternari, descompunători) ca sursă de hrană de heterotrofi (și mixotrofi) în lanțurile trofice.
3. Fotosinteza are importanță cosmică, deoarece racordează biosfera la o sursă inepuizabilă de energie cosmică – lumina solară. Prin
fotosinteză biosfera stochează o parte din energia solară/luminoasă incidentă.
4. Fotosinteza participă semnificativ la menținerea constanței compoziției atmosferei, echilibrând procesele consumatoare de oxigen și
producătoare de dioxid de carbon (respirație, arderi, vulcanism?).
5. Fotosinteza stă la baza producției silvice (păduri și, implicit, variatele utilizări ale lemnului) și agricole (culturi vegetale cu rol alimentar și
furajer, dar și animalele hrănite cu furaje – producția zootehnică): furnizează omului hrană, materii prime, energie.
6. Fotosinteza reprezintă, de asemenea, originea combustibililor fosili (cărbune – derivați din plante terestre, petrol – derivat din fito- și
zooplancton, gaze naturale – însoțesc cărbunii și petrolul) care provin din biomasa rezultată, direct sau indirect, acum sute de milioane de ani prin
fotosinteză.
7. Fotosinteza, alături de alte procese ecometabolice, participă la circuitul în natură al materiei (C, N, P, S etc.).

Metode de determinare calitativă și cantitativă a fotosintezei

Pentru punerea în evidență a fotosintezei se folosesc ca plante de experiment în special plante acvatice: Elodea sp., Myriophyllum sp.,
Potamogeton sp. etc. Din formula fotosintezei, în afară de apă și de lumină (care se apreciază cantitativ și calitativ relativ greu), fiecare termen poate fi
folosit pentru aprecierea intensității fotosintezei. În toate cazurile, rezultatele se raportează la unitatea de suprafață a organelor asimilatoare sau la
unitatea de masă proaspătă sau uscată și la unitatea de timp. Intensitatea fotosintezei se determină, de obicei: (1) După cantitatea de oxigen produsă. (2)
După cantitatea de dioxid de carbon consumată/absorbită. (3) După cantitatea de substanțe organice produsă

Factorii care influențează intensitatea fotosintezei

Intensitatea procesului de fotosinteză (If) este influențată de o serie de factori interni (specia, vârsta frunzelor, suprafața foliară și poziția
frunzelor pe tulpină, cantitatea de clorofilă, gradul de hidratare a țesuturilor asimilatoare) și externi.
Factori externi
Concentrația If este maximă când [O2] este de ≈2% și scade cu creșterea concentrației de O2. La [O2] = 21%, If scade cu 30% față de valoarea maximă =>
de O2 [O2]atm normale (20,95%) este un factor limitant al fotosintezei. La conc. mai mari în aer (peste 50%), If este mult diminuată.
Concentrația Fotosinteza – principalul proces consumator de CO2. [CO2]atm = 0,039% (cu variații diurne mici și sezoniere de ±10%; explicați aceste variații).
de CO2 [CO2]min = 0,008 – 0,011%. [CO2]optim = 0,2-3% (la heliofite – 2-3%, la umbrofite – 0,5-1%; la vița de vie – 10%). [CO2]max = 2-5(10)% (în
funcție de specie). Peste această valoare devine toxic – acidifierea citoplasmei => închiderea stomatelor. Creșterea producției în spații închise
(sere, răsadnițe) – prin ↑[CO2] (aport direct de CO2, arderea CH4, îngrășăminte organice care cresc „respirația solului”)
Temperatura tmin – cca. 0ºC (adesea ușor negativă, (–3)-( –1) ºC); la grâul de toamnă – (–5)-(–2)ºC, la molid și brad – (–7)-(–6)ºC; la lichenii din zonele arctice
este (–18ºC); toptim – variază cu ecotipul căruia aparțin speciile de plante: pentru mezoterme – (20)25-30(35)ºC, pentru plantele originare din
zonele calde este 30-40ºC; tmax – variază cu ecotipul: 45-50ºC pentru plantele din zonele temperate, 50-55ºC pentru plantele din regiunile sudice;
70-72ºC (și chiar mai mari) la unele cianobacterii.
Lumina Influențează If atât calitativ (prin compoziția spectrală), cât și cantitativ (prin intensitate).
Intensitatea luminii (Il). În funcție de Il, plantele se clasifică în plante heliofile/fotofile, adaptate la o intensitate luminoasă ridicată (helios =
soare) și plante sciatofile/umbrofile, adaptate la o intensitate luminoasă scăzută. Plante heliofile cultivate în zona temperată: grâul, porumbul,
 floarea soarelui, vița de vie. Plantele heliofile sunt în general originare din zonele sudice. Plantele umbrofile/scia(do)file sunt plantele din păduri,
desișuri sau plantele ornamentale de apartament; sunt originare în general din zonele temperate și nordice.
Cunoașterea intensității luminii care asigură o fotosinteză optimă are o importanță deosebită practică în stabilirea densității culturilor, atât în
condiții de câmp, cât și în spații protejate.
Umiditatea Umiditate optimă – 70-90%. La secetă atmosferică – umiditate 35-40% (pe timp de arșiță, la mijlocul zilei) – și secetă a solului, If scade
relativă a semnificativ, încetând la atingerea coeficientului de ofilire.
aerului
Apa din sol Are efecte directe (reactant în fotosinteză – sursă de H+) și indirecte. Acțiunea indirectă – prin participarea la închiderea și deschiderea
stomatelor și la hidratarea celulelor mezofilare.
Sărurile Intră în compoziția unor compuși organici implicați în fotosinteză sau reprezintă catalizatori ai unor reacții chimice. Participă direct sau indirect
minerale la fotosinteză și la sinteza substanțelor organice. Plantele extrag din sol cantități mari de N, P, K, moderate de S, Ca, Mg, Na, Fe și infime de Cu,
Zn, Mn, B etc. Când unul sau altul dintre elementele necesare este insuficient => boli fiziologice specifice (chiar dacă necesarul este uneori foarte
mic). Carențele minerale scad fotosinteza => scad recoltele. Agricultura modernă pp și analiza ofertei minerale a solurilor pentru a o completa
prin fertilizare numai cu substanțele necesare.

II. NUTRIȚIA HETEROTROFĂ

Heterotrofia, la rândul ei, poate fi împărțită în mai multe categorii, după mai multe criterii. Astfel, în funcție de modul în care sunt preluate
din mediu substanțele organice gata sintetizate și de complexitatea acestor compuși, se deosebesc două tipuri de heterotrofie: absorbtivă și ingestivă.
A. Heterotrofie absorbtivă
Compușii organici nutritivi sunt mici, simpli, nespecifici (eventual au fost simplificați prin digestie extracorporală – organismul elimină în
afara corpului enzime digestive care degradează compușii organici macromoleculari din sursa de hrană până la compuși simpli) și sunt absorbiți direct prin
suprafața corpului, ajungând rapid la/în celule unde sunt folosiți pentru sinteza de compuși specifici. Este caracteristică ciupercilor și majorității
bacteriilor.
Heterotrofia absorbtivă, la rândul ei, poate fi împărțită arbitrar, în funcție de natura sursei de compuși organici simpli, în două tipuri:
saprotrofie și parazitism trofic.
A.1. Saprotrofie (nutriție saprotrofă/saprobiontă)
Sursa de compuși organici simpli este reprezentată de cadavre (resturi de organisme de plante, de animale etc.) în descompunere; simplificarea
compușilor organici macromoleculari din alcătuirea cadavrelor este realizată, în parte, prin reacții fizico-chimice nebiologice, dar poate fi realizată și prin
digestie extracelulară extracorporală (proteine → aminoacizi; polizaharide (amidon, celuloză) → monozaharide; lipide complexe (TG) → glicerol, acizi
grași, monogliceride). Pentru a putea fi absorbite, substanțele organice simple trebuie să fie dizolvate în apă.
Saprotrofia este de două tipuri, în funcție de diversitatea compușilor organici utilizați ca sursă de hrană:
 omnivoră – saprotroful consumă o gamă largă de compuși organici de origine vegetală sau animală; exemple: Mucor mucedo – mucegaiul
alb, Penicillium glaucum etc.
 specializată – saprotroful consumă preferențial sau exclusiv o gamă limitată/restrânsă de compuși organici și deci poate supraviețui într-o
nișă ecologică foarte îngustă; exemple: culturile de bacterii metilotrofe consumă metan, metanol, CO, acid formic și alți compuși înrudiți,
cu un singur atom de carbon; speciile parazite ale genului Leptospira utilizează doar acizi grași cu lanț lung ca sursă de C și de energie;
exemplul clasic – Acetobacter aceti transformă etanolul în acid acetic – este un exemplu eronat, deoarece procesul menționat (transformarea
alcoolului etilic în acid acetic) este un proces energogenetic (clasic, un proces fermentativ – vezi Respirația și fermentațiile), nu unul trofic.
Nutriția saprobiontă este caracteristică unor ciuperci și bacterii, care constituie împreună grupul ecologic al descompunătorilor; aceștia
mineralizează resturile organice (contribuind la circuitul materiei în natură); au și efect de igienizare a mediului; unii saprotrofi specializați, prin
modificare genetică, pot fi folosiți în bioremediere (îndepărtarea din mediu a unor poluanți – petrol, mase plastice etc.). Efecte negative – alterarea
alimentelor și a nutrețurilor (combatere – prin frig, deshidratarea alimentelor, concentrarea alimentelor, conservanți); degradarea construcțiilor de lemn, a
hârtiei (arhive).
În natură, saprotrofii concurează pentru hrană, unii producând antibiotice (penicilină, streptomicină etc.) pentru eliminarea concurenței,
substanțe de care beneficiază și omul.
A.2. Parazitism trofic
Sursa de compuși organici simpli este reprezentată de organisme vii (gazde), cărora parazitul le provoacă neajunsuri, chiar moarte în cazul
exploatării excesive – extragere de substanțe nutritive, eliminarea de toxine, leziuni structurale provocate gazdei.
Gazdele reacționează la prezența și activitatea parazitului manifestând semne de boală caracteristice și reacții de apărare specifice – creșteri de
temperatură, creșterea numărului de leucocite, producerea de fitoalexine etc.
Acest tip de nutriție este întâlnit la multe grupe de organisme – bacterii, alge, protozoare, pseudociuperci, ciuperci, plante, animale mai ales
nevertebrate; ciupercile și bacteriile parazite produc boli gazdelor, numite micoze, respectiv bacterioze.
Bacteriozele sunt boli produse de bacterii plantelor, animalelor, inclusiv omului; unele sunt zoonoze – boli ale animalelor care pot trece și la om:
antrax, leptospiroză, salmoneloză, tuberculoză.
Există bacterii parazite utile omului prin bacteriozele produse la specii de organisme dăunătoare – ex., Bacillus thuringiensis parazitează
insectele => „insecticid biologic” folosit încă din 1920; în timpul sporulării produce cristale proteice toxice – δ-endotoxine.
Micozele sunt boli produse de ciuperci. Cele mai afectate sunt plantele, inclusiv plantele de cultură care sunt afectate de micoze precum ruginile,
tăciunii, manele, făinările etc.
Unele ciuperci parazite sunt monoxene – parazitează o singură gazdă (ex., Laboulbenia baerii/Stigmatomyces muscae parazitează doar musca de
casă?); altele sunt heteroxene – ca să-și finalizeze ciclul de reproducere au nevoie de cel puțin două gazde din specii diferite (ex., rugina gâului, Puccinia
graminis, parazitează obligatoriu succesiv grâul – Triticum aestivum – și dracila – Berberis vulgaris). Unele ciuperci parazite sunt răspunzătoare de zoonoze
– tricofiția.
Plantele holoparazite nu au clorofilă, adesea nu au frunze, ci doar o tulpină subțire gălbuie sau albicioasă sau chiar transparentă și prezintă
haustori care pătrund în fasciculele conducătoare ale gazdei, adesea o altă plantă superioară; ex., Cuscuta sp. (torțel), Orobanche sp. (lupoaie), Lathraea
squamaria (muma pădurii).
Parazitismul ca proces ecologic este însă mult mai complex și nu se limitează doar la aspectele legate de hrănire; în plus, parazitismul trofic nu
este exclusiv legat de heterotrofia absorbtivă (de unde reiese relativitatea acestor clasificări).
B. Heterotrofie ingestivă (nutriție holozoică) – va fi discutată ulterior
 III. ALTE TIPURI DE NUTRIȚIE
Nutriția mixotrofă (mixotrofia)
Sensul acestui tip de nutriție variază în funcție de autor. O definiție mai simplă consideră mixotrofia o combinație de auto- și heterotrofie, care
se pot manifesta succesiv (A. mixotrofie alternantă), ca în cazul unor euglene (la lumină fac fotosinteză, deci se hrănesc autotrof, iar la întuneric se
hrănesc heterotrof) sau simultan (B. mixotrofie simultană), cele două tipuri principale de nutriție fiind complementare, ca în cazul plantelor carnivore, al
semiparazitismului unor plante și al simbiotrofiilor mutualiste (lichenii, micorizele, nodozitățile). Însă oricare dintre aceste subtipuri de nutriție
mixotrofă poate fi considerat, ca urmare a particularităților, un tip trofic de sine stătător sau pot fi grupate în alte moduri.
A. Mixotrofie alternantă – unele alge (precum euglenele; vezi mai sus)

