Sunteți pe pagina 1din 97

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie şi Filosofie


Catedra de Arheologie şi Istorie Antică

Condrea Dumitru

Evoluţia riturilor şi ritualurilor funerare


la geţi şi celţi în sec. IV-III a.Chr.
(Studiu comparativ)

Teză de licenţă

Conducător ştiinţific:
dr. hab., prof. univ. Niculiţă Ion

Chişinău 2012
Cuprins

Introducere 4
Capitolul I. Sistemul de construcţie a mormintelor tumulare şi plane la geţi şi celţi. 8
1.1. Topografia necropolelor. 8
a. Celtice 8
b. Getice 16
c. Analiza comparativă. 19
1.2. Forma şi dimensiunile tumulilor. 20
a. Celtici. 20
b. Getici. 22
c. Analiza comparativă. 24
1.3. Mantaua tumulilor. 24
a. Celtici. 24
b. Getici. 25
c. Analiza comparativă. 26
1.4. Formele şi dimensiunile gropilor sepulcrale. 26
a. Celtice. 26
b. Getice. 29
c. Analiza comparativă. 30
1.5. Construcţiile funerare. 31
a. Celtice. 31
b. Getice. 32
c. Analiza comparativă. 35
Capitolul II. Riturile funerare la geţi şi celţi. 37
2.1. Raportul dintre rituri. 37
a. La celţi. 37
b. La geţi. 38
c. Analiza comparativă. 39
2.2. Ritul inhumaţiei. 40
2.2.1. Poziţia defuncţilor. 40
a. Celţi. 40

2
b. Geţi. 42
c. Analiza comparativă. 42
2.2.2. Orientarea defuncţilor. 43
a. Celţi. 43
b. Geţi. 44
c. Analiza comparativă. 45
2.3. Ritul incineraţiei. 45
a. La celţi. 45
b. La geţi. 47
c. Analiza comparativă. 49
Capitolul III. Analiza inventarului funerar. 51
3.1. Amenajarea inventarului funerar în morminte. 51
a. Celtice. 51
b. Getice. 52
c. Analiza comparativă. 54
3.2. Recipientele. 54
a. La celţi. 54
b. La geţi. 55
c. Analiza comparativă. 57
3.3. Echipamentul militar. 57
a. La celţi. 57
b. La geţi. 59
c. Analiza comparativă. 61
3.4. Podoabele şi piesele vestimentare. 61
a. La celţi. 61
b. La geţi. 63
c. Analiza comparativă. 64
3.5. Uneltele şi diverse alte obiecte. 65
a. La celţi. 65
b. La geţi. 66
c. Analiza comparativă. 66
Concluzie. 67
Bibliografie 72
Anexe 76

3
Introducere

Problema cea mai dificilă ce stă în faţa cercetătorilor care se ocupă de studierea perioadelor
istorice anterioare este incapacitatea omului contemporan de a contempla adecvat mentalitatea
oamenilor din trecut. Dincolo de intuirea funcţionalităţii artefactelor folosite de aceştia, dincolo
de moştenirile culturale indirecte, de expunerile scrise ale reprezentanţilor unor civilizaţii
complet străine precum grecii sau romanii şi corelările etnografice pe care le putem face cu
populaţii care în viziunea noastră s-ar fi aflat la aceeaşi treaptă de dezvoltare, este necesar de
recunoscut că nu există concepte adecvate despre modul în care oamenii din diverse epoci
istorice interpretau anumite probleme şi fenomene, precum viaţa şi moartea.
Plecarea în eternitate a fost întotdeauna un moment sensibil pentru umanitate - de la începuturi
până în prezent. De aici şi grija deosebită oferită ritualului care însoţeşte acest fenomen, ritual
care eventual se va uniformiza pe un anumit spaţiu geografic sau într-o comunitate. Procesul de
răspândire, cât şi cel de dezagregare culturală este continuu. În pofida acestui fapt, esenţa a
rămas aceeaşi. Astfel, riturile funerare ale inhumaţiei şi incineraţiei care-şi au originea în
adâncurile preistoriei persistă până în prezent ca metode principale de înmormântare a
defuncţilor. Studierea particularităţilor acestora în trecut e necesară pentru a ne înţelege pe noi
înşine mai bine.
Din aceste considerente, civilizaţiile celţilor şi geţilor par a fi cele mai evidente. Ambele sunt
în principiu civilizaţii europene care au jucat un rol aparte în evoluţia continentului: traco-geţii
au constituit majoritatea peponderentă în amalgamul de populaţii ce s-au perindat în spaţiul
carpato-danubiano-pontic şi care vor contribui considerabil mult mai târziu la formarea
substratului daco-roman al propriului nostru popor, iar celţii fiindcă au fost mesagerii fierului pe
toată întinderea spaţiului de la Oceanul Atlantic până la Asia Mică. Ambele grupuri practicau
biritualismul funerar, şi fiind contemporane, compararea tradiţiilor lor funerare ar releva legităţi
ascunse ale spiritualităţii individului epocii de fier.

4
Studierea antichităţilor celtice a început o dată cu descoperirea sitului La Tène în 1857. În
1881 Otto Tischler a împărţit La Tène în 3 faze pe baza tipologiei fibulelor şi pumnalelor din
mormintele celtice. În a doua jumătate a sec. XIX au fost excavate necropolele de la Bologna şi
de la Montefortino, care vor scoate la lumină importante date despre invaziile celţilor în
peninsula Apenină, până atunci considerată de către istorici drept o invenţie a autorilor antici. În
1869 un ţăran german a descoperit mormântul izolat de la Waldalgesheim, care datorită
caracterului deosebit al conţinuturilor sale a dat numele unui nou stil de decor al pieselor din fier.
Periodizarea celei de-a doua epoci a fierului a fost realizată de Jacobsthal în 1934 în baza stilului
de ornamentare a pieselor metalice, acest stil apare ca o fază cronologică distinctă. În Franţa, pe
lângă aşezările fortificate, interes deosebit prezentau câmpurile funerare marniene, bogate în
morminte plane, printre care şi multe excepţionale de tip princiar cu car. Acestea vor fi încadrate
ulterior într-un grup cultural aparte, denumit Aisne-Marne.
În 1902, Paul Reinecke a împărţit La Tène-ul german în A, B, C şi D. Puţin mai târziu, în
1914, Dechelette face acelaşi lucru pentru Franţa, doar că identifică 3 faze, după modelul lui
Tischler. Interesant e faptul că şcoala franceză, similar celei italiene avea tendinţa de a trata
perioadă din perspectivă istorică. O descoperire importantă realizată înainte de Primul Război
Mondial a fost necropola de la Müsingen-Rain, cercetată în 1904-1906 de J. Wiedmern-Stern, şi
în care s-au descoperit 219 morminte. Este un monument unic, ce prezintă o stratigrafie
orizontală bine delimitată pe axa nord-sud. În baza acestei necropole a fost delimitat orizontul
Duchcov-Müsingen caracteristic primului secol al invaziilor celtice.
Lucrări generale de sinteză consacrate riturilor funerare celtice de pe întreg arealul lor de
răspândire nu există. Pe de altă parte, în fiecare stat european s-au făcut progrese remarcabile în
a doua jum. a sec. XX privind cercetarea exhaustivă a unor situri. Pe măsură ce cantitatea de
informaţii creşte, a devenit posibilă sincronizarea datelor istorice cu descoperirile arheologice,
aşa cum a făcut de exemplu Miklós Szabó pentru bazinul Panoniei. În aceeaşi direcţie a fost
realizată şi periodizarea arheologului ceh Jan Filip, care stabileşte etapele conform principalelor
direcţii ale evoluţiei societăţii celtice, fie că este vorba despre epoca marilor expansiuni, fie cea a
constituirii sau consolidării oppidum-urilor.
Treptat, după ce arheologia prinde contur în majoritatea statelor, şi sunt înfiinţate instituţii
specializate la nivel naţional precum Centre National de la Recherche Scientifique în Franţa şi la
nivel local, arheologia se descentralizează, şi împreună cu ea studiul riturilor funerare celtice. Pe
prim-plan se evidenţiază revistele regionale de arheologie, care încadrează descoperirile în
contextul lor natural geografic. Punctul culminant al acestei direcţii a fost publicarea numărului
special 15 al revistei ştiinţifice franceze Revue archéologique de Picardie în 1999. Acesta este în
întregime rezultatul muncii arheologului Jean-Paul Demoule şi reprezintă în acelaşi timp o

5
recapitulare, cât şi o actualizare a materialului arheologic funerar lăsat de purtătorii grupului
cultural Aisne-Marne. La elaborarea lucrării respective un rol mare au jucat rezultatele
săpăturilor la importanta necropolă de la Pernant şi comparaţia acestora cu necropolele cercetate
adecvat în perioada postbelică, dar şi cu acele investigaţii arheologice publicate lacunar în sec.
XIX - înc. sec. XX, acestea fiind completate cu noi studii asupra inventarului arheologic păstrat
în muzee. Devin populare lucrările de sinteză scrise de colective internaţionale, ca The Celts sub
îngrijirea lui Sabatino Moscati sau The Celtic World sub conducerea Mirandei J. Green. O
importanţă deosebită în interpretarea datelor arheologice au căpătat-o metodele statistico-
matematice. Studiile cercetătorului german H. Lorenz, inclusiv Totenbrauchtum und Tracht.
Untersuchungen zur regionalen Gliederung in der frühen Latènezeit în numărul 59 al revistei
Bericht der Römisch-Germanischen Komission din 1978, sunt considerate lucrări de referinţă în
acest domeniu.
Cercetarea culturii getice cunoaşte în linii mari aceleaşi etape: o fază neştiinţifică de până la
Primul Război Mondial, alta ştiinţifică fondată de istoricul şi arheologul Vasile Pârvan, şi cea
postbelică, în care cercetările arheologice au devenit mai ample şi bine documentate.
O deosebită atenţie a fost atribuită studierii riturilor funerare getice, începând cu Vasile Pârvan
în lucrarea sa Getica (concentrându-se pe sec. III-I a.Chr.). Ulterior, Dumitru Protase în cartea sa
Riturile funerare la daci şi daco-romani din 1971 a expus un catalog destul de extensiv al
descoperirilor cu caracter funerar dintr-o perioadă destul de îndelungată (sec. V a.Chr. – sec. I
p.Chr.), structurându-le apoi din punct de vedere tipologic. Ca lucrare de sinteză e probabil cea
mai cuprinzătoare. O contribuţie deosebită în acelaşi sens a fost adusă de Ion Niculiţă în articolul
Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э. publicat în 1972 în revista Советская
Археология. În baza materialelor din 11 necropole cercetate exhaustiv la acea vreme şi
descoperirilor izolate, autorul a evidenţiat principalele tendinţe din evoluţia spiritualităţii geţilor
pe parcursul sec. IV-III a.Chr., din perspectiva particularităţilor topografice ale necropolelor,
construcţiilor sepulcrale, şi riturilor funerare. Un interes deosebit pentru această temă au
demonstrat cercetătorii Ion Horaţiu Crişan şi D. Pippidi. În ultimele decenii a crescut numărul
studiilor dedicate legăturilor dintre geţi şi vecinii lor (sciţi, iliri, celţi, greci etc.), a măsurii şi
modalităţii influenţării culturale reciproce a acestora. Foarte importantă este publicarea
rezultatelor săpăturilor efectuate pe teritoriul României, Bulgariei şi Republicii Moldova, mai
ales pe măsură ce necropolele excavate în întregime creşte în continuu.
Anume pe acest fundal este efectuat acest studiu. Se mizează pe perioada secolelor IV-III
a.Chr. deoarece coincide cu răspândirea şi uniformizarea mormintelor plane, în dauna celor
tumulare. Ultimele persistă mai mult ca monumente cu pretenţii princiare, deşi, pe alocuri ele îşi
vor păstra caracterul lor arhaic. Intervalul celor două secole mai este important prin densitatea

6
mare a necropolelor. Ulterior, începând cu epoca oppidum-urilor monumentele funerare se vor
reduce numeric, mai ales în Europa centrală, dar şi în spaţiul getic. În plus, sec. IV-III a.Chr. a
fost vremea expansiunii celţilor, timp în care aceştia au ajuns în contact cu traco-geţii, în
Transilvania şi nu numai, interacţiune ce prezintă un interes deosebit pentru acest studiu.
În teză se pun în discuţie particularităţile riturilor şi ritualurilor funerare la celţi şi geţi pe tot
cuprinsul arealului lor de răspândire. Situaţia va fi studiată din toate punctele de vedere:
amplasarea geografică, amenajarea internă a necropolelor, tumulii şi construcţia lor, gropile şi
construcţiile sepulcrale, ritul incineraţiei şi inhumaţiei, interrelaţia lor, inventarul funerar şi
amenajarea acestuia. Scopul final al tezei este identificarea direcţiilor similare sau deosebite ce
au guvernat evoluţia riturilor şi ritualurilor funerare în cadrul celor două comunităţi pe parcursul
secolelor IV-III a.Chr. şi interpretarea esenţei acestora.

7
Capitolul I
Sistemul de construcţie a mormintelor
tumulare şi plane la geţi şi celţi.

1.1. Topografia necropolelor.


a. Celtice.
Geografic vorbind, necropolele plane şi tumulare tind să predomine în anumite areale. Unele
necropole, precum cele de la Wederath-Belginum includ atât morminte tumulare, cât şi
morminte plane. Necropolele tumulare celtice au fost sesizate preponderent în sud-vestul
Germaniei, estul Franţei şi Ardenii belgieni. Monumentele grupului Arras din Marea Britanie,
chiar dacă profund afectate de eroziune şi lucrări agricole, sunt de asemenea considerate
tumulare. În această ordine de idei există păreri precum o parte din mormintele plane, în special
cu car, al grupului cultural Aisne-Marne, erau acoperite cândva cu movile, dar cu trecerea
timpului s-au aplatizat complet. Teoria dominantă, însă, este că acestea au fost mereu plane şi
din aceste considerente în lucrarea de faţă ele sunt tratate ca atare.
Trebuie accentuat că în perioada sec. IV-III a.Chr., o mare parte din înmormântările în tumuli
sunt secundare, realizate în mantaua movilelor ridicate anterior, în unele cazuri chiar în epoca
bronzului. Tumuli noi cu destinaţie funerară au continuat să fie ridicaţi în La Tène, dar
necropolele tumulare au încetat să fie folosite începând din sec. IV a.Chr. Din această vreme
movilele erau ridicate numai pentru înmormântările elitare. Grupul Arras din Marea Britanie este
o excepţie de la această regulă.
Cele mai reprezentative monumente funerare elitare sunt mormintele cu car. Majoritatea
înmormântărilor cu car de pe Rinul mijlociu sunt datate cu anii 450-250 a.Chr. a celei de-a doua
epoci a fierului. Printre cele mai renumite morminte sunt cele de Besseringen, Bad Dürkheim,
Kärlich 4, Dörth şi altele, care majoritatea au fost excavate în condiţii mai puţin ştiinţifice ale
secolului XIX, pierzându-se astfel o parte din detalii şi materiale1.

1
Haffner Alfred, Les tombes à char celtiques du Rhin moyen, Revue archéologique de Picardie, 1, 1, 1983, p. 241

8
Toate aceste morminte sunt asociate grupului cultural Hunsrück-Eiffel, care s-a perindat în
Renania pe parcursul sec. VI-III a.Chr. şi a cărui particularitate sunt tumulii ridicaţi deasupra
mormintelor. Unele necropole tumulare au fost utilizate fără întrerupere din sec. VI până în sec.
III a.Chr. Un exemplu elocvent în acest sens este necropola de la Horath cu 101 de tumuli,
amplasat la 6 km de râul Mosela.
Mişcări de populaţii care se restrâng asupra văii Rinului pot fi demonstrate prin studierea
cronologiei unor tipuri aparte de înmormântări. Spre exemplu inhumaţiile în tumuli, de obicei cu
cameră mortuară şi manta din piatră, în Hallstatt-ul final au fost atestate numai la vest de Mosela,
pe când la începutul La Tène-ului, acestea ocupă întreg spaţiul dintre Mosela şi Rin. La începutul
celei de-a doua epoci a fierului, acestei regiuni îi mai este caracteristic o tradiţie funerară, şi
anume a incineraţiei în tumul cu cameră mortuară, care nu se întâlneşte în regiunile adiacente şi
bazinul Senei şi Marnei superioare2.
În Franţa, numărul tumulilor ridicaţi în sec. IV-III a.Chr. scade, fiind mai abundenţi spre nord
şi est: Ardennes, Lorraine, Bourgogne, Alsacia. Necropolele tumulare specifice acestei perioade
se concentrează în Ardenii francezi şi belgieni: Longlier-Massul „Al Vaux” (38 tumuli),
Hamipré-Namoussart, Neufchâteau-Le Sart, etc. Există şi în alte regiuni necropole tumulare dar
ele au fost utilizate de celţi din Hallstatt până la începutul La Tène-ului, cu greu atingând
perioada cercetată (de exemplu Haulzy). De multe ori este aproape imposibil de determinat dacă
unele morminte au fost însoţite de tumuli, din cauza eroziunii agricole. Printre astfel de situri se
numără mormântul cu car de la Somme-Bionne, necropola de la Tartigny, Attichy etc. De
asemenea o mare parte din monumentele tumulare au fost cercetate în sec. XIX, când arheologia
nu s-a definitivat ca ştiinţă, deci deseori avem numai date aproximative. Un alt factor care ar fi
putut împiedica conservarea movilelor artificiale este solul calcaros, predominant în Champagne.
O mare parte din tumuli nu sunt rezultatul creativităţii celţilor din La Tène, fiindcă ei agreau
ideea înmormântării defuncţilor în tumulii generaţiilor anterioare. Tumulul de la Bouchot de
exemplu, a ascuns o serie de morminte din diferite perioade, începând de la Bronzul final până la
La Tène. Majoritatea tumulilor cu înmormântări multiple au fost folosite pe o perioadă
îndelungată (Hallstatt C/D – La Tène timpuriu).
Tumuli în care pe lângă mormântul principal au fost introduse şi morminte secundare se
concentrează în special în Ardenii belgieni. Numărul înmormântărilor într-un tumul este
substanţial mai redus faţă de regiunile germane, de obicei până la şase, rareori atingând cifre de
până la 20 de morminte. În cadrul tumulului aceste morminte sunt amplasate preponderent la
voia întâmplării, dar la Hamipré-Offaing spre exemplu acestea formează trei grupuri în jurul

2
Harhoiu Radu, Tipuri şi obiceiuri din mormintele princiare Hallstatt finale şi Latène timpurii din vestul RFG şi
răsăritul Franţei, Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie, 27, 2, 1976, p. 181-203

9
unui mormânt principal cu car, iar la Neufchâteau-Le Sart, mormintele erau aliniate pe o axă
nord-sud3.
În sec. IV-III a.Chr. apare un nou tip de înmormântare în Yorkshire Wolds (Anglia de Est),
între râul Humber la sud, râul Ouse la vest şi North Yorkshire Moors la nord. Acesta, numit
Arras, este foarte similar cu o schimbare a riturilor funerare în zona Champagne a Franţei care s-
a petrecut aproximativ în acelaşi timp4.
Tumulii din Marea Britanie, care comparativ cu tumulii continentali au un diametru mai redus,
de până la 10 m, erau marcaţi de mici şanţuri care mimau o formă dreptunghiulură, cu un
diametru ce depăşea uneori 10 m. Ei erau organizaţi deseori în cimitire liniare lungi. Mormintele
“princiare” cu car puteau fi găsite şi izolat. Printre cele mai mari necropole sunt Burton Fleming
(peste 500 morminte), Dane’s Graves (până la 500), Scorborough Park (170) şi Eastburn (75
morminte). Locul ales nu era înalt, fiind preferate văile şi terasele joase, dar totuşi la o înălţime
mai mare decât aşezările propriu-zise.
Necropolele plane se răspândesc în Germania începând din sec. IV a.Chr., numărul lor
crescând ulterior pe seama migraţiilor sau influenţei celtice dinspre Boemia şi alte regiuni. Ele
reprezentau aglomeraţii destul de modeste de morminte şi cu densitate joasă în interior. Chiar şi
necropolele asociate cu „primul” mare oppidum celtic – Manching – nu depăşesc câteva zeci de
morminte. Necropola Hundsrucken cu 22 de morminte este amplasat la marginea aşezării, în
interiorul zidurilor şi probabil a fost abandonat din cauza expansiunii oppidumului. Steinbichel
(43 morminte) se află în afara limitelor cetăţii, pe malul râului Paar.
O necropolă tipică este Giengen din sudul Bavariei care se întinde la poalele dealului Ripfen.
Descoperită în 1972 şi cercetată complet în anul următor ea conţine 13 morminte de incineraţie
adânci de 1 m realizate la distanţe destul de mari unul faţă de altul (până la 13 m)5.
În Franţa, numărul mormintelor plane din cadrul unui spaţiu funerar variază cronologic şi
zonal. Cele cu peste 100 de morminte au funcţionat în special pe parcursul sec. V a.Chr. şi parţial
sec. IV a.Chr., în cadrul grupului cultural Aisne-Marne. În ceea ce priveşte perioada studiată a
sec. IV-III a.Chr., ele ajung să numere câteva zeci de morminte maxim, şi acelea deseori
dispersate, astfel încât unii cercetători descurajează folosirea termenului de “necropolă” în sensul
direct al cuvântului6. Aceste câteva zeci de morminte nu sunt întotdeauna concentrate într-un
singur loc, ci manifestă cel mai degrabă grupări familiale. Astfel la Gourgançon, grupul de 36

3
Cahen-Delaye Anne, Rites funéraires au sud de l’Ardenne belge, Revue archéologique de Picardie, 1-2, 1998, p.
59-70
4
Wait Gerald A., Chapter twenty-six: Burial and the Otherworld, în Green Miranda J. et al, The Celtic World, New
York 1995, p. 499
5
Biel Jörg, Giengen: a Middle La Tène cemetery, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 374
6
Brunaux Jean-Louis, Malagoli Claude, La France du Nord (Champagne-Ardenne, Île-de-France, Nord, Basse-
Normandie, Haute-Normandie, Pas-de-Calais, Picardie), Gallia, 60, 2003, p. 27

10
înmormântări din punctul “les Poplainaux” se află la 50 m de un alt grup (14 morminte) din
punctul denumit “La Corbillère”. Asemenea structurări mai există şi la Sarry, şi în partea
latèniană a sitului de la Chouilly, printre altele. Atunci când numărul mormintelor este scăzut,
evident se evidenţiază doar un singur grup: cele 22 morminte de la Villeseneux sau cele 24 de la
Liry de exemplu7. Desigur numărul mic de morminte caracteristic pentru necropolele din
perioada sec. IV-III a.Chr. poate fi explicat prin faptul că deseori investigaţiile încă nu au fost
definitivate la sit sau monumentul a fost distrus în trecut de lucrările agricole, însă în general
datele şi statistica arheologică ne arată că într-adevăr majoritatea spaţiilor funerare ale acestei
perioade conţin un număr redus de morminte, deci serveau cătune mici.
Pentru a înţelege importanţa unor săpături exhaustive asupra formării unei imagini reale
asupra caracterului unei necropole putem aduce exemplul sitului de la Dravegny “La Muette”
(Aisne). Necropola este localizată pe versantul nord nord-est al unei măgure de dimensiuni
reduse, care atinge înălţimea de 183 m. Au fost organizate două expediţii arheologice în 1975 şi
1977, în care s-au cercetat două grupuri de inhumaţii a câte şase morminte fiecare, dar ocupând
suprafeţe diferite, prima fiind de 100 m2, pe când a doua avea 700 m2. Bineînţeles, că aceste 12
morminte nu reprezintă întreaga necropolă, estimându-se că ar avea în jur la 15000 m2, dintre
care o mare parte afectată de lucrări agricole intensive8.
Necropolele cu peste 100 de morminte din Champagne se întind pe suprafeţe mari, de până la
câteva zeci de ari. Majoritatea sunt mult mai modeste în dimensiuni însă, iar densitatea variază
de la caz la caz, preponderent mai joasă în Picardie. La Manre (Mont-Troté) 117 de morminte
erau amplasate pe 2 hectare; cele 22 morminte de la Villeseneux sunt aranjate într-o linie de 20
de metri; la Fère-Champenoise 67 de morminte ocupă un cadrilater cu latura de aproximativ 40
de metri; la Liry, 24 de morminte ocupă un spaţiu de 70x40 m9 ş.a.m.d.
După formă, putem deosebi necropole aproximativ rectangulare, elipsoidale sau mici grupuri
cu o formă neregulată. Formele elipsoidale sunt întâlnite mai ales în cazurile siturilor arheologice
rău documentate de la care am moştenit numai date parţiale (Liry, Vraux, Les-Grandes-Loges
etc)10. Tendinţa de a organiza necropolele în grupări rectangulare ar fi întărită de tradiţia
îngrădirii mormintelor cu şanţuri dreptunghiulare.
În interiorul spaţiilor funerare bine delimitate se observă uneori anumite legităţi în aranjarea
mormintelor, ca de exemplu aranjarea în rânduri. De asemenea la organizarea necropolei în

7
Demoule Jean-Paul, Chapitre VIII - La fin de La Tène ancienne et la transition vers La Tène moyenne, Revue
archéologique de Picardie, NS 15, 1999, p. 137-138
8
Massy J.L., Thirion Ph., Le cimetière de La Tène IA-IB “La Muette” à Dravegny (Aisne), Cahiers archéologiques
de Picardie, 7, 1980, p. 87-103
9
Demoule Jean-Paul, Chapitre VIII - La fin de La Tène ancienne et la transition vers La Tène moyenne, Revue
archéologique de Picardie, NS 15, 1999, p. 137-138
10
idem, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999, p. 179

11
interior participă şi îngrădirile rectangulare realizate în jurul unui oarecare număr de morminte.
În cazul mai multor astfel de şanţuri, între ele erau lăsate mici spaţii libere în formă de alee sau
dreptunghiuri. Caracterul familial al acestor îngrădiri este în mare parte acceptat de arheologi.
Printre organizările topografice mai impresionante putem trece în revistă cele opt morminte
cu car de la Recy, care au fost comasate pe un spaţiu redus de 150 m 2, iar cinci dintre ele au fost
dispuse în formă de semicerc11. Deja am menţionat amenajarea liniară, specifică sitului de la
Villeseneux12. Aranjarea mormintelor în rânduri este specifică şi altor necropole din Aisne-
Marne. Ea este determinată de grupările familiale şi aleele (spaţiile libere) dispuse între acestea.
Aceasta situaţie a fost atestată la Manre, dar poate fi mai greu reperată din cauza numărului mare
de morminte. La Manre şi Villeseneux, rândurile de morminte sunt relativ lungi. Pe de altă parte
la Beine-L’Argentelle şi Villeneuve-Renneville un număr mai mare de grupări liniare includ
doar câteva complexe funerare13. Asocierea mormintelor în grupuri, liniare sau nu, este susţinută
de particularităţi precum poziţia similară a ceramicii faţă de corp (Beine, Manre, Villeneuve-
Renneville), preferinţe stilistice (Manre, Villeneuve-Renneville, Pernant) sau diferenţa de
bogăţie a inventarului funerar14. Mormintele de războinici sunt prezente în număr mic, şi aproape
în majoritatea cazurilor se găsesc la periferia necropolelor.
Demarcarea unuia sau mai multor morminte, chiar necropole cu un şanţ este o tradiţie
specifică Europei de vest. Aceste şanţuri, “enclos” după cum sunt numite în literatura franceză
de specialitate, de fapt au forme diferite. Un tip este similar capacului de şampanie (“bouchon de
champagne”) şi amintesc de mormintele de eroi din Grecia sec. VIII-VII a.Chr. (forma unei
camere funerare cu dromos privită de sus). Unul dintre cele mai mari capace de şampanie se află
la Tinqueux (25 m). O variaţie a acestui tip sunt îngrădirile rectangulare “cu anticameră”. Un al
doilea tip este cel al şanţurilor rectangulare propriu-zise, care cuprind unul sau mai multe
morminte. Grupurile de morminte denotă factorul familial, pe când îngrădirea unuia singur ar
vorbi despre statutul social (de obicei realizată în jurul unui mormânt mai bogat, cu car sau
războinic – Fère-Champenoise, Normée etc)15. Îngrădiri de acest tip pot fi găsite mai multe în
cadrul aceleiaşi necropole. Şanţurile circulare constituie al treilea tip.
Necropolele plane, în general, erau plasate preponderent lângă cursurile de apă mari ca
Marne, Suippe, Py, Bionne, Tourbe etc., dar aceasta nu este o legitate. Poziţia faţă de aşezarea

11
Bretz-Mahler Denise, Joffroy René, Les Tombes à Char de La Tène dans l’Est de la France, Gallia, 17, 1, 1959,
p. 8-9
12
Chanoine Favret, La nécropole gauloise de Villeseneux (canton de Vertus, Marne), Bulletin de la Société
préhistorique de France, 47, 9-10, 1950, p. 435, fig. 3
13
Demoule Jean-Paul, Chapitre IV – Analyse des autres nécropoles, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999,
p. 55-79
14
idem, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999, p. 181
15
Lambot Bernard, Les enclos funéraires en Champagne: indicateurs chronologiques, sociaux, culturels?, Revue
archéologique de Picardie, 1-2, 2000, p. 150-155