B. Mixotrofii simultane
B.1. Plante semiparazite
Asemenea plante au frunze verzi, deci au pigmenți asimilatori, dar prezintă și haustori pe care îi introduc în corpul (tulpină, rădăcină) altor
plante și preiau diverse substanțe. Având frunze verzi => își produc singure substanțele organice necesare, prin fotosinteză; nu au perișori absorbanți,
rădăcinile lor formează haustori cu ajutorul cărora preiau apă și săruri minerale din rădăcinile plantelor-gazdă => sunt hidroparazite. Viscum sp. (vâscul
de foioase și vâscul de conifere) – parazitează pe ramurile multor specii de arbori (inclusiv pomi fructiferi), iar Loranthus sp. (vâscul de stejar) – aproape
exclusiv pe ramuri de stejar. Alte exemple: Rhinanthus, Melampyrum, Thesium etc.
B.2. Plante carnivore
Sunt plante autotrofe care trăiesc în medii sărace în anumite săruri minerale (în special cu N – necesar pentru sinteza de proteine și de acizi
nucleici), au sistem radicular slab dezvoltat sau chiar absent și nu formează micorize, de aceea sunt nevoite să recurgă la alternative de procurare a acestora:
capturarea și digerarea enzimatică a unor animale (în special insecte => plante insectivore, dar și alte animale de mici dimensiuni – rozătoare, reptile,
amfibieni etc.), urmate de absorbția produșilor digestiei. În vederea capturării, plantele carnivore sunt adaptate prin prezența unor capcane (în general,
elemente foliare – lamină, pețiol, peri etc. – transformate): (a) capcane pasive: peri lipicioși (Drosera rotundifolia – roua-cerului), frunze lipicioase
(Pinguicula vulgaris, P. alpina) și vapori aromați, urne cu margini colorate și foarte netede, cerate, glande nectarifere și care conțin lichid în interior
(animalul este atras de culorile intense, alunecă în urnă, se îneacă și apoi este digerat de enzimele prezente în lichidul respectiv, secretate de celule
specializate ale plantei) la Nepenthes sp., Sarracenia sp.; (b) capcane active: execută mișcări foarte rapide consecutiv stimulării de prezența prăzii (frunzele
de la Dionaea muscipula – capcana de muște a lui Venus), capcanele prin presiune negativă de la Utricularia sp. – otrățel-de-baltă
B.3. Simbiotrofii mutualiste
Simbioza
Simbioza (gr. veche syn – împreună; biotis – trai/a trăi) este o relație/interacțiune/asociere strânsă și adesea pe termen lung (și obligatorie) între
două sau mai multe (organisme din) specii diferite. În 1879, micologul german Heinrich Anton de Bary definește simbioza drept „conviețuirea de
organisme diferite”. Astfel, după natura relației dintre parteneri, se deosebesc trei tipuri de simbioză – mutualistă, comensală și parazitară. Simbioza
mutualistă, numită și mutualism, este o relație interspecifică reciproc avantajoasă partenerilor; este descrisă simbolic ca o relație de tip „+ +”. Simbioza
comensală, numită și comensalism, este o relație trofică interspecifică în care unul dintre parteneri se hrănește pe seama celuilalt, fără a-i aduce acestuia
avantaje sau a-i provoca neajunsuri; este simbolizată ca o relație de tip „+ 0”. Simbioza parazitară, numită și parazitism, este o relație interspecifică în
care unul dintre parteneri – parazitul – beneficiază pe seama celuilalt (gazda), provocându-i diverse neajunsuri/boli (carențe nutritive, leziuni, intoxicații,
chiar moarte); este simbolizată ca o relație de tip „+ –” (vezi Parazitismul trofic).
B.3.1. Licheni
Lichenii sunt asociații simbiotice mutualiste alcătuite din doi parteneri/două componente:
1. MICOBIONT (gr. mykes – ciupercă, bios – viață; component/partener fungal) – o specie de ciupercă din filum Ascomycota (cca. 98% din
ciupercile lichenizante) sau Basidiomycota (restul ciupercilor lichenizante).
2. FOTOBIONT (gr. photos – lumină; component fotosintetizant) – o populație monospecifică (rar altfel) de alge unicelulare sau filamentoase
sau de cianobacterii. Când fotobiontul este o algă, se mai numește FICOBIONT; când este o cianobacterie – CIANOBIONT (mai puțin de
10% dintre licheni).
Definiția actuală, acceptată de majoritatea biologilor, îi aparține lui Vernon Ahmadjian (1993): lichenul este o asociație mutualistă între o
ciupercă (de obicei ascomicetă, dar în câteva cazuri, bazidiomicetă sau deuteromicetă; formează un tal/stromă lichenizant/ă) și unul sau mai mulți
parteneri fotosintetizanți (în general alge verzi sau cianobacterii).
Natura relației dintre micobiont și fotobiont este o chestiune/problemă de scară/nivel de analiză (după David L. Hawksworth):
 La nivel celular, celulele fotobiontului sunt parazitate de micobiont
 La nivel organismic (lichenul ca organism unitar), asociația este mutualistă deoarece nici unul dintre parteneri nu se poate dezvolta
corespunzător separat în nișele în care se găsesc în natură.
În prezent mutualismul este, în general, definit pe baza unității funcționale duale și, ca urmare, lichenii sunt considerați o simbioză mutualistă.
Corpul vegetativ al lichenului este un tal, format, aproape în întregime, de către ciupercă; aceasta are astfel rol principal în determinarea formei
lichenului. Lichenii sunt extrem de răspândiți (în toate zonele și etajele de vegetație ale globului), deoarece, pe lângă mediile cu condiții moderate, sunt
capabili să trăiască în unele dintre cele mai aspre/ostile medii/habitate de pe Terra. Se întâlnesc din regiunile deșertice aride până în regiunile arctice, de la
câmpie până în zonele alpine; cresc pe sol, trunchiuri de copac, roci arse de soare, șipci de gard și creste alpine bătute de vânt, peste tot în lume.
Importanță. Lichenii sunt foarte importanți din punct de vedere ecologic (au un rol important în ecosisteme), ca și pentru om, direct și indirect:
producători primari; participă la pedogeneză și astfel inițiază succesiuni ecologice, fiind organisme pioniere; contribuie la fixarea azotului în sol; sursă
de hrană pentru o diversitate de animale, inclusiv de om; material de construcție folosit de păsări (în edificarea cuiburilor) și de veverițe zburătoare; sursă
de coloranți (folosiți industrial sau chiar în pictură), de parfumuri, de vitamine; utilizări medicinale – din multe specii au fost extrase antibiotice;
bioindicatori ai gradului de poluare.
B.3.2. Micorize
Reprezintă probabil cea mai frecventă/răspândită și poate cea mai importantă simbioză mutualistă de la plante. Micorizele au răspândire
ubicuitară, fiind prezente în habitate naturale sau/și în culturi agricole. Etimologic, gr. mykēs = ciuperci, rhiza = rădăcină, deci s-ar traduce literal prin
„rădăcină cu ciuperci”. Micorizele sunt asociații simbiotice intime/strânse, mutualiste (reciproc avantajoase), între rădăcinile unor plante (majoritatea
plantelor vasculare – peste 80% dintre speciile studiate) și hifele unor ciuperci (care colonizează radicelele în timpul perioadelor de creștere, acoperindu-le
ca niște manșoane).
Rolul partenerului fungal: asigură un avantaj pentru planta-gazdă crescând capacitatea acesteia de a absorbi din sol apa și elementele minerale
esențiale; asigură protecție împotriva atacului ciupercilor patogene și al nematodelor (viermi cilindrici de mici dimensiuni); determinând creșterea
rezistenței plantei-gazdă la secetă și la boli. Rolul plantei-gazdă - planta asigură ciupercii, ca răsplată pentru avantajele aduse, glucidele și vitaminele
esențiale necesare creșterii acesteia.
B.3.3. Nodozități/Bacteriorize
Unele bacterii edafice (din sol) participă la schimburi reciproc avantajoase de substanțe chimice cu rădăcinile plantelor. Altele amplifică
descompunerea materiei organice și cresc astfel disponibilitatea nutrienților; unele bacterii edafice trăiesc chiar în rădăcinile plantelor și transformă azotul
atmosferic în forme utilizabile de către gazda lor vegetală.
Bacteriile fixatoare de azot. Cu toate că atmosfera terestră conține ~79% N2 (azot gazos/molecular liber), plantele nu îl pot utiliza deoarece
molecula conține o triplă legătură covalentă între cei doi atomi de N, ceea ce o face aproape inertă chimic. Pentru a putea fi utilizat de către plante, N 2
atmosferic trebuie redus la NH3 printr-un proces numit fixarea azotului. Toate organismele fixatoare de N sunt bacterii/procariote și unele dintre ele sunt
libere în sol sau în mediul acvatic. Unul dintre cele mai importante genuri de bacterii implicate în fixarea N 2 este Rhizobium, care formează asociații intime
cu rădăcinile plantelor din familia Fabaceae (numite popular legume – mazăre, soia, lucernă, arahide etc.), modificându-le semnificativ structura. Cu toate
că Rhizobium poate trăi liber în sol, nu poate fixa N2 în această stare; nici rădăcinile fabaceelor nu pot fixa N2 fără bacterii. Întreaga secvență de reacții prin
care N2 este redus la NH3 este catalizată de nitrogenază (complex enzimatic). Deoarece procesul de fixare a azotului necesită opt molecule de ATP pentru
fiecare moleculă de NH3 sintetizată, bacteriile fixatoare de azot au nevoie de o aprovizionare adecvată cu glucide din materia în descompunere din sol, din
secrețiile radiculare sau, în cazul lui Rhizobium, din țesutul vascular al rădăcinilor.
Mutualismul specializat dintre bacteriile din genul Rhizobium și rădăcinile fabaceelor implică modificări dramatice în structura rădăcinii. În
lungul rădăcinilor unei fabacee apar umflături numite noduli/nodozități alcătuite din celule ale plantei care au fost „infectate” de bacterii din genul
Rhizobium (care se traduce prin „viață în rădăcină”). Relația fabacee-Rhizobium generează mai mult N utilizabil pentru plantă decât toți fertilizatorii
industriali utilizați în prezent, și mutualismul asigură cantitatea adecvată de N la momentul potrivit fără nici un cost pentru fermier. Pe lângă aprovizionarea
cu N, fixarea N reduce semnificativ cheltuielile cu fertilizatori pentru culturile ulterioare, deoarece rădăcinile cu nodozități rămân în sol și se descompun,
îngrășând astfel solul.
Relația simbiotică între fabacee și bacterii fixatoare de azot este mutualistă prin faptul că bacteriile aprovizionează gazda cu azot fixat/utilizabil,
iar planta îi asigură bacteriei glucide și alți compuși organici. Nodulii radiculari utilizează cea mai mare parte a amoniului pentru a produce aminoacizi, care
sunt apoi transportați spre lăstar prin xilem.

TEST nr. I.2

I. Stabiliți VALOAREA DE ADEVĂR a următoarelor afirmații. Marcați în grila de răspuns A dacă este adevărată și B dacă este
falsă (0,25p x 9 = 2,25p).
1. Speciile genului Loranthus își înfig haustorii în țesutul acvifer al tulpinilor plantelor-gazdă.
2. Prin lipidele conținute, țesutul adipos are rol în metabolismul energetic.
3. Plantele parazite au culoare gălbuie sau albicioasă și extrag substanțele organice din xilem cu ajutorul haustorilor.
4. Osteoclastul conține cantități mari de colagen.
5. În lichen, ciuperca primește de la algă substanțe organice rezultate printr-un proces la care participă clorofila.
6. Impulsul nervos (potențialul de acțiune) este condus rapid și fără decrement prin neuron de la dendrite la butonii terminali.
7. Endonervul este o teacă nervoasă continuă, situată deasupra neurilemei axonale.
8. Ciuperca mixotrofă rugina grâului parazitează obligatoriu două gazde.
9. Alimentele deshidratate nu sunt medii favorabile pentru organisme saprotrofe.
II. CAUZĂ-EFECT. La itemii 10-13 răspundeți cu: A – dacă ambele afirmații sunt adevărate și există relație de cauzalitate între
ele; B – dacă ambele afirmații sunt adevărate și nu există relație de cauzalitate între ele; C – dacă prima afirmație este adevărată,
iar a doua este falsă; D – dacă prima afirmație este falsă, iar a doua este adevărată; E – dacă ambele afirmații sunt false (0,25p x 4
= 1p)
10. La periferia cartilajului se află pericondrul deoarece condrocitele se hrănesc prin difuzie din sângele din capilarele din grosimea
cartilajului.
11. Butonii terminali sunt regiuni specializate în comunicarea intracelulară pe cale chimică ale axonului deoarece se găsesc la extremitatea
distală a acestuia și conțin vezicule cu neurotransmițători.
12. Epiteliile sunt ocazional asociate cu un tip de țesut conjunctiv deoarece se hrănesc prin difuzie din capilarele țesutului lax subiacent.
13. Osteoplastele sunt cavități stelate din alcătuirea osteoidului deoarece conțin celule cu formă similară care desfășoară activități de
întreținere a țesutului pe care l-au format.

III. COMPLEMENT MULTIPLU NEGRUPAT. La itemii 14-24
propuse (0,25p x 11 = 2,75p)
14. Țesutul conjunctiv lax:
A. Însoțește epidermul
B. Conține fibrocite
C. Nu conține vase de sânge
D. Are celule dispuse pe membrana bazală
E. Participă la formarea unor straturi ale tegumentului
15. Identificați asocierea/ile corectă/e legată/e de țesuturile
epiteliale:
A. Mucoasa traheală – nuclei la înălțimi diferite
B. Adenohipofiză – cordoane de celule secretoare de mucus
C. Epiteliul intestinal – celule turtite
D. Mucoasa esofagului – celule superficiale turtite
E. Epiteliu senzorial – localizare în mucoasa limbii
16. Țesutul osos spongios, spre deosebire de țesutul osos
compact:
A. Are spații numite areole care conțin măduvă galbenă
B. Conține osteoblaste stelate
C. Este prezent în alcătuirea epifizelor oaselor lungi
D. Se află la periferia oaselor scurte
E. Constituie zona centrală a oaselor scurte
17. Celulele musculare netede, ca și cele cardiace:
A. Conțin multă sarcoplasmă
B. Se găsesc în mușchii atașați de oase
C. Au formă cilindrică, uneori ramificată terminal
D. Participă la formarea pereților unor organe interne
E. Au nucleul situat excentric
18. Identificați afirmația/-ile corectă/e legată/e de funcțiile de
nutriție:
A. Excreția și respirația au mai multe în comun decât excreția
și hrănirea
alegeți RĂSPUNSUL/RĂSPUNSURILE corect/e din variantele
B. Respirația ca proces metabolic are rol central în energetica
organismului
C. Asigură conectarea informațională și materială a
organismului cu mediul de viață
D. Circulația asigură importul și exportul de materie și
energie în și din organism
E. Hrănirea poate fi realizată prin sinteză din anorganic sau
preluare de compuși organici
19. Despre faza fotodependentă a fotosintezei este adevărat:
A. are loc la nivelul membranei interne a învelișului
mitocondrial
B. implică și fluxuri de electroni între molecule de clorofilă
C. produce compuși macroergici care se acumulează în
spațiul tilacoidal
D. cuprinde fotoliza CO2 în O2 și carbon
E. generează oxigen care va fi inclus în substanțe organice
20. Cuscuta:
A. Denumirea științifică este Orobanche minor
B. Nu are frunze, iar tulpina este subțire și gălbuie
C. Este o plantă inferioară heterotrofă
D. Absoarbe nutrienții organici din traheele plantei gazdă
E. Este simbiotrofă cu rădăcinile unor plante
21. Despre bacteriile chemosintetizante este adevărat:
A. Bacterii sulfuroase – reduc H2S din emanațiile vulcanice și
formează ghips
B. Bacterii acetogene – obțin energie în condiții anaerobe și
generează oțet
C. Bacterii metanogene – oxidează CO2 din nămolul bălților
și înfundă țevile de fontă
 D. Bacterii nitrificatoare – produc direct azotați prin oxidarea
NH3 din mediu și contribuie la generarea efectului de seră
E. Bacterii feruginoase – obțin energie reducând Fe3+ la Fe2+
și participă la fermentarea celulozei
22. Identificați afirmația corectă legată de saprotrofie:
A. Mucor mucedo transformă alcoolul etilic în oțet
B. Saprotrofii absorb substanțe organice dizolvate în apă
C. În cooperarea pentru exploatarea sursei de hrană
descompunătorii produc antibiotice
D. Saprotrofii au mare importanță ecologică prin
mineralizarea resturilor anorganice
E. Organismele saprobionte sunt utile prin efectul de
conservare a alimentelor
23. Despre Thiobacillus sp. este adevărat:
A. Este prezent în microbiota din rumenul erbivorelor
B. Poate să obțină energie din toate elemente chimice din
pirită
C. Poate participa la formarea de zăcăminte de Mg
D. Poate fi găsit în mediile bine aerate din digestoarele de ape
menajere
E. Poate compromite circulația apei prin conductele din
polimeri organici
24. La licheni, spre deosebire de micorize:
A. Nutriția este mixotrofă simultană
B. Partenerul nefotosintetizant protejează fotobiontul de
insolație
C. Ciuperca aprovizionează partenerul cu apă și săruri
minerale
D. Participă și organisme chemoautotrofe pluricelulare
E. Fotosinteza poate fi realizată doar de organisme procariote

HRĂNIREA (NUTRIȚIA PROPRIU-ZISĂ)

II. NUTRIȚIA HETEROTROFĂ (continuare)

B. Heterotrofie ingestivă (nutriție holozoică)

Generalități
Sursa de hrană (alimentul) conține compuși organici macromoleculari care sunt introduși ca atare într-o cavitate
specializată – tub digestiv, vacuolă digestivă – a corpului (proces numit ingestie) și la acest nivel, prin intervenția unor
enzime, sunt degradați până la compuși organici simpli, mici, nespecifici (proces numit digestie intracavitară, extracelulară
la majoritatea animalelor, intracelulară la protozoare și unele animale primitive – CARE SUNT ACESTEA?), iar ulterior
aceștia sunt absorbiți în mediul intern al organismului și transportați la toate celulele corpului, unde vor fi folosiți pentru
sinteza de compuși organici specifici. Resturile nedigerabile sau/și neabsorbabile sunt eliminate din organism (egestie).
Este caracteristică protozoarelor și animalelor.
În funcție de tipul sursei alimentare, poate fi: erbivorie (fitofagie), carnivorie, detritofagie, omnivorie, necrofagie,
coprofagie etc., unele dintre aceste tipuri având subtipuri și specializări (exemplu – fitofagia poate fi de mai multe tipuri –
granivorie, graminivorie, filofagie, xilofagie, seminivorie, nectarivorie, frugivorie etc.).
Majoritatea substanțelor întâlnite în alimente are o structură chimică complexă, diferită de cea a constituenților
organismului și nu pot fi preluate și utilizate ca atare din natură. Ele suferă, în prealabil, transformări fizice și chimice.
Digestia = totalitatea proceselor fizice și chimice prin care alimentele complexe (principiile alimentare) ingerate
sunt transformate în compuși simpli, nespecifici, absorbabili.
Acești compuși simpli vor ajunge la celulele corpului, unde vor fi utilizați în scop structural (sinteza de compuși
specifici – anabolism), energetic (degradare cu eliberare de energie – catabolism) sau funcțional.