12
asociată este o chestiune problematică, fiindcă aceasta nu a putut fi observată decât în rare
cazuri. La Chassemy (Aisne) necropola se află la 500 m distanţă de habitat 16. Majoritatea
aşezărilor fie nu au fost încă descoperite, fie nu pot fi asociate cu vreun spaţiu funerar existent.
În Italia se observă foarte bine caracterul activ jucat de invadatorii celţi în raporturile cu
autohtonii. Deseori nu putem vorbi despre necropole pur celtice, ci celto-etrusce sau celto-
venete, fiindcă noi-veniţii s-au stabilit în aşezările fondate de locuitorii italici. Astfel, în ceea ce
priveşte situaţia topografică poate fi remarcată amplasarea necropolelor în proximitatea acestora
(la 200 m depărtare la Monte Bibele; pe ruinele oraşului Marzabotto) şi prin urmare merge vorba
despre zone strategic favorabile la întretăierea căilor comerciale, alături de trecătorile prin munţii
Apenini etc.
Aşezările fondate de celţi sunt prost cercetate; în multe cazuri constituiau tabere temporare.
Prin urmare, este dificil de corelat necropolele cu vreo astfel de aşezare. Spre sudul peninsulei
spaţiile funerare devin mai rare şi mai puţin populate cu morminte. Creşte procentajul
mormintelor de războinici, aceştia fiind angajaţi ca mercenari de statele greceşti din regiune. O
mare parte din aceste morminte nu sunt organizate în necropole şi reprezintă monumente izolate.
Poate fi observată o aranjare topografică din perspectivă cronologică a necropolelor mixte,
chiar dacă acestea nu sunt strict delimitate spaţial. De exemplu la Monte Bibele, mormintele mai
vechi amplasate pe vârful dealului sunt de provenienţă exclusiv etruscă, pe când cele mai noi,
care se întind spre poalele lui, au un inventar funerar care include preponderent artefacte
celtice17. Necropola servea o aşezare medie, cu câteva sute de locuitori, amplasată 200 m spre
sud-est. Ea a fost ridicată pe o pantă la înălţimea de 600 m, între râurile Idice şi Zena, după
defrişarea şi terasarea ei artificială şi a fost utilizată pe parcursul secolului IV-prima jumătate a
secolului III a.Chr., mai întâi în mod exclusiv de etrusci, şi apoi de un element din ce în ce mai
pronunţat de origine celtică. Necropola ocupa terasa cea mai largă din partea vestică, iar din
cauza unghiului de înclinare a suprafeţei terenului, locuitorii au fost nevoiţi să realizeze o
planificare raţională a aşezării mormintelor. Ele erau făcute în rânduri orizontale, cele mai noi
fiind situate mai jos, pe un teren mai abrupt şi dezavantajos decât mormintele mai vechi. Au fost
excavate 104 de înhumaţii şi 30 incineraţii (după surse mai recente, ele numără în total peste 160
de morminte), şi nu se observă o succesiune cronologică pe bază de rituri.
Au fost observate şi alte tipuri de aranjări în interiorul necropolelor. Obiceiul de a grupa
mormintele în mici concentrări sau formaţiuni liniare se întâlnesc şi în Italia. Ele sunt
caracteristice întregii lumi celtice, cercetătorii identificându-le drept reflecţii ale relaţiilor de
familie şi sunt printre altele bine evidenţiate în cadrul necropolei de la Casalecchio, care ocupă

16
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999,
p. 179
17
Vitali D., The Celts in Italy, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 231

13
1500 m² şi are o formă triunghiulară. Tot acolo s-a depistat divizarea în particular a zonei A în
două părţi: una privată şi alta cu destinaţie publică, colectivă18.
Grupul de necropole celtice din Boemia numără peste 600 situri din sec. IV-III a.Chr. şi
formează trei concentrări: în Boemia de nord-vest, centrală şi de est19. Densitatea scade drastic
spre sud. Necropolele descoperite au de obicei până la 50 de morminte şi serveau aşezări mici
localizate la aproximativ 2 km distanţă unele de altele în zone relativ înalte de până la 350 m 20.
În unele cazuri, când e vorba despre regiuni joase, altitudinea coboară până la 180-200 m, dar în
general majoritatea necropolelor se situează între 200 şi 300 m.
În ceea ce priveşte aranjarea în interior, s-a observat uneori o dispunere cronologică a
mormintelor, de exemplu la Radovesice, Jenišov Újezd şi Makotřasy: cele mai vechi ocupau
zone mai înalte comparativ cu cele mai recente21. Cercetătorii vehiculează motive practice, fie
este vorba despre înlăturarea pericolului de inundaţie, fie despre asigurarea unei distanţe optime
faţă de aşezare, condiţii care probabil odată cu creşterea numărului defuncţilor nu au mai putut fi
respectate la fel de exigent. S-a constatat printre altele că extinderea necropolei pe o axă nord-
sud predomină, chiar dacă departe de a fi absolută. O asemenea evoluţie este caracteristică
siturilor de la Makotřasy şi Radovesice I, în timp ce Jenišov Újezd a fost lărgită mai întâi spre
sud-vest, iar ulterior spre nord. Necropolele în principiu nu urmează o formă regulată, dar sunt
atestate anumite tendinţe de organizare cum sunt micile aglomeraţii din interior care cuprind
câteva înmormântări sau plasarea unui mormânt într-o poziţie excentrică, distanţată faţă de
celelalte22. Multe necropole dovedesc o particularitate comună de grupare în două concentrări
spaţiale.
Unele necropole plane din bazinul Panoniei erau amplasate pe locuri folosite din timpuri mai
vechi, ca în cazul necropolei de la Mannersdorf. Acesta, găsit la 3 km sud-vest de orăşelul
Mannersdorf, în regiunea munţilor calcaroşi Leitha, conţine peste 230 de înmormântări, dintre
care numai 96 au fost atribuite perioadei La Tène, implicit celţilor. Cimitirul se află pe un deal şi
ocupă 200x50 m23. Mineritul era una dintre marile premise care au dus la concentrarea
populaţiilor celtice în anumite zone. O asemenea zonă este Austria, pentru care putem aduce
exemplul sitului arheologic de la Hallstatt. Activităţile de minerit au durat uneori pe o perioadă
lungă de timp, inclusiv a doua epocă a fierului. Un asemenea caz sunt minele de sare din
districtul Dürrnberg (Hallein), localizat acum la frontiera dintre Austria şi Germania. Dürrnberg,

18
Manfredi Valerio Massimo, Kruta Venceslas, I Celti in Italia, Milano 2000, p. 58-59
19
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 111
20
idem, Bohemia, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York, 1991, p. 272
21
idem, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007, p. 112
22
ibidem, p. 113
23
Neugebauer J. W., The Mannersdorf cemetery, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 298

14
situat la sud-vest de oraşul Salzburg, adăposteşte o serie de monumente arheologice care se
întind pe o suprafaţă de 2 km2 înspre Bavaria germană. Relieful este unul deluros, cu vârfuri care
rareori depăşesc 800 m înălţime. Aşezarea latèniană se află în valea Ramsautal. Nu departe se
găsesc şi terenurile funerare. Grupurile de morminte erau plasate pe pante abrupte, în zone
special alese pentru a fi vizibile de departe. În ciuda prosperităţii ascendente a aşezării,
mormintele de după 350 a.Chr. sunt mai rare şi comasate în partea de nord-est a Dürrnberg-ului.
Necropolele plane din bazinul Panoniei, care sunt tipice valului de migraţii Duchcov-
Münsingen sunt destul de bine documentate, spre deosebire de tumuli a căror cercetare
incompletă a fost mai degrabă rodul muncii unor entuziaşti. În pofida acestui fapt existenţa lor
nu poate fi pe deplin respinsă24.
Numărul de morminte din necropole variază de la caz la caz, dar determinarea exactă a
acestuia este destul de complicată deoarece puţine necropole au fost studiate în întregime: fie din
cauza lucrărilor agricole care au răvăşit siturile pe parcursul timpului, construcţiilor şi
localităţilor ridicate deasupra lor, fie din alte motive de ordin obiectiv. Majoritatea necropolelor
din sec. IV a.Chr. conţineau doar câteva înmormântări, servind evident unui singur cuib
patriarhal, dar sunt atestate şi aglomerări mai mari precum cea de la Pilismarót cu 50-60 de
morminte. Unele necropole au fost stabilite în La Tène B timpuriu sau târziu şi au rămas în
folosinţă până la sfârşitul perioadei La Tène C. Cele care şi-au avut începutul în sec. III a.Chr. au
activat pe o perioadă de timp mai scurtă, dar numărau de la 30 până la 80 morminte25, dovadă a
unei densităţi mai mari, deci a unei colonizări celtice mai intense.
Cele mai importante morminte erau înconjurate de un şanţ circular sau rectangular, un obicei
comun teritoriilor Slovaciei, Ungariei şi Austriei. La situl de la Dubnik, Slovacia de vest, un
asemenea şanţ26 cuprinde o suprafaţă de 170 m². S-au utilizat şi alte forme de demarcare, ca
plasarea unei stele confecţionate destul de grosolan ori a unei pietre simple deasupra
mormântului, sau în general acoperirea lui cu mai multe pietre. Ele de regulă nu depind de ritul
funerar şi sunt caracteristice atât inhumaţiilor, cât şi incineraţiilor.
Necropolele celtice de pe întreg teritoriul României sunt toate plane. Cea mai mare necropolă
celtică transilvăneană este cea de la Pişcolţ, judeţul Satu Mare, cu 185 de morminte, dintre care
75 înhumaţii, 96 incineraţii27 şi restul distruse, organizate în patru orizonturi arheologice. Ea se
află în punctul numit „Nisipărie”, pe o dună de nisip de formă ovală, cu dimensiunile curente
350x300 m28.

24
Visy Zsolt et al, Hungarian archaeology at the turn of the millenium, Budapest 2003, p. 194
25
ibidem, p. 194
26
Bujna J., Szabó M., The Carpathian Basin, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 279
27
Németi Ioan, Necropola Latène de la Pişcolţ, jud. Satu Mare. I, Thraco-Dacica, IX, 1988, p. 50
28
idem., The cemetery at Piscolt, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 381

15
A doua necropolă ca mărime este considerat cel de la Fântânele, comuna Matei, judeţul
Bistriţa-Năsăud, cu peste 120 de morminte de inhumaţii şi incineraţii, descoperit în 1961 în
punctul denumit “Dâmbu Popii”, cu ocazia efectuării unor lucrări agricole în zonă 29. Locul
constituie un promontoriu de formă ovală mult alungit pe axa est-vest.
O altă necropolă renumită este cea de la Ciumeşti, judeţul Satu Mare, sat situat în valea râului
Someş, nu departe de frontiera cu Ungaria. Ea este situată pe o colină în apropiere de centrul
satului şi a activat din 240 până în 130 a.Chr. Au fost excavate 36 de morminte de inhumaţie şi
incineraţie30, cea mai mare descoperire fiind, însă, mormântul unui prinţ celt. Descoperiri fortuite
ne indică că au existat şi unele morminte mai vechi decât limitele cronologice stabilite.
Se pare că termenul de “dâmb” se bucură de popularitate printre punctele geografice care
desemnează necropolele transilvănene, astfel oferind o idee clară despre situaţia topografică a
acestora, şi anume amplasarea pe mici ridicături, dealuri, coline. Cunoaştem în această privinţă
cimitirele celtice de la “Dâmbu Popii” (Fântânele), “Dâmbul Ars” (Curtuiuşeni), “Dâmbul lui
Ciordaş” (Tărian) ş.a.
Densitatea nu este mare: la Ciumeşti, Sanislău, Curtuiuşeni, Giriş-Tărian, Pişcolţ (Crişana),
Cepari, Galaţii Bistriţei şi Şeica Mică (Transilvania) constatându-se că distanţa minimă dintre
morminte era de 3-5 m şi ajungea până la 10 m31. În interiorul necropolelor, aranjarea
mormintelor depinde foarte mult de condiţiile naturale şi particularităţile reliefului. La Tărian
mormintele sunt concentrate spre culmea şi latura de nord-est a colinei „Dâmbul lui Ciordaş” –
care este o acumulare de nisip aluvionar. Spre margine, însă, unde stratul de nisip se micşorează
considerabil nu s-au descoperit morminte. La Pişcolţ pe de altă parte este mai dificil de
determinat motivul divizării necropolei în două concentraţii funerare.

b. Getice.
Majoritatea monumentelor funerare getice sunt amplasate preferenţial în zone înalte
(promontorii, terase etc). Necropola de la Hansca-Lutăria ocupă pintenul terasei estice (din
dreapta râului Canichiş) cu o altitudine de 120 m32. Situl de la Poieneşti se ridică în punctul
Măgura la 10-12 m deasupra nivelului văii care o înconjoară. Amplasarea necropolelor este
determinată în primul rând de particularităţile geografice generale a regiunii în care se găseşte.
Astfel în Bugeac şi Dunărea de jos descoperirile sunt situate în preajma vadurilor sau
acumulărilor de apă din stepă. Tumulul de la Teliţa este situat în apropierea văii Amza lângă

29
Dănilă Şt., Primele săpături arheologice în necropola de epocă La Tène de la Fîntînele, Studii şi Cercetări de
Istorie Veche şi Arheologie, 29, 2, 1978, p. 257
30
Crişan Ion Horaţiu, Contribuţii la problema celţilor din Transilvania, Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi
Arheologie, 22, 2, 1971, p. 153
31
Zirra Vlad, La nécropole La Tène d’Apahida. Nouvelles considerations, Dacia, N.S., XX, 1976, p. 155
32
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003, p. 46

16
satul Teliţa, la 18 km vest de Tulcea, pe o pantă lină înclinată de la nord-est spre sud-vest.
Necropola plană de la Satu-Nou „Suat” se întinde pe panta terasei ce coboară spre valea
Coslugei, la sud-est de satul eponim, comuna Oltina. Se presupune că punctul de origine a
necropolei a fost pe firul văii Coslugei, întinzându-se treptat spre nord, nord-vest şi nord-est33.
Una dintre necropolele getice de la Murighiol se află pe o coastă de deal, la 800 m sud-est de
satul contemporan, pe când cealalaltă, aflată în centrul satului ocupă panta culcată spre sud, în
direcţia lacului Sărat34. Unul dintre grupurile de morminte plane de la Bugeac-Ostrov se află la
30 m vest de drumul comunal spre comuna Bugeac, pe o pantă destul de pronunţată care se
întindea spre nord, est şi sud, în direcţia Dunării, Bălţii Ciulinoasa şi Ceairul Bugeac35.
Necropola de la Stelnica-Grădiştea Mare se află pe ridicătura cu suprafaţa de 15 ha, denumită
„Grădiştea Mare”, care se înalţă la 0,5-2 m deasupra terenului înconjurător. Situl necropolei
Zimnicea-Câmpul Morţilor ocupă acelaşi promontoriu ca şi cetatea.
Necropolele getice se aflau în proximitatea aşezărilor asociate, după cum şi este normal pentru
o populaţie sedentară. Luând drept exemplu necropola de la Hansca-Lutăria, aşezarea se află la
150 m spre est. Alte două aşezări din aceeaşi perioadă a sec. IV-III a.Chr. au fost descoperite la
200-300 m spre sud şi vest de spaţiile funerare36. Necropola getică de la Brăiliţa se găseşte la 400
m nord-vest de aşezarea din aceeaşi perioadă a sec. IV-III a.Chr., iar necropola de la Zimnicea
este chiar alături de cetate (spre est şi nord), după cum am menţionat deja.
În sec. IV-III a.Chr. înmormântările tumulare de la nord de Dunăre posedă un caracter mai
mult princiar, astfel că numărul de movile încadrate într-o necropolă scade comparativ cu
perioada precedentă. Printre mormintele tumulare princiare izolate trebuie menţionate cele de la
Peretu şi Fântânele. Cele de la Băiceni sunt localizate, într-o necropolă ce numără şapte movile,
din care numai patru cercetate. Este dificil de reperat anumite aranjamente interioare din
perspectivă topografică. Doar la Zimnicea au fost atestate concentraţii de morminte plane în jurul
celor şapte tumuli ai necropolei. Doi din aceşti tumuli sunt considerate a fi dâmburi naturale, pe
când unii, pe lângă mormântul principal, găzduiau o serie de înmormântări secundare în mantaua
lor. Aşa este cazul tumulului C6 unde au fost descoperite 10 morminte secundare, dintre care
unul chiar în vârful acestuia37.
O particularitate spaţiului sud-dunărean este persistenţa necropolelor tumulare. Necropolele
tumulare evidente din regiunea dobrogeană, putem număra pe cele de la Histria, Enisala şi Teliţa.

33
Mitrea B., Preda C. şi Anghelescu N., Şantierul Satu Nou. Necropola geto-dacă, Materiale şi Cercetări
Arheologice, VIII, 1962, p. 369-372
34
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 31-35
35
Irimia M., Cimitirele de incineraţie geto-dace de la Bugeac-Ostrov, Pontica, I, 1968, p. 194-202
36
Arnăut Tudor, Ursu-Naniu Rodica, Vestigii getice din a doua epocă a fierului în interfluviul pruto-nistrean, Iaşi
1996, p. 50
37
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 58

17
De asemenea de o movilă a fost acoperit şi mormântul princiar de la Agighiol. Descoperirile de
la Histria trebuie tratate cu reticenţă, deoarece nici până în ziua de astăzi nu s-a demonstrat
indubitabil originea traco-getică a mormintelor luate în vedere. Trebuie menţionate necropolele
de la Braničevo (11 tumuli), Yankovo (4 tumuli) şi Drumevo (20 tumuli). La acestea putem
adăuga necropola de la Sboryanovo (Sveštari) cu peste 100 de tumuli, dar care conţine
monumente dintr-un interval de timp îndelungat, începând cu mil. II a.Chr., înainte de divizarea
tracilor în ramurile de nord şi sud, şi terminând cu perioada pe care o studiem noi. Nu se observă
anumite reguli în amplasarea tumulilor atât unul faţă de celălalt, faţă de aşezarea principală, cât
şi faţă de restul cimitirului (dacă există) cu care era identificat probabil în trecut. Astfel, numai la
Yankovo se observă o aranjare organizată a celor patru tumuli, în linie de la nord la sud şi la o
distanţă de peste 20 m unul faţă de celălalt. De asemenea grupurile de tumuli ocupă suprafeţe
diferite, de la 20 de movile pe un spaţiu de 2000 m2 la Drumevo, la 12 pe un spaţiu de 10000 m2
la Braničevo38.
Se impune tradiţia îngropării defuncţilor în morminte plane. Mormintele plane sunt exclusive
în cadrul necropolelor de la Satu-Nou, Bugeac-Ostrov, Murighiol, Slobozia-Oneşti, Hansca-
Lutăria (72 morminte) şi în descoperiri mai modeste numeric după exemplul celor de la
Adamclisi, Dorobanţu, Nuntaşi, periferia Bucureştiului ş.a. Se întâlnesc în combinaţie cu tumuli
la Enisala, Zimnicea şi potenţial la Teliţa. De obicei aceste monumente nu conţin mai mult de
câteva zeci de înmormântări: 72 morminte la Hansca-Lutăria, 44 morminte la Satu-Nou, 36
morminte în cimitirul getic I de la Murighiol, 24 în cimitirul getic II de la Murighiol, în jur la 30
în cele două complexe funerare de la Bugeac-Ostrov, 11 morminte au fost cercetate la Brăila, în
cartierul Brăiliţa şi încă 11 la Slobozia Oneşti. O excepţie remarcabilă este necropola de la
Enisala cu 400 de morminte, dintre care majoritatea sunt plane39. Printre necropolele cele mai
mari o amintim pe cea de la Zimnicea, care în afară de monumentele tumulare include
numeroase morminte plane din aceeaşi perioadă şi nu numai (în total 166) 40. O mare necropolă
getică din sec. IV-III a.Chr. a fost reperată la Stelnica-Grădiştea Mare. Din 1987 până în 2000 au
fost excavate 244 de morminte getice, însă săpăturile arheologice continuă şi în prezent.
În ceea ce priveşte organizarea internă, cu excepţia unor aglomeraţii în formă de nuclee sau
spre centru, necropolele nu prezintă formaţiuni topografice demne de notat. De asemenea ele nu
fuseseră delimitate în nici un fel la suprafaţa solului. Pe de altă parte, anumite legităţi ar putea
apărea o dată cu completarea cercetărilor arheologice la multe din siturile arheologice. Puţine din
aceste situri au fost excavate şi analizate în întregime, astfel că elaborarea unor legităţi

38
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э., Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
p. 70-71
39
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 50
40
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S. XXIV, 1980, p. 42

18
topografice pare imposibilă. Totuşi, în rezultatul investigaţiilor conduse de arheologi precum I.
Nestor şi A.D. Alexandrescu la Zimnicea s-a putut constata că necropola nu a avut o dezvoltare
liniară sau concentrică, ci mai degrabă policentrică sub forma unor nuclee-cuiburi de morminte,
exponente probabil ale relaţiilor de familie41. În mai multe cazuri acestea sunt grupate în jurul
tumulilor, care la rândul lor se concentrează în partea nordică a necropolei. O curiozitate din
punct de vedere topografic sunt considerate descoperirile cu caracter funerar de la Poiana, şi
anume gropi cilindrice în care au fost depuse, chiar aruncate schelete de adulţi şi copii, datate din
secolele IV-III a.Chr. Aspectul interesant al problemei este situarea unora dintre acestea în
interiorul cetăţii antice, în spaţiul unde oamenii locuiau, printre rămăşiţele caselor42.
Densitatea nu este foarte mare. La Satu Nou, cele 45 de morminte ocupă o suprafaţă de 1200
m² (aproximativ 25 m² pentru fiecare mormânt)43. În interiorul necropolelor ea poate varia
semnificativ de la o zonă la alta.

c) Analiza comparativă.
În amplasarea necropolelor celţii şi geţii au preferat în mod similar locurile înalte şi apropiate
de aşezările la care erau ataşate, pe o varietate destul de mare de forme de relief. Aceasta nu
ilustrează anumite legităţi din cauza spaţiului întins studiat şi particularităţilor fiecarei regiuni în
parte. Analiza cartografică indică preferinţa pentru văile fluviilor şi râurilor. Aceasta se referă
atât la celţii din zona lor de origine, cât şi la cei care au migrat, stabilind pe Dunăre mijlocie şi în
zona lacului Balaton numeroase aşezări şi necropole, înaintând apoi pe Tisa şi afluenţii săi în
Transilvania. E suficient de menţionat că cele mai mari necropole getice sunt în zona Dunării de
Jos pentru a constata aceeaşi situaţie. Ea exprimă atât caracterul sedentar al populaţiei, cât şi o
particularitate comună a majorităţii populaţiei sedentare a Europei în contextul epocii fierului.
Este necesar de atras o atenţie deosebită organizării interne a necropolelor, în special a celor
plane. Necropolele getice nu manifestă anumite amenajări evidente a mormintelor, doar anumite
creşteri sau descreşteri a densităţii pe plan stratigrafic orizontal. Excepţii reprezintă necropola de
la Zimnicea şi necropola tumulară de la Yankovo. La Yankovo, aranjarea liniară a tumulilor ar
putea indica careva criterii considerate la momentul ridicării unui tumul cu destinaţie funerară,
dar acestea ar trebui să se spijine atât pe analogii din spaţiul tracilor de nord, cât şi pe corelaţii în
baza inventarului funerar şi tipologia mormintelor în care acesta a fost găsit. Drept că analogii
sunt, dar în spaţiul celtic, de exemplu în cazul mormintelor tumulare din Ardeni. Problema

41
Zimnicea, jud. Teleorman, Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 2007, Bucureşti 2008, p.
331
42
Vulpe Radu, La civilisation dace á la lumière des fouilles de Poiana, Dacia, N.S. I, 1957, p. 147
43
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э., Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
p. 72

19
rămâne însă, chiar luând în consideraţie că aceste aranjări liniare sunt cunoscute în zona
Renania-Ardeni – scopul lor nu a fost elucidat, şi probabil nici nu va fi în timpul apropiat.
La Zimnicea a fost observată a aranjare policentrică a necropolei, cu concentraţii în jurul
tumulilor. Tumulii şi mormintele bogate reprezintă în spaţiul celtic puncte de reper clare în
organizarea internă a necropolelor. Ele sunt în multe cazuri delimitate cu şanţuri rectangulare sau
circulare; în jurul lor sunt înghesuite morminte mai sărace în inventar, ceea ce denotă o
stratificare socială, dar nu numai. S-a remarcat că deseori astfel de concentraţii în necropole au
fost atestate şi în jurul unui tumul dintr-o perioadă anterioară, ceea ce ar vorbi despre un
potenţial cult al strămoşilor. În cazul lipsei unui mormânt central, grupările de morminte limitate
de îngrădiri rectangulare au un caracter familial, afirmaţie întărită de asemenea de poziţia
ceramicii, preferinţele de stil, bogăţia inventarului funerar şi aranjarea mormintelor pe criterii de
„cuplu”, în unele cazuri însoţite de mormântul unui copil. Unele dintre ele exprimă particularităţi
tribale, luând în considerare că elemente precum orientarea mormintelor pot să difere de la trib la
trib.
În condiţiile când societatea getică cunoştea procese şi elemente asemănătoare, precum
trecerea de la înmormântările în tumuli la plane, viaţa sedentară, bazată pe cultura plantelor şi
animalelor etc., lipsa unor grupări evidente în necropolele getice aduce cu sine noi întrebări cu
privire la natura relaţiilor de familie în protoistorie. Cu siguranţă, faptul că majoritatea
mormintelor getice sunt de incineraţie reprezintă un obstacol în identificarea unor asemenea
aranjări: analiza oaselor calcinate este dificilă, de obicei gropile incineraţiilor sunt circulare sau
ovale şi nu au o orientare anumită etc. Cert este că la celţi diferite tipuri de demarcare (şanţuri,
stele etc.) a unui singur sau mai multor morminte sunt larg-răspândite mai ales în zona lor de
origine, şi acestea au fost utilizate în teritoriile respective încă începând din epoca Bronzului.
Şanţurile de delimitare au fost utilizate mai întâi pentru morminte individuale; începând din La
Tène timpuriu acestea încadrează un număr considerabil de morminte, în regiunea Champagne,
perpetuându-se însă şi şanţurile din jurul unui singur mormânt. Ar putea merge vorba despre o
evoluţie naturală a unei tradiţii regionale, ceea ce însăşi este un factor al continuităţii celţilor în
zona respectivă.

1.2. Forma şi dimensiunile tumulilor.


a. Celtici.
În sec. IV-III a.Chr., spre deosebire de perioada anterioară, pe lângă o reducere a numărului de
tumuli noi cu destinaţie funerară, se observă şi o reducere a dimensiunilor acestora. După
diametrul lor, putem împărţi arbitrar tumulii în trei categorii: tumuli mici cu diametrul între 3 şi
10 m, tumuli de mărime medie cu diametrul între 10 şi 20 m, tumuli mari cu diametrul de peste

20
20 m. În Marea Britanie, grupul cultural Arras este caracterizat de prima categorie de movile, a
căror particularitate este prezenţa unui mormânt principal, însoţit uneori de un mormânt
secundar, dar care este de regulă amplasat în şanţul rectangular sau circular care înconjoară
tumulul propriu-zis. Unul dintre motivele diametrului mic este lipsa camerelor funerare la
mormintele cu car de tipul celor observate pe continent. Toate cele trei categorii sunt specifice
grupului continental de tumuli din Ardeni şi Germania. Mormintele secundare nu sunt o dovadă
a diametrului mare, pe când statistic vorbind prezenţa camerei funerare princiare contribuie la
creşterea înălţimii movilei care o acoperă (Bescheid, Rodenbach, Reinheim etc.). Fiecare regiune
are particularităţi aparte.
În fazele târzii Hunsrück-Eifel, deci în sec. IV-III a.Chr., tumulii sunt ridicaţi mai rar şi au
dimensiuni mai reduse, în medie un diametru de 8-25 m. Înălţimea variază de la 0,30 la 5 m, dar
majoritatea sunt sub 1 m. Înmormântarea cu car de la Hillesheim, Eifel, a fost realizată într-o
aglomeraţie de 80 de movile, dintre care numai unele au fost cercetate înainte de distrugerea lor.
Tumulul (denumit A) avea la origine o înălţime de 2-2,50 m şi un diametru de 20 m. Din cele 7
morminte cu car La Tène B ale regiunii Rin-Mosela pentru care a fost posibilă calcularea
dimensiunii tumulilor, numai două erau acoperite de tumuli cu un diametru de 20 m. Mormântul
feminin cu car de la Enkirch plasat cronologic mai târziu (250-200 a.Chr.) a fost descoperit sub
un tumul mic de 6-8 m în diametru şi 0,60 m înălţime44. Mormintele cu car de la Rodenbach şi
Reinheim au fost acoperite de movile cu diametrul de 25 m şi înălţimea de 5 m, respectiv 23 m şi
4,6 m. Acestea din urmă sunt dimensiuni reconstituite. La Bescheid, diametrul celor 9 tumuli cu
înmormântări princiare variază între 12 şi 24 m45.
În Ardeni, apare o situaţie asemănătoare celei din restul Bazinului renan, şi anume majoritatea
tumulilor au fost creaţi în perioada anterioară, în acest caz sec. V a.Chr. Aceştia puteau fi
reutilizaţi până la începutul sec. II a.Chr. Sunt şi tumuli care datează din sec. IV-III a.Chr. Apar
des în cazul mormintelor cu car, dar acestea nu reprezintă majoritatea. Movilele de pământ
depăşesc cu greu acum 25 m în diametru (la Hamipré-Namoussart, St. Pierre-Sberchamps) şi
sunt foarte aplatisate (în cele mai multe cazuri până la 0,50 m înălţime). De regulă tumulii erau
delimitaţi de şanţuri în formă de ring sau rectangulare. O necropolă tumulară reprezentativă este
Longlier-Massul “Al Vaux” cu 38 de tumuli ale căror diametre variază de la 5 la 20 m, iar
înălţimea nu depăşeşte 0,5 m.
În Marea Britanie, o mare parte din tumuli au fost supuşi pe parcursul timpului lucrărilor
agricole, fiind nivelaţi şi în prezent nu pot fi deloc deosebiţi de un mormânt plan, cu excepţia

44
Haffner Alfred, Les tombes à char celtiques du Rhin moyen, Revue archéologique de Picardie, 1, 1, 1983, p. 241-
250
45
Diepeveen-Jansen Marian, People, ideas and goods: New perspectives on “Celtic barbarians” in Western and
Central Europe (500-250 BC), Amsterdam 2001, p. 217, Appendix 3.3

21
şanţurilor care îi delimitează. Cei care s-au păstrat se ridică la 0,3-1 m înălţime (Dane’s Graves,
Arras etc.), pe care doar unii o depăşesc, cum ar fi mormântul cu car de la Pexton Moor excavat
în 1911, şi care era acoperit de o movilă înaltă de 1,2 m, cu diametrul de 6 m46. Diametrul
tumulilor din grupul Arras se ridică până la 9 m47. Un sit arheologic-model ar fi cel de la
Wetwang Slack, în regiunea căruia se fac noi descoperiri până în ziua de azi. Cele mai timpurii
morminte aveau gropi cu o adâncime mică şi erau acoperite de movile mari, dar o dată cu
epuizarea terenului liber tumulii deveneau treptat mai mici şi cu gropi mai adânci, situaţie
comună şi necropolelor aceluiaşi grup cultural de la Burton Flemming şi Arras48. Aceste
particularităţi funerare de “origine” continentală se întâlnesc sporadic în celelalte regiuni ale
Marii Britanii. Recent, a fost găsit un mormânt cu car lângă Edinburgh, dar acesta se aseamănă
mai mult cu varianta continentală a tipului49.
La celţi, formele tumulilor pot fi circulare sau elipsoidale. Atunci când aceştia s-au aplatizat
în urma eroziunii natural şi antropice încât nu mai pot fi recunoscuţi, şanţurile care-i înconjoară
şi din care a fost aruncat pământul din manta pot oferi unele indicii cu privire la forma acestora.