TIPURI PRINCIPALE DE DIGESTIE

În funcție de MECANISM În funcție de SEDIU
Chimică Intracelulară
 cu enzime hidrolitice (hidroliză enzimatică)  la protozoare, spongieri, celenterate, unele celule ale sistemului imunitar
 = scindarea substanței macromoleculare de către apă, proces catalizat de  ingestia substanței alimentare complexe – prin fagocitoză (vezi tipurile de
enzime specifice: endocitoză din clasa a IX-a)
 a1-a2 + HOH → a1-H + a2-OH  digestia este doar chimică, realizată de enzimele hidrolitice acide lizosomale,
 enzimele = biocatalizatori descărcate de lizosom în fagosom
 rol de hrănire – la protozoare, spongieri, celenterate
proteaze
 proteine aminoacizi  alte roluri: remanieri structurale (metamorfoza la fluturi); imunitate mediată
celular
amilaze
 polizaharide monozaharide (glucoză)
(amidon, glicogen)
lipaze
 trigliceride acizi grași, glicerol, monogliceride
*proteaze = enzime proteolitice; amilaze = enzime amilolitice/glicolitice;
lipaze = enzime lipolitice
Fizică Extracelulară intracavitară
 umezire => înmuiere, lubrifiere  la majoritatea animalelor
 dizolvare  alimentele sunt introduse prin ingestie într-o cavitate specializată a corpului
 solubilizare – emulsionare cu săruri biliare (tubul digestiv), cu perete pluricelular
 procese mecanice:  în cavitate se produce digestia chimică de către enzimele secretate de glande
 mărunțire masticatorie digestive
 emulsionare (pentru lipide – fragmentare prin agitare)  glandele digestive – două tipuri:
 situate în peretele tubului digestiv (intraparietale):
 glande gastrice, glande intestinale
 sunt mici
 situate în afara tubului digestiv:
 sunt mari
 = glande anexe: salivare, ficat, pancreas exocrin
 sunt în legătură cu unele segmente ale tubului digestiv prin canale
excretoare
 Sistemul digestiv la mamifere/om
Sistemul digestiv asigură aportul de substanțe organice (glucide, lipide, proteine, vitamine etc.) și anorganice (apă, săruri minerale), necesare
funcționării celulelor. Produșii rezultați în urma digestiei sunt folosiți fie în scop energetic pentru refacerea rezervelor de ATP, fie în scop
structural intrând în alcătuirea diferitelor componente ale celulei.
Alimentele, principala sursă de energie a organismului, suferă transformări fizice și chimice, pentru trecerea în mediul intern – sânge și limfă –
și utilizarea de către celule.
La nivelul tubului digestiv hrana este mărunțită, propulsată și amestecată cu sucurile digestive (transformări fizice) și descompusă în molecule
mici, absorbabile (transformări chimice), prin procesul de digestie. Produșii rezultați în urma digestiei – nutrimentele – trec în sânge sau limfă
prin procesul de absorbție. Digestia și absorbția sunt funcțiile cele mai importante ale sistemului digestiv.
Sistemul digestiv este format din: tub digestiv (canal alimentar, tract gastrointestinal) și glande anexe (glandele salivare, ficatul și
pancreasul).
I. TUB DIGESTIV
Organele/segmentele tubului digestiv sunt: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire și intestinul gros.
Structura peretelui tubului digestiv
Peretele tubului digestiv are o structură unitară de la esofag
până la anus, fiind format din patru tunici concentrice, cu unele
diferențe structurale zonale. Cele patru tunici sunt: tunica
mucoasă (internă), tunica submucoasă, tunica musculară și
tunica externă.
Tunica mucoasă este formată din epiteliu și lamina propria a
epiteliului; epiteliul este, în general, columnar unistratificat
(excepție – cavitate bucală, esofag, canal anal); căptușește
tubul digestiv și îndeplinește roluri diferite, în funcție de
segment:
 asigură protecția împotriva agenților patogeni prin
epiteliul de căptușire și țesutul limfoid de la nivelul ei
 secretă mucus, enzime digestive și hormoni
 asigură absorbția nutrimentelor.
Tunica submucoasă este formată din țesut conjunctiv lax; conține o bogată rețea vasculară, vase limfatice, foliculi limfatici și
un plex nervos vegetativ intrinsec – plexul submucos (Meissner). Acesta reglează activitatea secretorie de la nivelul tunicii
mucoase.
Tunica musculară asigură motilitatea tubului digestiv. Este formată în general din două straturi: (1) stratul intern, format din
fibre circulare care în anumite zone se concentrează formând sfinctere și (2) stratul extern, format din fibre longitudinale. Între
cele două straturi se găsește plexul nervos vegetativ mienteric (Auerbach), care controlează motilitatea tubului digestiv –
peristaltism și segmentare.
Tunica externă – la nivelul organelor din cavitatea abdominală este formată din foița viscerală a peritoneului (membrană
seroasă – foiță mezotelială – epiteliu unistratificat pavimentos + lamina propria subiacentă); la nivelul esofagului și părții
terminale a rectului este reprezentată de adventiție – strat de țesut conjunctiv fibros. Are rol de protecție și de ancorare a
segmentelor tubului digestiv de organele învecinate.
 I. TUB DIGESTIV
Funcții paradigestive și
Segmente Caracteristici topografice și morfo-anatomice Funcții digestive
nedigestive
Cavitate  primul segment al TD INGESTIE DIGESTIA BUCALĂ
bucală  comunică  prehensiune – recepția  presupune două tipuri de activități – motorii
 cu exteriorul prin orificiul bucal hranei și secretorii
 posterior cu faringele prin istmul buco-faringian  deglutiție – timpul bucal:  rezultat – BOL ALIMENTAR (prin
 subîmpărțită de arcadele alveolo-gingivo-dentare în două  formarea bolului fragmentarea, omogenizarea, îmbibarea cu mucus
alimentar a alimentelor)
compartimente:
 vestibul bucal (între obraji și dinți)  transportul bolului
alimentar – propulsia în Digestie fizică
 cavitate bucală propriu-zisă, delimitată:
 masticație (mărunțirea mecanică a
 anterior şi lateral – arcadele gingivo-dentare faringe
alimentelor)
 superior – bolta palatină (ant.- palat dur/osos; post.  organe pasive – maxilarele, mandibula,
– palat moale/văl palatin – cu lueta/uvula); separă ABSORBȚIE dinții
cav. buc. de fosele nazale  foarte redusă – medicamente
(nitroglicerină), alcool  organe active – limba, mușchii
 inferior – planşeul bucal cu limba și glanda masticatori
sublinguală  superficială la carnivore, foarte
 posterior comunică cu faringele prin istmul gâtului temeinică la erbivore
 conține organe specializate: dinții și limba ROLURILE LIMBII
 paradigestive: prehensie (la  lubrifiere – saliva (mucus)
LIMBA  dizolvare/solubilizare (săruri, zahăr etc.) –
rumegătoare), deglutiție,
 organ musculo-membranos mobil – mișcări foarte variate saliva (apă)
supt
 prezintă excrescențe – papilele linguale: filiforme,
 nedigestive:
fungiforme, foliate, circumvalate Digestie chimică
 alcătuită din corp (situat în cavitatea bucală, atașat de  articularea sunetelor
(vorbire)  hidroliza enzimatică a amidonului preparat
planșeul bucal prin frenul lingual; vârful liber) și rădăcină termic până la maltoză și dextrine
(spre faringe)  organ senzitiv
(tactil/mecanic, termic și  enzima – amilază salivară (ptialină) din
 structură: (1) schelet osteofibros, (2) mușchi striați salivă; este inactivată de pH-ul acid din
nociceptiv) – prin
intrinseci și extrinseci și (3) mucoasă (prezintă epiteliu sucul gastric
pluristratificat pavimentos nekeratinizat și excrescențe – receptorii de la nivelul
papilelor filiforme Vezi TABELUL nr. 1
papilele linguale)
DINȚII  organ senzorial gustativ –
prin receptorii din mugurii DE CE AMILAZA SALIVARĂ NU POATE
 organe dure ale aparatului masticator ACȚIONA ASUPRA AMIDONULUI
gustativi de la nivelul
 fixați în alveole dentare (cavități ale oaselor maxilare și ale CRUD?
papilelor fungiforme,
mandibulei) => oarecare mobilitate => + de eficiență (la
foliate și circumvalate
alte vertebrate – sudați la maxilare)  ROLURILE LIMBII
ROLURILE DINȚILOR
 dentiția omului/mamiferelor este:  digestive: masticație
 paradigestive: prehensie,
 difiodontă (în timpul vieții se succed două dentiții – reținere a prăzii/alimentelor
dentiția de lapte – 20 de dinți, şi dentiția permanentă –  ROLURILE DINȚILOR
 nedigestive: apărare, (la om)
32 de dinți)  digestive: masticație [tăiere, sfâşiere şi
în vorbirea articulată (în
 tecodontă – dinții sunt înfipți în alveole (~ teci) pronunțarea unor consoane) triturare (prin pilire, forfecare, strivire)
 heterodontă – sunt diferențiați morfologic și a alimentelor]
funcțional în:
 incisivi (prehensie şi tăiere prin forfecare); la
rozătoare – foarte dezvoltați + creștere continuă
 canini (reținere şi sfâşiere); foarte dezvoltați la
carnivore
 măsele – premolari şi molari (au zimți =>
mărunțesc hrana prin pilire – la insectivore,
rozătoare, erbivore; au creste => forfecare – la
carnivore; au tuberculi rotunjiți => strivire – la
omnivore)
Morfologia dintelui. Dinții prezintă trei regiuni: coroană, col și rădăcină.
Masticația Deglutiția
 act reflex involuntar; se poate desfășura și sub control voluntar • = totalitatea activităților motorii care asigură transportul bolului
 = transformarea mecanică în fragmente mai mici a alimentele alimentar din cavitatea bucală, prin faringe și esofag, în stomac
introduse în cavitatea bucală • act reflex care se desfășoară în trei timpi: bucal, faringian, esofagian
 organe: • presupune colectarea voluntară a hranei pe fața dorsală a limbii,
 pasive: oasele maxilare și mandibula, dinții ridicarea acesteia și împingerea bolului alimentar posterior spre
 active: mușchii masticatori ai limbii și ai obrajilor bucofaringe
 roluri: • simultan se mai petrec:
 fragmentarea alimentelor => facilitarea deglutiției și creșterea • ridicarea vălului palatin și închiderea nazofaringelui pentru a
suprafeței de contact dintre alimente și enzimele digestive => crește împiedica pătrunderea alimentelor în fosele nazale
eficiența digestiei chimice • coborârea epiglotei și închiderea glotei laringelui pentru a
 amestecarea alimentelor cu saliva împiedica pătrunderea alimentelor pe căile respiratorii
 asigurarea contactului cu receptorii gustativi (=> senzația de gust) și superioare
inițierea secreției gastrice
Faringe  conduct musculo-fibros; 12-15 cm; de la baza craniului → C6 Deglutiție
 trei porțiuni/etaje:  timpul faringian prin musculatura striată din perete
 nazofaringe – are rol exclusiv respirator
 bucofaringe – comunică anterior cu cavitatea bucală prin
istmul gâtului
 laringofaringe – comunică anterior cu laringele și inferior cu
esofagul
 calea respiratorie: cavitate nazală → nazofaringe → bucofaringe →
laringofaringe → laringe….
 calea digestivă: cavitate bucală → bucofaringe → laringofaringe
→ esofag….
 intersecția/încrucișarea căii digestive cu calea
respiratorie
Esofag  conduct musculos Deglutiție
 25-30 cm  timpul esofagian intervine activ prin mișcări peristaltice (peristaltism
 trei etaje/segmente: cervical, toracal (principal), abdominal primar și secundar)
 face legătura între faringe și stomac
 se deschide în stomac la nivelul orificiului cardia
 musculatură – striată în 1/3 sup., netedă în 1/3 inf. și mixtă în 1/3
mijlocie.
Stomac  segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv ACTIVITATE MOTORIE DIGESTIA GASTRICĂ
 organ intraperitoneal și mobil  depozitarea temporară  presupune două tipuri de activități
 localizare: loja gastrică, în regiunea stângă superioară a cavității bolurilor alimentare ale stomacului – motorii și
abdominale, sub mușchiul diafragm  amestecarea alimentelor cu secretorii
 comunică: sucul gastric prin contracții:  rezultat: bolurile alimentare sunt
 superior cu esofagul prin orificiul cardia  propulsive (peristaltism) transformate în CHIM
 inferior cu duodenul prin orificiul piloric, prevăzut cu  de revenire (retropulsie) (GASTRIC) – pastă lăptoasă
sfincterul piloric  evacuarea fracționată a omogenă
Morfologie chimului gastric în duoden
 forma literei J sau de cârlig de undiță pentru a nu depăși capacitatea Digestie fizică
 prezintă: de procesare a IS  emulsionare mecanică (pentru
lipide – fragmentare prin agitare)
 două regiuni morfologice majore:
ABSORBȚIA GASTRICĂ
 porțiunea verticală formată din:
 redusă – puține substanțe și Digestie chimică
 fornix (camera cu aer, fundus) în cantități mici:  realizată de enzimele din sucul
 corp gastric  etanol gastric (pepsina, lipaza gastrică,
 prezintă glande oxintice – secretă mucus,  apă gelatinaza, rennina/labfermentul)
pepsinogen (și alte enzime), HCl, factor intrinsec  vezi GLANDELE GASTRICE și
 substanțe foarte solubile
 porțiunea orizontală formată din: în lipide TABELUL nr. 1.
 antru piloric – cu glande pilorice  cantități foarte mici de
 canal piloric (se continuă cu duodenul) glucoză, aminoacizi,
 prezintă glande pilorice – secretă mucus și Na+, K+
gastrină
 două fețe: anterioară și posterioară
 două margini (= curburi): curbura mare – laterală, convexă;
curbura mică – medială, concavă
La mamifere
 în general – unicameral
 erbivore rumegătoare – tetracameral: rumen, reticulum, omasum,
abomasum: înghit hrana nemestecată → rumen/herbar (conține
bacterii simbionte – descompun peretele celulozic al celulelor
vegetale => acces la conținutul celular nutritiv) → ciur (se formează
cocoloașe) → cavitate bucală (rumegare) → reînghițire → foios →
cheag (stomac propriu-zis, cu glande gastrice); surplusul de bacterii –
digerat de animalul-gazdă; cu ajutorul acestor bacterii –
rumegătoarele utilizează celuloză (deși nu produc enzime
celulozolitice).
 dimensiune – depinde de modul de hrănire:
 erbivore
 consumă cantități mari de hrană vegetală, săracă în substanțe
nutritive = > stomac voluminos
 carnivore prădătoare
 se hrănesc ocazional și ingeră cantități foarte mari de carne
=> stomac încăpător, distensibil
 omnivore
 hrană variată și accesibilă, cu conținut nutritiv satisfăcător
=> stomac mic
Intestin  cel mai lung segment al tubului digestiv – 4-6 m la om ACTIVITATE MOTORIE DIGESTIA INTESTINALĂ
subțire  lungimea – corelată cu tipul de hrană:  tipuri de mișcări:  presupune două tipuri de
 carnivorele – IS scurt – carnea se digeră rapid  de amestec (contracții activități:
 erbivorele – IS foarte lung – hrana vegetală se digeră lent segmentare) o motorie – a IS
 omnivorele – IS de lungime medie  propulsive (contracții o secretorie – a ficatului,
 traseu sinuos în cavitatea abdominală => anse peristaltice) pancreasului exocrin,
 limite glandelor intestinale
ABSORBȚIA (DETALII LA SUCURILE
 orificiul piloric INTESTINALĂ DIGESTIVE)
 orificiul ileo-cecal  procesul prin care  rezultat – CHIL (INTESTINAL)
 prezintă sfincter și valvă => obligă deplasarea  produșii finali ai digestiei:
conținutului intestinal într-un singur sens: ileon→IG • monozaharide
Digestie fizică
 componente • aminoacizi
 două porțiuni: • di- și tripeptide  emulsionare a lipidelor cu săruri
• acizi grași biliare
 duodenul • monogliceride
 ~25 cm • glicerol
Digestie chimică
 formă de potcoavă  ionii, apa, vitaminele
 vezi GLANDELE
 ancorat fix de peretele posterior al abdomenului trec din lumenul intestinal în
sânge și limfă, prin epiteliul INTESTINALE, FICATUL,
(printr-o fascie) => imobil
PANCREASUL EXOCRIN și
 comunică cu stomacul prin orificiul pilor intestinal => presupune
trecerea succesivă prin: TABELUL nr. 1
 la acest nivel se varsă:
 bila (secretată de ficat)  membrana apicală a
 sucul digestiv pancreatic (secretat de enterocitelor
pancreasul exocrin)  membrana bazolaterală a
 intestinul liber enterocitelor
 = I mezenterial = jejuno-ileon  peretele capilarelor
 în continuarea duodenului sangvine sau al vaselor
  se termină la niv. orif. ileo-cecal limfatice
 lungime mare => pliere în cavitatea abdominală =>
anse/flexuozități în „U” (~15)  se realizează prin
 două segmente: mecanisme:
 jejun – anse dispuse orizontal  pasive – difuzie simplă,
 ileon – anse dispuse vertical facilitată, osmoză
 mezenterul  active – transport activ
 = membrană seroasă dublă primar (pompe),
cotransport, transport
 atașează slab IS liber de peretele posterior al
abdomenului => permite mișcări de pendulare vezicular (pinocitoză,
exocitoză)
ADAPTĂRI morfostructurale la funcția principală – absorbția
în funcție de substanța
nutrimentelor:
= particularități structurale prin care crește foarte mult suprafața absorbită
internă (până la ~50 m2) Vezi TABELUL nr. 1
 lungimea mare a IS
 vascularizația bogată
 grosimea mică a epiteliului
 particularități structurale ale mucoasei (și submucoasei):
 plicile circulare (valvule conivente)
 cute transversale ale mucoasei și submucoasei
 h ~1 cm
 vilozitățile intestinale
 cca 4 milioane de expansiuni digitiforme ale mucoasei
 h = 0,5-1 mm
 prezintă mișcări contractile – favorizează absorbția
 în ax prezintă țesut conjunctiv lax în care sunt incluse:
 arteriolă
 rețea de capilare
 venulă
 capilar limfatic = chilifer central
 microvilii enterocitelor
 prelungiri ale plasmalemei de la polul apical
 formează „margine în perie”/platou striat
 rol – creștere suprafeței de absorbție
Intestin MORFOANATOMIE FIZIOLOGIE
gros  ultimul segment al tubului digestiv
La nivelul IG nu se produce DIGESTIE (se încheie la nivelul IS)
 lungime – 1,5-1,7 m
 limite:  rezultatul activităților specifice IG – BOL FECAL
 orificiul ileo-cecal  cca. 150-200 ml/zi – 75% apă, 5% bacterii, restul –
 orificiul anal – comunicare cu exteriorul substanțe nedigerabile, cantități mici de substanțe
 trei segmente: anorganice, celule epiteliale descuamate, mucus
 cecum ACTIVITATE MOTORIE
 formă de fund de sac  patru tipuri de mișcări:
 prezintă un diverticul – apendicele vermiform (rol  de amestec (haustrații) – favorizează procesele absorbtive;
imunitar; inflamația = apendicită) sunt lente
 particularități:  propulsive (mișcări „în masă”) – asigură deplasarea
 erbivore – lung conținutului IG spre rect; rare, puternice
 cal + iepure – foarte voluminos  de depozitare/retenție temporară a materiilor fecale
 primate – redus  DEFECAȚIE/egestie: procesul reflex de eliminare la exterior
 urși, lilieci, unele rozătoare – absent a materiilor fecale din IG, aflat sub control involuntar, dar și cu
 colon o componentă voluntară semnificativă
 între cecum și rect ABSORBȚIE
 patru regiuni => cadru colic:  în jumătatea proximală – absorbția Na+, Cl–, apei (nu mai mult de 2-3
l/zi) și a unor vitamine (K, B5 – produse de microbiota intestinală
 colon ascendent urcă pe partea dreaptă a
normală, formată în principal din bacterii)
abdomenului până pe fața inferioară a ficatului
 toxine rezultate din activitatea microbiotei intestinale
 colon transvers se întinde de la ficat la splină
SECREȚIE
 colon descendent coboară pe partea stângă a  în jumătatea proximală – K+, HCO3–
abdomenului până în fosa iliacă stângă
MICROBIOTA INTESTINALĂ
 colon sigmoid se întinde până la rect, are forma  = totalitatea microorganismelor simbiotice (mutualiste sau
literei S
comensale; cca. 700 de specii, în principal bacterii, dar și ciuperci,
 rect protozoare, arhee), în principal anaerobe, care colonizează în mod
 este ultima porțiune a IG obișnuit IG
 se termină cu orificiul anal  participă la formarea materiilor fecale prin transformarea
 subîmpărțit în: resturilor alimentare nedigerate și neabsorbite
 ampulă rectală (superior)  realizează
 canal anal (inferior)  fermentație a polizaharidelor nedigerabile (celuloză ș.a.) – în
 prezintă inferior două sfinctere musculare: colonul proximal
 sfincterul anal intern (involuntar) – fibre musculare  produși: acizi organici iritanți (lactic), gaze (CO2, CH4,
netede H2, N2), vitamine (din grupul B, K)
 sfincterul anal extern (voluntar) – fibre musculare  putrefacție a proteinelor (peptidelor, aminoacizilor) – în
striate colonul distal
 II. GLANDE DIGESTIVE (INTRAPARIETALE ȘI ANEXE)
Funcții digestive, paradigestive și
Glandă Caracteristici topografice și morfo-anatomice Suc digestiv
nedigestive
Salivare –  glande exocrine SALIVA 1. protecția mucoasei bucale
glande  produsul de secreție – saliva – ajunge în cavitatea  0,8-1,5 l/zi 2. digestie chimică: amilaza salivară (vezi
anexe bucală  lichid incolor DIGESTIA BUCALĂ) începe procesul de
 două tipuri:  pH 6-7 digestie a amidonului
 glandele salivare mici – diseminate în  compoziție: 3. înmuierea și lubrifierea alimentelor
mucoasa cavității bucale b) apă facilitează masticația, formarea bolului
 glandele salivare mari: c) electroliți (K+, HCO3–, Na+, Cl–, alimentar și deglutiția
 trei perechi: fosfați) 4. favorizarea vorbirii prin umectarea
d) enzime digestive – amilaza mucoasei bucale
 parotide (salivă apoasă/seroasă)
salivară (ptialina) 5. excreția unor substanțe endogene (uree,
 submandibulare (salivă sero-
e) mucină (glicoproteină) acid uric, creatinină) și exogene (metale
mucoasă)
f) substanțe bactericide (enzima grele, virusuri etc.)
 sublinguale (salivă vâscoasă =
lizozim) 6. participă la elaborarea senzației gustative
mucoasă) prin dizolvarea substanțelor sapide
 situate în proximitatea cavității bucale g) produși de catabolism (uree, acid
uric, creatinină etc.) (stimulează receptorii gustativi)
h) IgA – protecție antibacteriană
Gastrice  glande tubulare simple, derivate din epiteliul SUCUL GASTRIC HCl
gastric  1,2-4 l/zi 1. activează pepsinogenul => pepsină
 secretă sucul gastric – continuă digestia începută  lichid incolor, limpede sau ușor 2. asigură un pH optim (1,8-3,5) pentru
în cavitatea bucală opalescent acțiunea pepsinei
 două tipuri:  pH 1,5-2,5 (<= mult HCl, 1-5 mEq/h) 3. denaturează proteinele alimentare =>
 oxintice – conțin mai multe tipuri de celule:  compoziție: devin mai digerabile
 celule caliciforme (→ mucus) a) apă (99%) 4. antiseptic – împiedică proliferarea
 celule parietale (→ HCl, factor b) substanță uscată (1%): intragastrică a unor bacterii patogene
intrinsec)  subst. anorganice (0,6% – 5. reducerea Fe3+ (neabsorbabil) la Fe 2+
HCl și ioni minerali) (absorbabil)
 celule principale (zimogene →
pepsinogen, lipază)  subst. organice (0,4% – Mucusul gastric
 pilorice – conțin mai multe tipuri de celule: enzime, mucină)  protecția mucoasei gastrice:
 mecanică
 celule caliciforme (→ mucus)
 celule G (→ gastrină) Mucusul gastric  chimică – față de acțiunea
 mucină + apă autodigestivă a HCl și a pepsinei
 celule D (→ somatostatină)
 vâscos, alcalin/bazic Enzimele digestive
 la suprafața mucoasei gastrice  Pepsina
 enzimă proteolitică
 secretată sub formă inactivă de
pepsinogen
 activare în stomac:
 de către HCl
 prin autocataliză de pepsina
formată anterior
 începe procesul de digestie a
proteinelor
 scindează doar 20-30% din
proteinele alimentare în
albumoze și peptone
 Lipaza gastrică
 secretată în formă activă
 activitate slabă – acționează pe și
hidrolizeză numai lipide emulsionate
(din lapte, frișcă, ou)
 Labfermentul/rennina
 doar la sugar, în perioada de alăptare
 coagulează laptele (paracazeinatul de
Ca este insolubil) pregătindu-l pentru
digestia ulterioară
 Gelatinaza hidrolizează gelatina
Ficat –  cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv ~1,5 BILA Rolurile bilei
glandă kg  0,25-1,1 l/zi  prin sărurile biliare intervin în:
anexă  localizare  lichid galben-auriu → brun-verzui  digestia lipidelor
 etajul superior al abdomenului, în partea  există bilă hepatică și bilă colecistică  emulsionează trigliceridele
dreaptă, sub mușchiul diafragm, în loja  bilă hepatică – produsă continuu de: (transformarea în picături fine care
hepatică  hepatocite pot fi mai uşor hidrolizate
Morfologie  celulele ductale (din pereții enzimatic)
 ficatul prezintă canalelor biliare)  absorbția lipidelor
 două fețe:  depozitată și concentrată în colecist în  formează micele (= agregate
 superioară (diafragmatică) perioadele interdigestive => bilă moleculare) cu acizii graşi,
 împărțită în doi lobi: drept și stâng colecistică monogliceride, colesterol, lecitină,
 inferioară (viscerală)  eliberată în duoden în perioadele vitamine liposolubile – A, D, E, K
 prezintă trei șanțuri dispuse sub digestive etc. => solubilizarea compuşilor
forma literei H:  pH 7-8,6 (ușor bazic <= mult HCO3–) hidrofobi şi absorbția acestora
 două longitudinale/sagitale:  compoziție:  excreția unor substanțe insolubile în apă
drept stâng a) apă (colesterol, bilirubină)
 unul transvers: b) electroliți (mult HCO3–)  neutralizează chimul gastric acid trecut în
 la acest nivel – hilul c) acizi și săruri biliare – sintetizate duoden => pH favorabil acțiunii enzimelor
hepatic – locul prin care în hepatocite din colesterol pancreatice
intră în și ies din ficat d) pigmenți biliari (bilirubină) –
vasele de sânge, nervii, metaboliți ai hemoglobinei
căile biliare e) fosfolipide, colesterol, lecitină
 împart fața inferioară în patru f) mucus
lobi: lobul drept, stâng, pătrat g) NU CONȚINE ENZIME
(anterior) și caudat (posterior); DIGESTIVE!!!
Structură
 la exterior – capsulă fibroasă – trimite în
profunzime prelungiri care delimitează lobulii
hepatici
 lobulii hepatici
 unitățile structurale și funcționale ale
ficatului
 hepatocitele produc continuu bilă –
secretată în canalele biliare
 organizare ierarhizată:
 lobi → segmente → lobuli