b. Getici.
Dimensiunile tumulilor getici din sec. IV-III a.Chr. variază. Pentru perioada sec. V-III a.Chr.,
în literatura de specialitate50 au fost identificate patru grupuri diferite de tumuli: movile care nu
depăşesc 8 m în diametru şi 1 m înălţime (o parte din tumulii de la Enisala şi Braničevo); tumuli
cu diametrul între 16 şi 35 m, iar înălţimea între 0,5 şi 3 m (Fântânele, Zimnicea, Peretu,
Agighiol ş.a.); tumuli cu diametrul peste 40 m şi cu o înălţime de peste 4 m (tumulul X de la
Braničevo şi tumulul 13 de la Sboryanovo); tumuli cu un diametru de peste 50 m (printre care
doi tumuli de la Sboryanovo: Ginina Mogila şi Goliamata Mogila). S-a demonstrat creşterea
continuă a dimensiunii tumulilor getici pe parcursul sec. V-IV a.Chr., valorile devenind stabile la
răscrucea sec. IV-III a.Chr. De la mijlocul sec. III a.Chr., diametrul tumulilor getici a fost în
descreştere51.
La nord de Dunăre, majoritatea tumulilor din sec. IV-III a.Chr., care au fost cercetaţi
corespund celui de-al doilea grup. Luând în considerare existenţa în regiune a necropolelor
tumulare hallstattiene, de tipul celor de la Ferigile caracterizate de movile de mici dimensiuni,
prezenţa primului grup de tumuli (cu diametrul de până la 8 m) rămâne a fi demonstrată prin

46
Stead Ian M., A chariot burial on Pexton Moor, North Riding, Antiquity, 33, 131, p. 214-215
47
Cunliffe Barry, Iron Age communities in Britain: An account of England, Scotland and Wales from seventh
century BC until the Roman conquest, New York 2005, p. 546
48
Dyer James, Ancient Britain, London 1990, p. 151-152
49
Carter Stephen, Hunter Fraser, An Iron Age chariot burial from Scotland, Antiquity, 77, 297, p. 531-535
50
Ştefan Magdalena, Morphological features of North-Thracian tumuli graves (5th-3rd centuries BC), Archaeology:
making of and practice. Studies in honor of Mircea Babeş at his 70th anniversary, Piteşti 2011, p. 272-273
51
ibidem, p. 274-275

22
cercetările ulterioare. La Băiceni cei şapte tumuli de pe colina „Savin” au înălţimea de 1,50-3 m,
iar diametrul oscilează în jurul valorii de 30 m52. Movilele, ridicate din pământ simplu au ajuns
în prezent într-o formă destul de aplatisată. Tumulul de la Peretu, având un diametru de 30 m,
atinge înălţimea de 0,75 m53, pe când înălţimea tumulilor de la Zimnicea oscilează între 0,50 şi 1
m, iar diametrul lor înregistrează valori între 15 şi 30 m54. Tumulul de la Fântânele măsoară 27
m în diametru şi 1,15 m înălţime55. Marea parte din tumulii de la nord de Dunăre au fost ridicaţi
peste morminte princiare.
La sud de Dunăre, au fost identificaţi tumuli din toate cele patru categorii detaliate mai sus.
Din prima categorie fac parte o serie de tumuli de la Enisala şi Braničevo. Diametrul movilelor
funerare oscilează între 5 şi 15 m la Braničevo. Înălţimea acestora se ridică la 0,25-1,35 m56. Cei
13 tumuli de la Enisala măsoară 3-20 m în diametru şi 0,1-1,5 m înălţime57.
Monumentul funerar de la Teliţa reprezintă un singur tumul, care măsoară 31-32 m în
diametru şi 2-2,50 m înălţime. Conţine 7 morminte în total: două incineraţii în casete de piatră la
5 m nord-est de centrul movilei şi restul 5 mai la sud de acestea. Cele 5 înmormântări sunt
anterioare mormântului principal, presupunându-se că tumulul a fost ridicat deasupra unei
necropole plane iniţiale care depăşea limitele movilei58. Un alt mormânt princiar, cel de la
Agighiol a fost acoperit cu o movilă circulară din pământ şi piatră cu diametrul de 32 m şi
înălţimea de 2 m. Diametrul movilelor funerare oscilează între 32 şi 41 m la Yankovo. Pe
parcursul timpului, în urma eroziunii aceştia au devenit aplatisaţi. Totuşi cei mari, arată impozant
până în ziua de azi - înălţimea variază de la 0,70 la 15 m59.
Din a treia categorie face parte tumulul X de la Braničevo (diametru – 44 m, înălţimea – 4,6
m) ş.a., iar în categoria tumulilor masivi sunt incluşi Ginina Mogila (diametru – 70 m, înălţimea
– 11 m) şi Goleamata Mogila (diametru – 70 m, înălţimea – 16 m)60 de la Sboryanovo printre
altele.
Formele tumulilor getici sunt de regulă circulare sau elipsoidale în plan, şi conice sau
tronconice în profil.

52
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003, p. 50
53
Crişan Ion Horaţiu, Civilizaţia geto-dacilor, Vol.1, Bucureşti 1993, p. 244-245
54
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20-24
55
Mateescu Corneliu N., Babeş Mircea, Cercetări arheologice şi săpături de salvare la Fîntînele, Studii şi Cercetări
de Istorie Veche, 19, 2, 1968, p. 284
56
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004, p.
71
57
Simion G., Despre cultura geto-dacă din nordul Dobrogei, în lumina descoperirilor de la Enisala, Peuce, II,
1971, p. 67-119
58
Cantacuzino Gh. I., Simion G., Cercetările arheologice de la Teliţa, Materiale şi Cercetări Arheologice, VIII,
1962, p. 379
59
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004, p.
71
60
Ştefan Magdalena, Morphological features of North-Thracian tumuli graves (5th-3rd centuries BC), Archaeology:
making of and practice. Studies in honor of Mircea Babeş at his 70th anniversary, Piteşti 2011, p. 273-275

23
c) Analiza comparativă.
În general, nu reducerea relativă dimensiunilor tumulilor pe parcursul sec. IV-III a.Chr. este
procesul care contează. Aceasta de fapt poate fi afirmată, doar luând în considerare valorile
maxime. Tumulii cu diametrul de 20-30 m fac parte din categoria tumulilor mijlocii. În timpul
perioadei Hallstatt-ului în spaţiul celtic au fost ridicate movile cu destinaţie funerară de toate
mărimile, iar în spaţiul getic, majoritatea tumulilor hallstattieni erau din categoria celor mici.
Germania de sud cunoaşte în această perioadă o depopulare evidentă, pe seama migraţiilor
înspre sudul şi estul Europei, ceea ce a dus la schimbări numerice şi morfologice în cadrul
necropolelor celtice. Un al doilea factor care ar fi putut influenţa evoluţia mormintelor tumulare
din punctul de vedere al dimensiunii au fost procesele sociale reflectate în inventarul funerar. Au
fost înaintate ipoteze precum că înlocuirea carului cu patru roţi de cel cu două roţi în cadrul
mormintelor tumulare bogate, începând din sec. V a.Chr. şi răspândirea treptată a echipamentului
militar în complexele funerare celtice ar indica trecerea puterii de la stereotipul princiar bazat pe
ceremonie la stereotipul princiar războinic. Or, în spaţiul getic, toate mormintele princiare din
sec. IV-III a.Chr., cu excepţia celui de la Teliţa, includ de asemenea în inventar elemente ale
echipamentului militar ca simbol al puterii.
Totuşi, nu toate înmormântările în tumuli au fost princiare. În Hunsrück-Eifel şi Franţa de est
defuncţii au continuat să fie îngropaţi în tumulii epocilor anterioare sau în cele cu car, de altfel o
tradiţie destul de des întâlnită în Hallstatt. În spaţiul getic, mormintele secundare din tumuli sunt
de asemenea cunoscute (de exemplu la Zimnicea, Enisala etc.).
La celţi, reducerea relativă a dimensiunilor tumulilor se datorează unei evoluţii a unui statut
social deja existent, pe când la geţi creşterea dimensiunilor are la bază apariţia sau profilarea
unei astfel de poziţii în societate, idee întărită de analize ce demonstrează creşterea continuă a
diametrului tumulilor de la sfârşitul sec. V a.Chr. până la răscrucea sec. IV şi III a.Chr., şi unele
indicii precum că prezenţa unei construcţii cu camere funerare ar duce la un diametru mai mare
al movilei funerare, uneori peste 35 m.

1.3. Mantaua tumulilor.


a. Celtici.
Mantaua avea în componenţa sa pământul excavat din jur, proces în urma căruia în jurul
tumulului rămânea un şanţ în formă de ring sau rectangulară. Sunt răspândiţi tumulii cu manta
din piatră. În zonele supuse lucrărilor agricole, movilele au ajuns să fie puternic aplatisate, ele
conservându-se mai bine în locurile păduroase. În Franţa de nord-est, pe parcursul Hallstatt-ului

24
a fost preferată piatra făţuită la ridicarea tumulilor, care capătă în final o formă tronconică, pe
când în Bourgogne şi Boemia piatra brută era utilizată pentru ridicarea unor tumuli în formă de
boltă. În Boemia, nu au fost atestaţi tumuli în sec. IV-III a.Chr.
Compoziţia mantalei în principiu diferă. Ea poate fi din pământ nisipos sau loessoid, ca la La
Ronce sau Wijshagen, în Belgia61; din sol calcaros şi alte variaţii în Ardeni62; ca o perpetuare a
tradiţiei hallstattiene se întâlnesc şi tumuli cu manta din pietre sau cel puţin acoperiţi cu pietre
(mai ales în regiunea Jura; Doubs de exemplu). În Germania de sud mantaua movilelor funerare
conţinea un amestec de sol argilos şi piatră.
Tumulii din Marea Britanie aveau un diametru mic de până la 9 m, şi erau realizaţi din
pământul săpat din canalul circular sau rectangular care-l înconjura. Mantaua putea fi deci fie
nisipoasă (Pexton Moor63 etc.), din sol calcaros (Arras, Dane’s Graves etc.) sau pietros, în
funcţie de zonă. O mare parte din tumuli au fost supuşi pe parcursul timpului lucrărilor agricole,
fiind nivelaţi şi în prezent nu pot fi deloc deosebiţi de un mormânt plan, cu excepţia şanţurilor
care îi delimitează.

b. Getici.
La Băiceni, suprafaţa unui tumul a fost placată cu piatră, material prezent din abundenţă în
zonă. Piatra a fost utilizată pe larg la ridicarea tumulilor, cât şi la realizarea camerelor funerare
din interiorul celor 4 tumuli cercetaţi (din 7 atestaţi)64.
La Teliţa mantaua tumulului a fost realizată din pământ simplu de culoare brună-cenuşie, la
bază având un strat gros de 30-40 cm de pământ brun-roşcat65. La Agighiol, în structura
mantalei, pe lângă straturi de pământ şi piatră s-a depistat şi un strat de nămol care acoperea
mormântul66. Această combinaţie de pământ şi piatră (îndeosebi în formă de bolovani) este pusă
pe seama continuităţii tradiţiei mai vechi hallstattiene, şi pe lângă monumentul de la Agighiol,
este întâlnită la 3 tumuli de la Braničevo şi la Enisala. La Enisala movilele funerare au mantaua
ridicată deasupra la două morminte principale: primul central, şi al doilea aflându-se de obicei

61
Van Impe Luc, La nécropole à tombelles de Wijshagen (commune de Meeuwen-Gruitrode, Limbourg) : dernière
demeure d’une famille aristocratique de La Tène I, Revue archéologique de Picardie, 1, 1-2, 1998, p. 9
62
Cahen-Delaye Anne, Rites funéraires au sud de l’Ardenne belge, Revue archéologique de Picardie, 1, 1-2, 1998,
p. 59
63
Stead Ian M., A chariot burial on Pexton Moor, North Riding, Antiquity, 33, 131, p. 214-215
64
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003, p. 50
65
Cantacuzino Gh. I., Simion G., Cercetările arheologice de la Teliţa, Materiale şi Cercetări Arheologice, VIII,
1962, p. 373
66
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004, p.
71

25
sub amplasamentul de bolovani al ringurilor67. La Fântânele, tumulul a fost ridicat din nisip
loessoid, găsit din abundenţă la suprafaţa terasei pe care este amplasat monumentul68.
La ridicarea majorităţii tumulilor din Bulgaria a fost utilizat pur şi simplu pământ (Yankovo,
8 movile de la Braničevo)69.

c. Analiza comparativă.
Varietatea depistată în compoziţia mantalei tumulilor cu destinaţie funerară de pe întinsul
continentului european se datorează evident specificului geologic şi al solului din fiecare regiune
aparte. Şanţurile din jurul tumulilor celtici, reprezintă de cele mai multe ori zona de unde a fost
aruncat pământul, dovadă că acesta provine din imediata apropiere. Sunt cazuri când materialul
de bază era transportat din locuri mai îndepărtate, de exemplu pietrele de râu sau materialul
utilizat la construcţia camerei funerare, plasat de asemenea şi în manta. În orice caz, proiectele
de ridicare a tumulilor, în special a celor mari, necesitau eforturi imense, procesul putea consuma
zile, chiar săptămâni dacă erau construite şi camere funerare.
În principiu, structura mantalei tumulilor la geţi şi celţi nu este identică, atât din punct de
vedere a dimensiunilor şi a formei, cât şi a compoziţiei. Tumulii celtici din piatră sunt mai
compacţi şi masivi decât cei getici, de exemplu de la Enisala.
Sunt tipuri de sol mai vulnerabile în faţa eroziunilor naturale şi antropice, precum calcarul.
Tumulii realizaţi din solul calcaros tind să se aplatizeze rapid, astfel încât este vehiculată ipoteza
că mormintele cu car din Champagne au fost cândva tumuli, dar în urma eroziunii nu au rămas
decât şanţurile de delimitare şi morminte aparent plane. O mare parte din movilele funerare au
fost expuse eroziunii antropice, în special ca urmare a lucrărilor agricole. Aceşti factori luaţi
împreună au dus la aplatizarea puternică a tumulilor, indiferent de regiune.

1.4. Formele şi dimensiunile gropilor sepulcrale.


a. Celtice.
Gropile mormintelor celtice au cunoscut o varietate mare de forme: rectangulare, rectangulare
cu colţurile rotunjite, ovale, ovale alungite, trapezoidale, circulare, neregulate. Pentru defuncţii
inhumaţi cele mai răspândite erau gropile rectangulare, rectangulare cu colţurile rotunjite şi ovale
alungite. Gropile sepulcrale trapezoidale erau utilizate uneori în cazul mormintelor cu car sau cu
platformă de lemn pentru ofrande. Pentru înmormântările prin incineraţie au fost atestate gropile
67
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 50
68
Mateescu Corneliu N., Babeş Mircea, Cercetări arheologice şi săpături de salvare la Fîntînele, Studii şi Cercetări
de Istorie Veche, 19, 2, 1968, p. 283-284
69
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004, p.
71

26
rectangulare, ovale şi simple circulare. În medie pentru mormintele de inhumaţie gropile aveau
lungimea de 2-2,20 m şi lăţimea de 0,8-1 m. Dimensiunile gropilor mormintelor de incineraţie
variază de la mici fose rectangulare sau circulare cu diametrul de 30 cm până la gropi care ating
dimensiunile mormintelor de inhumaţie. Adâncimea variază în funcţie de compoziţia solului.
Dimensiunile gropilor în linii mari sunt afectate de particularităţile regionale.
Gropile sepulcrale în Boemia au o formă obişnuită, rectangulară, dimensiunile variind în
funcţie de înălţimea defunctului şi prezenţa sau nu a echipamentului militar, depuse ca ofrande
pentru războinici. Dimensiunile foselor au un oarecare caracter regional, deosebindu-se de cele
din regiunea alăturată a Slovaciei, probabil din cauză că în ultimele era răspândită tradiţia de a
include vase ceramice în inventarul funerar, pe când acest obicei se va răspândi mai intens în
Boemia începând cu La Tène C1 şi nu va fi caracteristic înmormântărilor de războinici sau femei
adulte. Pe baza cercetărilor făcute la necropola de la Jenišov Újezd, H. Lorenz a stabilit lungimea
gropilor la 2,2±0,2 m, lărgimea la 0,8±0,1 m şi adâncimea la 0,5±0,3 m70.
În solul aluvial din Picardie gropile nu pot păstra o formă regulată atât de uşor; în schimb
acestea sunt mai adânci comparativ cu arealul marnian, a cărui sol calcaros creează dificultăţi în
procesul excavării. Dimensiunile variază de asemenea şi din perspectiva statutului social al
defunctului şi inventarului depus alături de el în groapă. Gropile sepulcrale din Champagne
aveau o formă aproximativ dreptunghiulară, cu unghiurile fie drepte, fie rotunjite. În bazinul
Parisului, şi mai rar în celelalte regiuni au fost depistate gropi trapezoidale, cu partea mai largă în
regiunea capului. O a treia categorie apare în special în văile aluvionare, cu pământ nisipos –
gropile au forme puţin ovale, circulare sau neregulate, care dau mai degrabă impresia unor găuri
scobite (Breuil-le-Sec etc) şi erau destinate ritului incineraţiei71. În Aisne-Marne, lungimea
medie a gropilor rectangulare este de 2,2 m, lărgimea de 0,7 m, adâncimea – 0,6 m. Aceste
mărimi sunt mai modeste decât mediile europene, din cauza solului calcaros 72. Mai la sud, în
departamentul Aube, în necropolele simple ale sec. IV a.Chr. lungimea absolută variază de la
1,30 m la 3,05 m, iar lărgimea – de la 0,50 la 1,20 m73.
Mormintele cu car sunt substanţial mai mari. În acelaşi departament Aube gropi de 3,5x2,5 m
şi respectiv 3x2 m acomodează câte una din asemenea sepulturi la Estissac şi Bouranton74. În
general pot fi deosebite două tipuri de morminte cu car, după structura gropilor. Primului îi este
caracteristic o groapă rectangulară a cărui lungime variază de la 2,10 m (Motelle de Germiny în

70
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 113
71
Duval Alain et al, Le deuxième âge du fer, ou époque de La Tène, en Picardie, Revue Archéologique de l’Oise, 7,
1976, p. 51
72
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999,
p. 183
73
Denajar Laurent, Carte archéologique de la Gaule 10: L’Aube, Paris 2005, p. 128
74
ibidem

27
comuna Saint-Clément-sur-Arne) la 4,60 m (Le Buisson-de-Suippe în comuna La Cheppe),
lărgimea de la 1,50 m la 2,50 m, iar adâncimea între 0,60 şi 1,25 m. Acest tip are la fund săpate
două cavităţi adânci de aprox. 0,40 m şi lungi de aprox. 1 m destinate părţilor inferioare ale
roţilor şi un şanţ perpendicular faţă de peretele frontal a cărui lungime şi adâncime variază de la
caz la caz (de obicei 0,30-0,40 m). Al doilea tip (de exemplu mormântul Gorge-Meillet din
Somme-Tourbe) are o formă puţin trapezoidală, nu are tranşeul sus-menţionat, ci o platformă în
partea frontală, pentru ofrande75.
Gropile sepulcrale ale grupului Arras din Marea Britanie aveau forme variate: circulare,
rectangulare, rectangulare cu colţurile rotunjite, trapezoidale, toate formele precedente cu un şanţ
adiţional pentru osie în cazul mormintelor cu car şi neregulată. Cele mai mari sunt evident cele
care acomodau un defunct însoţit de car. Unul dintre cele mai impunătoare morminte cu car este
cel de la Garton Station, excavat în 1988, cu o groapă adâncă de 1,2 m, lungimea de 5,2 m şi
lăţimea de 3,6 m. Dimensiunile obişnuite sunt mai reduse însă. La Danes Graves, groapa
(rectangulară cu colţurile rotunjite) avea 0,8 m adâncime, 2,6 m lungime şi 2,3 m lăţime.
Mormântul nr. 1 de la Wetwang Slack excavat în 1971 avea o groapă (triunghiulară, parţial
cauzată de prăbuşirea unui perete) de 0,85 m adâncime, 2,83x2,6 m la supraţă şi 2,25x2,0 m la
fund. Mormântul nr. 2 de la acelaşi sit avea o adâncime 0,73 m, o lungime de 3,58m şi o lăţime
de 2,57 m. Lungimea relativ mai mare se datorează prezenţei acelei anexe alungite la groapă
pentru osia carului. În 2001 la Wetwang Slack a mai fost descoperit un mormânt cu car, de data
aceasta într-o groapă trapezoidală. Lungimea acesteia este de 3,3 m, la capătul sudic e lat de 2,5
m, pe când la cel nordic are 1,7 m76.
În Italia, gropile sepulcrale au formă rectangulară sau aproximativ ovală. Ele pot fi pur şi
simplu săpate în pământ (Casalecchio, de exemplu) sau cu pereţii căptuşiţi cu pietre. Plus la asta
gropile pot fi acoperite cu o placă mai mare de piatră. După exemplul necropolei de la Filottrano,
gropile aveau în mod normal 2x0,8 m. Mormintele cu inventar mai bogat sunt mai impunătoare:
morm. 2 (4,8x3 m), morm.13 (3,4x2,7 m), morm. 20 (3,7x1 m)77. Adâncimea variază mult din
aceste considerente: de la 0,57 m la Spina, la 0,95 m la Brodena, şi peste în cazul
înmormântărilor bogate de războinici (1,40 la Albairate). Renumitul mormânt de la Moscano
Fabriano descoperit în 1955 are o adâncime de 1,80 m raportată la o lungime de 2,70 m şi o
lăţime de 2 m78.

75
Bretz-Mahler Denise, Joffroy René, Les Tombes à Char de La Tène dans l’Est de la France, Gallia, 17, 1959, p.
9-11
76
Hayton Richard, Brannan Andre, Iron Age chariot burials, 2010, http://www.dot-domesday.me.uk/arras.htm
77
Landolfi M., The Filottrano cemetery, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 286
78
idem, The burial at Moscano Fabriano, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 287

28
Dimensiunile medii ale gropilor din Bazinul Panoniei se ridică la 2,20 m lungime şi 1-1,20 m
lăţime79. Pe când în Transilvania, după modelul necropolei celtice de la Tărian, gropile
rectangulare aveau o lungime care varia de la 1,50 m la 1,87 m, lăţimea de 0,55-0,75 m,
adâncindu-se până la 0,85-1 m sub nivelul solului. Fosele ovale măsurau 1-1,40 m lungime,
0,40-0,80 m lăţime şi 0,70-1,30 m adâncime80. S-ar părea că formele rectangulare ar fi optime
pentru inhumaţii, iar cele ovale pentru incineraţii, dar aceasta nu întotdeauna constituia o regulă.
La Pişcolţ, de exemplu, lungimea gropilor ovale cu incineraţii oscilează de la 1 la 2,20 m,
lăţimea – 0,70-1,60 m, adâncimea - 0,30-1,60 m. Gropile rectangulare ale mormintelor de
incineraţie au lungimea de 0,80-2,40 m, lăţimea de 0,70-1,90 m, iar adâncimea de 0,50-2,30 m.
Diferenţe mari faţă de gropile săpate pentru înmormântări prin inhumaţie nu sunt mari. Acestea,
atât de formă ovală, cât şi rectangulară au lungimea de 1,40-2,20 m, lăţimea de 0,60-1,50 m, iar
adâncimea ajunge până la 1,70 m. Majoritatea mormintelor cu schelete de adulţi au gropi cu
lungimea de 1,80-2,10 m, şi lăţimea de 0,80-1 m81, ceea ce corespunde mediei europene,

b. Getice.
Cele mai răspândite sunt gropile simple cu plan dreptunghiular (un subtip prezintă colţuri
rotunjite) sau îndeosebi circular. În regiunea Moldovei din sec. VI-III a.Chr., cele
dreptunghiulare au în medie lungimea de 2,70-1,40 m, lăţimea de 0,80-0,90 m şi adâncimea de
0,50-1 m. La Slobozia, dimensiunile medii sunt de 2 x 0,80 m, iar adâncimea atinge 0,50-1 m82.
Gropile dreptunghiulare de la Murighiol au dimensiunile de 2x0,90 m cu o adâncime de 0,60
m83. Ca exepţie, doar un singur mormânt cu groapă rectangulară a fost depistat în cadrul
necropolei de la Zimnicea este Z72C17M32: lungime – 3,20 m, lăţime – 2,10 m şi adâncimea de
1,30-1,35 m84.
Gropile circulare în La Tène au diametrul 0,30-0,50 m şi adâncimea de 0,40-0,50 m85. La
Hansca-Lutăria s-au putut observa în special limitele gropilor circulare. Ele au înregistrat
diametrul de 0,50-0,80 m şi adâncimea de 0,20-0,40 m86. În Dobrogea gropile sepulcrale
circulare au diametrul de 0,50-0,60 m; adâncimea nu depăşeşte niciodată un metru. La Satu Nou

79
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999,
p. 183
80
Chidioşan N., Ignat D., Cimitirul celtic de la Tărian, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 24, 2, 1972, p. 558-567
81
Németi Ioan, Necropola Latène de la Pişcolţ, jud. Satu Mare. I, Thraco-Dacica, IX, 1988, p. 49-73; idem,
Necropola Latène de la Pişcolţ, jud. Satu Mare. II, Thraco-Dacica, X, 1989, p. 75-114; idem, Necropola Latène de
la Pişcolţ, jud. Satu Mare. III, Thraco-Dacica, XIII, 1992, p. 59-112
82
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 46-47
83
ibidem, p. 31-35
84
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 21
85
Arnăut Tudor, Ursu-Naniu Rodica, Vestigii getice din a doua epocă a fierului în interfluviul pruto-nistrean, Iaşi
1996, p. 70
86
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003, p. 51

29
adâncimea variază de la 0,15 la 0,50 m87, la Bugeac-Ostrov ea atinge 0,60 m, iar la Murighiol
înregistrează 0,40-0,90 m în cimitirul I şi 0,15-0,40 m în cimitirul II88. La Zimnicea forma
gropilor este de regulă circulară, sau mai rar oval-alungită. Nu este deloc obişnuit ca majoritatea
celor care sunt plasate la 0,20-0,30 m să fie deranjate de lucrările agricole în aşa mod încât să fie
dificilă reconstituirea conturului lor. Adâncimea însă oscilează de la 0,20 până la 0,90 m. În
majoritatea cazurilor, aceasta se încadrează între limitele 0,50-0,90 m89.
Gropile ovale alungite nu constituie o raritate în spaţiul getic. Dimensiunile acestora în cazul
incineraţiilor sunt mai reduse faţă de cele dedicate inhumaţiilor. La Hansca, de exemplu, acestea
au lungimea de 1,50 m şi lăţimea de 0,90 m90.

c. Analiza comparativă.
La celţi şi geţi se întâlnesc gropi sepulcrale cu o gamă largă de forme: rectangulare,
trapezoidale, ovale, circulare şi fără o formă anumită. Gropile rectangulare cu colţurile rotunjite
tind să fie reprezentate mai puternic în lumea celtică, probabil din cauza unor instalaţii din lemn.
Forma şi dimensiunile gropii depind foarte mult de mărimea şi poziţia inventarului funerar.
Astfel, forma trapezoidală a unor gropi sepulcrale la celţi este determinată de amplasarea carului
sau a unei platforme pentru ofrande în mormânt.
Formele predominante (rectangulare, ovale, circulare) sunt comune pentru ambele populaţii.
Ele au la bază criterii funcţionale, dar nu numai. Este adevărat că gropile rectangulare sunt
modelate pentru o inhumaţie, astfel încât defunctul să încapă lejer în poziţie de obicei întinsă. Pe
lângă asta, resturile lemnoase şi cuiele de fier depistate în mormintele celtice indică utilizarea
sicrielor din lemn, ceea ce la rândul său afectează forma şi dimensiunile gropilor. Dat fiind faptul
că mormintele de incineraţie erau realizate în urne sau cu resturile calcinate depuse în pământ,
săparea unei gropi rectangulare ar fi neproductivă din perspectiva noastră. Majoritatea gropilor
cu incineraţii erau circulare sau ovale. În cazul când inventarul funerar era mai voluminos (vase
de ofrandă etc.), groapa tinde spre o formă ovală alungită. Problema este că funcţionalitatea nu
poate întotdeauna determina tradiţia. Există exemple considerabile de morminte de incineraţie
executate în gropi rectangulare (de exemplu în Picardie, Bazinul Panoniei, Transilvania la celţi;
necropola de la Slobozia la geţi etc.) şi invers de inhumaţii în gropi ovale sau neregulate. Aceste
neconcordanţe sunt puse pe seama unor reminiscenţe din perioadele anterioare sau influenţe
străine. De exemplu în cazul necropolei de la Slobozia (morminte de incineraţie în gropi
rectangulare) a fost înaintată ipoteza unei influenţe scitice asupra ritului funerar de acolo, având

87
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 42
88
ibidem, p. 31-35
89
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20-41
90
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003, p. 51

30
în vedere numărul mare de săgeţi de bronz cu trei muchii. Sciţii practicau inhumaţia. Este
notabilă creşterea frecvenţei în zonele de periferie a gropilor sepulcrale „netradiţionale” ritului.
Printre altele, compoziţia solului poate duce la deformarea gropilor pe parcursul timpului.
Limitele gropilor sepulcrale realizate în sol aluvionar, nisipos, sau uşor erodabil sunt greu de
reperat arheologic.