Vascularizație
 este dublă
 nutritivă
 asigurată de artera hepatică – aduce la
ficat sânge cu O2
 funcțională
 asigurată de vena portă – aduce la ficat
sânge colectat de la splină, pancreas și
intestine (încărcat cu nutrimente)
 sângele din cele două surse se amestecă la
nivelul lobulilor
Căi biliare
 sistem de canale
 două canale hepatice proprii (drept și
stâng; se unesc la nivelul hilului) →
canalul hepatic comun
 canalul hepatic comun + canalul cistic
=> canalul coledoc
 canalul coledoc se deschide la nivelul
papilei duodenale mari, împreună cu
canalul pancreatic principal, printr-un
orificiu comun, prevăzut cu sfincterul
Oddi
 prin care bila:
 secretată de ficat
 ajunge
 în duoden în perioadele digestive
(canale hepatice proprii → canal
hepatic comun → canal coledoc →
(sfincter Oddi deschis) → papilă
duodenală mare → duoden)
 în vezica biliară în perioadele
interdigestive (canale hepatice proprii
→ canal hepatic comun [→ canal
coledoc → (sfincter Oddi închis)] →
canal cistic → colecist)
 la nivelul vezicii biliare:
 concentrarea bilei (prin absorbția apei și a
electroliților)
 îmbogățirea ei cu mucină
Pancreas  localizare – cavitatea abominală, în partea stângă, SUCUL PANCREATIC Digestia chimică
exocrin – sub stomac  secretat de celulele acinare și realizată de enzimele digestive din sucul
glandă  componente morfologice: ductale pancreatic:
anexă  aspect de cârlig  1-1,5 l/zi – secretat de celulele ductale  α-amilaza pancreatică – secretată în
 cap (situat în curbura duodenului)  pH ~8 (<= mult HCO3–; neutralizează formă activă
 col/gât aciditatea chimului gastric şi asigură un pH  lipaze
 corp optim pentru activitatea enzimelor  secretate în formă activă
pancreatice)  lipaza pancreatică, colesterol-esteraza,
 coadă (vine în raport cu splina)
 compoziție:
 componente secretorii: fosfolipaza A2
a) apă (98,5%)  proteaze/peptidaze
 exocrină b) electroliți: Na+, K+, Cl–, mult
 acini pancreatici (adenomer) + celule  tripsina, chimotripsina, elastaza,
HCO3– carboxipeptidazele
ductale (formează pereții canalelor c) enzime (secretate de celulele
excretoare)  pentru protejarea glandei împotriva
adenomerice): autodigestiei, sunt secretate în formă
 secretă sucul pancreatic: peptidaze/proteaze, lipaze,
 ajunge în duoden prin două canale: inactivă, de proenzime:
amilaze, nucleaze
 canalul pancreatic principal  tripsinogen – activat în duoden de
(Wirsung) enteropeptidază (secretată în
 canalul pancreatic accesor lumen de mucoasa duodenală și
(Santorini) – se deschide la prezentă și la nivelul microvililor) și
nivelul papilei duodenale mici de tripsina anterior formată
(autocataliză)
 endocrină
 insulele Langerhans = mase de celule  chimotripsinogen,
endocrine (situate printre acini) care secretă procarboxipeptidaze – activate de
hormoni – insulină, glucagon etc. tripsină
 proelastaza – activată de
*papilele duodenale – proeminențe de la nivelul enteropeptidază şi de tripsină
mucoasei duodenale Vezi TABELUL nr. 1
Intestinale  glande tubulare simple sau compuse, derivate din SUCUL INTESTINAL Digestia chimică
epiteliul gastric  ~1,8 l/zi  realizată de enzimele digestive de la
 adenomerul – scufundat în submucoasă  pH 7,5-8 (=> ușor alcalin) nivelul plasmalemei microvililor
 secretă sucul intestinal  compoziție: enterocitelor:
 două tipuri: a) apă  enzime glicolitice: dizaharidaze
 glande Brunner b) electroliți (mult HCO3– – (maltază, izomaltază, sucrază,
 localizare – submucoasa duodenală protecție) lactază), trizaharidaze
 conțin celule mucoase (→ mucus c) mucus – protecție a mucoasei (glucoamilaza), dextrinază
alcalin) intestinale împotriva acidității  enzime proteolitice:
 glande instestinale chimului gastric aminopeptidaze, dipeptidaze,
 = cripte intestinale Lieberkühn tripeptidaze
 conțin mai multe tipuri de celule:
d) enzime asociate cu microvilii  unele enzimele acționează în timpul
 celule caliciforme (→ mucus)
enterocitelor, care nu sunt absorbției intestinale – amino- și
secretate în lumenul intestinal dipeptidazele
 celule enteroendocrine (→ (vezi TABELUL nr. 1) – unele
secretină, CCK)
își exercită rolurile în timpul Vezi TABELUL nr. 1
absorbției intestinale
 Tabelul nr. 1
DIGESTIA CHIMICĂ ȘI ABSORBȚIA INTESTINALĂ
GLUCIDE LIPIDE PROTEINE
Suc
Reactant Enzimă Produs Reactant Enzimă Produs Reactant Enzimă Produs
digestiv
Amidon Amilază Maltoză
Salivă (preparat termic) salivară Dextrine
Proteine Polipeptide
Pepsină
(10-30%) Aminoacizi
Trigliceride
Paracazeinat
Suc emulsionate Lipaza AG Cazeinogen Labferment
de Ca (lapte
gastric (din lapte, frișcă, gastrică MG (lapte lichid) Ca2+
coagulat)
ou)
Polipeptide
Gelatină Gelatinază
Oligopeptide
NU CONȚINE ENZIME!!
Sărurile biliare
 emulsionarea lipidelor
 = transformarea lipidelor alimentare în picături
cu ⌀ < 1 μm pentru a fi digerate mai ușor
 realizată de sărurile biliare și lecitină –
Bilă
substanțe tensioactive – acționează similar
detergenților, reducând tensiunea superficială a
picăturilor mari de lipide => fragmentarea
acestora
 formarea de micele => solubilizarea lipidelor în
vedere absorbției
Trigliceride
emulsionate Lipaza AG Proteine
Tripsină
(de sărurile pancreatică MG Polipeptide
Amidon Oligopeptide
biliare)
Suc (nepreparat α-amilază Maltoză Aminoacizi
Fosfolipaza AG Proteine
pancreatic termic) pancreatică Izomaltoză MG Chimotripsină
A2 Glicerol Polipeptide
Glicogen
Elastină Elastază
Steril-esteri (Cole)sterol Sterol
Proteine
(ester sterol-AG) esteraza AG Carboxipeptidaze Aminoacizi
Polipeptide
Maltoză Maltază Glucoză
Izomaltoză Izomaltază Glucoză Trigliceride
Suc Oligopeptide
intestinal Glucoză emulsionate Lipaza AG Peptidaze
Sucroză/zaharoză Sucrază (de sărurile intestinală
(di-, Aminoacizi
Fructoză MG
tripeptide)
(di-, tripeptidaze)
biliare)
Glucoză
Lactoză Lactază
Galactoză
Acizi grași (AG)
Glucoză Aminoacizi
Produși Monogliceride (MG)
Galactoză Dipeptide
finali Glicerol
Fructoză Tripeptide
Steroli
ETAPE
1. Solubilizarea produșilor
digestiei lipidice (acizi grași cu
lanț lung, MG, Cho) prin
formarea de micele cu sărurile
În lumenul biliare (necesară pentru absorbția
intestinal acestora)
2. Deplasarea micelelor prin sucul
intestinal spre microvilii
enterocitelor și apoi în lungul
Destinație: monozaharidele trec în sânge → vena acestora
portă → ficat 3. La contactul cu plasmalema Destinație: aminoacizii trec în sânge → vena portă
Prin
microvililor, micelele se → ficat
Absorbție *Celuloza nu poate fi digerată, deoarece în
membrana
dezagregă => lipidele ies din
intestinală apicală →
tractul gastrointestinal uman nu există enzime – micele și difuzează termic prin
enterocit
celulaze – care să o digere plasmalemă în enterocit
În enterocit 4. Formarea chilomicronilor
Prin
membrana 5. Exocitoza chilomicronilor, prin
bazolaterală membrana bazolaterală, în
→ spațiu spațiul intercelular
intercelular
Chilomicronii trec în limfă (în chiliferul central).
Acizii grași cu lanț scurt (10-12 C) – difuzie simplă
prin membrana bazolaterală; absorbiți în→ sânge
→ vena portă → ficat
Apa se absoarbe pasiv (prin osmoză)
 RESPIRAȚIA ȘI FERMENTAȚIILE
Introducere
Desfăşurarea proceselor caracteristice sistemelor biologice (sinteze, transport transmembranar, intracelular şi intercelular, locomoţie,
creştere, dezvoltare, reglarea temperaturii corpului/endotermie/homeotermie, reproducere etc.) necesită un permanent aport de energie. Principalii
compuşi organici cu rol energetic sunt glucoza şi acizii graşi (au rol de substrat energetic/respirator). Aceştia conţin, în legăturile lor covalente,
cantităţi mari de energie (energie chimică) pe care celula trebuie să o extragă în vederea susţinerii proceselor metabolice consumatoare de energie.
Eliberarea acestei energii presupune ruperea legăturilor covalente, fapt care are drept consecinţă degradarea respectivilor compuşi organici.
Procesele metabolice de degradare a compuşilor organici, (eventual) însoţită de eliberare de energie, sunt procese catabolice. Cea mai eficientă
modalitate de rupere a legăturile covalente, cu eliberarea treptată/etapizată de cantităţi mari de energie, este prin oxidare – degradare oxidativă; în
paralel, energia este stocată în compuşi organici macroergici, precum ATP-ul, care o transportă şi o transferă proceselor metabolice consumatoare
de energie.
Respiraţie celulară = procesul catabolic celular prin care substratul chimic cu rol energetic este degradat oxidativ şi este astfel
eliberată/mobilizată energia legăturilor chimice ale acestuia şi stocată concomitent în molecule macroergice (ATP).
ATP – ribonucleotid care depozitează, transportă în cadrul celulei şi al organismului şi transferă proceselor endergonice
(consumatoare de energie) energie chimică. Ca urmare a implicării în fluxul energetic din cadrul metabolismului, ATP-ul se mai numeşte
şi „energie metabolică” sau „monedă energetică”.
Respiraţia este un complex proces redox care implică:
a. un donor de e– şi H+ – substratul respirator (în majoritatea sistemelor biologice este glucoza) => se oxidează
b. un acceptor final de electroni => se reduce; în funcţie de natura acestuia există trei mecanisme sau procese
energogenetice/respiratorii, prezentate în tabelul de mai jos.

MECANISME/PROCESE ENERGOGENETICE
Proces
RESPIRAȚIE AEROBĂ RESPIRAȚIE ANAEROBĂ FERMENTAȚIE
energogenetic
Acceptor final Un compus anorganic oxigenat, altul O moleculă organică: etanol, acid lactic, acid butiric, acid
O2
de e– decât O2 – SO42–, CO32–, NO2–/NO3– propionic, (acid acetic) etc.
Condiții de
Aerob Anaerob Anaerob (excepție – fermentația acetică)
desfășurare
Substrat Glucoză (dar și AG sau, în ultimă Variat: glucoză, lactat, piruvat, etanol,
Piruvat rezultat din glucoză
respirator instanță, aminoacizi) malat, acizi grași, acetat, H2 etc.
Degradarea Totală sau parțială => o cantitate mai
Totală – până la CO2 și H2O Parțială => intermediari organici (cu număr mai mic de
substratului mică de energie decât în respirația
(compuși netoxici, ușor de eliminat, atomi de C decât substratul respirator) care mai conțin
respirator aerobă, dar mai mare decât în
săraci în energie) energie în legăturile lor chimice
(glucoza ș.a.) fermentație
C6H12O6 + 6O2 → 6CO2 + 6H2O + E
(ATP + Q)

E = ~680 kcal/mol din care:

 ~300 kcal (~40%) sunt stocate în
Substanță organică A → substanță organică B + (CO 2
Ecuație legături fosfat-macroergice (36-38 Variate (în funcție de organism)
+) energie puțină
moli ATP)
 ~380 kcal se pierd sub formă de Q

C6H12O6 + 6O2 + 38ADP + 38Pi →

6CO2 + nH2O + 38ATP + Q
Cantitate de
energie utilă
Mare (~300 kcal/mol glucoză) Variată Foarte mică (~30 kcal/mol glucoză)
eliberată
(mobilizată)
Număr de moli Variat – între 3 și 35 (în funcție de
36 (EK)
de ATP/mol de organism și de calea metabolică 2
38 (PK)
glucoză utilizată)
Eliberare de
Da Da sau nu Da sau nu, în funcție de tipul de fermentație
CO2
 unele bacterii, unele ciuperci
 în anumite condiții și temporar – perioade scurte de
anoxie sau hipoxie – în țesuturile animalelor și ale
Câteva grupe fiziologice de bacterii plantelor:
heterotrofe, facultativ sau strict  ex. 1: rădăcinile plantelor respiră, în mod normal, aerob,
anaerobe: preluând O2 din aerul din capilarele solului; în condiții de
 bacterii sulfat-reducătoare strict inundație, cantitatea de oxigen din sol este foarte mică, iar
Cine Majoritatea sistemelor biologice rădăcinile rezistă câteva zile prin fermentație alcoolică
anaerobe
 bacterii metanogene (reduc CO2)  ex. 2: mușchii scheletici recurg la fermentație lactică,
pentru o scurtă perioadă, în condițiile unor contracții
 bacterii acetogene (reduc CO2)
puternice și de lungă durată, când aportul de oxigen asigurat
 bacterii denitrificatoare de sistemele respirator și cardiovascular devine insuficient și
nu poate fi susținut metabolismul oxidativ al glucozei =>
acumulare de acid lactic => intoxicarea miocitelor =>
oboseală musculară, dureri, crampe
 Fermentație alcoolică
Respirația sulfatului  Fermentație lactică
Tipuri - Respirația carbonatului  Fermentație butirică
Respirația nitratului  Fermentație propionică
 „Fermentație” acetică
 TIPURI DE FERMENTAȚII

Lactică Alcoolică Butirică Acetică

Cine În special bacterii:
 Lactobacillus bulgaricus
 L. casei
 L. acidophilus
 Streptococcus lactis
 S. cremoris
Unele ciuperci
Importanță Acidul lactic – bun conservant
1. Importanță practică în
conservarea alimentelor și a vegetale (=> participă la
nutrețurilor – prepararea murăturilor şi
a nutreţurilor însilozate murate
2. Importanță practică în industria
produselor lactate (acrirea laptelui și
producerea de iaurt, chefir, unele
brânzeturi, lapte acidofil*)
3. Susține energetic, pentru o scurtă
perioadă, contracția musculară în
condiții de efort intens și prelungit,
când aportul de O2 (asigurat de
sistemele respirator și cardiovascular)
devine insuficient pentru susținerea
respirației aerobe. În final, prin
acumularea de acid lactic în mușchi, se
instalează oboseala musculară
Mecanism În absența O2, glicoliza se continuă cu
încă o reacţie – reducerea piruvatului la
lactat, catalizată de enzima LDH (lactat
dehidrogenaza)
Unele drojdii: Specifică (nu exclusivă) Unele bacterii:
 = ciuperci unicelulare ascomicete unor bacterii  Acetobacter aceti
 drojdii de bere – Saccharomyces zaharolitice din genul  A. pasteurianum
cerevisiae, S. carlsbergensis Clostridium –
 drojdia de vin – Saccharomyces Clostridium *Mycoderma aceti este
ellipsoideus pasteurianum un biofilm (colonie)
Bacillus amylobacter format la suprafaţa unui
Alte ciuperci, unele bacterii mediu lichid adecvat
1. Importanță practică (aplicații practice) 1. Importanță ecologică 1. Importanță practică
în fabricarea unor produse alcoolice: (în natură) – în industria alimentară –
 vin descompunerea resturilor prepararea oţetului
 bere
2. Importanță negativă
 alcool sanitar circuitul materiei în
natură) – acrirea vinului
 alcool industrial
2. Importanță practică
2. Importanță practică în industria
produselor de panificație – asigură dospirea – topitul biologic al (literatura recentă de
inului şi cânepei specialitate nu mai
aluatului și afânarea (porozitatea)
produsului finit (pectinele din lamela include acest proces în
mijlocie se transformă în categoria fermentaţiilor)
3. Asigură supraviețuirea, pentru câteva acid butiric, CO2, H2 şi
zile, a rădăcinilor plantelor superioare (și CH4 => separarea
deci a plantelor) în condiții de anoxie fibrelor din țesut)
cauzate de inundație; randament energetic
scăzut – ~33 kcal/mol de glucoză (=> 3. Importanță practică
– sursă de biogaz (H2,
2ATP)
CH4)
 Dacă există O2 în mediu, drojdiile respiră Descompunerea Proces aerob (se
aerob, degradând total glucoza până la celulozei, amidonului şi desfăşoară în prezenţa şi
CO2 şi H2O a altor glucide din plante cu participarea
 În lipsa oxigenului (anoxie sau hipoxie), => diverşi produşi oxigenului) => este
drojdiile degradează glucoza pe calea intermediari (în principal considerată fermentaţie
glicolitică până la două molecule de acid butiric), cu atipică
piruvat, care sunt decarboxilate rezultând degajare de CO2 şi de H2.
CO2 şi acetaldehidă, iar aceasta este Presupune oxidarea
redusă la alcool etilic alcoolului etilic, în
 Drojdia de bere (S. cerevisiae) realizează prezenţa oxigenului, la
dospirea aluatului fermentând o parte din acid acetic
glucidele din aluat – amidon, eventual se
adaugă şi zahăr – rezultând CO2 care
determină creşterea aluatului, dar şi
porozitatea/afânarea produsului finit;
etanolul care se acumulează în aluat se
volatilizează în timpul coacerii.
Consecințe
1. Trebuie împiedicată pătrunderea aerului
în vasele de fermentaţie a mustului,
deoarece drojdia ar consuma glucidele pe
cale aerobă şi nu s-ar obţine alcool
2. Vasele de fermentaţie nu trebuie să fie
umplute până la refuz şi închise ermetic
deoarece ar exploda ca urmare a acumulării
de CO2 în urma fermentaţiei
3. Drojdiile nu sunt sensibile la concentraţia
de alcool din mediu, putând realiza
fermentaţie până la o concentraţie de 14-
16% alcool în mediu, în timp ce celelalte
ciuperci (și bacterii) încetează fermentaţia la
o concentraţie de 2-3% alcool.
 RESPIRAȚIA LA PLANTE
Plantele sunt organisme eucariote pluricelulare care respiră, în condiții normale, aerob. Pentru scurt timp pot folosi fermentația ca
mecanism de obținere a energiei, în condiții de anoxie sau hipoxie (vezi Fermentația). O parte a energiei obținute din substratul respirator este
utilizată în diferite procese consumatoare de energie – vezi mai sus, restul pierzându-se în mediu sub formă de căldură. În cadrul organelor și
țesuturilor plantei, intensitatea respirației variază în funcție de necesitățile energetice, dictate la rândul lor de intensitatea proceselor metabolice –
organele tinere în general, care sunt în creștere, respiră intens; frunzele, florile, meristemele prezintă, de asemenea, o respirație intensă.
Celulele plantelor folosesc aceleași căi metabolice pentru degradarea substratului respirator ca și celulele animalelor și ale altor organisme
care respiră aerob, dar au și căi catabolice specifice.
Respirația aerobă necesită aport permanent de O2 și îndepărtarea CO2 rezultat din proces. Acest schimb de gaze se realizează între plantă și
mediul său de viață (aer atmosferic, aer din capilarele solului, apă) printr-o serie de structuri mai mult sau mai puțin specializate: cuticulă, stomate
(ostiol → spații intercelulare ale țesutului lacunar → celule și invers), lenticele, perișori radiculari, pneumatofori cu pneumatode (temă – căutați
informații despre aceste structuri) etc., de la nivelul organelor vegetative și de reproducere. La plantele acvatice, schimbul de gaze se face direct
prin suprafața organelor, între celule și gazele dizolvate în mediul apos.