1.5. Construcţiile funerare.


a. Celtice.
Există unele diferenţe dintre construcţiile sepulcrale celtice şi cele de inspiraţie sud-est-
europeană, mai ales în ceea ce priveşte construcţiile de suprafaţă. Construcţiile sunt constituite
dintr-o singură cameră, fără dromos sau camere auxiliare. Camerele funerare sunt edificate de
obicei din lemn sau dintr-o combinaţie de lemn şi piatră (placarea pereţilor de lemn cu un strat
adiţional din piatră). Gropile sepulcrale erau căptuşite cu aceleaşi materiale. De asemenea a fost
atestată tradiţia înmormântării în ciste de piatră (de exemplu în Marea Britanie).
Proporţia tipurilor de construcţii este diferită de la o regiune la alta. Majoritatea gropilor
sepulcrale au fost amenajate cu lemn în regiunea Boemiei, mormintele prezentând urme de plăci,
sicrie, sarcofage scobite în trunchiuri de copac sau marcaje ale pereţilor cu lemn. În urma
săpăturilor efectuate la Radovesice, rămăşiţe ale unor sicrie au fost descoperite în 47% din
morminte. Pentru perioada sec. IV-III a.Chr. gropile căptuşite cu piatră sunt foarte rare şi nu
depăşesc 5% din numărul total cercetat; pentru o parte din ele chiar putem presupune că piatra a
fost doar un material ajutător91. Cu excepţia câtorva cazuri din Boemia centrală şi de nord-vest,
mormintele care conţineau piatră au fost găsite preponderent la periferia necropolelor, ceea ce ar
întări ideea precum că în ele au fost înmormântate persoane considerate periculoase sau nedorite
de comunitate. Este dificil de corelat descoperirile de resturi lemnoase din cadrul mormintelor cu
vreo construcţie internă, dar putem vorbi mai degrabă de sicrie din lemn, decît de veritabile
camere funerare analoage celor construite sub tumuli.
Bazinul Rinului cuprinde cel mai mare procentaj din înmormântările în cameră funerară. Se
edifica de obicei o cameră funerară rectangulară din lemn, acoperită în întregime cu un tumul. În
cazul mormântului cu car de la Hillesheim ea avea laturile de 2,20 m şi înălţimea de 1,40 m92.
Recostituirea laturii vestice a mormântului princiar de la Reinheim sugerează că ar fi avut o
cameră funerară cu laturile de 3,50 m şi înălţimea de 0,90 m. Camera din lemn putea fi apoi
acoperită şi întărită cu pietre dimprejur. Nu toţi tumulii au scos la iveală rămăşiţele vreunei

91
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 113
92
Haffner Alfred, Les tombes à char celtiques du Rhin moyen, Revue archéologique de Picardie, 1, 1, 1983, p. 241

31
structuri de lemn. În cadrul regiunii Rin-Mosela, din totalul de morminte elitare datate cu La
Tène B doar 2 sau 3 au astfel de camere funerare93.
În Franţa de nord se întâlnesc doar sporadic pietre mari printre rămăşiţele gropii sepulcrale,
dovadă a căptuşirii pereţilor cu acest material. Căptuşirea pereţilor cu lemn ar fi sprijinită de
prezenţa acelui “pământ negru” în numeroase morminte. Însă el poate sugera lucruri diferite:
suprastructuri de lemn, sicrie mobile sau căptuşirea pereţilor cu lemn (“coffrage” în franceză).
Utilizarea sicrielor este presupusă, dar nu demonstrată până la capăt din aceste considerente, cel
puţin până la apariţia elementelor metalice folosite în confecţionarea acestora (în sec. IV-III
a.Chr. izolat la Gourgançon şi câteva alte situri; se răspândesc în lumea celtică puţin mai
târziu)94.
Întrucât treptat se generalizează necropolele plane, structuri la suprafaţa solului sunt întâlnite
mai rar. Este acceptată ideea unei singure camere funerare din lemn pentru mormintele cu car şi
cele cu tumuli. La Semide o astfel de cameră funerară avea dimensiunile de 4,84x3,08m. În jurul
unor morminte (Bucy-le-Long, Pernant, Coulommes-et-Marqueny) s-au depistat pari de lemn. La
cele două morminte de la Coulommes-et-Marqueny s-a plasat câte un par în fiecare colţ,
sugerând că ar fi fost acoperite de vreo construcţie rectangulară. Supoziţii asemănătoare au fost
introduse în circuitul ştiinţific şi în legătură cu şanţurile rectangulare care îngrădesc unul sau mai
multe morminte – ideea că ele ar fi urmele sau delimitările unor structuri din lemn ridicate
deasupra.
La suprafaţă, în cadrul necropolei erau ridicate diferite sanctuare cu semnificaţie funerar-
religioasă. O formaţiune mai deosebită este şanţul din jurul singurei incineraţii a necropolei
Casalecchio din Italia. Asemănător structurilor asemănătoare din Champagne îngrădeşte o zonă
rectangulară de 6 x 6 m. Spre latura nordică se găseşte o gaură destinată stelei funerare, iar
centrul era rezervată înmormântării propriu-zise95.
În bazinul Panoniei, în timp ce majoritatea defuncţilor erau puşi direct pe fundul unei gropi
simple, au fost atestate şi multe construcţii. Mai frecvente erau gropile căptuşite cu piatră sau cu
fundul realizat din piatră, dar căptuşeala şi sicriele din lemn nu erau nici ele rare. Evident
amenajarea depinde foarte mult de ritul folosit pentru înmormântarea decedatului.

b. Getice.
În mod tradiţional, construcţiile sepulcrale traco-getice se împart în două grupuri de bază: de
suprafaţă şi sub nivelul antic de călcare. Printre cele mai rudimentare construcţii de suprafaţă,

93
Diepeveen-Jansen Marian, People, ideas and goods: New perspectives on “Celtic barbarians” in Western and
Central Europe (500-250 BC), Amsterdam 2001, p. 111
94
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999,
p. 183-184
95
Manfredi Valerio Massimo, Kruta Venceslas, I Celti in Italia, Milano 2000, p. 58-61

32
dar în special subterane, sunt cistele de piatră, realizate în două forme principale: în formă de
casetă din plăci de gresie sau blocuri de piatră şi pachete de piatră sau gresie care înconjoară
compact înmormântarea. Într-o casetă de piatră (la suprafaţa solului, însă) au fost plasate cele
două înmormâmtări principale de incineraţie de la Teliţa. Caseta avea dimensiunile de 4,10 x
3,50 m în exterior şi 2,60 x 1,70 m în interior şi fusese construită din blocuri de piatră destul de
mari, dispuse în formă de potcoavă. Deasupra a fost acoperit cu două blocuri mari de piatră96.
În spaţiul de la est de Carpaţi forme deosebite de construcţii funerare ridicate la suprafaţa
solului sunt cele două morminte cu plan circular şi boltă semisferică de la Băiceni-Cucuteni,
ambele acoperite de tumuli (unul cu o cameră circulară şi boltă în partea superioară, cu diametrul
de 2 m, şi înălţimea de 1,50 m; al doilea în formă de pâlnie aproape rectangulară, cu colţurile
rotunjite, diametru maxim de 10 m şi înălţimea de 3,50 m)97. O construcţie similară a fost
cercetată la Dolna Rosica, Bulgaria, unde cele două camere de formă circulară, respectiv
elipsoidală au fost construite din bolovani de piatră98.
Unul dintre monumentele funerare cele mai impunătoare din perioada sec. IV-III a.Chr. sunt
mormintele din piatră fasonată cu plan rectangular şi pseudoboltă din lemn, reprezentate la
Sveštari, Yankovo, Agighiol. Acesta din urmă reprezintă o construcţie ridicată la suprafaţa
solului din trei camere, acoperite cu un tumul. Camera funerară principală de 3 x 3 m realizată
din blocuri fasonate avea un coridor de intrare (dromos) cu ziduri din piatră de talie, fără mortar,
în amestec cu pietre neprelucrate. Alături de prima cameră se afla o a doua, măsurând 3 x 1,30
m. Nu s-a putut determina dacă încăperile erau conectate, dar ambele, inclusiv dromosul au fost
acoperite cu bârne de lemn care s-au prăbuşit. Izolată, mai la sud de cele două a fost depistată
ultima încăpere de 2,40 x 2,60 m edificată din piatră nelucrată în care au fost plasate 3 schelete
de cal99. La Sveštari a fost investigat un mormânt princiar asemenea celui de la Agighiol. Are
trei camere rectangulare şi un coridor de acces, cu ziduri groase de 2 m făcute din blocuri de
piatră de calcar bine lustruite. Camera funerară principală are laturile de 3,50 m şi înălţimea de
4,55 m; camera de acces măsoară 2,50 x 2,50 m; camera laterală se ridică la o înălţime de 3,25
m, înregistrând laturi de 2 x 2,20 m100. Construcţia era acoperită cu o boltă din piatră în
demicilindru. De remarcat sunt sculpturile şi frescele din interiorul camerei mortuare principale.
O variantă deosebită a acestui tip, cunoscut şi drept construcţie cu acoperiş ogival, a fost
reperată şi la Yankovo, în tumulul III. Movila adăpostea o construcţie care are o formă

96
Cantacuzino Gh. I., Simion G., Cercetările arheologice de la Teliţa, Materiale şi Cercetări Arheologice, VIII,
1962, p. 379
97
Arnăut Tudor, Ursu-Naniu Rodica, Vestigii getice din a doua epocă a fierului în interfluviul pruto-nistrean, Iaşi
1996, p. 71-72
98
ibidem, p. 72
99
Crişan Ion Horaţiu, Civilizaţia geto-dacilor, Vol.1, Bucureşti 1993, p. 241-242
100
ibidem, p. 242-243

33
rectangulară incorectă, orientată pe axa nord-sud, cu ieşirea spre sud. Printr-un zid de piatră,
mormântul a fost separat în două aripi: camera interioară de 2,25 x 2,10 m şi camera exterioară
de 2,25 x 2 m101.
La fel de impresionante sunt construcţiile funerare cu plan mixt din necropola tumulară de la
Yankovo, acoperite de cupole. Erau compuse din trei camere, care împreună formau o structură
rectangulară. Prima cameră de acces era rectangulară cu trei ziduri numai, urma o cameră
rectangulară de tranziţie care ducea în camera mortuară principală de formă circulară acoperită
deasupra de o cupolă. Pereţii care s-au păstrat numai până la înălţimea de 1 – 2,20 m erau
acoperiţi cu plăci de piatră102.
Construcţiile funerare amenajate sub suprafaţa solului includ înmormântările în catacombe, în
ciste amplasate în gropi sepulcrale, în „cuptor”. Mormintele în catacombe reprezintă o raritate
pentru întreg arealul getic şi se întâlnesc în tumulii C1 şi C2 de la Zimnicea. Ambele erau
prevăzute cu un coridor de acces (dromos) dispus pe axa nord-sud, care cobora prin trepte până
la adâncimea de circa 1,50 m. La capătul nordic, coridorul se lărgea brusc, formând astfel o
cameră mortuară rectangulară de 2,80 x 2,70 m. Aceasta a fost căptuşită de jur împrejur cu pietre
mari, nefasonate, clădite fără mortar sau pământ. În faţa camerei s-a lăsat un mic vestibul tot cu
ziduri din piatră care ajungea până la suprafaţa solului103. Un alt tip de catacombă este
mormântul nr. 8 de la Brăiliţa, neprevăzut cu un tumul deasupra, şi neavând pereţii îmbrăcaţi în
piatră (fusese săpat în lut galben), spre deosebire de exemplele precedente. Planul său includea
un puţ de coborâre care făcea legătura cu coridorul de acces şi camera funerară104. La Braničevo,
în tumulul nr. 10 a fost descoperită o variaţie a înmormântării în catacombă. Avea o gaură de
intrare circulară căptuşită cu pietre, adâncă de 1,5 m şi cu diametrul de 0,60 m. La fundul ei a
fost construită o catacombă măsurând 1,20 x 1 m, cu o înălţime de 0,80 m105.
Din categoria mormintelor sub nivelul antic de călcare merită de menţinonat mormântul în
„cuptor” de la Poieneşti – reprezintă o construcţie în formă de cuptor cu baza ovală realizată din
vălătuci de lut pe fundul unei gropi adânci de 1,50 m. Cuptorul avea un diametru de 2,30 m, iar
la o înălţime de 1 m se ridica bolta emisferică106, deja prăbuşită la momentul excavării
monumentului. Analogic descoperirii de la Poieneşti, în tumulul C7 de la Zimnicea era amplasat

101
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
p. 73
102
Arnăut Tudor, Ursu-Naniu Rodica, Vestigii getice din a doua epocă a fierului în interfluviul pruto-nistrean, Iaşi
1996, p. 73
103
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 56
104
Crişan Ion Horaţiu, Civilizaţia geto-dacilor, Vol.1, Bucureşti 1993, p. 244
105
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
p. 73
106
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 38-39; Ion Horaţiu Crişan, Civilizaţia
geto-dacilor, Vol.1, Bucureşti 1993, p. 249-250

34
un alt mormânt „în cuptor”. A fost construit din pietre şi lut. Baza acestuia este rectangulară, iar
gura - orientată spre nord107.
Morminte amenajate sub nivelul solului în ciste dreptunghiulare de piatră sau cu urne
acoperite de lespezi au fost depistate în necropolele dobrogene de la Murighiol, Bugeac-
Ostrov108, Enisala109 etc. La Enisala au fost identificate variante ale acestei tradiţii cu o
împachetare parţială a urnii, fie a părţii superioare, sau a celei inferioare.

c. Analiza comparativă.
Construcţiile funerare celtice se deosebesc fundamental de cele getice. Geţii au fost
influenţaţi de tradiţiile sud-est europene şi au participat la formarea unor forme şi stiluri proprii
de monumente. Putem face paralele dintre unele tendinţe de acoperire a fundului gropii
sepulcrale cu pietre în unele morminte din Dobrogea cu tradiţia pavării cu pietre a gropilor
sepulcrale celtice. Căptuşirea pereţilor camerei funerare de la Zimnicea (tumulul C1) reprezintă o
excepţie în spaţiul vest-pontic, pe când aceasta este un element tipic al camerelor funerare la
celţi. Similarităţile se opresc aici. Construcţiile funerare în formă de catacombă sunt considerate
de influenţă scitică; este caracteristic mormintelor princiare ale acestei populaţii (de exemplu din
tumulii de la Soloha, Melitopol, Alexandropol etc.). Mormintele cu camere funerare şi dromos,
cu cupolă, boltă etc., au analogii la tracii de sud şi îşi trag originea de la civilizaţiile epocii
bronzului din Europa de sud-est.
Mormintele princiare getice, fastul lor reprezintă o dovadă a afirmării unei clase noi, elitare,
conştientă de statutul său social şi determinată să-l perpetueze prin monumente impunătoare ca
dimensiune şi stil. Un exemplu în acest sens serveşte mormântul princiar de la Sveštari, a cărui
interior fusese decorat cu fresce şi sculpturi.
La celţi, construcţiile funerare reprezintă o continuare a celei vechi hallstattiene. Ele se
rezumă la o singură cameră funerară. Lemnul se impune ca material preferat, fiind folosit şi în
combinaţii cu piatra. Întrucât materialul nu se conservează bine, nu este posibilă precizarea
detaliilor construcţiilor, le putem atesta doar prin resturile lemnoase sau pământul de culoare
neagră lăsat în urma putrezirii lemnului. Căptuşirea pereţilor cu piatră s-a păstrat bine. Acest
procedeu poate fi constatat şi la mormintele mai sărace.
O altă diferenţă este asocierea dintre construcţiile funerare şi tumuli. Dacă excludem
amenajări simple de tipul casetelor de piatră, majoritatea construcţiilor funerare la geţi au fost
acoperite cu tumuli (o excepţie interesantă reprezintă structura de la Brăiliţa). În bazinul Rinului

107
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 58
108
Arnăut Tudor, Ursu-Naniu Rodica, Vestigii getice din a doua epocă a fierului în interfluviul pruto-nistrean, Iaşi
1996, p. 71
109
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 51

35
este observat acelaşi lucru, dar trebuie să considerăm şi construcţiile de lemn la care fac aluzii
diferite descoperiri din mormintele plane. Au fost atestate şi diferite structuri de lemn (urme de
bârne, şanţuri etc.) la suprafaţa solului în Franţa, Italia etc.

36
Capitolul II
Riturile funerare la geţi şi celţi.

2.1. Raportul dintre rituri.


a. La celţi.
În Germania, Austria şi Boemia, incineraţiile sunt rare şi dispersate; ele constituie 20% din
mormintele din Slovacia, şi 60% din mormintele din Ungaria şi Transilvania, calculate pentru
perioada La Tène B110. Din perspectiva distribuţiei spaţiale s-a constatat că inhumaţia predomină
în regiunea de nord şi nord-vest al bazinului panonic, pe când ritul incineraţiei domină în partea
de est şi sud. Analiza statistică a săpăturilor de la Franzhausen, Reichersdorf, Herzogenburg,
Oberndorf, Ossarn de pe teritoriul Austriei; Bučany din Slovacia de sud-vest; Sopron-Krautacker
şi Pilismarót-Basaharc din Ungaria printre altele, ne permite să privim la schimbarea raportului
dintre ritul incineraţiei şi inhumaţiei pe parcursul timpului. Iniţial, în Hallstatt, ambele sunt
practicate în paralel în Bazinul Panoniei. Dacă spre sfârşitul La Tène-ului A cremaţia devine rar-
întâlnită, atunci în timpul trecerii de la La Tène-ul Timpuriu la cel Mijlociu se observă o
revigorare a ritului111.
În Boemia, incineraţia este rar întâlnită şi slab cercetată, deseori ivindu-se multe semne de
întrebare asupra datării mormintelor de acest tip, din cauza caracterului lor neclar. După analiza
datelor prelevate de Waldhauser din monumentele funerare de incineraţie, s-a concluzionat că
majoritatea pot fi atribuite fie perioadei de după, fie celei de dinaintea secolelor IV-III a.Chr.
Mormintele care totuşi intră în acest interval de timp au mai degrabă un caracter alogen
(descoperirile de la Úhřetice, Třebohostice, Sobčice) şi sunt datate cu sfârşitul sec. III-înc. sec. II
a.Chr. Putem constata că ritul inhumaţiei este aproape exclusiv în Boemia sec. IV-III a.Chr112.
În perioada sec. IV-III a.Chr., în Franţa ritul predominant este de asemenea inhumaţia,
excepţie făcând regiunile de la periferiile estice şi unele necropole precum cea tumulară de la

110
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 179
111
Jerem Elizabeth, Chapter thirty: Celts of Eastern Europe, în Green Miranda J., The Celtic World, New York
1995, p. 583-584
112
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 117

37
Haulzy, şi necropola de la Oulchy cu 43 morminte de incineraţie. În celelalte necropole mari, ele
pot reprezenta cazuri excepţionale, fiind identificate de exemplu câte un mormânt la Pernant şi
Bucy-le-Long. Începând din La Tène-ul mijlociu, incineraţia se generalizează în teritoriile
franceze, mai ales în necropolele cu îngrădiri rectangulare113. Acest rit va deveni predominant, în
detrimentul inhumaţiei, în perioada La Tène târzie şi galo-romană.
Biritualismul este caracteristic şi celţilor din peninsula Apenină. Raportul inhumaţiilor faţă de
incineraţii diferă considerabil de la caz la caz. Dacă la Casalecchio din 96 de morminte, doar
unul, cel princiar era o cremaţie, atunci la Monte Bibele raportul e de 104 la 30 în favoarea
inhumaţiilor, iar la Garlasco “Madonna delle Bozzole” toate cele 35 morminte sunt incineraţii114.
Practicile funerare ale celţilor din Transilvania se caracterizează printr-un biritualism
accentuat. Dacă la Ciumeşti ritul predominant este incineraţia, atunci la Pişcolţ raportul ajunge
aproape de jumătate la jumătate (şi aici cremaţia fiind uşor majoritară). Numai la Apahida
necropola reprezintă un grup de 21 morminte exclusiv de incineraţie, drept că se deosebeşte de
celelalte situri funerare prin datarea ceva mai târzie.

b. La geţi.
Ritul inhumaţiei este practicat mai rar, fiind conferit decedaţilor cu statut aparte, cavaleresc
sau princiar. Concentrarea lor în regiuni precum Dobrogea sau ţărmul Pontului Euxin, zone
aflate sub o influenţă intensivă grecească şi scitică i-a determinat pe arheologi să pună acest rit
pe seama împrumutului cultural, mai ales când merge vorba despre inhumaţiile efectuate în
catacombe.
Necropolele getice din Moldova reflectă situaţia generală a riturilor funerare din întreg spaţiul
getic, şi anume predominanţa covârşitoare a incineraţiei în raport cu inhumaţia, o particularitate
vizibilă de asemenea în secolele precedente prin necropolele getice de la Bârseşti, Poieneşti,
Strahotin etc. Reprezentativă în acest sens este situaţia de la Hansca-Lutăria, unde din 72 de
morminte, 62 sunt de incineraţie, 8 sunt de inhumaţie, iar 2 – cenotafuri. Toate cele 11 morminte
de la Slobozia sunt de incineraţie.
În Dobrogea ritul incineraţiei este aproape exclusiv. Necropolele de la Satu Nou, Bugeac-
Ostrov şi Teliţa includ numai înmormântări prin incinerare. Inhumaţia este prezentă doar la
Murighiol, în două morminte (câte unul în fiecare necropolă getică), la Enisala unde acestea
prezintă mai puţin de 6% din cele 400 înmormântări şi în mormântul princiar de la Agighiol.

113
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 179
114
Arslan Ermanno A., La necropole celtique de Garlasco, L’Europe celtique du Ve au IIIe siècle avant J.-C.,
Memoire n° 9 de la Société Archéologique Champenoise, Actes du deuxième Symposium international
d'Hautvillers, 8-10 octobre 1992, 1994, p. 169-176

38
Muntenia cunoaşte practicarea acestui rit în mormântul princiar de la Peretu; la Zimnicea din
cele 166 morminte cercetate de A.D. Alexăndrescu, 162 sunt de incineraţie şi 4 de inhumaţie. La
Brăiliţa toate 11 sunt prin incineraţie. La Stelnica, în 2000 erau cunoscute 113 morminte de
inhumaţie din 244, ceea ce reprezintă un caz deosebit pentru spaţiul getic.
Prezintă un interes deosebit inhumaţiile realizate în construcţii funerare complexe din
Bulgaria. La Yankovo au fost depistate asemenea monumente. În una dintre cele trei camere au
fost găsite oasele defunctului împrăştiate dezordonat, probabil ca urmare a vandalizării. În
camera secundară puteau fi observate urmele unui sarcofag de lemn, iar în a treia cameră erau de
obicei sacrificaţi 3 cai, similar mormântului princiar de la Agighiol.

c. Analiza comparativă.
Ambele comunităţi, celtică şi getică, au cunoscut şi dezvoltat în sec. IV-III a.Chr.
biritualismul în cadrul tradiţiilor funerare. Asemănările rezidă în existenţa unui rit dominant: la
celţi merge vorba despre predominarea ritului inhumaţiei, pe când la geţi a continuat să se
impună ritul incineraţiei. Deosebirile se ivesc în ceea ce priveşte ritul principal şi raportul
acestuia faţă de cel secundar pe parcursul timpului şi de la o zonă geografică la alta. Este
răspândită concepţia creşterii densităţii inhumaţiilor spre periferiile spaţiului traco-getic. Aceasta
ar avea unele urme de adevăr, dacă am considera spaţiul nord-dunărean drept o asemenea
periferie, mai ales acum, odată cu descoperirile de la Stelnica-Grădiştea Mare, o necropolă cu cel
puţin 113 morminte de inhumaţie. Totuşi, în pofida acestora, ritul incineraţiei rămâne majoritar
în necropolele getice de la nord de Dunăre, iar influenţa scitică asupra mormintelor de acest tip
nu a fost demonstrată până în prezent la un nivel satisfăcător.
Întâlnim aproximativ aceeaşi situaţie şi în lumea celtică. Un procentaj mai mare al
incineraţiilor a fost observat la frontiera lumii celtice (Picardie, Ardenii belgieni, bazinul
Panoniei, Burgundia etc.). Trebuie, însă de accentuat că, similar tracilor, ambele rituri au fost
practicate din Hallstatt în toate regiunile celtice, într-o măsură mai mică sau mai mare. Doar
pentru unele teritorii precum Champagne şi Boemia putem accepta o exclusivitate relativă a
mormintelor de inhumaţie. Dacă ritul inhumaţiei s-a menţinut puternic pe parcursul perioadei La
Tène timpuriu, începând din La Tène-ul de mijloc incineraţia se răspândeşte pe tot cuprinsul
Europei, impunându-se spre sfârşitul perioadei preromane. Această evoluţie poate fi explicată în
mai multe feluri, dar având în vedere că s-a observat o generalizare treptată a amenajării
mormintelor tipice celţilor de est, rolul migraţiilor şi interacţiunii cu populaţiile tracice, sud-
europene, dar şi germanice, ar trebui probabil accentuat.
La geţi, ritul incineraţiei rămâne majoritar pe tot parcursul perioadei sec. IV-III a.Chr., cât şi
în perioada următoare, care este, însă, mai puţin cercetată. Interacţiunea lor cu celţii în

39
Transilvania nu a lăsat urme vizibile asupra ritului funerar local. Necropolele celtice conţin deja
un număr impunător de morminte de incineraţie. Regulile amenajării mormintelor de inhumaţie,
în special a celor de războinici, s-au păstrat, dar nu s-au transmis la geţi considerând că multe din
mormintele de războinici din perioada următoare, cum ar fi cele de la Popeşti sau Cetăţeni, au
fost realizate în special prin incineraţie. Trebuie remarcat însă, că la geţi sau la celţi, statutul
defunctului nu determina ritul funerar. Evident, specialiştii nu pot puncta cu exactitate cauza
acestei diferenţe, dar speculează că ar fi vorba de factori ca vârsta, sexul, apartenenţa la un grup
etnic115 ş.a.m.d. Situaţia e cu atât mai confuză cu cât civilizaţia celtică, în cadrul expansiunii sale
europene a cuprins şi comunităţi cu origini străine. La Pečine, de exemplu se observă încercări
de coexistenţă cu populaţia locală, nouă morminte din totalul de 43 aparţin moesiilor şi tribalilor,
pe când restul sunt celtice116. Din numărul total, mai mult de jumătate sunt inhumaţii, restul –
incineraţii, ultimul rit nefiind caracteristic celor 9 înmormântări ale populaţiei locale117.
Necropola este una dintre cele mai timpurii din cadrul complexului de monumente funerare care
vor ajunge să înconjoare oraşul roman Viminacium. Aceasta se află la sud de urbă, pe lângă alte
cimitire, dar care toate datează din epoca romană. Situl Viminacium, se află sub satele actuale
Stari Kostolac şi Drmno, la 13 km depărtare de Požarevac, în valea râului Mlava. Se presupune
că necropola care îşi are originea în perioada invaziei Traciei şi Greciei e o mărturie a existenţei
acolo a unei tabere militare care putea să funcţioneze pe post de cap de pod în cadrul campaniilor
ulterioare.

2.2. Ritul inhumaţiei.


2.2.1. Poziţia defuncţilor.
a. Celţi.
În Boemia, cadavrele defuncţilor inhumaţi au fost depuse în poziţie alungită pe spate.
Excepţional sunt întâlnite inhumaţii cu faţa în jos, în special fiind vorba de descoperiri făcute la
Libčeves, Libkovice, Radovesice şi Tišice118.
În regiunea Champagne. defuncţii erau plasaţi aproape în toate cazurile în poziţie alungită pe
spate. Micile variaţii gen mână pe piept, capul întors la dreapta sau la stânga nu corespund
niciunei reguli. Există şi unele poziţii aberante: culcat pe o parte în poziţie chircită (Manre,

115
Jerem Elizabeth, Chapter thirty: Celts of Eastern Europe, în Green Miranda J., The Celtic World, New York
1995, p. 583
116
Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, Vol. I-V, Santa Barbara 2006, p.1067
117
Jovanović B., Pečine: an Early La Tène burial site, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 380
118
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 114-115

40
morm. 153), cu faţa în jos (Somsois, morm. 56 de la Aure). Unele schelete chircite au fost găsite
în incinta aşezărilor119.
În majoritatea inhumaţiilor din bazinul Panoniei şi Transilvaniei decedatul era plasat în
poziţie întinsă pe spate, uneori cu una dintre mâini îndoită pe piept, de exemplu la Tărian. O
poziţie puţin chircită este rară şi de obicei asociată cu morminte fără inventar funerar120.
Inhumaţiile din necropolele tumulare ale grupului Arras din Marea Britanie erau în
majoritatea cazurilor cu scheletele în poziţie chircită, poziţia alungită fiind în minoritate, spre
deosebire de grupul cultural Aisne-Marne de pe continent, unde se observă inversul.
Aproximativ în 80% din cazuri defuncţii erau pe partea stângă, iar 20% pe partea dreaptă121.
Inhumaţia realizată în gropi de provizii este singura întâlnită în această perioadă pe teritoriul
Angliei de sud. Însă nu o putem aprecia drept un rit normal al populaţiei din aşezări întrucât ea
cuprindea doar 5% din populaţie, dacă e să credem că ei erau autohtoni. Una dintre problemele
cele mai importante care trebuie elucidate este caracterul incomplet al acestor înmormântări.
Majoritatea gropilor timpurii conţineau doar câteva oase sau un schelet parţial, ca ulterior să se
înmulţească inhumaţiile complete. La Danebury din aproximativ 70 descoperiri, doar 25 sunt
schelete complete (11 bărbaţi, 5 femei, 4 copii şi 5 nou-născuţi). Din cele 70 de la Stanton
Harcourt Gravelly Guy, 28 sunt complete (23 nou-născuţi, 1 copil, 3 femei şi 1 bărbat).
Majoritatea defuncţilor erau aşezaţi pe partea stângă, dar şi pe dreapta (de exemplu 3 adulţi şi 6
nou-născuţi de la Stanton Harcourt Gravelly Guy), în poziţie chircită. În mod excepţional au fost
atestate şi schelete depuse în poziţie alungită122.
Există mai multe păreri cu privire la tradiţia gropilor de provizii. Unii cercetători afirmă că
după ce şi-au servit scopul ca depozite de păstrare a cerealelor, gropile au fost transformate în
gunoişti unde erau aruncate diferite deşeuri, inclusiv oase şi cadavre umane. Teoria a fost
respinsă de J.D.Hill printre alţii, care în investigaţiile sale a observat că conţinuturile lor nu erau
chiar resturi normale, ci se conformau anumitor reguli, astfel luând forma unor practici ritualice.
Mergând în această direcţie şi luând considerare că în aceste gropi de provizii nu s-au găsit
numai fosile de oameni, ci şi de animale, s-a emis ipoteza că de fapt merge vorba despre o faţetă
a cultului fertilităţii. Oamenii şi animalele constituiau astfel ofrande aduse zeităţilor chtonice. O
a treia teorie ia în discuţie atitudinea societăţii faţă de anumiţi paria, persoane nedorite, reflectată
în tradiţiile funerare. Din sursele etnologice s-a concluzionat că astfel de indivizi erau mai
întotdeauna erau trataţi diferit comparativ cu restul populaţiei atunci când mureau: erau

119
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 184
120
Visy Zsolt et al, Hungarian archaeology at the turn of the millenium, Budapest 2003, p. 194
121
Wait Gerald A., Chapter twenty-six: Burial and the Otherworld, în Green Miranda J., The Celtic World, New
York 1995, p. 500
122
ibidem, p. 492-495

41
înmormântaţi în alte zone mai puţin favorabile, primeau un tratament diferit şi raportul pe bază
de vârstă şi sex era anormal, ceea ce coincide cu tradiţia înmormântării în gropi de provizie din
Anglia de sud123.

b. Geţi.
În necropolele getice a fost depistată inhumarea defuncţilor în trei poziţii principale: decubit
dorsală, chircită pe o parte şi chircită pe spate. În majoritatea monumentelor funerare predomină
poziţia întinsă pe spate, însă în cadrul necropolei de la Poiana se observă o deviere de la ceea ce
se considera a fi o normă a inhumaţiilor în spaţiul getic. Acolo, defuncţii erau chirchiţi pe spate,
cu genunchii îndoiţi în sus, cu capul spre nord, nord-est sau nord-vest. S-a raportat un procentaj
mare de schelete fragmentare şi de copii124.
La Zimnicea şi la Hansca au fost atestate ambele poziţii. Necropola de la Hansca-Lutăria
include 8 morminte de inhumaţie. Se observă o concentrare a lor în partea nord-estică a sitului.
Scheletele erau poziţionate fie întinse pe spate, fie chircite pe partea dreaptă sau stângă, cu
genunchii strânşi spre abdomen şi mâinile la piept125. La Zimnicea, defunctul din mormântul
Z70C15M.57 a fost inhumat în poziţie chircită pe partea stângă126. Celelalte trei schelete erau
întinse pe spate. La unul din defuncţi, mâna a fost pusă deasupra burtei127. Dacă nu luăm în
considerare situl de la Stelnica-Grădiştea Mare, principalele monumente ale ritului inhumaţiei
din Muntenia se găsesc la Zimnicea şi în mormântul princiar de la Peretu. Ultimul, fiind o
descoperire întâmplătoare, nu a fost documentat la nivel – lipsesc multe detalii despre poziţia
defunctului, de exemplu.
Spre deosebire de această varietate toate inhumaţiile din Dobrogea (Murighiol, Enisala) sunt
în poziţie întinsă pe spate.

c. Analiza comparativă.
Poziţia întinsă pe spate a defuncţilor este majoritară în necropolele getice şi celtice, în
detrimentul poziţiei chircite. Inhumaţiile în poziţie chircită sunt foarte rare, cu excepţia grupului
Arras din Marea Britanie, unde acestea constituie majoritatea. Preferinţa pentru poziţia decubit
dorsală poate fi determinată de diferiţi factori care nu pot fi identificaţi la nivelul actual al ştiinţei
arheologice, cum ar fi de ordin funcţional – depunerea defunctului în sicrie de lemn etc. Acolo,

123
Wait Gerald A., Chapter twenty-six: Burial and the Otherworld, în Green Miranda J., The Celtic World, New
York 1995, p. 495
124
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 37-38
125
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
p.77
126
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 34
127
ibidem, p. 20-42

42
unde a fost posibil, s-a stabilit că poziţia întinsă pe spate era obişnuită în timpul incineraţiei
defuncţilor, de exemplu la mormintele „în cuptor” de la Poieneşti şi Zimnicea. Variaţia poziţiei
mâinilor poate depinde de mulţi factori: simplu ritual, obiecte ţinute în mână care nu s-au
conservat neapărat etc. Nu există anumite legităţi în această privinţă.
O formă neobişnuită a ritualului funerar este îngroparea defuncţilor în gropi de provizii,
depistată în sudul Angliei. Forma gropilor i-a impus pe oamenii din protoistorie să depună
defuncţii în formă chircită. În spaţiul getic, întâlnim unele analogii la Poiana, în gropile circulare
din afara Cetăţuii, doar că acestea nu reprezintă gropi de provizii. Pentru a acomoda cadavrele la
forma gropii, acestea au fost depuse într-o poziţie chircită, uneori într-un mod excentric şi
neuniform, şi se deosebeau de mormintele epocii Bronzului de pe acelaşi sit prin faptul că erau
culcate flexat pe spate şi nu pe o parte. Faptul că mormintele din gropi de provizii din Anglia
sunt sărace în inventar, pe când cele circulare de la Poiana includ unele piese, au dus la o
interpretare diferită a acestora. Poziţia chircită de la Poiana este considerată o moştenire din
epoca Bronzului, pe când inhumaţiile din gropi de provizii ar ţine de tradiţiile funerare conferite
persoanelor fără statut, sau paria.

2.2.2. Orientarea defuncţilor.


a. Celţi.
Orientarea scheletului variază de la o regiune la alta. În Boemia, cadavrele defuncţilor
inhumaţi au fost depuse în formă alungită cel mai frecvent de la nord spre sud, orientare
dominantă şi în regiunile alăturate ale Bavariei şi Sileziei. Deseori se întâlnesc şi înmormântările
vest-est, specifice mai mult regiunii Champagne. Renania de mijloc se află în aceeaşi zonă
culturală cu grupul Aisne-Marne din Franţa, unde defuncţii erau îngropaţi cu capul spre nord-
vest sau vest. Similar Elveţiei, Austriei şi Slovaciei, în Baden-Würtemberg orientarea
predominantă este cea sudică, iar în Bavaria, după exemplul Boemiei şi Moraviei, capul este
dispus spre nord.
Orientarea dominantă a scheletelor în Franţa este cea vestică, cu unele mici variaţii: în partea
de de sud şi vest a reg. Aisne-Marne merge vorba despre o orientare nord-vestică, pe când în
sudul Ardenilor – de una vestică. Spre deosebire de faza iniţială a celei de-a doua epoci a fierului
se petrece o diversificare a orientării defuncţilor. Astfel în cadrul grupului Aisne-Marne, dacă în
La Tène timpuriu, defuncţii cu capul spre nord-vest, vest şi sud-vest constituiau 90% din total,
atunci în La Tène-ul mijlociu numărul acestora ajunge la 60%128.

128
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 182

43
În Marea Britanie se observă o tendinţă de orientare spre nord (sau nord-est, nord-vest) sau
cu capul spre sud, sud-est. 70% din înmormântări au capul orientat spre nord sau nord-est, 25% -
spre sud şi sud-est, iar restul de 5% spre est. Acestea din urmă sunt atestate preponderent în cazul
defuncţilor inhumaţi în poziţie întinsă129.
Orientarea cea mai întâlnită în Italia este cea est-vest sau vest-est. În 75% din mormintele de
la Casalecchio scheletele au fost plasate cu capul spre vest, iar restul cu excepţia morm. 45 şi 92
– spre est. La Filottrano, situaţia este neuniformă: nord-sud (morm. 2), nord-est-sud-vest (morm.
3, 4, 16, 21), est-vest (morm. 7, 14, 15, 20) şi sud-est-nord-vest (morm. 5, 23, 28)130.
Orientarea înmormântărilor de la sud la nord sau de la nord la sud este predominantă în
bazinul Panoniei, în detrimentul celei est-vest131. În cazurile când mormintele latèniene suprapun
pe altele mai vechi, din Hallstatt, sunt posibile nu numai concluzii stratigrafice revelatoare, ci şi
comparaţii dintre orientarea est-vest prevalentă în Hallstatt şi schimbarea preferinţelor în cea de-
a doua epocă a fierului, la fel cum existenţa înmormântărilor multiple şi consecutive ne face să
gândim din perspectiva relaţiilor de sânge.
Situaţia din Transilvania este destul de variată. La Pişcolţ pentru cele 75 inhumaţii, cea mai
frecventă este orientarea nord-vest-sud-est132. La Tărian este întâlnită dispunerea pe axa nord-sud
şi sud-est-nord-vest133.

b. Geţi.
La Hansca-Lutăria, cele 8 morminte de inhumaţie au capul orientat predominant spre nord-
vest134. Cele două înmormântări de la cimitirul I şi II Murighiol figurau defuncţi orientaţi cu
capul spre sud135. La Enisala, majoritară este de asemenea axa sud-nord, dar şi est-vest, pe când
defuncţii orientaţi vest-est şi sud-vest-nord-est sunt rar-întâlnite136.
Orientarea specifică la Zimnicea ar fi nord-sud, cu capul spre nord, însă un schelet este
orientat nord-vest-sud-est137. La Stelnica-Grădiştea Mare orientarea cea mai des întâlnită este cea
sud-sud-est-nord-nord-vest. Astfel, în zona Dobrogei, majoritatea defuncţilor au fost îngropaţi cu
capul spre sud, sau aproximativ spre sud, pe când la nord de Dunăre predomină orientarea
nordică sau nord-vestică (necropolele de la Zimnicea, Poiana şi Hansca).

129
Wait Gerald A., Chapter twenty-six: Burial and the Otherworld, în Green Miranda J., The Celtic World, New
York 1995, p. 495
130
Landolfi M., The Filottrano cemetery, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 286
131
Visy Zsolt et al, Hungarian archaeology at the turn of the millenium, Budapest 2003, p. 194
132
Nemeti I., The cemetery at Piscolt, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 381
133
Chidioşan N., Ignat D., Cimitirul celtic de la Tărian, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 24, 2, 1972, p. 568
134
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
p. 77
135
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 31-35
136
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 51
137
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20-42

44
c. Analiza comparativă.
Atunci când se conformă unor legităţi sau tendinţe, orientarea defuncţilor poate indica
anumite interacţiuni social-culturale. De exemplu, în cadrul grupului Arras, orientarea
scheletului spre est, minoritară, este caracteristică numai mormintelor de inhumaţie cu defuncţii
în poziţie întinsă, care la rândul ei, este de asemenea minoritară, în favoarea poziţiei chircite.
Mormintele cu acest tip de orientare conţin schelete din toate categoriile de vârstă, de sex şi de
bogăţie a inventarului, astfel încât nu o divizare socială stă la baza lor, ci mai degrabă anumite
criterii culturale care nu pot fi identificate.
În Champagne au fost observate grupări de morminte cu aceeaşi orientare, care poate fi
diferită de orientarea mormintelor din grupul adiacent. Aranjarea uniformă a mormintelor,
inventarul funerar asemănător etc. constituie o dovadă a legăturilor de sânge dintre defuncţii
îngropaţi în acestea. Necropole în care mormintele nu au o organizare anumită din punctul de
vedere al orientării sunt rare şi amplasate în estul regiunii Champagne: Fère-Champenoise,
Normée etc. Bernard Lambot propune şi o delimitare etno-tribală pe baza acestora.
Această ipoteză este parţial confirmată predominarea diferitor orientări de la o regiune la alta
şi amestecarea lor în necropole cu o prezenţă considerabilă a mormintelor de războinici.
Orientarea principală la geţi este în general cea cu capul spre sud, acceptată cu mici devieri.
Excepţii sunt necropolele de la Zimnicea şi Hansca-Lutăria, unde inhumaţii au fost dispuşi spre
nord sau nord-vest. Procentul mare de înmormântări cu capul spre sud din Bazinul Panoniei şi
Transilvaniei, nu poate fi atribuit mecanic reminiscenţelor tracice din regiune, deoarece
orientarea este tipică şi regiunilor celtice de la vest (Elveţia, Baden-Württemberg, Austria,
Slovacia).

2.3. Ritul incineraţiei.


a. La celţi.
În ceea ce priveşte ritul incineraţiei pot fi observate mai multe variante.
I. În Germania actuală şi Ardeni au fost evidenţiate următoarele complexe funerare:
- Rămăşiţele rugului, de pe care în urma incineraţiei defunctului erau strânse oasele calcinate
pentru a fi depuse în mormântul propriu-zis.
- Pachete de oase calcinate sau cenuşa depusă într-o groapă separată. Specifică şi unor
morminte cu car, de exemplu cel de la Enkirch138, această tradiţie s-a perpetuat până la sfârşitul

138
Haffner Alfred, Les tombes à char celtiques du Rhin moyen, Revue archéologique de Picardie, 1, 1, 1983, p. 247

45
epocii de fier. La necropola de la Giengen au fost investigate 13 astfel de morminte cu resturile
calcinate depuse împreună cu rămăşiţele rugului în centrul unor gropi sepulcrale rectangulare139.
- Resturile cinerare depuse în urne. O categorie specială sunt înmormântările realizate în urne
metalice, întâlnite deseori în cazurile defuncţilor cu statut înalt. Din punct de vedere stilistic
vasele toreutice imitau modele de vase metalice greceşti sau etrusce, cum ar fi cistele sau vasele
stamnos. Două dintre cele nouă înmormântări princiare (7 de inhumaţie) de la Bescheid au fost
realizate prin incineraţie cu depunerea resturilor calcinate în vase de bronz etrusce140. La
Longlier-Massul „Al Vaux” a fost descoperită o înmormântare cu cenuşa depusă într-un vas cu
forma şi decorul de tip „Kalendenberg”, unice în Ardeni. La Hamipré-Namoussart a fost
investigat un exemplu de incineraţie în situlă141.
- Rămăşiţele rugului depuse într-un mormânt de inhumaţie.
- Resturile cinerare împrăştiate în umplutura unui mormânt de inhumaţie.
II. În Picardie, resturile cinerare sunt depuse direct în gropi:
- Rectangulare. La rândul său, acest grup se împarte în morminte cu gropi rectangulare mari
(Allonville, Gournay-„Le Parc”) şi mici (Gournay-„Saint Maur”). Numai la Allonville a fost
descoperită un şanţ rectnagular de demarcaţie a acestui tip de morminte142.
- Amorfe. În cadrul necropolei de la Breuil-le-Sec nu putut fi stabilite limitele niciunei din
cele 13 gropi sepulcrale. Acestea puteau fi iniţial ovale, forma alungită fiind stabilită143.
- Găuri săpate în nisip144.
III. În Bazinul Panoniei, incineraţia, care prezintă 60%145 din totalul mormintelor
documentate, este întâlnită sub două forme:
- Morminte cu resturile cinerare depuse în urne. Procentajul acestora în necropole poate varia
destul de mult. La Pişcolţ din 98 incineraţii, 85 constituiau depuneri direct în groapă. Toate cele
5 morminte de incineraţie (din totalul de 12 morminte) de la Tărian au fost realizate direct în
groapă146.

139
Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 373
140
Haffner Alfred, Les tombes à char celtiques du Rhin moyen, Revue archéologique de Picardie, 1, 1, 1983, p. 247 ;
Diepeveen-Jansen Marian, People, ideas and goods: New perspectives on “Celtic barbarians” in Western and
Central Europe (500-250 BC), Amsterdam 2001, p. 217, Appendix 3.3
141
Cahen-Delaye Anne, Rites funéraires au sud de l’Ardenne belge, Revue archéologique de Picardie, 1, 1-2, 1998,
p. 67
142
Duval Alain et al, Le deuxième âge du fer, ou époque de La Tène, en Picardie, Revue Archéologique de l’Oise, 7,
1976, p. 51
143
Duval A., Degenne M., La necropole de Breuil-le-Sec (Oise), Revue archéologique de Picardie, 1, 1983, p. 74-95
144
Duval Alain et al, Le deuxième âge du fer, ou époque de La Tène, en Picardie, Revue Archéologique de l’Oise, 7,
1976, p. 51
145
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 179
146
Chidioşan N., Ignat D., Cimitirul celtic de la Tărian, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 24, 2, 1972, p. 554

46
- Morminte cu resturile cinerare depuse direct în groapă. Pişcolţ din 98 incineraţii, 13 au fost
făcute în urnă. La Ciumeşti, o necropolă care este totuşi datată mai târziu, majoritatea (21 din 36
de morminte fără deosebire de rit) sunt incineraţii în urne147.
- Arderea propriu-zisă a defunctului era realizată într-un loc diferit, pe o instalaţie specială (o
platformă de incineraţie cu o formă aproximativ triunghiulară a fost descoperită la Tărian, la 2-3
m de mormântul nr. 18148).

b. La geţi.
Dacă e să simplificăm varietatea ritului incineraţiei la o simplă schemă, am obţine:
I. Morminte în „cuptor” (Poieneşti, Zimnicea), unde defunctul a fost înmormântat la locul
incineraţiei (întrucât scheletul nu a fost deranjat, la analiza mormântului pot fi utilizate regulile
inhumaţiilor, cum ar fi orientarea şi poziţia). Mormântul de la Poieneşti prezintă de asemenea o
incineraţie, doar că realizată într-un mod neobişnuit. După ce scheletul a fost întins pe spate (cu
mâinile de-a lungul corpului şi cu capul spre sud-est) pe vatra cuptorului încins, acesta a fost
acoperit cu pământ, astfel că nu a ars în întregime. Faptul că vatra era puţin arsă (0,05 m)
dovedeşte că nu era un ustrinum, ci o construcţie special făcută pentru defunct149. Similară este
cremaţia incompletă a defunctului în cuptorul de la Zimnicea. Cel mai probabil arderea nu a
decurs până la sfârşit deoarece locul a fost aproape imediat acoperit cu pământ. Scheletul a fost
dispus în poziţie întinsă, cu capul spre sud150.
II. Morminte cu resturile cinerare depuse în urnă.
- Morminte cu urnă în groapă simplă (forma cea mai des întâlnită). La Hansca un număr de 28
de înmormântări sau 39% din incineraţii au fost efectuate în acest mod151. Majoritatea
înmormântărilor din necropolele dobrogene au fost realizate cu depunerea oaselor calcinate în
urne: 5 de la Teliţa152, 43 morminte de la Satu Nou153, toate de la Bugeac-Ostrov. La necropola
de la Zimnicea 137 de înmormântări din 160 de incineraţie au fost realizate în urnă154.
- Morminte cu urnă în groapă rectangulară, care poate fi o influenţa din partea populaţiei
scitice care practica inhumaţia. Acestea constituie 46% din totalitatea mormintelor de la

147
Zirra V., The cemetery of Ciumeşti and the chieftain’s tomb, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York
1991, p. 382
148
Chidioşan N., Ignat D., Cimitirul celtic de la Tărian, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 24, 2, 1972, p. 554
149
Crişan Ion Horaţiu, Civilizaţia geto-dacilor, Vol.1, Bucureşti 1993, p. 249-250
150
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 58
151
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003, p. 54
152
Cantacuzino Gh. I., Simion G., Cercetările arheologice de la Teliţa, Materiale şi Cercetări Arheologice, VIII,
1962, p. 373-381
153
Mitrea B., Preda C. şi Anghelescu N., Şantierul Satu Nou. Necropola geto-dacă, Materiale şi Cercetări
Arheologice, VIII, 1962, p. 369-370
154
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20-41

47
Slobozia155. Mormintele de incineraţie în gropi rectangulare nu sunt specifice spaţiului getic,
necropola de la Slobozia reprezentând mai mult o excepţie.
- Morminte cu urnă în ciste de piatră (Dobrogea, Bulgaria). În cadrul necropolelor de la
Murighiol au fost investigate 11 astfel de înmormântări, la Satu Nou – 1, la Bugeac-Ostrov - 5,
Drumevo – 2, înmormântarea dublă principală din tumulul de la Teliţa a fost de asemenea
realizată într-o casetă din blocuri de piatră156 ş.a.
III. Morminte cu resturile cinerare depuse direct în sol.
- Morminte fără urnă în groapă simplă. Aceasta reprezintă o variantă mai rară decât tradiţia
depunerii resturile calcinate în urnă. A fost atestată la Zimnicea în număr de 13 morminte157, în 2
morminte la Murighiol, 2 la Satu Nou, 2 la Braničevo şi încă 2 la Yankovo158.
- Morminte fără urnă în groapă rectangulară. Atestate doar în necropola de la Slobozia, în
număr de 6 din totalul de 11 morminte (sau 54%).
- Morminte fără urnă în ciste de piatră. Depunerea resturilor oaselor calcinate direct în ciste a
fost descoperită la Murighiol (5 morminte), Drumevo (2), Yankovo (2)159 ş.a.
După setul ceramic care însoţea resturile cinerare deosebim:
I. Morminte cu resturile cinerare depuse în urnă. La Hansca 75% din incineraţiile în urnă sunt
prevăzute cu capac, de obicei o strachină întoarsă160. La Zimnicea numărul acestora se ridică la
104 din 137161. La Satu Nou, din 39 morminte de incineraţie, 24 sunt în urne cu capac. Acestea
din urmă reprezintă majoritatea de asemenea în cadrul necropolelor de la Teliţa şi Braničevo162.
Drept capac au fost folosite diferite tipuri de ceramică sau materiale naturale. Astfel deosebim
depuneri de resturi cinerare în urne:
- Cu capac ceramic de factură locală (diferite străchini, castroane, căni autohtone).
- Cu capac ceramic de import (fragmente de amforă, farfurii „de peşte”).
- Cu capac natural (lespezi de piatră, bolovani, gresie)
- Fără capac. Un număr mai mare de asemenea morminte a fost depistat la Zimnicea (33)163,
Murighiol (13), Satu Nou (15), Hansca (11)164 etc. În multe cazuri este dificil de determinat dacă

155
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003, p. 54
156
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
Tabel nr. 1
157
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20-41
158
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
Tabel nr. 1,
159
ibidem
160
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003, p. 54-55
161
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20-41
162
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
Tabel nr. 1
163
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20-41
164
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
Tabel nr. 1

48
urna era prevăzută sau nu cu un capac, având în vedere că acesta putea fi distrus la momentul
săpăturii sau dislocat încă din antichitate.
II. Morminte cu resturile cinerare depuse în groapă sau cistă:
- Cu capac (având în vedere că e o practică rară, divizarea acestuia după origine nu este
potrivită). Constituie mai mult excepţii în cadrul necropolelor getice (3 la Murighiol şi câte una
la Satu Nou165 şi Zimnicea166).
- Fără capac. Cele mai numeroase din cele două, fiind identificate la Zimnicea, Murighiol,
Satu Nou, Hansca, Drumevo etc.
Defunctul era incinerat pe ruguri special amenajate (un ustrinum a fost descoperit la marginea
sud-estică a promontoriului pe care se află necropola de la Hansca-Lutăria); sporadic se întâlnesc
cazuri când acesta a fost ars direct în viitorul său mormânt.

c. Analiza comparativă.
Cremaţia defuncţilor a coexistat cu inhumaţia în ambele spaţii geografice încă din Hallstatt.
Dacă tratăm cultura câmpurilor de urne drept precursoare celţilor, atunci incineraţia a fost
utilizată fără întrerupere din epoca bronzului. La nivel regional puteau exista hiatusuri,
intensificări şi diminuări ale practicii acestui rit. De exemplu în bazinul Panoniei, incineraţia
dispare aproape în întregime la începutul perioadei La Tène, revenind în forţă la intersecţia dintre
La Tène timpuriu şi mijlociu. Pe parcursul sec. IV-III a.Chr., inhumaţia reprezintă ritul funerar
exclusiv în Boemia. În spaţiul est-carpatic, în Hallstatt-ul timpuriu, inhumaţia predomina, în aşa
măsură încât mormintele de inhumaţie din sec. IV-III a.Chr., sunt considerate o moştenire din
prima epocă a fierului, dacă nu o influenţă scitică.
Diviziunea principală în mormintele cu resturile cinerare depuse în urne sau direct în sol a
fost atestată atât la celţi, cât şi la geţi. S-au vehiculat mai multe ipoteze în privinţa acestei
diviziuni: de exemplu criterii sociale, etno-culturale, de sex ar sta la baza ei. În linii mari, acestea
nu pot fi susţinute. La geţi au fost cercetate necropole relativ sărace în inventar unde toate
mormintele erau cu resturile cinerare depuse în urnă, cu doar câteva excepţii (Satu Nou). Ritul
incineraţiei în urne a fost de asemenea atestat în cazul mormintelor princiare, de pe teritoriul
actual al Bulgariei, în special, şi la Teliţa. Mormintele cu resturile de oase calcinate depuse direct
pe fundul gropii sau al construcţiei de asemenea nu urmează nici o regulă. Ea este caracteristică
atât mormintelor tumulare bogate de la Braničevo, Drumevo şi Yankovo, cât şi necropolelor
plane ale oamenilor simpli de la Slobozia-Oneşti, Hansca-Lutăria, Enisala etc. La celţi, acolo
unde există ambele tradiţii se observă acelaşi lucru. Trebuie remarcat că dacă ar fi să găsim un

165
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
Tabel nr. 1
166
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20-41

49
element capabil să dovedească diferenţierea socială, acesta ar fi însuşi vasul folosit ca urnă. Dacă
populaţia de rând obişnuia să utilizeze ceramica de uz casnic drept urnă, atunci în multe
morminte elitare, resturile oaselor calcinate erau depuse în vase de import (un exemplu elocvent
ar fi mormântul cu car de la Hillesheim, unde un oenochoe etrusc din bronz a fost folosit ca urnă)
sau autohtone, dar de tip excepţional (de exemplu la Teliţa). Aceasta este, însă, doar o tendinţă,
nu o practică stabilită. Amforele greceşti au fost folosite pe post de urnă la Bugeac-Ostrov,
printre altele.
Totuşi, există anumite particularităţi pentru fiecare comunitate în parte. La geţi, raportul
dintre mormintele cu urne şi cele fără de urne înclina în favoarea primelor. Depunerea oaselor
calcinate după ardere în urne este un aspect tipic al tradiţiilor funerare getice. Înmormântările de
incineraţie realizate direct în groapă sunt în număr mai mic, dar şi ele constituie un fenomen
obişnuit. La celţi, situaţia este inversă. În unele regiuni precum Picardie, ritul incineraţiei cu urne
nu este cunoscut decât începând cu sec. III a.Chr. Chiar şi în bazinul Panoniei, depunerea
resturilor cinerare direct în sol constituie un procent mare din total.
Forma de bază a gropilor în cazul mormintelor de incineraţie este cea circulară sau ovală. Cea
circulară imită forma urnii, iar cea ovală, pe lângă resturile oaselor calcinate este menită să
acomodeze un inventar funerar mai voluminos. Întrucât la geţi predomină mormintele de
incineraţie cu urne, cu un inventar relativ sărac depuse direct în urnă, majoritatea gropilor sunt
circulare cu un diametru redus, menite să cuprindă comfortabil doar urna propriu-zisă. La celţi,
depunerea oaselor calcinate ale defunctului direct în groapă este foarte des întâlnită. Forma
gropilor astfel depinde de alte criterii: rigorile la care se supune amenajarea inventarului funerar
relativ mai bogat, reminiscenţele rituale de la inhumaţie etc. Astfel, nu e de mirare că gropile
ovale şi rectangulare au fost consemnate în număr mult mai mare la celţi. Pe lângă faptul că era
necesară o groapă destul de voluminoasă pentru inventar, elementele de inventar erau aşezate în
mod tradiţional separat unele faţă de altele (de exemplu resturile cinerare erau puse aparte de
ofrandele animale, care la rândul lor nu erau amestecate cu vasele de ofrandă sau armele). În aşa
mod, atât în Franţa, cât şi în bazinul Panoniei, diferite forme ale gropii sepulcrale pot fi prezente
în aceeaşi necropolă (de exemplu la Pişcolţ). În spaţiul getic, mormintele de incineraţie în gropi
rectangulare reprezintă mai degrabă o excepţie caracteristică necropolei de la Slobozia.

50
Capitolul III
Analiza inventarului funerar
la celţi şi geţi.

3.1. Amenajarea inventarului funerar în morminte.


a. Celtice.
În cadrul mormintelor celtice sabia era amplasată predominant de-a lungul părţii drepte a
corpului, în special în zona braţului. Nu există o regulă pentru depunerea lăncii, putând fi
descoperită atât în dreapta, cât şi în stânga scheletului. Există, însă, cazuri diverse: sabia a mai
fost descoperită în zona pieptului, lângă picior, bazin sau umăr, iar lancea – pe piept. Au fost
atestate unele particularităţi regionale. De exemplu în cadrul grupului cultural Aisne-Marne, în
66% din descoperirile de lance în cadrul mormintelor din Aisne, vârfurile se aflau la picioare, pe
când în cele 77% din descoperirile de acelaşi tip din Marne, vârfurile se găseau spre cap167.
Pentru Aisne-Marne avem date şi pentru alte tipuri de piese. Coiful şi cuirasa ocupau
preponderent zona picioarelor, în special la nivelul genunchilor, iar scutul era depus direct pe
corp. Inelele de centură din mormintele războinicilor erau amplasate în zona bazinului, iar
centurile propriu-zise din fier sau bronz, care şi-au făcut apariţia începând din La Tène-ul
mijlociu – lângă corpul defunctului168.
Depunerea ceramicii drept ofrandă funerară nu este caracteristică spaţiului celtic în întregime.
Au fost evidenţiate cinci grupuri în care această practică a fost atestată: Aisne-Marne unde
ceramica era amplasată în locuri diferite în funcţie de sit şi criterii sociale sau de sex; Ardenii şi
Renania mijlocie, unde vasele sunt găsite la picioarele defuncţilor; nordul regiunii Baden-
Württemberg – la capul şi picioarele defuncţilor războinici; Austria, vestul Ungariei şi Slovacia –
în majoritatea cazurilor în zona capului; estul Ungariei şi Transilvania, unde locul nu a fost
determinat169.
În ceea ce priveşte cultura Aisne-Marne situaţia este neuniformă. La Pernant, care însă îşi are
originea în sec. V a.Chr., şi continuă să fie folosită până la jumătatea sec. IV a.Chr., vasele erau
depuse de obicei lângă cap, dar în cazurile când acestea erau situate în zona braţelor se observă o

167
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 188
168
ibidem
169
ibidem, p. 186

51
diferenţiere pe bază de sex: mormintele în care vasele însoţeau mâna stângă aparţineau femeilor,
pe când cele cu ceramică în partea dreaptă erau ale bărbaţilor. Este o situaţie care nu trebuie
absolutizată, având în vedere că situri cu legităţi identice nu au mai fost descoperite în zonă. Tot
pe bază de sex sunt depuse şi vasele la necropola de la Aure, care deja se încadrează în intervalul
cronologic luat în vedere: la cap în mormintele cu podoabe, la picioare în mormintele cu arme170.
Alte situri din Aisne-Marne, în genere, nu au cunoscut anumite legităţi în ordonarea vaselor de
ofrandă în cadrul complexelor funerare.
Podoabele şi piesele vestimentare se găsesc în poziţii funcţionale, acolo unde erau purtate de
obicei în timpul vieţii. Torques-urile sunt descoperite în jurul gâtului, iar brăţările sunt amplasate
pe braţe. Începând din La Tène B, în grupul cultural Aisne-Marne brăţările sunt plasate
preponderent pe mâna stângă (de exemplu la Bucy-le-Long) spre deosebire de perioada
pecedentă când ambele mâini puteau fi astfel înzestrate, în dependenţă de sit sau alte criterii171.
Fibulele sunt ataşate la umeri.

b. Getice.
Armele în mormintele getice sunt relativ rare, astfel încât unii cercetători le califică drept un
indiciu direct al unui statut social înalt. De aceea, puţinele exemple care au fost atestate sunt
insuficiente pentru a identifica anumite legităţi cu privire la amplasarea acestora în complexele
funerare. O altă particularitate, care se referă nu numai la arme, ci la întreg inventarul funerar
descoperit, este predominarea ritului incineraţiei, care indiferent de prezenţa sau lipsa urnei
cinerare nu poate oferi de obicei puncte de reper pentru anumite reguli de poziţionare a
inventarului funerar. Deseori, piesele sunt descrise ca fiind pur şi simplu depuse în jurul
resturilor sau urnii cinerare. Excepţie fac incineraţiile în cuptor de la Zimnicea şi Poieneşti.
În aceste două cazuri, chiar dacă defuncţii au fost arşi, resturile oaselor calcinate nu au fost
strânse, după tradiţie, pentru a fi depuse în urnă sau în groapă, scheletul rămânând în poziţie
întinsă. La Poieneşti, o spadă de fier şi 14 vârfuri de săgeţi din bronz cu trei muchii au fost
depuse lângă şoldul stâng al defunctului172. La Zimnicea, în cadrul tumulului C7, a fost reperată
o înmormântare „în cuptor”. Cuptorul propriu-zis avea gura spre nord, iar defunctul a fost depus
cu capul spre sud. De o parte şi de alta a capului au fost amplasate două vârfuri de lance, restul
inventarului format din 10-12 vase de ofrandă fiind găsit mai spre interior173.
Alte arme pe lânga inhumaţii au fost descoperite în cadrul mormintelor princiare, care însă,
fiind răvăşite din antichitate sau descoperite întâmplător, nu ne pot oferi date relevante, şi în

170
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 185-186
171
ibidem, p. 189
172
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 39
173
Crişan Ion Horaţiu, Civilizaţia geto-dacilor, Vol.1, Bucureşti 1993, p. 251

52
mormântul de inhumaţie din cimitirul II de la Murighiol, unde a fost descoperit un vârf de
săgeată cu trei muchii. În baza mormintelor de inhumaţie la care totuşi a putut fi documentată
amenajarea, s-a stabilit că ofrandele erau depuse de obicei în zona capului sau a umerilor174.
În cazul mormintelor de incineraţie, era preferată depunerea inventarului funerar alături de
resturile calcinate în interiorul urnelor. Se referă aceasta la un şir lung de piese, fiind introduse
fără rezerve în urne sau în grămezile de resturi cinerare obiecte precum vase de ceramică fină,
unelte, podoabe, vârfuri de săgeţi etc. Acestea, în majoritatea cazurilor poartă urme de ardere
secundară, dovadă că au fost incinerate împreună cu defuncţii. Depunerea inventarului lângă
urnă sau resturile cinerare este şi el prezent în proporţii mari. Faptul că se găseşte sau nu
împreună cu oasele calcinate nu indică dacă au fost trecute prin foc sau nu. Un exemplu elocvent
în acest sens sunt mormintele de la Teliţa. În mormântul M1, urna cinerară conţinea un kantharos
elenistic cu firnis negru, un vârf de săgeată de bronz cu trei muchii, un buton de fier ornamentat
cu puncte şi o bucată de sârmă de cupru, iar lângă urnă se afla un cuţit de fier cu lama uşor
curbată şi bucăţi de fier, toate trecute prin foc175. Acelaşi lucru îl vedem, de exemplu, la
Zimnicea, în mormântul principal din tumulul C1. De data aceasta, resturile calcinate împreună
cu o fibulă de fier au fost depuse direct în mijlocul camerei funerare, fără urnă. În interiorul
camerei au fost depuse două amfore, o cană, un coif grecesc din bronz, şapte vârfuri de lance de
fier şi un pilum de fier. Toate obiectele menţionate au fost trecute prin foc176. În comparaţie cu
acesta, mormântul principal din tumulul C2 ne prezintă o situaţie diferită: numai două obiecte au
fost incinerate – fibula de bronz găsită printre resturile cinerare şi cupa de argint depusă alături în
cameră. Celelalte obiecte, inclusiv o amforă mare grecească, un vas de lut format din trei ceşti
lipite între ele, un grup de lănci de fier aşezate cu vârful spre intrare (din camera funerară),
zăbala masivă de fier (din dromos) şi vârfurile de săgeţi de bronz cu trei muchii (de la intrare),
nu au fost arse177.
Analizând situaţia a ceea ce se consideră a fi mormintele geţilor de rând de la necropole
precum Satu-Nou, Bugeac-Ostrov, Murighiol etc., constatăm preponderenţa pieselor
vestimentare (fibule, mărgele, amulete etc.) denotă că acestea făceau parte din vestimentaţia
defunctului în momentul ritualului funerar şi nu au fost separate atunci când oasele calcinate erau
adunate. Obiectele mai mari, de exemplu cana de lut sau cuţitul, puteau fi puse separat de urnele
cinerare, în interiorul lor sau pur şi simplu printre oasele calcinate, dacă nu au fost folosite urne.

174
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
p. 77
175
Cantacuzino Gh. I., Simion G., Cercetările arheologice de la Teliţa, Materiale şi Cercetări Arheologice, VIII,
1962, p. 373-374
176
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 20; D. Protase, Riturile
funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 56
177
ibidem, p. 57-58

53
Singurele care se întâlnesc întotdeauna alături de urnă sunt vasele ceramice de dimensiune
mijlocie sau mare.

c. Analiza comparativă.
Amenajarea inventarului funerar în interiorul mormintelor este supus subiectivităţii
indivizilor care o aranjează. Chiar şi aşa, repetarea poziţiei diferitor piese faţă de rămăşiţele
defunctului în mai multe necropole presărate pe tot cuprinsul continentului şi într-un interval de
timp notabil ne permite să acceptăm existenţa unor norme de ritual funerar. Armele erau depuse
la celţi în conformitate cu funcţionalitatea lor (sabia la braţul drept, scutul pe piept ş.a.m.d.).
Piesele vestimentare şi podoabele au fost găsite şi ele acolo unde erau purtate în mod obişnuit,
ele făcând parte din ţinuta defunctului în timpul procesiunii funerare. Dat fiind faptul că
mormintele de inhumaţie şi de războinici sunt relativ rare nu putem stabili o amenajare tipică a
echipamentului militare la geţi. În schimb, având în vedere că podoabele şi piesele vestimentare
erau găsite de obicei alături de cenuşă în interiorul urnei şi pe baza mormintelor de inhumaţie
atestate, putem afirma că acestea făceau parte de asemenea din vestimentaţia defuncţilor geţi pe
parcursul ritualului funerar.
Poziţia tipică a ceramicii de ofrandă diferă de la o regiune la alta în spaţiul celtic. La geţi, în
cazul inhumaţiilor poate fi depusă la cap, lângă braţe, sau la picioare – cu alte cuvinte nu există o
poziţie tipică. Pe de altă parte prezenţa vaselor de ofrandă mijlocii şi mari deseori se asociază cu
forma ovală a gropilor sepulcrale în cadrul mormintelor de incineraţie a ambelor populaţii.
Particulară celţilor este existenţă şi altor componente ale inventarului funerar care ar determina
această formă, cum ar fi ofrandele animale şi echipamentul militar, ambele mult mai rare în
necropolele getice.

3.2. Recipientele.
a. La celţi.
Depunerea ceramicii de ofrandă în mormintele celţilor nu este o practică răspândită uniform
pe continentul european. Unele regiuni precum Alsacia, Lorena, Burgundia, Elveţia, Baden-
Württemberg, Bavaria de sud şi Thuringia, nu o cunosc; pentru alte regiuni ca Bavaria de nord,
Boemia de sud şi Hesse, avem date insuficiente. În Franţa apogeul tradiţiei a fost atins în
Hallstatt-ul final şi La Tène-ul timpuriu178, ceramica depistându-se mai rar în mormintele din a
doua jum. a sec. IV- sec. III a.Chr. Pe de altă parte, în Boemia îngroparea vaselor ceramice

178
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 186

54
împreună cu defuncţii se impune începând cu La Tène B, în partea estică a regiunii şi La Tène C
în partea de nord-vest a acesteia179.
Diferenţe există şi în ceea ce priveşte numărul vaselor depuse şi tipul lor. Conform unei
statistici realizate de H. Lorenz pe baza a 1000 de morminte, ceramică a fost depistată în 76%
din acestea. Din totalul mormintelor cu ceramică, 31% aveau un singur vas, 31% - două vase,
18% - trei şi 20% - patru sau mai multe180. Numărul de vase nu este o dovadă directă a stării
sociale a defunctului, ci mai degrabă a complexităţii ritului funerar. Mormintele cu car, care au
cunoscut un volum mare de vase de ofrandă, reprezintă o excepţie.
Cercetările arheologice ale aşezărilor celtice, au demonstrat că doar un mic procent din
ceramica uzuală este reprezentată în complexele funerare. Merge vorba în special despre vesela
fină. Faptul că a fost descoperită atât în aşezări, cât şi în necropole demonstrează că destinaţia ei
nu era exclusiv funerară. În grupul cultural Aisne-Marne gama de vase de ofrandă include vase
carenate sau rotunjite de diferite tipuri (în funcţie de perioadă şi sit) ca recipiente principale;
gobeletul; strachina, deseori în formă de capac şi diferite tipuri complementare ca situlele, cistele
şi vasele-lalea181. În regiunea Picardie mai sunt întâlnite des şi vase de tip „belgian” cu
piedestal182. În bazinul Panoniei, combinaţia obişnuită este dintre un vas globular tip
Linsenflasche, câteva boluri şi ocazional situle183. Un contrast deosebit se observă la nord: în
Moravia, necropolele deseori includeau morminte cu diferite vase ceramice lucrată la roată de
tipul străchinilor, situlelor, Linsenflasche, oale cu profilul în formă de S, gobeleturi; pe când în
Boemia de alături, vasele lucrate cu mâna, sunt prezente în mod excepţional în cadrul unor
necropole preponderent fără ceramică184.
În linii generale, prezenţa sau lipsa ceramicii dintr-un mormânt nu indică anumite reguli pe
bază de sex sau poziţie socială. În unele regiuni, însă, precum Boemia, vasele de ofrandă au fost
descoperite mai ales în mormintele cu arme şi cele feminine bogate în inventar funerar185.

b. La geţi.
În lucrările de sinteză şi interpretare a săpăturilor arheologice realizate în cadrul necropolelor,
materialul ceramic este de obicei abordat în comun, fără a sublinia vreo diferenţiere tipologică

179
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 116
180
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 185
181
ibidem
182
Duval Alain et al, Le deuxième âge du fer, ou époque de La Tène, en Picardie, Revue Archéologique de l’Oise, 7,
1976, p. 51
183
Visy Zsolt et al, Hungarian archaeology at the turn of the millenium, Budapest 2003, p. 195-196
184
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 116
185
ibidem

55
dintre urne, vasele folosite drept capace şi vasele de ofrandă, chiar dacă funcţionalitatea unora
poate fi evidentă. Frecvent, în calitate de ofrandă au fost descoperite mici căni de lut, după
exemplul celora atestate în număr relativ mare la Satu-Nou186 sau Bugeac-Ostrov. Vase
asemănătoare depistate în mormintele getice din sec. IV-III a.Chr. în formă de ofrandă sunt
ceştile cu toartă şi fără toartă. În unele cazuri, acestea puteau servi drept capac pentru resturile
oaselor calcinate sau pentru urne.
Analiza vaselor ceramice în totalitatea lor, fără discriminare între vase de ofrandă, urne şi
capace se datorează faptului că acestea fac parte din aceleaşi categorii tipologice, şi sunt aceleaşi
vase folosite şi în aşezări. Merge vorba în special despre vasele sac, în formă de clopot, vasele
globulare, castroanele, străchinile etc. Pe lângă depunerea lor în calitate de ofrandă, vasele sac şi
clopot jucau rolul de obicei de urne, pe când castroanele şi străchinile erau folosite pe post de
capace în multe cazuri.
În linii mari, ceramica din necropolele getice ale sec. IV-III a.Chr. poate fi împărţită în trei
categorii: ceramica autohtonă lucrată cu mâna, ceramica autohtonă lucrată la roată şi ceramica de
import. Din prima categorie fac parte vasele sac, vasele în formă de clopot, neornamentate sau
ornamentate cu brâu alveolar ori cu apucătoare oarbe circulare; de asemenea unele castroane,
căni şi ceşti cu sau fără toartă. În a doua categorie sunt incluse strachinile, unele forme de
castroane, ceşti şi căni, oale cu mănuşă etc. Chiar dacă în unele cazuri întâlnim amforele pe post
de urne cinerare, acestea împreună cu restul ceramicii de import au fost depuse de cele mai multe
ori în calitate de ofrande. Prezenţa lor poate indica unele morminte getice mai bogate. De
exemplu au fost descoperite două amfore în mormântul principal din tumulul C1, o amforă mare
în mormântul principal din tumulul C2 şi fragmente dintr-un număr nedeterminat din mormântul
cu cuptor, toate de la Zimnicea187; la Teliţa, trei amfore şi două kantharos-uri au fost depuse în
mormântul principal M6, şi un kantharos în M1188; amfore au fost depistate în multe alte
morminte elitare (Agighiol, Brăiliţa, Braničevo, Yankovo ş.a.)189. În ceea ce priveşte necropolele
geţilor de rând, indiferent de funcţia lor funerară, amforele şi alte vase de import au apărut în
număr considerabil doar la Murighiol, fiind atestate sporadic la Satu Nou, Zimnicea şi Bugeac-
Ostrov.
Dacă analizăm evoluţia ceramicii în necropolele getice, putem constata că anumite tipuri de
vase au fost preferate în detrimentul altora, nu numai din perspectivă cronologică, ci şi pe bază

186
Mitrea B., Preda C. şi Anghelescu N., Şantierul Satu Nou. Necropola geto-dacă, Materiale şi Cercetări
Arheologice, VIII, 1962, p. 370
187
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 56-58
188
Cantacuzino Gh. I., Simion G., Cercetările arheologice de la Teliţa, Materiale şi Cercetări Arheologice, VIII,
1962, p. 373-379
189
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
Tabel nr. 1

56
de sit arheologic. Astfel, la Enisala predomină ceramica fină de tip clopot sau bitronconice,
urmate proporţional de vasele din ceramică rudimentară cu profil drept sau globular190. Pe de altă
parte, la Teliţa şi Murighiol s-a găsit în special ceramică rudimentară; iar cea fină a suferit
schimbări morfologice notabile. În primul rând, tipul bitronconic este întâlnit în mormântul
principal de la Teliţa, utilizată în calitate de urnă, având o formă mai zveltă, gât arcuit, gura
evazată şi buza puţin îngroşată, ceea ce îi conferă analogii la Zimnicea, Vaslui etc. Oalele de tip
clopot au fost atestate sporadic la Murighiol. În spaţiul getic acestea au devenit treptat mai rare,
şi în perioada următoare au dispărut complet. Cănile bitronconice cu toartă descoperite la
Murighiol şi Teliţa devin caracteristice ceramicii getice din sec. III-II a.Chr. În cadrul evoluţiei
ceramicii rudimentare, după exemplul necropolelor de la Murighiol, se observă trecerea de la
vasele de tip sac la cele de tip borcan191.
Totalitatea acestor schimbări au dus la formularea concluziilor conform cărora elementele La
Tène în ceramica getică s-au dezvoltat pe bază autohtonă, hallstattiană.

c. Analiza comparativă.
Alături de podoabe şi piesele vestimentare, ceramica reprezintă elementul cel mai des întâlnit
al inventarului funerar. S-a stabilit că recipientele de regulă nu se deosebesc tipologic de vasele
de uz cotidian descoperite în cadrul aşezărilor celtice şi getice, şi probabil conţineau diferite
ofrande alimentare pentru decedat. Ceramica fină era preferată, dar nu exclusivă. Vasele de
import făceau parte din inventarul funerar de regulă în mormintele mai bogate.

3.3. Echipamentul militar.


a. La celţi.
Echipamentul militar este cea mai uniformă componentă a inventarului funerar la celţi.
Echipamentul ofensiv include sabia, lancea, suliţa şi vârfurile de săgeţi, cu subtipurile lor. Cel
defensiv include cuirasa sau armura, centura, coiful şi scutul, cu subtipurile lor. Distribuţia lor în
necropolele celtice variază cronologic şi spaţial, dar începând cu sec. IV-III a.Chr. se începe un
proces de omogenizare a ritului funerar în cazul războinicilor.
În Aisne-Marne, pe parcursul La Tène-ului timpuriu sunt cunoscute trei categorii de
morminte de războinici: cele însoţite de un car, o sabie, numeroase vârfuri de lance şi armament
defensiv; a doua categorie include o sabie şi una sau mai multe vârfuri de lance; şi în sfârşit cele
mai numeroase sunt inhumaţiile cu una sau câteva vârfuri de lance. Raritatea sabiei în cadrul
complexelor funerare este o dovadă că iniţial ea era un simbol al puterii şi prestigiului - o

190
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 56
191
ibidem, p. 56-57

57
continuare a tradiţiei hallstattiene. Din punct de vedere geografic este o situaţie ce caracterizează
celţii din Renania, Ardennes şi grupul cultural Aisne-Marne în special. Din Alsacia şi Baden-
Württemberg la vest până în Transilvania la est, însă, inventarul funerar al războinicului ordinar
include neapărat o sabie şi o lance. O dată cu începutul migraţiilor celtice, această regulă se
impune şi în vestul Europei192. După o statistică realizată de H. Lorenz pe baza a 220 de
morminte cu arme din Champagne, 40% din morminte conţineau o sabie, fie singură (13%),
însoţită de o lance (13%) sau de mai multe lănci (14%). Celelalte 60% sunt morminte de
războinici cu una sau mai multe lănci. Totuşi 40% nu este considerată o cifră reprezentativă, dat
fiind faptul că în trecut erau documentate doar mormintele fastuoase193. Pentru sec. IV-III a.Chr.
o proporţie de 20% de morminte cu sabie din totalul celor cu arme sună mai aproape de
adevăr194.
În aşa mod, echipamentul militar tipic al unui războinic celt din sec. IV-III a.Chr. conţine o
sabie propriu-zisă, care înlocuieşte cuţitul sau pumnalul răspândit anterior, o lance de mari
dimensiuni spre deosebire de câteva lănci la un mormânt atestate anterior, un scut şi o centură. În
unele regiuni precum Aisne-Marne, documentarea imperfectă nu permite deosebirea dintre
pumnal, sabie scurtă şi sabie lungă sau dintre suliţă şi lance, astfel încât natura tranziţiei de la un
tip de armă la altul rămâne a fi desluşită. Sabia a evoluat de la o scurtă armă de tăiat şi înjunghiat
cu o lamă lungă de 60 cm la începutul La Tène-ului, la o armă ce depăşea 80 cm în lungime până
la sfârşitul epocii195, asta luând în considerare că la sfârşitul Hallstatt-ului s-au răspândit doar
cuţitaşele şi pumnalele. În La Tène, săbiile erau purtate de celţi în teci decorate, ţinute la şoldul
drept. În sec. IV-III a.Chr. au existat două stiluri principale de decorare a tecilor celtice: stilul
sabiei elveţiene şi stilul sabiei ungare. În linii mari acestea sunt contemporane unul cu celălalt.
Acestea îşi au originea în stilurile mai timpurii de ornamentare (plastic şi vegetal sau
Waldalgesheim), dar sunt mai puţin sofisticate, în acelaşi timp fiind mai apropiate de
prototipurile italiene şi etrusce ale motivelor vegetale. Stilul sabiei ungare constituie evoluţia
unei variante locale a stilului vegetal Waldalgesheim din bazinul dunărean şi poate fi împărţit în
două grupuri geografice aparte. Primul grup, răspândit pe întreg spaţiul celtic, este ilustrat pe teci
drept o combinaţie dintre mănunchiuri şi ramuri împletite cu diferite motive vegetale şi
zoomorfe. Al doilea grup, atestat în Slovacia, nord-estul Ungariei şi Serbia, este caracterizat
printr-o reprezentare mai geometrică a motivelor vegetale196.

192
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 188
193
ibidem, p. 187
194
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 116
195
Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, Vol. I-V, Santa Barbara 2006, p.1644
196
Szabó M., The Celts and their movements in third century B.C., în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York
1991, p. 315-317

58
Vârfurile de săgeată, găsite din abundenţă în Hallstatt-ul final, apar doar sporadic de acum
încolo. În schimb, scutul se afirmă drept o componentă tipică a mormintelor de războinici, având
în vedere că în perioada precedentă, era la fel ca sabia şi coiful, un simbol al elitelor.
Scutul celtic, spre deosebire de cele mediteraneene, care erau circulare şi curbate, avea forma
eliptică şi plată, cu o nervură proeminentă la mijloc. Forma şi mânerul său orizontal ofereau
scutului celtic mai multă flexibilitate în comparaţie cu scuturile hopliţilor, destinate luptei
staţionare. Astfel că în urma invaziei în Balcani a celţilor şi a conflictelor cu grecii, scutul celtic
a suferit unele schimbări. Umbo-ul central a fost iniţial întărit cu două plăci metalice fixate cu
cuie. Ulterior, acest umbo va forma o singură proeminenţă împreună cu nervura din mijloc,
oferind o mai mare manevrabilitate şi protecţie adiţională luptătorului197.
Coiful, rămâne aproape exclusiv o particularitate a mormintelor bogate. În 1959, în
Champagne doar un singur mormânt simplu conţinea un coif – cel de la Thuisy, pe când celelalte
opt au fost decoperite în morminte cu car (Berru, Prunay, Châlons-sur-Marne, Cuperly, Gorge-
Meillet şi Sept-Saulx). De formă conică, aceste coifuri erau decorate cu linii curbe, triscele,
rozete au repoussé sau gravate; cocarde din coral ascundeau gâtul şi un fel de egretă se pare că
era amplasată deasupra coifului. Armura era decorată ca şi piesele de harnaşament cu butoane,
falere, salbe, piese mici ajurate din bronz şi întărite cu coral198. Nici armura şi nici coiful nu erau
purtate de defunct la momentul îngropării.

b. La geţi.
O primă categorie de arme o constituie săbiile şi cuţitaşele. Lungimea săbiilor variază de la 63
cm la 32,5 cm199; detalii adiţionale rareori pot fi documentate, din cauza că acestea au
supravieţuit până în prezent în condiţii deteriorate. În mormintele de inhumaţie, săbiile au fost
depuse în teci de lemn şi învelite în piele, pe când în cadrul incineraţiilor acestea erau frânte
înainte de a fi îngropate împreună cu resturile cinerare. Cuţitele se împart tipologic în: cuţite de
tip sică, cuţite cu muchia concavă şi tăişul convex şi cuţite drepte200. Ele sunt prezente în toate
necropolele getice importante şi au lungimea de aproximativ 9 cm. Cuţitele lungi de luptă sunt
rare, în necropola de la Zimnicea fiind descoperit doar un singur exemplar201.
Totuşi, săbiile reprezintă mai mult o raritate în necropolele getice din sec. IV-III a.Chr.
Armele care au fost descoperite în număr considerabil în aceste necropole sunt vârfurile de săgeţi
din bronz cu trei muchii, aşa-numite de tip scitic. Acestea au o prezenţă impunătoare la Slobozia-

197
Rapin A., Weaponry, în Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991, p. 323-324
198
Bretz-Mahler Denise, Joffroy René, Les Tombes à Char de La Tène dans l’Est de la France, Gallia, 17, 1959, p.
27
199
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 56
200
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 56
201
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 53

59
Oneşti, unde numai într-un singur mormânt (M5) au fost excavate în jur la 140 de vârfuri de
săgeţi202. O altă variantă răspândită include vârfurile de săgeţi cu forma piramidală. Dacă săgeţile
cu trei muchii au lungimea între 3,3 cm şi 5,4 cm, atunci cele piramidale au lungimea de 3-4
cm203.
Alte tipuri de armament ofensiv includ vârfurile de lănci de fier, depistate în special în
mormintele elitare, în număr de şapte în mormântul principal din tumulul C1, două în mormântul
cu cuptor din C7 şi un alt grup de lănci în tumulul C2 de la Zimnicea204; au mai fost depistate
lănci de fier la Braničevo şi Drumevo205, printre altele. În pofida stării de conservare proaste, au
putut fi identificate mai mult categorii de lănci: vârf subţire şi lat, nervura mediană marcată şi
forma romboidală în secţiune; vârf cu patru muchii; vârf foliform; vârf care formează un unghi
cu tubul şi cvasilenticulară în secţiune206. O descoperire excepţională este toporul de luptă din
fier găsit în unul dintre mormintele secundare ale tumulului C3 de la Zimnicea207.
Armurile de zale integrale sau fragmentare nu au apărut în spaţiul nord-dunărean decât
începând cu sec. II a.Chr. În Bulgaria, sunt cunoscute unele descoperiri de acest gen mai timpurii
din sec. III a.Chr., cum ar fi cele de la Braničevo şi Kjolmen. Cămăşile de zale au fost
confecţionate din inele de fier cu diametrul între 0,5 şi 1 cm, aplatizate şi nituite la capete208.
Fragmentar, au fost descoperite lamele de cuirasă în necropla nr. II de la Bugeac-Ostrov şi la
Zimnicea, alături de o fibulă celtică209. Cnemidele nu apar în spaţiul getic decât începând cu sec.
IV a.Chr. Exemplare poleite cu argint de tip tracic au fost găsite în mormântul princiar de la
Agighiol şi Vratsa, printre altele. Cnemidele greceşti sunt mai rare decât restul echipamentului
de import, numai trei perechi fiind identificate până în prezent la tracii de nord210.
Cu privire la coifuri, putem deosebi de asemenea două tipuri: de factură tracică şi de import.
Coifurile de argint descoperite în complexele funerare princiare de la Peretu şi Agighiol, alături
de coiful conservat în prezent la Detroit, sunt considerate trace datorită motivelor florale de pe
părţile laterale şi spate, ornamentele zoomorfe specifice şi forma ţuguiată. Decorul principal
putea fie antropomorf (Agighiol) sau zoomorf (Peretu). Toate trei coifuri sus-menţionate aveau
de asemenea o dungă verticală plasată în centrul părţii frontale, între ochi, interpretat de unii

202
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 47
203
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S., XXIV, 1980, p. 54
204
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 56-59
205
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э.,Thraco-Getica. Studii şi Materiale, Chişinău 2004,
Tabel nr. 1
206
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, N.S., XXIV, 1980, p. 54
207
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971, p. 58
208
Borangic Cătălin, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a.Chr.-sec. II p.Chr.) – Partea I, Terra
Sebvs. Acta Mvsei Sabesiensis, 3, Sebeş 2011, p. 172
209
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, N.S., XXIV, 1980, p. 55
210
Webber Christopher, McBride Angus, The Thracians 700 BC – AD 46, Oxford 2001, p. 23-24

60
drept o reprezentare a tatuajului211. Coifurile de import se împart la rândul lor în coifuri frigiene
de tipul celui de la Găvani, mormânt princiar cu origine contestată, şi coifuri chalcidice,
descoperite la Zimnicea, în mormântul cu cameră funerară şi dromos din tumulul C1, şi într-un
mormânt de la Făcău, pentru perioada care ne interesează, documentate iniţial drept coifuri
attice212.

c. Analiza comparativă.
Din cele expuse, putem concluziona că echipamentul militar la geţi şi la celţi era relativ
acelaşi, constituit din sabie, lance, săgeţi, şi echipament de protecţie. Din acesta din urmă, scutul
şi cuirasa sunt mai caracteristice complexelor funerare celtice. Toate piesele de armură, cu
excepţia scutului reflectă la geţi şi celţi un statut social înalt, şi pot fi întâlnite doar în mormintele
princiare sau elitare. Coiful, în special, era ornamentat cu elemente stilistice de o măiestrie înaltă,
ceea ce îi conferea mai mult un rol ceremonial, decât funcţional militar. Despre o influenţă
directă a celţilor asupra artei făuririi armelor la geţi nu poate fi vorba. Săbiile sunt fie de factură
locală sau scitică. Vârfurile de săgeţi de bronz cu trei muchii, sunt considerate şi ele de tip scitic,
chiar dacă folosite şi confecţionate de un şir lung de populaţii în regiunea dată. Echipamentul
defensiv de tipul coifului şi cnemidelor este fie de import sau cu motive locale evidente. Apariţia
cămăşii de zale la geţi începând cu sec. III a.Chr. (la sud de Dunăre iniţial) poate fi legată de
invazia celtică în Balcani din acelaşi secol, dar pentru a demonstra vreo relaţie dintre cele două
fenomene, dovezi adiţionale sunt necesare.

3.4. Podoabele şi piesele vestimentare.


a. La celţi.
Au fost identificate două zone geografice tipologic diferite în ceea ce priveşte asortimentul de
podoabe îngropate cu defuncţii. La est avem zona Renania-Dunăre, care include Bavaria,
Boemia, Bazinul Panoniei şi alte regiuni, unde în inventarul funerar al femeilor adulte se
întâlneşte o combinaţie dintre brăţări, o centură organică sau metalică, inele de gleznă şi torques-
uri. Elemente orientale mai sunt brasardele şi brăţările din alte materiale pe lângă bronzul, cum
ar fi argila, lignitul, sticla213. La vest avem zona formată din Aisne-Marne, Ardennes, Burgundia,
Renania, Thuringia şi Palatinatul, unde inelele de gleznă nu sunt prezente şi torques-urile sunt
însoţite de obicei de două brăţări, spre deosebire de numai una la Răsărit. Începând din La Tène

211
Farkas Ann E., Style and subject matter in native Thracian art, Metropolitan Museum Journal, 16, New York
1981, p. 34-45
212
Lazăr Simona, Cu privire la coifurile de tip chalcidic, descoperite în spaţiul carpato-dunărean, Arhivele
Olteniei, 22 S.N., Bucureşti 2008, p. 8-10
213
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 115-116

61
B, toate particularităţile orientale, inclusiv inelele de gleznă şi brăţările din argint, lignit şi sticlă
se impun şi în vest. Mai mult ca atât, chiar dacă se menţin până la sfârşitul celei de-a doua epoci
a fierului, torques-urile devin sporadice şi obiecte de mare prestigiu214.
În literatura de specialitate se încearcă depăşirea practicii divizării mormintelor în feminine şi
masculine pe baza prezenţei fie a podoabelor, fie a armelor, fiindcă includerea podoabelor, cel
puţin, poate depăşi atât criteriile antropologice, cât şi cele sociale. Torques-ul, care în mod
obişnuit nu face parte din inventarul funerar al războinicului, se întâlneşte excepţional în
mormintele cu arme din Aisne-Marne, şi în cel puţin şase alte astfel de morminte spre est, în
Germania, Austria şi Bazinul Panoniei. Plus la asta într-o serie de morminte cu car, precum cele
de la Caurel şi Châlons-sur-Marne, defuncţii războinici purtau brăţări inelare de aur pe mâna
stângă. Dacă în Aisne-Marne, podoabele inelare sunt rare, atunci la celţii de est acestea au fost
descoperite în 20-30% din mormintele cu arme215. Treptat, în La Tène-ul mijlociu, acestea se
răspândesc şi în vest. Torques-ul, datorită valorii artistice şi materiale înalte, sunt considerate un
privilegiu al păturilor înstărite din comunităţile celtice. În La Tène erau realizate din bronz sau
aur, mai rar din fier sau argint216. Denumirea acestuia, care vine din latinul torques, ceea ce
înseamnă „metal răsucit” descrie esenţial aspectul acestei piese, fiind de asemenea decorate cu
motive vegetale şi animale. Cele mai renumite torques-uri ale sec. IV-III a.Chr. au fost
descoperite în mormintele princiare de la Glauberg, Reinheim, Waldalgesheim şi în necropola de
la Filottrano.
Alte podoabe descoperite în necropolele celtice sunt inelele de cot sau de braţ, descoperite în
mod excepţional în necropole precum Etréchy, Manre, Villeneuve-Renneville ş.a., perlele din
sticlă colorată sau chihlimbar, unite printr-un inel metalic sau ataşate la un torques ca ornament,
şi cerceii de ureche, care la fel sunt rar depistaţi în complexele funerare celtice. Perlele au fost
asociate cu mormintele feminine excentrice: de copii, de femei străine, care au suferit de moarte
violentă217 ş.a.m.d.
Două elemente prevalează în cadrul pieselor vestimentare descoperite în mormintele celţilor:
părţile componente ale centurii şi fibula. Centura putea fi compusă fie din plăci de fier cu croşetă
sau din plăci ajurate din bronz. În sec. IV-III a.Chr., apare pentru prima dată centura
confecţionată în întregime din metal. În afară de plăcile din fier cu croşetă, centurile sunt în cele
mai multe cazuri asociate cu mormintele de războinici. Fibulele sunt destul de rare în mormintele
cele mai bogate. Totuşi ele se găsesc în proporţie de aproximativ de 20% în cadrul mormintelor

214
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 190
215
ibidem, p. 188
216
Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, Vol. I-V, Santa Barbara 2006, p.1681-1683
217
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 189-190

62
cu podoabe inelare, preferenţial în cele cu un torques şi o pereche de brăţări, pe când în cele fără
arme şi fără podoabe inelare, fibulele au constituit 13%, conform unei statistici realizate de
H.Lorenz pe baza a 472 astfel de morminte218. Dacă în Champagne, Ardennes, Lorena,
Burgundia, Renania, Hesse şi Thuringia, procentul de fibule în mormintele fără arme sau
podoabe inelare rămâne în jurul valorii de 10-15%, atunci la celţii orientali mai mult de jumătate
din acest tip de morminte conţin de obicei o fibulă de fier. Având în vedere că în celelalte
morminte din zona orientală, acest tip de fibulă este asociat în special cu mormintele cu arme, se
acceptă că ele aparţin unor defuncţi bărbaţi, fibulele din mormintele feminine fiind mai degrabă
decorative, decât funcţionale219. Cercetările efectuate asupra necropolelor din bazinul Panoniei
au dezvăluit că în regiune femeile puteau purta în mod normal trei sau mai multe fibule220.
Tipologic, fibulele au fost împărţite în mai multe categorii: fibule filiforme, fibule cu arc circular
şi picior curbat, fibule de tip Duchcov cu arc de vioară şi picior îndoit sub unghi ascuţit (arcul
putea fi lustruit sau decorat cu crestături transversale sau cercuri imprimate), fibule cu disc de tip
Münsingen, fibule filiforme cu arc răsucit curbat, fibule din fier, fibule cu piciorul pe arc şi
fibule cu piciorul ataşat la arc221. În cadrul necropolelor de la Sopron-Bécsidomb, Ménfőcsanak,
din Burgenland şi sud-vestul Slovaciei au fost descoperite în mod excepţional perechi de fibule
unite printr-un lanţ222.

b. La geţi.
Selecţia de podoabe şi piese vestimentare întâlnită în mormintele getice este variată: fibule şi
brăţări din bronz, mărgele de lut, sticlă sau argint, pandantive, coliere, inele, inele de buclă etc.
Cel mai des reperate sunt fibulele de tip tracic, de exemplu la Enisala, Zimnicea, Bugeac-Ostrov,
Dobrina etc., mai puţin la Satu Nou, unde a fost scoasă la lumină o singură fibulă fragmentară
sau la Murighiol, unde o singură fibulă a fost descoperită la suprafaţa necropolei 223. Pentru
comparaţie, la Zimnicea au fost descoperite până la 8-9 fibule într-un mormânt224. Începând din
sec. III a.Chr. îşi fac apariţia în complexele funerare getice fibulele hibride traco-celtice, fără să
le înlocuiască pe primele.
Brăţările din bronz puteau fi cu una, două sau trei spirale; fără ornament sau cu grupuri
perlate; cu secţiunea, rotundă, pătrată sau torsionată; cu capetele unite sau desfăşurate, pe care

218
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 190
219
ibidem
220
Visy Zsolt et al, Hungarian archaeology at the turn of the millenium, Budapest 2003, p. 195
221
Demoule Jean-Paul, Chapitre II – La typologie du materiel, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999, p. 23
222
Visy Zsolt et al, Hungarian archaeology at the turn of the millenium, Budapest 2003, p. 195
223
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 55
224
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, N.S., XXIV, 1980, p. 50

63
puteau fi de asemenea schiţate figuri de şerpi. Pe unele inele din bronz puteau fi gravate
elemente antropomorfe sau zoomorfe225.
Printre piesele de podoabă cu o prezenţă notabilă în necropolele getice sunt pandantivele din
aur, argint poleit cu aur sau argint. În literatura de specialitate s-a constatat răspândirea a două
tipuri de pandantive din aur: cele din primul grup sunt simple, alungite, confecţionate din două
părţi unite în zona diametrului maxim, fiecare cu două orificii în partea superioară; al doilea tip
constituie pandantive cu forma bitronconică din două părţi unite în zona diametrului maxim, plus
un cilindru cu două orificii în zona superioară, partea inferioară a pandantivului terminându-se
prin patru granule. Ambele se aseamănă variantelor obişnuite lumii elenistice226.
Perlele descoperite în mormintele traco-geţilor se bucură de o varietate de mare. Au fost
scoase la lumină perle din argint, din sticlă albastră, verde sau galbenă, decorate cu motive
geometrice circulare de culoare albă, galbenă, albastră sau verde. Perlele în formă de amforă
sunt exemplare excepţionale, descoperite la Fântânele, Mezek, Zimnicea227 ş.a.
Într-o analiză a 91 de morminte din spaţiul nord-tracic (sec. V-III a.Chr.) s-a încercat corelarea
tipului de inventar funerar cu sexul defuncţilor, şi anume respingerea tendinţelor de a asocia
inventarul militar cu bărbaţii şi podoabele/piesele vestimentare cu femeile. Din 47 morminte cu
echipament militar, 11 conţineau de asemenea şi podoabe sau piese vestimentare, iar 12 pe lângă
acestea mai numărau şi veselă de lux228. Majoritatea mormintelor princiare din perioada
desemnată (Vraţa, Agighiol, Peretu, Kjolmen, Braničevo, Koprivets, Vurbitsa) prezintă o
combinaţie din arme şi podoabe sau piese vestimentare. Doar în mormântul principal de la Teliţa
lipseşte orice formă de echipament militar. Chiar dacă de obicei oglinzile sunt atribuite sexului
feminin, în 4 din 6 cazuri acestea au fost găsite în morminte alături de echipament militar, iar
cerceii sunt exclusiv asociaţi cu armele229. Toate acestea ar indica o ambiguitate în atribuirea de
sex pe baza exclusivă a inventarului funerar, mai ales considerând posibilitatea utilizării armelor
pe post de simboluri ale prestigiului şi puterii social-politice.

c. Analiza comparativă.
Mormintele celtice şi getice sunt relativ bogate în podoabe şi piese vestimentare, fenomen
legat de ritualul propriu-zis al înmormântării. Poziţia acestora în cadrul mormintelor de
inhumaţie şi în interiorul urnii cinerare indică utilizarea lor în vestimentaţia defunctului. În
lumea academică există preconcepţia că prezenţa podoabelor ar indica automat o înmormântare

225
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 55
226
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, N.S., XXIV, 1980, p. 51
227
ibidem, p. 52
228
Sîrbu Valeriu, Ştefan Magdalena, Images of gendered identities. North-Thracian case 5th-3rd century BC, Istros,
XVI, Brăila 2010, p. 241
229
ibidem, p. 242

64
feminină. Studiile făcute pe mormintele princiare getice accentuează că asociaţiile dintre
echipamentul militar şi podoabe sunt un fenomen destul de obişnuit. La celţi, războinicii
înmormântaţi aveau brăţări şi alte podoabe specifice, altfel spus întâlnite preponderent în
asociaţie cu armele.
Totuşi cercetările efectuate asupra unor categorii înguste ale populaţiei nu pot releva concluzii
asupra întregului spectru social-demografic. Diviziunea pe sexe a diferitor piese, de exemplu
fibulele mari funcţionale faţă de cele mici decorative, rămâne o ipoteză viabilă până atunci când
aceasta nu va fi respinsă cu argumente solide.
Varietatea de podoabe şi piese vestimentare este mare la celţi şi geţi, şi se prezintă a fi destul
de similară. Fibulele au o răspândire considerabilă. Piesele din metale preţioase rămân rare,
predominând în schimb cele din bronz şi podoabele din diferite alte materiale precum sticla,
lignitul etc.

3.5. Uneltele şi diverse alte obiecte.


a. La celţi.
Instrumentele sunt reprezentate slab în mormintele celtice. Cele mai obişnuite sunt cuţitele,
care tipologic sunt împărţite în mai multe categorii: cuţite Griffplatte cu dosul drept (Aisne-
Marne - Renania) sau curbat (la est de Renania), cuţite Griffzunge cu dosul drept (Germania şi la
est de aceasta) – cele mai frecvent întâlnite, şi cuţite cu mâner masiv (zona celtică de est), cele
mai rare. La Dürrnberg, cuţitele cu mâner masiv le înlocuiesc pe cele de tip Griffplatte şi sunt
caracteristice perioadei La Tène B, pe când tipul Griffzunge este caracteristic La Tène-ului A.
Cuţitele sunt asociate cu ritul depunerii ofrandelor. Se consideră că au de asemenea un rol în
pregătirea lor, ele fiind descoperite în multe cazuri alături de resturi de animale, mai ales în ceea
ce priveşte cuţitele Griffzunge230. La celţii de est, cuţitele sunt însoţite deseori de foarfece şi o
cută. Faptul că ele nu au fost descoperite în mormintele cu podoabe ar indica că erau destinate
bărbaţilor. În Austria, au fost documentate cazuri izolate cu două cuţite într-un mormânt, de
dimensiuni diferite, cel mai mic fiind însoţit de o cută. Pe de altă parte, cutele în grupul cultural
Aisne-Marne231 şi Boemia sunt puţin cunoscute232.
Conform statisticii lui H. Lorenz, cuţitele s-au găsit în 22% din mormintele cu arme, 7% în
cele cu podoabe şi 11% în cele cu numai ceramică.

230
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 186
231
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et société, Revue archéologique de Picardie, NS 15,
1999, p. 186
232
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae Septemcastrensis, VI, I, 2007,
p. 116

65
Alte piese tipice inventarului funerar celtic sunt trusele de toaletă, foarfecele şi lamele.
Diferite alte obiecte constituie depuneri excepţionale.

b. La geţi.
Printre piesele cu diferite întrebuinţări descoperite în necropolele getice trebuie menţionate
acele de bronz, cuiele, clopoţeii de bronz, secerile, zăbalele de fier, figurinile de lut, fusaiolele,
dăltiţe, miniaturi (de exemplu cea de topor bipen de la Teliţa) ş.a.m.d. Clopoţeii din bronz şi
figurinele, în special zoomorfe (de exemplu în formă de bou la Enisala233) au o funcţie, se
presupune, rituală. Fusaiolele din ceramică, de diferite dimensiuni, au forma bitronconică sau
tronconică.
Cuţitele casnice sunt împărţite în aceleaşi categorii morfologice ca acelea de luptă, între cele
două nefiind o distincţie clară. Cuţitaşele getice din sec. IV-III a.Chr. reprezintă o continuitate a
modelelor hallstattiene şi au lungimea de aproximativ 9 cm234.
Piesele de toaletă includ oglinzi, piepteni din os, mici sticle. Oglinzile sunt confecţionate din
bronz cu mici găuri pentru niturile care le fixează de mâner, la rândul lor realizate din fier şi care
rareori s-au conservat până în zilele noastre.
Mici piepteni din os au fost studiaţi la Zimnicea şi Poiana. Se presupune existenţa unora mai
funcţionali din materiale perisabile, pieptenii din os fiind consideraţi obiecte de podoabă235.

c. Analiza comparativă.
Pentru nişte societăţi sedentare, implicate puternic în cultura animalelor şi plantelor, uneltele
legate de aceste activităţi sunt reprezentate slab în complexele funerare, spre deosebire de
aşezări. Aceasta demonstrează că aceste obiecte nu aveau o funcţie ritualică, şi că nu a apărut
necesitatea includerii lor în morminte pentru a ilustra ocupaţia de bază a defunctului. Totuşi în
unele necropole, precum Stelnica-Grădiştea Mare au fost descoperite râşniţe în număr
considerabil, fiind asociate cu morminte feminine. Obiectele de toaletă sunt atestate relativ mai
frecvent, inclusiv oglinzi din bronz, fier, rareori argint, piepteni etc.
Un obiect tipic inventarului funerar celtic sau getic este cuţitul, care vine într-o gamă mare de
forme şi dimensiuni: de la cuţite masive care puteau fi folosite drept arme până la bricege mici,
de exemplu de 9 cm la geţi. Erau însoţite în unele cazuri de cute. La celţi se găsesc deseori în
asociaţie cu ofrandele animale, un indiciu asupra funcţionalităţii acestora. La geţi ele sunt de
obicei descoperite în urnă împreună cu resturile cinerare şi paralele similare nu putem face din
cauză că depunerea de ofrande animale este slab atestată.

233
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 55
234
Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, N.S., XXIV, 1980, p. 53
235
ibidem, p. 52

66
Concluzie

Europa secolelor IV-III a.Chr. a fost o lume dinamică. Au avut loc atât mişcări masive de
populaţii, cât şi schimbări calitative esenţiale la nivelul culturii materiale a comunităţilor locale.
Se înteţesc raporturile comerciale şi culturale dintre acestea.
Înmormântarea defuncţilor a fost un eveniment important în cadrul ambelor societăţi, luând în
cont abundenţa monumentelor funerare. Necropolele constituie izvorul cel mai important de
informaţie pentru studierea comunităţilor celtice şi getice. Ele sunt amplasate în locuri vizibile,
pe dâmburi, versanţi de deal, promontorii ş.a.m.d. Întărind argumentul unui sedentarism
pronunţat necropolele erau amplasate geografic în apropiere de sursele de apă, zăcăminte
naturale sau drumuri comerciale. Analiza cartografică dezvăluie această particularitate atât la
celţi, care îşi stabileau aşezările lângă cursurile majore de apă, chiar şi în expansiunea lor
militară spre est în bazinul Panoniei, cât şi la geţi, mai ales în zona Dunării de Jos. Spaţiile
funerare erau amenajate în apropiere de aşezări, la câteva sute de metri depărtare.
Celţii şi geţii împărtăşeau atât biritualismul funerar, cât şi îngroparea morţilor sub tumuli sau
în morminte plane. În lumea celtică, pe parcursul sec. IV-III a.Chr. s-au afirmat necropolele
plane, în defavoarea celor tumulare. Înmormântările funerare au rămas practicate în zona Franţei
de est, a Ardenilor belgieni şi în Germania actuală, dar dispar la celţii de est, în special în
Boemia şi bazinul Panoniei, în comparaţie cu perioada anterioară a Hallstatt-ului. Mişcări de
populaţii au existat, dar nu ele au fost cauza dispariţiei treptate a tumulilor, având în vedere că
acestea se realizau în sânul lumii celtice, familiare cu ambele forme de necropole. Cultura
materială nu indică anumite influenţe externe profunde, civilizaţia La Tène dezvoltându-se atât la
celţi, cât şi la geţi pe fondul local hallstattian. Ajunsurile care totuşi au fost împrumutate nu pot
oferi în nici într-un fel informaţii revelatoare asupra cauzelor ce au determinat trecerea la
necropolele plane. La geţi, creşterea numărului necropolelor plane folosite în sec. IV-III a.Chr.
mai ales în regiunea Dunării inferioare şi la nord de ea s-a produs pe baza unei continuităţi din
perioada anterioară observată în aşezările asociate şi pe baza coexistenţei ambelor forme de
morminte, tumulare şi plane, în cadrul unor necropole precum Zimnicea şi Enisala. Motivul
rămâne a fi determinat. La celţi, pe de altă parte, unul dintre factorii care au dus la dispariţia
treptată a necropolelor tumulare a fost caracterul mobil al comunităţilor antrenate în expansiune.

67
Toate necropolele din afara “hotarelor naturale” ale celţilor sunt plane. Tumulii, în mod obişnuit,
conţineau morminte din diferite epoci şi astfel reprezentau simboluri ale tradiţiei, pe când exodul
în Europa estică şi sudică ar fi mai mult o rupere de la tradiţie. Acest fenomen nu trebuie
absolutizat. Unele grupuri culturale precum Aisne-Marne au cunoscut exclusivitatea mormintelor
plane începând din Hallsatt, ambele forme topografice coexistând anterior şi în restul regiunilor,
schimbându-se doar raportul.
În organizarea internă a necropolelor, celţii au demonstrat o grijă mai mare faţă de geţi. În
grupul Aisne-Marne, mormintele erau deseori aranjate în alee sau grupări care erau delimitate
atât prin natura inventarului funerar, cât şi prin amenajări exterioare precum şanţurile
rectangulare şi elipsoidale. Această situaţie poate fi bine observată în planul liniar al necropolei
de la Villeseneux, printre altele. Şanţurile funerare sunt un element specific celţilor de pe întreg
continentul şi puteau înconjura atât grupuri, cât mai ales morminte speciale, mai bogate. Mai
rare, dar totuşi răspândite erau ringurile de piatră. Aceştia sunt prezente şi la geţi, de exemplu în
necropolele de la Enisala, dar reprezintă o reminiscenţă din prima epocă a fierului.
Evoluţii contradictorii pot fi observate la dimensiunile tumulilor. La celţi, acestea descresc
faţă de perioada anterioară, pe când la geţi, invers cunosc o augmentare. În linii mari, fenomene
precum exodul spre alte regiuni a populaţiei celtice, demonstrează slăbirea elitelor locale, pe
când schimbarea unor piese de inventar, de exemplu trecerea de la carul ritualic cu patru roţi la
cel funcţional cu două roţi ar indica o transformare a funcţiei elitei în una militară. La geţi,
tumulii cei mai mari sunt asociaţi cu morminte princiare fastuoase, bogate în inventar
ceremonial. Fără îndoială poziţia politico-militară şi relaţiile economice avantajoase cu grecii şi
alte populaţii au jucat roluri egale în profilarea unor asemenea complexe.
În ceea ce priveşte populaţia de rând, schimbări esenţiale nu s-au produs în afara tipologiei
inventarului funerar. Gropile sepulcrale continuă să joace un rol funcţional: circulare pentru
incineraţii, ovale pentru incineraţii cu inventar ceramic, rectangulare şi ovale pentru inhumaţii,
trapezoidale pentru mormintele cu car. Fără a lua în consideraţie mormintele de inhumaţie
gropile rectangulare reprezintă cazuri rare, reduse la câteva necropole precum cea de la Slobozia.
Reminiscenţele joacă şi ele un rol important. Pe măsură ce ritul incineraţiei devine dominant în
Europa centrală, înmormântările de acest fel continuau să fie realizate în gropi rectangulare, de
exemplu la Giengen. Diferite tipuri de gropi puteau coexista în aceeaşi necropolă. O situaţie
pestriţă a fost descoperită la Pişcolţ, unde în gropi rectangulare, ovale sau circulare erau depuse
inhumaţii, resturile cinerare sau urna cu aceste resturi, fără o distincţie absolută faţă de forma
gropii. Preferată era însă, forma mai funcţională. Această varietate în sânul unor grupuri de celţi
face aluzii la o aglomeraţie de mai multe reminiscenţe culturale spre deosebire de relativa

68
omogenitate a mormintelor getice. Unele din necropolele din Transilvania, sunt tratate în
literatura ştiinţifică drept celto-trace, printre altele.
Una dintre similitudinile principale ale celor două comunităţi este biritualismul funerar,
moştenit încă din perioada anterioară a Hallstatt-ului. Raportul dintre cele două rituri este însă
diferit. La celţi predomină inhumaţia. Doar în bazinul Panoniei incineraţia predomină, atingând
60% din totalitatea mormintelor. O tendinţă observată începând din sec. III a.Chr., în special, a
fost înlocuirea creşterea proprţiei mormintelor de incineraţia. Procesul a decurs mai rapid în
Europa centrală, şi cu întârziere în regiunea Franţei de azi. La geţi o astfel de evoluţie
cronologică nu poate fi observată. Inhumaţia va rămâne minoritară pe tot parcursul sec. IV-III
a.Chr., asociată mai des cu morminte neobişnuite, elitare sau lipsite de inventar. Merită
menţionat că cele două morminte de incineraţie în cuptor, tipologic excepţionale şi care
împărtăşesc unele trăsături cu mormintele de inhumaţie, aparţin ambele unor războinici, această
categorie fiind slabă reprezentantă în necropolele getice conform inventarului funerar. Pe de altă
parte nu avem certitudinea că inhumaţia poate fi identificată cu vreo categorie socială sau etnie.
Lipsa unei legităţi absolute în alegerea ritului funerar este caracteristică atât geţilor, cât şi
celţilor.
Inhumaţiile considerate tipice la celţi şi geţi sunt în poziţie decubit dorsală. Poziţia chircită
este descoperită mai ales în zonele periferice: grupul Arras din Marea Britanie la celţi,
necropolele de la Poiana şi Hansca la geţi. Orientarea scheletelor variază atât de la regiune la
regiune, cât şi în cadrul aceleiaşi necropole. În cadrul necropolelor Aisne-Marne aceste variaţii
sunt utilizate alături de alte particularităţi precum amplasarea ofrandelor pentru a determina
grupurile familiale. Din punct de vedere regional, la celţi predomină orientarea defuncţilor cu
capul spre nord-vest sau vest în Franţa, spre sud în Bavaria, Austria, Slovacia, şi spre nord în
Boemia. În zonele de amestec al populaţiei cum ar fi Italia şi Transilvania, orientarea variază
mult de la caz la caz, ceea ce ar sprijini o teorie regional-tribală a originii lor. În acest context,
trebuie remarcat că situaţia din necropolele getice este cu mult mai pestriţă decât presupusă
iniţial. Orientarea defunctului cu capul spre sud este tipică în special regiunii dobrogene.
Descoperirile de la Stelnica (în care orientarea dominantă este cea SSE, deci aproximativ sudică)
nu ar schimba mult această concepţie, deoarece necropola se află în proximitatea Dobrogei. O a
doua regiune poate fi identificată în general cu zona de la nord de Dunăre, reprezentată de
necropole precum Zimnicea, Poiana, Hansca, unde orientarea dominantă este cea nordică sau
nord-vestică.
Tipologic vorbind, înmormântările prin incineraţie sunt împărţite în aceleaşi categorii la celţi
şi geţi: depunerea resturilor cinerare direct în groapă şi în urnă. Pe de altă parte raportul dintre
aceste două este diferit. La geţi predomină depunerea oaselor calcinate în urne, în mod obişnuit

69
acoperite cu capac sub forma unor strachini, funduri de vase, lespezi din gresie etc. În
necropolele celtice predomină incineraţiile cu depunerea resturilor calcinate direct în groapă.
Urnele erau folosite în cadrul ritualului funerar mai ales în cazul defuncţilor înstăriţi şi ele puteau
fi atât ceramică locală, cât mai ales toreutică realizată fie de meşteri greci sau etrusci, sau de
meşteri celţi după modelele situlelor şi cistelor celor două civilizaţii. Cauza răspândirii ritului
incineraţiei în lumea celtică pe parcursul La Tène-ului mijlociu nu poate fi atribuită contactului
cu traco-geţii chiar dacă în bazinul Panoniei (zona în care acesta s-a produs) proporţia acestuia
este majoritară. Majoritare rămân mormintele de incineraţie cu depunerea resturilor direct în
pământ, şi nu în urne, după cum este specificul geţilor. Mai mult ca atât – utilizarea
preponderentă a urnelor s-a răspândit în alte regiuni îndepărtate precum Franţa centrală, de
exemplu în cadrul necropolei de la Ensèrune. Dacă ar fi să asociem înlocuirea inhumaţiei de
către ritul incineraţiei în spaţiul celtic cu vreun factor extern, atunci acesta ar cuprinde toate
popoarele cu care celţii au intrat în contact, şi nu numai traco-geţii.
O mult mai mare mobilitate decât riturile o au celelalte componente ale ritualului funerar, şi
anume inventarul ce-l însoţea pe defunct în mormânt. Cronologic, acesta putea să sufere
schimbări rapide, deoarece avea legătură directă cu piesele folosite în viaţa cotidiană. Realizările
altor civilizaţii tind să se răspândească destul de repede. Această legitate afectează şi mai
profund categoriile sociale elitare, care ţineau sub control sau exploatau relaţiile cu străinii, fie ei
greci, sciţi sau celţi. În linii mari poate fi urmărită acceptarea treptată a fibulelor celtice în lumea
getică, mai întâi sub formă hibridă celto-tracică şi apoi celtică propriu-zisă. Introducerea lor nu a
scos din uz fibulele numite de tip tracic. Influenţa celtică nu a fost esenţială. Elementele de decor
în confecţionarea săbiilor, tecilor, coifurilor nu au fost împrumutate de la aceştia. Săbiile, în
general, sunt slab reprezentate la geţi, spre deosebire de necropolele getice. Podoabele şi piesele
vestimentare au cunoscut o varietate mare, de la brăţări şi inele, la fibule, butoane, centuri
ş.a.m.d. Torques-ul celtic este o piesă specifică, dar care începe să dispară din complexele
funerare pe parcursul sec. IV-III a.Chr. Celţii, pe lângă criterii în aranjarea mormintelor din
cadrul necropolelor, demonstrau grijă şi pentru amenajarea mormintelor propriu-zise. Ofrandele
animale erau plasate separat de vasele de ofrandă, care la rândul lor nu împărţeau acelaşi loc cu
obiectele metalice sau cenuşa defunctului. Diferite scheme a amplasării ofrandelor există în
mormintele de inhumaţie. În funcţie de regiune puteau fi aşezate la cap, la picioare, în partea
stângă. La geţi astfel de amenajări sunt slab documentate, în primul rând din cauza numărului
mic de morminte de inhumaţie. În mare parte ofrandele erau depuse în zona capului sau a
umerilor. În cazul incineraţiei acestea se găseau direct în urnă alături de resturile cinerare.
Ofrandele animale au fost descoperite doar în mormintele elitare getice. Putem concluziona că
oamenii vremii ofereau în ambele comunităţi o mare importanţă vestimentaţiei defunctului la

70
momentul îngropării, piesele de vestimentaţie şi podoabele fiind inventarul cel mai des întâlnit
pe lângă ceramică şi era plasat funcţional pe corpul defunctului în timpul procesiunii. Dovadă în
acest sunt mormintele de inhumaţie, sau inventarul din interiorul urnei cinerare (sau movilele de
oase calcinate) în care au fost depistate aceste piese, dovadă că ele fuseseră strânse împreună cu
resturile cinerare după ardere.
Prin acest studiu am demonstrat că celţii şi geţii au cunoscut aceeaşi gamă de tradiţii
funerare, forma şi dimensiunile gropilor, construcţiilor sepulcrale, inventarul funerar etc.
Principala diferenţă a fost determinată de preferinţele fiecărui grup de populaţie, care au
cunoscut o transformare mai profundă în societatea celtică datorită schimbărilor social-culturale
cauzate de expansiunea acesteia. Astfel detaliile şi proporţiile erau deosebite pentru fiecare
civilizaţie, dar structura a fost aceeaşi, şi anume: biritualism; organizarea mormintelor în
necropole tumulare şi plane; forma predominant funcţională a gropilor; predominarea poziţiei
întinse pe spate faţă de cea chircită; orientarea diferită a defuncţilor inhumaţi pe regiuni;
folosirea ceramicii, podoabelor, pieselor vestimentare, cuţitelor drept inventar funerar tipic;
plasarea funcţională a podoabelor şi pieselor vestimentare în timpul procesiunii funerare ş.a.
Urmează ca în viitor acest studiu să fie extins cu ajutorul unei selecţii comprehensive a
necropolelor europene, însoţită de datele statistice necesare pentru a perfecţiona înţelegerea
situaţiei la nivel regional. Va fi de asemenea necesară stabilirea coraportului dintre evoluţia
tipologică a inventarului funerar şi diferite evenimente istorice atestate de autorii antici, pentru a
stabili atât gradul de influenţare reciprocă, cât şi cauzele similare care ar putea sta la baza unor
fenomene aparent diferite, în realitate fiind înrudite.

71
Bibliografie

Alexandrescu A.D., La necropole gete de Zimnicea, Dacia, N.S. 24, 1980, p. 19-126
Arnăut Tudor, Vestigii ale sec. VII-III a.Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău 2003
Arnăut Tudor, Ursu-Naniu Rodica, Vestigii getice din a doua epocă a fierului în interfluviul
pruto-nistrean, Iaşi 1996
Arslan Ermanno A., La necropole celtique de Garlasco, L’Europe celtique du Ve au IIIe siècle
avant J.-C., Memoire n° 9 de la Société Archéologique Champenoise, Actes du deuxième
Symposium international d'Hautvillers, 8-10 octobre 1992, 1994, p. 169-176
Berciu Dumitru, Arta traco-getică, Bucureşti 1969
Borangic Cătălin, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a.Chr.-sec. II p.Chr.) –
Partea I, Terra Sebvs. Acta Mvsei Sabesiensis, 3, Sebeş 2011, p. 171-227
Bretz-Mahler Denise, Joffroy René, Les Tombes à Char de La Tène dans l’Est de la France,
Gallia, 17, 1, 1959, p. 5-36
Brunaux Jean-Louis, Malagoli Claude, La France du Nord (Champagne-Ardenne, Île-de-France,
Nord, Basse-Normandie, Haute-Normandie, Pas-de-Calais, Picardie), Gallia, 60, 2003, p. 9-73
Bujor Ex., Săpăturile de salvare de la Murighiol, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, VI, 3-4,
1955, p. 571-580
Cahen-Delaye Anne, Rites funéraires au sud de l’Ardenne belge, Revue archéologique de
Picardie, 1-2, 1998, p. 59-70
Cantacuzino Gh. I., Simion G., Cercetările arheologice de la Teliţa, Materiale şi Cercetări
Arheologice, VIII, 1962, p. 373-382
Carter Stephen, Hunter Fraser, An Iron Age chariot burial from Scotland, Antiquity, 77, 297,
2003, p. 531-535
Chanoine Favret, La nécropole gauloise de Villeseneux (canton de Vertus, Marne), Bulletin de la
Société préhistorique de France, 47, 9-10, 1950, p. 433-448
Chidioşan N., Ignat D., Cimitirul celtic de la Tărian, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 24, 2,
1972, p. 553-579
Constantiniu Margareta, Leahu Valeriu, Mormânt getic în preajma Bucureştilor, Studii şi
Cercetări de Istorie Veche, 19, 2, 1968, p. 195-209

72
Cordie Rosemarie, Zu den latènezeitlichen Grabgärten von Wederath/Belginum, Studien der
Lebenswelt der Eisenzeit: Festschrift für Rosemarie Müller, Berlin 2006, p. 251-263
Crişan Ion Horaţiu, Problema locuirii daco-geţilor pe teritoriul Slovaciei în lumina recentelor
descoperiri arheologice, Arheologia Moldovei, 6, 1969, p. 91-100
Crişan Ion Horaţiu, Contribuţii la problema celţilor din Transilvania, Studii şi Cercetări de
Istorie Veche şi Arheologie, 22, 2, 1971, p. 149-164
Crişan Ion Horaţiu, Civilizaţia geto-dacilor, Vol.1, Bucureşti 1993
Culică Vasile, Morminte de incineraţie din necropola geto-dacică de la Grădiştea (jud.
Ialomiţa), Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 19, 1, 1968, p. 135-145
Cunliffe Barry, Iron Age communities in Britain: An account of England, Scotland and Wales
from seventh century BC until the Roman conquest, New York 2005, p. 543-579
Dănilă Şt., Primele săpături arheologice în necropola de epocă La Tène de la Fîntînele, Studii şi
Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie, 29, 2, 1978, p. 257-275
Demoule Jean-Paul, Chapitre II – La typologie du materiel, Revue archéologique de Picardie,
NS 15, 1999, p. 19-32
Demoule Jean-Paul, Chapitre IV – Analyse des autres nécropoles, Revue archéologique de
Picardie, NS 15, 1999, p. 55-96
Demoule Jean-Paul, Chapitre V – Comparaisons entre nécropoles, Revue archéologique de
Picardie, NS 15, 1999, p. 97-109
Demoule Jean-Paul, Chapitre VIII - La fin de La Tène ancienne et la transition vers La Tène
moyenne, Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999, p. 137-142
Demoule Jean-Paul, Chapitre IX – La culture de l’Aisne-Marne : périodisation et comparaisons,
Revue archéologique de Picardie, NS 15, 1999, p. 143-168
Demoule Jean-Paul, Chapitre X – Les tombes à char de La Tène ancienne, Revue archéologique
de Picardie, NS 15, p. 169-177
Demoule Jean-Paul, Chapitre XI – Pratiques funéraires et socièté, Revue archéologique de
Picardie, NS 15, p. 179-216
Denajar Laurent, Carte archéologique de la Gaule 10: L’Aube, Paris 2005
Diepeveen-Jansen Marian, People, ideas and goods: New perspectives on “Celtic barbarians” in
Western and Central Europe (500-250 BC), Amsterdam 2001
Duval Alain et al, Le deuxième âge du fer, ou époque de La Tène, en Picardie, Revue
Archéologique de l’Oise, 7, 1976, p. 48-58
Duval A., Degenne M., La necropole de Breuil-le-Sec (Oise), Revue archéologique de Picardie,
1, 1983, p. 74-95
Dyer James, Ancient Britain, London 1990

73
Farkas Ann E., Style and subject matter in native Thracian art, Metropolitan Museum Journal,
16, New York 1981, p. 33-48
Green Miranda J. et al, The Celtic World, New York 1995
Haffner Alfred, Les tombes à char celtiques du Rhin moyen, Revue archéologique de Picardie, 1,
1983, p. 238-253
Harhoiu Radu, Tipuri şi obiceiuri din mormintele princiare Hallstatt finale şi Latène timpurii din
vestul RFG şi răsăritul Franţei, SCIVA, T.27 Nr.2, 1976, p. 181-203
Hayton Richard, Brannan Andre, Iron Age chariot burials, 2010, http://www.dot-
domesday.me.uk/arras.htm
Irimia M., Cimitirele de incineraţie geto-dace de la Bugeac-Ostrov, Pontica, I, 1968, p. 193-234
Irimia M., Noi cercetări arheologice în cimitirul II geto-dacic de la Bugeac, Pontica, II, 1969, p.
23-42
Koch John T., Celtic Culture: A Historical Encyclopedia, Vol. I-V, Santa Barbara 2006,
Lambot Bernard, Les enclos funéraires en Champagne: indicateurs chronologiques, sociaux,
culturels?, Revue archéologique de Picardie, 1-2, 2000, p. 147-159
Lazăr Simona, Cu privire la coifurile de tip chalcidic, descoperite în spaţiul carpato-dunărean,
Arhivele Olteniei, 22 S.N., Bucureşti 2008, p. 7-14
Manfredi Valerio Massimo, Kruta Venceslas, I Celti in Italia, Milano 2000
Massy J.L., Thirion Ph., Le cimetière de La Tène IA-IB “La Muette” à Dravegny (Aisne),
Cahiers archéologiques de Picardie, 7, 1980, p. 87-103
Mateescu Corneliu N., Babeş Mircea, Cercetări arheologice şi săpături de salvare la Fîntînele,
Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 19, 2, 1968, p. 283-291
Mitrea B., Preda C. şi Anghelescu N., Săpăturile de salvare de la Satu-Nou. Cimitirul geto-dacic
I, Materiale şi Cercetări Arheologice, VII, 1960, p. 283-290
Mitrea B., Preda C. şi Anghelescu N., Şantierul Satu Nou. Necropola geto-dacă, Materiale şi
Cercetări Arheologice, VIII, 1962, p. 369-372
Moscati Sabatino et al, The Celts, New York 1991
Németi Ioan, Necropola Latène de la Pişcolţ, jud. Satu Mare. I, Thraco-Dacica, IX, 1988, p. 49-
73
Németi Ioan, Necropola Latène de la Pişcolţ, jud. Satu Mare. II, Thraco-Dacica, X, 1989, p. 75-
114
Németi Ioan, Necropola Latène de la Pişcolţ, jud. Satu Mare. I, Thraco-Dacica, XIII, 1992, p.
59-112
Niculiţă Ion, Поребальный обряд гетов в. IV-III вв. до н.э., Thraco-Getica. Studii şi Materiale,
Chişinău 2004, p. 69-86, publicat original în Советская Археология, 2, 1973, p. 27-44

74
Никулицэ И.Т., Геты IV-III вв. до н.э. в днестровско-карпатских землях, Кишинёв 1977
Никулицэ И.Т., Северные фракийцы в VI-I вв. до н.э., Кишинёв 1987
Protase D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti 1971
Sankot Pavel, Le rite funeraire de necropoles lateniennes en Bohême, Acta Terrae
Septemcastrensis, VI, I, 2007, p. 111-120
Simion Gavrilă, Despre cultura geto-dacă din nordul Dobrogei, în lumina descoperirilor de la
Enisala, Peuce, II, 1971, p. 67-119
Simion Gavrilă, Necropolele getice de la Enisala şi Teliţa, Peuce, VI, 1977, p. 49-72
Sîrbu Valeriu, Ştefan Magdalena, Images of gendered identities. North-Thracian case 5th-3rd
century BC, Istros, XVI, Brăila 2010, p. 235-265
Stead Ian M., A chariot burial on Pexton Moor, North Riding, Antiquity, 33, 131, p. 214-216
Ştefan Magdalena, Morphological features of North-Thracian tumuli graves (5th-3rd centuries
BC), Archaeology: making of and practice. Studies in honor of Mircea Babeş at his 70th
anniversary, Piteşti 2011, p. 271-280
Teleagă Emilian, Die Ausgrabungen von Nicolae Chidioşan in der Latènezeitlichen Nekropole
von Curtuiuşeni-Érkörtvélyes, Crisia, XXXVII, 2007, p. 23-57
Van Impe Luc, La nécropole à tombelles de Wijshagen (commune de Meeuwen-Gruitrode,
Limbourg) : dernière demeure d’une famille aristocratique de La Tène I, Revue archéologique
de Picardie, 1-2, 1998, p. 9-24
Visy Zsolt et al, Hungarian archaeology at the turn of the millenium, Budapest 2003, p. 192-202
Vulpe Radu, La civilisation dace á la lumière des fouilles de Poiana, Dacia, N.S. I, 1957, p. 143-
165
Webber Christopher, McBride Angus, The Thracians 700 BC – AD 46, Oxford 2001
Zimnicea, jud. Teleorman, Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 2007,
Bucureşti 2008
Zirra Vlad, La nécropole La Tène d’Apahida. Nouvelles considerations, Dacia, N.S., XX, 1976,
p. 129-165

75
Anexe
Hărţi – Tabele – Ilustraţii

76
Tip descoperire Tip morminte
Nr. Denumirea sitului Necropolă Izolată Tumulare Plane Regiunea
1 Arras X X East Yorkshire, M. Britanie
2 Bescheid X X Renania, Germania
3 Besseringen X X Saarland, Germania
4 Breuil-le-Sec X X Oise, Franţa
5 Bučany X X Trnava, Slovacia
6 Bucy-le-Long X X Aisne, Franţa
7 Burton Fleming X X East Yorkshire, M. Britanie
8 Casalecchio X X Emilia-Romagna, Italia
9 Chassemy X X Aisne, Franţa
10 Chouilly X X Marne, Franţa
11 Ciumeşti X X Satu Mare, România
12 Cristuru Secuiesc X X Harghita, România
13 Curtuişeni X X Bihor, România
14 Danebury X X Hampshire, M. Britanie
15 Dane's Graves X X East Yorkshire, M. Britanie
16 Dörth X X Renania, Germania
17 Dubnik X X Nitra, Slovacia
18 Dürrnberg X X Salzburg, Austria
19 Eastburn X X East Yorkshire, M. Britanie
20 Enkirch X X Renania, Germania
21 Fântânele X X Mureş, România
22 Filottrano X X Marche, Italia
23 Galaţii Bistriţei X X Bistriţa-Năsăud, România
24 Garlasco “Madonna delle Bozzole” X X Lombardia, Italia
25 Giengen X X Baden-Württemberg, Germania
26 Gourgançon X X Marne, Franţa
27 Hamipré-Namoussart X X Luxemburg, Belgia
28 Hamipré-Offaing X X Luxemburg, Belgia
29 Hillesheim X X Renania, Germania
30 Hundsrucken X X Bavaria, Germania
31 Jenišov Újezd X X Karlovy Vary, Cehia
32 Les-Grandes-Loges X X Marne, Franţa
33 Liry X X Ardennes, Franţa
34 Longlier-Massul "Al Vaux" X X Luxemburg, Belgia
35 Makotřasy X X Kladno, Cehia
36 Mannersdorf X X Bruck an der Leitha, Austria
37 Manre (Mont-Troté) X X Ardennes, Franţa
38 Martigny-les-Gerbonvaux X X Vosges, Franţa
39 Monte Bibele X X Emilia-Romagna, Italia
40 Moscano Fabriano X X Marche, Italia
41 Müsingen-Rain X X Berna, Elveţia
42 Neufchâteau-Le Sart X X Luxemburg, Belgia
43 Oulchy X X Aisne, Franţa
44 Pexton Moor X X North Yorkshire, M. Britanie
45 Pişcolţ X X Satu Mare, România
46 Radovesice X X Litomerice, Cehia
47 Recy X X Marne, Franţa
48 Reinheim X X X Hesse, Germania
49 Rodenbach X X Hesse, Germania
50 Sanislău X X Satu Mare, România
51 Semide ? Ardennes, Franţa
52 Sopron-Krautacker X X Győr-Moson-Sopron
53 Steinbichel X X Bavaria, Germania
54 St. Pierre-Sberchamps X X Luxemburg, Belgia
55 Tărian X X Bihor, România
56 Villeseneux X X Marne, Franţa
57 Waldalgesheim X X Renania, Germania
58 Wederath/Belginum X X X Renania, Germania
59 Wetwang Slack X X East Yorkshire, M. Britanie
Total 53 6 21 39

Tab. 1. – Lista selectivă a monumentelor funerare celtice din Europa (sec. IV-III a.Chr.).
Some
s 4
Pr
3 ut
a
Tis

Bi
str
ita Ni
str
15 u
21 28

Sir
et
25

20
Mures

6
Marea Neagră
u 27 2 17
is ză
Ti
m Bu 22
10
18
Ialomit
a 23
Jiu

26
Ar
ge
s

8
14 29
Legendă
1
Olt

7 11
19 13
ea
Du nar Monumente funerare traco-getice
24
12
4 5

9
16 30

Harta 2. - Principalele monumente funerare getice în


spaţiul balcano-nistrean (sec. IV-III a.Chr.).
Tip descoperire Tip morminte
Nr. Denumirea sitului Necropolă Izolată Tumulare Plane Localizare
1 Adamclisi X X Constanţa, România
2 Agighiol X X Tulcea, România
3 Băiceni X X Iaşi, România
4 Bosanci X X Suceava, România
5 Branicevo X X Shumen, Bulgaria
6 Brăiliţa X X Brăila, România
7 Bugeac-Ostrov X X Constanţa, România
8 Dorobanţu X X Călăraşi, România
9 Drumevo X X Shumen, Bulgaria
10 Enisala X X X Tulcea, România
11 Fântâna Mare X X Constanţa, România
12 Fântânele X X Teleorman, România
13 Făurei X X Constanţa, România
14 Grădiştea X X Călăraşi, România
15 Hansca X X Ialoveni, R. Moldova
16 Kjolmen X X Shumen, Bulgaria
17 Murighiol X X Tulcea, România
18 Nuntaşi X X Constanţa, România
19 Peretu X X Teleorman, România
20 Poiana X X Galaţi, România
21 Poieneşti X X Vaslui, România
22 Sarinasuf X X Tulcea, România
23 Satu Nou X X Constanţa, România
24 Sboryanovo X X Razgrad, Bulgaria
25 Slobozia-Oneşti X X Bacău, România
26 Stelnica-Grădiştea Mare X X Ialomiţa, România
27 Teliţa X X ? Tulcea, România
28 Vaslui X X Vaslui, România
29 Viile X X Tulcea, România
30 Yankovo X X Shumen, Bulgaria
31 Zimnicea* X X X Teleorman, România
Total 23 8 12 22

Tab. 2. – Lista monumentelor funerare traco-getice din spaţiul balcano-


nistrean (sec. IV-III a. Chr.).

*Zimnicea indicată eronat cu nr. 4 pe hartă.


Forma Amenajarea internă
tumulilor Compoziţia mantalei (nr. tumuli) Demarcaţie
Nr. Dia- Urme
Nr. tu- tumuli metrul Înălţime Circu Ov Pă- Păm. Păm. Păm. cu Cameră Fără Pietre Şanţ Şanţ Stelă de de
Denumirea sitului muli cerc. (m) (m) lară ală mânt calcaros nisipos piatră funerară construcţii ring ring rectang. piatră pari*
Arras 100 X 3-9 0,3-1 X X
Bescheid** 9 9 12-24 4 5
Burton Fleming 500 X 3-9 X
Dane's Graves 500 X 3-9 0,3-1 X X
Enkirch 1 1 6-8 0,6 1 1 1 1***
Hamipré-Namoussart 1 20 6 14-24 0,14-0,4 X X 6
Hamipré-Namoussart 2 8 5 11-25 0,1-0,4 X X 5
Hamipré-Offaing 2 2 14-24 0,25-0,3 2 2
Hillesheim 80 8 (1) 20 2-2,5 1 1 1
Longlier-Massul "Al
Vaux" 38 16 5-20 <0,5 X X
Martigny-les-
Gerbonvaux 1 1 17 1 1 1 1 1
0,15-
Neufchâteau-Le Sart 6 6 16-22,5 0,35 6 6
Pexton Moor 1 1 1,2 1 1
Reinheim X X (1) 23 4,6 1 1 1
Rodenbach 1 1 25 5 1
St. Pierre-Sberchamps 3 3 24-28 3 3 3 1
Wederath-
Belginum/Hochgerichtsh
eide 7 7 3-20 7 7 ? 7 (5) 2 2 1
Wijshagen 7 5 12-20 0,4-0,9 5 5
Total 1284 65 26 12 1 2 7 39 1 4 1 2 2

Tab. 4. – Formele, dimensiunile şi tehnologiile de construcţie a tumulilor celtici în sec. IV-III a.Chr.
*Urmele de pari formează o demarcaţie rectangulară în jurul tumulului. **Doar mormintele tumulare elitare din necropola de la Bescheid.
***Ringul de piatră adăugat în perioada romană.
Forma tumulilor Compoziţia mantalei Amenajarea interioară (nr. tumuli)
Denumirea Nr. Nr. tumuli Diametrul Înălţimea Circu- Ova- Nereg. / Pă- Păm. cu Cameră Cata- Cis- Fără Cu ring de
sitului tumuli cerc. (m) (m) lară lă Distrusă mânt piatră funerară combă te construcţii pietre
Agighiol 1 1 32 2 1 1 1
Băiceni 7 4 30-35 1,5-3 4 4 2 2
Braničevo 11 X 5-15 0,25-1,35 8 3 1 X ?
Braničevo X 1 1 44 4,6 1 1
Drumevo 20 X 6
Enisala 13 13 3-20 0,1-1,5 6 7 13 11 2 13
Fântânele 7 1 27 1,25 1 1 X
Ginina Mogila 1 1 70 11 1
Goleamata
Mogila 1 1 70 16 1 1
Peretu 1 1 30 0,75 1 1
Teliţa 1 1 31-32 2-2,5 1 1 1
Yankovo 4 4 32-41 0,7-15 4 2 1 4
Zimnicea 7 5 15-30 0,5-1 2 3 5 2 3
Total 75 33 19 3 7 20 21 7 3 23 7 13

Tab. 5. - Formele, dimensiunile şi tehnologiile de construcţie a tumulilor traco-getici în sec. IV-III a.Chr.
Ritul Incineraţie Inhumaţie
Fără urne În urne Orientarea Poziţia
N E E S S W W N
Nr. Com Inciner Inhum Distr Cenota Fără Cu Fără Cu N N N S S S S S S N N N În- Chir-
Denumirea sitului morm. une aţie aţie use furi capac capac capac capac N E E E E E E E S W W W W W W W tinsă cită
Aure 59 59 X X X X X
Beine, L'Argentelle 57 12 57 X
Bescheid 9 2 7 2 7
Bucy-le-Long 82 1 81 X X X X 79 2
Burton Fleming 500 X X
Chassemy 119 12 107 X
Ciumeşti 36 X
Curtuiuşeni 22 12 5 5 12 X X X X
Dane's Graves 500 X X
Fântânele 120 X
Filottrano 58 58 1 4 4 3 X
Giengen 13 13 13
Gourgançon, La
Corbillère 14 14 X X
Gourgançon, Les
Poplainnaux 36 36 X X
Grandes-Loges 66 66 X
Liry 24 24 X X
Mannersdorf 96 7 2 92
Manre (Mont-Troté) 122 117 X X
Moscano Fabriano 1 1 1
Münsingen-Rain 220 X
Oulchy 41 39 2 2 37
Pexton Moor 1 1
Pişcolţ 185 1 75 98 14 83 9 4 10 1 5 6 3 5 13 25 5 69 2
St. Pölten 42 3 14 28 X
Tărian 12 5 7 5 3 3 6
Villeneuve-
Renneville 67 9 67 X X 66 1
Villeseneux 22 1 21 1 21 21
Waldalgesheim 1 ?

Total 2525 32 176 946 19 2 116 37 11 4 14 5 9 12 3 26 13 25 5 249 5

Tab. 6. – Riturile funerare şi particularităţile lor în cadrul necropolelor celtice (sec. IV-III a.Chr.).
Ritul Incineraţie Inhumaţie
Fără urne În urne Orientarea Poziţia
Nr. Cu În Cu În În N E E S S W W N
Denumire mor Com Incin Inhu- Cenot Fără ca- cis- Fără ca- cis- cup- Dist N N N S S S S S S N N N Înti Chir Dist
a sitului m. une eaţie maţie afuri capac pac te capac pac te tor ruse N E E E E E E E S W W W W W W W nsă cită ruse

Agighiol 2 1 2 1 1
Braničevo 17 5 17 2 4 9 1 3
Brăiliţa 10 10 X X
Bucureşti
Per. 1 1 1
Bugeac-
Ostrov I 4 4
Bugeac-
Ostrov II 19 3 5 4 1 7 6
Drumevo 18 7 2 2 2 2 2 3
Enisala 400 376? 24? X X X X X X X X 24?
Fântânele 3 3 1 2 2
Grădiştea 2 2 2
Hansca 72 3 64 8 2 2 1 11 31 4 X 1 6 6
Murighiol
I 36 2 27 1 8 4 1 4 10 7 7 1 1 1
Murighiol
II 24 1 11 1 10 2 1 3 6 4 1 1 2
Nuntaşi 2 1 1 1 1
Peretu 1 1 1
Poiana 7 1 7 7 7
Poieneşti 1 1 1
Satu Nou 44 44 1 1 15 24 1 2
Slobozia 11 1 6 2 3
Teliţa 7 1 5 2 2
Vaslui 1 1 1
Yankovo 8 2 6 2 1 4 2 2 2 2 2 1

Zimnicea 166 4 160 4 2 12 1 33 104 1 3 1 1 2 3 1

Total 856 21 731 51 28 39 6 13 92 199 25 2 22 8 4 2 2 33 14 9

Tab. 7. - Riturile funerare şi particularităţile lor în cadrul necropolelor getice (sec. IV-III a.Chr.).
Echipament militar Podoabe şi piese vestimentare

Nr. Fără Morm. cu Vârfuri de Lă Sul Să Te Pum Scut Coif Arm Măr Salbe de Panda Fib Torq Cla Catar Buto Cer Lanţ Brăţ
Denumirea sitului morm. inventar ceram. săgeţi nci iţe bii ci nal uri uri ură gele mărg. ntive ule ues me ame ane cei uri ări
Aure 59 10 36 1 4 2 2 1 1 2 14 6 1 1 17
Beine,
L'Argentelle 57 11 40 2 2 2 1 12 1 5 20 12 3 20
Bescheid 9 X X
Bucy-le-Long 82 10 39 X 18 46
Burton Fleming 500
Chassemy 119
Ciumeşti 36 X X X X X X 1 1 X X X
Curtuiuşeni 22
Dane's Graves 500
Fântânele 120 X X X
Filottrano 58 30 X X X X X X X
Giengen 13 X X X X X X X X
Gourgançon, La
Corbillère 14
Gourgançon, Les
Poplainnaux 36
Grandes-Loges 66 7 28
Liry 24
Mannersdorf 96 X X X X X
Manre (Mont-
Troté) 122 15 69 8 3 2 2 1 10 16 2 1 9 40
Moscano Fabriano 1 1 1 1 1 X
Münsingen-Rain 220
Oulchy 41 3 26 6 9
Pexton Moor 1
Pişcolţ 185 4 152 3 11 2 9 8 5 36 4 3 229 3 23 11 23 137
St. Pölten 42 X X X X X X X
Tărian 12 7 4 2 2 1 1 5 2 7
Villeneuve-
Renneville 67 10 50 1 21 4 35 1 2 15 20 1 6 43
Villeseneux 22 1 1 2 1 1 7 3 1 8
Waldalgesheim 1 1 X 1 4
Total 2525 93 422 7 51 2 25 12 5 8 2 1 86 6 14 300 89 7 23 15 19 23 359

Tab. 8. – Inventarul funerar al mormintelor celtice din sec. IV-III a.Chr.


Podoabe şi piese vestimentare Unelte şi obiecte de uz casnic
Verigi Inele
Argi Bron Fie Altel Au Argi Altel Centu Fusaio Cuie/Nit Oglin Vase Sece Cuţit Cut Strecu- Pens Trus Ac Foarfe Dis- Ză-
Denumire sit nt z r e r nt e ri le uri zi bronz ri e e rătoare e ă e ce curi bale
Aure 1 1 6 20 1 1 3
Beine, L'Argentelle 1 4 1 1 1 1 4 1 2 1
Bescheid X
Bucy-le-Long
Burton Fleming
Chassemy
Ciumeşti X X X 1
Curtuiuşeni
Dane's Graves
Fântânele X X X X
Filottrano X X 7
Giengen 1 X
Gourgançon, La
Corbillère
Gourgançon, Les
Poplainnaux
Grandes-Loges
Liry
Mannersdorf X X X 1 X X
Manre (Mont-Troté) 2 6 3 4 1 2 5
Moscano Fabriano X
Münsingen-Rain
Oulchy
Pexton Moor 1
Pişcolţ 1 45 30 17 1 2 11 11 1 16 45 13 5 7
St. Pölten X X
Tărian 4 1 1 1 3 1 1
Villeneuve-Renneville 1 3 1 2 1 1 1
Villeseneux 6 8 2
Waldalgesheim 1 2 X
Total 1 56 56 17 3 2 24 36 2 19 2 1 64 14 2 11 1 5 9 1 2

Tab. 8. (continuare) – Inventarul funerar al mormintelor celtice din sec. IV-III a.Chr.
Morm. cu ceramica de ofrandă Echipament militar Podoabe şi piese vestimentare
Locală Import Aur Argint
La
Nr. Fără roa- Am- Alte vase V. de Să- Top. de Coi- Armu- Măr- Pandan- Fibu- Pandan- Ine- Măr-
Denumire sit morminte inventar Manual tă fore grec. săgeţi Lănci bii luptă furi ră gele tive le tive le gele
Agighiol 2 1 1 1 1 1 2
Braničevo 17 9 9 5 2 3 1 1 1 1 1
Brăiliţa 10
Bucureşti Per. 1 1 4
Bugeac-
Ostrov I 4 3 2 1 1 2
Bugeac-
Ostrov II 19 6 11 3 1
Drumevo 18 1 9 8 4 2 7
Enisala 400
Fântânele 3 3 7
Grădiştea 2 2 1
Hansca 72 21 53 2 1
Murighiol I 36 11 23 9 11 3 3 1 2
Murighiol II 24 10 14 3 2 1 1
Nuntaşi 2 1 1 1 1
Peretu 1 1
Poiana 7 4 2
Poieneşti 1 14 1
Satu Nou 44 10 32 9 2 3
Slobozia 11 3 8 142
Teliţa 7 7 4 2 2
Vaslui 1 1
Yankovo 8 5 4 3 5 1 1 1 1 2
Zimnicea 166 53 37 29 4 5 30 32 1 1 1 1 6 7 4 1 14
Total 856 126 218 78 39 24 194 48 5 1 2 10 2 9 10 7 3 14

Tab. 9. – Inventarul funerar al mormintelor traco-getice din sec. IV-III a.Chr.


Podoabe şi piese vestimentare Unelte şi obiecte de uz casnic
Bronz Fier Sticlă Lut Argint Bronz Fier Os
Denumire Fibu Pandant Brăţă Inel Butoa Fibu Inel Brăţă Mărg Mărg Vas Oglin Vas Oglin Lăm Clopo Topoa Cuţi Sece Dăl Piepte Mone Disc Zăba
sit le ive ri e ne le e ri ele ele e zi e zi pi ţei re te ri ţi ni de uri le
Agighiol 2 7
Braničevo 1 2 1 1 1 5
Brăiliţa
Bucureşti
Per. 1 1
Bugeac-
Ostrov I 2
Bugeac-
Ostrov II 2 2 1 1 4 1
Drumevo 2 1 1 1 2 1 1
Enisala
Fântânele 1 1 5
Grădiştea
Hansca 6 3 1 1
Murighiol I 1 10 7 6 4 2
Murighiol II 2 3 1
Nuntaşi 1
Peretu
Poiana 1 1
Poieneşti
Satu Nou 1 2 4 2
Slobozia 1 5
Teliţa 1 4 2 2 4 2 1
Vaslui
Yankovo 5 1 2 2 4 2 2
Zimnicea 84 1 7 22 5 5 1 35 29 1 4 3 16 4
Total 95 1 18 35 4 13 5 1 60 49 8 1 5 4 3 5 2 40 2 1 4 2 5 1

Tab. 9. (continuare) – Inventarul funerar al mormintelor traco-getice din sec. IV-III a.Chr.