Factorii care influențează intensitatea respirației

Intensitatea respirației (Ir) se exprimă prin cantitatea de CO2 eliberat sau de O2 absorbit în unitatea de timp (oră) și raportată la
unitatea de masă (gram sau kilogram) a materialului vegetal, uscat sau proaspăt (Ir = mg CO 2/g/h sau ml CO2/g/h). Intensitatea respirației
este influențată de două categorii de factori: interni și externi.

Factori interni
Vârsta Ir este mai mare la plantele sau organele tinere, în creștere, care au activitate metabolică intensă (sinteze, transporturi, diviziune
plantei/organului celulară etc.). Ir scade pe măsură ce țesuturile îmbătrânesc.
În cazul semințelor, la un conținut de apă mai mic de 7-8% (semințe oleaginoase) sau 12-14% (semințe amidonoase) Ir este foarte
Gradul de hidratare a redusă. Aceste valori reprezintă umiditatea critică de păstrare a respectivelor tipuri de semințe. Dacă acest prag este depășit cu cca
protoplasmei 5%, Ir crește brusc, semințele intrând în procesul de germinare. Astfel, semințele și sporii pot supraviețui, fără consum de substanță,
timp îndelungat, în condiții de uscăciune.
Starea de sănătate a Lezarea mecanică a țesuturilor (tăiere, strivire, presare) determină creșterea Ir mai ales în celulele intacte din zona lezată, deoarece se
plantei (organului, activează procesele de regenerare și cicatrizare, care necesită intensificarea biosintezelor, procese consumatoare de energie.
țesutului)
Factori externi
Concentrația de 2-5% este limita inferioară de la care începe respirația aerobă, la valori mai mici celulele realizează fermentație. În
Concentrația de O2 intervalul 3-21% O2, Ir variază direct proporțional cu concentrația, iar între 21 și 50% Ir înregistrează un platou sau o creștere extrem
de lentă. La concentrații mai mari de 50%, O2 este toxic, respirația fiind inhibată.
Concentrația atmosferică actuală a CO2 este 0,039%. Ir variază invers proporțional cu concentrația de CO2, foarte lent până la 3-5%
Concentrația de CO2 CO2 (efectul inhibitor al CO2 este nesemnificativ) și apoi rapid până la un maxim de 10-15% CO2, când respirația încetează, iar
celulele mor. Efectul toxic al CO2 se manifestă în special prin acumularea de H+ în celulă.
Este cel mai important factor care influențează Ir, reacțiile redox supunându-se principiilor termochimiei. În general, procesul
respirator începe să se desfășoare la temperaturi în jur de 0°C.
În intervalul termic 0-30(35)°C Ir variază direct cu proporțional cu temperatura.
Temperatura
toptim = ~ 35°C
La temperaturi mai mari (50-60°C), Ir scade rapid, respirația încetând deoarece alterările structurilor celulare și ale sistemelor
enzimatice sunt mult mai ample și ireversibile.
Lumina Influențează indirect respirația, prin efectul asupra altor două procese corelate cu aceasta – fotosinteza (lumina susține sinteza de
substanțe organice, unele având rol de substrat respirator) și transpirația (efectul caloric al luminii determină închiderea stomatelor,
fapt care limitează semnificativ accesul O2 la celule, ca și eliminarea CO2).
Umiditatea solului și În condiții de exces de apă în sol (inundație), rădăcinile realizează fermentație (vezi Fermentația), iar activitatea fiziologică a
umiditatea rădăcinii scade. În caz de deficit hidric în sol, se produce închiderea stomatelor (pentru a preveni pierderea de apă prin transpirație),
atmosferică fapt care afecteză și accesul O2, respectiv eliminarea CO2.
Umiditatea atmosferică ridicată determină scăderea Ir prin închiderea stomatelor și deci scăderea schimburilor de gaze respiratorii.
 Sistemul respirator la mamifere/om
Miliardele de celule ale organismului uman necesită un aport permanent de oxigen pentru desfăşurarea proceselor metabolice. În
urma activităţilor celulare rezultă dioxid de carbon, care trebuie eliminat. Funcţia principală a sistemului respirator este schimbul
permanent de gaze între organism şi mediu. Sistemul respirator este format din două categorii de organe: căile respiratorii şi plămânii.

MORFOANATOMIE
CĂI RESPIRATORII PLĂMÂNI
Sistem de conducte la nivelul cărora aerul inspirat este:  organe respiratorii propriu-zise – sediul schimburilor de gaze dintre organism
 filtrat şi curăţat de impurităţi şi mediu
 încălzit la 37°  localizare – cutia toracică, de o parte şi de alta a inimii
 saturat în vapori de apă  la exterior sunt înveliţi de pleure
Sunt reprezentate de: cavitate nazală, faringe, laringe, trahee, bronhii și ramificațiile lor.
 primul segment al căilor respiratorii Pleura  membrană seroasă formată din două foiţe:
 împărţită de septul nazal în două jumătăţi simetrice = fose  parietală – ataşată la peretele cutiei toracice
nazale – comunică:  viscerală – intim aderentă la suprafaţa plămânului
 cu exteriorul prin narine (pătrunde şi în scizuri)
 cu nazofaringele prin choane  se continuă una cu alta la nivelul hilului pulmonar
 două regiuni:  între ele – cavitatea pleurală – conţine o cantitate
 vestibul nazal infimă de lichid pleural care asigură:
 căptuşit cu tegument – prezintă numeroşi peri =  aderenţa plămânilor la cutia toracică
vibrize – reţin particulele de praf, polen sau alte  reducerea frecării în timpul mişcărilor respiratorii
impurităţi din aerul inspirat
 cavitatea nazală propriu-zisă
 căptuşită de mucoasa nazală – două regiuni:
Cavitate  mucoasa olfactivă: galbenă; situată în etajul
nazală superior al foselor nazale; sediul receptorilor
olfactivi (neuroni bipolari)
 mucoasa respiratorie
 căptuşeşte restul foselor nazale
 bine vascularizată => este roşie
 bogat inervată
 conţine numeroase glande mucoase şi
seroase => secretă mucus nazal:
 reţine praful şi agenţii patogeni
din aerul inspirat
 conține lizozim (enzimă
antibacteriană) – distruge o parte a
agenților patogeni
Faringe – vezi Sistemul digestiv MORFOLOGIE
 structură tubulară  formă de trunchi de con
 aspect de trunchi de piramidă triunghiulară – baza  prezintă şanţuri = scizuri – împart plămânii în lobi:
mare superior  plămânul drept – două scizuri => trei lobi
 structură  plămânul stâng – o scizură => doi lobi
 schelet cartilaginos – nouă cartilaje hialine (cu o  *mediastin – spațiul dintre cei doi plămâni
excepție):  hilul pulmonar:
 trei nepereche – cricoid, tiroid, epiglota  = zonă mai adâncită situată central la nivelul feței
(cartilaj elastic, aspect de frunză) mediastinale/mediale
 trei pereche  conține elementele pediculului pulmonar = structurile vasculo-
 mucoasa laringiană – la intrarea în laringe formează nervoase care intră în și ies din plămân: bronhia principală, artera
două perechi de plici = corzi vocale: pulmonară, venele pulmonare, vasele (a și v) bronşice, limfatice şi
Laringe
 două superioare = corzi vocale false – rol nervi
pasiv în fonaţie  ierarhia unităţilor anatomo-funcţionale:
 două inferioare = corzi vocale adevărate –  lobi (3D : 2S)
participă activ la fonaţie  segmente (10D : 10S)
 spaţiul dintre corzile vocale = glotă  lobuli
 roluri  acini pulmonari
 cale respiratorie
 principal organ al vorbirii:
 fonaţia = emiterea de sunete
 sunetele articulate – produse cu ajutorul limbii,
dinţilor şi buzelor
 în continuarea laringelui STRUCTURĂ
 lungime de 10-12 cm  două categorii de formaţiuni anatomice:
 formată din 15-20 de inele catilaginoase 1. arbore bronşic
 cartilaj hialin  = sistem de canale aeriene intrapulmonare
 incomplete posterior => aspect de potcoavă  rezultat prin ramificare în plămâni a bronhiilor principale
 menţin lumenul traheal deschis permanent 2. parenchim pulmonar
Trahee  în partea posterioară  = ţesut conjunctiv moale elastic + alveole pulmonare
 vine în raport cu esofagul  alveolele
 este închisă de:  = cavităţi globuloase în care se termină
 o membrană conjunctivă ramurile arborelui bronşic
 muşchiul neted traheal  formează cea mai mare parte a parenchimului
 mucoasa prezintă epiteliu pseudostratificat ciliat – conține
și celule secretoare de mucus
  provin din bifurcarea traheei  bronhii
 pătrund în plămâni pe feţele mediale ale acestora – la nivelul  lobare – structură asemănătoare cu a bronhiilor principale; 3:2
Bronhii

Arbore bronșic
hilului pulmonar  segmentare – au inele cartilaginoase discontinue
 se ramifică în plămâni => arborele bronşic  interlobulare – au inele cartilaginoase discontinue
 bronhiole
 intralobulare – inelele cartilaginoase sunt înlocuite cu fibre
musculare netede dispuse circular => modificarea lumenului
bronhiolei
 terminale
 respiratorii (acinoase)
 = bronhiola respiratorie + toate formaţiunile care iau naştere din ea:

pulmonar
 bronhiola respiratorie – se ramifică rezultând:
 3-5 canale/ducte alveolare – se termină în: