Biblioteca de psihanaliză, 25

Colecție coordonată de
Vasile Dem. Zamfirescu
 John S. Kafka

Realități multiple
în psihanaliza
Traducere din limba engleză:
Roxana Melnicu

EDITURA TREI
ff

Editori
Marius Chivu
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu

Coperta
Dan Stane iu

Redactor
Daniela Luca

Tehnoredactarea computerizată
Cristian Claudiu Coban

Această traducere a fost realizată după originalul în limba en

gleză Multiple Realities in Clinical Practice de John S. Kafka
Yale University Press, 1989

Tipografia MULTIPRINT lași

Calea Chlșinăului 22, et 6, lași 6600
tel. 032-211225, 236388 fax. 032-211252

© John S. Kafka
© Copyright Editura TREI, 1999

ISBN 973-9419-39-8
Pentru Marian, David Egon, Paul Henry și
Alexander Charles
 Cuprins:

Mulțumiri................................................................ 9
Introducere.................................. 13
Capitolul I: Timp, temporizare și perspectivă temporală....27
Capitolul II: Gândirea și constanța obiectelor: o revizuire
a teoriei dublei legături............. 41

Capitolul III: Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza

spațiu-timp. 69

Capitolul IV: Cum să ne schimbăm? Diagnosticul,

tratamentul și „însuflețirea“....101
Capitolul V: Schizofrenia................. ................................... 131
Capitolul VI: Individul și grupul: ritualuri și familii........... 165
Capitolul VII: Psihanaliză și realități multiple: compa-

. tibilitate, practică clinică și perspective......... 193

Referințe bibliografice......................................... 219
Indice alfabetic............................................................................ 231
 MULȚUMIRI

Cu mai mulți ani în urmă, la invitația profesorului Helmut

Thomă, am conferențiat, în calitate de „visiting professor“, la
universitatea din Ulm, în Germania Federală. Profesorul Horst
Kăchele m-a invitat, cu persistență și entuziasm, să dezvolt mai
pe larg, într-o carte, unele dintre ideile menționate în aceste
cursuri. Fundația Breuninger mi-a oferit premiul pentru cel mai
bun savant (psihanalist) și, totodată, sprijin financiar. Doresc
să-mi exprim gratitudinea față de Fundația Breuninger și față
de doamna dr. Helga Breuninger personal pentru sprijinul și
încurajările care au contribuit la realizarea acestui proiect.
Doresc să evidențiez și rolul pe care influențele parentale
și familiale timpurii l-au jucat în formarea unora dintre atitu­
dinile reflectate în această carte. Sunt de asemenea recunoscător
pacienților mei pentru tot ceea ce m-au învățat. îmi amintesc
cu o deosebită gratitudine de acei profesori și supervizori care
nu și-au ascuns scepticismul moderat față de unele vederi în­
deobște acceptate. Le datorez mult studenților și celor pe care
i-am supervizat, profesorilor mei de la universitățile din Chica­
go, Emory și Yale, precum și foștilor și actualilor colegi de la
Societatea și Institutul Psihanalitic din Washington, Chestnut
Lodge, de La Institutul Național pentru Sănătate Mentală și de
la Universitatea de Medicină George Washington. Dat fiind că
această carte reflectă multiple aspecte ale vieții și gândirii mele,
aș fi dorit să mulțumesc mult mai multor persoane decât este
posibil într-un astfel de context — de aceea, cu regret, trebuia
să mă mărginesc să menționez doar aceste instituții. Doctorii
Ldoardo Weiss, Winifred Whitman, Harold Searles, Otto Will,
Edith Weigert și Robert Cohen au jucat roluri deosebite în u-
jiele aspecte ale formării mele. Mulți profesori m-au influențat
profund, însă doctorii Lawrence Kubie și Hans Loewald au
10 John S. Katka

fost printre cei a căror gândire psihanalitică m-a influențat sem­

nificativ încă înainte de a căpăta o formare propriu-zis psi­
hanalitică.
în ceea ce privește conținutul cărții, îi mulțumesc doctoru­
lui Kenneth Gaarder pentru rolul pe care l-a jucat în lucrările
asupra LSD și pentru rolul său central în cercetarea cu Semyl.
Cu toate că responsabilitatea pentru enunțurile emise îmi aparține,
un pasaj din carte, privitor la familiile pacienților internați, re­
flectă cooperarea pe care am avut-o cu Joyce McDonald. Une­
le pasaje reflectă cooperarea cu dr. Hedda Bolgar și altele sunt
legate de cooperarea cu dr. Robert Ryder. în text sunt indicate
explicit pasajele care reflectă cooperarea cu dr. Marian Kafka.
Nu este vorba, totuși, despre o colaborare cu soția mea, mărginită
la studiul anumitor probleme. Se obișnuiește să i se mulțumească
soției sau soțului pentru atmosfera de susținere pe care a crea
t-o; eu voi sublinia caracterul activ și critic al discuțiilor pe
care le-am avut pe marginea ideilor acestei cărți cu membri
familiei mele, soția și cei trei fii, cărora le este dedicată cartea
Doresc să mulțumesc corectorilor de la Editura Yale pentru
comentariile lor critice și pentru sugestiile lor. Gratitudinea
mea se îndreaptă spre Gladys Topkins, care mi-a fost un uti
și încurajator ghid în pregătirea acestei cărți, și spre Gloria
Parloff, pentru excelentul ei oficiu de editor, care a îmbina
înțelegerea proiectului și perspectiva de ansamblu cu atenția
aplicată detaliului, precum și spre editoarea manuscrisului, Ce-
cile Watters. Mulțumesc de asemenea vechii mele asistente
Dorothy Street, care m-a ajutat în nenumărate ocazii și doc­
torului Davis Mandelkern, lui Kyung-Sook Lee și Shen O
Chen pentru rolul pe care l-au avut în pregătirea manuscrisu­
lui.
Adresez mulțumiri următorilor, pentru permisiunea de a re­
produce unele materiale publicate: Continuum Publighing Com­
pany, pentru un extras din Lumea internă a lumii externe a lu­
mii interne, tradusă de Michael Roloff, traducere @ 197^
Michael Roloff, republicată cu permisiunea acestuia; Psycho-
logical Corporation, în numele Grüne and Stratton, Inc., pen­
tru unele materiale din Current Psychiatrie Therapies, voi. 5,
 Realități multiple în psihanaliză. 11

ed. Jules H. Masserman; International Universities Press, Inc.,

pentru materiale din Psychoanalysis and Psychosis, ed. Ann-
Louise S. Silver; Jason Aronson Inc., pentru materiale din The
Dream in Clinical Practice, ed. J.M. Natterson; și Analytic
Press, pentru materiale din „Obiectele Schizofrene: implicații
pentru strategiile terapeutice“, din Towards a Comprehensive
Model for Schizophrenic Disorders: Psychoanalytic Essays in
Memory of Ping-Nie Pao, M.D., ed. D.B. Feinsilver, @ 1986
Analytic Press.
 INTRODUCERE

Convingerea ca toată lumea împărtășește o aceeași realitate

comună constituie baza comunicării zilnice obișnuite. Cu toate
că suntem conștienți de fluiditatea percepțiilor noastre, în via­
ța de zi cu zi operăm cu convingerea că putem fi cu toții de
acord cu anumite stabilități structurale evidente în lumea noas­
tră fizică. Această lume fizică oferă baza pentru realitățile psi­
hologice ale simțului nostru comun; ea este mediul în care au
loc comunicările noastre și în care ne exprimăm trebuințele și
dorințele. Suntem siguri că ne putem întoarce din vise și din
călătoriile pe aripile fanteziilor noastre direct pe terenul co­
mun al realității împărtășite. Totuși, pentru unii dintre pacienții
noștri, nu putem să considerăm că această abilitate vine de la
sine și putem descrie gradul în care capacitatea lor de a ad­
ministra proba realității este sau nu intactă. Pacienții noștri ne
atrag atenția asupra mecanismelor prin care realitatea, sau re­
alitățile sunt construite și evaluate, prin care simțul realității
este întărit sau slăbit. întâlnim aici fenomenul de derealizare,
cu componenta afectivă stranie a senzației de a nu fi din lumea
asta, care constituie afectul de groază.
Procesele care duc Ia formarea acelei realități de simț co­
mun pe care o împărtășim cu toții, inclusiv procesul de so­
cializare, sunt fascinante și complexe. Totuși, pe măsură ce
studiem și examinăm mai îndeaproape dezvoltarea cunoștințelor
pe care le avem despre lume, adică epistemologia, ni se reve­
lează faptul că acest teren comun al realității, perceput de simțul
nostru comun, s-ar putea dovedi mai îngust decât am fi crezut.
Numai un limbaj subtil și bine diferențiat, cu sau fără vorbe,
poate reda bogatele noastre realități personale, după cum e-
xistă o analogie între terenul esențial, dar limitat, acoperit de
14 John S. Katka

realitatea simțului comun, și lumea pe care este capabil să

descrie dialectul pidgin english'.
Cei mai mulți dintre noi au trăit momente în care au fc
conștienți de discrepanțele dintre percepția noastră despre r
alitate și percepțiile altora. Uneori aceste discrepanțe ne f
probleme, dar în cele mai multe cazuri ele trec neobservat
Totuși mulți pacienți, chiar dintre cei a căror capacitate de
administra proba realității nu poate fi pusă la îndoială, vin
cabinet cu probleme ce privesc unele aspecte ale acestor di
crepanțe. Pentru ei nu este suficient să împartă cu ceilalți teren
comun al realității de bun simț. Ei simt nevoia să includă
realitățile prin care se mișcă și funcționează anumite zone j
depășesc aceste limite înguste. Fie că o conștientizează sau n
ei caută un terapeut cu o deschidere mai largă, care să îr
părtășească senzația că ei sunt capabili să cuprindă, cel puț
potențial, o realitate mai extinsă și în continuă expansiun
chiar dacă eventualele ei forme și dimensiuni sunt deocamda
nesigure. O semnificativă parte a travaliului psihanalitic d
pășește capacitatea de penetrare (spre o platformă și o ba:
comună care se află dedesubtul realităților împărtășite în m<
curent3), mergând până la comprehensiune, cuprindere și lă
gire a percepțiilor despre realitate. Dacă psihanalistul, în mc
implicit, îi împărtășește pacientului disponibilitatea sa de a-
extinde propriile percepții asupra realității, acesta nu se va m
simți absolut singur nici în lumea sa prezentă și nici în lumi
sa în curs de formare. Astfel, această carte vorbește despre e:
tinderea cadrului de înțelegere, prin includerea diferitelor o
ganizări ale realității, cu ritmuri și scheme de dezvoltare pr
prii.
Ca terapie, psihanaliza diferă de alte abordări prin faptul i
nu țintește doar spre modificarea sau eliminarea simptomele
ci și spre unele schimbări legate organic de înțelegerea ind
viduală — fie că ea își află sau nu drumul către expresia ve
bală conștientă — a originii și funcției simptomelor, defensek
structurilor de caracter și modurilor de a percepe lumea. Aceas
carte se referă și la procesele de schimbare psihologică —
aceasta implică o schimbare în percepția semnificației lucrurile
 Introducere 15
w
să cCând sunt examinate în profunzime, realitățile noastre se
dovedesc a nu fi altceva decât aceasta: ce înseamnă pentru noi
^lucrurile.
s re' Cu toate că psihanaliza s-a preocupat mereu de realitatea
5 facpsihică, cei mai mulți psihanaliști clinicieni, pe de o parte, dis-
/ate.prețuiesc, întrucâtva justificat, filosofarea pe marginea diva-
de anului, mai ales filosofarea în genul vag existențial, și, pe de
n laaltă parte, ei nu sunt la curent cu lucrările experimentale de-
dis-spre percepție și cogniție. Cu toate acestea, însăși practica clini-
enuIcă ne pune în fața unor probleme legate de natura cunoașterii,
»de modul în care se formează și se schimbă convingerile, cu
e încărcătura lor cognitivă și afectivă. Dacă fîlosofofobia nu îl
1 nuva face să închidă a priori ușa în fața chestiunilor epistemo-
*m'logice, clinicianul trebuie să se confrunte cu aceste probleme.
lUținDe aceea, în final, această carte se ocupă de aceste întrebări
une£linice despre natura cunoașterii.
dată Voi scrie despre comprehensiunea și tratamentul pacienților
de-jievrotici sau psihotici, despre perspectiva unui clinician asupra
jazăunor largi chestiuni epistemologice și, invers, despre con-
^firibuțiile intuițiilor epistemologice la elucidarea unor chesti-
^runi clinice. Jocul dintre practica clinică și teorie conferă une-
aiodori cabinetului analitic aspectul cel mai bizar posibil, acela al
a'?unui laborator de filosofie. în cursul acestei elaborări s-au evi-
mașdențiat unele teme organizatoare, respectiv unele ipoteze de-
mcaspre modul în care organizări ale realităților multiple se dez-
exvoltă prin procese perceptuale determinate de afecte, precum
’ or-și despre modul în care fenomenele temporale ocupă un loc
pro-central în eforturile noastre de a înțelege psihicul uman.
Un aspect important pentru formarea analistului constă în
d ckiescoperirea rădăcinilor propriei modalități de a percepe și de
JÎora se raporta la lume și la originea și contextul valorilor per-
ndi-sonale. O asemenea autocunoaștere joacă un rol important în
verformarea atitudinii analistului de a nu-i impune analizandului
rioipercepții și valori, de a evita „contaminarea“ și de a facilita în-
astîfl-orirea unei autonomii autentice. Cititorul scrierilor unui ana-
~~ Șlist poate înțelege și evalua clinic mai ușor ideile expuse dacă
dorștie ceva despre autor. La urma urmelor, temele majore care

J
16 John S. Kafka

caracterizează scrierile unui psihanalist sunt înrădăcinate în

experiența sa de viață și de muncă, iar dezvoltarea acestora
poate fi cel mai bine înțeleasă în contextul autobiografiei sale
științifice.
într-un anume sens, tema realităților multiple a intrat în via­
ța mea destul de timpuriu. Primii 13 ani în Austria, următorii
șase în Franța și trei în Statele Unite m-au confruntat cu diferite
realități culturale, pe care, într-un anume grad, trebuia să mi
le apropriez. Ritmurile acestor diferite contexte m-a impre­
sionat puternic. Mi-e încă viu în memorie ritmul greu al unei
formații tiroleze care cânta într-o gară atunci când am părăsit
Austria și ritmul frenetic al unei trupe de „Vânători de munte“
care defila prin gări la prima mea oprire în Franța. Preocuparea
mea pentru tempo și timp are rădăcini vechi și elaborarea
ideațională a intuițiilor mele a fost ajutată de frumoasa și en­
tuziasta prezentare a lui Bergson, realizată de un profesor
francez. Necesității de a gestiona diferite realități și tempouri
etnice i s-a adăugat necesitatea de a trăi și de a mă descurca la
diferite niveluri socioeconomice — student în Europa, munci­
tor în primii ani ai șederii mele în Statele Unite, apoi din nou
student, trecând de la studii umaniste la psihologie, medicină,
psihiatrie și psihanaliză. Toate acestea au pregătit terenul pen­
tru preocuparea mea pentru realitățile multiple.
Cu toate că, inițial, nu mi-am propus ca scop explicit in­
vestigarea ariei etichetate drept „realități multiple“, această
temă a apărut sub diferite chipuri în cursul istoriei mele, atunci
când treceam de la o fază la alta a vieții. Ca student, ca psi­
hanalist, ca cercetător în psihiatrie și ca o persoană dotată cu
obișnuita curiozitate umană, am descoperit că zonele limitate
pe care se concentra de obicei atenția mea au început să se
aglutineze în formulări mai largi. Astfel, deschiderea mea spre
gândirea filosofică și epistemologică a modelat contextul per­
spectivelor mele de dezvoltare.
Cercetările lui Heinrich Klüver, unul dintre profesorii mei
ac îa Universitatea din Chicago, par sa se refere direct la stu­
diul riguros al realităților psihologice multiple. Abordarea lui,
la care mă voi întoarce în mod repetat în cursul lucrării mele,
 Introducere 17

se referă la diferite seturi de stimuli fizici pe care organismul

le tratează ca și cum ar fi, din punct de vedere subiectiv, echiva­
lente. Lucrările sale pot informa și îmbogăți inclusiv accepți­
unea clinică a constanței obiectului.
Pacientul psihotic este, desigur, cel care trăiește, în modul
cel mai evident, într-o realitate diferită. în acest caz apare foarte
legitimă descrierea cabinetului psihologic ca un laborator de
filosofic. Pentru psihiatrul care refuză să accepte ideea că „psi-
hoticii trăiesc în afara sensului“, epistemologia încetează să
mai fie o disciplină abstractă și devine o știință de o impor­
tanță literalmente vitală. Pentru terapeutul care se ocupă de pa-
cienți psihotici, considerarea unor diferite organizări ale reali­
tății este un instrument esențial. Cu toate că aceste probleme
mi s-au impus prima oară atunci când am lucrat cu astfel de
pacienți, abia mai târziu am realizat că luarea în considerare a
diferitelor organizări ale realității este de asemenea un instru­
ment util și, zic eu, esențial în tratarea pacienților nonpsiho-
tici. Am devenit din ce în ce mai convins de faptul că în cele
mai multe cazuri în care psihanaliza este condusă până la o
anumită profunzime au loc asemenea schimbări în realitatea
subiectivă, fapt care indici pertinența unor asemenea chesti­
uni ale percepției realității. In această carte, voi demonstra pe
larg că o distincție naivă între funcțiile cognitivă și afectivă
este eronată. Voi descrie modul în care am ajuns să percep pro­
cesele cognitive și perceptive ca fiind informate și determi­
nate, în însăși esența lor, de afecte.
Psihanaliza nu a fost primul gen de terapie cu care m-am
familiarizat. Unul dintre primii mei profesori a fost Carl Rogers;
în ciuda aprecierii pe care o aveam pentru persoana acestuia
și pentru utilele componente ale abordării sale terapeutice, limi­
tele inerente ale acesteia m-au făcut să caut în altă parte și
căutările mele m-au dus la formarea psihanalitică. Adesea am
fost frapat de proporțiile dezamăgirii resimțite de unii colegi
de-ai mei, a căror unică formare era de sorginte psihanalitică,
atunci când ei descopereau scăpări sau limitări ale teoriei sau
tehnicii terapeutice psihanalitice. Pentru mine era relativ ușor
să iau psihanaliza așa cum este, deoarece aveam mereu în vedere
18 John S. Kaika

contrastul dintre bogăția cadrului psihanalitic și alte abordări

pe care le cunoscusem înainte. Acest cadru mi-a oferit spațiul
pentru dezvoltarea progresivă a ideilor mele despre realitățile
multiple și despre aplicarea lor la studiul structurii familiale și
la tratamentul pacienților nevrotici — cu tulburări de personali­
tate sau structură de personalitate borderline — și, ținând cont
de anumite limitări pe care le voi enunța, în tratamentul psi-
hoticilor.
Clinicile centrate pe un anumit simptom sunt la modă în
acest moment, cel puțin în Statele Unite. Există, de exemplu,
clinici separate pentru anxietate, pentru depresie, pentru fobii.
Interesul pentru abordarea psihoterapeutică a psihozelor este
slab, deși există anumite surogate de travaliu psihoterapeutic
ce se alătură uneori tratamentului psihofarmacologic. Cu toate
acestea, din ce în ce mai mulți cercetători și clinicieni abor­
dează nonreducționist și sofisticat ceea ce se prezintă esen-
țialmente în câmpul nostru de activitate ca problemă fîzic-psi-
hic. Se poate replica, totuși, că progresele rapide făcute în bi­
ologia sistemului nervos central au condus mai frecvent la în­
țelegerea unor evenimente biologice „legate“ de procese psi­
hologice „normale“ — percepție, afectivitate, gândire — decât
de biologia psihopatologiei. Progresul continuu în înțelegerea
enormei plasticități a sistemului nervos central face plauzibilă
ideea că influențe specifice, în timpul unor faze de dezvoltare
specifice, pot duce la schimbări biologic definibile. Astfel, nu
numai că se pot clarifica chestiuni de etiologic, ci se poate îm­
bunătăți și definirea limitelor eficienței intervențiilor terapeu­
tice. De o mare importanță aici poate fi studiul mecanismelor
memoriei (Squire, 1986). Oricum, impresia mea este că mulți
clinicieni mai operează încă în zilele noastre cu formulări rudi­
mentare despre „biologie“.
Baza pentru multe din aprecierile mele este formată din con­
siderații biologice pe care voi încerca să le explicitez. Modelul
ipotetic schițat de mine, al tulburărilor schizofrenice de exem­
plu, formează o arie în care explicațiile biologice pot fi rele­
vante. în acest context nu mă voi concentra asupra disputei
filosofice între fizic și psihic, ca atare, ci asupra modelului
 Introducere 19

conștient care stă în spatele operațiilor clinicianului și care

poate determina strategii de cercetare atunci când suntem forțați
să operăm cu un model despre care recunoaștem că este in­
complet. Cuprinzătorul model al schizofreniei prezentat aici
rezervă un loc privilegiat proceselor perceptuale și problemelor
compartimentării senzoriale versus fenomene sinestezice. Un
astfel de model acordă un loc important cercetării biologice
asupra neurotransmițătorilor și receptorilor implicați în loca­
lizarea și transmiterea impulsurilor nervoase. Aceste cercetări
rămân pertinente, chiar dacă modelul mai larg utilizează con­
cepte de tipul „conflict“, „impuls“ și „pulsiune“.
Lucrarea mea se caracterizează prin preocuparea pentru or­
dinul de mărime al organismului care ar constitui cea mai
potrivită unitate de studiu; această preocupare reprezintă o te­
mă cu multiple rădăcini și ramificații. La un nivel mai clinic,
preferințele pentru centrarea terapiei asupra individului, fami­
liei sau grupului sunt legate de mai multe chestiuni teoretice
despre mărimea optimă a unității psihobiologice de studiat. Nu
este totuși obligatoriu să existe o corespondență absolută între
unitatea cu cel mai mare potențial informativ, cea mai utilă
pentru obiectivele studiului teoretic, și unitatea cea mai potrivi­
tă pentru aplicația terapeutică. Pentru mine, interesul pentru
chestiunea unității de mărime a coexistat cu centrarea mea tera­
peutică asupra individului și a furnizat importante informații
pentru dezvoltarea ei. Putea chiar să fi îndreptat această ori­
entare. Poate că aici a mai jucat un rol și conturarea ideii că,
pentru domeniul nostru de cercetare, dimensiunea temporală
este un subiect mai promițător decât dimensiunea spațială.
Privind în urmă, se pare că posibilitatea unei rezonanțe optime
temporale, ritmice, între individul-terapeut și individul-pacient
a putut să influențeze decizia mea de a mă orienta spre trava­
liul terapeutic și psihanalitic ce are loc între patru ochi, cu toate
că am lucrat și cu cupluri, familii și grupuri și continuu să fac
aceasta, ocazionai, și acum.
Modelele spațiale ale structurilor mentale par a prezenta un
mai mare pericol de reificare; de aceea, m-am ocupat din ce în
ce mai mult de posibilitatea de a exprima idei în termeni tem­
20 John S. Katka

porali, de a găsi unități temporale potrivite, precum și de pix

blema expansiunii și contracției temporale în viața psihică. Pn
ocuparea mea față de timp a alternat între două polarități, c
toate că am încercat să construiesc o punte de legătură într
ele. Una dintre polarități este clinică, fenomenologică și e>
perimentală; cealaltă este mai „filosofică“ — deși am rezerv
față de utilizarea acestui termen aici. Prima polaritate se leag
de o concentrare asupra aspectelor temporale ale procesele
perceptive — ideea că fiecare act perceptual recapitulează on
togenia percepției. Pe parcursul acestei cărți voi dezvolta aceast
idee, întemeiată clinic și experimental și având semnificativ
implicații diagnostice și terapeutice. Să observăm, totuși, c
dacă discriminările perceptive timpurii ale nou-născutului pre
supun distincția între ceea ce este înăuntru și ceea ce este îi
afara corpului (cu alte cuvinte, stabilirea mărimii organismu
lui), distincția între obiectele însuflețite și cele neînsuflețit'
precum și între caracteristicile care vor conduce în cele din ur
mă la diferențierea dimensiunii spațiale și temporale, atunc
aceste distincții, recapitulate rapid în fiecare act preceptiv adult
reprezintă axele în jurul cărora se organizează realitatea.
Datorită complexităților ideii de recapitulare perceptuală
datorită gradului de nefamiliaritate pe care îl prezintă ideca ci
istoria dezvoltării percepției este recapitulată cu fiecare act per
ceptual, aș vrea să introduc aici o descriere mai familiară a al
tei experiențe recapitulative. Se spune că indivizii care se con­
fruntă brusc cu un pericol de moarte retrăiesc adesea o rapidi
reluare a întregii lor vieți anterioare. Această recapitulare i
„percepției“ întregii vieți, care transmite un sentiment de com­
pletitudine și care include retrăirea schimbărilor și evoluțiiloi
emoționale, este foarte condensată și comprimată într-un in­
terval de timp incredibil de scurt. Nu cred că situația trauma­
tică este esențială pentru ocurența acestui fenomen; chiar în
circumstanțe obișnuite, fiecare percepție implică o recapitu­
lare a dezvoltării sale ca percepție. în această recapitulare este
închisă și istoria afectivă — și, deci, și cea transferențială.
Bogăția preconștientă a contactului, alimentat de afectivitate,
cu sine și cu lumea, depinde și derivă din suprapunerea reca­
 Introducere 21

pitulării și condensării, din constanta reluare rapidă a istoriilor

noastre cognitive și emoționale. însă indivizii care se confruntă
cu un pericol mortal sunt conștienți de această recapitulare. O
chestiune de interes major va fi și experiența timpului într-o
astfel de situație.
Covârșitorul meu interes pentru timp nu se limitează la
chestiuni ca recapitularea ontogeniei sau dezvoltarea percepției
în fiecare act perceptual. Cu toate că nu pornesc de la o pozi­
ție filosofică explicită (sau de la o poziție care ține de filosofia
științei), partea mai „filosofică“ a preocupării mele pentru timp,
preferat spațiului, este legată de o modă culturală3 care derivă
din fizica modernă. Sunt de părere că psihanaliștii au neglijat
timid intuiția manifestată în fizica contemporană care arată că,
pentru a înțelege anumite fenomene, nu este suficient să ne
mulțumim cu sensurile comune ale termenilor de materie, timp
și energie, ci trebuie să înțelegem relațiile între aceste con­
cepte. O astfel de intuiție se poate dovedi revelatoare în câm­
pul nostru de studiu. Biologia, de exemplu, pune și ea accen­
tul pe sistemele de energie, mai degrabă decât pe materia obișnu­
ită — de exemplu, în discuțiile din biologia moleculară despre
membranele celulare. Voi examina modelele sistemului nervos
bazate mai curând pe caracteristici temporale, decât pe cele
spațiale. Concentrarea asupra timpului permite o nouă per­
spectivă asupra problemei fizic-psihic și poate face să apară
mai puțin șocantă declarația radicală a lui Hans Loewald după
care „timpul este însăși urzeala minții“. După cum sper să pot
demonstra, concentrarea asupra structurii temporale are efecte
imediate și practice asupra travaliului clinic. Problema dimensi­
unii organismului pare a fi ancorată într-o dimensiune spațială
reificată, dar chiar și o examinare sumară discreditează această
idee: individul care se vede pe sine ca parte a unui grup, la un
moment dat își schimbă perspectiva temporală, dat fiind că uni­
tatea care contribuie la „realitatea“ sa se poate extinde dinco­
lo de durata vieții sale ca individ. Momentele fuziunii între
mamă și copil sunt poate cele mai evidente exemple pentru o
realitate diferită din punct de vedere temporal.
22 John S. Katka

Preocupările clinice și filosofice se întâlnesc în subiecte ca

ordinea și structura. în psihanaliza clinică întâlnim cuvântul
structură în contextul „schimbării structurale“. Studiul schim­
bării în psihanaliză și examinarea conceptului de structură în
acest context m-au condus la o altă fațetă a problemei realității
multiple. O examinare retrospectivă a cazurilor în care a avut
loc o schimbare semnificativă, poate structurală, m-a condus
la descoperirea faptului că asemenea cazuri erau caracterizate
de o comutare de la trăsăturile însuflețite la cele neînsuflețite
ale „obiectelor“ întâlnite în travaliul psihanalitic. Această ob­
servație m-a condus la următoarea întrebare: putem face oare
o legătură între experiența analizandului care resimte tran­
sformarea, la nivel simbolic, a obiectelor însuflețite în obiecte
neînsuflețite și invers — o schimbare deci în relația cu obiecte­
le — și discriminarea perceptuală între însuflețit și neînsufle­
țit? Nu putem face chiar legătura cu dezvoltarea infantilă a aces­
tei diferențieri? Ar fi incitant dacă am putea stabili, pe de o
parte, o relație între schimbarea „structurală“ în sens psihanalitic
— comutarea de la „insight“, de la edificatoarea privire în sine,
la schimbarea „activă“ — și, pe de altă parte, diferențierea tim­
purie intre lumea însuflețită și cea neînsuflețită. Voi discuta și
posibila relevanță pe care o pot avea pentru această chestiune
lucrările fizicianului Ilya Prigogine despre schimbările struc­
turale. Actualmente se manifestă un viu interes pentru învățarea
„specifică unei anume stări de conștiință“, subiect apropiat de
„stările separate ale eului“ la Paul Fedem. Voi explora posi­
bilitatea ca aceste diferite stări ale eului să fie caracterizate de
structuri diferite, însuflețite sau neînsuflețite. Voi avansa ideea
că „aproprierea dreptului“, „îndreptățirea“, caracteristică unor
pacienți narcisici este legată de incapacitatea lor de a diferenția
între însuflețit și neînsuflețit.
Capacitatea de a trata același obiect ca fiind în același timp
însuflețit și neînsuflețit este adesea discutată în cadrul dez­
voltării și este legată de lucrările lui Winnicott despre obiectele
tranziționale. Acccentul pe care eu îl pun pe utilitatea terapeutică
și creativă a unei realități multiple, cuprinzând realitățile aceluiași
obiect, în același timp însuflețit și neînsuflețit, ca și criticile și
 Introducere 23

reformulările pe care le propun pentru teoria dublei legături4,

manifestă destule afinități cu cercetările lui Winnicott. Teza pe
care vreau să o avansez este că mai patogenă decât comuni­
carea patologică este intoleranța la ambiguitate (inclusiv am­
biguitatea privind natura însuflețită sau neînsuflețită a obiectelor).
Față de relativa stabilitate a lumii neînsuflețite — fixată pe
locul ei, în spațiu deci — mișcarea ființelor însuflețite — ca­
pacitatea de a-și schimba poziția și atitudinea de la un moment
la altul — evidențiază caracteristicile temporale ale acestora
din urmă. Extinderea sau elaborarea mea asupra tărâmului tran-
zițional dintre lumile însuflețită și neînsuflețită introduce noți­
unea unei tranziționalități între spațial (sau „material“) și tem­
poral — o idee care este întrucâtva legată de extinderea expe­
rienței tranziționale până la „proces tranzițional“ operată de
Gilbert Rose (1980). în dezbaterea experienței tranziționale
voi lua în considerare faptul că ființa însuflețită are o inten­
ționalitate temporală — este orientată spre viitor. S-ar putea
vorbi despre o direcționalitate însuflețită, dar chiar și ființa în­
suflețită simte trecutul ca ceva fix, imposibil de schimbat și de
aceea aproape spațial, mai puțin temporal. Trecutul poate fi
resimțit ca asociat cu niște „depozite“ despuiate de viață până
ce sunt revitalizate, reanimate datorită faptului că semnificația
lor — plasată în noi contexte datorită unor diverse evenimente
din viață sau datorită reactivării psihanalitice — se schimbă,
adică intră într-o dimensiune explicit temporală. Va fi exami­
nat și rolul ritualurilor în învierea sau, dimpotrivă, îngroparea
trecutului.
Conștientizarea proceselor prin care fiecare pacient își
formează aspectele cele mai efemere, dar și cele mai durabile,
ale realității sale induce în terapeut un profund respect pentru
validitatea universului fiecărui individ. Adăugarea acestui res­
pect colorează atmosfera cabinetului și stă la baza atitudinii
ne-judicative a psihanalistului, care constituie o mare parte a
formării sale. Luările de poziție după care în practică nu se
poate atinge o atitudine ne-judicativă, lipsită de părtinirea ine­
rentă susținerii unui anumit set de valori, i-au determinat pe
unii clinicieni să abandoneze orice efort de a aproxima o ast-
24 John S. Kaika

fel de atitudine. Totuși, într-un anume sens, psihanaliștii nu pot

nici ei să scape de problema moralității. Psihanaliștii sunt de-
terminiști: comportamentul este determinat de antecedente;
teoriile psihanalitice sunt invocate în sălile de tribunal atunci
când se intenționează evidențierea unei legături între condiți­
ile în care a crescut viitorul criminal și crima sa. La prima
vedere, s-ar părea că nu există nici o legătură între chestiunile
morale, „liberul arbitru“ și determinismul psihic, pe de o parte,
și percepția dimensiunilor organismului, pe de altă parte. La o
privire mai atentă, însă, observăm că argumentul din sălile de
tribunal se învârte în jurul întrebării dacă unitatea de mărime
potrivită este cea mai mare sau cea mai mică, familia sau in­
dividul. în general, comportamentul unui organism poate fi ui
„determinat“ dacă acest organism face parte dintr-unul mai
mare — sau dintr-un organism mai durabil, cu o viață mai lungă
decât a părților sale componente. Comportamentul poate fi so­
cotit „liber“ dacă organismul este separat și, aparent, „inde­
pendent“. Concluziile unui observator care studiază o singură
furnică vor fi diferite de ale aceluiași observator care vede
aceeași furnică în contextul coloniei sale. în travaliul clinic,
percepțiile despre dimensiunea organismului — individ sau
familie, de exemplu — fluctuează; vom explora legătura din­
tre dimensiunea organismului și libertatea voinței. Asemenea
probleme sunt relevante pentru dezvoltarea unui simț al au­
tonomiei în tratamentul psihanalitic.
Ideile mele despre ambiguitate au continuat să se dezvolte
atunci când am introdus conceptele lui Godel (Kafka, 1971b)
în critica pe care am făcut-o teoriei dublei legături. în acea pe­
rioadă am început să formalizez ideea ambiguității între îna-
fară și înăuntru, ca un alt mod de a vorbi despre nesiguranța
mărimii absolute a unui organism. înaintea popularizării pe
care Hofstadter a întreprins-o pentru ideile lui Godel (Hofs-
tadtsr, 1979), aceste idei ar fi părut ceva mai esoterice, dar
chiar și acum ele sunt întrucâtva îndepărtate de preocupările
cotidiene ale clinicianului. Cu toate acestea, consider că o abor­
dare clinică suficient de pătrunzătoare trebuie să facă față or­
ganizării realităților individuale și unele dintre enunțurile legate

11
 Introducere 25

de natura realităților noastre sunt formale — adică aparțin câm­

pului logicii formale. Dificultățile țin de prejudecățile clini­
cianului, care țin de dihotomiile umanist-științific și filoso-
fic-științific. Poate că ele derivă, parțial, din dihotomia înve­
chită pe care simțul comun o resimte între suflet și corp.
Dezvoltarea ideilor schițate în această introducere presupune
mișcarea de la practica clinică și observație, la elaborarea teo­
retică, întoarcerea la travaliul clinic echipați cu noi elaborări
teoretice, și apoi din nou angajarea în construcția teoretică —
un continuu proces care constă din pendulări lente și oscilații
rapide. Această descriere se referă la travaliul clinic în sine,
așa cum îl înțeleg eu, și chiar cele mai teoretice dintre for­
mulări reprezintă un set de urme lăsate de asemenea între­
prinderi psihanalitice sau orientate de către psihanaliză. Natu­
ra de du-te vino a acestor urme limitează într-o anumită mă­
sură ordonarea secvențială a prezentării lor și o anumită repetiție
este de neevitat. Totuși, cred că ceea ce se repetă într-un con­
text în continuă extensie se alterează prin însăși această repetiție.
în cele ce urmează voi vorbi în primul rând despre timp,
temporizare și perspectiva temporală, punând accentul pe situ­
ațiile clinice. Capitolul 2 se centrează pe realitățile multiple în
gândire și în formarea obiectului. în capitolul 3 mă voi întoarce
la timp și psihic, după ce am găsit în teoria dezvoltată în capi­
tolul 2 o și mai serioasă bază pentru aceasta. în acest capitol
voi dezvolta de asemenea unele dintre ideile pe care mi le-a
inspirat cercetarea cu LSD și Sernyl în anii șaizeci, când in­
teresul pentru aceste droguri era maxim, atât datorită răspândi­
rii experimentării substanțelor care extind conștiința, cât și da­
torită posibilei lor semnificații pentru o mai bună înțelegere a
comportamentului halucinator în psihoze.
în capitolul 4, propozițiile referitoare la realitățile multiple
sunt aplicate în contextul diagnosticului și tratamentului. Voi
examina aici elementele contratransferențiale implicate în sta­
bilirea categoriilor diagnostice, precum și ideea conform căreia
confuzia între însuflețit și neînsuflețit se limitează la zone de
conflict specifice unor categorii diagnostice și nu altora. Capi­
tolul include și date clinice care ilustează legătura dintre schim­
26 John S. Katka

barea structurală terapeutică și alterările discriminării între în­

suflețit și neînsuflețit.
în capitolul 5 mă voi centra asupra schizofreniei și tul­
burărilor de gândire în schizofrenie, subiecte prin excelență
legate de chestiunea realităților multiple. Capitolul include un
excurs în înregistrarea viselor schizofrenilor — lucru pe care
l-am făcut cu ani în urmă, răspunzând unei invitații care mi-a
fost adresată. în acel moment am observat că paradoxul visu­
lui schizofrenului se potrivește cu interesele mele centrale: cum
se poate ca unele realități ale stării de veghe să fie într-atât de
asemănătoare cu cele mai onirice dintre vise?
Capitolul 6 explorează largile aplicații ale abordării reali­
tăților multiple — de exemplu, la studiul ritualurilor, al dina­
micii familiale și comportamentului de grup. Ultimul capitol
examinează compatibilitatea interesului pentru realitățile mul­
tiple cu teoria psihanalitică și practica clinică și schițează pla­
nurile mele de viitor.
Strânsa legătură dintre gândirea clinică și cea teoretică îm­
bogățește travaliul cotidian al psihanalistului. O astfel de în­
tărire reciprocă este cea mai puternică piedică în calea instalării
rutinei, și dacă dihotomia între afect și cogniție este artificială,
o tehnică bine înrădăcinată în teorie formează baza pentru o
abordare terapeutică cu adevărat umanistă. Pentru ca lucrurile
să stea așa, trebuie totuși să existe un angajament personal și
critic în teorie, o integrare a teoriei în cele mai largi vederi per­
sonale. Sper că prezentarea eforturilor mele integrative va con­
tribui la travaliul integrativ individual al fiecărui cititor în parte.

NOTE

1 Dialectul schematic prin care se înțeleg englezii și chinezii — n.tr.

2 în limba engleză, joc de cuvinte între understanding — a înțelege și
standing under — a se afla dedesubt (n.tr.)
3 Zeitgeist — spiritul timpului (în limba germană în original), în sens de
dominantă culturală a unei epoci (n.tr.)
4 în original double bind —'dubla legătură (n.tr.)
 CAPITOLUL ÎNTÂI

TIMP, TEMPORIZARE ȘI
PERSPECTIVĂ TEMPORALĂ

O pacientă internată, domnișoara R., m-a informat o dată

că în spațiul dintre clădirea principală a spitalului și central
de distracții pământul se strângea. După mai multe zile de ob­
servații repetate, mi-am dat seama că ea mergea mult mai re­
pede decât de obicei. Vizibilitatea obiectelor în spațiu și posi­
bilitatea de a le atinge conferă dimensiunii spațiale o con-
cretitudine care îi lipsește dimensiunii temporale. Pentru cei
mai mulți dintre noi se pare că, într-un anume fel, timpul se
dilată sau se contractă, se strânge cu mai multă ușurință decât
spațiul. Timpul este chiar mai susceptibil decât spațiul sa fie
descris ca „mai scurt“ sau „mai lung“, chiar și atunci când aces­
te expresii spațiale sunt utilizate pentru a descrie un interval
temporal. Cei care s-au confruntat cu un pericol de moarte re­
latează că au resimțit în acele momente o extremă dilatare a
timpului — sau o contractare a filmului unei vieți întregi care
a încăput în acel minut, perceput ca dilatat. însă este clar că
pentru pacienta mea care simțea că pământul se strânge nu exis­
ta prioritatea ancorării perceptuale în spațiu asupra ancorării
în timp, după cum așa ceva nu există nici pentru alți pacienți
cu care am lucrat. Treptat, în cursul eforturilor mele de a înțelege
funcționarea mentală și construirea diferitelor realități, timpul
a deținut o poziție de prioritate inclusiv pentru mine însumi.
într-un context psihiatric, referirea la problema timpului are
loc cel mai adesea în examinarea statutului mental. Pacientul
„se orientează (sau nu) în timp“. Orice clinician a întâlnit pa­
cienți al căror simț al timpului era profund dezorganizat, dar
28 John S. Kafka

care au învățat să „treacă“ examenul statutului temporal printr-o

varietate de tehnici, de exemplu uitându-se în ziar ca să afle
data sau întrebându-i pe ceilalți pacienți. Clinicienii au învățat
și ei tehnici de contracarare a acestori „trișori“. Se pune, deci,
automat problema conexiunii dintre informația despre timp și
experiența temporală „semnificativă“. Următoarea referință
psihiatrică la problema foarte comună a timpului atinge limi­
tările unei perspective temporale orientate spre viitor. Con­
tribuțiile psihanalizei la această chestiune, în ciuda unei rela­
tive dezvoltări în ultimii ani, au fost relativ sărace.
Primul simpozion psihanalitic despre „Experiența timpu­
lui“ la care am participat a avut loc în cadrul întâlnirii Asoci­
ației Psihanalitice Americane de la New York, în 1971. în des­
chidere, Hans Loewald a arătat că Freud a fost frustrat în încer­
cările sale de a trata conceptul de timp, dar și că în psihana­
liză, ca tehnică de tratament, ca metodă de cercetare, ca un
corp de teorie sunt esențiale conceptele și fenomenele legate
de timp... Loewald ne-a amintit cât de importante sunt:
Amintirea, uitarea, regresia, repetiția, anticiparea, prezentarea,
reprezentarea, influența prezentului asupra trecutului sub formă
' de gânduri, sentimente și comportamente; amânarea gratificației.
ritmurile nictemerale, variațiile și anomaliile în senzația curgerii
timpului; așa-zisa atemporalitate a sinelui; valorile, standardele
și idealurile în calitate de categorii orientate spre viitor; con­
ceptele de constanță a obiectului și identitatea de sine — toate
acestea sunt esențiale în munca noastră. Să adăugăm la acestea
rolul timpului în procesul psihanalitic, în programarea ședințelor
și în terminarea acestora. Mai mult, psihanaliza este de necon­
ceput fără teoria evoluției și ontogenezei dezvoltării mentale...
Fixațiile, întârzierile, deturnările, stagnările sau puseurile în dez­
voltare sunt factori majori în modelarea vieții mentale și a tul­
burărilor ei. Reelaborarea în prezent a factorilor de dezvoltare
conduce la o integrare mai armonică, mai puțin grevată de tul­
burări ale personalității și prin aceasta, într-un anumit grad, la
stăpânirea formării prezentului și a trecutului...
Cum este resimțit subiectiv timpul — măsurat obiectiv, în
calitate de durată de ceasornic? Ce distorsiuni ale timpului obiec­
tiv putem observa; cum le putem înțelege și explica? Fenomene
ca déjà vk-uI, amintirile ecran, amneziile, contracțiile timpului
în vise și fantezii pot fi subsumate rubricii experiențelor timpu­
lui și variațiilor lor... Sensurile simbolice ale timpului joacă un
 Timp, temporizare și perspectivă temporală 29

rol în viața psihică; cum anume sunt implicate aceste sensuri în

dezvoltarea conceptului de timp ca durată și succesiune a eveni­
mentelor în spațiul-timp fizic? Ce anume determină apariția aces­
tei concepții despre timp în ideația proceselor secundare?.,. Tim­
pul poate fi considerat în termenii relațiilor reciproce dintre tre­
cut, prezent și viitor, ca moduri active ale vieții psihice. în trava­
liul psihanalitic, descoperim interacțiunea între aceste trei mo­
duri temporale ale activității psihice în contextul transferului, al
impactului asupra prezentului pe care îl au amintirea și antici­
parea conștiente și inconștiente. (Relatat în Kafka, 1972, p. 650-51)

Voi începe prin a discuta despre patru probleme clinice legate

de timp, pe unele pe scurt, pe altele mai pe larg: (1) dezori­
entarea temporală masivă, (2) temporizarea interpersonală, (3)
restructurarea psihanalitică a experienței trecute și (4) per­
spectiva temporală.

Dezorientarea temporală masivă

Dezorientarea temporală masivă este larg recunoscută și

discutată în literatura psihiatrică. Cu toții putem conștientiza
un anumit grad de dezorientare în propriile noastre vieți, ast­
fel încât putem aprecia anumite aspecte ale dezorientării tem­
porale. în timpul somnului obișnuit se menține, totuși, o anu­
mită orientare temporală, însă „timpul pierdut“ sub anestezie
are un efect mai dezorientant. S-ar cuveni, poate, să menționăm
în mod special cercetările de pionierat ale lui Boring asupra
orientării temporale (Boring, 1933). Mergând într-o zonă ru­
rală liniștită, el îi trezește pe niște fermieri și îi întreabă cât
este ceasul. Apoi el se recomandă ca fiind cercetător și se in­
formează asupra indiciilor pe care ei le folosesc pentru a face
judecăți asupra timpului. Unul dintre cele mai importante cri­
terii s-a dovedit a fi senzația de umplere a vezicii urinare. Ast­
fel, Boring a aflat că „a-și veni în simțiri“, în măsura în care
aceasta se referă la simțul temporal (orientarea în timp), im­
plică efectuarea unui inventar în care un rol predominant pare
a fi deținut de, evaluarea tensiunilor corporale, a trebuințelor
și apetiturilor.
30 John S. Kaika

Dat fiind că de obicei reușim să ne fixăm niște alarme cor­

porale, cei mai mulți dintre noi avem de-a face relativ rar cu
dezorientarea temporală. Seara hotărâm la ce oră dorim să ne
trezim și adesea o putem face tară ajutorul unui deșteptător.
La fel, dacă uneori ne simțim mult mai bătrâni sau mai tineri
decât suntem, știm că ne simțim mai bătrâni sau mai tineri.
Dimpotrivă, anumiți pacienți dezorientați sunt obligați să se
comporte ca niște actori, deoarece ei nu știu niciodată care
parte din viața lor trebuie încorporată în rolurile pe care li se
cere să le joace. Astfel este Billy Pilgrim, personajul pricipai
din romanul Abator Cinci sau Cruciada copiilor de Kurt Von­
negut (1969).
Ascultă: Billy Pilgrim ajunsese să nu mai facă față timpului. A
adormit ca văduv senil și s-a trezit în ziua nunții sale. A intrat pe
o ușă în 1955 și a ieșit pe alta în 1941. A intrat înapoi pe aceeași
ușă și s-a pomenit în 1963. Zicea că și-a văzut nașterea și moartea
de multe ori și că vizita într-o ordine aleatoare toate evenimentele
care avuseseră loc între ele. Așa spunea el. Billy este la cheremul
timpului, nu are nici un control asupra momentului de viață pe care
urmează să îl viziteze și aceste excursiuni nu sunt neapărat dis­
tractive. Zice că are o continuă stare de trac, pentru că nu știe nicio­
dată care rol din viața lui urmează să îl joace în următoarele minute.
(p.20)

Termenul de actor este deosebit de potrivit, dat fiind că unii

pacienți învață să joace chiar foarte bine. Mulți învață să se
poarte ca și cum ar fi mult mai puțin dezorientați decât sunt de
fapt. Momentele fugitive în care ei au cunoștiință de confuzia
în care se află îi conduc spre elaborarea unor manevre defen­
sive iscusite. Singurul mod în care pot avea un avantaj asupra
psihiatrului este să profite de faptul că uneori ei știu mai bine
decât acesta cât de „duși“ sunt. Anticipez, însă, asupra teoriei
conform căreia mișcările de intrare și ieșire din psihoză sunt
mult mai rapide decât se crede în general. Să trecem de la dezo­
rientarea psihotică la o scurtă incursiune în viața cotidiană non-
psihotică.
 Timp, temporizare și perspectivă temporală 31

Temporizarea interpersonală

în schimburile de cuvinte care formează conversația cotidi­

ană, programarea în timp a intervențiilor verbale și a gesturilor
este determinată parțial de felul în care vorbitorul evaluează
caracteristicile ascultătorului și de o rețea complexă de ex-
pectații reciproce. Cu cât îmi cunosc mai bine prietenul, cu atât
mai corect îi pot evalua dispoziția, interesul pentru un anumit
subiect; felul în care el apreciază nivelul la care eu pot trata
acest subiect, și mulți alți factori, pot contribui la determinarea
nu doar a ceea ce eu comunic, ci și a ritmului sau schimbărilor
de ritm ale acestei comunicări. Acest ritm este mereu influențat
de feedback-ul verbal și nonverbal. Faptul că uneori schema
acestor schimburi este impredictibilă, poate avea efecte de dez­
orientare (Kafka, 1957b) și tăcerea psihanalistului sau ruperea
impredictibilă a acestei tăceri pot contribui la o dezorientare
benignă în care are loc restructurarea temporală.

Restructurarea psihanalitică a experienței trecute

Ar merita să punem în centrul imaginii pe care ne-o facem

despre aceste fenomene faptul că psihanalistul observă în prezent
restructurarea experienței trecute. Analistul este interesat de
efectele unor asemenea restructurări asupra experienței tim­
pului și a perspectivei temporale și, invers, de efectele schim­
bărilor în experiența temporală și în perspectivele despre natu­
ra acestei reorganizări. Asupra acestui subiect clinic există une­
le dovezi experimentale.
într-un studiu complex, Omstein (1969) a demonstrat efectele
restructuratoare pe care le au noile informații asupra aprecierii
duratelor de timp trecute. Abordarea lui poate fi relatată schema­
tic astfel: subiecții din grupul experimental învață o serie de
numere aparent aleatorii și apoi sunt întrebați de cât timp au
avut nevoie pentru a învăța seriile. Subiecții din alt grup au în­
vățat aceleași serii și apoi, înainte de a le fi pusă aceeași în­
trebare despre timpul care le-a fost necesar ca să le învețe, li
32 John S. Kafka

s-a dat un cod care transforma seriile aparent întâmplătoare

serii ordonate. Deși timpul de învățare era același, subiecți
care au primit codul au estimat această perioadă ca fiind ma
scurtă decât au estimat-o cei care nu au primit informații cui.
să le permită să-și reorganizeze — să-și recodeze — retro
spectiv experiența. Este binecunoscut faptul că numerele care
au o ordine sunt învățate mai rapid decât cele aleatoare. Subiect
care au primit codul care transforma seriile aparent aleatori
într-o serie ordonată după ce învățaseră deja numerele au es­
timat perioada care le-a fost necesară pentru învățare ca și cum
ar fi știut codul ordonator încă de la începutul învățării. In­
formația nouă a avut Într-adevăr un efect retroactiv asupra
aprecierii duratelor trecute.
într-un experiment efectuat cu câțiva ani în urmă (Kafka,
1957a), am studiat felul în care unele persoane abordează sarci­
na de a evalua durata unei serii de intervale de timp în care ei
au fost lăsați să stea — cu diferite seturi de instrucțiuni — în­
tr-o cameră întunecoasă, cu o lumină autokinetică. Aceste ]pe­
rioade alternau cu intervale de odihnă într-o cameră complet
întunecată, ale căror durate au fost de asemenea rugați să le
estimeze retrospectiv. Răspunsurile subiecților au fost înre­
gistrate pe bandă magnetică. De obicei, ei evaluau mai întâi
unul dintre aceste intervale — de exemplu, „a doua oară când
am fost în camera întunecată“, acest interval urmând să servească
drept jalon și drept unitate de referință cu care erau compara­
te celelalte, care urmau să fie „puțin mai lungi“ sau „cam pe
jumătate“ sau „cu o treime mai scurte“. Alegerea intervalelor
de referință pare să fie legată de stări de dispoziție și de afect
detectabile clinic; astfel, o coloratură afectivă depresivă parc
să se asocieze cu alegerea drept unitate de referință a perioa­
dei de ședere în camera întunecată. Această descoperire em­
pirică ar necesita confirmarea printr-un studiu predictiv. în
orice caz, configurația judecăților temporale a sugerat că unii
dintre cei care supraestimau duratele și care foloseau drept
referință perioadele în camera întunecată operau „corecții“ mai
mari atunci când estimau intervalele petrecute în camera cu lu­
mină. Ce înseamnă aceasta? Individul face un efort pentru a
 Timp, temporizare și perspectivă temporală 33

evalua corect intervalele. El selectează ca unitate de referință

un interval în camera întunecată probabil pentru că el crede că
acest interval poate fi evaluat mai corect decât celelalte. In­
tervalele de timp petrecute în camera întunecată sunt adesea
supraestimate — la fel se întâmplă și în cazul acestui individ.
Practicând o „corecție“ mai mare atunci când estimează inter­
valele în camera cu lumină, subiectul acționează ca și cum ar
ști că primul interval fusese supraestimat, folosindu-se aparent
de o autoobservație care operează undeva dedesubtul nivelu­
lui conștiinței, de vreme ce decizia conștientă de a alege in­
tervalele în camera întunecată a fost bazată pe opinia conștien­
tă că acestea pot fi mai corect evaluate. Efortul de a reconci­
lia experiențe ale duratei contrastante și divers concentrate,
divers granulate, poate fi studiat Ia fel de bine și în clinică, și
în experimentul de laborator. (Folosesc termenul de granulație
în același fel în care el este folosit pentru filmele fotografice —
dimensiunile variabile ale lui „acum“ reprezintă distanța tem­
porală între momentele de luciditate ale conștiinței.)
Aspectele temporale ale situației psihanalitice includ ur­
mătoarele:

1. Ședința de psihanaliză a pacientului, pauza extinsă pe care

și-o ia (de la serviciu, de la activitățile sale curente, de la
stilul lui comportamental și comunicativ obișnuit) repre­
zintă pentru analist munca lui extinsă și relativ curentă.
2. Mai mult decât pacientul, analistul presupune că contigui­
tatea de comunicare (și de experiență^) poate avea implicații
semnificative, care depășesc contiguitatea ca atare.
3. Mai mult decât pacientul, analistul presupune că distanța
temporală de comunicare (și de experiență) nu elimină posi­
bilitatea unei relații semnificative și poate fi chiar o defen-
să împotriva unei asemenea relații.
4. Se poate spune deci că analistul este în același timp un con­
densator și un dilatator al timpului.
5. Ordinea secvențială, semnificativă ca atare, poate fi apli­
cată și în contextul clarificărilor și interpretărilor. „Frazele“
visului secvențial, de exemplu, pot fi traduse prin clauze
34 John S. Katka

prepoziționale: scena de vis A, urmată de scena de vis B

poate fi interpretată în forma „dacă A, atunci B“.
6. Datorită faptului că analistul, un condensator și un dilata­
tor al timpului, atașează sensuri neobișnuite secvențelor,
acordând o deosebită atenție începutului și sfârșitului fiecărei
ședințe, deși în același timp pare că trăiește într-o altă for­
mă temporală, pe care o tratează „superficial“, pacientul
poate crede că analistul are o relație dintre cele mai ciudate
cu timpul.
7. Pacientul care găsește că unele din aceste ciudate moduri
de a trata timpul, contractându-1 și dilatându-1, sunt pro­
ductive și semnificative pentru o pătrundere mai profundă
în sine, poate să învețe să le utilizeze în propria lui expe­
riență temporală — prin identificare, prin alte mecanisme,
sau prin procese cognitive.
8. Scena va fi deci pregătită pentru reorganizarea sau, în lim­
bajul experimentaliștilor, pentru recodarea experienței tem­
porale.

Totuși, în ciuda utilizării cuvântului codare, următoarea

scurtă ilustrare clinică are mai curând de-a face cu „senzația
de timp“ decât cu o „imagine a timpului“, fie ea cât de subiec­
tivă — în analogie cu „senzația corporală a eului“ descrisă de
Federn (1952) față de „imaginea corporală“ a lui Schilder
(1950). Sensibilitatea analistului pentru fluctuațiile experienței
duratei la pacient poate facilita travaliul clinic datorită intimei
legături între experiența temporală subiectivă și viața afectivă.
Domnul Brown, un profesionist care a fost crescut de părinți
adoptivi, trăia alternativ, în timpul analizei, cu amanta și cu
soția lui. într-o ședință, care a avut loc în cadrul unei perioade
prelungite de conviețuire cu soția, el a vorbit despre senzația
că în timpul analizei făcea progrese dar și, pe larg, despre fap­
tul că resimțea o dificultate de a se „vedea pe sine“ în timpul
celei mai recente perioade prelungite cu amanta, care se ter­
minase deja de doi ani. După ce analistul a comentat că atunci
pacientul fusese mult mai schimbător, de la o ședință la alta,
decât acum, pacientul a început treptat să descrie senzația că

1
(li
ltff₽

Timp, temporizare și perspectivă temporală 35

perioadele petrecute cu amanta au o textură temporală diferită

de perioadele petrecute cu soția și copiii. Cu toate că modali­
tatea lui de a descrie oamenii, situațiile și sentimentele era com­
plexă, el se concentra mai ales pe efortul de a reexperimenta
și a reintegra discontinuitatea experienței sale, pe efortul de a
se „vedea“ pe sine atât în momente mai constante, cât și în pe­
rioade sacadate de schimbări de dispoziție rapide. Apoi, el a
vorbit despre eventuala terminare a analizei, anticipând senti­
mente voioase și nostalgice. A urmat apoi o relatare a planurilor
lui de a-i întreba pe părinții adoptivi despre părinții lui bio­
logici, pe care credea că aceștia îi cunosc. Au început să apară
detalii istorice despre părinții adoptivi, pe care el nu le mai
pomenise înainte, ca și fantasme despre părinții biologici. Apoi
el spuse că ar putea să existe o legătură între caracteristicile
amantei și părinții lui fantasmați. în ședința următoare, în con­
textul exprimării temerilor referitoare la ceea ce ar fi putut des­
coperi despre originea lui și la felul în care el ar putea reacționa
la aceste descoperiri, vorbind despre planurile, dorințele și
temerile față de viitorul lui, el relată un vis în care se afla în­
tr-o cameră pe colț, din care putea vedea în două direcții.
O altfel de legătură între evenimente și sentimente — adică
valorificând noi informații asupra unor episoade retrăite în tim­
pul psihanalizei — permite reorganizarea și reinterpretarea sen­
zației de timp. Experimentele referitoare la efectele noilor in­
formații asupra experienței temporale pot fi întrucâtva analoge
cu acest aspect al dezvoltării clinice. Văd asta ca pe un băț care
străbate mai multe straturi de fluid cu diferite unghiuri de re­
fracție; funcția restructurantă a psihanalizei apare ca și cum ea
ar amesteca aceste straturi. Astfel, tratamentul poate întări
simțul de continuitate al pacientului și poate facilita extinderea
viitoare a perspectivei temporale.
VA
Perspectiva temporală

Am folosit examinarea perspectivei temporale în travaliul

asupra proiecțiilor autobiografice în viitor, asupra „autobio­
grafiilor viitoare“ (Kafka și Bolgar, 1949). Am modificat tehni-
36 John S. Katka

ca folosită de Israeli (1936), adaptând-o pentru utilizarea ca j

tehnică proiectivă pentru „veterani“ — pacienți psihiatrici care '
au fost expuși atât de multor teste, încât nu mai răspundeau pro- '
cedurilor evaluative convenționale. Când a trebuit să evaluăm
statutul clinic al unor subiecți obosiți deja de teste, antrenați și
sofisticați în a răspunde la teste, le-am cerut să facă proiecții în
viitor, după următoarele instrucțiuni: „Aceasta este o zi din a- ,
nul...[peste cinci ani]. Descrie modul în care petreci această zi.“
După ce îndeplineau sarcina, pacienților li se cerea să se
plaseze din nou cinci ani mai târziu în viitor și să facă o listă
a celor mai importante evenimente din viața lor, pornind înapoi
pe firul timpului de la acea dată. în acest al doilea pas am dorit
să aflăm dacă într-o astfel de viziune retrospectivă proiectată
există vreo continuitate între viitorul imaginat și trecutul real.
Cu ajutorul metaforei refracției, folosită și mai sus, putem
vizualiza bățul care traversează straturile de fluid care repre­
zintă viitorul, prezentul și trecutul. Dacă straturile au vâsco-
zități specifice și ele nu sunt amestecate, refracția diferențială
va produce unghiuri aparente pe suprafața bățului, în timp re
un anumit grad de amestecare, de amalgamare va face ca barul
să pară drept. Dacă componentele afective alterează în mod
diferit administrarea probei realității pentru proiecțiile în vi­
itor, pentru experiența curentă și pentru amintirile din trecut,
vor putea fi puse în evidență diferențele de „vâscozitate“ de­
spre care vorbeam. Astfel, al doilea pas al procedurii supli­
mentează informația obținută în cadrul primului pas.
Pacienții noștri au primit cele două instrucțiuni asupra pro­
cedurii autobiografiei viitoare (AV) într-o situație față-în-fațâ,
în care au fost întrucâtva presați să răspundă rapid. în aceste
circumstanțe, a apărut clar că la început vor fi predominanțe
dorințele și/sau temerile. Pentru unii, comutarea pe evaluarea
a ceea ce ar fi realmente posibil sau plauzibil era imposibil de
realizat, pentru alții acesta comutare se făcea cu dificultate și,
în sfârșit, pentru alții, ea era mai puțin dificilă. Gradul de di­
ficultate varia de la o zonă ale vieții la alta — serviciu, căsni­
cie, rolul de părinte. Am considerat potrivite următoarele trei
puncte de referință:
 IIIJP»::

Timp, temporizare și perspectivă temporală 37

'a 1. Până unde este structurat viitorul?

re 2. în ce măsură sunt luați în considerație factori ai realității?
3. Care este conținutul specific și care sunt accentele semni-
n ficative și/sau omisiunile din AV?

n Asupra punctului 1. aruncă o lumină decisivă în primul rând

i- dificultatea pe care- o resimte subiectul atunci când realizează
“ sarcina. Gradul de dificultate este reflectat de productivitatea
e subiectului, bogăția și variația conținutului, comentarii despre
3 dificultatea sarcinii, ezitări, înroșire, transpirație și uneori dis­
crepanțe în conținutul celor două forme de AV.
Există uneori subiecți cărora li se pare aproape imposibil
i sa conceapă ideea de viitor. Un pacient cu o depresie severă
nu a înțeles în mod repetat instrucțiunile și a început să scrie
i dcsnre evenimente care avuseseră loc în urmă cu cinci ani, în
loc să proiecteze evenimente de peste cinci ani. în general, am
putut confirma frecventa observație după care subiecților de-
i primați le este deosebit de greu să se aplece asupra viitorului.
: La pacienții care au trecut de curând prin experiențe trauma­
tizante. am observat o constricție a câmpului temporal, atât a
viitorului, cât și a trecutului.
Informațiile asupra punctului 2, considerarea factorilor de
iii realitate, au rezultat mai ales din evaluările pe care clinicianul
II
I le-a făcut pentru AV-uri, în lumina tuturor informațiilor pe care
acesta le avea despre subiect. Dacă, de exemplu, un subiect
adult cu un nivel de educație și o înzestrare intelectuală rela­
tiv modeste se vede pe sine peste cinci ani studiind neurochirurgia,
nc-ani considerat îndreptățiți să vorbim la el despre o oarecare
ignorare a factorilor de realitate.
Abordarea analizei de conținut — punctul 3 — nu se de­
osebește esențial de cea utilizată în analiza oricărui material
proiectiv. Ne-a atras atenția cantitatea de detalii folosite pen­
tru a descrie diferite elemente din viața viitoare a subiectului.
O tânără celibatară, de exemplu, și-a descris viitorul fiu cu lux
de amănunte: comportament, nume, chip, voce, păr. însă sin­
gura menționare a unui soț a apărut în fraza: „Soțul meu este
deja în baie și acum eu pregătesc micul dejun, ascultându-1 pe
38 John S. Kafka

fiul meu povestind ce mai descoperise în dimineața asta și asi

gurându-mă că s-a îmbrăcat pentru grădiniță.“
în unele AV -uri, toți oamenii care apar sunt anonimi, da
altele sunt bogate în detalii și sunt pline de oameni reali; est
interesant de observat ce manevre utilizează subiecții pentru
evita confruntarea cu oamenii vii și cu problemele asociate o
ei. Deplasarea accentului este probabil cea mai subtilă și nu
flexibilă dintre aceste manevre. Totul se petrece ca și cum 1
structurile altminteri bine puse la punct ale viitorului subiec
tului ar rămâne unele zone nestructurate, confuze, unele golui
sau chipuri fără trăsături. Murray (1938) a exprimat bine re
lația dintre „scopul de lungă durată“ și conflictul rezolvat. C
cât conflictele sunt mai puțin rezolvate, cu atât ne putem aștejj
ta mai puțin la sinteză și integrare creativă în autobiografia vi
itoare. In orice astfel de procedură, ne putem aștepta ca ari
ile, sau „tematicile“, cum le numește Murray, care sunt cel mi
puțin integrate — adică în care scopurile de lungă durată sur
relativ absente — să fie legate de conflictele nerezolvate. î
travaliul nostru cu AV -urile, aceste conflicte nerezolvate sur
indicate de anxietate și de tendința de a evada, dar și de de
clarațiile extrem de optimiste — mai ales atunci când subiec
tul nu își poate justifica optimismul. Când un subiect descri
în AV -ul său ce bine vede (peste cinci ani) o zonă din viat
lui (de exemplu, serviciul) fără să ofere nici un detaliu despr
acesta, ne-a apărut fără nici o excepție că această arie reprezii
tă cea mai severă problemă din viața lui în momentul de faț:
Subiectul deprimat menționat mai sus, cel care a înțeles ii
strucțiunile greșit în mod repetat, a scris în final: „Mă simt c
și cum totul ar merge perfect și ca și cum aș fi făcut ceva î
viață. îmi place acesta nouă poziție.“ Dar el nu a fost capab
să spună cum este această nouă poziție și nu a putut decât s
specifice „M-aș îmbrăca în haine elegante — nu în haine d
lucru — și nu aș fi atât de obosit.“ A adăugat apoi spontai
„Mi-e teamă că nu voi fi capabil să realizez asta. Peste ciru
ani voi fi de zece ori mai rău decât sunt acum.“
în general, observațiile noastre ne-au condus la următoarei
ipoteze:
 Timp, temporizare și perspectivă temporală 39

1. Reacția primitivă la invitația de a formula o AV este o reacție

puternic afectivă (speranță sau groază).
2. Viteza cu care poate fi realizată comutarea pe o descriere a
viitorului rezonabil de realistă depinde de cel puțin trei fac­
tori: (a) relativa lipsă de conflicte importante nerezolvate,
(b) nivelul efectiv de funcționare al defenselor imediate și
(c) inteligența subiectului.

Spre sfârșitul studiului nostru, am început să comparăm

AV-urile soților și soțiilor. Cu toate că nu am urmat sistematic
această procedură, ne-am dat seama imediat că tema poate pune
în lumină arii de conflict și arii de congruență a expectațiilor.
Această tehnică a pus în evidență și diferențe și similarități în­
tre cei doi soți, în ceea ce privește funcția de administrare a
probei realității.
Deși această viziune asupra diadei maritale este legată în
mod specific de perspectivele de viitor, ea poate evidenția și
alte chestiuni legate de timp, care sunt de o importanță covâr­
șitoare și pentru diada psihoterapeutică și psihanalitică. Prin­
tre ele se află și efectele dezvoltării transferului asupra progra­
mării interpersonale și asupra dezorientării temporale, precum
și senzațiile înșelătoare, ca de exemplu atunci când o ședință
i se pare analistului interminabilă și pacientului scurtă, sau
vice-versa. Când se apropie faza de terminare a analizei, to­
tuși, nu numai că analizandul este la curent cu variațiile granu-
lației temporale care îi sunt accesibile, dar atât analistul, cât și
analizandul au o subtilă înțelegere mutuală a acestei granulații,
a perspectivei temporale în care ea este plasată și asupra mo­
dului în care perspectiva temporală este retrăită într-o formă
abreviată, telescopată în ședința individuală. Jaffe (1971) a des­
cris felul în care pacienta lui a perceput o reconstrucție într-o
serie de interpretări ale analistului — de fapt, o indicație că
analistul anticipase terminarea analizei, pentru care pacienta
declarase că nu era încă gata.
Granulația temporală personală a individului, pattemurile
și texturile ochiurilor care îi sunt accesibile, organizează so-
lidîficarea experiențelor sale în constante obiectuale, cel puțin
40 John S. Katka

într-un sens. De aceea, în măsura în care analistul este sen<

bil la multiplele modalități ale pacientului de a concentra s.
expanda experiența timpului, el este sensibil și la realități
multiple ale acestuia (Kafka, 1964). Familiarizarea și re-f
miliarizarea cu posibilitățile de a împărtăși ritmurile de org
nizare a experienței contribuie la explorările analizandului
la dezvoltarea variațiilor individuale ale ritmurilor și realității
comune. Poate că în acest moment se realizează o anumită co
gruență între perspectivele de viitor ale analistului și pacie
tului, cel puțin în materie de posibilități de viitor ale an
lizandului.
Deci, în studiul experienței temporale, clinicianul și expe:
mentatorul realizează ca descoperirile fiecăruia pot fi aplica
și în domeniul celuilalt. Voi dezvolta mai pe larg conceptul i
granulație (concentrare/expandare) temporală a realității
după ce voi examina mai îndeaproape aspectele teoretice, e
perimentale și clinice ale conceptului mai cuprinzător de rea
tăți multiple.
 CAPITOLUL DOI

GÂNDIREA ȘI
CONSTANȚA OBIECTELOR:
O REVIZUIRE A TEORIEI
DUBLEI LEGĂTURI

în limbajul cotidian, oamenii par a vorbi ca și cum ar exista

o realitate a simțului comun, universal recunoscută. Dar, în
același timp, cei mai mulți dintre noi suntem conștienți nu doar
de faptul că diferiți indivizi au percepții diferite despre reali­
tate, ci și că propria noastră percepție a realității se poate schim­
ba odată cu trecerea timpului sau cu trecerea dintr-un mediu
în altul. Fizica contemporană a mers mai departe în reorgani­
zarea acestor percepții variabile și a considerat că, pentru scopu­
rile ei, ideea de realitate a simțului comun este inadecvată;
acest fenomen este ilustrat de realitățile tratate de teoriile un­
dei și cuantei. Pe terenul psihiatriei și psihanalizei, limitele
conceptului de realitate a simțului comun sunt atât de evidente,
încât terapeuții trebuie să abordeze din toate direcțiile disponi­
bile problemele apărute din contactul lor cu realitățile multi­
ple. Cu toate că eu pun accentul pe aplicațiile practice, clinice
și tehnice ale conceptului de realități multiple, considerațiile
de logică formală nu pot fi ignorate.
Realitatea psihologică a pacientului psihiatric, în indiferent
ce moment, este o configurație particulară a organizării sti-
mulilor, și astfel de configurații se prezintă într-un flux con­
tinuu. Cu toate acestea, psihiatrii și psihanaliștii aplică un con­
cept de probă a realității în care „realitatea“ este realitatea
bunului simț, a obiectelor stabile, a lucrurilor și oamenilor care
prezintă un grad considerabil de identitate rigidă. Cu toate că
42 John S. Katka

această identitate formează materia primă a simțului comun,

psihiatrii — utilizându-și și ei bunul simț — sunt permanent
confruntați cu aparenta lipsă a simțului unei realități rigide la
pacienții lor.
Abordând această problemă, trebuie să facem diferența în­
tre comprehensiune (sau cuprindere) și înțelegere. Putem în­
văța să înțelegem o formulă matematică ce conține negativul
unei rădăcini pătrate, dar cei mai mulți dintre noi, de cele mai
multe ori, nu vom fi capabili să avem o comprehensiune a aces­
tei formule.1 Comprehensiunea sau cuprinderea unui lucra pre­
supune ca acesta să devină parte din experiența noastră. Aceas­
ta înseamnă că trebuie să îl simțim, deși el nu trebuie să con
stituie totalitatea experienței noastre. Trebuie să îl „prindem“,
folosindu-ne de ceva care este mai mare decât obiectul menit
a fi „prins“. Pentru comprehensiunea sau cuprinderea proble­
mei identității în psihiatrie — identitatea sinelui, identitatea
altora și identitatea obiectelor — trebuie să utilizăm o unealtă
conceptuală care este mai largă decât conceptul de identitate.
Chiar și pentru a descrie dezvoltarea unei realități bazate pe o
anumită constanță, avem nevoie de un concept legat de orga­
nizarea stimulilor, un concept care nu ia identitatea ca pe un
fapt împlinit.
Artiss (1962, p.140) și Arieti (1963) se află printre autorii
care s-au ocupat de această problemă. Artiss descrie modul în
care copilul le permite părinților săi să îi definească realitatea,
acordându-le „privilegiul de a pune nume“. Pentru a prezenta
acest concept, Artiss descrie o ipotetică ceartă între părinți și
copil. Copilul pune la îndoială autoritatea părinților de a-i pune
un nume. Dacă el refuză să le acorde părinților săi privilegiul
de a-i pune numele, de exemplu, John Doe, el va putea să spună
„Sunt lisus“ și atunci „apare deja analogul schizofren“. Deși
menită a ilustra formarea identității, ipotetica ceartă între părinți
și copil a lui Artiss apare ca un procedeu formal deosebit de
dependent de identitatea rigidă a cuvintelor, tocmai prin fap­
tul că este o ceartă. într-un exemplu din propria mea expe­
riență, Mary, o pacientă adultă care se lupta literalmente cu
problema privilegiului de a pune nume, suferise o dermatoză
 Gândirea și constanța obiectelor 43

gravă generalizată în timpul perioadei de învățare a limbaju­

lui, maladie care a obstrucționat integrarea dintre limbaj și ex­
periența corporală (cazul acestei paciente va fi discutat mai pe
larg mai jos). Cadrul conceptual pe care îl dezvolt aici, con­
struind pe marginea unor astfel de exemple, se bazează mai
curând pe fluiditatea percepției, decât pe rigida identitate a cu­
vântului.
Arieti, vorbind despre procesele gândirii schizofrenice,
citează principiul lui Von Domarus, conform căruia: „în timp
ce individul normal nu acceptă identitatea decât pe baza unor
subiecte identice, schizofrenul poate accepta o identitate baza­
tă pe predicate identice.“ Arieti scrie: „Dacă... se întâmplă ca
o schizofrenică să gândească „Fecioara Maria era fecioară, eu
sunt fecioară“, ea poate trage concluzia „Eu sunt Fecioara
Maria“...Pentru individul normal, o clasă este o colecție de
obiecte la care se aplică un anumit concept... în gândirea pa-
leo-logică... o clasă este o colecție de obiecte care au un pre­
dicat sau o parte comună.“ (p.59). Cu toate acestea, în acest
context Arieti nu arată că definirea a ceea ce este parte și ceea
ce este întreg, a ceea ce este subiect și ceea ce este predicat nu
sunt cărămizi din care este alcătuită experiența, ci rezultate ale
experienței. Când un pacient simte că una dintre caracteristi­
cile unei persoane este mai fundamentală, mai durabilă, mai
„identică“ decât persoana ca întreg, această caracteristică va
dobândi calitatea de subiect, iar persoana, devenită acum o sim­
plă personificare a mai stabilei idei, va dobândi calitatea de
predicat.
De exemplu, Dorothy L., o pacientă schizofrenică foarte in­
teligentă (despre care va fi vorba mai pe larg mai târziu), aflată
în faza de remisie, mi-a spus că în timpul celui mai recent
episod psihotic i s-a părut că o soră medicală blondă, cu ac­
cent străin, este personajul literar Heidi. După mai mulți ani
de terapie cu mine, ea a putut să-mi spună că pentru ea, căreia
îi plăcuse atât de mult cartea Heidi, trăsăturile de Heidi erau
cu mult mai importante și mai stabile decât identitatea per­
soanei ca întreg. în acel moment, ea nu se simțea nici pe sine
și nici pe alții ca având o existență continuă, o identitate per-
44 John S. Katka

sonată. Ideea sau senzația de „Heidi-etate“ avea o oarecare

continuitate. Care este subiectul și care este predicatul aici?
Astfel de observații m-au făcut să cred că, din punct de vedere
clinic, mai utilă decât termenul de „senzație de identitate“ este
expresia „echivalență subiectivă pe o anumită perioadă de timp“.
Termenul de „echivalență subiectivă“ se referă la „metoda
stimulilor echivalenți“ a lui Heinrich Klüver (1933).
Klüver observă că progresiva rafinare a experimentelor din
psihologia diferențială a condus la o continuă scădere a sem­
nificației psihologice a descoperirilor. O abordare tradițională
pentru psihologia diferențială este studiul celei mai mici dife­
rențe între doi Stimuli la care organismul poate răspunde dife­
rențiat. De exemplu, care este cea mai mică diferență între gri-
urile pe care le poate percepe un animal? Klüver intuiește că
încercarea de a elibera experimentele de genul de factori care
„interferează“ cu ele duce la abordarea unor experimente mai
fiziologice, în cele din urmă poate chiar la studiul biochimici
organelor de simț. Dacă rafinarea experimentală reduce semni­
ficația descoperirilor, Klüver consideră că ar fi mai semnificativ
să studiem cât de mare trebuie să ajungă să fie diferența din­
tre Stimuli pentru ca animalul să nu mai recunoască asemănările.
Să zicem, de exemplu, că un animal este antrenat să sară pen
tru a ajunge la o bucată de mâncare și să aleagă pătratul atunci
când îi este prezentat un fond alb pe care se află un pătrat mare
negru și un cerc mic roșu. Dacă acum îi prezentăm aceluiași
animal aceleași figuri, dar pe un fond albastru, va mai sări el
pentru mâncare și va mai alege pătratul? Este această situație
echivalentă din punct de vedere subiectiv cu prima? Răspun­
sul nu poate veni de la sine, dar dacă el este afirmativ putem
să complicăm și mai mult situația, confruntând animalul cu
același cerc roșu, dar alături de un oval mare și negru, în loc
de pătrat. Astfel putem testa gama de Stimuli subiectiv echiva­
lenți pentru animalul antrenat la început să sară ca răspuns la
un pătrat mare negru pe un fond alb.
Se poate vedea foarte clar că acest tip de experiment este
înrudit pe de o parte cu testele de raționament abstract și, pe
de altă parte, cu problema constanței obiectului, așa cum este
 Gândirea și constanța obiectelor 45

ea formulată în psihologia generală. Așa cum voi demonstra,

ci mai contribuie și la semnificația psihanalitică a acesteia. în
psihologia generală, constanța obiectului se referă la fenomenul
prin care, pentru un individ normal, un obiect, să zicem o masă,
rămâne aceeași masă, chiar dacă este văzută din unghiuri diferite,
presupunând diferite imagini retiniene. Echivalența subiectivă
este legată de identitatea obiectelor. Pattemurile echivalențelor
subiective pentru orice persoană sunt, desigur, determinate în
mare măsură de factori emoționali și motivaționali. De aceea,
este teoretic posibil ca la un moment dat să îl văd mai echiva-
icnt din punct de vedere subiectiv cu percepția mea actuală
despre mine însumi pe vecinul meu, decât pe mine așa cum
îmi amintesc că eram ieri. într-o asemenea situație, se poate
vorbi despre fuziunea de identitate cu vecinul. Pentru cei ce
au lucrat cu pacienți psihotici, acestea nu sunt niște conside­
rații exagerate. Pentru acești pacienți, senzația de identitate
poate fi descrisă în termenii experienței echivalenței subiec­
tive a stărilor eului într-o anumită perioadă de timp. (Mă refer
la stările eului ca și cum ar fi vorba despre niște unități par­
ticulare, ca niște „cuante“ și despre o „undă“ care le-ar stră­
bate ps toate). Conceptul de echivalență subiectivă nu este
străin cadrului de referință obișnuit în psihiatria dinamică. De
exemplu, fuziunea „mamei bune“ cu „mama rea“ pentru a for­
ma „mama“ poate fi privită ca stabilirea unei echivalențe subiec­
tive. Conceptul mai poate fi aplicat și ideii de „transfer“.
Rezumând: realitatea și logica simțului comun, limitate în
viața cotidiană și inadecvate pentru știința fizică, sunt încă și
mai inadecvate în psihiatrie. Logica bunului simț este bazată
pe principiul identității. Nu putem avea o „comprehensiune“ a
conceptului de simț al identității folosindu-ne de o unealtă care
nu cuprinde, ci dimpotrivă, este mai mică decât ceea ce tre­
buie „cuprins“. Realitatea psihologică a unei persoane la un
moment dat este reprezentată de configurația organizării stimu-
lilor și poate fi descrisă în termenii unei configurații de echivalențe
subiective. Avantajele acestui concept descriptiv sunt duble.
Mai întâi, echivalența subiectivă este un concept operațional
care face o punte între psihiatrie și celelalte științe ale com­
46 John S. Katka

portamentului. Aceasta Iasă loc pentru informația obținută de

abordările psihodinamice obișnuite — ca de exemplu fuziunea
între „bun“ și „rău“ în „mamă“. Dar configurația echivalențelor
poate fi studiată în contextul unor numeroase abordări teore­
tice ca întipărirea, condiționarea, concepțiile lui Piaget ș.a.m.d.
în al doilea rând, conceptul are o arie largă de aplicare, pornind
de la probleme de gândire abstractă până la cele de identitate
subiectivă și de constanță a obiectului. Astfel, ei permite o
abordare rațională a gândurilor paradoxale și a percepțiilor con­
tradictorii care se întâlnesc adesea în momente semnificative
ale terapiei (după cum voi demonstra cu ajutorul exemplelor
clinice).
Cu toate că nici o configurație de echivalențe subiective nu
este prin ea însăși mai validă, mai adevărată sau mai reală decât
vreo alta (după cum geometria euclidiană nu este mai validă
decât orice altă geometrie), părinții copiilor non-psihotici au
reușit să dea mai multă greutate unei anumite configurații de
echivalențe subiective în detrimentul unei mulțimi de alte con­
figurații posibile. Coexistența dintre ancorarea într-o realitate
și capacitatea de a cuprinde multe alte realități, chiar configu­
rații paradoxale de echivalențe subiective, poate fi descrisă ca
o abilitate de a face o „regresie în serviciul eului“2
Vom considera acum implicațiile unei asemenea viziuni rela-
tivizante despre realitatea psihică asupra travaliul psihanalitic.
S-a acordat multă atenție sistemului de valori al psihiatrului,
determinat cultural, și efectelor acestei orientări valorice asupra
muncii sale. Valorile care sunt în general examinate în acest
context se află în aria tradițională a eticii; nu apare explicit o
judecată de valoare în favoarea „logicii de simț comun a iden­
tității“. Dar pacienții sunt la fel de sensibili la judecățile de
valoare care privesc aspectele formale ale gândirii lor, ca și la
judecățile de valoare derogatorii care privesc sentimentele și
aspirațiile lor. După cum am arătat, aplicațiile tehnice speci­
fice ale conceptelor se referă ia locul paradoxului în psihote­
rapie și managementul terapeutic. A recunoaște, retrospectiv,
că unele etape semnificative ale terapiei presupun un paradox,
nu înseamnă a pleda pentru iraționalitate. în cură, terapeutul
 Gândirea și constanța obiectelor 47

poate fi comparat cu un șef de trib sau de stat. După cum șeful

de stat deține această poziție adeseori datorită faptului că el
acceptă mai multe realități decât pot accepta cei pe care îi con­
duce, terapeutul își poate și el ajuta pacientul, datorită per­
spectivei mai largi pe care el o poate avea asupra realităților
posibile.
Ideea unei realități mai largi este prezentă în mod implicit
în clasica atitudine psihanalitică a atenției liber flotante. Isto­
ria abordărilor psihoterapeutice pentru pacienții psihotici pre­
zintă o evoluție de la o deschidere mai îngustă la una mai largă.
Paul Federn (1952) pleda pentru desemnarea unor terapeuți
diferiți pentru același pacient aflat în fazele regresate și com­
pensate ale bolii sale. Discuțiile pe care le-am avut cu diverși
clinicieni care au lucrat cu Frieda Fromm-Reichmann au ară­
tat că interesul ei pentru contactele de la inconștient la in­
conștient între terapeut și pacientul psihotic a lăsat locul ac­
centului pus pe contactele de la eu la eu, contacte cu zonele
intacte sau mature ale pacientului. Dezvoltări mai recente din
cadrul centrelor de tratament orientate spre psihanaliză, con­
ceptualizare doar retrospectiv, arată o diminuare treptată a aces­
tor atitudini „sau-sau“. Terapeutul care într-o ședință s-a ală­
turat pacientului în desfășurarea unui material profund regre­
siv poate participa în aceeași zi, cu același pacient, la o dis­
cuție factuală despre programul de lucru, în cadrul unei ședințe
a tuturor membrilor spitalului, personal și pacienți deopotrivă,
întt-un spital orientat spre psihiatria dinamică, un terapeut poate
într-o zi să discute cu un pacient împachetat în cearceafuri
umede și în ziua următoare îl poate invita pe același pacient la
un prânz în afara spitalului. Capacitatea terapeutului de a res­
pinge noțiunile stereotipe despre ceea ce este nepotrivit poate
fi un important factor terapeutic.
în cele ce urmează, voi prezenta exemple de comutări între
realitățile trăite — exemple de situații în aparență paradoxale,
adunate din experiența mea cu pacienții internați.
O femeie care realizase considerabile progrese în compor­
tamentul ei social a cerut să fie trecută în rândul pacienților ex­
terni. Cererea i-a fost refuzată din cauză că progresele sale so-
48 John S. Kafka

ciale au fost interpretate ca o fațadă calculată și din cauză că

asemenea schimbare de statut ar fi putut fi folosită ca o manevr
de distanțare. Pacienta a replicat că abilitatea ei de a-și calcu
la comportamentul era un semn de progres față de perioada i
anterioară sever psihotică, progres care ar trebui să conducă la
statutul de pacient extern. Terapeutul a recunoscut existența i
nui paradox, dar nu și-a schimbat poziția. Curând după aceea,
aceeași pacientă a adresat administratorului un raport amănunț
despre garda din timpul week-end-ului. După ce a ascultat aces
raport, o soră i-a spus administratorului: „De ce n-o încadra
în conducerea spitalului?“ Administratorul a considerat că aceastd
sugestie nu este lipsită de merite și s-a luat serios în calcul
bilitatea ca o pacientă căreia tocmai îi fusese refuzat sta
de externă să fie salarizată ca membru al personalului care lt
crează cu pacienții. Aceasta reprezintă, cred, o adevărată schirr
bare de realitate. Atunci când administratorul a fost de acor
să îi acorde pacientei statutul de membru al personalului, el
perceput-o, și ea s-a perceput pe sine, într-o altă realitate. E:
periența pacientei nu trebuie confundată cu „experiența emoție
nală corectivă“ a lui Alexander, care este bazată pe jocul conștier
de rol. Ideile dezvoltate aici ne pot ajuta să conceptualizăr
multiplicitatea de roluri care există în orice program de spi
în care pacienții nu numai că se ajută unii pe alții, dar pot chi
să ocupe poziții de responsabilitate pentru alții (Kafka, 1964)
Un alt exemplu de schimbare retrospectivă este și ceea
s-a întâmplat în terapia lui Mary, care timp de mulți ani a u
lizat automutilarea ca tehnică de șantaj. După una dintre
tele ei perioade lipsite de simptome, ea a cerut să treacă-1
statutul de pacient extern pentru că, spunea ea, dacă va con
tinua să trăiască printre pacienții care manifestă tulburări, simț
tomul ei va reapărea. Terapeutul a susținut cererea pacientei
dar administratorul a spus „Nu, asta nu e altceva decât vec
ei șantaj.“ Totuși, realitatea se schimbase: terapeutul, care
cunoscuse noua percepție de sine înregistrată de pacient, nu
mai văzut această cerere ca pe un șantaj.
Ultimul exemplu prezintă o analogie cu creșterea: când
mamă își lasă copilul să facă primul pas, ea nu-și „depășeșt
 Gândirea și constanța obiectelor 49

frica“, nu „acceptă posibilitatea“ ca acesta să cadă. Mai curând,

pentru un moment, realitatea pentru mamă și copil trebuie să
fie aceea că el nu va cădea, o realitate deci mai largă, care pen­
tru un spectator pare un delir sau o folie ă deux.1. Este vorba
aici, cred, despre paradoxul primar al identității — simbioză
care îi permite copilului să facă pasul care îl îndepărtează de
mama lui, atunci când iubirea și acceptarea reciprocă a sepa­
rării devin echivalente din punct de vedere subiectiv.

Realități multiple Și teoria dublei legături

Coexistența dintre ancorarea într-o realitate și menținerea

capacității de a cuprinde mai multe organizări ale realității
este în mod evident legată de problemele care stau în centrul
atenției teoreticienilor dublei legături. în contrast cu acești
teoreticieni care susțin că expunerea la injoncțiuni sau rea­
lități multiple și contradictorii tinde să fie patogenă, eu am
fost impresionat de aspectele pozitive, „sănătoase“ ale capa­
cității de a tolera diferite organizări ale realității. Totuși, teo­
ria dublei legături pare a fi o abordare promițătoare pentru u-
nele probleme dificile. în 1964 am participat în calitate de
consultant la un proiect al Institutului Național de Sănătate
Mentală, în care se studiau caracteristicile cuplurilor abia con­
struite sau pe cale de a se căsători. Studiul era prospectiv
deoarece evalua potențiala influență a caracteristicilor cu­
plurilor asupra anumitor trăsături ale viitorilor copii, ca sănă­
tatea psihologică și eventuala natură a patologiei lor. înainte
de începerea studiului, ne-am întrebat ce caracteristici ale
potențialilor părinți ar trebui să fie investigate într-un proiect
care își propune să surprindă vicisitudinile obișnuite ale re­
constituirilor genetice retrospective. Am tras concluzia că mai
la îndemână decât formularea unei ipoteze pornind de la o in­
finitate de posibile conținuturi ale comunicării este trasarea
ipotezei și planului de cercetare pe baza caracteristicilor for­
male ale pattemurilor de comunicare. Teoria dublei legături
 w
50 John S. Katka

ne-a oferit o astfel de ipoteză formală și ne-a apărut deci dem­

nă de o mai atentă examinare.
Comunicarea paradoxală, care este un element primar al
teoriei dublei legături, este legată de o chestiune mai generală,
anume de ambiguitate. Este util să examinăm din perspectiv;
ambiguității o serie de proiecte separate, clinice și teoretice,
urmărind mai ales aspectele pozitive ale acesteia — semnifi­
cația foamei de ambiguitate și a toleranței la ambiguitate.
Definiția formală a ambiguității ne poate ajuta să înțelegem
implicațiile acesteia, precum și natura comunicării paradoxaic.
Cu toate că în limbajul comun se spune că informația este am­
biguă atunci când ea este conflictuală, în limbajul logicii for­
male se spune adesea că informația este ambiguă doar când
datele conflictuale sunt de diferite „tipuri logice“ — adică de
nivele diferite de abstracție. Din punct de vedere formal, am­
biguitatea este o abreviere a expresiei „ambiguitatea tipurilor“
sau — și mai complet — „ambiguitatea tipurilor logice“. Se
poate arata întotdeauna că o comunicare paradoxală constă în
date contrastante care aparțin unor diferite niveluri de abstracție.
Cu toate că, din punct de vedere psihologic, asociem ambigu­
itatea mai curând cu nesiguranța decât cu paradoxul, comuni­
carea ambiguă și comunicarea paradoxală sunt sinonime Jir
punct de vedere logic.
Acele aspecte ale teoriei dublei legături care au fost dez­
voltate în mod formal evidențiază faptul că expunerea exce­
sivă la comunicarea paradoxală este patogenă sau, mai speci­
fic, este schizofrenogenă. Propriile mele observații clinice au
sugerat că expunerea imposibil de evitat la situațiile ambigue
din viața de zi cu zi le apărea mai puțin tolerabilă, mai „diso­
ciativă“ și mai „stranie“ celor care în perioadele timpurii fuse­
seră insuficient expuși la comunicarea paradoxală — astfel că
mă aflu într-o aparentă opoziție cu principala teză a teoriei
dublei legături. Mai mult, insuficienta expunere a copilului la
ambiguitate în timpul fazelor decisive ale dezvoltării sale părea
să fie legată de teama de paradox pe care o resimțeau părinții
înșiși. Cu toate că teoreticienii dublei legături se referă și la
„dublele legături terapeutice“, acestea aparformalmente asemă-
 Gândirea și constanța obiectelor 51

nătoarc variantei patogene. Ele sunt descrise ca având loc în­

tr-o atmosferă interpersonală binevoitoare, dar asemănarea lor
formală crează dificultăți conceptuale care constituie un ob­
stacol în calea aplicării în cercetare a acestei teorii.
Dacă ar fi fost Într-adevăr posibil să identificăm comunicări
de tip dublă legătură patogenă doar pe baza caracteristicilor
formale, ar fi fost relativ simplu să fie identificați acei părinți
tineri care au tendința de a comunica în felul acesta, iar copilul
lor să fie comparat cu copiii părinților care nu sunt înclinați
spre emiterea unor astfel de mesaje cu dublă legătură. Olson
(1969) trece în revistă dificultățile întâlnite în alte studii obiec­
tive care utilizează conceptul de dublă legătură. Propriile noas­
tre dificultăți în identificarea „celor care constrâng dublu și
patogen“ au fost legate de (1) problema discriminării între legă­
turile binevoitoare, „terapeutice“ și legăturile patogene, (2)
ubicuitatea paradoxului (de exemplu, soțiile care le cer soților
lor sa fie spontan mai tandri [Ryder, 1970]), (3) observația că
în comunicarea umană nivelul de abstracție este într-o conti­
nuă fluctuație și (4) concluzia conform căreia comutările nivele­
lor de abstracție nu pot fi probabil diferențiate de comutările
în relația de rol. Teoria dublei legături nu s-a dovedit deci a fi
utilă în mod direct pentru scopul cercetării noastre. Totuși,
analiza dificultăților și o examinare critică a teoriei au con­
tribuit de reformularea unor idei care privesc comunicarea
parentală paradoxală.

Evaluare critică a teoriei dublei legături

Teoria dublei legături susține că o istorie personală mar­

cată de expunerea la capcane de comunicare de neevitat este
schizofrenogenă și încearcă să explice senzația de a fi prins
pe care o resimte pacientul, o experiență la care terapeutul
poate pătrunde ușor prin empatie. Bateson și colab. (1956) dau
exemple ușor de recunoscut, ca acela al unui tânăr care s-a re­
cuperat destul de bine după un episod schizofren acut și care
a primit în spital vizita mamei sale. Plin de bucurie că o vedea,
el a iuat-o impulsiv de după umeri, dar ea înlemni. Când el își
52 John S. Katka

retrase brațele, ea întrebă: „Nu mă mai iubești?“ El roși

ea îi spuse să nu se mai rușineze și să nu se mai teamă atât c
sentimentele sale. Pacientul a primit astfel mesaje care sen
nalau că, pentru a-și păstra legătura cu mama sa, el trebuie
și în același timp nu trebuie — să-i arate acesteia afecțiune
pe care i-o poartă. Impresionat și sensibilizat la prezența unc
asemenea situații imposibile, tară nici o variantă câștigăt
clinicianul pare să le întâlnească peste tot. Tatăl lui Susan,
tânără schizofrenă, a operat mari schimbări în cariera lui eclez
astică pentru a putea plăti tratamentul acesteia într-o clini
particulară. în ciuda unui recent atac de cord, el și-a aband
nat sutana și a devenit un scriitor și un conferențiar activ, c
faimă națională. în timpul unei vizite la clinică, el a explicat
atât fiicei sale, cât și conducerii spitalului că înnoirea energi
ilor sale, a întregii sale vieți, o datora necesităților financiar«
suscitate de costurile mari ale spitalizării ei. S-ar putea spune
ținând cont de aceste date, că pacienta era prinsă într-o dub
legătură. Dacă ar face eforturi încununate de succes pentru <
recuperare rapidă, ea l-ar putea priva pe tatăl ei de reînnoire,
energiilor despre care aceasta vorbise. Dacă nu ar fi reușit si
se refacă suficient pentru a fi externată, necesitățile financia­
re rezultate din aceasta l-ar putea împovăra pe tatăl ei cu
muncă „ucigătoare“. S-ar părea că ea era într-o situație fă
nici o variantă câștigătoare.
Următorul caz se caracterizează, în aparență, prin același
fel de capcană. Bemard, fiul unui dirijor, el însuși talentat 1:
muzică, primise încă de timpuriu în cadrul familiei comunicăr
de natură să-i sugereze că singura ocupație valoroasă este acee;
de muzician. în același timp, i se spusese și i se repetase
pre tragediile întâmpinate de fiii de muzicieni care au încercai
să calce pe urmele taților lor. I se spusese că, într-o astfel de
situație, efortul competitiv era distrugător nu numai pentru fiu
ci și pentru numele familiei, pentru numele tatălui. în ciud;
dorinței sale, frecvent exprimate, de a urma o educație muzi­
cală, el era sistematic îndepărtat de la o asemenea educație,
această casă saturată cu muzică. La șase sau șapte ani, el dez­
voltă un ciudat manierism: alerga spre tatăl său, realizând un
 Gândirea și constanța obiectelor 53

contact „staceato“, aruncându-și pentru un scurt moment brațele

în jurul acestuia, și apoi fugea de el cât putea de repede. Trăsă­
turile dominante ale tabloului sau clinic erau oscilația extremă
între grandoarea sentimentelor și netrebnicia cea mai abjectă,
fracționarea reprezentării de sine și o lipsă generală de conti­
nuitate în ideație.
Mai târziu voi dezvolta aceasta și alte materiale cazuistice,
dar deocamdată aceste exemple arată că situația „vai de tine
dac-o faci, vai de tine dacă n-o faci“ descrisă de teoria dublei
legături oferă un cadru seducător de elegant și imediat plauzi­
bil pentru observațiile clinice. Ca exemplu pentru o dublă con­
strângere terapeutică, Bateson și colab. citează un episod din-
tr-un caz tratat de Frieda Fromm-Reichmann (care a devenit
apoi ficțiunea cu titlul Niciodată nu ți-am promis marea cu
sarea de Hannah Green). La un moment dat, pacienta îi povestește
terapeutei despre zeul din delirul ei. Terapeuta răspunde că ea
nu crede în acest zeu și apoi o îndeamnă pe pacienta să-i ceară
voie acestui zeu să lucreze în terapie cu doctorița. Astfel, te­
rapeuta a prins-o pe pacientă într-o dublă legătură. Dacă pa­
cienta ar iî ajuns să se îndoiască de existența zeului ei, atunci
ea ar fi fost de acord cu Fromm-Reichmann și ar fi admis
atașamentul ei față de terapie. Dacă ea ar fi insistat ca zeul ei
este real și i-ar fi cerut voie să facă terapie, atunci aceasta ar
fi sugerat că Fromm-Reichmann este mai puternică decât zeul —
deci din nou ar fi admis că are o relație semnificativă cu tera­
peutul.
Dubla legătură terapeutică, la fel ca și cea paradoxală, este
formată din informații conflictuale care presupun o comutare
între nivelele de abstracție. După cum am indicat mai sus,
asemanarea dintre trăsăturile formal definite ale dublelor legă­
turi, terapeutică și patogenă, complică considerabil încercările
de a le diferenția în scop de cercetare, pentru studiul secvențelor
de comunicare prezente. Acesta este cu atât mai adevărat cu
cât suntem în căutarea unor paradoxuri care pot „promova in­
dividuala “ — și în acest sens ele pot fi numite terapeutice —
în situații non-terapeutice. Totuși, când Bateson și colab. in­
dică componentele necesare pentru o situație de dublă legă-
 r

54 John S. Kaika

tură, ei se concentrează în special asupra rolului în etiologia

schizofreniei pe care îl atribuie acesteia. Astfel, aceste com­
ponente sunt: (1) una sau mai multe persoane (2) experiența
repetată (3) o injoncțiune primară negativă (4) o injoncțiune
secundară care se află în conflict cu prima la un alt nivel de.
abstracțiune și, ca și prima, este impusă prin pedepse sau sem­
nale care amenință supraviețuirea și (5) o injoncțiune terțiară
care îi interzice victimei să evadeze din câmpul acestor des­
fășurări.
Factorul care deosebea această teorie de alte teorii, în mo­
dul cel mai specific, semnificativ și interesant, este atenția în­
dreptată asupra schimbării nivelului de abstractizare. Astfel de
conflicte calitativ diferite sunt paradoxuri. Prin ce diferă de
contradicție un paradox, termen sinonim cu „ambiguitatea
tipurilor“? Watzlawick și colab. (1967) ilustrează contradicția
prin exemplul unui semn de stop de care este prins un alt semn
pe care scrie „nu opriți la indiferent ce oră“. în această situ­
ație contradictorie, subiectul poate alege să se supună unei.',
sau alteia dintre injoncțiuni. La fel, un tată care îi spune fiului
său să nu bârfească, dar în același timp îl întreabă* cum a dat
de bucluc sora lui cea mică, face cereri contradictorii. Se pre­
supune că fiul poate alege cărei injoncțiuni să i se supună, 'lo­
tuși, relația de rol dintre tată și fiu în contextul injoncțiunii de
a „nu bârfi“ diferă de relația lor de rol în contextul cererii de
informații despre soră. Această cerere poate implica „Fiule, în
această situație, te poți considera mai curând ca un adult, c;.
mine, și ar trebui să mă ajuți să protejez și să educ un copil.“
Astfel de posibile comutări ale nivelelor de abstracție aruncă
o umbră de îndoială asupra existenței unor contradicții „pure"
în comunicarea obișnuită. Acesta este un alt factor care com­
plică identificarea paradoxurilor, opuse contradicțiilor, atunci
când secvențele de comunicare sunt analizate în scopuri de
cercetare.
Watzlawick și al. ilustrează paradoxul prin fotografia unui
pasaj de nivel deasupra unui drum. Pe pasaj este un semn pe
care scrie „Nu luați în seamă acest semn“. Acest semn, pro­
babil o farsă, nu este contradictoriu din punct de vedere for-
 Gândirea și constanța obiectelor 55

mal, dar crează un adevărat paradox prin autoreflexivitatea lui.

Ca să nu îl iei în seamă trebuie mai întâi să îl observi. însă
acest simplu act de a lua cunoștiință de el înseamnă nesupune­
rea la injoncțiunea enunțată. Astfel, semnul poate fi respectat
doar dacă nu este respectat. Natura unor asemenea paradoxuri
a fost studiată de Whitehead și Russel (1910). Teoria tipurior
a lui Russel stipulează că paradoxurile presupun diferite nivele
de abstracție, care nu sunt imediat vizibile. Paradoxul „Nu lu-
ați în seamă semnul“, de exemplu, conține o asemenea co­
mutare bruscă deoarece cuvântul „semn“ și semnul material
pe care este scris acest cuvânt; presupun diferite nivele de ab­
stractizare. Whitehead și Russell ar spune că în propoziția de
mai sus eu am explicitat comutarea ascunsă între „tipurile lo­
gice“ — am comunicat despre comunicarea paradoxală; adică,
am „metacomunicat“ și am scăpat de paradox. Acest aspect al
unei abordări a paradoxurilor este relevant pentru teoria dublei
legături, care postulează că cel care este inundat de comunicări
parentale paradoxale, cuplate cu tabuuri ale „metacomunicării“
prezintă un mai mare risc de schizofrenie. Un alt aspect al lu­
crării lui Whitehead și Russel este încă și mai congruent cu re­
formularea pe care o propun, și voi demonstra aceasta în cele
ce urmează.

Reformularea ideilor despre comunicarea paradoxală parentală!

Baza formală

Reformularea mea se concentrează asupra efectelor pe care

le are tehnica părinților de a evita să exprime paradoxuri și sla­
ba lor toleranță la ambiguitate. Aceste efecte reprezintă pentru
copil experiențe de disonanță, el fiind inevitabil confruntat cu
alte date experiențiale care sunt ambigue și pline de parado­
xuri și care trebuie să fie incluse cumva în „realitatea“ sa. Dim-
potriv-.i, toleranța parentală la paradoxurile ireconciliabile pe
care copilul trebuie să le întâlnească în explorările prin edu­
cație și prin joc ale lumii lui în continuă expansiune îl ajută pe
acesta să facă față acestor paradoxuri. Reacțiile normale ale
56 John S. Katka

părinților, care nu fac mare caz de fenomenele pe care fiecare

se simte obligat în același timp să le observe și să nu le ob­
serve, îl pot ajuta pe copil în integrarea treptată dintre reali­
tățile parentale și propriile sale formulări evolutive ale reali­
tăților. O asemenea integrare îl mai ajută pe copil și să se r j-
laționeze cu părinții lui ca obiecte pozitive, în sensul psihana­
litic al cuvântului, în același timp făcând posibil un grad nece­
sar de acomodare cu sistemele paradoxale care reprezintă rea­
litatea.
Deși aceasta teză derivă din și va fi susținută de observații
clinice, în cele ce urmează voi face o scurtă incursiune adițio­
nală în logica formală, care revelează o temă congruentă.
Bateson și al. se concentrează pe tehnicile folosite de Rus­
sell pentru a scăpa de paradoxuri, dar Whitehead și Russell ret
comandă utilizarea tehnicii lor de evadare doar după ce ai fix.
deja prins în capcană. Ei însă avertizează în mod special îm­
potriva excesivelor precauții în evitarea capcanelor, arătând că
raționamentul nu mai poate înainta dacă se fac tentative ri­
guroase pentru a evita orice posibilitate de paradox chiar și în
cel mai formal lanț logic. Concret, ei vorbesc despre necesi­
tatea ambiguității tipurilor pentru a face ca un lanț de rațio­
namente să se aplice oricărui caz, dintr-o serie infinită, ceea
ce nu ar fi posibil dacă am încerca să evităm utilizarea unor
cuvinte și simboluri tipic ambigue. Totuși, chiar și cel mai cla­
sic silogism conține o anumită cantitate de „ambiguitate a
tipurilor“. De exemplu: „Toți oamenii sunt muritori. Socrate
este om. Deci, Socrate este muritor.“ Nu e chiar așa, ar spâne
Russell: nu vom ști dacă Socrate este muritor decât atunci când
el moare.
Pledând pentru necesitatea ambiguității, Whitehead și Rîn­
șeli nu oferă dovezi formale. Kurt Godel (1931) merge mai
departe decât ei, dovedind cu argumente formale necesara in-
completitudine a unui sistem finit. El arată că „dacă aritme­
tica este consistentă, consistența ei nu poate fi stabilită prin-
tr-un raționament metamatematic care să poată fi reprezental
în interiorul formalismului aritmeticii.“ (Nadei și Newman.
1958,p.7)

i
 Gândirea și constanța obiectelor 57

Nagel și Newman, care au făcut accesibilă opera .lui Godel

și celor care nu sunt matematicieni, arată că argumentul aces­
tuia nu elimină posibilitatea existenței unor dovezi strict fi­
naliste, care să nu poată fi reprezentate în interiorul aritmeticii
(p.98). Dar astăzi se pare că nimeni nu știe exact ce este o
dovadă finalistă care nu se poate reprezenta în interiorul arit­
meticii. în ceea ce privește propunerea mea de reformulare,
ceea ce mi se pare semnificativ în opera lui Godel este demon­
strația conform căreia, chiar și în procedurile logicii formale
menite să evite trivialitatea, trebuie să accedem la nivele de
abstracție din ce în ce mai cuprinzătoare. în felul acesta ofe­
rim un suport formal avertismentului mai impresionist dat de
Whitehead și Russell de a nu evita posibilitatea paradoxurilor.
Acesta este congruent cu o reformulare fundamentată clinic
care pune accentul pe necesitatea psihologică a unei expuneri
adecvate la ambiguitate. Pentru această formulare, demonstrația
lui Godel poate să mai faciliteze și concentrarea spotului de
atenție: individul care se dezvoltă, care trebuie să opereze în­
tr-un sistem deschis resimte o disonanță pentru care nu a fost
pregătit atunci când părinții lui operau și comunicau ca și când
în viață nu ar exista decât sisteme închise.
Dacă în logica modernă consecvența într-un sistem închis
este asociată cu trivialitatea, în sistemele vii, mai ales în ex­
periența și comunicarea umană, o reducție asemănătoare în ter­
meni operaționali este de neconceput. Studiul proceselor noas­
tre perceptuale pune în evidență ideea pe care am prezentat-o
în introducere — anume că, în fiecare percepție pe care o avem,
noi trecem rapid prin diferitele stadii și nivele de organizare.
Mai târziu voi pune în discuție mai în detaliu prezentarea tahis-
toscopică a planșelor Rorschach (Stein, 1949), care arată că,
reacționând la un astfel de spectacol, noi recapitulăm istoria
noastră perceptuală. Deocamdată vreau să subliniez că cele mai
scurte prezentări tahistoscopice dau naștere celor mai „con­
crete“ răspunsuri, ca cele date de copil, iar cele mai lungi ex­
puneri implică niveluri mai înalte de abstracție — dând naștere
unor răspunsuri de adult.
58 John S. Katka

Deci, așa cum sugerasem mai sus, schimburilor interumane

obișnuite nu le poate fi aplicată o disticție riguroasă între con­
tradicție, care presupune un singur nivel de abstracțiune, și
paradox, care presupune mai multe. O conversație, cuvinte
spuse și ascultate, comunicarea vie în general, poate fi plas..tâ
la mai multe niveluri de abstracție. în mod strict, orice con­
tradicție este un paradox, dar o experiență paradoxală acută —
ca semnul „nu luați în seamă acest semn“ — este creată de
gradul de nepregătire pentru modificarea nivelurilor de ab­
stracție implicate.4
„Realitatea“ psihologică depinde de nivelul de abstracti­
zare la care ne plasam la un moment dat. Mai sus, chiar in
acest capitol, m-am referit la studiul lui Klüver (1933,1936)
despre mărimea diferenței dintre Stimuli pentru ca un subiect
să nu mai poată recunoaște asemănările. Metoda lui determină
limitele nivelelor de abstracție între care există o echivalență
subiectivă. Am subliniat faptul că asemenea configurații de
echivalențe subiective — patternuri de organizare, de ab­
stractizare — sunt însăși materia din care se construiesc reali­
tățile noastre, configurațiile noastre de constanță a obiectului,
în sensul în care acest termen este utilizat în literatura de psi­
hologie experimentală și de psihanaliză. Dacă „posibilitățile
de realitate“ ale unui individ sunt astfel legate de aria de
cuprindere a nivelelor lui de abstracție, comunicarea lui cu alt
individ depinde într-o anumită măsură de corespondența din­
tre gradul lui propriu de cuprindere a nivelelor de abstracție
și gradul celuilalt. în capitolul I am examinat programarea
temporală a conversației obișnuite. Aceasta este puternic in­
fluențată de modul în care noi evaluăm nivelul de abstracție
la care se plasează cuvintele fiecărui partener al conversației
(Kafka, 1957b). Descrierile clinice ale unor scheme de co­
municare dezorientante, „înnebunitoare“ făcute de Searles
(1957) presupun adevărate acrobații în trecerea de pe un ni­
vel de abstracție pe altul.
Suntem pregătiți doar pentru unele dintre distanțele care pot
exista între diferite nivele de abstracție. Diferențele între aces­
te tipuri de distanțe sunt obiectiv cantitative, dar ele duc la ex­
 Gândirea și constanța obiectelor 59

periențe subiectiv calitativ diferite. Din punct de vedere psi­

hologic, schimbarea nivelului de abstracție pentru care suntem
pregătiți se asociază cu experiențe pe care putem continua să
le numim contradicții, iar schimbările pentru care nu suntem
pregătiți sunt asociate cu experiențe pe care putem continua să
le numim paradoxuri. Primele sunt legate de ambivalență, cele­
lalte de o senzație întrucâtva stranie, o formă blândă a ceea ce
simțim atunci când ne considerăm prinși (și nu suntem în dis­
poziția în care putem râde de asta), ca de exemplu de semnul
,nu luați în seamă acest semn“.
Modul în care voi folosi în discuțiile clinice care urmează
termenii de ambiguitate și de paradox vor reflecta aceste con­
siderații. De exemplu, Mary, auto-mutilatoarea, care se tăia
pentru a afla dacă este sau nu vie, încerca să scape de ambi­
guitate și nu de o simplă contradicție, de vreme la acel mo­
ment ea nu era pregătită pentru distanța dintre nivelurile de ab­
stracție implicate în experiența „de viu“ sau „de mort“. Ceva
mai jos voi explora mai aprofundat ambiguitatea dintre senza­
țiile de viu și de mort, și legătura lor cu însuflețitul și neînsu­
flețitul.

Reformulare: Baza clinică

Interesul meu pentru comunicările paradoxale și observația

că ele se află pretutindeni m-au determinat să pun la îndoială
rolul lor schizofrenogenic, chiar în lumina calificărilor de pato-
genie atribuite lor de teoria dublei legături (Kafka, 1971b). în­
tr-un capitol care urmează, mă voi ocupa mai sistematic de tul­
burările de gândire în schizofrenie — dar și în contextul prezent
sunt potrivite unele comentarii despre factori legați de aceste
tulburări.
După cum aminteam mai sus, la o mai profundă analiză a
unor duble legături, am căpătat o impresie care se opune con­
cluziilor acestei teorii: în familiile unor pacienți schizofreni se
poate întâlni o relativă sărăcie de expresii ambigue. Ringuette
și Kennedy (1966) arată că un grup de experți în dubla legă­
tură — adică indivizi care au fost implicați în dezvoltarea și
60 John S. Kalka
lOl
formularea conceptului de dublă legătură — prezintă o fideli­
tate interexaminator relativ scăzută atunci când sunt solicitați
să identifice duble legături în scrisorile adresate de mame fi­
ilor sau fiicelor lor schizofreni. După ce am putut constata în
experiența mea, atunci când clinicienii tind să fie de acord
asupra existenței unei duble legături, ei se referă la situații în
care pacienții, sau încă și mai tipic, părinții pacienților, reali­
zează manevre defensive frapante și bizare atunci când sunt
confruntați cu paradoxurile pe care ei le-au exprimat. în com­
parație cu alte materiale clinice, paradoxurile în sine nu sunt
adesea deosebit de neobișnuite; atenția terapeutului este atrasă
de răspunsul la confruntare. Scrisorile din studiul lui Ringuette
și Kennedy nu îi permit clinicianului să observe asemenea
răspunsuri la confruntarea cu paradoxul.
In exemplul citat mai devreme, al preotului care i-a comu­
nicat fiicei sale internate, Susan, și membrilor conducerii spi­
talului că nivelul ridicat al cheltuielilor cu spitalizarea ei l-a
forțat să adopte un stil de viață „mai fericit ca niciodată“ și în
același timp un ritm care „îl ucidea“, paradoxul în sine nu era
atât de neobișnuit. însă important este răspunsul la confruntarea
cu paradoxul — în care pe un nivel de abstracțiune se afla pro­
blema vieții sau morții preotului și pe altul calitatea vieții aces­
tuia. într-o seară, într-un interviu, consilierul familial din spi- :
tal a făcut o primă încercare de a-i explica tatălui situația fără
nici o variantă câștigătoare în care el o punea, în aparență, pe
fiica lui. S-a stabilit pentru a doua zi o întâlnire în care subiec­
tul urma să fie mai bine examinat. Când consilierul familial a
venit, el a primit un mesaj prin care tatăl spunea că fusese obli­
gat, pe neașteptate, să meargă în alt oraș, la cealaltă fiică, care
îi telefonase, și îi ceruse ajutorul în privința unei relații bruște
și zbuciumate cu psihiatrul ei. La puțin timp după aceasta, fa­
milia a transferat-o pe Susan la alt spital, și tatăl nu a răspuns
niciodată eforturilor de comunicare ale consilierului familial.
Uneori intoleranța la ambiguitate este relevată de rigidi­
tatea, care tinde să devină bizarerie, cu care sunt menținute vi­
nele mituri familiale. în cazul citat mai devreme, al lui Bemard,
fiul dirijorului orchestrei simfonice, un deceniu de terapie
rOrt
t^rtBgf ;
 Gândirea și constanța obiectelor 61

analitică intensă, plus un contact direct cu membrii familiei

atunci când pacientul a fost internat, au relevat terapeutului
rigiditatea mai multor mituri familiale și gradul până la care
tatăl era privit ca o figură mitică încremenită. La început a
părut impresionant paradoxul rezultat din această situație: pe
de o parte, familia atribuia o unică și ultimă valoare grandorii
și perfecțiunii figurii paterne, și, pe de altă parte, ei întăreau
interdicția de a-1 concura. Totuși, acest paradox nu este atât de
neobișnuit, privit pe fondul culturii patriarhale din care prove­
nea familia. încercările terapeutului de a discuta cu mama pa­
cientului, situația fără nici o variantă câștigătoare în care fiul
ei era plasat s-au lovit de priviri goale și de o totală incom-
prehensiune. O asemenea probabilitate pur și simplu nu era
prevăzută în scenariul acceptat. Când terapeutul a încercat să
abordeze problema indirect, discutând viețile mai multor mem­
bri ai familiei, el s-a confruntat în mod repetat cu stilul fami­
lial de a apăra inviolabilitatea mitului, după cum va fi ilustrat
de următorul exemplu.
Mama pacientului descria modul în care răposatul ei soț s-a
hotărât să urmeze cariera muzicală din proprie inițiativă, în
ciuda enormelor presiuni pe care le efectua asupra lui propria
familie, care dorea ca el să urmeze o carieră tehnică. Cu multă
emfază, ea spuse că în aceeași zi în care ar fi. trebuit să se în­
scrie la un curs tehnic în orașul lui, el s-a dus să se înscrie la
conservatorul din orașul X. Arătând că.uneori clarificarea u-
nor chestiuni minore poate fi importantă pentru terapie, psi­
hologul întrebă dacă nu era cumva posibil ca el să se fi înscris
totuși după câteva zile, de vreme ce orașul X era la o oarecare
distanță de orașul natal al soțului ei. „Nu“, zise ea din nou
apăsat, „a luat avionul ca să ajungă acolo în aceeași zi.“ Cu
toate că acest ipotetic eveniment trebuia să fi avut loc cu mult
înainte de epoca aviației comerciale, înscrierea „în aceeași zi“
făcea parte din mitul familial literal, mot a moi, de neatins și
în care nimeni nu se putea amesteca, chiar dacă relatarea cir­
cumstanțelor lui era distorsionată. Pentru acea familie, struc­
turile mitice nu puteau fi abordate cu o jucăușă ambiguitate,
față de care ei erau deosebit de vulnerabili. Aici se afla veriga
62 John S. Kaika

de legătură dintre seriozitatea de viață și de moarte a proble­

mei apărării mitului familial și problema toleranței la ambi­
guitate. Copilul care este pregătit să facă față doar miturilor
rigide este slab pregătit să aibă de-a face cu ființe vii și trăiri
însuflețite.
într-un anume sens, rigiditatea atemporală a unei asemenea
ființe sau obiect mitic, perpetuată defensiv, este contrariul flui­
dității jocului, a jucăriei, a obiectului tranzițional (Smith, 1983,
Winnicott, 1958). Lipsa pregătirii pentru necesara integrare a
experienței ambigue este elementul comun și pentru urmă­
toarele două cazuri, care vor fi raportate mai în detaliu într-u-
nul din capitolele de mai jos. Stranietatea care caracteriza trăi­
rile auto-mutilatoarei, Mary, și Annei, pacienta care avusese
numeroase senzații déjà vu poate fi pusă pe seama experiențelor
paradoxale pentru care ele fuseseră deosebit de defectuos
pregătite.
Termenul de straniu (Freud, 1919) este un cuvânt care de­
scrie adecvat senzațiile pe care le mărturisea Mary în legătură
cu starea pe care ea o trăia înainte de a se tăia. Senzația de
stranietate era legată de convingerile contradictorii, amândi ■nu
la fel de puternice, pe de o parte, că ea trebuie să fi fost vie.
dar în același timp că ea nu se simțea vie. Tăierea era scăparea
de această intolerabilă povară a ambiguității.
Am ajuns acum să înțeleg că ea își folosea propriul corp ca
un obiect tranzițional — între însuflețit și neînsuflețit — și cr.
acesta era un caz special de încercare pe calea a ceea ce Win­
nicott numea „eterna sarcină umană de a menține realitatea ex­
ternă și pe cea internă separate și totuși legate“. Dezvoltările
lui Winnicott asupra temei unei „arii neutre a unei experienu
care nu va fi pusă la îndoială“ sunt importante pentru anumite
faze de dezvoltare — el spune că schema fenomenelor tranzi-
ționale începe să se manifeste între 4 și 20 de luni (p.232)
și sunt congruente cu tema dezbătută aici. Experiența care „nu
va fi pusă la îndoială“, corespondentă toleranței la ambigui­
tate, permite formarea treptată a unei „membrane“ atitudinale
care este egosintonică, în măsura în care nu a fost impusă pre
matur din exterior, ci a fost stabilită de către individ prin tre­
 Gândirea și constanța obiectelor 63

cerea exploratorie înainte și înapoi a graniței culturale, definită

slab sau ambiguu. în travaliul meu cu Mary, am avut unele sen­
timente sadice, care cred că pentru mine erau uneori un mod
de a evada de la orice experiențe stranii, declanșate de con­
tactul cu ea. Aceste experiențe stranii erau legate, cred, de
stările tranziționale „nedigerate“, disociate, ale pacientei de­
spre natura însuflețită sau „neînsuflețită“ a propriului ei corp,
stări la care voi reveni mai târziu.
Anna, pacienta care raporta numeroase experiențe déjà vu
și care a venit în analiză din cauza stărilor ei de fugă isterică,
resimțea în timpul ședințelor repetări minore ale acestor stări,
în cazul ei (care va fi descris mai detaliat mai târziu), încer­
carea de a explica asocierea coerentă între fenomenele déjà vu
și sinestezice m-a determinat să dezvolt (Kafka, 1966) urmă­
toarele formulări. Ca o schematică introducere la această idee,
imaginați-vă că o anumită configurație de unde pe osciloscop
reprezintă stimuli vizuali, auditivi, sau tactili. Un organism
sensibil sau o rtiașină care scanează electronic sunt întrebate
dacă aceasta este o configurație vizuală familiară. Evident, dacă
se răspunde la configurație, indiferent de modalitatea senzori­
ală implicată, crește probabilitatea ca aceasta să fie familiară.
Aceasta însemna că atunci când configurația de stimuli vizuali
evocă un ecou corespunzător în orice alt compartiment senzo­
rial, auditiv, tactil, etc, este suscitată o senzație déjà vu sau o
senzație asemănătoare. Cu alte cuvinte, dacă o anumită con­
figurație de stimuli, să zicem vizuali, intervine la un moment
în care compartimentele senzoriale sunt deosebit de întrețe­
sute, deosebit de amestecate, cresc șansele ca această confi­
gurație să trezească o senzație de familiaritate.
Schachtel (1947) a arătat în mod elocvent că amnezia in­
fantilă nu este legată de conținutul experiențelor infantile tim­
purii. ci de faptul că schemele experienței sunt diferite de cele
ale adultului. Sinestezia este mai caracteristică experiențelor
timpurii, după cum compartimentarea senzorială este mai ca­
racteristică experiențelor mai tardive. în capitolul 3, voi prezen­
ta dovezi clinice detaliate care vor arăta că pacienta care a trăit
numeroase experiențe déjà vu a fost confruntată cu cereri pre-
64 John S. Katka

mature de performare a unor comportamente orientate spi

sarcini care implicau compartimentarea senzorială, în perioac
în care era de dorit o experiență sinestezică jucăușă, „de vis'
experiență care ar fi fost mult mai adecvată. Am ajuns să coi
sider că unele dintre dificultățile ei erau legate de faptul că «
nu avusese suficient ocazia să treacă înainte și înapoi aria tranz
țională între sinestezie și compartimentarea senzorială, fără ;
pună la îndoială existența acesteia.
Experimentarea stranietății, a ciudățeniei, a ceva nepămâi
tean sau supranatural are loc atunci când experiența noastră r
poate fi discreditată — atunci când ea este purtătoarea un
convingeri, dar în același timp pare lipsită de sens. Două e:
periențe contradictorii, amândouă convingătoare și, deci, încă
cate afectiv, duc la senzația de stranietate. Afectul straniu ca:
însoțește experiența déjà vu („M-am pomenit pur și simplu r
simțind ca familiar ceva despre care știu că nu îmi este famil
ar“) aduce cu sentimentul ușor straniu pe care îl avem după <
ne-am surprins citind semnul „Nu luați în seamă acest semn
Dacă percepem senzațiile de stranietate ca având loc atun
când sunt prezente simultan experiențe tipic ambigue cu apr
ximativ aceeași putere de convingere, putem constata că ace
ta condiție se întâlnește în experiențele déjà vu. Ne îndoim (
simțurile noastre, avem probleme cu propria noastră „eu-tate
Nu mai cred că sinestezia este implicată în mod necesar în e:
periențele déjà vu, dar încă mai cred că o anumită ambigu
tate — între amestec senzorial și compartimentare senzorial
însuflețit și neînsuflețit, sisteme de „cauzalitate“ lineare și ne
neare — poate fi deosebit de ciudată sau inacceptabilă pent
indivizi care au fost confruntați cu formularea unor cerințe <
a performa un comportament bine compartimentat într-o p
rioada în care de obicei părinții îndeplinesc această funcție
îi permit copilului să se complacă fără pericol în bogăția ame
tecului și altor experiențe ambigue.
După cum voi elabora mai târziu, pentru auto-mutilară
pentru pacienta cu stări de derealizare și experiențe déjà v
terapia a presupus procese de reacceptare sau poate de accepta
sau, încă și mai specific, ea a presupus ca ele să învețe să j
 Gândirea și constanța obiectelor 65

mai puțin nefamiliare cu, a implicat sentimente de înstrăinare

de modul obișnuit de a resimți lumea. Se diminuează compo­
nenta de frică din trăirea de oroare care însoțește senzațiile si­
multane de familiaritate și nefamiliaritate. Straniul ajunge să
conțină mai puțină groază. în travaliul meu cu pacienții inter­
nați (Kafka și McDonald, 1965, Kafka, 1966), riscul ca pa­
cientul să fie scos din tratament de către un părinte care nu
tolerează deloc ambiguitatea m-a determinat să lucrez cu famili­
ile. combinând necesara sfărâmare a miturilor cu măsuri spe­
ciale de precauție. Aceste tehnici comportă contactul cu un
mare număr de membri ai familiei și interviuri cu grupuri se­
lectate de membri, care păreau că evită să fie singuri unul cu
altul (vezi cap.6). Dacă, de exemplu, observăm că ori de câte
ori este programat un interviu combinat cu tatăl și cu fiica, ori
unui ori altul se îmbolnăvesc, au întâlniri urgente de afaceri,
sau găsesc alte scuze pentru a contramanda ședința, am făcut
un efort special pentru a înțelege și a depăși această evitare. O
asemenea rezistență specifică este adesea ușa în spatele căreia
se ascunde un mit familial.

Comentariu

Considerarea din punct de vedere clinic și formal a două

feluri de comunicări conflictuale — contradicțiile, care implică
în mod teoretic un singur nivel de abstracție și paradoxurile
sau ambiguitățile care implică întotdeauna mai mult de un sin­
gur nivel de abstracție — m-au determinat să cred că în expe­
riența și interacțiunea umană sunt implicate mai multe nivele
de abstracție. în mod subiectiv, oamenii tind să reacționeze la
un material conflictual care presupune distanțe între nivelele
de abstracție pentru care sunt pregătiți, considerând că acest
material este contradictoriu și asociindu-1 cu sentimente de am­
bivalență, mai ales atunci când tendințele contradictorii sunt
de forțe aproximativ egale. Materialele conflictuale care im­
plică distanțe între nivelele de abstracție pentru care oamenii
nu sunt pregătiți sunt privite ca fiind paradoxale sau ambigue
șî sunt asociate cu experiențe de disonanță, de stranietate,
66 John S. Katka

diferite grade de pierdere a sentimentului de „eu-tate“, sau

depersonalizare — mai ales atunci când datele conflictuale ;
forțe aproximativ egale (ca în déjà vu).
Orice viață de om cuprinde destule experiențe paradoxa
și lupta cu sistemele paradoxale care reprezintă realitatea (
la senzații ușoare de déjà vu până la opoziția dintre teoria or
dulatorie și teoria corpusculară). Mai concret, individuația fa
alienare presupune dezvoltarea unor „realități“ personale care
încorporează discontinuități paradoxale față de realitățile matei
ne și paterne. în reformularea avansată aici, toleranța la am
guitate a părinților — comunicată într-un stil, grad și la un mo­
ment adecvat nivelului de dezvoltare al copilului — este con
siderată necesară pentru individuația progeniturii și pentru pre
venirea unor nivele „patologice“ de „clivaj“, alienare și diso­
nanță. O asemenea toleranță benefică, nonpatogenă, trebuie s
fie cuprinsă într-un sistem comunicațional în care se realizea
ancorarea într-o realitate comună părintelui, copilului și cul­
turii — o suprapunere între „echivalențele subiective“ ale copi
lui, familiei și societății întregi și între nivelele lor de abstracțî
Asemenea formulări legate de aspectele pozitive ale ambi­
guității au implicații în cercetare și în conceptualizările tera
peutice. După cum am descris mai sus, încercările noastre d<
a identifica părinți sau viitori părinți dublu constrângători n
au fost încununate de succes — în parte probabil din cauza di­
ficultăților inerente teoriei dublei legături. într-o zonă de cerce­
tare învecinată, Ryder și Goodrich (Ryder, 1966,1968, 1969
Ryder și Goodrich, 1966; Goodrich și Boomer, 1963) au apli­
cat teste interacționale privind modurile comportamentale fie
cuplurilor confruntate cu informații ireconciliabile. Soții au
primit un test de „potrivire a culorilor“ ale cărui instrucțiuni
sugerau că experimentatorul este interesat de funcțiile vizuale.
Așezați față în față, soții se uitau la panouri cu cercuri colorate
numerotate. Soțul nu putea vedea panoul soției și invers. S
presupune că panourile sunt identice și, Într-adevăr, întrebați
ce culoare este la numărul 4, amândoi au spus „roșu închis“.
Din timp în timp, totuși, subiecții întâlnesc situații în care cu­
lorile aflate la același număr pe cele două panouri nu se potriveau.
 Gândirea și constanța obiectelor 67

Subiecții puteau decide, de exemplu, că soțul/soția sau experi­

mentatorul îi păcălesc, puteau să se îndoiască de vederea lor,
ori puteau să lase lucrurile mai mult sau mai puțin deschise;
ei puteau sau nu să comunice îndoielile și încercările lor. în
termenii formulărilor avansate aici, voi emite ipoteza că indi­
vizii și/sau cuplurile ale căror performanțe se deteriorează a-
tunci când sunt confruntați cu date ireconciliabile și care nu
metacomunică despre situația paradoxală în care se află, nu se
descurcă prea bine cu progenitura lor în curs de individuație,
atunci când acesta se confrunta și ea cu experiențe paradoxale
ale realității. Meritele unei astfel de predicții despre ajutorul
sau interferența părintelui în procesul de individuație depind
de gradul în care acceptăm că performanța într-o sarcină mu­
tuală de laborator poate fi predictivă pentru comportamentul
natural al individului față de copilul lui. încercările de a eva­
lua toleranța la ambiguitate pornind de la datele oferite de in­
terviu sunt încă la început, însă pot avea o utilizare, ce-i drept
limitată. Unele adaptări ale tehnicilor experimentale ale lui
Berlyne (1966) de a determina gradul de ambiguitate optimal
pentru menținerea interesului pot fi utile și în identificarea
părinților cu grade prea largi sau prea îngliste de ambiguitate
(Hohage și Kuebler, 1985).
în cadrul reformulării propuse aici, dubla legătură tera­
peutică este conceptualizată mai parcimonios decât în teoria
originară — ea este privită ca un fel de înlocuitor în terapie
pentru ceea ce a lipsit în timpul fazelor cruciale ale dezvoltării,
adică pentru expunerea adecvată la paradoxurile care îl pregătesc
pe subiect pentru viața individuală, paradoxuri pe care eu le
consider componenta esențială pentru însuși procesul de indi­
viduație. Aceasta aplicație terapeutică a ambiguității nu pre­
supune vreo utilizare planificată sau calculată a paradoxului
sau iraționalității. Ea se referă mai curând la manevrarea am­
biguităților care reies în mod natural în cursul și contra-cursul
transferului și contratransferului, utilizânS comunicarea și
metacomunicarea adecvate amestecului de niveluri de dez­
voltare caracteristice atât pacientului cât și terapeutului.
68 John S. Kafka

Teoreticienii dublei legături nu se adresează în mod spe

dimensiunii temporale a organizărilor realităților multiple
nu joacă nici un rol în critica și reformularea pe care o pro
pentru această ipoteză. Treptat, totuși, evidenta referire i
porală din chiar noțiunea de constanță obiectuală m-a con
la o viziune sintetică a temelor realităților multiple, pe de
parte, și a timpului, pe de altă parte, viziune care va fi dezb
tută în următorul capitol.

NOTE

1. Credința mea intimă, care nu este esențială pentru tema lucrării aceste
este că știința se află pe calea de la înțelegere la comprehensiune. Acea:
credință se leagă de observația conform căreia formulele matematice c
rivale din teorie își găsesc adesea rapid aplicații practice în lumea e
perienței. Dar ea se mai leagă și de interesul deosebit pe care unii schizofn
îl manifestă pentru noile descoperiri ale științei. De exemplu, pentru u
pacienți cu halucinații, care se văd pe ei înșiși observați de la distan
inventarea televiziunii a servit ca un fel dovadă că ei nu sunt chiar a
de nebuni. Mai cred și că fiecare nouă invenție științifică poate să le c
unor pacienți speranța că „mai larga lor realitate“ va fi mai puțin c
plasată.
2. Această capacitate mai poate fi privită și în termenii acceptării de că
copil a contradicției, opusă vulnerabilității patogene la o situație de dul
legătură (în care copilul reacționează la impunerile contradictorii neg;
du-le existența). Sunt de părere că acesta negare a contradicției tran
formă simpla exprimare a ambivalenței într-o adevărată dublă legătui
Voi vorbi mai mult despre acestea mai târziu.
3. în limba franceză în original (n.tr.)
4. Anumite perioade de tranziție, ca ceremonialul de curtare și primele 1
ni de căsnicie, implică schimbări considerabile în relațiile de rol și
nivelele de abstracție între care trebuie făcute conexiuni — schimb
pentru care indivizii pot fi insuficient pregătiți. Dacă amploarea schi
băriior o cere, atunci intervenția semi-ritualizată a unor terți le pertu
mirelui și miresei să experimenteze o discontinuitate a experienței înai:
de a fi puși în fața unei „noi realități“. Unii dintre factorii care facilite;
legătura între experiențele de discontinuitate au fost examinați în „j
fluențe în favoarea unirii și influențe în favoarea separării .în curtare
la începutul căsniciei“ (Ryder și al., 1971). într-un capitol ulterior vor
explorate locul ritualurilor în schimbările de rol și de nivele de abstrac
și legătura dintre aceste experiențe. r............ : : ' a. • .
 CAPITOLUL TREI

DÉJÀ VU, DROGURI, SINESTEZIE

ȘI SINTEZA SPAȚIU-TIMP

în context psihiatric, vechea problemă filosofică a naturii

realității tinde să-și piardă mult din calitatea abstractă și să
capete o incisivitate personală, deoarece înstrăinarea — aliena­
rea de realitate — poate însemna o tragică izolare personală.
Importanța centrală a timpului se va revela pe măsură ce vom
examina, din punct de vedere clinic, experimental și teoretic,
fenomenele legate de înstrăinarea de realitatea validată prin
consens.
în capitolul anterior, m-am referit la modul în care Kliiver
(1936) utilizează conceptul de stimuli echivalenți din punct de
vedere subiectiv în studierea componentelor realității psiho­
logice. Voi continua să leg unele din aceste formulări de date
clinice și de concepte psihanalitice, discutându-le relevanța nu
numai pentru constanța obiectului (Kafka, 1964), ci și pentru
alte chestiuni înrudite: ambiguitate, paradox și timp.
Cu toate că Freud s-a ocupat de probleme de percepție dis­
torsionată a realității, mai ales de percepția diferenței între or­
ganele genitale feminine și masculine, el avea în vedere fap­
tul că, în aceste fenomene, singura realitate care există de fapt,
cea a simțului comun, nu este percepută în mod corect. Hart-
mann (1939) se ocupă de unele aspecte ale „relativității“ reali-«
tații, dar pentru el această realitate este circumscrisă — el stă
totuși cu picioarele pe pământul unui „mediu în genere antici­
pat“. Această stabilitate, chiar dacă este limitată, devine acut
 1

70 John S. Kafka

problematică pentru autori ca Loewald, Walenstein, N< cy

Lichtenstein. Ei pun accentul fie pe chestiunile de dezvoltare,
fie pe cele sociale, fie pe structurile psihice și văd problemele
realității sociale și ale realității structural-intrapsihice fie scna-
rate, fie legate una de alta. Dar cu toții împărtășesc preocu­
parea pentru colapsul ideilor despre o realitate a simțului co­
mun, preocuparea pentru criza validării consensuale și pentru
slăbiciunea consensului în ceea ce privește mediul în genere
anticipat. Novey (1955) ajunge chiar să evidențieze tundă-
mentala similaritate între sistemele de realitate ordonate . nor­
mal“ și sistemele delirante.
Lichtenstein identifică „transformări ale „realității“ chiar în
opera lui Freud“ (1974, p. 353) și ilustrează cu material cazuis­
tic „funcția modificată a sinelui“ și a supraeului, care rezultă
dintr-o alterare radicală a percepției realității. Referindu-se k
Id, Lichtenstein afirmă: „Utilizarea experienței sexuale în ser­
viciul unui efort disperat de afirmare a realității proprii si a
celuilalt...este o mare schimbare în funcționarea structurilor
psihice“ (p.360). Cât despre Supraeu, Lichtenstein descrie o
pacientă care nu era schizofrenă, dar care, după ce experi­
mentase niște droguri psihedelice, a început să simtă că în re­
alitate nu există obiecte, că totul este forță — o energie care
curge atât prin ceea ce este viu, cât și prin ceea ce nu este viu,
sub formă de unde de vibrație neîntrerupte. Ea începu să citească
articole despre fizica modernă din revista Scientific American,
articole care îi susțineau senzația că nu există obiectivitate și
nici legi mecaniciste, și că realitatea obișnuită, cotidiană r cprc-
zenta doar o dimensiune limitată din totalul existenței. Totuși,
ea nu era capabilă să construiască o punte deasupra hăului lăun­
tric care despărțea o percepție a realității care, după cum ea în­
săși spunea, o absorbea într-un spațiu interior, de lumea .. re­
petitivă care o înconjura. Pentru un timp se simțea liniștită dacă
putea să fie în contact cu natura, dar tânjea după o viață pe care
o putea împărtăși cu ceilalți, după contactul emoțional, după
comunicarea semnificativă, și 'asta o seca încet-încet. (p. 363)
'Reținând descrierea iui Lichtenstein, ne vom întoarce la
noțiunea de constanță a obiectului și la legătura ei cu echivalența

f
 Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 71

subiectiva. După cum comentam în capitolul 2, în psihanaliză

constanța obiectului se referă de obicei la aglutinarea unor
jnnaaini parțiale conflictuale — de exemplu, împreunarea imagi­
nilor mamei gratifiante „bune“ și mamei frustrante „rea“ în­
tr-o singură reprezentare internă a figurii materne. La Con­
gresul Internațional Psihanalitic de la Viena, din 1971, Anna
Freud vorbea despre capacitatea de a menține constanța obiec­
tului ca o capacitate de a iubi obiectul frustrant.
înainte de a continua, doresc să subliniez că „echivalența
subiectivă“ a lui Klüver poate fi folosită nu doar referitor la
constanța obiectului — deci la identificarea obiectelor — ci și
referitor la timp. Multe dintre datele clinice și experimentale
asupra timpului discutate în capitolul 1 reprezintă elaborări ale
cotidienei observații conform căreia timpul trece uneori mai
repede și alteori mai încet. Aceasta trebuie să însemne că in­
tervale de timp obiectiv diferite pot să fie echivalente- din punct
de vedere subiectiv.
Pentru pacienta lui Lichtenstein, nu existau „în realitate
obiecte“, de vreme ce nu domina hotărâtor nici o configurație
de echivalențe subiective. Ea percepea conștient un fel de e-
nergie care plutea sau curgea atât prin obiectele însuflețite, cât
și prin cele neînsuflețite și care crea, într-o succesiune rapidă,
diferite configurații de echivalențe subiective. Această descriere
concordă cu distincțiile clinice (Kafka, 1964) între subiect și
obiect, între eu și non-eu, care pot dispărea sau se pot estom­
pa în fundal din cauza echivalenței subiective dintre unele re­
prezentări de sine fragmentate și unele reprezentări fragmen­
tate ale celorlalți. M-am întâlnit cu chestiuni asemănătoare în
investigații ale unor fenomene psihotice și în experiențe cu
droguri psihedelice (Kafka, 1964; Kafka și Gaarder, 1964). La
pacienta lui Lichtenstein, permeabilizarea acestor granițe punea
aparent în dificultate comunicarea ei cu cei din jur, care per­
cepeau altfel lumea — în termenii unor obiecte mai stabile,
mai durabil diferențiate.
Formarea unui sistem de echivalențe subiective mai este in­
fluențată și de factori motivaționali — organizarea pulsiunilor
și starea lor actuală de activare. Este evident că organizarea
72 John S. Katka

configurațiilor de echivalențe subiective este legată oarecui

de natura relațiilor obiectale timpurii. în plus, configurații rcl,
tiv stabile ale constanței obiectului, în sens perceptual, sun
aproape sigur, necesare pentru dezvoltarea unor configurai
relativ stabile de constanță a obiectului, în sens psihanaliti
Cele două accepțiuni ale termenului au elemente care se supr;
pun, care provin din aceeași matrice. Studiile asupra acel<
droguri care afectează profund procesele perceptuale au fum iz
date deosebit de semnificative. Propria mea participare la studi­
ile asupra a două substanțe cu efecte foarte diferite, LSD ș
Semyl mi-a oferit un util material ilustrativ.

Exemple din studiul asupra LSD

Dacă admitem că procesele perceptive sunt strâns legate de
constanța obiectului, interesul pentru distincția dintre com­
partimentare și percepția sinestezică se va amplifica. După cum
am observat, sinestezia înseamnă amestecul modalităților sen­
zoriale — de exemplu, conexiunea mentală dintre culori și
muzică sau alte sunete.
înainte ca LSD-ul să devină un drog al străzii, am partici­
pat la un program de cercetare asupra substanțelor psihedelice
împreună cu câțiva colegi psihanaliști care au lucrat cu pacienți
psihotici. Am luat LSD duminică, am avut ședințe cu pacienții
luni și am studiat unele dintre efectele experienței cu LSD
asupra practicii terapeutice. Țin să subliniez că, în momentul
în care s-a desfășurat, cercetarea noastră cu aceste substanțe a
fost autorizată și că nu am luat contact cu pacienții în fazele
acute ale acțiunii drogului. Scopul nostru era în special să aflăm
dacă amintirea unei experiențe cu un drog despre care se crede
că mimează experiența psihotică poate facilita înțelegerea noaL
tră și travaliul nostru terapeutic cu pacienții psihotici.
Unii dintre colegii mei terapeuți au simțit că experiența cu
LSD nu a avut nici un efect asupra practicii lor terapeutice, și
cu toții am fost de acord că experiența LSD este influențată de
o multitudine de factori, printre care și cadrul social; această
experiență se poate situa oriunde între delectarea extatică și
 Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 73

teroarea profundă. Totuși, am simțit că putem face o genera­

lizare, dat fiind că mai mulți subiecți au descris pentru aceste
experiențe unele caracteristici formale asemănătoare. Ei s-au
simțit în acord unul cu altul, cu toate că experiențele au fost
foarte personale și au fost declarate ca atare. Conștiința exis­
tenței unei coarde comune — necesară consecință a multidi-
mensionalității experienței cu LSD — apărea ca o caracteris­
tică comună în virtutea căreia se justifică o generalizare.
Există deja o vastă literatură despre LSD-25 și alte droguri
asemănătoare, dar nu există multe studii psihodinamice recen­
te asupra acestor substanțe. Din comprehensiva trecere în re­
vistă a acestei literaturi publicată de Unger (1963) reiese că s-a
pus un mare accent pe diferența dintre stările induse de droguri
și tulburările psihopatologice care se produc natural (Hoch și
al. 1958). însă au fost descrise și puse în atenția psihoterapeuților
și unele stări ale eului induse de LSD (Savage, 1955) care sunt
congruente cu anumite aspecte ale psihopatologiei naturale.
Unii cercetători ai acțiunii LSD-ului au exprimat opinia (Abram-
son, 1959) după care cel care vrea sâ încerce să utilizeze LSD
ca instrument terapeutic ar trebui el însuși să fi experimentat
efectele acestui drog. Totuși, când am examinat literatura, nu
am putut găsi studii care să se ocupe în mod special de efectele
experimentării de către psihoterapeut a LSD-ului sau altor ex­
periențe psihotomimetice din practica sa terapeutică subsecventă.
Am făcut observații directe asupra a 5 psihoterapeuți care,
după un control medical prealabil, au luat doze de 75 până la
250 micrograme de LSD-25. Doi dintre ei au luat LSD-25 în
două rânduri, iar 3 dintre ei o singură dată. Cu toate că dozele
mai mari erau asociate în general cu efecte mai intense, în ex­
periența noastră nici repetiția, nici dozajul nu afectează în mod
sistematic configurația experienței cu drogul și nici efectele
sale asupra practicii terapeutice curente. S-au asigurat dotări
medicale complete, un medic și o asistentă medicală care au
observat experiența, iar ședințele de experimentare a drogului
au fost înregistrate. Au mai fost înregistrate și unele dintre șe­
dințele de psihoterapie care au urmat experimentării drogului
de către terapeut, ca și o serie de discuții clinice dintre cei cinci
74 John S. Katka

subiecți. în plus, ei și-au discutat experiențele cu alți 8 p<-

hoterapeuți care au experimentat LSD în alte condiții, în anaI t
parte. Pregătind studiul pentru publicare, am încercat să prezint
un rezumat critic al tendințelor care s-au evidențiat în obser­
vațiile noastre și în ale altora (Kafka și Gaarder, 1964).
Am descris două clase de efecte asupra practicii terapeutu­I
lui. Primele erau mai imediate, mai spontane, mai puțin chibzu­
ite — aceste efecte puteau fi observate cu surpriză de însu
terapeutul. A doua clasă cuprindea teoretizarea stimulată
efectele de mai sus.
Deși bogăția acestei experiențe ne-ar putea face să ne în
doim de unele declarații rezumative, am încercat totuși une
generalizări despre fenomenologia LSD-ului. O mare parte
ei poate fi descrisă ca un colaps al categoriilor logicii formale
Sub influența LSD subiectul se simte pe sine ca fiind A și I
în același timp — de exemplu, ca observator al propriei salt
experiențe cu drogul și simultan ca un portativ dintr-o struc
tură muzicală. Straturile multiple ale experienței, nivelurile
multiple ale sensului i se par la fel de valide, cu toate că el este
conștient că doar unul dintre aceste niveluri este acceptat ca
adecvat de către colegii care nu se află sub influența drogului.
în ce măsură LSD poate să producă stări schizofrenice? Un
terapeut a spus, sub influența LSD: „Știu că suntem în cutare
loc și la cutare dată, dar toate astea nu au semnificația pe care
le-o acordați voi.“ Unele comentarii similare sunt făcute ocazio­
nal de unii pacienți schizofreni atunci când se află în perioa­
da de remisiune. Peter, despre care voi vorbi mai mult în capi­
tolul 5, nu putea să facă diferența între vocea halucinată a tatălui
și vocea halucinată a lui Dumnezeu, dar considera ca această
distincție nu are nici o importanță pentru el. Unii pacienți
schizofreni regresați s-au putut comporta însă adecvat într-o
situație ca, de exemplu, un incendiu în spital. Aceasta poate
ilustra atât accesul lor la informație, cât și selectivitatea răspun­
surilor lor la stimuli și situații care „marchează și ele o dife­
rență“ în cadrul lor de referință. într-un mare procentaj din
cazuri (dar nu în toate), observatorii pot face diferența între in­
terviurile înregistrate sub influența LSD și interviuri similare
 Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 75

cu schizofreni (Abramson, 1959). Cercetarea caracteristicilor

excepțiilor — pacienți care nu pot fi deosebiți de subiecți ai
c, :uriențelor cu LSD — poate face lumină în această chestiune.
Revenind la tema noastră principală— efectele experienței
cu LSD asupra practicii terapeutice cu pacienții — multidi-
mensionalitatea experienței lor cu LSD a diminuat în primul
rând genul de întrebări „sau...sau“ pe care mulți terapeuți le
pun pacienților lor. în încercarea de a descrie multidimen-
«tonalitatea lumii LSD, am considerat că este utilă o noțiune
extinsă despre sinestezie, care trece dincolo de obișnuita sinestezie
între văz, auz, tact, kinestezie și simțul termic, pentru a înglo­
ba și dispoziția, emoția, spațiul și timpul. într-o lume în care
distincția între subiect și obiect a dispărut, senzația corporală
se află într-o continuă curgere — de exemplu senzația ca o
suprafața devine o linie șerpuită ca într-un film suprarealist,
sau ca o linie ce vine spre tine despicându-se în timp. Poți simți
energia primară, înainte ca ea să ia forma unei modalități sen-
|îfi»ibriale specifice.
După ce a trăit această „multidimensionalitate în toate di­
recțiile“, această prăbușire a categoriilor logice, unul dintre
terapeuți a simțit că ar putea înțelege de ce pacienții, mai ales
psihoticii, reacționau la întrebările „sau...sau“ ca și cum ast­
fel de întrebări ar fi fost întrucâtva jignitoare și nepotrivite. De
exemplu, în cazul unei paciente psihotice delirante, cu haluci­
nații, ale cărei gesturi și vorbe indicau că oamenii îi puneau și
îi scoteau gânduri din cap, terapeutul se interesa adesea de as­
pectele de detaliu ale acestei experiențe: i se părea oare că i se
înmoaie craniul? Era oare o mână care pătrundea în craniu?
ș.a.m.d. Terapeutul nu intenționa să continue acest tip de în­
trebări cu fiecare pacient delirant și halucinat pe care îl avea,
dar în cazul acesta îi trecuse prin minte să-l folosească, inci­
tat fiind de intonațiile și gesturile ei specifice. După ce a luat
LSD. i se păru o preocupare idioată curiozitatea lui despre mo­
dul în care pacienta trăia procesul de introducere și de scoatere
a gândurilor din cap. Recunoașterea acestui fapt față de pa-
cier.ră a condus la lărgirea câmpului comunicării terapeutice.
76 John S. Katka

Faptul că terapeutul a experimentat o multiplicitate simul­

tană de sensuri și mai ales că el a experimentat sinestezia îi
sens extins a condus la un alt progres legat de LSD în dez­
voltarea terapiei aceleiași paciente. Unele dintre ședințele e:
se caracterizau printr-o repetitivitate nesfârșită și exasperantă
La un moment dat, ea explică faptul că repetă ceea ce spune
(în cea mai mare parte cereri) și nu răspunde la întrebări sai
comentarii din grija de a nu-și pierde firul gândurilor, de a nu-ș
pierde șinele, identitatea, scopurile. După câteva săptămâni dc
la această explicație, pacienta începu să prezinte un compor­
tament ciudat. Atunci când ea se plânse că era busculată ș
tratată brutal de personalul de pază, aceștia au arătat că ea st
așeza în fața ușilor sau în mijlocul holurilor, mereu „în calea'
cuiva. Experiența cu LSD a terapeutului privind „sinestezii
verbal-posturală“ La ajutat pe acesta să facă legătura între aces
comportament și comportamentul ei verbal repetitiv. El îi spus<
că, în aparență, comportamentul ei avea sensul de declarații
fizică: „Sunt aici — eu sunt, sunt eu", ș.a.m.d. Pacienta pan
încântată și îi făcu un compliment zicând: „Aveți o scrumier;
foarte frumoasă — dumneavoastră ați făcut-o?“
Pentru unii din terapeuții din experimentul nostru, diverse
le fațete ale experienței cu LSD au contribuit la o mai mar
toleranță pentru tăcerea din timpul ședințelor. Una dintre aces
te fațete se referă la caracterul inadecvat al multor dintre în
trebările sau-sau. Alta era, poate, permeabilizarea granițele
dintre obiectele însuflețite și neînsuflețite în timpul unor fazi
ale experienței cu LSD. Unuia dintre terapeuți, de exemplu, u
nele voci îi păreau mecanice și moarte, în timp ce anumit
obiecte, ca patul de care se ținea când era sub influența LSD
ului, erau resimțite ca pline de o vie energie. „Fizionomia" mo
bilei, un model în cuvertură, și altele asemenea îi ofereau o ex
periență atât de copleșitor de bogată încât, după ce a luat LSE
și mai ales când s-a aflat în fața unui pacient care părea a 1
sensibil la fizionomia obiectelor, el a fost mai dispus să se ală
ture pacientului în trăirea tăcută a mediului. O pacientă îl ru
gase de mai multe ori să vină în camera ei ca ea să-i poată „ex
plică unele lucruri“, dar de fiecare dată când el venea, ea <ăde
 Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 77

într-o tăcere adâncă. Faptul că terapeutul a trăit o experiență

cu LSD în legătură cu bogăția fizionomiei obiectelor a făcut
ca acest comportament să i se pară mai puțin bizar, el putând
„ic?upune că ea era tăcută deoarece îi cerea să împărtășească
cu ea această bogăție.
() creștere a încrederii în fidelitatea percepției sociale în
timpul experienței cu LSD, și încă câtva timp după aceasta,
pot contribui la acceptarea tăcerii. în cel puțin o împrejurare o
asemenea încredere a contribuit chiar la exprimarea verbală de
către terapeut, într-un mod destul de tăios, a cererii ca pacien­
tul să tacă. în ziua care a urmat ingestiei de LSD, lucrând cu
un pacient nevrotic, el o avu o impresie mai sigură decât altă
dată că pacientul, deși emitea multe cuvinte, nu „comunica in­
teligibil“. Cumva surprins de sine însuși, el se auzi spunându-i,
empatic, pacientului să tacă dacă Într-adevăr nu are nimic de
spus. Pacientul tresări și îl înjură, tăcu timp de aproape două- •
zeci de minute, și apoi începu să comunice mai chibzuit și mai
inteligibil.
Datorită faptului că în timpul unei experiențe cu LSD trăise
senzația de panică în fața unei amenințări dezintegratoare, un
terapeut putu mai ușor să-și ia libertatea de a accepta contac­
tul fizic viguros cu unii pacienți psihotici atunci când aceștia
luptau împotriva pierderii contactului. El deveni foarte scep­
tic față de concepția conform căreia pacientul psihotic este
foarte susceptibil să resimtă o anumită amenințare din partea
terapeutului, dat fiind că în recenta lui experiență cu LSD el a
aflat că groaza de a pierde contactul este incomparabil mai
mare decât frica de un contact ostil. în afară de utilizarea mai
largă a contactului fizic cu pacienții psihotici, el a utilizat cu
mai multă larghețe împachetările în cerșafuri ude ca un mod
„orientativ“ de sedare în timpul ședințelor terapeutice.
Unii din terapeuți au observat că atunci când erau sub in­
fluența drogului, întregul tablou al lumii trăirilor lor putea fi
sfâșiat de un zgomot brusc, ca de exemplu un strănut. Aceas­
ta i-a determinat să devină mai atenți la schimbările de com­
portament ale pacienților care surveneau în urma apariției u-
nui stimul brusc. O ipoteză în favoarea căreia există multe ar-
78 John S. Kafka

gumente clinice arată că, pentru unii pacienți psihotici, c<

mutarea caleidoscopică, bruscă, de la o lume la alta, este t
eveniment frecvent. Se pare că există o similaritate fenom
nologică între schimbările caleidoscopice, instantanee, din e:
periența cu LSD și schimbările care au loc în unele afecxiu
schizofrenice. După experiența noastră cu LSD, am simțit <
unii schizofreni au sesizat că terapeuții lor au fost și ei, într-
anumită măsură, „acolo“ și au putut cunoaște o lume alterat
ușor de năruit; aceasta a lărgit aria comunicării.
Ca și schimbările specifice pe care le-am adoptat în tehn
ca noastră clinică în urma experienței cu LSD, teoretizaredț
care am elaborat-o pentru conceptele terapeutice se înrădăc
na în multidimensionalitatea acestei experiențe. Cu toate că a
descris-o în multe moduri diferite, subiecții care au luat LSI
au comentat în general bogăția de sensuri a tututor eveni
mentelor, percepțiilor și experiențelor.
Deoarece uneori bogăția LSD era îmbătătoare — „Nu ma
pot să țin pasul“ — una din teoriile pe care le-am formula
pornește de la ipoteza că stupiditatea hebefrenică este o fug
de sens care poate fi înțeleasă. Convingerea că sensul însuș
prin caracteristicile sale formale, poate fi amenințător, va in
fluența travaliul terapeutic cu pacienți hebefrenici. înainte d
a lua LSD, unul dintre terapeuți simțea că era mult prea pre
ocupat de succesul în tratamentul unui pacient hebefrenic, î
cadrul relației cu acest pacient el rămânând în mod suprapre
caut cantonat în zona pe care o considera cea mai puțin anx
ogenă, zona în care acesta putea comunica „stupid“. După c
a admis în mod explicit că trăsăturile formale ale semnificați'
pot fi amenințătoare, terapeutul era mai susceptibil să resin
acceptarea sensului de către pacient ca un monumental vot
încredere în relația terapeutică existentă la acel moment d
Nu își apropriase oare pacientul semnificațiile terapeutului, <
disperare sau din încredere sau din amândouă, cu toate că pâ
atunci i se prezentau un număr covârșitor de tipuri de se:
nificații care îi păreau la fel de valide? Eliberat de precauți
privind conținutul comunicării, terapeutul poate acum cu r
mare ușurința să exploreze temporara acceptare de către ■
 IIP

Dejâ vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 79

cient a sensului — datorită, am putea spune, proceselor se­

cundare.
O altă idee teoretică ce poate afecta practica terapeutică este
legată de fluctuațiile resimțite de subiectul experienței cu LSD
între diferite nivele de pierdere a eului și a contactului cu re­
alitatea. Experiența cu LSD a susținut preocupările noastre
obișnuite pentru a afla dacă un anume pacient, mai ales psi-
hotic, își poate controla voluntar un anume simptom. Unul din­
tre terapeuții care au luat LSD simțea în timpul experienței că
într-o singură privință era mai presus de colegul și de asisten­
ta care îl secondau — el știa mai bine decât ei când era mai
mult sau mai puțin „dus“. El ezita mult să dezvăluie acest se­
cret. Câtva timp după experiența cu LSD, îndoindu-se de com­
ponenta voluntară a simptomelor psihotice ale unui pacient, își
exprimă aceste îndoieli și față de acesta, nu fără a adauga că
recunoaște nevoia lui de a i-o lua înainte, de a fi în această
privință mai presus de terapeutul său. Se pare că faptul că el
și-a exprimat acceptarea trebuința pacientului de a întreține
acest secret i-a produs acestuia un licăr de recunoaștere și a
menținut o anumită continuitate de comunicare într-un moment
al terapiei în care comunicarea era deosebit de precară.
Deși practica noastră cu psihoticii ne-a oferit cele mai ex­
plicite exemple de efecte ale experienței cu LSD asupra tehni­
cilor noastre terapeutice, am avut senzația că această experiență
a avut efecte considerabile, dar mai puțin explicite, și asupra
travaliului cu pacienții nonpsihotici. De exemplu, observațiile
asupra viselor pe care le-am avut după experiențele cu LSD
ne-au făcut să fim mai atenți la ceea ce am numit dimensiunea
de „expresionism abstract“ în visele raportate de pacienți nevro­
tici. înțelegem prin aceasta cantitatea de sentiment și de bo­
gate semnificații emoționale atașată unei configurații abstracte
și formale. (Kafka și Gaarder, 1964).
După experiența cu LSD, un terapeut a avut vise ce prezen­
tau caracteristici formale cu care el nu era obișnuit. El a visat,
de exemplu, „o linie aproape netedă, dar nu complet, crescândă,
cu un mic cursor care reprezenta perioada nazistă și cei șase
milioane de evrei uciși.“ Când era pe punctul de a se trezi, a
80 John S. Kafka

simțit că visase și trăise „expansiunea istoriei“. După ex

riența cu LSD, caracteristicile formale ale viselor sale au reve
treptat la configurația lor obișnuită.
Putem specula că investirea cu mai importante semnific
emoționale a configurației abstracte a viselor pacienților noș
corespunde, în terminologie rorschachiană, unui Erlebnist
mai dilatat, adică unei creșteri a numărului de raspunsu
kinestezice și de răspunsuri determinate de culoare (ca react
la planșele Rorschach — n.tr.). Apoi am presupus că sporir
conținutului emoțional asociat cu configurațiile abstracte d
visele pacienților nevrotici corespunde slăbirii structurilor d
fensive. După experiența noastră cu LSD, am fost mai atei
la aceste posibile sensuri ale dimensiunii expresionismului a
stract din visele pacienților.
Generalizând în practica noastră terapeutică efectele exp,
rienței noaste cu LSD, am fost conștienți că multe dintre cei
descrise de noi erau în tonul general al spiritului timpului, cai
promova percepția fenomenologică și existențială în psihiatri
și nu erau neapărat și exclusiv legate de drogurile psihotomi-
metice. Totuși, credem că încercarea noastră de a studia aseme­
nea efecte ne-a îmbogățit cunoștiințele despre terapie, terapeuți
și psihopatologie, precum și despre fenomenologia drogurilor.
Unele dintre efecte puteau să fie doar rezultatul unei experiențe
noi și dramatice a subiectului, traumatizantă sau plăcută, sau i
al unei priviri mai clare înăuntrul unor zone ale funcționări
sale, care înainte erau mai puțin expuse. Unele dintre acești
efecte puteau fi legate de confruntarea cu tehnici de readuceri
la realitate și deci de diminuare a anxietății, și altele ar pute;
rezulta din faptul că terapeutul împărtășește cu pacienții o lumi
în care o filtrare selectivă, pe care o numim funcționarea pro
ceselor secundare, operează mai puțin decât în cea mai mari
parte a situațiilor. în studiul nostru nu am examinat chestiun.
mai largi privind uzul terapeutic al substanțelor psihotomimetice
— de exemplu, utilitatea ingerării acestor substanțe pentru pa­
cienții în psihoterapie; posibilitatea ca terapeutul și pacientul
să ia drogul simultan; sau efectele antrenate de un terapeut dro­
gat care vede un pacient cu sau fără un co-terapeut. Investi-
 Deja vu. droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 81

acestor chestiuni mai largi cere să ne întrebăm daca aces­

te tehnici permit explorarea dincolo de procesele secundare,
îngăduind în același timp auto-observarea, comunicarea și in­
tegrarea.
Rezumând studiul nostru asupra LSD-ului, realizat într-o
perioada în care acesta era larg aprobat legal ca instrument de
cercetare și nu devenise încă un drog de stradă, am făcut dife-
rența dintre efectele imediate ale experienței cu LSD a tera­
peutului și efectele mai tardive, mai teoretice, că colapsul cate­
goriilor logice, multidimensionalitatea experienței, permeabi-
îizarea granițelor dintre obiectele însuflețite și cele neînsu­
flețite, importanța fizionomiei obiectelor și creșterea încrederii
în percepția socială au fost considerați factori care conduc la
scăderea numărului de întrebări sau-sau. Creșterea atenției la
fizionomia obiectelor și sensibilizarea la comunicarea prin pos­
tură sau poziție în spațiu au condus la extinderea comunicării
nonverbale și, deci, la o mai mare toleranță pentru tăcere. Mai
multe concepții cuprind ideea că stupiditatea hebefrenică poate
fi o încercare de a scăpa de amenințarea pe care o reprezintă
pentru pacient bogăția și multiplicitatea sensurilor și ideea că
unii pacienti pot simți nevoia să mascheze gradul în care ei os-
ciiează înăuntrul și în afara stărilor psihotice pentru a fi, în
mod secret, cu un pas mai sus de persoanele nonpsihotice, care
prezintă avantajul unei structuri de referință stabile.

Exemple din studiul asupra Sernylului

într-o liltă parte a studiului efectelor experimentării de către

terapeut a unor droguri asupra modului în care acesta înțelege
și practică terapia cu pacienții, doctorului Kenneth Gaarder i
s-a administrat intravenos drogul Semyl (l-[l-fenilciclohexil]
piperidina HCL); eu am fost cel care a observat cu atenție reacți­
ile iui. Structura chimică a Sernylului, mecanismele sale neu-
rofiziologice și efectele sale psihologice sunt complet diferite
de cele ale grupului LSD-mescalină-psilocibină. 1 Când Gaarder
a prezentat rezultatele studiului într-un simpozion la Chestnut
Lodge, în toamna lui 1963 (Gaarder și Kafka, 1963), nici unul

II
82 John S. Katka

dintre noi nu bănuia că acesta va fi unul dintre ultimele studi

umane autorizate cu această substanță periculoasă, cunoscut
acum mai bine sub numele de PCP. în raportul nostru nepu
blicat, din care voi cita masiv, urmăream două scopuri. Mai în
tâi, doream să contribuim la aprofundarea cunoașterii general
despre un nou și important mod de a produce efecte psiho
tomimetice. Apoi, doream să raportăm date despre fenome
nologia experienței cu Semyl care nu mai fuseseră observați
până atunci.
în descrierea reacțiilor lui Gaarder, am pornit de la unele
presupuneri: în primul rând am presupus că atât schizofrenii,
cât și cei care experimentează droguri psihotomimetice trec
printr-o multitudine de. experiențe în care eul este profund al­
terat, experiențe care pot fi descrise ca o serie de „stări ale eu
lui“, adesea profund diferite; apoi am presupus că în interiorul
fiecărei stări există o organizare particulară a forțelor inves
tiționale ale eului, organizare ce diferă de a altor stări prin car
titatea și calitatea investită în diferitele configurații ale eului.
în fine, am presupus existența unor stadii de tranziție în care
eul și energiile sale trec dintr-o stare în alta, precum și că stu­
diul stărilor psihotomimetice, al tranzițiilor între aceste stări
și al intervențiilor prin care atât stările, cât și tranzițiile pot fi
schimbate, se pot constitui în tot atâtea modalități de a înțelege
mai profund stările eului și tranzițiile între ele, în general.
în succinta literatură psihiatrică referitoare la Semyl, aces­
ta este descris ca având drept unică proprietate capacitatea de
a inhiba funcția sistemelor senzoriale. Astfel, principalul efect
al acestei substanțe este producerea rapidă a unei stări echiva­
lente cu deprivarea senzorială, fără a mai fi nevoie de aparate
pentru izolare. Toate modalitățile senzoriale sunt inhibate, fără
a se înregistra efecte toxice primare asupra conștiinței, gândiri i
sau activității motrice. Creșterea dozei de Semyl produce o
diminuare treptată a senzațiilor periferice — durerea, simțul
orientării în spațiu, ș.a.m.d. — și a unor simțuri ca vederea și
auzul. Cercetătorii au dedus, în principal pe baza examinărilor
clinice neurologice ale subiecților, că focarul de acțiune al
Semylului este centrul primar senzorial al corpului, talamusul,
 ■Jga

Dejâ vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 83

cu toate că sunt implicate și mezencefalul și cortexul senzori­

al (Meyer și al.,1959; Luby și al.,1959). Unii autori interpretează
că Semylul afectează relativ semnificativ senzațiile interne,
alții evidențiază efectele acestuia asupra senzațiilor externe.
Cei care au studiat drogul în calitate de anestezic nu pun la în­
doială capacitatea lui de a diminua percepțiile (Meyer și al.,
1959). Cei care l-au studiat în combinație cu deprivarea sen­
zorială prin folosirea unui dispozitiv special, pun accentul pe
pierderea percepției interne (Luby și al., 1959, Pollard și al., 1960),
deoarece o persoană care a luat Semyl resimte mai puține simp-
tome și mai puțin disconfort atunci când este izolată decât a-
tunci când este într-un mediu lipsit de restricții.
Ca și în cazul deprivării senzoriale, apar importante efecte
secundare care afectează procesele de gândire și comporta­
mentul verbal până ce, la doze mari, pacientul cade într-o tran­
să catatonică. Alte efecte majore, observate la diferite doze, se
referă la senzațiile subiectului că diferite părți ale corpului nu-i
mai aparțin; că este mort; la incapacitatea subiectului de a con-
ceptualiza și de a purta o conversație complexă; și la pierderea
acelei senzații care indică de obicei că partea din mediul vizi­
bil care nu este văzută în momentul de față există și ea cu ade­
vărat, precum și a senzației de vedere în tunel, astfel că spațiul
vizual existent rămâne să fie doar un mic cerc în fața ochilor
subiectului. Semylul s-a dovedit nesatisfacător ca anestezic da­
torită faptului că aceste efecte complicau evoluția post-opera-
torie prin intervenția unor episoade psihotice trecătoare. S-a
mai observat și că Semylul le produce pacienților schizofreni
cronici și o stare de acut disconfort și de agitație. El era mai
bine tolerat de copii și de oamenii mai în vârstă decât de adulții
tineri (Meyer și al. 1959; Luby și al. 1959, Pollard și al., 1960).
în concluzie, Semylul face posibilă studierea dinamicii com­
binării relațiilor dintre exteropercepție, interopercepție, imagi­
nea corporală, procesele de gândire, activitatea motrică și con-
structele realității, pentru a forma eul viu. Studiul Semylului
a devenit deosebit de important pentru cercetarea schizofre­
niei, mai ales în lumina ipotezei lui Gaarder, după care tul­
burările schizofrenice de gândire rezultă din deprivarea sen-
84 John S. Katka

zonală la care pacientul însuși contribuie prin mecanisme

terpersonale și intrapsihice. (Gaarder, 1963).
Observațiile noastre s-au mărginit la un singur subiect
(Gaarder) care a luat o singură dată o doză relativ mică (3,3
mg. intravenos [0,05 mg/kg de greutate corporală]). Gaarder
era familiarizat cu literatura despre Semyl, dar nu văzuse drogul
funcționând. Efectele s-au făcut simțite la zece minute după
injectarea drogului și s-au terminat în patruzeci și cinci d^
minute. Ele au fost urmate de o hipersensibilitate la zgomot,
de tipul celei care urmează beției cu alcool, care a durat timp
de câteva ore.
Din următoarele extrase din înregistrarea conversațiilor mele
cu Gaarder referitoare la paroxismul experienței sale, se pot
observa, în răspunsurile sale, vâscozitatea, dificultățile de
gândire, perplexitatea în fața problemelor existențiale și lipsa
de sensibilitate interpersonală.
KG: ...aici se întâmplă ceva și uh-uh — trăiesc — și uh
fac ceva dintr-un motiv, și nu știu ce fac și uh — ce mi se în­
tâmplă acum — și cuvintele sunt astfel de lucruri ce se întâm­
plă? — ce se poate spune că se întâmplă? e un cuvânt — și oa­
menii vorbesc — și ce spun? — și uh — nu știu ce se întâm­
plă...
KG:...Sunt un om într-un — este un continuum spațiu-timp -
și uh — se întâmplă ceva aici — nu știu ce e asta și cine sunt
și unde și cum și tot felul de lucruri și sunt într-un birou — și
un birou este un lucru în care stau oamenii pentru că vor să
meargă unul spre altul și Sigmund — Sigmund Freud — nu
m-am gândit un timp la Sigmund Freud — Sigmund Freud este
un om care și-a dat seama de ceva — oh — uh nu știu. Ce e-ie
un psihiatru? E foarte[râsete] — e o experiență foarte intere­
santă. Trec prin ceva și nu știu ce se întâmplă, și nu știu ce
vrea să însemne să spui ceea ce se întâmplă...
KG:...uh — sunt în viață? Sau — ce înseamnă „în viață“?
JK:...Ești în viață — orice vrea să însemne asta.
KG:...Ce înseamnă?
JK:...Pe naiba — iei drogul ăsta ca să ne spui tu nouă! Ai
luat un drog.
liili Deja vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 85

K(.i:...Cine? Eu?[Râsete]
JK:..Tu.
KG:...Când?
JK :...Cât crezi că a trecut de când l-ai luat?
KG:...Să văd — să văd — am luat un drog — oh — cam în
urmă cu vreo cincisprezece minute, cred — nu-i așa?
JK:...Cum ți-ai dat seama de timp?
KG:...Am vorbit ceva?
JK:...Mmm-hmm.
KG:...Bine! Foarte bine — indiferent ce se mai întâmplă
cel puțin o să știu ce-am spus eu — dar cine sunt eu? — ce
fac? adică de ce eu — uh — ce se întâmplă?
■I RM [Asistent]: O să-ți iau tensiunea, Ken.
,IK:...O să te simți mai bine dacă-ți spun ce se întâmplă?
■■ Vrei să știi?
■■■ KG:...Îhî.
JK:...Ai luat Semyl — este un drog care te interesează —
ești psihiatru, și ai luat acest Semyl ca să vezi cum te face să
te simți, și acum ești sub influența acestui drog.
în literatura despre Semyl, subiectul este de obicei descris
ca având o conștiință acută a unei imagini corporale dramatic
alterate, caracterizată de senzația de a pluti departe de corpul
propriu sau de senzația de a fi mort sau de a fi un cadavru, ală­
turi de o certitudine profund subiectivă că acesta este o expe­
riență corporală (Bakker și Amini, 1961). Este interesant că
Gaarder nu a avut o astfel de experiență. Deși era la curent,
din lecturile sale anterioare, cu posibilitatea survenirii ei, el se
plasează de la începutul trăirii acestei experiențe într-un punct
de vedere intelectual, conceptualizator. Conștient de apatia
subiecților descriși de literatură, el era hotărât să continue să
vorbească despre ceea ce se întâmplă, pentru ca înregistrarea
audio a experienței să conțină suficient material. în plus, struc­
tura și activitatea autoimpusă a limbajului ar fi putut juca un
rol important în limitarea dimensiunilor dezorientării sale. Ori­
care ar fi motivul, el nu a resimțit o pierdere a imaginii cor­
porale, dimpotrivă, el se întreba intelectualicește dacă era viu
86 John S. Katka

sau nu; el își pierduse conștiința propriului corp, la tel cum î§[
pierde conștiința de sine un om intens preocupat de alte sfere.
Puternica experiență a lui Gaarder, atât în momentul în care
a luat drogul (conform înregistrării), cât și retrospectiv, a con­
stat dintr-o profundă alterare a modului de gândire, producân-
du-se o pierdere a sensului categoriilor logice și a experienței
relației cauzale. El a reținut toate „faptele“ esențiale care se
refereau la sine și la situația de moment — timp, loc, persoană,
rol și amintirea întâlnirilor avute cu mai mulți pacienți și cu
un supervizor în acea dimineață — dar el nu a putut să sta­
bilească relații între aceste fapte și era perplex în fața lor. După
cum alți subiecți descriși în literatura despre Semyl credeau
sincer că imaginea corporală pe care o resimțeau era i Luiă.
Gaarder a declarat apoi că se simte profund uimit de întrebările
pe care le pusese; poate că el continua să repete aceste între­
bări ca să mențină contactul cu cei care îl secondau.
Deoarece Gaarder luase LSD, el a putut să compare cele
două experiențe. El este de părere că în ambele se înregistrează
II
o pierdere a conexiunilor logice relativ restrânse și îngust canali­
zate care caracterizează modurile de gândire mai uzuale, mai
„normale“. Totuși, în timp ce LSD-ul îl facea capabil să va-ri.
bogăția și multiplicitatea diferitelor semnificații ale relațiilor
dintre lucruri, fiind deci o experiență „creatoare“, atunci când ■
a luat Semyl el a simțit că pierde semnificația relațiilor dini re
lucruri, experiența cu Sernyl lăsându-1 perplex.
Lipsa generală a bogăției în experiența cu Semyl se mani­
festă și în alte trei zone. Prima a fost senzația subiectului că
„nu-i mai păsa prea mult de interacțiunea cu observatorii“ și
că el nu era afectat prea profund de subtilitățile remarcilor aces­
tora. Pentru a avea un efect puternic asupra lui, ei trebuiau să-și
impună cu insistență mesajul. Efecte ca vâscozitatea psiho­
logică, lipsa de modulare profundă a gândurilor și senzațiilor
erau contagioase pentru observator, care simțea ca plictisitoarea
repetare a enunțurilor de orientare îi era necesară subiectului
pentru că se cerea însoțită de un anumit contact fizic. Aceasta
contrasta izbitor cu experiența LSD în care observatorul era
prins cu ușurință într-un fel de dans psihologic complicat de
 Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 87

gânduri și sentimente. Și din punctul de vedere al subiectului,

experiența cu Semyl contrasta cu experiența cu LSD, în care
ei se simțea într-o prea mare legătură cu observatorii și prea
supus unei amplificări de tip „bulgăre de zăpadă“ a interacți­
unilor lor mutuale, care ajungeau să devenină paranoice sau
foarte sentimentale.
Cel de-al doilea domeniu sărăcit se referă la incapacitatea
subiectului de a se identifica cu oricine care nu era ca el. Ast­
fel, într-un test psihologic care presupunea vizionarea unui set
de fotografii reprezentând oameni, subiectul nu putea să le ac­
cepte și să le ia în considerație decât pe cele care erau asemănă­
toare cu sine — adică bărbați tineri. Chiar și aici, asociațiile
sale erau sporadice; însă fotografiile copiilor, femeilor și oa­
menilor în vârstă erau total respinse. Aceasta contrastează pro­
fund cu lărgirea asociațiilor înregistrată la LSD și alte droguri
asemănătoare.
Cea ce-a treia arie de sărăcire este percepția vizuală. Re­
trospectiv, subiectul era convins că percepția sa se alterase sub­
til, transformându-se într-o modalitate perceptivă restrânsă care
ar putea fi cel mai bine descrisă ca o percepție de tip desen
animat, ca în „Annie Orfelina“. Ea se caracterizează printr-o
lipsă de flexibilitate și o netezime a ceea ce este perceput —
totul apare plat, simplu: suprafețe omogene, margini ascuțite,
drepte; detaliile texturii sunt lipsite de finețe.
In cele din urmă, la câteva ore după ce efectele drogului au
trecut, Gaarder s-a simțit retras și apatic, mahmur, așa cum este
descris în literatură. El a simțit că a câștigat o experiență mai
aprofundată asupra naturii fiziologice a mahmurelilor în gene­
ral. Durerea de cap surdă părea să se accentueze dacă se ac­
centuau zgomotele sau dacă cineva încerca să vorbească cu el.
El începuse să înțeleagă mahmureala ca o hipersensibilitate
acută la stimuîi, astfel că reacțiile sale primare la relativa supra-
stimulare au fost durerea de cap și dorința de a fi lăsat în pace.
Aceste manifestări sunt comparabile cu observațiile lui Got-
tlieb (Luby și al., 1959) după care o persoană care luase Semyl
se simțea relativ liniștită în izolare și enervată într-un mediu
nerestricționat.
88 John S. Kaika

Rezumând, am observat că experiența cu Semyl diferă de

experiența cu LSD prin următoarele: în locul distorsiuni ior
imaginii corporale apărea o amnezie a imaginii corporale; sen­
sibilitatea interpersonală părea a diminua; modul de percepție
părea a fi sărăcit în detalii; mahmureala de după Semyl are ca
nucleu hipersensibilitatea la stimuli.
După experiența noastră cu Semyl, am scris un raport op­
timist în care evidențiam că drogurile psihotomimetice ar putea
fi foarte utile din punct de vedere practic, creând un stres du­
mic specific, care forțează o schimbare în investițiile eului. Ele
pot oferi o situație în care subiectul și terapeutul observator
pot deduce care dintre interacțiuni întăresc controlul eului și
stăpânirea de sine adaptativă și care le împiedică. Cu alte cu­
vinte, ele ofereau posibilitatea unui laborator pentru studiul ex­
perimental al psihoterapiei psihozelor. Recunoașterea pe plan
național a pericolelor pe care le prezintă asemenea substanțe
a pus însă capăt acestei munci experimentale.
Excursul nostru în experiențele cu droguri ilustrează destul
de abrupt diferite posibilități de a organiza realitatea. între ex­
pansiunea în multidimensionalitate oferită de LSD și îngusta­
rea care rezultă din Semyl există un contrast deosebit de izbitor.
Un exemplu viu este aparenta pierdere a sensului, a șirului gân­
dirii, așa cum apare ea în conversația verbală înregistrata a-
tunci când subiectul se afla sub influența Semylului. Am ob­
servat că sensul, semnificația celor exprimate este risipită de
fracționarea experienței temporale, de pierderea continuității II
legată de diminuarea dramatică a memoriei de scurtă ti urată.
Un individ dezorientat în timp — ca Billy Pilgrim al lui Kurt
Vonnegut, despre care am vorbit mai sus — se poate afla in­
tr-o „continuă stare de trac... deoarece niciodată nu știe ce rol
din viața iui urmează să joace“, dar cel puțin mai poate încă
să joace. Pierderea sensului care rezultă din fragmentarea în
cadre temporale extrem de scurte, pierderea semnificației a
ceea ce este perceput îl fac pe individ incapabil să joace un roi,
indiferent care ar fi acesta.
Studiul experiențelor cu droguri psihedelice și al materialu­
lui clinic psihanalitic m-au determinat să emit o ipoteză care
să lege fenomenele sinestezice de un fenomen temporal, anume
 Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 89

-numitul déjà vu sau în general orice experiență „déjà“, in­

trodusă în capitolul anterior.

Utilizarea clinica a sinesteziei

i Ca și în discuția despre LSD, voi utiliza o concepție extin­

să despre sinestezie, care cuprinde nu doar amestecarea com­
partimentelor senzoriale — văz, auz ș.a.m.d. —, ci și dispozi­
ția, emoția, spațiul și timpul. Voi ilustra această stare descri­
ind mai detaliat o pacientă prezentată pe scurt în capitolul 2.
Anna era o tânără femeie atrăgătoare, de vreo treizeci de ani,
soție și mamă, cu o inteligență superioară și o educație acade­
lii mică avansată. Simptomul care a determinat-o să se îndrepte
Bis sare psihanaliză a fost o stare de derealizare — episodul cel mai
■I marcant dintr-o întreagă serie — care a durat mai multe ore, în
timpul cărora ea se afla în camera de joacă din casa ei, împre­
ună cu copiii; aparent ea a funcționat adecvat, dar nu a putut
să-și aducă aminte mai târziu ce anume făcuse. Perioada era
plină de senzații de déjà vu și a fost resimțită ca stranie și în­
spăimântătoare. în acest timp, ea a trăit imagini onirice frag­
mentate, cu operații și cu niște chirurgi uriași. Simptomele ei
mai cuprindeau fobia de a conduce mașina și de a răspunde la
telefon, precum și preocupări persistente pentru posibilitatea u-
nor dezastre. Fobiile au apărut treptat timp de mai mulți ani, dar
au devenit mai pronunțate în ultimii trei ani, după scurtă spi­
talizare a soțului ei, pentru o ocluzie coronariană neconfirmată,
■■■ în cursul psihanalizei, care a durat mai mulți ani, am înțe­
■I les semnificația imaginilor onirice din stările de fugă. Pacien­
ta a crescut într-un orășel mic din Québec, în care familia tatălui
ei era una de vază. Mama ei a crescut într-un orfelinat, și a
avut o copilărie plină de lipsuri. Cu toate că tatăl pacientei avea
■■
ilils o oarecare pregătire științifică, el nu se ocupa decât de un mic
«■»Sssatelier de reparații electrocasnice și nu devenise niciodată pe
deplin independent, din punct financiar și nu numai, de fami­
lia părinților lui. în timp ce mama era însărcinată cu ea, celălalt
fiu al ei, în vârstă de doi ani, a murit din pricina unei boli de
90 John S. Kaika

rinichi. Astfel, pacienta a fost singurul copil al unei mame în­

doliate și cronic deprimate. Pacienta însăși a suferit în copilărie
de repetate episoade de pielită cu temperatură.
Adesea pacienta resimțise atmosfera din casă ca fiind opre­
sivă. Un fel de zâmbete ca de mască, interesul părinților, dar
mai ales al mamei pentru ceea ce pacienta numea „literatură
de pacea sufletului“, și felul în care mama descria propria ei
copilărie sărmană contribuiseră la întărirea temerii pacientei
de dezastre și de piedere, precum și la sentimentele ei de vi­
novăție. I se impuseseră cereri premature. De exemplu, când
a întrebat-o pe mama ei ce să facă atunci când băiețașii de pe
stradă aruncau cu pietre în ea în drumul spre școală, aceasta
i-a răspuns cu blândețe că trebuie să caute răspunsul în conști­
ința ei, care îi va spune ceea ce trebuie să facă. Pacienta simțea
că i se reproșa că „lucrurile prea îi veneau de la sine“ — atunci
când, de exemplu, învăța bine fără efort.
Ca unic copil supraviețuitor, pacienta putea să influențeze
puternic dispoziția părinților, care erau destul de izolați social;
astfel ea începu să dezvolte și să mențină sentimente de om­
nipotență. Până la începutul adolescenței, îl văzuse pe tată ea
fiind omnipotent — „ar fi putut să facă oricând cu mâinile iui
orice jucărie“ — și identificarea cu el era puternică în mai
multe domenii. Treptat, totuși, pacienta a început să recunoască
inadecvarea și dependența acestuia față de proprii lui părinți.
De aici ea își formase anumite păreri înjositoare despre băr­
bați.
La optsprezece ani, când a plecat de acasă la facultate —
aceeași pe care o urmase tatăl ei — ea intenționase să fie „un
om mai bun decât Tata“ și a trăit plecarea de acasă ca o elibe­
rare. Dar, curând, tatăl ei muri subit. Pacienta nu dăduse prea
multă importanță temerilor pe care tatăl le exprimase în scriso­
rile către ea, temeri față de operația de vezică biliară pe care
acesta urma să o suporte. El muri pe masa de operație, deoarece,
se pare, diagnosticul fusese greșit și suferea de fapt de o boală
de inimă. Pacienta a dezvoltat o puternică teamă de puterile ei
distrugătoare, mai ales atunci când omnipotența ei funcționa
în favoarea concurenței, și începu să simtă că era periculos să
 Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 91

te eliberezi de sentimentele opresive, că era periculos să iei lu­

crurile ușor și încă și mai periculos să nu anticipezi dezastrele.
Fragmentele de tip oniric din starea de derealizare erau legate
de moartea tatălui, pacienta identificându-se atât cu chirurgii-
măcelari, cât și cu victima care suporta pedeapsa ce răzbuna
dorințele ei distructive. Episodul de derealizare a avut loc a-
tunci când sentimentele ostile și competitive la adresa soțului
și resentimentele față de rolul ei feminin și matern erau deo­
sebit de marcate.
în timp ce istoria de viață a pacientei se desfășura, ea era
capabilă să vadă conexiunile dintre mai multe zone care până
atunci erau disociate și izolate. Ea s-a simțit surprinsă și con­
■iii solată de faptul că a trăit o senzație de continuitate între ma­
terialul oniric, elementele de tip oniric ale stărilor de dere­
alizare, și evenimentele și sentimentele reamintite.
Cu toate că analiza implică, desigur, distorsiuni ale trans-
ferului și interpretările acestor distorsiuni, aș dori să mă con­
centrez asupra unui aspect particular al acestui caz: înțelegerea
■ mea a progresat în timpul a ceea ce aș putea considera niște
■li
ISA repetiții minore ale așa-numitelor stări de derealizare din tim­
pul ședințelor. în aceste ședințe, caracterizate printr-o atmos­
feră întrucâtva hipnotică, erau predominante referințele la ex­
periențe sinestezice care aveau loc în acele momente. Un obiect
Iii strălucitor din birou, de exemplu, este trăit și descris ca un
„obiect [cu sunet] ascuțit“. în aceste momente, pacienta raporta
o experiență de déjà vu și adesea comenta stranietatea sau
groaza degajate de acest moment. După mai multe minute de
tăcere adâncă, apărea o amintire timpurie a unei „atmosfere“
— adică un amestec sinestezic de sunete, viziuni, ritmuri, gus­
turi și mirosuri dintr-un anume Ioc și timp. (Atmosfera din
magazinul tatălui era trăită cu o deosebită vivacitate). O imagi­
ne fragmentară dintr-un episod de derealizare putea să fie
atribuită unui fapt sau unei fantasme asociate cu timpul sau
spațiul caracterizate de „atmosfera“ reamintită.
In capitolul 2, pentru a clarifica asocierea între
m înt fenomenele
sinestezice și de déjà vu în cazuri de acest fel, am schițat o

j schematică analogie cu pattemul de undă de pe un osciloscop

■Iii
(lils
92 John S. Kafka

care reprezintă stimuli vizuali, auditivi sau tactili. Un organism

reactiv sau un scaner electronic pot fi întrebate dacă înregis­
trarea este un pattem vizual familiar; dacă ele răspund la pat­
tern — indiferent al cărei modalități senzoriale: vizuală, audi­
tivă sau tactilă — crește posibilitatea ca acesta să fie recunos­
cut drept familiar. Cu alte cuvinte, dacă o configurație de sti­
muli survine atunci când comportamentele senzoriale sunt deo
sebit de întrețesute sau legate, cresc șansele ca această con­
figurație să trezească un sentiment de familiaritate — adică un
déjà vu sau o senzație asemănătoare acestuia.
Arlow (1959) trece în revistă o mare parte din literatura de­
spre fenomenele de déjà vu și aduce majore contribuții origi­
nale la înțelegerea acestor experiențe. La început, arată Arlow.
punctul de vedere al lui Freud era că experiența de déjà vu
corespunde activării unei impresii inconștiente. Totuși, mai
târziu, Freud va ajunge să creadă că nu este implicată neapărat
o impresie inconștientă a unui eveniment real, putând fi vor­
ba despre o fantasmă inconștientă. Arlow menționează și dez­
voltările ulterioare ale lui Ferenczi și Obemdorf, printre alții,
care arată că în fenomenele déjà vu vor juca un rol nu doar
fantasmele inconștiente, ci și fragmente reprimate ale unor vise
din trecut și unele intenții conștient trăite care fuseseră apoi
reprimate. Arlow subliniază accentul pus de Obemdorf asupra
proprietății de liniștire, de securizare a experienței déjà vu („Ai
mai trecut prin asta —■ totul o să fie bine și de data asta“) și de
Marcowitz pe reacția déjà vu ca expresie a dorinței de a avea B
o nouă șansă. Contribuția originală a lui Arlow este afirmația,
susținută de observații psihanalitice detaliate, după care reacți­
ile de déjà vu conțin în structura lor formală elemente laten te
ale reacțiilor defensive și ale împlinirilor dorinței. El tratează
experiențele de déjà vu care i se raportează așa cum ar trata
conținutul manifest al unui vis. Persoana care trece printr-o ex­
periență de déjà vu simte că situația manifestă, actuală a mai
avut loc înainte, dar se pare că nu situația este familiară, ci
semnificația latentă din spatele ei.
Arlow critică pozițiile anterioare în virtutea faptului că ele
nu au încercat să „explice afectele stranii, deconcertante, ne-
111111«
■
111««

Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 93

plăcute, înspăimântătoare care însoțesc de obicei acest tip de

experiență“ (p.614). El adaugă: „senzația persistentă de dis­
confort sau de straniu care caracterizează experiența de déjà
vu este proporțională cu anxietatea presupusă de aceste ex­
periențe și indică faptul că eul nu a reușit, prin diferitele meca­
nisme menționate mai sus, să stăpânească această anxietate“.
(p.629);
Arlow pune afectul deosebit de straniu pe seama ambigui­
tății care rezultă din senzația că o situație manifestă la un mo­
ment dat a mai avut loc înainte și, în același timp, că numai
sensul latent al situației este familiar. Ambiguitatea aceasta im­
plică mai multe nivele de abstracție, datorită faptului că noți­
unile de manifest și latent implică nivele diferite de abstracție,
formând astfel acel gen de paradox pe care l-am discutat în de­
taliu în capitolul 2. Ambiguitatea și stranietatea experienței de
déjà vu ne ajută să stabilim conexiuni conceptuale importante
între experiența timpului (în cazul nostru o experiență de diz-
locarc temporală) și percepție (în cazul nostru percepția sineste­
zică). Acesta este un pas pe drumul spre formulările mele des­
pre sinteza minte-timp.
în lucrarea sa „Falsa recunoaștere în terapie“, Freud scrie:
„La terminarea terapiei...pacientul poate să spună: Acum mă
simt ca și când aș fi știut asta de când lumea. Atunci când au­
zim aceasta înseamnă că analiza este terminată.“ (1914, P.207;
italicele îi aparțin lui Freud). în analiza Annei, pacienta mea
cu experiențe de déjà vu, cred că s-a realizat o apropiere în ter­
menii schemelor cunoașterii specifice copilăriei și schemele
cunoașterii adultului — adică au fost reactivate aspectele
sinestezice ale schemelor din copilărie. Consider că acea cali­
tate de stranietate și experiențele legate de depersonalizare pot
fi legate de cererile premature de a funcționa non-ambiguu,
adresate eului copilului. Mă întorc aici la ideile mele despre
analiză ca un proces care îl învață pe analizand sa se simtă mai
în largul lui cu senzațiile sale de înstrăinare de propria expe­
riență de sine și de percepția lumii, de realitatea validată con­
sensual, un proces care duce la tolerarea sau acceptarea unor
astfel de senzații. Aș vrea să pun aici accentul pe cuvântul pre~
94 John S. Kalka

matur. După cum voi elabora în capitolul 4, procesele per

tive pot trece printr-un proces de maturizare, iar în actele
ceptuale mature se poate observa recapitularea ontogeniei
cepției. în capitolul următor vor fi prezentate și date cl
care vin în sprijinul ipotezei mele despre patogenia cerei
premature, inclusiv a cererilor perceptuale.
Ne întoarcem acum de la preocupările clinice pentru ambi­
guitate, paradox și dizlocarea temporală a fenomenelor de déjà
vu bazate pe percepția sinestezică la unele dintre temele teo­
retice introduse mai devreme. Descriind o serie cvasi-infinită
de ambiguități ale tipului, Gôdel ne oferă, poate, o descriere^
inconștientului în termenii logicii formale. Faptul că aceste
ambiguități trebuie să fie continuu înțelese pentru a promova
individuația, creativitatea și travaliul terapeutic reprezintă o
conexiune cu o viitoare examinare a problemei experinței tim­
pului în psihanaliză.
După cum am indicat, majora preocupare a psihanalistului
pentru experiența timpului este bazată pe observația continuă
a restucturării în prezent a experienței trecute. El se află în
poziția în care poate observa efectele unei asemenea restruc­
turări asupra experienței timpului și a perspectivei temporale. II
Legate de problema mai generală
; ’ a experienței paradoxale este
chestiunea integrării momentului con-­
meniului discontinuu în curgerea con
tinuității. Această chestiune, care cade în sarcina eului, poate
fi descrisă mai fidel ca problema toleranței pentru ceea ce este
diferit din punct de vedere calitativ, pentru unele experiențe
paradoxale nereconciliate.
Bonaparte (1940) se referă la o comunicare pe care i-a tri-
mis-o Freud, în care acesta vorbea despre faptul că analistul
transformă „mai târziu“ în continuitate „investițiile succe ce-­
sive,...cuantele emise de eu“2. Dacă psihanaliștii discută natuitu-­
ra experienței timpului, însuși cuvântul „târziu“ pune probleme.
Cred că Freud nu a evitat, dar nici nu a rezolvat, problema in­
tegrării momentului discontinuu în curgerea continuității. Un
interes deosebit solicită termenul de cuantă, cu implicațiile ce
țin de imposibilitatea de a reconcilia în cadrul aceluiași sistem
teoria particulei și teoria undei. Freud scrie exact în perioada

■II
 ■■■■
|||l?

Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spatiu-timp 95

în care se formula mecanica cuantică. Prima dezvoltare a

mecanicii cuantice a avut loc între 1900 și 1926; principiul de
incertitudine al lui Heisenberg a fost formulat în 1927; în aceiași
timp, fizicienii au început să avertizeze împotriva filosofarilor
și psihologizărilor iresponsabile făcute pe marginea lui. Cu toa­
te astea, voi încerca o anume psihologizare, dat fiind că au-
toobservarea unor procese psihice ne confruntă cu conotațiile
■
sic: de static sau de fluid ale situației observator-observat și, cred
eu, cu implicațiile ei paradoxale, legate de diferitele niveluri
de abstractizare. Este sugerată o analogie între particulă și undă,
pe de o parte, și experiența momentului discontinuu și curge­

Il rea continuității, pe de alta. Auto-observația încearcă să ală­

ture starea care percepe schimbarea de schimbarea care per­
cepe starea — contrarii aflate pe niveluri diferite de abstracție;
aceste contrarii pot fi văzute ca paradoxuri — ca seriile infinit
■II regresive de ambiguități de tip ale lui Gôdel, pe care le-am îm­
prumutat spre a servi drept descriere a inconștientului în logi-
ca formală.
înrr-o puternică și frumoasă lucrare care ia în discuție prezența
imediată și activă a trecutului și viitorului, Loewald ajunge la
concluzia că „structurile psihice au o natură temporală“ (1962,
p. 268), că timpul este însăși țesătura din care este făcut psi­
hicul. Mă întreb dacă nu cumva forma temporală a paradoxu­
lui staticului și fluidului nu este o prezentare deosebit de pătrun­
zătoare sau poate extrem de formală a problemei cu care psi­
hanaliștii se confruntă la limita studiului a „ceea ce numim psi­
hic“ (Loewald, p.268). William Fry, care spune „Ori de câte
ori omul încearcă să-și inspecteze eul, el se va confrunta cu
eul său și va descoperi că eul este cel care inspectează“, de
asemenea afirmă: „Nu am... descoperit nici o tehnică care să
ilustreze simultaneitatea instantanee creată în paradox.“ (1968,
p. 172; italicele mele).
într-un tur de forță filosofic, pe care se amuză să îl inti­
tuleze paradoxal „O nouă contestare a timpului“, Jorge Luis
Borges (1964, italicele mele) evidențiază de asemenea măsura
în care trăim timpul ca fiind nucleul psihicului. El nu doar
arată, cum nici chiar filosofii idealiști nu și-au putut urma pro-
96 John S. Kafka

pria lor logică pentru invalidarea timpului — intenționată

de Borges — dar ne induce și propria lui integrare concept
ală neobișnuită a unui experiențe care pare a avea cel puțin
nele dintre trăsăturile experienței de déjà vu. „Acea reprez
pură a obiectelor omogene... nu este doar identică cu reprezentarea
prezentă în același colț în urmă cu mai mulți ani; ea este, fă
asemănări sau repetiții, aceeași... Mă simțeam mort...un sp<
tator absent...posesorul unui sens reticent sau absent al acel
cuvânt de neconceput: eternitate...Timpul este...o iluzie“ (p.22
italicele mele). Experiențe similare, de obicei mai puțin e
plicit conceptualizate, nu sunt străine practicii psihanalitice
atunci când acestea au loc, ele pot reprezenta puncte nod:
ale reorganizării perspectivelor de viață.
încă o dată, chiar dacă sintagma constanță a obiectului
restrânsă la un sens specific psihanalitic (investiția continuă
unui obiect, chiar dacă acest obiect este unul frustrant), a
concept nu poate fi rupt de continuitatea în timp. Paradoxul ■
care ne întâlnim în inima experienței temporale — curgerea
ritmicitatea — este inerent problemei constanței obiectuali
Pentru examinarea acestui paradox și în continua noastră pr
ocupare pentru toleranța față de experiențele paradoxale
diferite din punct de vedere calitativ, apreciem că s-ar put
dovedi fructuoasă considerarea mai evidentei sarcini a eul
de a integra experiențe ale duratei care sunt variabile și diferiți
din punct de vedere cantitativ. Aplicând conceptul de echiv
lent-din-punct-de-vedere-subiectiv la însăși ideea de timp, a-
mintim că intervale care sunt diferite pe ceas pot fi trăite ca
echivalente din punct de vedere subiectiv. După cum constanțele
de obiect, subiectiv echivalente, care formează materia primă
a realităților psihologice, nu corespund unor constante „obiec­
tive“, la fel constanțele de timp subiectiv echivalente nu cores­
pund neapărat unor intervale echivalente „obiectiv“, pe ceas.
Conceptul de echivalență subiectivă, aplicat la timp, adaugă
o altă dimensiune de dificultate unei noțiuni deja dificile, care
violentează „simțul comun“. Realitatea bazată pe obiecte echiva­
lente din punct de vedere subiectiv nu ia ca atare sin
Hectare psihologică a realității externe. Elementul de al
 Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 97

realității psihologice sunt constructele. Acestea sunt mai mult

sau mai puțin stabile, datorită faptului că procesele perceptive
care joacă un rol în formulările „cognitive“ sunt cuprinse în­
tr-o matrice afectivă. Această matrice depinde de activitatea
Ipulsiunilor care în orice moment determină caracteristicile
scanării perceptuale a fiecăruia. Mai mult, o astfel de scanare,
concepută după un model spațial, are loc pe un teren în care
unitățile de timp nu au o stabilitate „externă“, dată, „obiec­
tiva“, dat fiind că intervalele identic obiective nu sunt nece­
sarmente „echivalente din punct de vedere subiectiv“. O litera­
tură veche și vastă, care datează din epoca timpurie a psiholo­
giei experimentale, se află în căutarea unui „acum“ ireductibil,
o unitate temporală care să fie cel mai mic „prezent“ uman. (în
aceste experimente, „acum“ este cel mai mic interval care nu
este nici subestimat și nici supraestimat.) Indiferent dacă „porți­
i ile“ psihologice de „acum“ pe care eu le propun sunt cele mai
mici, ireductibile, organizarea timpului subiectiv depinde de
unele operații complexe de echivalare care au loc în mod curent,
operații influențate afectiv, corectate, modificate de ajustări
II
fluide în funcție de evaluarea unor noi date și a unor amintiri
care sunt permanent restructurate.
Voi reformula dificila mea propunere: examinând aspectele
paradoxale ale structurii temporale, putem constata că în cadrul
temporal, în rețeaua temporală sunt adăpostite configurații de
echivalențe subiective. Atât în termenii sensului general psi­
hanalitic, cât și ai sensului general psihologic ai constanței
IUI obiectului — ideea de obiect durabil — obiectul pare a apărea
și a dispărea odată cu schimbarea spectrului temporal și a
configurațiilor temporale; obiectul își variază ambiguu aparențele,
mișcându-se între roluri paradoxale, producând în permanență
stimuli echivalenți din punct de vedere subiectiv, care se con­
stituie în materie primă nu numai pentru realitățile momen­
tane, ci și pentru cele de mai lungă durată. Invers, trebuințele
și pulsiunile noastre determină pe care dintre caracteristicile
■ câmpului stimulărilor ne vom concentra pentru a ne putea for­
ma echivalențele subiective. Schimbând câmpurile de stimu­
HI lare, spectrul temporal necesar pentru a localiza caracteristi-
98 John S. Kafka

cile care corespund stării pulsionale curente și active trebi

să se extindă și să se contracte continuu. Stările noastre pul
sionale determină astfel spectrele temporale echivalente
punct de vedere subiectiv, care ancorează lumea noastră tem­
porală.
în acest context trebuie examinată ipoteza conform căreia
fiecare act perceptual recapitulează istoria percepției noastre,
ipoteză susținută de descoperiri recente (vezi capitalul 5). „R
alitățile“ noastre depind, deci, de o extrem de complexă
temporală a percepției. în primul rând, îmi reprezint „găurile
grilajului“ — „acum-urile“ psihologice determinate de stării
pulsionale; apoi, mi se pare, mie, cel activ în momentul dc față,
că progresul sau regresul în dezvoltare adaugă acestei „urzeli“
diferite „forme“ sau, mai degrabă, diferite „calități“ ale tex­
turii. Mergând mai departe cu această analogie, diferitele „urzeli“
lasă să treacă diferite stări ale eului în care reprezentările obiec­
tului au calități diferite — după cum a fost cazul pacientei mele
cu stări de derealizare și experiențe déjà vu. Unul dintre ele­
mentele care se află într-o continuă modificare este gradul în
care fiecare moment se caracterizează prin procese perceptuale
sinestezice sau compartimentate. Natura granulației tempo­
rale — adică texturile și configurațiile grilelor disponibile ■
contribuie la organizarea solidificării experienței în constante
obiectuale. Unele stări ale eului induse de droguri permit ex­
plorarea extremelor — lărgire sau contracție perceptuală, diferite
poate cantitativ, dar în nici un caz calitativ, de ceea ce întâl­
nesc psihanaliștii în studiul percepției „normale“ și în practi­
ca clinică. într-un anume sens, lumea noastră a fost destabi­
lizată, dar numai într-un singur sens, de vreme ce am putut,
defini unele dimensiuni ale expansiunilor și contracțiilor aces­
tei lumi.
Dincolo de îmbogățirea clinică pe care o aduce responsivi-
tatea analistului la realitățile multiple și paradoxale ale pa­
cientului, studiul timpului ne conduce la limitele înțelegerii.
Relația de bază expusă aici este congruentă nu doar cu f<
mularea lui Loewald „Structurile psihice sunt prin natura lor
 iii

■■
■■ Déjà vu, droguri, sinestezie și sinteza spațiu-timp 99

temporale“ (1962, P. 264), dar și cu concluzia sa, după care

mintea înseamnă timp.

■II NOTE
IPentru studii recente asupra efectelor PCP asupra proceselor mentale vezi
Mark S. Sonders, John F. W. Keana și Eckard Weber „Descoperiri re­
■lit cente privind locațiile de acțiune biochimică și fiziologică ale fenci-
clidinei si sigma-opiaceelor psihotomimietice“ Prends in Neuro-Science
10 (1987) 263-302, 11 (1988) 37-40
2. în articolul „L’inconscient et le temps“ ( Revue Française de Psych­
analyse, n.l, 1939) Marie Bonaparte relatează-o comunicare pe care Freud
l-a trimis-o, referitoare la propriile ei studii despre timp „Atenția pe care
o acordăm lucrurilor se datorează unor investiții rapide, dar succesive,
un fel de cuante emanate de eu. Percepția noastră internă va face abia
apoi din ele o continuitate și o va proiecta în exterior, formând prototipul
nostru de timp“ (p. 102) — n.tr.
■
CAPITOLUL PATRU

CUM SĂ NE SCHIMBĂM?
diagnosticul, tratamentul
ȘI „ÎNSUFLEȚIREA“

Voi încerca aici să aplic conceptul de organizări aie reali­

tăților multiple în domeniul diagnosticului și al gândirii tera­
peutice. Nu intenționez să fac o trecere în revistă sistematică a
modalităților diagnostice actuale, trecute sau în curs de evolu­
ție, după cum nu voi face nici o prezentare sistematică a tehni­
cilor analitice și terapeutice legate de o anume schemă diag­
nostică. Dorința de a stabili categorii diagnostice care să fie cel
puțin relativ necontaminate de prejudecăți teoretice i-a deter­
minat pe unii psihiatri să formuleze categorii diagnostice rela­
tiv strâns legate de comportamente observabile (cum sunt cele
din Manualul Statistic și Diagnostic al American Psychiatric
Association — D.S.M. HI, 1980). Un astfel de teren pe care pot
fi observate comportamentele, este modul în care pacienții
răspund diferitelor intervenții terapeutice, bazate, desigur, pe
diferite modele teoretice. Gândirea diagnostică și gândirea tera­
peutică sunt întrețesute și amândouă au de-a face cu pendulări
între construcția teoretică și observație. Fluența sau, dimpotrivă,
rezistența la comutarea între diverse organizări ale realității in­
terne are o dimensiune contratransferențială, care se manifestă
în variații ale sentimentului de efort pe care îl resimte terapeutul
și în fluctuații ale stării lui de oboseală. Etichetele diagnostice
nu sunt independente de contratransfer. De aceea am considerat
oportun să îmbin, în prezentarea cazurilor care urmează, con­
siderațiile diagnostice cu cele terapeutice.
Pendulările între observația clinică și construcția teoretică
nu numai că m-au determinat să mă concentrez asupra rolului
102 John S. Kaika

timpului în organizarea realităților multiple, ci m-au iacul să

iau în considerație și granițele și diferențierile între viu și
viu în construcția realităților psihice. Problema diferențierii în-
tre ceea ce are viață — „viul“, „însuflețitul“ — și ceea ce!
are viață — „ne-viul“, „neînsuflețitul“ a apărut atunci
după mai multe zeci de ani de practică psihanalitică, am că
tat elemente comune între pacienții care păreau a se fi „se
bat cel mai mult“ în timpul și, după părerea mea, datorită
mentului psihanalitic. Cu toate că, în căutarea unei teme
trale, am încercat să mă eliberez temporar de preocupările teo­
retice, imediat am fost confruntat cu o chestiune teoretică: a-
tunci când selectăm din cazurile noastre pe acei subiecți care
„s-au schimbat cel mai mult“, ne referim oare la cei care s-
schimbat structural? Ce anume înțelegem prin acest termen, și
există oare o legătură între modificarea structurală și pasul
ia acea edificatoare privire în sine (insight) la schimbarea
tivă“ sau comportamentală?
Chiar într-un context psihanalitic, termenul structură este
utilizat în mai multe moduri diferite, însă aici mă voi concen­
tra asupra semnificației sale în cadrul teoriei structurale
exemplu, trecerea de la un Supraeu aspru la unul mai blam:
sau, în general, schimbări în interiorul structurilor aparatului
mental sau în relațiile între „structurile“ eului, supraeuhri și
sinelui.
Loewald vorbește despre schimbarea structurală în ca<
tratamentului psihanalitic în următorii termeni: „Dacă are
sens să vorbim despre schimbare structurală în personalitatea
pacientului, acesta înseamnă să presupunem că' dezvoltarea eu­
lui este reluată în procesul terapeutic al psihanalizei“ (1960,
p.16). Pentru Loewald, analistul este un obiect nou în viața pa­
cientului. El îl privește pe analist ca pe un sculptor, dar trebuie
să atrag atenția că viziunea pe care sculptorul și-o face despre
statuia terminată este influențată de caracteristicile marmu
El eliberează forma așa cum o vede captivă în blocul de 'pia­
tră. După cum am arătat în capitolele precedente, analogiile
spațiale poartă în ele pericolul de reificare, astfel că eu pn r..i
analogiile bazate pe timp și, în cazul acesta, voi avansa
 Cum să ne schimbăm? 103

aia cu crearea unei simfonii, mai degrabă decât a unei sculp­

turi. Este pertinentă aici afirmația lui David Rapaport (1960),
după care structura și funcția diferă doar prin susceptibilitatea
lor la schimbare.
Accentul pe care îl pune Loewald pe o întreprindere baza­
tă pe cooperare care va conduce la formarea unei noi structuri
oferă un cadru pentru datele clinice despre pacienții care „s-au
schimbat cel mai mult“ și considerațiile sale despre schimbarea
• structurală rămân în continuare aplicabile: „Interpretarea îl con­
duce pe pacient spre o veritabilă regresie și împotriva for­
mațiunii nevrotice de compromis, revelându-i în același timp
acestuia adevăratul sau nivel de regresie,...devenit de nere­
cunoscut...prin acțiunea unor structuri... defensive;...prin aceas-
ta ea mediază accesul pacientului la nivele integrative mai
încete.“ Astfel, interpretarea crează posibilitatea unei mai mari
permeabilități între sistemele conștient și preconștient. Proce­
sul analitic constă, deci, din anumite experiențe integrative în­
tre pacient și analist, ce vor fundamenta versiunea intemalizată
a acestor experiențe: reorganizarea eului, „schimbarea struc­
turală“ (1960, p.25)
Rangell (1981) încearcă să înțeleagă din punct de vedere
psihanalitic diferența dintre pacienții care răspund la insight
cu „Și ce-i cu asta?“ sau „Bine, bine, dar ce să mai fac acum?“
(p. 131) și cei care de la sine fac pasul de la insight la începerea
schimbării. Rangell se referă la afirmația lui Waelder, după
care analiza le oferă pacienților „posibilitatea de a descoperi
o soluție viabilă, non-nevrotică“ (p.135), însă limitele descrierii,
•diferențelor dintre cei care acționează și cei care se mărginesc
să ia act sunt ilustrate de faptul că Rangell este nevoit să pună
formarea unor „euri executive“, mai mult sau mai puțin încli­
nate spre acțiune, pe seama unor factori constituționali ne­
specifici.
Cu toate că observațiile asupra copiilor furnizează date de­
spre variabile ce pot fi considerate precursori constituționali
ai unor asemenea caracteristici, observațiile mele, asupra pa­
cienților adulți mi-au oferit alte indicii despre trăsăturile mai
mult sau mai puțin „înclinate spre acțiune“ ale „euri lor exe-
 f
104 John S. Kaika

cutive“ ale analizanților. Mă refer ia marcantele diferențe din­

tre persoane al căror comportament ilustrează sau nu o expe­
riență de sine ca centru al unei activități autonome, în generai,
sau în situații conflictuale specifice. Spun despre pacienți că
au trecut prin „schimbări structurale“ atunci când au avut Ice
modificări în cantitatea sau localizarea experiențelor de sine,
ca persoană angajată într-o posibilă acțiune autonomă. Cei în
care au avut loc astfel de schimbări interne pot alege să facă
sau să nu facă anumite schimbări în viețile lor, dar chiar ab­
sența acțiunii este la ei deliberată și nu rezultă dintr-o inhibiție.
Discuțiile cu colegii mi-au arătat că atunci când se referă la
pacienți care au trecut prin „schimbări structurale“, ei înțeleg
acest termen în același fel ca și mine.
O privire retrospectivă asupra cazurilor care au evidenți;
o schimbare semnificativă, poate chiar structurală, m-a faci
să observ că ele se caracterizau prin schimbarea centrului de
interes de la trăsăturile însuflețite, vii, la cele neînsuflețite, ne­
vii ale „obiectelor“ întâlnite în travaliul analitic. Această ob­
servație ar fi banală dacă ea ar fi pur și simplu o descriere, în
termeni ușor diferiți, a faptului că probleme vii devin chesti­
uni moarte și viceversa. Forma în care anumite probleme de
viață și de moarte se întâlnesc în unele din aceste analize
mai ales scurte dar semnificative percepții ale unor obiecte în­
suflețite ca fiind lipsite de viață — sugerează că unele aspecte
ale acestei experiențe pot trimite la capacitatea abia născândă
a copilului de a diferenția între lumea însuflețită și neînsu­
flețită. Cu alte cuvinte, s-a pus problema dacă se poate face <.>
legătură între experiențele analizandului care implică trans­
formarea la nivel simbolic a obiectelor însuflețite în obiecte
neînsuflețite și viceversa — schimbări deci în relația cu
obiectele — și discriminarea perceptuală între viu și ne-viu și
chiar cu dezvoltarea infantilă a acestei diferențieri. Dacă În­
tr-adevăr disponibilitatea pentru asemenea comutări de investiție
între reprezentările simbolice ale însuflețitului și neînsufleți­
tului depinde de istoria experiențelor perceptuale ale subiec­
tului (chiar dacă comutarea între viu și ne-viu apare cu clari­
tate la nivel perceptual numai în anumite cazuri), cunoașterea
 Cum să ne schimbăm? 105

unei asemenea relații ne poate conduce la o mai bună înțelegere

a dezvoltării eurilor executive înclinate spre acțiune.
Analizând discriminarea între însuflețit și ne-însuflețit ca o
problemă a dezvoltării timpurii, am considerat-o strâns legată,
dar nu identică discriminării dintre înăuntru și înafară. Este o
discriminare necesară pentru acțiune: ceea ce este însuflețit
poate reacționa. Cu toate acestea, această discriminare primi­
tivă nu este, paradoxal, o discriminare fermă. Oare teama de
moarte este cea care ne împinge să punem viață în univers, să
vedem nori vii și raze de soare care ne îmbrățișează? Oricum,
interferând cu ambiguități temporale, și nu numai, problema
■II diferenței dintre însuflețit și neînsuflețit persistă, exprimân-
du-se în modalități subtile, care trec de obicei neobservate și
■■I care se pot constitui în suplimente ego-sintonice la manevrele
defensive împotriva morții. Ascultându-și pacienții, analiștii
se pot apăra inconștient de alunecările între viu și ne-viu mani­
festate de aceștia, asa cum se apăra împotriva altor acte ratate,
până ce își antrenează o atenție specială pentru aceste fenomene.
în momentul în care am devenit conștient de posibila sem­
isiiBi
nificație a alterărilor discriminării între viu și ne-viu în mate­
■■i
rialul clinic, a diminuat și tendința mea defensivă de a nu auzi,
tendința mea de a compensa actele ratate ale pacienților care
indicau confuzia pe care ei o făceau între tărâmul viului și cel
al ne-viului. Am descoperit atunci cât de frecventă era o ast­
fel de confuzie în producțiile multora dintre pacienții mei.
Diferite trăsături ale modificărilor în discriminarea între viu și
ne-viu caracterizau diferite grupe de pacienți. Aceste variații
erau importante din punct de vedere diagnostic și erau legate
de severitatea patologiei. Modificările în discriminarea între
însuflețit și neînsuflețit îl pot direcționa pe analist spre aria
■■■II conflictuală specifică a pacienților nevrotici în care ele au loc.
La acești pacienți s-a produs o alterare structurală a acestei
funcții discriminative și travaliul psihanalitic poate aduce o
schimbare structurală corectivă. Forme de confuzie masivă în­
tre tărâmurile viu și ne-viu se întâlnesc în cea mai mare parte
a practicii clinice cu pacienții borderline și narcisici. Sunt de
părere că această incidență poate explica unele dintre difî-
106 John S. Katka

cultățile pe care le întâmpinăm atunci când dorim să obținem

o schimbare structurală a acestor pacienți. La pacienții psi-
hotici, confuzia între ceea ce este însuflețit și ceea ce nu este
însuflețit este masivă și profundă. Manifestările problemei în
aceste cazuri pot, totuși, să fie.subtile, datorită faptului că ea
este atât de strâns legată de alte discriminări. Cu rezervele im­
puse de inevitabilele simplificări și incompletitudini ce gre­
vează încercarea de rezumare a unei practici de mai mulți ani,
voi prezenta acum un material clinic ce ilustrează psihopa­
tologii de la cele mai puțin severe la cele mai severe.

Exemple clinice ■■
«II
Doamna A., în vârstă de 40 de ani, măritată de la douăzeci
și mamă a patru băieți, fusese foarte preocupată de sănătatea
soțului ei. Se pare că anxietatea ei a fost, cumva, contagioasă,
transmițându-se atât domnului A., cât și unora dintre medicii
acestuia: domnul A. a fost spitalizat de două ori pentru inves­
tigații diagnostice, care au pus însă în evidență o bună stare de
sănătate. In plus, o recent invocată insatisfacție în căsnicie a
determinat-o pe doamna A. să ceară pentru sine și soțul ei aju­
torul unei terapii de cuplu. Se pare că în ultima vreme ea îl
găsea pe soțul ei mult mai agresiv și mai sarcastic decât până
atunci, iar el considera că soția lui a devenit mai nerăbdătoare,
mai provocatoare și mai critică. Terapia de cuplu nu a putut
restrânge spirala acuzațiilor reciproce și tensiunea a continuat
să crească, astfel că terapeutul a recomandat tratamente indi­
viduale pentru fiecare din cei doi. După spusele doamnei A.,
soțul s-a opus vehement oricărei idei de tratament, pentru ori­
care dintre ei, dar în aceeași perioadă adâncirea depresiei ei și
dificultățile pe care ea le întâmpina în relația cu fiii și cu mulți
dintre prietenii ei au determinat-o să caute încă și mai mult
sprijin psihologic. în cele din urmă, ea s-a decis să înceapă o
psihanaliză, în cursul căreia a dat la iveală următoarea poveste.
Doamna A. a fost cea mai mică dintre numeroșii eoni', a;
părinților ei, numai fete. Atunci când ea avea între patru și cinci
ani, s-a născut și un frate, dar după doi ani acesta a murită

■
 Cum să ne schimbăm? 107

Doamna A. a devenit o adolescentă, apoi o tânără atrăgătoare;

se întâlnea cu mulți băieți, pe care îi aducea de obicei acasă,
ca să-i cunoască familia. Tânărul cu care se va căsători studia
aceeași îngustă specialitate tehnică în care lucra tatăl ei. Din­
tre toți băieții pe care îi invitase la ea acasă, acesta era singu­
rul cu care tatăl ei avea lungi conversații și cu care acesta sta­
bilise o relație adevărată, care va continua să se dezvolte după
iii căsătoria lor. Cariera domnului A. fa reușită, și cei patru fii ai
lor crescură. Timp de mulți ani, doamna A. nu păru să fie ne-
satisfacută de viața pe care o ducea — sau cel puțin nu dădu
■li nici un semn de insatisfacție.
Ulii Preocuparea ei pentru sănătatea soțului, plângerile și simp­
tomele care au condus la terapia de cuplu și apoi la analiza ei
personală s-au produs la câteva luni după moartea tatălui. Cu
această informație pot spune că am luat contact destul de târ­
ziu. din cauza unei succesiuni de „erori“ pe care doamna A. le
facea atunci când raporta sau elabora istoria vieții sale. Totuși,
în cele din urmă, ea a povestit cum într-o dimineață, nu mult
dupăjnoartea tatălui ei, privindu-și critic soțul care dormea
lângă ea, l-a simțit dintr-o dată străin, și apoi i-a trecut prin
minte: „Ce fac — sunt măritată cu asta!“ Mai târziu, elaborând
această experiență, ea a afirmat că, pentru un scurt moment, a
simțit că soțul ei este mort — „ca o bucată de lemn“.
Cititorul psihanalist nu se va mira că travaliul analitic a dat
la iveală următoarele aspecte: doamna A. a nutrit o dorință de
moarte pentru fratele ei mai mic, care a fost intens dorit de
familie și mai ales de tatăl ei. Inevitabilele clarificări din cadrul
procesului psihanalitic s-au referit la sentimentele de vinovăție
față de moartea fratelui ei, motivația de înlocuire s au de resti­
tuire în alegerea soțului, poziția centrală în viața ei emoțională
a relației cu tatăl, pentru care ea născuse și crescuse patru fii
și în final prăbușirea sensului central al vieții ei, odată cu
moartea tatălui. Problemele care au adus-o la terapeut pe doam­
na A. reflectau gradul de rezistență și de complexitate al mane­
vrelor prin care ea a încercat să facă față falimentului emoțio­
nal care a urmat morții tatălui. Când soțul ei a încetat să mai
îndeplinească rolul de punte spre tată, ea a început să recunoască
108 John S. Katka

la un moment dat că acesta era o pereche nepotrivită, o al

cu adevărat nefericită. în cele din urmă ea divorță și, reluai
du-și, destul de tardiv, instruirea, putu să debuteze într-o cari
eră profesională. Sensurile pe care doresc să le dezvolt ar fi
fost aceleași chiar dacă pacienta ar fi descoperit, de exemplu,
că acum căsnicia era pentru ea mai importantă ca niciodată, că
era măritată cu un bărbat cu care acum mai mult ca nici
ar fi putut să aibă o relație de dragoste, de vreme ce el nu
era obligat să îndeplinească o funcție concretă de punte, di
legătură.
Schematic spus, acțiunea terapeutică bazată pe transfer în­
cepu să se polarizeze în jurul unei remarci care a dat de înțe­
les că pacienta ascundea de soț ora ședinței ei de analiză,
ce? Acesta era un bărbat violent, care nu dorea ca ea să me
la psihanalist, dar ea deja îl anunțase că făcea lucrul acesta.
Care ar fi fost urmările, dacă el ar fi știut cu exactitate datele
și orele la care aveau loc ședințele? Ar fi putut să o ucidă sau ■
variații pe această temă au fost dezbătute rapid, timp de câte­
va ședințe — l-ar fi putut ucide pe psihanalist. A devenit clar
că, informându-1 că ea merge la psihanalist, dar facându-și în
același timp un scop din a păstra secretul despre zilele și oreie
acestor întrevederi, ea se comporta foarte provocator. Explo­
rarea temei provocării violenței (ea ar fi putut să îl ucidă în le­
gitimă apărare sau apărându-1 pe analist — de un atac asupra
lui pe care ea însăși l-ar fi provocat) a condus, prin intermediul
viselor și asociațiilor, la dorințele de moarte îndreptate la ori­
gine împotriva soțului și analistului (care joacă astfel mai multe
roluri, determinate de transfer). în final, după corecții și am­
plificări ale istoriei pe care o relatase la început, lanțul aso­
ciativ a condus la amintiri puternic încărcate de afect despre
moartea fratelui ei, precum și la clarificările de mai sus. I
Conceptul de rememorare încărcată de afect, într-o tcrapi
în care s-a stabilit o nevroză de transfer, și conceptul de in-
sight — care în cazul nostru conduce la o acțiune specifică
sunt utilizate în descrierea psihanalitică a schimbării. A avut loc
în cazul nostru o schimbare structurală? O mare parte din viața
doamnei A. s-a organizat în jurul vinovăției legate de moartea
 ■■■■₽
IBr
III®
Cum să. ne schimbăm? 10.9

fratelui. S-ar putea spune că realitatea ei psihică era că ea l-a

ucis', această realitate psihică fiind reactivată în focul transfe­
rului și manifestându-se în mai multe scenarii de tipul „cine a
ucis pe cine“, legate de comportamentul ei provocator. S-ar mai
putea spune și că viața i-a jucat doamnei A. o festă urâta. în
mod inconștient, ea și-a organizat o mare parte din viața ei ca
și cum și-ar fi ucis fratele, iar psihanaliza a ajutat-o să schimbe,
să scape de rolul de victimă, punând în lumină realitatea „adultă“
conform căreia ea nu și-a ucis fratele. S-ar putea spune, poate,
ca în analiză ea a aflat cât de mult ar fi vrut să își ucidă fratele,
în contextul ridicării reprimării pe care o impusese diferitelor
aspecte ale dorințelor ei, inclusiv sexuale, pentru tatăl ei. Cred
că pe fiecare nivel de dezvoltare parcurs ea a aflat câte ceva
despre intensitatea dorinței sale de moartp, și că această cunoaș­
tere a fost legată de diferite nivele ale percepției.
încă o dată faptul că fiecare act de percepție repetă onto-
genia percepției este pertinent pentru o înțelegere psihanalitică
a constanței obiectului. Această recapitulare îl va pune pe in­
divid iarăși și iarăși într-un scurt contact cu cele mai primitive
procese perceptive, și avem date că unul din aceste procese
III este chiar discriminarea între viu și ne-viu. în urmă cu câțiva
ani, Margaret Mahler (comunicare personală, 1973) mi-a atras
atenția asupra descoperirii lui Stimiman (1947), conform căreia
nou-născutul normal, la numai câteva ore de la naștere, poate
diferenția între apucarea unui deget, a unui deget înmănușat,
a unei mănuși fără un deget și a unui băț.
■■ Este corect, deși insuficient și suprasimplificat, să spunem
■II că doamna A. a descoperit, într-o situație încărcată cu afecte
transferențiale, că dorința nu este același lucru cu fapta, dife­
rență care nu era bine stabilită atunci când fratele ei murise.
IU
Greenspan (1982) a arătat că în timpul tratamentului psihanalitic
sunt integrate diferite nivele de învățare. El vorbește despre
învățarea somatică, învățarea rațională (consequence learning)
iii și învățarea reprezentațional-structurală. Diferite nivele de în­
vățare implică diferite nivele de dezvoltare perceptuală — cu
alte cuvinte, există o strânsă legătură între recapitularea per­
ceptuală și integrarea diferitelor nivele de învățare. Atunci când
110 John S. Kalka

doamna A. a permis gândului, „Ce fac — sunt măritată cu as

taT‘ să pătrundă în conștiința ei, important era chiar sensul lite
ral: Asta nu era ceva uman. Asta era ceva neînsuflețit. Asta er
un lucru. Activitatea frenetică ce a urmat, temerile ipohondri
ace pentru soțul ei, reprezentau eforturi de a insufla scenț
acesteia un pic de viață.
Schimbarea din viața doamnei A. este vizibilă deoarece ea
a acționat — în urma insight-vAai — pentru a-și schimba situ­
ația. Cu toate că este de o importanță fundamentală, cu toate
că poate apărea în punctele nodale ale schimbării, materialul
clinic legat de diferențierea între viu și ne-viu poate să treac;'
neobservat sau poate să nu reclame o atenție specială în ana­
liza pacienților nevrotici care prezintă o istorie relativ puțin
complicată a acestei diferențieri. După cum spune Loewald
(1960, p.25), „în interpretările sale, analistul reorganizează,
reintegrează materialul inconștient atât pentru el, cât și pentru
pacient.“ Sunt de părere că abilitatea analistului de a pa'-tru
legătura într-o anumită măsură cu „dez-însuflețirea“ pacientu­
lui este utilă în general din punct de vedere terapeutic. Cu toate
acestea, ca și alți pacienți care nu suferă de deficiențe majore
ale eului, doamna A. nu a fost împinsă spre acțiune, în terapie
și apoi în viață, numai de o confruntare, activată de transfer,
cu dorințele sale destructive, ci și de scurta întâlnire regresivă
cu strania cădere a graniței dintre însuflețit și ne-însuflețit -■
atunci când soțul ei s-a transformat în „asta“. în măsura în care,
în sensul cel mai profund, domnul A. a fost un instrument cvasi-
inert în relația cu tatăl ei, care constituia adevăratul obiect, al
investiției sale vii, experiență în care soțul i-a apărut ca „asta“
era desigur corectă.
Spațiul ambiguu dintre viu și ne-viu este un teren al :■(. ai> n-
lui, cu care unii pacienți (ca doamna A.) se întâlnesc pentru
scurt timp în cadrul curei psihanalitice, dar totodată este o zonă
în care alți pacienți se afundă des sau îndelung. Următorul
exemplu ilustrează și el o întâlnire semnificativă în timpul tera­
piei cu granița dintre însuflețit și neînsuflețit.
într-o ședință, un tânăr ojn de știință, foarte inteligent și
creativ, vorbește despre dilema în care se află în legătură cu o
 Cum să. ne schimbăm? 111

posibilă căsătorie cu logodnica sa, despre posibilitatea ca ea

să fie însărcinată, și despre alte probleme care ar fi putut jus­
tifica un grad considerabil de tulburare emoțională. Și totuși,
agitația și uneori de-a dreptul furia lui în ședință păreau a fi
rupte de conținut. Analistul comentă această impresie și se in­
teresă de alte zone din viața pacientului. Ca răspuns, pacien­
tul izbucni în lacrimi și-și reaminti dintr-o dată un vis. Se făcea
că zbura deasupra unui oraș superb, ale cărui frumoase detalii
ie descrise în amănunțime. însă când coborî în zbor din ce în
ce mai jos Și căută semne de viața, descoperi că orașul era ab­
solut mort — nici urmă de activitate: nu era nici animație în
cartiere, nici copii nu se vedeau în curțile școlilor.
Asociațiile pacientului au condus la viața sa profesională.
Tocmai rezolvase, într-o furtună creatoare, lucrând zi și noapte,
o problemă fundamentală, recunoscută de mai bine de o sută
de ani, despre care au fost scrise multe cărți, și care suscitase
vii controverse. El descoperise o soluție simplă și elegantă pen­
tru vechea problemă — acum putea zbura deasupra orașului —
■■■
■■■>>» dar intensa agitație din jurul acestei chestiuni fundamentale,
■■■
acel teren de cercetare și de animație la care fusese un impor­
tant participant, luase acum un abrupt sfârșit. Problema murise.
Desăvârșirea realizării pacientului (și nu degeaba desăvârșirea
aduce aminte de săvârșirea din viață') a fost curând larg re-
cunoscută și a dus la o ascensiune meteorică a carierei sale.
Colegii lui au semnalat atunci că stilul scriiturii sale se schim­
base radical. Cu toate că lucra într-un domeniu riguros și foarte
abstract, a fost apoi felicitat pentru schimbarea stilului sec,
specific specialității sale, cu unul deosebit de accesibil, plin de
viață, care reda cu o eleganță simplă dezvoltarea și desfășurarea
gândirii sale.
în copilărie și tinerețe, pacientul fusese antrenat de tatăl sau '
în aprige partide de șah, a căror competitivitate se va lega strâns
de cariera științifică ulterioară a acestuia. Un bogat material
analitic ilustrează modul în care reușita sa științifică era legată
de chestiuni oedipiene și de abilitatea sa de a face față unei
victorii oedipiene. Totuși, această interpretare explicativă nu
reduce importanța pentru el, în momentul unei schimbări pro-
112 John S. Kafka

funde, a contactului cu strania graniță cu neînsuflețitul,

cu diferența structurală între însuflețit și neînsuflețit.
Freud vorbește despre astfel de întâlniri la început, ia con­
textul lucrărilor sale culturale și antropologice; desigur, la el
aceste interese nu sunt separate de preocupările clinice,
subiect este în centrul articolului „Straniul“ (1919), dar în Totem
și tabu (1913) Freud atingea deja conexiunea între experiența
straniului și granița între însuflețit și neînsuflețit: „Se pare ea
avem tendința să atribuim calitatea de „straniu“ impresiilor
care caută să confirme omnipotența gândurior și modul ani­
mist de gândire în general, după ce am ajuns într-un stadiu în
care raționamentul nostru a abandonat astfel de credințe.“(S.F...
voM3, p.85)
în travaliul meu psihanalitic cu Anna, pacienta isterică de­
spre care a fost vorba în capitolele 2 și 3, printre ale cărei pro­
bleme actuale erau și unele stări de derealizare și care avusese
numeroase experiențe de déjà vu în timpul ședințelor de anali­
ză, am observat că aceste stări erau caracterizate de un fe : de
animism, o ciudată însuflețire a obiectelor din biroul analiștii-
lui. A__ ‘________
î ’ Aceste -___
episoade ____ O________________
s-auJdovedit ___ _ retrăirii
a fi defense împotriva -X. •
unei întâlniri deosebit de neașteptate cu moartea, într-o situ­
ație în care ea minimalizase potențialul pericol. Aici, proble­
ma diferenței dintre viu și ne-viu este importantă în terapia
1 u-
nei paciente nevrotice, isterice, iar prevalența fenomenelor
lenelor de
sinestezie și déjà vu părea a contribui la acest (pseudo)-ani-
mism. Voi reveni mai târziu la asocierea ex­
erea dintre sinestezie, ex-
periențele de déjà vu, stranietate și fluiditatea graniței dintre
însuflețit și neînsuflețit.
Problema însuflețit-neînsuflețit apare poate încă și mai
frecvent și mai tipic în analiza și psihoterapia psihanalitică a
pacienților cu pronunțate trăsături narcisice. Dat fiind că ideile
mele despre importanța acestei probleme au consecințe ma; di­
recte pentru tehnica terapeutică adresată acestor pacienți, voi
sublinia considerațiile clinice cu ilustrări ale chestiunii viului
și ne-viului la pacienții narcisici.
O tânără femeie divorțată și-a început ședința de luni dimi­
■
neața cu o ploaie de plângeri centrate pe neputința ei de a face

!■
■■■
 Cum să ne schimbăm? 113

ță unui bebeluș care țipa toată noaptea și unui prieten de care

este interesată mai mult decât este el de ea. însă nu se vedea
,..ci o diferență între tonul pe care ea descria lucruri care i se
întâmplaseră și tonul folosit pentru relatarea unor lucruri pe
care le făcuse. Ea continua să se plângă: conduce prost, mănâncă
prea mult și vrea să-și omoare copilul. Totul era prezentat ca
un atac la adresa psihanalistului căruia îi reproșa că nu a aju-
tat-o în nici una dintre problemele sale. Ea continua: „Nu sunt
în siguranță când conduc. Mi-a trecut vag prin minte de câte­
va or' să mă omor, și mașina parcă ar fi de acord cu mine. Nu
vrea să pornească.“
Unii clinieni reunesc trăsăturile comportamentale de mai
sus sub numele de „apropriere“ — incapacitatea unei persoane
de a diferenția între evenimente care rezultă dintr-o acțiune
volițională (conștiență sau inconștiență) și evenimente externe,
care nu sunt legate direct de o intenționalitate posibil de iden­
tificat. în această situație, analistul se confrunta cu faptul că
pentru pacient această lipsă de diferențiere este ego-sintoni-
că — el trebuie să afle de ce pacientului i se pare atât de natu­
ral să nu facă nici o distincție între neplăcerile provocate de
mâncatul în exces, de o mașină care nu pornește și de o fur­
tună. în ultima sa lucrare, în căutarea unei metode (1960), ig­
norată masiv de către psihanaliști, Jean-Paul Sartre evidenți­
ază disticția dintre praxis (acțiuni care rezultă din intenționa­
litate) și proces (fenomeme legate de materia inertă). Sunt de
părere că în succesul eforturilor terapeutice făcute pentru pa-
cienți ca cea de mai sus o zonă de mare importanță pentru
schimbare este capacitatea pacientului de a face diferența din­
tre rezultatele praxisului, pe de o parte, și cele ale proceselor
inerte ale purului hazard, pe de altă parte.
O examinare mai amănunțită a ședinței analitice poate ilus­
tra o directă aplicație în clinică a unora dintre ideile dezvoltate
aici. Din cauză că mașina ei nu a pornit, pacienta mea a luat
un taxi. Deoarece un prieten de-al ei fusese de curând jefuit,
ei i-a fost foarte frică atunci când șoferul a ales o rută pe care
ea nu o cunoștea și a dus-o printr-o zonă a orașului unde nu
era aproape nimeni pe stradă. La momentul la care această șe­
114 John S. Katka

dință a avut loc, după mai mulți ani de psihanaliză, analistul

deja își dăduse seama că era neproductiv pentru el să o con­
frunte cu propensiunea ei pentru tratarea evenimentelor pe cart
le crea ea însăși în același fel ca și evenimentele cu cauză ex­
ternă. în loc să facă aceasta, analistul a întrebat-o dacă s-a gân­
dit la jaf atunci când se afla în taxi. Pacienta i-a răspuns ca se
gândise și că s-a mai gândit și la criminalii despre care citise
în ziar. Următorul pas în intervenția analistului s-a bazat pe
ideea că despre pericol se putea spune mai curând că plutea în
atmosferă decât i s-ar fi putut localiza o sursă precisă, deoarece
analistul considera că dificultățile pacientei se originează în
incompleta discriminare între cine sau ce poate iniția acți­
unea — în ultimă instanță, ceea ce este însuflețit — și ce se
poate constitui în obiect al acțiunii, neînsuflețitul. Alegându-și
cu grijă cuvintele, analistul spuse: „în timpul care s-a scurs de
la ultima noastră ședință, ați avut de-a face cu multe sentimente
ucigașe. Ați nutrit astfel de sentimente la adresa fiului dum­
neavoastră și ați avut gânduri despre anumite sentimente uci­
gașe îndreptate împotriva dumneavoastră înșivă.“ încă o dată
vreau să subliniez importanța faptului că analistul nu o con­
fruntă pe pacientă cu propria lui capacitate de diferențiere în­
tre praxis și proces, între actor și obiectul acțiunii sale, ci ve­
ghează cu grijă asupra dezvoltării acestei diferențieri la pa­
cienta însăși. (Observați, totuși, distincția pe care analistul o
face între „sentimente“ și „gânduri despre sentimente“). Nu se
realizează progrese dacă analistul, simțindu-se acuzat pe ne­
drept și făcut responsabil de tot ce merge prost în viața pa­
cientei, răspunde — sau, poate și mai exact, se răzbună — prin
confruntare, spunându-i acesteia că ea trebuie să fie destul de
matură ca să facă deosebirea între ceea ce face ea însăși și ceea
ce i se întâmplă.
Cum are atunci loc schimbarea într-o astfel de situație
analitică? La câteva luni după ședința descrisă mai sus, pa­
cienta aduse din nou vorba despre o serie de evenimente ne­
fericite din viața ei. Petrecuse o noapte obositoare. Analistul
avea mai multe motive să creadă că pacienta evita să povestească
un vis. El întrebă, „Ați visat ceva în această noapte îngrozi-
 Cum să ne schimbăm? 115

toare?“ Pacienta dădu semne de neliniște și spuse „Da, dar

nu-mi mai amintesc ce.“ Neliniștea ei persistă și, după o lungă
pauză, ea spuse, „Ei bine, erau niște oameni acolo, și eu pur și
simplu mă destrăma^ Nasturii de la bluza mea nu se puteau
menține închiși.“ „Prea multe lucruri vă trag în toate părțile,
vă destramă“, spuse analistul. „Dar nu e chiar așa“, continuă
pacienta. „Era ceva patetic, jalnic. Umilitor. Mă îngraș.“ Ob­
servați că pacienta nu îl atacă pe psihanalist și nu îl face vi­
novat de tendința ei de a mânca prea mult. Apar anumite semne
de jenă. Ea a folosit modul neutru de a formula fraza, carac­
teristic comentariilor analistului: „Era ceva jalnic“. Continuă
cu „umilitor“, urmat de „Mă îngraș“. Ea se afla pe drumul către
experiența autonomă a faptului că mânca prea mult și că ar fi
putut să înceapă să mănânce mai puțin. S-a dovedit că ea se
afla pe drumul către experiențe mai autonome în general.
Sunt relevante aici ideile lui Strachey (1934) despre schim­
bare, identificările cu analistul, și absorbirea, în doze mici, a
■■■ realităților despre analist, după cum important este și accentul
■I pe care Loewald îl pune pe faptul că analistul facilitează o veri­
III tabilă regresie și, prin aceasta, un nou început ce implică, de­
sigur, distanțarea de formațiunile actuale de compromis. Pen­
tru scopurile pe care le urmărim acum, însă, este important să
accentuăm că tehnica analistului se bazează pe faptul că difi­
cultatea pacientei era legată de o problemă în dezvoltarea dife­
rențierii perceptuale. Confruntarea a fost evitată, ceea ce a fă­
cut să devină inutile formațiunile de compromis care consti­
tuiau răspunsul obișnuit al pacientei la atacurile pe care le sus­
cita comportamentul ei. Cercul vicios a fost rupt. Exprimân-
du-ne în termenii lui Loewald, am putea spune că o regresie
li
adevărată, până la stadiul în care nu se mai face o diferență în­
tre însuflețit și neînsuflețit, a făcut posibil un nou început. în
■ termenii lui Sartre, „procesul“ s-a transformat, gradual, în „pra­
xis“.
Elaborând, voi spune că pacienta a afirmat că ea a „vrut“
■ să vină la ședința ei de analiză și că ea a crezut că blocarea
motorului era un proces, o imperfecțiune a materiei inerte. Să
presupunem că în analiză s-ar fi făcut explicit faptul că ea își
116 John S. Kaika

neglija mașina din cauza ambivalenței față de terapie; atui

procesul s-ar fi transformat în praxis. într-o astfel de situație
analitică, incursiunile în preconștient pot transforma o ma
parte din ceea ce este „accidental“ într-o secvență semnific
tivă. Actele ratate nu mai sunt opera purului hazard, nici n
car pentru pacient. Voi reveni mai târziu la anumite conseci
epistemologice ale descoperirii precarității graniței între ceea
ce are sens și ceea ce este pur întâmplător. Dacă nu mai pu
avea încredere în această graniță, aceasta înseamnă, poate, ca
totul are un sens sau că nimic nu are nici un sens?
în cele din urmă, mă întorc la un material cazuistic repre
tativ pentru o psihopatologie mai severă — Mary, pacienta
derline cu comportament de automutilare, prezentată pe s
în capitolul doi. Psihopatologia unor astfel de pacienți d
strează răspândirea problemelor legate de discriminarea dintre
însuflețit și neînsuflețit. Mary a suferit de o gravă
pielii în timpul perioadei de achiziție a limbajului și recenta ei
simptomatologie de prim-plan cuprindea repetate tăieri ale
pielii, în timpul cărora se simțea neînsuflețită, urmate de alte
manevre care interferau cu vindecarea rănii (Kafka, 1969)
în analiza ei erau foarte importante problemele privind limi­
tele — ale corpului ei, ale puterii ei, ale capacității ei de a simți.
Noțiunile winnicottiene de obiect tranzițional și de fenomen
tranzițional (1958a) oferă un util cadru pentru formularea u-
nor aspecte ale istoriei relațiilor obiectale ale pacientului. Doresc
să dezvolt ideea că pacienta își poate trata propriul corp ca pe
un obiect tranzițional și că istoria auto-rănirilor poate fi Legată
de aceasta. De asemenea, voi explora unele efecte ale acestei
istorii a relațiilor obiectate asupra dezvoltării transferului și
contratransferului.
Atunci când vorbim despre obiectul tranzițional, imaginea
care ne vine cel mai des în minte este „păturica de siguranță“
a lui Linus, din banda desenată „Peanuts“-. Mary mi-a revelat
un mod de gândire foarte răspândit în ceea ce privește posi­
bilele obiecte tranziționate. îl putem aborda vizualizând cadrele
cu care încep filmele didactice pentru cursurile de chirurgie !
adresate studenților la medicină. în imagine apare o bucată de

V 1
 Cum să ne schimbăm? 117

piele atent curățată, înconjurată de cearșafuri albastre, care nu

reflectă lumina; locul de origine al zonei cutanate este expli­
cat în comentariul tehnic care însoțește filmul; apoi mâna în-
manușată a chirurgului practică o incizie rapidă cu scalpelul.
După o pauză, pe care spectatorul o resimte mereu mai lungă
decât este, sângele țâșnește și spectatorul resimte comutarea
III emoțională de la ceea ce părea o anatomie chirurgicală lipsită
de viață, la confruntarea cu o rană. Voi emite ipoteza că per­
soana care se automutilează repetat își tratează propria piele și
propriul corp într-o manieră asemănătoare, ca și cum l-ar vedea
neînsuflețit și tranzițional. Trebuie să fim precauți atunci când
emitem judecăți teoretice despre astfel de lucruri; trebuie să
fim conștienți de limitele cuvintelor deoarece avem de-a face
cu un material non-verbal, pre-verbal. Totuși, chiar formule-slo­
gan ca „obiect tranzițional“ se pot dovedi utile în producerea
atmosferei contagioase care ne dă posibilitatea de a participa
ia experiențele celorlalți.
Când și-a început tratamentul cu mine, Mary era studentă
la colegiu și avea 18-19 ani. Cura ei psihanalitică a durat aproape
cinci ani, în timpul primilor doi ani fiind internată în spital.
Fată 1 ei este un inginer cu comportament sec, inexpresiv și ma­
ma era o persoană volubilă, cu trăsături isterice și ipohondrice.
Pacienta avea un frate mai mare, căruia îi invidia reușita aca­
demică. Părinții se despărțiseră cu mai mulți ani înainte de in­
ternarea ei. Psihiatrul care o consulta pe Mary de aproximativ
un an, într-un regim mai puțin intensiv, i-a recomandat aces-
»IU
leia o cură psihanalitică într-un spital, datorită simptomelor ei,
care constau în special în a se tăia și a împiedica vindecarea
■■■ rănii. Uneori ea înghițea medicamente fără discernământ, al­
1111 teori refuza să ia medicamente ori se prefăcea că le ia. Prac­
tic, ea își considera și își trata întreaga suprafață a corpului în
mod narcisist, ca un obiect care exercită o constantă fascinație
erotică.
Se pare că manevrele de interferare în vindecarea rănii
datează încă din copilărie, de la șase sau opt ani, dar simp­
tomele, în special tăierea, au devenit mai frecvente după des­
părțirea părinților. Când am început să o tratez, Mary avea ci-
118 John S. Kafka

catrici în special pe brațe, dar aspectul ei general era fragil,

palid și prezența ei era ștearsă.
în primul ei an de viață, Mary a fost grav bolnavă, prezen­
tând o dermatoză generalizată, diagosticată ca o reacție aler­
gică. încă din prima copilărie s-au impus probleme de atingere
și de sensibilitate cutanată. întotdeauna au existat în casă ani­
male cu blană și păpuși moi, și contactul cu asemenea obiecte
se leagă de importanța pe care Mary o acorda texturii. Marni;
și fiica se întreceau în îngrijirea animalelor de casă. încă înainte
cu mulți ani de despărțirea părinților, tatăl avusese o relație cu
o altă femeie și neglijase total relațiile sexuale cu soția lui. De
aceea, mama a căpătat un interes puternic erotizat pentru ani­
malele de casa și mai ales pentru deosebit de tandra ei fetiță
care deja resimțea si ea atmosfera difuz erotizată. Mama o în­
vățase pe Mary să îl spioneze pe tată, care era mereu suspec­
tat de infidelitate. Ca efect, tatăl era mereu la curent cu spi­
onările fiicei sale. Mary a avut repetate gânduri autodistruc-
tive și se simțea în pericol atunci când se afla cu tatăl ei. Dc
exemplu, putea să-i treacă prin minte că el a fi vrut să o îm­
pingă de pe un pod și, cel puțin pentru un moment, s-a gândit
cum s-ar fi putut ea răzbuna. Astfel, sentimentele erotice pen­
tru tată erau întrețesute cu elemente sado-masochiste. Mama
s-a folosit de o serie de simptome conversive pentru a-1 sili pe
soțul ei și pe alte persoane să îi acorde atenție și și-a exprimat
deschis încântarea atunci când fiica ei a reușit să își impună
voința arbitrară într-o situație în care se părea că aceasta este
imposibil: Mary îl convisese pe șoferul de autobuz să oprească
între stații doar pentru ca ea să-și cumpere o răcoritoare. Sen­
zațiile ei de omnipotență erau încurajate în acest fel și într-o
mulțime de alte feluri. De exemplu, de la 15 ani, Mary, care
lucra ca voluntar la un centru de salvare a animalelor, avea pu­
teri de viață și de moarte asupra animalelor pierdute: ea putea
hotărî care dintre ele trebuie omorât și care trebuie oferit spre
adopție.
Fazele timpurii ale travaliului psihanalitic se caracterizau
frecvent printr-o atitudine morocănoasă, tăcută a lui Mary, ati­
tudine la care m-am pomenit că răspund la fel. După două luni

<31111
III
■illl Cum să ne schimbăm? 119

de analiză, problema limitelor puterii sale se ivi în mod dra­

matic: ea dezvoltă o pneumonie virală galopantă, care necesită
transferarea ei într-un spital de medicină generală. Boala evolua
rapid, și în ciuda eforturilor lor eroice, medicii au fost nevoiți
să spună că pacienta era într-o fază terminală și au prognozat
că ea nu va supraviețui următoarelor 48 de ore. în momentele
sale de deplină conștiență, aflată în balonul ei de oxigen, ea
■Iii
încă mai insista că vrea să bea numai un anumit fel de suc de
fructe, care nu se afla la îndemână, și refuza sucurile mai co­
mune care îi erau oferite. în această situație, i-am spus că ni­
■II» meni nu se aștepta ca ea să supraviețuiască și că ar face bine
iilli
să bea ceea ce se găsea dacă mai voia să mai simtă vreodată
gust de suc. Atunci avu Ioc o schimbare marcantă de compor­
Uliiti tament: ea păru înspăimântată, vorbi despre teama ei de moarte
■IIB și bău sucul ce îi fusese oferit. Aceasta păru să marcheze clar
un punct de cotitură și îmi dădu senzația că abilitatea de a fi
Illi franc față de ea i-a salvat viața. După restabilirea în urma pneu­
111 moniei, în analiză deveni dominantă tema puterii mele de via­
ță și de moarte asupra vieții ei. Ea continuă să-și facă tăieturi
pe brațe și picioare, până ce eu am simțit pe deplin incapaci­
■ tatea mea de a-i salva viața. Atunci ea păru să se simtă mai
stăpână pe viața ei, astfel că auto-mutilările încetară.
Desfășurarea transferului a dat la iveală cea mai mare parte
■ din istoria dezvoltării ei, așa cum a fost descrisă mai sus. Când
am detectat un număr deosebit de mare de fantasme erotice și
sadice, travaliul analitic le-a identificat ca reprezentând aspecte
reprimate ale relației lui Mary cu ambii părinți, dar mai ales
cu mama. Pentru o discuție mai aprofundată și o examinare
teoretică, voi sublinia felul în care ea își simțea propriul corp
■ioc»
fi, ca un ecou, faptul că și eu aveam senzația că ea nu ar fi fost
făcută dintr-o substanță absolut vie. Nu voi insista asupra u-
nui travaliu analitic mai de rutină, dar voi menționa că a avut
loc o serioasă perlaborare a materialelor legate de comple-
xitățile relațiilor interpersonale, pe măsură ce statutul ei evolua:
în cele din urmă, ea părăsi spitalul, găsi de lucru, își făcu une­
le operații estetice ca să îndepărteze cel puțin unele dintre mul­
li- tele ei cicatrici și a început să aibă din ce în ce mai multe și
J|J
im
120 John S. Kafka

mai semnificative întâlniri. Nu vor fi descrise aici lucrul in­

tensiv și complex cu familia lui Mary și dificilele și subtilei e
aranjamente administrative și curative ale șederii ei în spital
(în Burham, 1966, este descris felul în care ea și-a decorat
aproape fiecare' centimetru din cameră cu obiecte pufoase sau
cu alte texturi asemănătoare, tablouri cu animale, ș.a.m.d.).
Continuând cu o descriere a nucleului analizei lui Mary, mă
voi reîntoarce la Winnicott:
Este în general recunoscut faptul că ipotezele despre lUitu-
ra umană formulate în termeni de relații interpersonale sunt
inadecvate. Există și un alt mod de a descrie persoanele... care
sugerează că despre un individ care a atins stadiul de a fi o
unitate cu o membrană ce o mărginește, cu un interior și cu
un exterior [italicele mele] se poate spune că acest individ are
o realitate internă, o lume interioară care poate fi bogată sau
săracă, poate fi în pace sau în stare de război.
Pretind că este necesar ca această dublă recunoaștere să
devină triplă; există o a treia parte în viața unei ființe umane,
o parte pe care nu o putem ignora, o arie intermediară a c.i-
perienței, la care contribuie atât realitatea internă, cât și viața
exterioară. Este o zonă care nu este contestată [italicele mele],
pentru că ea nu pretinde nimic, fiind doar un loc de odihnă
pentru individul angajat în veșnica sarcină umană [italicele
mele] de a menține separate, dar totuși legate, realitatea in­ I
ternă și pe cea externă. (1958, p.230)

Subtitlul articolului lui Winnicott este „Studiu despre pri­

ma posesiune Nu-Eu“\ ceea ce pare semnificativ pentru ra­
portul meu despre Mary, care își considera corpul în exact acești
termeni. De timpuriu îi fusese pus un aparat dentar ca un fel
de botniță, în cadrai unei încercări nereușite de a o opri să-și
mai sugă degetul și de a-i îndrepta dinții afectați de această
manevră; mai târziu ea va fi fascinată de tema auto-canibalis-
mului. Ea avea fantasme vii despre exploratori la Polul Nord
care erau nevoiți să mănânce părți din propriul corp ca să
supraviețuiască, și uneori ea chiar mânca bucăți mici (sau mai
I
puțin mici) din carnea si pielea pe care și-o smulgea de pe
degete.

■■■
 Cum să ne schimbăm? 121
■ill!
■ Din cauza unei aparent pericol de moarte pe care îl prezen­
tase dermatoza ei alergică timpurie, întregul corp al lui Mary
a fost legat fedeleș și bandajat în timpul celei mai mari părți a
primului său an de viață. După cum arătam mai sus, Winnicott
■iii
III sugerează că pattemul fenomenelor tranziționale apare între
patru și douăzeci de luni (1958a, p.232). O grijă specială a fost
acordată manevrelor menite să o împiedice să își irite pielea
cu propriile sale mâini. Părinții și-au amintit propriile lor pro­
bleme legate de ridicarea în brațe și atingerea copilului și au

Iii reușit să schițeze un tablou despre ce părea a fi o foame de

contact, permanent însoțită de o durere acută atunci când con­
IUI:
Uliii
tactul avea totuși loc.
în cursul analizei, Mary a descris senzațiile pe care le avea
atunci când se tăia, încet și deliberat, de exemplu cu un brici
sau un bec spart, pe care și le strecura sub pătură în timp ce se
uita cu nevinovăție la „sora medicală preferată“, care era „nu­
iiiiiii: mai pentru ea“. La început nu simțea nimic, dar „mă opream
■■■
de fiecare dată imediat ce simțeam“; ea reușea să comunice
delicioasa experiență-limită de a „veni la viață“ în mod acut
în acel moment. Această senzație acută era urmată atunci de
curgerea sângelui; în descrierea ei, sângele apărea ca o baie
voluptuoasă, o senzație de căldură plăcută care se răspândea
j|ii printre suișurile și coborâșurile corpului ei, modelându-i con-
înrurile și sculptându-i forma. Vorbind despre sângele ei, Mary
comunica de fapt relația cu un obiect tranzițional — senzația
■li
■■■»
câ atâta timp cât ai sânge în vine, porți mereu cu tine o potențială
„păturică de siguranță“, capabilă să îți asigure căldură și o îm­
ligii
■I brățișare liniștitoare. Visele și fantasmele sugerau că sângele
intern era probabil legat de mama intemalizată și că pacienta
se simțea superioară celorlalți sau atotputernica din cauză că
ea știa să o facă pe această mamă-pătură să devină externă.
■I Winnicott spune că mama însăși poate fi un obiect tranzițio­
nal („Uneori nu există un alt obiect tranzițional, în afara mamei
însăși“ — 1958a, p.232), dar el nu exprimă explicit ceea ce eu
■If încerc să subliniez aici — că o anumită parte a corpului (în
cazul nostru sângele, care o reprezintă pe mama intemalizată)
111: poate fi obiect tranzițional.
122 John S. Katka

în timpul unei mari părți, a analizei ei, Mary și-a exprimat

îngrijorarea (sau amenințarea) că senzația plăcută asociată cu
tăierea face ca pentru ea să fie imposibil să reziste la tentația
de a se răni, mai ales pe față și pe trunchi. Uneori nu numai că
se simțea superioară celorlalți, dar chiar se mira sincer cum de
ceilalți pot să treacă prin viață fără ca măcar câteodată să-și
permită să guste din fructul oprit al unei băi de sânge atât de
accesibilă printr-o „butonieră“ în piele. Ea făcea glume despre
faptul că avea „butoniere“ în piele și povestea numeroase vise
despre piei jupuite, hârtie cerată arsă care făcea bășici, ș.a.m.d.
Ea mai povestea că, în copilăria pe care și-o petrecuse într-un
oraș din nord, bătăile cu bulgări de zăpadă îi provocau vii fan­
tasme în care ea avea un fel de scut de jur-împrejur, care oprea
bulgării la o anumită distanță de corpul ei. Asemenea fantasme
puteau fi puse pe seama marilor fluctuații de greutate pe care
le înregistrase în tot timpul vieții ei. Era fascinată de un arti­
col pe care îl citise într-o revistă, despre un artist avangardist
care picta pe corpul modelelor sale, pe care le punea apoi să
transfere vopseaua pe pânză aruncându-se pe ea sau rosto- Ji
golindu-se în ea. Cu ani în urmă, ea însăși realizase desene cu
ajutorul unor viermi care se târau prin cerneala vărsată pe hâr­
tia albă. în ambele tehnici, fascinația era legată de utilizarea
corpului viu pe post de unealtă, ca un obiect tranzițional între
materia vie și cea moartă. Mary era interesată de viermi în spe­
cial datorită structurii lor segmentare, faptului că fiecare seg­
■
ment avea propriile lui organe excretoare și sexuale, și datorită
capacității lor de a regenera fragmentele care le fuseseră tăia­
te. (în paranteză, ne putem întreba dacă segmentul unui vierme
Hi
este un întreg sau un obiect parțial.) Poate ar fi semnificativ
să vorbim despre ceva tranzițional.între obiectul parțial și obiec­
tul total.
în cadrul contratransferului, atunci când am simțit că pa­ III
cienta nu era tocmai vie, nu tocmai însuflețită, mă raportam și ■U 1
eu la un obiect tranzițional. Privind în urmă, unul dintre fac­ ■II
torii care mi-au permis să fiu atât de direct, sau atât de tăios
cu Mary atunci când ea părea că va muri de pneumonie a fost
faptul că nu o simțeam ca pe persoană totalmente vie. Gradul
 Cum să. ne schimbăm? 123

în care cineva îl desemnează pe altcineva ca fiind viu (pre­

supunând că fiecare se consideră pe sine viu) depinde de abili­
tatea de a empatiza sau de a se identifica cu altă persoană. Cu
aerul ei fragil și cu capacitatea ei de a tăia în propria piele fără
să i se clintească un mușchi de pe față, Mary părea să nu se
considere pe sine ca un obiect absolut viu, sau cel puțin să ia
părți din corpul ei drept altceva decât propria ei carne vie.
Reacția mea în fața auto-mutilărilor ei nu era mereu de genul
„Nu face așa ceva! Nu te răni. 'N-o să te las să-ți faci rău ție
însăți.“ Experiența mea se aliniază mai curând la ceea ce Win-
nicott a numit „ura contratransferențială“ (1958b); cel puțin
sentimentele mele ar fi putut fi formulate în felul acesta „Dă-i
înainte, taie-te în feliuțe; ia să vedem dacă ești vie sau nu.“
Mai sus am spus că, pentru a-i permite copilului ei să facă
■■■ primii pași, mama trebuie să-și facă iluzia că el nu va cădea, o
iluzie a unității înainte de diferențiere. Cura lui Mary m-a fă­
cut să cred că pentru individuația progeniturii este necesară o
altă iluzie parentală: iluzia că progenitura nu este vie. Să mă

■ explic: se crede îndeobște că medicii nu pot să trateze membri

ai propriei lor familii pentru că nu pot fi suficient de „obiec­
tivi“. Reformulând, ei nu sunt suficient de capabili să își trateze
■■
Kl»iti№ proprii membri de familie ca pe niște obiecte neînsuflețite. To­

tuși, în momente de răscruce, orice părinte trebuie să îndeplinească

|l||î| rolul de medic față de progenitura sa. îmi amintesc, de exem­
plu, de un pacient care era pur și simplu paralizat în îndeplinirea
funcției sale parentale în fața celei mai mici răniri a copilului
lui. Există anumite momente, situații-limită, în care nu numai
tratarea rănilor copiilor, dar și creșterea copiilor în general cere
provocarea durerii; oricât de scurte ar fi aceste momente, putem,
ca părinți, să le suportăm doar dacă privim „carnea“ lor ca ne-
■ fiind întocmai la fel de vie și sensibilă ca și a noastră.
La nivel descriptiv, cred că- suntem îndeajuns de îndreptățiți
■ să aplicăm conceptul de obiect tranzițional la o astfel de situ­
ație. Această pacientă își trata Într-adevăr părți de pe suprafața
EEWE
corpului ca și cum ar fi fost vorba de o piele nu tocmai vie —
■Ie
și avem dovezi care să ne permită să considerăm că ea se pre­
ocupa de sarcina neterminată de a-si stabili schema corporală4.
124 John S. Kaika

Mă simt însă mai nesigur atunci când încerc să aplic o >n-

ceptul de obiect tranzițional aspectelor genetice ale acestui caz.
să îl raportez la originile în istoria personală a pacientului. în
acest sens, consider că intensitatea foamei primitive de con­
tact și durerea simțită atunci când contactul are loc fornuv./a
un punct de fixație traumatică, o zonă în care, la începutul ana­
lizei, subzistau „treburi neterminate“ încă stringente, o zona in
care „veșnica sarcina umană de a păstra realitatea interioară și
exterioară separate și în același timp legate“ (Winnicott, 195Sa.
p. 230) era deosebit de dificilă. Posibilitatea existenței unei
conexiuni dramatice între boala de piele timpurie și simptomul
ulterior deschide o pistă pentru alte cazuri. Puncte timpurii de
fixație legate în special de formarea membranei schemei cor­
porale pot juca un rol în istoria dezvoltării altor pacienți cu
sindrom de auto-rănire, chiar dacă nu într-o manieră la fri de
J
netă. Teza dezvoltată mai sus, conform căreia faptul că părin­
tele îi comunică progeniturii toleranța sa față de ambiguitate
are un rol în fenomenul de individuație — și nu de alienare —
a copilului, își poate găsi aici expresia, în ambiguitatea între,
în același timp, foamea de contact, pe de o parte, și durerea la
contact, pe de altă parte.
Fără să mai cităm din lucrările lui Winnicott despre for­
marea membranelor psihice, ne vom concentra acum asupra
membranei care suscită aici cea mai mare atenție — pielea
celui care se taie. Cu toate că sadismul și masochismul ’■-Lini
considerate de obicei ca două fațete ale aceleiași monede, în­
tr-un tablou clinic individual domină adesea unul sau altul din
aceste două aspecte. Studiul manierei în care o anumită parte
din propriul corp poate fi un obiect „nu-eu“ poate clarifica
chestiunea generală a preferinței sadice sau masochiste. într-un
anume sens, alegerea celui care se rănește este una tranzițio-
nală între obiectul sadic și obiectul masochist: pielea „nu-cu“
proprie. Pielea este a lui, proprie — dar el o simte ca și cum
nu ar fi a lui. în analiză, suișurile și coborâșurile transferului
și contratransferului sadomasochist pot fi conceptualizate în
raport cu de dezvoltarea și vicisitudinile diferențierii între în­
suflețit și neînsuflețit, ca un factor care contribuie la re-for-

Hill
■II
Cum să ne schimbăm? 125

marea unei membrane corporale mai integrate și mai ego-sin-

tonice și, astfel, la eventuala eliminare a simptomului.
' Jupă cum am arătat, confuzia între trăsăturile însuflețite și
neînsuflețite este prezentă atunci când la pacienții nevrotici se
activează conflicte majore și este mai masivă în cazul pacienților
borderline și narcisici. Am afirmat că ea este prezentă în fenome­
nologia schizofrenică și că problema diferenței între însuflețit
și neînsuflețit pare să fie situată aproape de nucleul psihotic —
autist. în lucrarea sa despre mediul nonuman, Searles (1960)
adună o mare cantitate de material clinic, relevant și aici. în
capitolul următor mă voi ocupa în mod specific de schizofre­
nie; însă, pentru a menține continuitatea trecerii de la o pa­
tologie mai puțin severă la una mai severă, voi oferi și aici o
scurtă ilustrare clinică.
Un tânăr care fusese internat de mai mulți ani cu o patolo­
gie schizofrenică flagrantă a înregistrat, în aparență, o remisi-
une spectaculoasă. Capacitatea sa de a privi cu claritate în sine
însuși și abilitățile sale de a descrie stări și fenomene erau con­
siderabile. Descriindu-și ieșirea din psihoză, el a caracterizat
primul moment tranzitoriu în care s-a simțit din nou normal ca
„sentimentul că simte“. „Sentimentul că nu simte“ era carac­
Iii terizarea pe care el o dădea stării lui anormale. în asemenea
momente, el simțea că nimic din ceea ce se află în preajma
sa — pereți, mașini, cuverturi și așa mai departe — nu erau
■iii reale, probabil fuseseră puse acolo ca să îl înșele, să îl facă să
iui creadă că acolo ar fi fost ceva real. Chiar și atunci, totuși, el
părea să fi reușit să creadă în propria lui existență, printr-un
fel de „cogito ergo sum“. El exista, dar nu putea avea nici un
efect asupra a ceea ce se întâmpla în jurul său. El spunea că
ceva care există nu poate avea nici un efect asupra a ceea ce
nu există.
Consider că o astfel de stare este marcată de absența unui
sentiment de sine integrat, ca ființă însuflețită, și că aici sunt
implicate proiecții și identificări proiective ale non-existenței.
Descrierile pacientului mi-au amintit de povestiri Science fic-
tion despre capete tăiate și chiar creiere care subzistă în bor­
cane cu soluții nutritive. Pacientul spunea că ceea ce i-a sal-

Iii
■lir
126 John S. Katka

vat viața („ceea ce m-a făcut să mă simt viu“) a fost un asis­

tent care i-a zis: „Tu ești cineva, poți să faci ce vrei.“ Nu știu
ce factori l-au făcut să poată auzi în acel moment, să se simtă
în acel moment ca un centru autonom de acțiune, capabil să
„ia legătura“ cu mediul, să aibă un impact asupra acestui mediu.
Atunci când doar el exista și toate celelalte existențe din jurul
lui erau „impresii“, el nu era însuflețit din punct de vedre psi­
hologic. „Suflet“ vine de la „suflare“, animație înseamnă
mișcare — sau potențialul pentru mișcare — care stabilește
legături; stabilind legături, el hotărăște dacă celălalt este ma­
terie inertă sau un alt centru însuflețit de activitate autonomei.

Comentariu
■
Rezumând unele dintre ideile prezentate în acest capitol,
ipoteza care urmează derivă din practica clinică și pare a fi
utilă pentru aceasta. însufleți tul și neînsuflețitul sunt „struc­
turi reprezentaționale“ care servesc drept ancore în organizarea
eului ca eu-însumi și deci ca ancore în rețeaua interpersonală
care face posibilă comunicarea. Discriminarea diferențelor fun­
damentale, structurale, între însuflețit și neînsuflețit este une
dintre cele mai timpurii sarcini perceptuale. Istoria dezvoltării
percepției individului este baza pe care se așează integrarea
graduală a diferitelor niveluri ale învățării (somatică, rațională
și reprezentațional-structurală în schema piagetiană a lui
Greeenspan [1982], de exemplu). O asemenea integrare este
necesară pentru a evita pericolul de a contamina prin acțiune
contactul nostru ideațional cu neînsuflețitul și utilizarea pe care
i-o dăm acestuia. Regresia în cadrul analizei până la percepția
nedifențiată a tărâmurilor însuflețit și neînsuflețit poate juca
un rol important în schimbarea structurală. în mod empiric,
clinicienii vorbesc despre schimbarea structurală a analizan-
dului, în măsura în care au avut loc schimbări în cantitățile și
localizările experiențelor de sine ca centru în care se originează
o acțiune autonomă.
Specialiști din diferite discipline, printre care și fizicianul
Ilya Prigogine, explorează în prezent conceptele de structură
 Cum să ne schimbăm? 127

și de diferență fundamentală între structurile însuflețite și cele

neînsuflețite. Studiile lor sunt semnificative pentru aceste luări
de poziție’ : și vor fi discutate pe larg în ultimul capitol.
■ tratamentul psihanalitic,
In trafe x xproblemele legate de lipsa de
diferențiere între însuflețit și neînsuflețit apar în mod tipic se­
condate de conflicte specifice indivizilor nevrotici și sunt mai
-
■ii masive la pacienții borderline
cadrul celor
VWWKV.» ------ --- ~ în -
~ —discutate acest
și narcisici. Ieșind întrucâtva din
-- capitol, consider că este impor­
tontă teza conform căreia există o corespondență între diho-
tomiile înăuntru-înafară, temporal-spațial și însuflețit-neînsu-
flețit (înăuntrul corespunzând temporalului și însuflețitului
ș.a.m.d.). Totuși, manifestări diferite ale acestor dihotomii cores­
pondente pot domina în fundalul tabloului clinic al pacienților
cu diagnostice diferite sau aflați în stadii de tratament diferite.
Dihotomiile ocupă o poziție centrală în psihopatologia psi­
hozelor, dar lipsa de diferențiere între însuflețit și neînsuflețit
la pacienții schizofreni sever decompensați și regresați este atât
de masivă și de întrețesută cu alte lipse de diferențiere (sau
..fuziuni“), încât uneori este greu de pus în evidență ca atare.
Aș dori să închei acest capitol luând în considerație unele
aspecte formale ale situației, efortul și oboseala contratrans-
ferențiale și relația acestora cu diagnoza, terapia și problemele
specifice pe care le-am dezbătut aici. Conform concepției mele
te bază,
de baza, categoriile
categ diagnostice sunt întrucâtva legate de sen-
?ația de efortt pe care o resimte terapeutul sau analistul care
suscită schimbarea în pacientul său, mai ales schimbareai con­
pttwrilnr sale.
vingerilor Relația întrp
qalp Relația «^TTzatra H
între senzația efort an fpranpri
dep p-fnrt terapeutului
și fluidizarea schimbării pacientului este complexă, deoarece
în tablou intră și expectațiile terapeutului. De exemplu, se
poate spune că pacienții borderline sunt cei care, prin prezenta­
rea lor inițială, suscită din partea terapeutului așteptarea ca ei
să se comporte în general „normal“ și „să folosească insight-
u; obținut“ cu relativă promptitudine; ei însă se comportă de
fapt mai bizar și rezistă schimbării mult mai mult decât se
așteaptă de la ei. Exprimându-ne în termenii consacrați în acest
capitol, putem spune că ei manifestă probleme mai serioase
în aria diferențierii între însuflețit si neînsuflețit si, în același

jllB
 128 John S. Katka

timp, că ei amenință sentimentul de sine al terapeutului ca

agent eficient și însuflețit.
Aici mai sunt semnificative unele observații despre oboseala
mea și despre momentul în care am luat cunoștiință de diferitele
grade și calități ale oboselii înregistrate cu diferite tipuri de
pacienți. Aceste observații au fost coroborate cu experiențele
colegilor. în perioada în care îmi împărțeam timpul între tera­
pia bazată pe psihanaliza pacienților borderline și psihotici (în
cea mai mare parte schizofreni), pe de o parte, și psihanaliza
pacienților nevrotici, pe de altă parte, am observat că lucrul
de zi cu zi cu nevroticii era mai obositor decât lucrul cu pa-
cienții cu psihoze severe. La întoarcerea din vacanță, am ob­
servat o oarecare inversare a acestei situații; adesea, înainte
de prima întâlnire de după vacanță pe care o aveam cu un psi-
hotic, eram deosebit de conștient de faptul că mă așteptam la
un travaliu greu. Pacienții borderline aveau tendința de a se
plasa în ambele părți ale spectrului — inducând oboseala în
cea mai mare parte a timpului.
Mă voi întoarce mai târziu la examinarea efortului într-un
context mai larg, dar, anticipând, voi observa că efortul nu are
nici un sens dacă individul nu este convins că va produce ce­
va valoros. Efortul este, deci, legat de ideea de cauzalitate.
Dacă nu există nici o legătură cauzală între evenimente, ele
par a se desfășură într-tm mod pur întâmplător. Ideea de in­
conștient zguduie lumea hazardului, de vreme ce sunt stabilite
legături sau se presupune că ele se află acolo unde înainte se
, presupunea că nu există astfel de legături. Perceperea legă­
turilor determină lumea noastră, realitățile noastre psiholo­
gice.
Problemei de a vedea părți separate și o aparentă lipsă de
continuitate acolo unde există o invizibilă continuitate i se o-
pune problema de a vedea continuitate, un lanț de conexiuni
cauzale, acolo unde de fapt acestea nu există. Acest fenomen
este ilustat de un experiment al lui Bavelas (1970). Subiec­
tului experimentului i se spune că există o ordine corectă în
care ei ar trebui să lovească un grup de nasturi și că atunci
când nimerește ordinea corectă va suna un clopoțel. Munca
 Iii
■r
Cum să; ne schimbăm? 129
subiectului este răsplătită cu sunete de clopoțel din ce în ce
mai frecvente, până ce experimentul este întrerupt. Atunci
când este întrebat care este ordinea corectă, subiectul o va de­
scrie, va explica ipotezele pe care și le formase, pe care le
exclusese și pe care le modificase în procesul care a dus la
deplina lui convingere că a descoperit ordinea corectă. Atunci
când experimentatorul îi va arăta că nu există vreo ordine
corectă și că momentele în care clopoțelul suna urmau o curbă
teoretică a învățării, subiectul dă semne de incredulitate. El
va renunța, ia convingerea sa numai după ce îl va auzi pe un
alt subiect exprimându-și o convingere la fel de fermă privind
corectitudinea unei ordini diferite de cea „descoperită“ de el
însuși — adică în momentul când primul subiect devine ex­
perimentator pentru cel de-al doilea subiect, care va trece prin
același fel de condiții. Senzația de efort este legată de convin­
gere și este conectată la o structura reprezentațională a sinelui
ca centru însuflețit de acțiune. în practica clinică, un studiu
despre cmc simte ca face un gen de efort, și când, poate da la
iveală paralele intre categorii de efort și pacienți cu diferite
grade și tipuri de patologie și va arunca o lumină asupra cursu­
lui transferului și contratransferului și identificărilor de probă.
întorcându-ne la principala noastră teză, atunci când se rea­
lizează o amorsa greșită atunci când un om este perceput ca
ceva neînsuflețit, în analiză are loc o regresie, iar o restruc­
turare. nu este numai esențială, dar poate fi chiar precipitată
de întâlnirea psihanalitică. Fundamentalei anxietăți canibali­
ce a graniței dintre însuflețit și neînsuflețit — dihotomiei în­
tre „crud și gătit“ — i se face față în același fetea și în bas­
mul cu Hansel și Gretel. Luând bățul drept deget (așa cum nu
tace nou-născutul uman), vrăjitoarea crede că prada ei, copiii,
nu sunt suficient de grași pentru a fi mâncați. Dacă ar fi s-o
psib-.-nauzam pe vrăjitoare și să o facem să poată integra dis­
tincția între însuflețit și neînsuflețit pe toate nivelele învățării,
; ea nu va deveni o vrăjitoare mai eficientă, însă tendințele ei
camhaiice vor fi restrânse la nivelul ideațional sau fantasmatic.
Fa V3 fi atonei mult mai puțin înclinată se poarte va o vrăji-
 ■il
130 John S. Katka ■Bl
llil
toare și ar putea face față fantasmelor ei canibalice citind u-
nor copii povestea lui Hansel și Gretel.
-■II,Mi

NOTE
1 Joc de cuvinte în limba engleză între achievement — reușită, realizare ■I
deplină și to achieve — a termina cu a face capătul, a ucide, a săvârși

2
din viață (n.tr.)
Expresia de „păturică de siguranță“ (security blanket) a pătruns în cul­
■
tura populară americană pornind de la o serie de benzi desenate. Seria,
creată de desenatorul Ch. Schulz prezintă un băiețel pe nume Linus care
poartă cu el o păturică pentru a se liniști, a se alina, a se reconforta. Prin
extensie, „păturică de siguranță“ a devenit numele generic pentru orice
obiect (de multe ori chiar o păturică sau plăpumioară) care i se dă copilu­
lui pentru a-i permite să se relaxeze, să se liniștească, să se simtă în sigu­ ■
ranță datorită familiarității acestui obiect, (n.tr.)
3
4
„First Not-Me Possession“ în original (n.tr.)
în acest context poate fi pertinentă distincția fină, dar importantă, între
■■■
imaginea corpului la Schilder (1950) și noțiunea lui Fedem despre o sen­
zație corporală a eului. Această distincție se referă, pe de o parte, la
cunoașterea pe care o are fiecare despre funcționarea propriului corp ca
o unealtă, ca un instrument, și, pe de altă parte, la senzația de intimitate
emoțională cu corpul propriu, la participarea acestuia la senzația de „eu
însumi“. Conceptul de obiect tranzițional este cel mai semnificativ, poate,
pentru acesta graniță între imaginea corpului și senzația corporală a eu­
lui.
 CAPITOLUL CINCI
1
|
i
s
SCHIZOFRENIA
I
ii®l

Studiul pacienților schizofreni a jucat un rol important în

formularea multor idei despre realitățile multiple, centrale în
această carte. Fiind deja formulate, aceste idei au fost utile atât
în înțelegerea și tratarea schizofreniei, cât și a unor tulburări
non-psihotice. Sunt de părere că, pentru o abordare echilibrată
a schizofreniei în această epoca de continuă ascendență a stu­
diului biologic al acestei tulburări și de utilizare a psihofar-
macologiei, este esențială îndreptarea atenției și asupra pro­
blemelor psihodinamice. Teoriile organice asupra etiologici
schizofreniei, ca și tratamentele organice, se aflau în scenă mult
înainte ca eu să încep să lucrez cu astfel de pacienți, dar aces­
te ipoteze și tratamente timpurii fuseseră adesea dezamăgitoare,
dacă nu chiar distrugătoare (lobotomiile frontale, de exemplu).
Bineînțeles, recunosc importanța pe care o au sofisticatele
cercetări biologice contemporane pentru înțelegerea și tratarea
schizofreniei; Într-adevăr, modelul parțial pe care îl ofer pen­
tru tulburările gândirii schizofrenice lasă loc pentru o con­
tribuție biologică plauzibilă. Există, totuși, un pericol: entuzi­
asmul față de noile dezvoltări și reducționismul biologic care
rezultă am
rezulta duce la
din acesta pot auce ia neglijarea importantelor ooser-
obser-
vații psihosociale făcute de cei care au lucrat cu acești pacienți,
i-au studiat și s-au ocupat de ei timp de mulți ani.
Printre cercetători a existat mult timp tendința de a consi­
dera că acei pacienți schizofreni care s-a dovedit că fac pro­
grese autentice în cursul psihoterapiei, fără aportul intervenți­
ilor psihofarmacologice sau cu intervenții minime, au fost pur
și simplu greșit diagnosticați sau că pur și simplu ei au trăit o
vindecare spontană, inexplicabilă. Aceste „excepții“ nu ar tre-
132 Jota S. Kata

bui să fie ignorate. într-una din primele lut contai ațe,

facem caz de un caz singular“, Heinrich Klüvei a prezen
dovezile pe care ie acumulase în cursul unui studiu detaliat
excepției, studiu care a dus la cele mai mari progrese științi­
fice. Studiul dinamic și biologie al acelor indivizi schizoid
care reprezintă cele mai pronunțate excepții, în cadrul u
populații care prezintă o corelație statistică între simptoma­
tologie și descoperirile biologice poate ajuta la deosebirea meca­
nismelor patogene de epifenomene.
Deși mulți dintre experții în schizofrenie evită, în zilele
noastre, o polarizare primitivă între abordările dinamică și orga­
nică, ei se refugiază prea des în pretenția automăguliioare ca
favorizează o abordare „psihobiologică“. în practică, această
abordare evită chestiunile dificile ale zonelor de legătura între
leul ic, experiență și terapie. Date importante >-au obținui <lin-
u-o investigație timpurie care a început să tatoneze astfel de
chestiuni, anume studiul psihanalitic al unei tulburări cu o eti­
ologic mfecțioasă recunoscută, paralizia generală (Hollos și
Ferenczi, 1 '>22). Deși etiologia infecțioasă a tulburării era sta­
bilită cu claritate, deși caracteristicile formale ale sistemelor
delirante ale acestor pacienți erau destul de omogene (celebrele
teme delirante de grandoare sau de persecuție), conpnururil!-’
delirurilor au putut fi mai bme înțelese după un studiu detali­
at, de factura psihanalitică, al istoriilor de viață ale pacienților
înainte de instalarea psihozei organice. '
l )n alt studiu de pionierat, comparația lui Fedem între anes­
tezie și visele normale (1952). examinează influența datelor
farmacologice asupra viselor și conduce la înțelegerea mon-
ficâiilor care mtervin în vise în urma diminuării accesului la
mobilitate Printre autorii care se măsoară acum cu probleme
•mportante, conceptuale, se numără, printre alții, Stcven Rose
(1980), Karl Pribram ( 1986) și Morton Reiser (1984). Un exem­
plu de utilă lucrare de legătură la nivel experimental este un
studiu care pune în evidență modul în care cuvintele experi-
meutatoruta pui influența йкпшпл cinai la ace« md. * • a • vroi
тетере eMe atarată de factor: organici țSqmre, 198o). Mă
rcîet :a descoperirile despre memorie mai ale- datorită impur-
 Schizofrenia 133

tanței pe care am ajuns să o acord eforturilor terapeutului de

a-1 ajuta pe pacientul -.chizofreaic să iim. gieze episoadele psi-
honce și non-psihotice — adică, într-un anume fel, să-și amin­
tească. în acest context, se cer reexaminate vechile observații
conform cărora există o anumită suprapunere între diagnos­
ticele Rorschach „organice“ și „schizofrenice“.
în sfârșit, terapeuții care au tratat aceiași pacienți înainte de
si în timpul epocii psihofarmacologiei modeme au avantajul
unic al unui punct de vedere longitudinal. De exemplu, ei au
observat că, în general, scurtele internări care pun accentul pe
tratamentul biologic par mai curând să sporească, decât să sca­
dă cronicitatea. Acesta este doar un mic argument în favoarea
escnțialității integrării modurilor de gândire psihanalitic și bio-
; logic despre schizofrenie. Numai o colaborare între cercetători
cu formare dinamică (și mai ales psihanalitică) și cercetători
care studiază și tratează pacientul din punct de vedere biolo­
gic poate naviga printre recifele suprasimpUfiuârii biologice și
rigidității psihodinatnice.
Studiile psihofannacologice sunt adesea bazate pe populații
c e pacienți, dar nu trebuie trecute cu vederea nici ineriteL
investigării unui cazun singulare. Studiul intensiv, detaliat, pe
termen lung, și tratamentul unor cazuri singulare permit filtarea
modurilor terapeutic și conceptual și concentrarea asupra unor
idei care au rezistat încercării timpului. De aceea, studiile de
caz pot o teri perspective promițătoare pentru strategiile fa cerce­
tarea formală. Eie pot să ofere și perspective asupra integrării
maladiei în istoria de viață a pacientului și asupra posibilelor
efecte ale terapiei asupra calității vieții, mai ales în timpul pe­
rioadelor non-psihotice. Având in minte aceste considerații, mă
voi îndrepta spre materialul clinic. înainte de a mă ocupa de
probleme mai general teoretice.

P-qi'vFERAPO. >E LUXOS D’JRVA ÎN ■f-Ut'')'

teoamna Dor.nhy L a fost studiaM și .șutată psihudinamic

atât faa:i--c cât si in timpul epocii psihuf-irrnoM'log’ei modeme,
cerrtfa pt’s pe c'.-ncTppa psmodtuamuâ uu i exclus o ane-
134 John S. Katka

mită medicație, și voi discuta unele ipoteze care reies din in­
teracțiunea dintre aceste abordări. Studiul având-o ca subiect
pe doamna L. a mai cuprins două perioade de tratament psi-
hofarmacologic în double blind1 într-o clinică de cercetare a
schizofreniei. După aproape treizeci de ani de lucru cu doam­
na L., pot spune că unele concepte psihanalitice și unele abor­
dări de inspirație psihanalitică rămân pertinente și utile. S-au
dovedit importante unele dintre formulările mele dinamice, în
acord cu cadrul de referință analitic, dar rareori discutate în
acest context. Recent, pacienta mi-a spus că se gândește să
scrie o carte cu titlul „Cum să îți educi terapeutul“. Unele ac­
cente din prezentarea mea sunt neîndoielnic rezultatul activi­
tății ei de educare.
Doamna L., care se apropie de șaizeci de ani, este soția ți­
nui manager pensionar și mama a doi copii, amândoi căsătoriți,
realizați în profesiile lor, amândoi având la rândul lor copii.
Tatăl doamnei L., domnul K., a fost un eminent profesor de
științe sociale și mama ei a fost o desenatoare destul de ex­
centrică,' care realiza ilustrații pentru cărțile pentru copii. Se
pare că doamna K. a avut, în propria ei adolescență târzie sau
la debutul epocii adulte, o perioadă agitată, poate chiar un
episod psihotic, în timpul căruia a fost îngrijită în maiisar;'..,
casei. Doamna L. are un frate cu doi ani mai mic și un fum
adoptiv cu șapte ani mai mic. Amândoi s-au realizat în cariere
academice.
Lui Dorothy L. i s-a spus frecvent că lal naștere vd „rupsese
ea „mpscbc
ceva în mama sa“. A fost dintotdeauna un copil înalt, greoi, și
a devenit o adolescentă întrucâtva stângace, mai înaltă decât
cei mai mulți colegi, chiar și decât băieții. Lipsa de interes a
mamei sale pentru gospodărie, mai ales pentru gătit, era izbitoare.
Dacă nu exista o menajeră care să gătească, mesele constau
numai din ceva mai mult decât pâine și apă. Protectivitatea
domnului K. față de soția lui a mers foarte departe, și, o dată,
când unul din frații lui Dorothy a început să se plângă de o
masă deosebit de proastă, domnul K. l-a luat în tăcere în brațe
și l-a scos afară din cameră. Fotografiile lui Dorothy-copil ne-o
înfățișează în general cu o expresie deprimată și < a șc.'U.r
 Schizofrenia 135

ângâiere, de copil neglijat. Totuși, în tot timpul copilăriei

sale și în adolescență, o mătușă și un bunic o luau în mod regu-
t pe Dorothy din casa părinților, mai ales în vacanța de vară,
calitate de copil unic în cadrul acestui cămin alternativ, ea
fost răsfățată, uneori îmbrăcată elegant, ca o păpușă, dar în­
totdeauna obiectul unei atenții și afecțiuni autentice; personalul
din casă, bucătăreasa, menajera și șoferul îi dădeau tot ceea ce
cerea și o tratau ca pe o mică prințesă. (Există unele indicații
ca diferitele stări ale eului în timpul tratamentului sunt legate
de cele două cămine ale ei.)
Destul de izolată social la școală, dominatoare cu fratele de
vfustă apropiată, protectivă și afectuoasă cu fratele mai mic,
: sa deveni o studentă excelentă, foarte muncitoare. Era tot tim-
• pul preferata profesorilor și expresiile de aprobare ale acesto­
ra s-.au constituit în amintiri importante, care o susțineau în pe­
rioadele în care stima ei de sine era la pământ. Unele fotografii
o înfățișau pe Dorothy ca o adolescentă care imita elemente
din îmbrăcămintea tatălui ei. Ea descria unele ieșiri cu tatăl,
în timpul cărora trăise ceva care nu s-ar putea numi decât îm­
plinire. Era foarte aproape de a se vedea pe sine ca unicul fiu
al tatălui ei, și uneori și ca soția lui grijulie și responsabilă.
Dorothy a plecat la colegiu, departe: de casă, în timpul celui
de-al doilea război mondial, dar curând s-ai supus cerinței mamei
ei de a se întoarce acasă, datorită faptului că domnul K. avea
o misiune importantă în străinătate. Dorothy simți că era con­
vocată pentru a contrabalansa comportamentul deplasat al ma­
mei. poate chiar pentru a găti pentru frații ei mai mici ori de
câte ori menajera nu era disponibilă. Chemarea acasă a mai în­
trerupt si o relație romantică importantă cu un coleg. Ajunsă
acasă, Dorothy fa destul de deprimată; nivelul ei de perfor­
manță la cursurile serale la care participa scăzu dramatic și ea
încercă să combată izolarea marcată pe care o resimțea prin
Illli contacte sporadice cu tineri soldați. Apoi se înscrise în de­
tașamentul de infirmiere al uneia dintre armate.
După câteva luni, la douăzeci și unu de ani, ea trecu prin
primul episod diagnosticat drept schizofrenic. Egalii și supe­
riorii ei au observat că ea era din ce în ce mai retrasă, că-și
136 John S. Katka

neglija corpul și îmbrăcămintea, că prestația ei se deteri

puternic, probabil se remarcaseră și unele halucinații, o idei
paranoidă și un anume aer grotesc de superioritate. Ea și-a
cipitat internarea înghițind, în fața unui ofițer, medicament
pentru tratamentul extern al unei afecțiuni dermatologice
nore. A fost internată pentru scurt timp și apoi i s-a acordai
concediu medical. în următorii zece ani, înainte de întâlnire
mea cu ea, ea funcționa uneori marginal, alteori bine. Se mărită
și născu doi copii. A mai avut unele episoade psihotice.
litățile de tratament la care a fost expusă au inclus psihoterap
insulinoterapia și șocul electroconvulsiv.
Am tratat-o pe Dorothy L. într-o psihoterapie aproape con­
tinuă, a cărei frecvență varia de la cinci ore pe săptămână la <>
oră pe săptămână, timp de treizeci de ani. De-a lungul vieții
ei, ea a fost internată de cincisprezece ori în total, aproxitne-
tiv nouă ani. în spitalizările psihiatrice nu sc poate observa nici
o regularitate sau ritmicitate. Cea mai lunga perioada de spi­
talizare continuă, la începutul anilor șaizeci, a fost de patru
ani; cca mai scurtă, de o săptămână. Timpul total petrecut în
centre de zi sau în alte instituții de acest fel este de patru ani.
Ea a prezentat o paletă largă de simptome schizofrenice, in­
clusiv trăsături paranoide sistematizate și trăsături catatonicc
precum flexibilitatea ceroasă, mutismul, refuzul alimentar, și
o retențic a urinei și fecalelor aiât dc severă, încât medicul in­
ternist se temea că se vor produce leziuni permenente ale in­
testinelor. Trebuie evidențiat, totuși, că în timpul perioadeloi
non-psihotice nivelul ei intelectual și de funcționare sociala
era adesea foarte înalt. Ea sc implica activ in creșterea copi­
ilor, avea o viață sociala destul dc ocupată, călătorea în străină­
tate, studia limbi străine și muzica și participa ca voluntar în
grupurile care sprijineau activitățile artistice. s
Duratele variabile ale spitalizării erau parțial legate dc schim­
bări în cadrul evoluției filosofici tratamentului. Deși am fost
foarte influențat de lucrările lui Paul Fedem. unul dintre primii
psihanaliști care au tratat pacicnți schizofrem (poateprim'<‘i.
de la bun început abordarea mea diferea semnificativ de a sa,
mti-o anume pnvmțâ Fedem a sugerat ca pacientul în remisie
Mir
S_ia

trebuie tratat de un alt terapeut decât cel care se ocupă de el în

timpul fazelor acute ale schizofreniei. Din diferite motive, eu
t-.in dorit să explorez posibilitatea de a face legătura între aces-
te faze, punându-1 pe pacientul aflat în faza sa non-psihotică să
facă față conținuturilor aduse la suprafață în timpul fazelor psi-
hotice acute. Am considerat că această abordare terapeutică este
mai sigură în mediul spitalicesc și s-a stabilit o lungă perioadă
de spitalizare în acest scop. Am continuat cu această abordare
de legătură, de vreme ce pacienta a început treptat să accepte
internarea, dacă ea era necesară. Astfel a devenit posibil ca ea
să iie tratată mai intensiv în calitate de pacientă externă și să
fie internată numai atunci când era necesar.
Se pare că primele internări ale doamnei L. fuseseră foarte
dramatice. Ea era agitată și războinică, sosea la spital în am­
bulanță, cu sirenele sunând și trebuia să fie stăpânită de mai
muițs infirmieri. Pentru internările mai recente, un fenomen
tipic a fost halucinarea biroului meu atunci când se afla, la în­
ceputul decompensării, în casa ei de vacanță. Ea asculta de
halucinația care mă înfățișa pe mine sugerându-i să se interneze
in spital.
Observațiile clinice asupra doamnei L„ susținute de studii
în „dublu orb“, indici faptul că remisiunile au loc ftră uti­
lizarea medicamentelor și că, atunci când survenirea acestor
faze era precipitată prin intervenții farmacologice, ele se puteau
menține pe lungi perioade, chiar dacă medicația se oprea. Până
acum, pentru această pacientă, perioadele prelungite de medi-
cațic nu au fost eficiente în plan profilactic. Cu toate că aceas­
ta nu elimina posibilitatea de a găsi un regim de medicație care
să fie cncienr pentru profilaxie, pentru tratamentul acestei pa­
ciente mai multe avantaje păreau a oferi medicația utilizată nu­
mai la momente specifice, determinate de fluctuațiile simpto­
matice și de variațiile responsivității la intervenția psihote-
rapeuticâ. S-au utilizat următoarele medicamente: perfenazi-
ca. anii tripti lina, dorpromazina, trifluoperazina. tim idazina.
prolixina, flufenazina și carbonatul de litiu.
linele date biologice vor completa materialul despre Dorothv
l. Doua măsurăton ale ventriculelor craniene cu rezultatul de

111
138 John S. Kafka

8,4% se află probabil în palierul normal pentru grupul ei c

vârstă. Prostaglandina El (PGE1) — producerea ciclică stirni
lată de AMP în plachetele sangvine ale acestei paciente — es
anormal de scăzută. Dr. M. Kafka a evidențiat că această ano­
malie, găsită la pacienții schizofreni, ar putea să se restrângă
la plachete, dar ar putea avea loc și în neuron. Dacă AMP-ul
ciclic mediază, probabil, fosforilarea și activarea proteinefor
celulare atât în neuroni, cât și în plachete, o scădere în con­
centrarea intracelulară de AMP ciclic poate modula rata și mag ■
nitudinea transmisiilor în creier. Dacă transmiterea este alte­
rată, poate că ea joacă un rol în patofiziologia schizofreniei.
(M.S.Kafka și al, 1980).
Deși există cu siguranță o interrelație între teoretizările for­
mulate despre boala doamnei L. și tehnicile terapeutice uti­
lizate, voi sublinia în primul rând spectrul tehnicilor terapeu­
tice:
1. Introducerea materialului psihotic, în momente alese cu
atenție, în cadrul perioadelor non-psihotice.
2. Utilizarea împachetărilor în cearceafuri reci și umede în tim­
pul episoadelor catatonice, în momentele în care ea nu era
agitată (Raționament primar: controlul din exterior va dimi­
nua trebuința pentru control interior). Terapia verbală a fost
utilizată atunci când pacienta se afla astfel împachetată.
3. în timpul perioadelor non-psihotice, utilizarea unei terapii
verbale care, dacă acest segment de tratament ar fi privii :n
afara contextului tratamentului de ansamblu, s-ar apropia
mult de psihanaliza clasică.
4. Utilizarea crescândă a terapiei interpretative, bazată pe psi­
hanaliză, în timpul perioadelor de tranziție între stările psi-
hotice și cele non-psihotice. în acest punct se poate do'.c-
di deosebit de importantă o combinație de farmacoter ap ie­
și psihoterapie, datorită faptului că fazele de tranziție pot fi
scurtate și pacienta poate fi confruntată cu materiale pe c..: c
ea le produsese recent.
Următoarele note clinice sunt luate în timpul unei ședințe
terapeutice cu pacienta. Ele ilustrează tipul de terapie bazată
 Schizofrenia 139

psilianaliză care poate fi făcută cu schizofrenii în timpul

zelor de tranziție între stările psihotice și cele non-psihotice.

Pacienta resimte o mișcare a intestinului gros ca o pierdere

a organelor ei interne. Ea descrie confuzia între orificiile anal și
1« vaginal, simte că lipsește niște piele, și că „ceva a fost tăiat“. In­
terpretez frontal acestea ca fiind expresia fricii de castrare, pe
care am legat-o de identificările ei delirante anterioare cu băr­
bații, mai ales cu tatăl ei. îi amintesc de o fotografie în care ea
poartă cravată și alte haine bărbătești.
Pacienta îmi cere să o internez. îmi spune că înainte ea ne­
gase că ar fi nebună, dar acum știe că este. Ea demonstrează as-
ta prin evocarea prezenței actuale a unei preocupări delirante
pentru curățenie, care caracteriza multe din perioadele ei ante­
rioare de internare. Acum trebuie să se spele la câteva minute;
spune că insulina cu care fusese tratată în urmă cu mulți ani îi
iese prin păr și apoi îmi mărturisește că recăderea ei actuală se
datorează faptului că se masturbase. Poate accepta ideea că pre­
ocuparea ei pentru curățenie este legată de masturbare. îmi arată
că viziunea ei despre o doamnă de lume este incompatibilă cu
imaginea ei despre sine ca o persoană care se masturbează une­
ori, destul de rar. Ea este vizibil ușurată atunci când îi spun că
ea cere uneori internarea datorită faptului că nu poate face față
întotdeauna rolului social idealizat. Pare neîncrezătoare atunci
când îi sugerez să meargă la una dintre acțiunile ei voluntare, în
ciuda faptului că s-a masturbat. întreabă despre efectele întârziate
ale masturbării.
Ea descrie cum o „ține“ ceva în partea de jos a abdomenului
și nu poate să doarmă din cauza aceasta. Este clar că această
„ținere“ care apare acum, când ea este o pacientă externă, este
legată de reținerea fecalelor în timpul internării ei anterioare. Este
o încercare de „a se ține tare“, de a preveni piederea penisului ei
imaginar. Ea interpretează scurgerile sexuale ca o schimbare cor­
porală punitivă. Ca și în alte ședințe, discutăm despre senzațiile
corporale în detalii amănunțite și despre interpretările pe care ea
le oferă acestora. Se manifestă și sentimentele ei de culpabilitate
legate de faptul că „rupsese“ ceva în mama sa atunci când venise
pe lume,

Uneori era util să clasific și să îi descriu doamnei L. rezis­

tențele care se manifestau în (1) faptul că ea nu recunoștea
legăturile (de exemplu între, masturbație și preocuparea pentru
curățenie) și (2) faptul că ea insista asupra falselor conexiuni
,(de exemplu, pedeapsă și scurgeri sexuale).
140 John S, Katka

Un astfel de travaliul terapeutic mi-a inspirat următoarele

formulări teoretice:

1. Reexaminarea însuși conceptului de tulburări ale gân<

schizofrenice: Obiectele constante (adesea mai „abstracte“.,
mai „aeriene", mai puțin legate de indivizi eouereți) dife ’’
de cele ale pacienților non-sdu/ofîcni. Operațiile gândi
aplicate asupra acestor obiecte nu diferă însâ.-
2, Reformularea teoriei dublei legături: Mai curând decât co­
municarea paradoxală, intoleranța părinților pentru ambi­
guitate este văzută ca un factor patogen (după cum am ela­
borat în capitolul 2).
3. O rafinare a conceptului de „rază de acțiune terapeutică":
pacientul este văzut ca pendulând foarte rapid înăuntrul și
hiafara stării psihotice, realizând microschimbări în mi-
«.-rosecunde, mult prea rapide pentru raza obișnuită de acți­
une terapeutica. (Aceasta formulare este legata de noțiunea
de recapitulare a omogeniei peicepției.) De aceea, terapeu­
tul care comunică în același timp pe nivele diferite de com­
plexitate este mai susceptibil să fie ascultat de către pacient.
4. O interpretare a viziunii pacientului despre simptomele psi­
hotice: pe măsura ce pacientul se decompensează și se în­
dreaptă spre starea psihotică, ultima organizare disponibilă
este orala și adesea este pur și simplu mânia orală. Am ajuns
să înțeleg ca pacienta interpretează degradarea funcționării
ei ca pe o pedeapsă pentru ceea ce ea a făcut sau nu a fă­
cui. Dc vreme ce în prim-plfti se află agiesiviUtea orală,
pedeapsa este și ea văzută ca o agresiune orală îndreptată
asupra ei. Faptul că mă ocup de materialul psihotic pe care
ca il produce este perceput ca un atac din partea mea. un
atac plin de mânie orală. Faptul ca interpretam simptomele
ei psihotice ca o pedeapsa întrerupea uneori cercte vicios.

In ultimul enunț, punctul esențial este aversiunea pe care

pacienta o hm? țea față de \:pti ’ dc a -o .«014-a de rte« to mt--!!'’'
eoUe ^L.d, ; 1 etum: uiad iu pU 1 n'-im est nu <ue Fa o <jc-
guitc- .lu^tăd euiun •, probd^li, l-a •■tete’-mira: p. ’«dern
 Schizofrenia 141

să recomande un alt terapeut pentru perioadele non-psihotice.

Totuși, atunci când același terapeut rămâne în scenă, inter­
pretarea care face legătura între atac și psihoza însăși („Atunci
când nu-ți dau drumul, e ca și cum te-aș apuca cu dinții și ți aș
spune că, dacă nu vrei să trăiești tot timpul într-o lume nebu­
nă, nu putem ignora aceste lucruri nebunești“) ajuta la insta­
larea psihanalistului în ambele lumi. Daca are loc atunci când
pacientul este în tranziția de la organizarea psitotică la cea
non-psihotică, legătura dintre conținut (mușcatul, de exem­
plu) și caracteristicile formale ale organizării sau dezorga­
nizării psihotice poate fi utilă în instalarea unei anume conti­
nuități. Ocazional, în asemenea perioade de tranziție, daioiită
mecanismelor complexe de proiecție și de identificare proiec­
tivă și a pierderii granițelor eului, mușcatul sau alte forme de
agresiune violentă plutesc în „atmosferă“ și contează prea
puțin dacă analistul sau păci un ud sunt desemnați drept „cel
care mușcă“.
Cei care au făcut experiența travaliului intensiv, diversifi­
cat și de lungi durată cu pacienți schizofreni, pot avea impre­
sia că recentele descrieri ale abordărilor psihoterapeutice par
deosebit de fragmentate. Nu doresc să minimalizez relativa efi­
ciență a unor astfel de abordări, care includ „terapia de suport“
și alte „forme intensive de psihoterapie individuală“ și „psi-
hoeducațională“ și alte forme de terapie familială (vezi, de e-
Kfcniplu. Gunderson și Caroll, Anderso.i, 1U8D Da- e>-
important sâ nu pierdem din vedere utilitatea întregii palele ik
abordări pe care psihoterapeuții le-au utilizat cu pacienții sch<-
zofreni.
Când am început să lucrez cu ca, domnișoara R. fusese in­
ternată in mai multe instituții, timp de mai mult de douăzeci
de a^i * * în ciuda tratamentului masiv cu electroșocuri, ea rămân: a
ntenunent și impredictibil violentă, astfel ca petrecuse cea mu
marc parte a acestor ani m camere de izolare. Nu voi detalia
aici travaliul meu cu această pacientă, care a durat mai muh
de zece ani, dar pentru a tace contrast cu ceea ce consider a fi
abordare „fractior.ată", voi evidenția paleta de tehnici pe
e-am utilizat cu ea
142 John S. Katka

După o lungă observație, am ajuns la ipoteza că domnișoa

R. avea mai multe organizări psihotice diferite. Mi-am formu­
lat termenul de personalități psihotice multiple, care incor­
porează recunoașterea unor asemenea disocieri variabile. Ui
ori ea era receptivă la faptul că îi atrăgeam atenția asupra aces­
tor diferențe în organizarea ei mentală și în funcționarea ei.
Concentrarea în terapie asupra acestor chestiuni a determinat-o
să ceară singură să fie împachetată în cearceafuri reci atunci
când simțea o posibilă erupere a violenței. Această dezvoltare
a permis o întreagă abordare socializatoare. Am învă< it-o să
folosească telefonul și să mănânce la restaurant și am invitat-o
la mine acasă. I-am cunoscut și familia, arătând clar că eu nu
sunt terapeutul întregii familii și că mă voi simți liber să-i co­
munic ei ceea ce am aflat de la familie, dar nu și invers. în­
tâlnirile cu familia, cu sau fără pacientă, au fost doar ocazionale
și, bineînțeles, au avut loc în afara celor patru ședințe săptă­
mânale individuale cu dominișoara R. M-am întâlnit și cu asis­
tentul social, cu diferiți angajați ai casei, în prezența sau în ab­
sența ei.
Dat fiind că scopul meu aici este de a descrie paleta de ac­
tivități, nu voi da detalii despre structura familiei, dar voi men­
ționa numai un secret de familie care s-a revelat în aceste
condiții — bănuiala că, într-o generație anterioară, la o încer­
care a familiei de a aranja o nuntă cu pistolul la tâmplă pentru
o membră însărcinată și necăsătorită, necooperantul mire fuse­
se ucis. Această poveste, poate un mit, atârna ca un nor negru
asupra acestei familii conservatoare, religioase și puritane. Dacă
există unele subiecte care trebuie cu orice preț evitate — res­
pectiv subiecte care ar fi putut conduce cumva, ar fi putut amin­
ti de sau ar fi putut fi asociate cu tema unui secret (sau mit) —,
paleta de subiecte îngăduite poate deveni remarcabil de îngustă.
In cazul nostru, orice putea avea legătură cu sexul, cu gravidi­
tatea, cu tandrețea, cu frumusețea, distracția, tinerețea și alte
subiecte ca acestea era sub un tabu strict. Religia și mai ales
temerile religioase, erau în familie o prezență puternică, dar
nu foarte discutată. în această bogată familie, subiectele de dis­
cuție permise nu se depărtau prea mult de profesie, afaceri și
 Schizofrenia 143

chestiuni financiare. Când numea stilul verbal din familia ei

„limbajul gangsterilor“, domnișoara R. se referea în aparență
la concentrarea conversației asupra vocabularului specializat,
financiar, dar și la îngusta paletă de subiecte care puteau fi ex­
primate verbal. Experiența mea cu domnișoara R. a alimentat
expectația mea referitoare la importanța studiilor familiale
asupra etiologici în cercetarea determinanților patologiei schi­
zofreniei. Aștept cu nerăbdare rezultatele studiilor care se fac
în momentul de față la Institutul Max Planck din München de
către Helgard Roeder, care testează riguros, folosind tehnolo­
gia computerizată, unele ipoteze mai vechi despre familii, for­
mulate de Lidz și alții (vezi Lidz și Fleck, 1960; Stierlin și al.,
■ 1983; în acest din urmă volum vezi mai ales contribuțiile lui
I Wynne și studiul lui Tienari despre familiile adoptive finlan­
deze).
Referirile domnișoarei R. la limbajul „larg“ sau „îngust“ au
contribuit la^dezvoltarea ideilor mele despre obiectele schizofrene.
Aceste obiecte sunt vaporoase. A devenit treptat clar că lim­
bajul larg al domnișoarei R. era poetic și se referea la o atmo­
sferă emoțională; uneori el reflecta doar stări interioare expri­
mate metafizic, dar adesea el cuprindea referiri amestecate la
condiții externe și la stări interne. „Azi noapte a fost cutremur“
se referea la agitația emoțională a pacientei, dar și la agitația
■ generală din timpul gărzii din noaptea precedentă. Limbajul
utilitar — pentru a comanda mâncare într-un restaurant sau
pentru a comanda o convorbire unei operatoare telefonice —
era un limbaj îngust, ca și limbajul „gangsteresc“ din familia
ei. Atunci când domnișoara R. îl numea limbaj „gangsteresc“,
acesta este un exemplu de limbaj extins, larg. Reacția ei la pre­
■■■ocupările membrilor familiei, la preocupările lor pentru lumea
II financiară, referirile la posibila crimă din secretul sau mitul fa­
milial și la precauțiunile asociate cu acestea, resticțiile în ceea
B8Wce privește subiectele permise — toate fac parte din atmosfera
■I „gangsterească“. Ea era pacienta pe care am observat-o mergând
mai repede decât de obicei acolo unde spunea că pământul se
îngustează. La domnișoara R. și la alți pacienți schizofreni
m-am gândit atunci când am citit următorul pasaj în „Lumea
144 John S. Katka

interioara a lumii exterioare din lumea interioară“ (

1969, R128);

Ne aflăm într-un magazin universal:

vrem să mergem pe seara rulantă
ca să ajungem la raionul de jucării
de unde vrem la cumpărăm cuburi
dar scara rulantă s-a oprit pentru un moment
iar scara nemișcată iilllljil
pe care urcăm acum
se transformă în propria noastră răsuflare
III!!
pe care ne-o ținem ¥
și răsuflarea atâta timp ținută
pe care o suflăm acum.
când scara rulantă a pornit din nou
explodează într-o grămadă de cuburi

Pentru domnișoara R., limbajul extins pare să'fie limbajul

contemplației și pare a avea un sens temporal •«— în contrast cu
comunicarea eficientă, rapidă și concentrată. Ea a acceptai să
'.tuizc/c un asemenea hmbaj îngust mimai după repetate asi­
gurări că se poate întoarce la limbajul larg și după ce i-am
demonstrat de câteva ori cum eu însumi pot comuta între uti­
lizarea celor două tipuri de comunicare. De obicei, mișcările
fizice ale domnișoarei R. erau încete, egale și remarcabil de
chibzuite. De-a lungul anilor, totuși, au existat uneori scurte
nenoade de agitație și de agresivitate fizică, ce s-au diminuat
treptat și în cele din urmă au dispărut în timpul anilor în care
itn lucrat cu ea. M-am gândit uneori dacă nu cumva și teamu
ei permanentă de a nu fi strivită într-o lume prea îngustă a cc
municării și a experienței contribuise ia agitația et. Făptui că
a aflat că nu trebuie sâ părăsească o lume pentru a putea trăi
îa cealaltă a putut juca un rol în diminuarea agitației furioase
> a/ionale.'
De obicei, domnișoara R era departe de a â agitată Ea era
o.r-olabilă în îndemânarea pentru cele mai complicate jocuri
r,p77|r Pa paled stca nemișcată în fața pieselor de puz-

■■I
 Schizofrenia 145

e timp de zece sau chiar douăzeci de minute, și apoi să așeze

) piesă, încet, chibzuit și precis. Piesele pe care Ie așezase an­
terior în jocul de puzzle nu aveau niciodată nevoie de corec-
care o arata această sarcină caracteriza
<i modul în care ea părea să observe atât lumea externă, cât și
stările ei interne. După cum am arătat, limbajul extins pare să
le reflecte pe amândouă. în contextul eforturilor terapeutice
bazate pe tehnica psihanalitică, am început să înțeleg câte ce­
va despre limbajele ei extins și îngust și despre teama ei de a-1
pierde pe unul dacă îl utilizează pe celălalt. Aceasta mi-a per­
mis, deci,
una, -------- să
*, n-------- învăț să utilizeze
omviguuu vu limbajul îngust, mergând cu
ea la restaurante și atunci când ea reîncepu să folosească tele­

■
fonul. Abordările dinamice nu exclud asemenea tehnici edu-
cative ci
.■ahvp și hz*hsivir»rictp
behavioriste, ri ci iz*
le acordă și înfpU^c
demnitate ci
ar*nrrl5 dpmnitafp ci r'mA
înțeles și, cred
eu, le sporesc eficiența. Cu toate acestea, nu sunt greu de des­
coperit în limbajul larg al domnișoarei R. urme ale tulburărilor
de gândire schizofrenice. Ea a învățat însă care este diferența
între lumea îngustă și cea largă — și în aparență ea a învățat
tehnici de a le proteja pe ambele, suficient pentru a trăi timp
d j mai mulți ani în afara spitalului — fără medicație.
II
I ilSTRÂND VISELE SCHIZOFRENILOR

! ieși până acum nu m-am ocupat în mod explicit de „reali­

tatea separată“ a viselor, voi avansa ipoteza că recapitularea
incompletă a ontogeniei percepțiilor joacă un rol în diferențierea
obiectelor onirice de obiectele din viața de zi cu zi. în vise, ca
și în psihoză, unele procese perceptive sunt duse mai departe
decât celelalte. Aceasta produce „idiosincrazii“ ale obiectelor
onirice. Diferența între vise și fenomene psihotice merită, de­
sigur, cercetări aprofundate, dar deocamdată voi rămâne în
compania celor care pun accentul pe similaritățile dintre ele.
! ;acă afecțiunile schizofrenice au multe în comun cu vise­
le, ce raționamente și date clinice se pot organiza în jurul temei
■I viselor în schizofreniei? Rămân atâtea chestiuni deschise privi­
toare la schizofrenie și la tratamentul acesteia, încât mi se pare
că fac un tour de force“ atunci când mă ocup de utilizarea clini­
146 John S. Kafka

că a viselor cu astfel de pacienți; totuși, unele gânduri s-au

cristalizat. Nu cred că utilizarea clinică a viselor este în gene­
ral de o importanță centrală în tratamentul pacienților schizo-
freni, dar uneori poate fi. Există de asemenea asemănări și de­
osebiri foarte interesante între acești pacienți și alții în ceea ce
privește modul de utilizare a materialului oniric. într-un arti­
col în două părți, Grotstein (1970) a elaborat astfel de materi­
ale în legătură cu etiologia schizofreniei. Totuși, în propria mea
practică terapeutică zilnică, m-am bazat mai mult pe unele idei
relativ simple — ca utilizarea viselor în realizarea de „punți“
între abordările terapeutice, funcția „evacuatoare“ a viselor,
traume în viața și visele schizofrenilor, repararea psihozelor
prin vise și multe teme legate de acestea. Voi elabora pe scuri
aceste diferite moduri de a utiliza visele schizofrenilor.
Cea mai explicită aplicație a viselor este legată de conectarea
abordărilor terapeutice în lucrul cu pacienții schizofreni. Une­
le recăderi în psihoză acută ale acestora nu sunt încă bine înțe­
lese, din punct de vedere biologic sau psihodinamic, sau din
ambele. Cândva, aș fi anunțat unele „comprehensiuni“ pe care
acum nu le mai revendic. Prea multe „comprehensiuni“ diferite
au fost necesare pentru același tip de cădere a aceluiași pacient.
Cred, totuși, că abordarea terapeutică de legătură pe care am
menționat-o anterior — abordare care îi permite terapeutului
să rămână cu pacientul în timpul recăderilor acestuia — a putut
preveni alte căderi la unii pacienți, la alții a diminuat frecvența
acestor recăderi și, oricum, a redus impactul acestora asupra
vieții pacienților și membrilor familiei lor.
Despre continuarea conținutului psihozei în materialul oni­
ric au scris Douglas Noble (1951) și Clarence G. Schulz (Schulz 111
și Kligalen, 1969). Ultimii doi, referindu-se la travaliul cu o
pacientă schizofenică cu simptome severe care a început sa re­
lateze vise după aproximativ cinci luni de psihoterapie, spun:
„Pe măsură ce comportamentul ei începu să se amelioreze,
modul de gândire psihotic diminuă și ea începu să raporteze
vise.“ (p. 20). Visele reflectau materialul psihotic anterior. Este
posibil ca această succesiune — de la materialul psihotic la
vise — să fie deosebit de clară la pacienții care prezintă o is- II
 Schizofrenia 147

■rie personală în care este identificată deja o traumă. Un as-

ect din istoria pacientei lui Schulz era că cei doi frați ai ei
muriseră în împrejurări tragice, în două accidente diferite. Voi
reveni pe scurt la utilizarea viselor în psihoterapia pacienților
schizofreni cu o astfel de istorie traumatică evidentă.
Altă idee din literatura care a evocat un ecou în propria mea

J
experiență clinică se referă la funcția de „evacuare“. Cu re­
zerve pe care le voi preciza treptat, consider că ceea ce spune
André Green despre lucrul cu pacienți borderline poate fi une­
ori aplicat în practica cu schizofreni:

Analiza viselor...este, de regulă, neproductivă... Visele nu ex­

primă împlinirea dorințelor, ci mai curând au o funcție de eva­
cuare...Bariera viselor este o funcție importantă în aparatul psi­

■S hic...Cu toate că bariera viselor funcționează, scopul viselor nu

este elaborarea derivatelor pulsiunii, ci mai curând despovărarea
aparatului psihic de stimulii dureroși...Visele...nu se caracterizează
prin condensare, ci prin concretizare. La acești pacienți se pot
observa eșecuri ale viselor: se trezesc pentru a evita să viseze sau
se trezesc înconjurați de o atmosferă bizară, neliniștitoare, care
constituie o stare de vis tranziționala, asemănătoare coșmarului,
în cazuri mai fericite, visele sunt actualizarea sinelui în spațiul
oniric, încercări de a reformula experiențele traumatice...în aces­
te cazuri, cel mai semnificativ în analiza visului nu este conți­
nutul latent, ci experiența visătorului. (1977, p.38).

II indiferent de viziunea pe care o avem despre etiologia di­

feritelor schizofrenii, pentru scopuri imediat terapeutice și prac­
tice, consider că funcționez ca și cum aș crede că pentru unii
pacienți trauma ar juca un rol etiologic mai important decât
pentru alții. Mă gândesc, de exemplu, la Eleanor M., care a
avut primul ei episod acut după ce asistase la o operație chirur­
gicală investigativă asupra mamei ei, la solicitarea acesteia;
■ atunci când mama fa deschisă, s-a constatat că aceasta prezen­
ta o tumoare generalizată. Eleanor a fost cea care a avut grijă
de mama ei până la moartea acesteia și ideea că mama ei a mu­
rit ca urmare a unui sedativ administrat de ea era uneori un ele­
■ ment important în delirul ei.
Lui Eleanor i se pusese diagnosticul de „schizofrenie“ pe
baza criteriilor obișnuite, de către medici de la mai multe spi-
148 John S. Katka

tale diferite. Ea prezenta o patologie deosebit de spectaculoasă,

cu halucinații și a agitație dezlănțuită; ea se dezbrăca, se r
jea pe sine și mânjea pereții camerei de izolare cu sânge in
strual, distrugea obiecte și uneori ataca persoane. Timp de
mult de cincisprezece ani de psihoterapie cu ea, a reieșit că
tratamentul ei rolul viselor era important, după cum voi de-
sene mai jos.
Eleanor a putut, în cele din urmă, să părăsească spitalu
frecvența și amploarea episoadelor acute s-au diminuat rad
cal, în timpul ultimilor opt ani fiind necesară numai o scun
internare. (Per ansamblu, medicația nu a jucat un rol semn
ficativ în aranjamentul internărilor și externărilor și în îerapi
ei.) Atunci când nu era nevoie .să fie internată, Eleanor a funcție
nat destul de bine ca soție, mamă și participantă la rezolvarea
problemelor publice. Preocuparea ei pentru violență se limita
în viața ei de veghe la fascinația pentru crime și criminali,
războaie și catastrofe. Filmele pe care le alegea, emisiunile TV,
ziarele și revistele preferate erau bazate aproape exclusiv pe
astfel de interese. Viața ei onirică era caracterizată de lungi pe­
rioade în care raporta sute de vise, cam repetitive, care înfățișau
mutilări, amputări și scene sângeroase.
Astfel, Eleanor prezenta două imagini contrare: ea era cu­
rată atunci când nu era psihotică, dar viața ei onirică și pe­
rioadele psihotice erau dominate de sânge. De-a lungul anilor
în care am lucrat cu ea am inventat o tehnică în care utilizam
un limbaj sângeros atunci vorbeam despre visele și impulsuri !e
ei („Ai vrut să-i spargi capul și să-i întinzi creierii pe toți ne-
reții“). Dar de fiecare dată îi explicam de ce fac asta, acen-
tuând ideea că încercările ei de a transforma astfel de materi­
ale în comportamente pot contribui la episoadele psihotice. în
tratamentul lui Eleanor au existat lungi perioade în care tera­
pia semăna cu cea a unor nevroze de război, în timpul și la
finele celui de-al doilea război mondial. (De exemplu, soldaților
care au trecut prin episoade disociative majore în timpul bătăli­
ilor li se proiectau filme de război. Aceste proiecții erau din
când în când întrerupte, și atunci când se aprindea lumina fete
de la Crucea Roșie le ofereau ceai.)

II
 ■i
Schizofrenia 149

în ciuda utilizării acestor tehnici, în tratamentul lui Eleanor

își aveau locul recunoașterea elementelor de transfer și a ge­
neticii conflictului. Totuși, după cum spune André, Green, „ac­
centul nu a fost pus pe conținutul visului, ci pe experiența visă­
torului“.
Din literatura asupra viselor în schizofrenie și psihoze, în
general, voi cita o altă noțiune care este în acord cu propriul
meu mod de a utiliza visele acestor pacienți. într-o lucrare din
! 953, Eissler se referea la o pacientă psihotică care își „repara“,
dacă putem spune așa, psihoza în vis. Era ca și cum eul din vis
ar fi fost non-psihotic, în timp ce eul din starea de veghe era
psihotic. Eissler arată că și Freud făcuse observații similare și
menționează ideea că „realitatea“ apare în visele psihoticilor
JÏ, ca un derivat al pulsiunilor. Freud credea că individul psiho-
..
■■■■
lic și-a construit o lume care era atât de diferită de realitate —
aș putea spune mai degrabă de realitatea simțului comun —
încât realitatea obișnuită irupea în vise în același mod în care
materialele legate de „pulsiune“ irup în visele indivizilor non-psi-
hotici. Deși simplificate, aceste referințe la ideile lui Eissler și
Freud sunt legate de următoarele observații clinice.
Cu mulți am în urmă am observat accidental că atunci când
îl trezeam pe Andrew, un pacient schizofren internat, cu un sis­
tem delirant paranoic complex, el părea timp de cinci sau zece
■■
minute să nu mai prezinte simptome de delir. Niciodată nu am
putut obține de la el confirmarea că visa, și o posibilă „reparare“
a psihozei putea fi la fel de bine opera „eului de somn“ — deci
nu neapărat a „eului de vis“. în orice caz, psihoza părea să se
■li repare temporar în timp ce el dormea, adică atunci când la in­
dividul non-psihotic intervine un material asemănător psihozei.
Această reparare continua în stare de veghe timp de șapte minute
(pe măsură ce lucram cu pacientul, mi s-a părut interesat să
■ii cronometrez exact), după care delirul se restabilea.
■iif
1IIS Alt pacient, John M., a fost diagnosticat drept schizofren în
timpul multor internări prelungite și odată, înainte să îl fi cunos­
■ cut, suportase o serie de electroșocuri. Simptomele lui i-ar fi
■I determinat pe unii clinicieni să îi atribuie o tulburare border-
line severă cu trăsături narcisice pronunțate. în timpul anilor

gg®
 1

150 John S, Kaika

în care am lucrat cu el, a prezentat episoade clar psihotice

au fost necesare scurte spitalizări, cu toate că abuzul de dr
a îngreunat identificarea factorilor precipitatori. în lucrul m
cu John, visele au fost importante, dar tratamentul lui era mai
riguros psihanalitic și utilizarea clinică pe care am dat-o viseh
nu s-a deosebit prea mult de interpretarea viselor în psihan;
liză. Putem totuși lega o trăsătură a relatărilor viselor lui de
observația lui Eissler. Adesea el spunea, cu o foarte bună in- ■
tuiție, că acum visele lui conțineau unele „distorsiuni“. O cameră
în care locuise sau un peisaj din copilărie de care își amintea
se deosebeau de felul în care ele „fuseseră de fapt“. De obicei,
subiecții non-psihotici consideră că aceste distorsiuni fac parte
din țesătura obișnuită a visului. Pentru John ele erau „neo­
bișnuite“ în raport cu ceea ce el considera că sunt visele sale
normale. în timpul perioadelor non-psihotice, se pare că el
avusese vise care conțineau multă „realitate nedistorsionată“.
Pe plan clinic, el era capabil să utilizeze constructiv obser­
vațiile mele legate de aceste fluctuații din visele lui. Obser­
vațiile mele serveau ca o introducere la o parte din viața nor­
mală — anume, la vise normal distorsionate. Mai mult, eu în­
sumi am învățat să utilizez gradul de distorsionare pe care el
îl raporta pe post de indicator al distanței care îl despărțea de
un episod psihotic, și astfel de observații au ajutat la adminis­
trarea internărilor și externărilor sale.
Un elaborat exemplu pentru acest tip de răsturnare este cazul
lui Dorothy L. La o lună după internare, Dorothy a povestit că
visese că mama ei murise, că tatăl trăia și că o altă femeie îl
îmbrățișa. Situația actuală din viața pacientei era că tatăl ei
murise și că mama trăia. Ea a subliniat că scena îi amintea de
unele picturi din perioada albastră a lui Picasso, și apoi a co­
mentat: „Este un vis interesant; figura feminină este de o vârstă
nedeterminată.“ Interesul ei sexual pentru tată a fost o temă
explicit recunoscută în cadrul travaliului terapeutic prelungit
cu ea. în timpul episoadelor acut psihotice ea fuziona cu tată!
ei, se transforma în tatăl ei sau era cel puțin parțial amestecată
cu acesta. Odată, de exemplu, a insistat să nu-și epilczc pi­
cioarele pentru că „Am picioarele lui tata.“
 Schizofrenia 151

în afară de accentul pus de pacientă pe perioada albastră a

lui Picasso, alte asociații ale ei se refereau la fiica ei (căreia îi
plăcea Picasso), la perioada din viața fiicei în care acesteia îi
creșteau sânii, la o vizită la o rudă care divorța de soțul ei și
la dorința pacientei ca tatăl ei să fi divorțat de mamă. Aceste
elemente din vise erau în multe privințe înțelese de Dorothy
L. și interpretate în aceeași manieră în care și-ar fi înțeles vise­
le după o terapie orientată pe insight sau după analiză. Totuși,
ea explica prezența în acest moment a unui astfel de vis prin
faptul că „luna trecută mi-a mers foarte bine. Soțul meu nu a
plecat în nici o călătorie. De multe ori el a gătit cina.“ Apoi ea
vorbi despre flirturile tatălui ei dar se referea la dragoste în ter­
meni de „cine hrănește pe cine“. Mama nu îl hrănea bine pe
tată; ea nu îl iubea. Pacienta formula chiar ecuații precise, în
termeni energetici. Ea a putut avea acum acest vis pentru că
fusese bine hrănită luna trecută și deci avea suficientă energie
pentru a lucra asupra vechii probleme a morții tatălui.
în experiența mea, cu cât un pacient schizofren încetează
mai mult să vadă realitatea cotidiană ca un intrus în vis și poate
rorbi despre atmosfera de vis dintr-un vis, cu atât putem spune
că el a ieșit mai mult din organizarea psihotică a eului. în psi­
hoterapia prelungită a unui pacient schizofren, această perioadă
nu trebuie ignorată. La un astfel de moment, terapeutul poate
să se ocupe explicit de conflictele aparent „nevrotice“ care sunt
prezentate și elaborate în vis, dar în acest moment terapeutul
poate să introducă și o discuție despre schimbările prin care
acest material trece în timpul episoadelor psihotice. Cu Dorothy
L, de exemplu, subiectul dorinței ei de a fi aproape de tată, de
a fi cu el, poate fi introdus într-un efort de a face o punte în­
tre starea acuală și stările psihotice. Pe termen lung, o aseme­
nea abordare îi permite pacientului să utilizeze imaginea tera­
peutului în aranjamentul de legătură în cadrul propriei ei psi-
âoze.
Pe de altă parte, am întâlnit la un pacient nonpsihotic, Robert
5., frica de a nu avea o reacție psihotică atunci când vivaci-
atea visului era extremă — ca de exemplu, în visul în care nu
turnai că și-a văzut fața ca o față de animal, dar când, tot în
152 John S. Kalka

vis, a atins-o, a simțit-o ca pe o piele de animal. Cu toate că

Robert nu a fost niciodată psihotic, diferiți membri ai faini
lui au fost internați cu diagnosticul de schizofrenie și team;
lui de psihoză nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de su
Alt pacient, Michael — al cărui diagnostic de schizo
era neîndoielnic, dar care își petrecea cea mai parte a vieții în
afara spitalului — își lua tot felul de angajamente, promitea
participarea la acțiuni de caritate și accepta invitații atunci când
răspundea la telefon, dar apoi credea că a visat totul. în mo­
mentul în care am început să lucrez cu el, el dezvoltase o metodă
de a scurtcircuita această problemă. Dacă nu știa dacă e treaz
sau visează (Michael avea multe „vise în vise“), și de vreme
ce ciupitul nu rezolva mare lucru, se învățase se întrebe mereu
la telefon: „Care este numărul dumneavoastră? O să vă tele­
fonez eu mai târziu.“
Unele din observațiile de mai sus tind să se îndepărteze de
utilizarea clinică a viselor în terapia pacienților schizofreni.
Aceasta nu le face mai puțin pertinente. La unii pacienți tind
să apară elemente comune între vis și experiența psihotică ■ ■■
cel puțin temerile că anumite caracteristici ale visului anunță
experiențe psihotice. în terapia pe termen lung a unor astfel de
pacienți, terapeutul poate descoperi caracteristici ale relatărilor
de vise care se pot constitui în indicatori ai apropierii de supra fata
a unor fenomene psihotice. Un astfel de indicator este valabil
doar pentru un singur pacient, deoarece nu depinde numai de
caracteristicile generale ale proceselor schizofrenice și onirice,
dar și de anumite variabile de personalitate ca inteligența și
stilul intelectual, precum și de diferite trăsături ale pacientu­
lui și terapeutului care determină natura relației și comunicării
dintre ei.
Dacă lucrezi suficient de mult, chiar cu pacienți foarte re­
gresați, cronici sau deteriorați, adesea poți descoperi perioade
de o ceva mai mare accesibilitate, în care atât conținutul, cât
și elementele formale ale experienței onirice pot fi examinate
în colaborare cu pacientul. In ciuda părerii mele că, în gene­
ral, în activitatea terapeutică, risipa de „intelect“ este inutilă,
în astfel de împrejurări, cu unii pacienți, am început să mă tem
mai puțin de o abordare „intelectuală“. Aceasta implică luarea
■ Schizofrenia 153

în seamă a caracteristicilor gândirii pacientului — ceea ce are

în sine o funcție terapeutică. Dacă ai fost mult timp alături de
un pacient, în episoadele sale psihotice și, în afara lor, abor­
darea intelectuală capătă altă înfățișare. Un astfel de caz este
inierpretarea psihozei ca un atac. Să ne amintim de Dorothy
1..., care a cerut voluntar să fie internată după ce într-o haluci­
nație îi apărusem eu învățând-o să facă astfel, atunci când se
simțea tulburată. Discutarea cu pacientul despre forma și con­
ținutul materialului oniric a fost unul dintre instrumentele utile
pentru facilitarea unei astfel de dezvoltări — discuțiile ante­
rioare pe care le-am avut cu Dorothy despre forma și conți­
nutul viselor au sporit abilitatea ei de a observa critic unele
dintre experiențele ei psihotice, în împrejurări în care terapeutul
era prezent numai psihologic.
Conceptul de proces primar este esențial pentru înțelegerea
similarităților între formarea viselor și conținutului gândirii
psihotice. El poate clarifica pentru terapeut unele probleme
practice, ca echivalențele și fuziunile între diferiți membri ai
familiei în mintea unui pacient schizofrenic care tocmai se
trezește din vis. (Kafka și McDonald, 1965).
Anumite caracteristici ale visului la pacienții schizofreni
pot de asemenea să îl informeze pe terapeut despre tehnicile
de control ale pacientului sau depre metodele sale de auto-
organizare. Robert S. — pacientul cu problema răspunsului la
telefon — avea adesea vise „geologice“. în starea de veghe el
era interesat de geologie și scala temporală extrem de lungă și
înceată a evenimentelor geologice reprezenta cheia stilului său
de auto-organizare. într-o zi, i-am spus că mi-am amintit de o
ghicitoare din Berna, oraș ai cărui locuitori au reputația de a
fi foarte lenți. Desenând încet cu degetul în aer o linie frântă,
un cetățean din Berna îl întreabă pe un altul: „Ce e asta?“.
Răspunsul corect era „tunet“. Foarte, foarte încet pacientul în­
drăzni să schițeze — sau mai curând să se înmoaie — într-un
zâmbet. După aceasta, am putut comenta anumite evenimente
geologice catastrofale din visele lui și le-am putut pune în legă­
tura cu evenimente din viața lui într-un mod semnificativ din
punct de vedere terapeutic.

II
fia
iii
154 John S. Kafka

Nu voi discuta natura elementelor obsesionale din struc­

turile defensive ale lui Robert S., ci mă voi concentra pe rela­
tiva completitudine a percepției și auto-percepției sale înceti­
nite și pe relativa completitudine și adecvare a răspunsurilor
lui afective care începeau să se dezvolte. Actele lui perceptuale
recapitulau destul de încet dezvoltarea percepției; el putea să Si®
înțeleagă ce înseamnă un „flash“ încet. Pentru acest pacient, Ș
calități ca „suspensivitatea“ pot avea o „cvasi constanță a obiec­
tului“ utilă din punct de vedere defensiv.
Afirmații de acest fel pot fi legate de chestiunea concreti-
tudinii sau „concretizării“ versus calități abstracte în visele pa-
cienților schizofreni — și; poate și înm gândirea scmzorremca,
ganairea schizofrenică,
în general. Când am scris <despre „expresionismul abstract“ în
vise, în capitolul 3, am dat exemplul unui vis care consta din-
tr-o linie continuă cu un cursor. Pentru visător, un terapeut care
raportează un vis după o experiență cu LSD, era clar că linia
reprezenta cursul istoriei și cursorul reprezenta Holocaustul.
Am ajuns să cred că acest fel de experiență onirică corespunde
în mare măsură trăirilor, în momentele imediat următoare trezirii
din somn, a multor pacienți schizofreni, pentru care unele ab­
stracțiuni sunt purtătoarele unei bogății de sens sau sensuri
uimitoare dar convingătoare. După cum am indicat mai sus,
am fost impresionat de concretitudinea și vivacitatea contras­
tante — de „realitatea“ — unor vise „schizofrenice“ (reținând
că în cele mai multe faze acute nu sunt raportate vise, și chestiunea
este deci irelevantă pentru scopuri terapeutice). Faptul că tera­
peutul a recunoscut elemente abstract expresioniste în expe­
riență îl poate ajuta pe pacient să raporteze mai ușor o răs­
turnare a caracteristicilor visului care, după cum am arătat mai
sus, are loc uneori în stadii de considerabilă ameliorări.-
această răsturnare constă în creșterea frecvenței de apariție a
unei „atmosfere de vis“ în visele pacientului, alături de o mai
mare „concretețe“ în viața diurnă.
Rezumând, putem spune că, în ciuda nesiguranței noastre
în înțelegerea fenomenelor schizofrenice și a observației câ,pa-
cienții cel mai net schizofreni — în momentele în care ei pre­
zintă cele mai nete simptome de schizofrenie —nu raportează
 Schizofrenia 155

vise, este vizibil că visele pot fi folosite în tratamentul schizofre-

îiici. De curând, în calitate de psihanalist consultant la o clini­
că de cercetare asupra medicației incisive administrată schizo-
frenilor, am observat că acei pacienți a căror boală înregistra
schimbări și fluctuații rapide puteau raporta vise aproape ime­
diat după ieșirea din cea mai severă dezorganizare. Puteau fi
raportate vise chiar când delirul era foarte activ. Suprapunerea
între manifestările psihotice acute și raportarea de vise era mai
mare aici decât în situațiile în care nu se încercau intervenții
farmacologice atât de puternice. De aceea, aș anticipa că stu­
diul sau poate chiar uzul terapeutic al viselor în schizofrenie
s-ar putea bucura de un mai mare interes pentru clinicieni de
orientări teoretice variate.

O ABORDARE A SCHIZOFRENIILOR BAZATĂ PE REALITĂȚILE MULTIPLE

Clinicienii care încearcă să lucreze cu pacienții schizofreni

se confruntă cu dificultăți datorită faptului că ei știu atât de
puțin despre schizofrenie și, în același timp, dau impresia că
știu atât de multe. Dacă considerăm că acești terapeuți se con­
fruntă cu o tulburare a sensului, a semnificațiilor, schizofrenia
se poate prezenta ca testul proiectiv ideal, o imagine în care
terapeutul poate vedea sensuri — noi, clinicienii, putem citi în
fenomenologiai schizofrenică mult din ceea ce ne este perso-
__ _Deoarece
nai. _______ nur putem supraviețui prea mult — și în nici un
caz nu putem opera — într-un vacuum de cauză și efect, încer-
căm în permanență să vedem sensuri și să răspundem la sen­
suri. Personal, cu cât lucram mai mult cu pacienți schizofreni,
cu atât eram mai tentat să nu desconsider acest potențial proiec­
tiv. Astfel, ideile mele s-au organizat în jurul următoarelor
puncte: (1) în timpul episoadelor schizofrenice, obiectele im­
portante ale pacientului devin idiosincratice, semnificativ diferite
■If de cele stabilite în timpul perioadei de formare a constanței
obiectelor; (2) studiul ontogeniei percepției oferă indicii de­
spre formarea acestor obiecte idiosincratice; și (3) enunțurile

1
■■s
teoretice care rezultă conduc spre strategii terapeutice bazate
pe efortul de a înțelege obiectele idiosincratice, de a-1 con-
156 John S. Katka

frunta pe pacient cu o abordare pe multiple canale a posibile

sensuri și afecte, și, mai ales, de a-1 ajuta pe pacient să îl
cepteze pe terapeut ca un obiect constant în cadrul lumii sale
obiectate fluctuante.
La baza fiecărui experiment clinic stau noțiuni simple, și în
aceasta constă practica terapeutică cu pacienții schizofreni.
După cum am indicat în descrierea tratamentului lui Dorothy
L., unul dintre experimentele mele clinice a constat din uti­
lizarea într-un mod neortodox a împachetărilor în cearșafuri
reci. Acestea sunt de obicei folosite pentru a liniști pacienții
foarte agitați, dar eu le-am utilizat pentru pacienții catatonid
imobili, muți. Afirmația primară pe care s-a bazat această mane­
vră terapeutică a fost ipoteza că pacienții se temeau că orice
mișcare le-ar putea distruge lumea. Dacă i-aș fi împiedicat să
se miște, poate că ei ar fi putut să-mi spună ceva. Când au fost
ținuți în împachetări, unii dintre acești pacienți au început să
vorbească. Este oare aceasta confirmarea ipotezei referitoare
la fantasmele de distrugere a lumii, și este ea oare o solidă con­
firmare a faptului că eficiența împachetării rezidă în substi­
tuirea controlului extern cu controlul intern?
în lumina experienței mele, a căpătat din ce în ce mai marc
importanță credința conform căreia însuși efortul de a vedea
un sens poate avea un efect terapeutic. Cu toate că și aceas’j
credință ar trebui să fie supusă unei verificări, unele dintre
strategiile mele terapeutice au fost bazate pe ea. De exemplu,
când un pacient schizofrenic gesticulează vivace și este evi­
dent că halucinează, pentru mine este important să intru cum­
va în scenă. într-o astfel de împrejurare, datorită travaliului
meu anterior cu Peter, pe care l-am menționat în capitolul 3,
am crezut că halucinațiile aveau de-a face cu tatăl lui. Când
am pus întrebări despre halucinațiile lui, pacientul a spus „Mai
tare,“ și a continuat să spună asta până ce în sfârșit am tăcut.
Atunci pacientul spuse, cu o expresie de dezgust, „Nu tu.“
Reușisem să-mi fac simțită prezența; el mă observase, în ciu­
da halucinațiilor. Ceva mai târziu în ședință, el a răspuns la
unele dintre întrebările mele. Dacă aș fi vrut Într-adevăr să aflu
dacă în halucinațiile lui era prezent tatăl sau Dumnezeu, el
 Schizofrenia 157

mi-ar fi putut răspunde: oricare dintre răspunsuri este corect.

Cu toate că el a simțit că era o întrebare stupidă, mi-a mărtu­
risit că cineva sau ceva cu autoritate era în comunicare cu el.
EI știa că oamenii fac o distincție între tata și Dumnezeu, dar
uceastă distincție nu i se părea pertinentă. Gesticulația lui (el
arata ceva pe tavanul camerei) indica faptul că o înaltă autori­
tate era în comunicare cu el. Aceasta mi se părea în același
timp foarte abstract și foarte concret, dar am intrat și eu în
scenă. Am devenit o prezență; vocea mea interfera cumva cu
vocea autoritară pe care el o auzea. Cu toate că m-a respins,
am meritat o explicație.
Ideea mea, conform căreia unele dintre obiectele schizofrenice
tind mai curând să fie „caracteristici“ decât indivizi, fiind de
aceea destul de diferite de obiectele oarecare ale simțului co­
mun sau de obiectele psihanalitice obișnuite, a dus la noțiunea
unei „familii latente“ a pacientului schizofrenic, aflate în spatele
familiei manifeste (Kafka și McDonald, 1965). O pacientă
pretinde că toți membrii familiei ei care au ochii albaștri sunt
•nterșanjabili; de fapt ei erau la fel — un singur obiect. Pe la
treizeci și cinci de ani, pacienta avu relativ brusc, neașteptat,
un episod schizofrenic flagrant. într-o zi în care mă plimbam
cu ea și cu soțul ei prin spital, am prins un alt fir despre boala
ci. Cu o expresie fixată într-un zâmbet, pacienta se uită la soțul
ei și zise: „Tu nu ești soțul meu cu ochi albaștri.“ El răspunse,
râzând, „Nu, nu sunt.“ Când l-am întrebat dacă ea spunea des
lucruri de felul acesta, el răspunse: „O,da. Ea glumește așa încă
■I dinainte de a ne căsători.“ Asta era deci cu episodul psihotic
Îacut! Sunt remarcabile tehnicile unor familii de a face să treacă
neobservată fenomenologia psihotică (adică, abilitatea acesto­
ra de a absorbi psihoza).
în capitolul 2, când m-am referit la felul în care Arieti citează
principiul lui Von Domarus, am arătat că indiciile despre ceea
ce se constituie în subiect și ceea ce se constituie în predicat
nu sunt materialele din care este construită experiența ci ele
însele sunt rezultate ale experienței. Atunci când un pacient
resimte o trăsătură a unei persoane ca fiind mai fundamentală,
mai durabilă, mai „identică“ decât persoana ca întreg, această

11UI
158 John S. Kaika

trăsătură capătă calitatea de subiect, și persoana, devenită nu­

mai o personificare a acestei idei mai stabile, dobândește cali­
tatea de predicat. în cazul nostru „calitatea de a avea ochi al­
baștri“ a căpătat funcția de subiect. Acest fenomen a apărut și
la pacienta citată în capitolul 2, pentru care a avea trăsături de
Heidi era cu mult mai important și mai stabil decât a fi aceeași
persoană. După cum comentasem mai sus, putem considera o
asemenea stabilitate în termenii „stimulilor subiectiv echivalenți“
ai lui Klüver.
De obicei, clinicienii vorbesc despre concretețea gândirii
schizofrenice, dar mai știm și că unii pacienți schizofreni pol
face față foarte eficient unor subiecte de nivel foarte abstract,
îmi amintesc de un pacient care se ocupa cu game muzicale
modeme, foarte abstracte și complexe. Un avantaj al formulării
mele radicale despre natura obiectelor schizofrenului este fap­
tul că pune de acord foarte concretul și foarte abstractul.
Clinicienii experimentați își corectează teoriile atuncfîând
observă elemente proiective în construcția acestora. Mulți din­
tre cei care au lucrat intensiv, timp îndelungat, cu pacienți schi­
zofreni și care sunt puternic conștienți de limitele înțelegerii
teoretice pe care o avem despre această maladie sunt constrânși
să privească fenomenologia ei dintr-un nou punct de vedere,
în fața datelor clinice, putem face schimbări în cadrul nostru
teoretic. Cu toate astea, orice terapeut operează mereu cu un
model explicit sau implicit al tulburării pe care o tratează. El
poate să formuleze treptat părți ale modelului, cu o oarecare
precizie, dar pe altele le va neglija sau doar le va schița. Aș
dori să descriu părțile modelului pe care l-am conturat relativ
precis în timpul practicii mele cu pacienți schizofreni și, de
asemenea, strategiile de tratament de care cred că el este legat.
Recunosc, totuși, că valoarea euristică a strategiilor de trata­
ment nu depinde neapărat de corectitudinea modelului propus.
Orice terapeut de orientare dinamică care a scris despre
schizofrenie — și chiar mulți dintre cei care nu au această ori­
entare — au fost nevoiți să-și pună problema granițelor din i re
eu (sau obiecte ale eului) și ceilalți, dintre înăuntru și în afară,
și problema granițelor dintre obiecte. Aceste chestiuni, care ia
 ■

Schizofrenia 159

prima vedere par conceptualizate spațial, trec în dimensiunea

temporală atunci când vorbim despre problema constanței obiec­
tului. Am resimțit insatisfacția reificării legate de dominanța
spațialității, mai cu seamă în practica mea cu pacienții schizofre-
ni, pentru care problema constanței (temporale) a obiectului
este crucială.
Elementul central în enunțurile mele se referă la teoria per­
iii cepției, așa cum aceasta poate și trebuie sa fie integrată în
I gândirea psihanalitică. Ipoteza conform căreia fiecare act per­
Ulii ceptual recapitulează ontogenia percepției este centrală pentru
teoriile despre tulburările gândirii schizofrenice (Kafka, 1964,
■1 1977). M-am referit mai sus la descoperirile experimentale ale
■II lui Stein (1949), care prezentase unor subiecți adulți planșele
O Rorschach la tahistoscop, cu durata expunerii de doar o fracți­
une de secundă. Când au fost întrebați ce anume vedeau, unii
o răspundeau că nu era decât o sclipire. Presați să spună mai mult,
■i subiecții au dat răspunsuri care semănau cu cele ale unor copii
iiiii
foarte mici. Ei puteau să spună, de exemplu, „ceva roșu care
o ia în sus“, cuvinte însoțite de un gest care indica acestă di­
recție.
Experimente mai recente și mai extensive asupra percepției
realizate de un grup de la Universitatea din Lund (Smith și
Danielson, 1982; Westerlundh și Smith, 1983) demonstrează
cu eleganță că noțiunile psihanalitice sunt esențiale pentru
înțelegerea datelor experimentale din acestă zonă. Tehnica meta-
contrastului pe care ei au folosit-o implica prezentarea tahis-
■ toscopică a unor perechi de stimuli: stimuli incongruenți, în­
tr-o serie, și imagini ale unor fețe care implică pericol pentru
un copil, într-o altă serie. în timpul unei anumite faze de dez­
voltare, în momentul în care văd o față amenințătoare, copiii
își închid ochii. într-un stadiu ulterior, ei percep imaginea
copilului speriat ca închizându-și ochii (în imagine deci ei văd
un copil cu ochii închiși). Printre reacțiile defensive care pot
fi măsurate în această complexă cercetare sunt reprimarea, izo­
larea, proiecția și discontinuitatea. De exemplu, se consideră
:ă avem de-a face cu reprimare atunci când subiectul raportează
că vede o mască lipsită de viață în locul unei fețe amenință­
160 John S. Katka
■
toare vii. Scurte aplicări ale testelor „de geneză a percepției“
reflectă din punct de vedere ontogenetic nivele funcționale pri­
mare ale subiectului; răspunsurile date după o expunere mai
îndelungată reflectă starea prezentă de funcționare a subiectu­
lui. Cercetătorii de la Lund arată cât de neglijată a fost per­
cepția de către psihanaliști, din cauza faptului că psihanaliza
a fost puternic și persistent influențată de ideea conform căreia
percepția doar „reflectă“ realitatea. Ei arată cum o compre­
hensiune psihanalitică a operațiunilor defensive în actele per-
ceptuale facilitează înțelegerea descoperirilor lor (a se vedea
și Sandler și Rosenblatt, 1962; Sandler și Joffe, 1967)
Aș vrea acum să trec de la recapitularea ontogenetică în per­
cepție la ideea conexă a constanțelor de obiect, derivate din
echivalența subiectivă a configurațiilor de stimuli similare, dar
nu identice. Pentru cei care s-ar putea grăbi să replice că o
asemenea conceptualizare a constanței de obiect este prea în­
gust cognitivă, voi accentua din nou faptul că stimulii pe care
îi alegem din mediul extern și intern, și pe care îi examinăm,
îi scanăm continuu, stimulii care formează bazele obiectelor
noastre constante, sunt aleși dintre toți ceilalți stimuli datorită
unor pulsiuni, trebuințe, emoții și dispoziții de intensități vari­
abile, active în prezent, precum și datorită compromisurilor în­
tre pulsiunile aflate în conflict.
Dacă ne centrăm asupra schizofreniei, trebuie să ne amintim
că un act perceptual poate merge până la o relativă completi­
tudine, sau poate fi oprit sau întrerupt înainte de desăvârșirea
lui. Dacă toate actele perceptuale sunt duse până la această
relativă desăvârșire, obiectele care apar echivalente din punct
de vedere subiectiv la sfârșitul unui asemenea act perceptual
sunt obiecte constante, în sensul în care acest termen este uti­
lizat în psihologia generală, sens de care nu se poate face ab­
stracție în psihanaliză — unde, totuși, amintirea unui obiect
absent este frecvent evocată. în orice caz, obiectele constante
ale realității, validate consensual, pot fi o masă constantă sau
o persoană constantă. Dar putem postula că lumea perceptuală
a pacientului schizofrenic este caracterizată de pattemuri rapid
fluctuante de pulsiuni intense, care duc la predominanța actelor
 Schizofrenia 161

perceptuăle parțiale sau a amestecurilor de acte perceptuale

parțiale sau desăvârșite. Astfel, pattemurile constanței normale
de obiect sunt fie distruse, fie nu au putut niciodată să fie pe
deplin stabilite; în schimb, în lumea obiectelor pacientului pot
fi proeminente constanțele idiosincretice schizofrenice, bazate
pe numitorul comun al actelor perceptuale parțiale și relativ
complete.
în centrul modelului meu despre tulburările schizofrenice
se află ideea conform căreia procesele perceptuale recapitula­
tive fac legătura între dezvoltarea afectivă și cea cognitivă. Mai
corect, aceste idei ocupă acea parte a modelului despre care
am putut formula idei specifice și detaliate. Un astfel de mo­
del poate părea ambițios, dar el este compatibil cu mai multe
ipoteze concurente: psihanalitică, psihodinamică și biologică —
privind genetica pattemurilor rapid fluctuante ale unor pulsi-
uni intense. Aici modelul meu este deschis sau incomplet.
Dacă obiectele mai constante sunt sinonime cu categoriile
înalt idiosincratice (de exemplu, toți membrii familiei cu ochi
albaștri sau cu un anume stil de a se mișca; toate obiectele ma­
teriale cu suprafețe strălucitoare; toate creaturile prietenoase
■ și obiectele materiale prietenoase), aplicarea proceselor de gân­
dire din logica convențională va duce la o tulburare a gândirii.
Comunicarea cu un pacient schizofren ar fi imposibilă dacă nu
ar exista o legătură între operațiile de gândire ale doctorului și
■/
■li ale pacientului. Noțiunea de logică similară aplicată unor diferite
obiecte constante are mai mulți
Y , sorți Ui7 s-au
s de izbândă dacă (1)

dezvoltat tehnici pentru studierea obiectelor idiosincratice ale

pacientului și (2) terapeutul utilizează aceste tehnici pentrut a
învăța cum să devină el însuși un obiect relativ constant în
lumea pacientului.
Schematic, strategia mea majoră de tratament este legată de
modelul pe care îl propun pentru percepțiile schizofrenice și
constanțele de obiect. Terapeutul trebuie să renunțe la noțiunea
comună despre ceea ce ar trebui să fie pentru pacient obiectele
constante. O caracteristică înalt idiosincratică poate determina
ce obiecte sunt subiectiv echivalente pentru pacient și, deci, ce
obiecte sunt, pentru el, constante. De îndată ce terapeutul sus-
162 John S. Katka

pendă scrupulos categoriile simțului comun în ceea ce privește

natura obiectelor constante ale pacientului, dar continuă să
aplice procesele logice obișnuite la manipularea constantelor
pe care le detectează, pacientul poate simți empatia terapeutu­
lui și o poate simți ca pe o ridicare a obstacolelor majore din
calea comunicării; uneori el poate chiar să fie nerăbdător sa îi
învețe pe terapeut câte ceva despre lumea sa obiectală. (Dorothy
L. mi-a spus că, de vreme ce petrecuse atâta timp antrenân-
du-mă, dorește să continue să lucreze cu mine, în ciuda dis­
II
tanței realmente lungi pe care trebuia să o parcurgă pentru a
ajunge.) Combinația între suspendarea simțului comun într-o
anumită zonă și păstrarea lui în altă zonă dă naștere unui pat-
tern de comunicare a terapeutului pe mai multe canale, un ■
amestec special de vorbe aiurite adaptate individului și de vorbe
sănătoase. Acest tip de comunicare are avantajul de a lua în
calcul acele organizări ale eului pacientului care se află într-o
rapidă comutare. Aceste comutări sunt adesea mult prea rapi­
de ca să poată fi urmărite de către terapeut, dar șansa de a fi
uneori „pe fază“ crește o dată cu diversitatea abordărilor.
în sfârșit, și cel mai important, prezența terapeutului pe mai
multe canale facilitează conectarea diferitelor caracteristici ale
terapeutului la rețeaua idiosincratică de caracteristici care stau
la baza patternurilor de constanță ale pacientului, facilitând,
deci, stabilirea terapeutului ca un obiect mai constant în lumea
pacientului. (Mă refer în special la halucinația lui Dorothy L.
despre recomandarea mea ca ea să intre în spital). Doar tera­
peutul care a devenit un obiect relativ constant pentru pacient
poate avea eficiență terapeutică.
■■
NOTE

1. „Double-blind“ — Tehnică folosită pentru testarea efectelor unui drog

sau medicament, în care unor subiecți li se administrează drogul respec­
tiv, iar altora doar o substanță inactivă cu același aspect, însă nici subiecții
și nici cercetătorii nu știu, până la sfârșitul testului, cine primește drogul
și cine primește substanța inactivă.
 Schizofrenia 163

Gândind și vorbind despre aceste obiecte idiosincratice, pacienții folo­

sesc logica obișnuită. „Heidi-etatea“, de exemplu, are o identitate. Schema­
tic vorbind, terapeutul îi poate cere pacientului: „Te rog, prezintă-mă Hei-
dietății sale“. Această cerere este mai adecvată lumii obiectale a pacien­
tului decât ipotetica solicitare de a fi prezentat lui Heidi (vezi cap.2)
Vorbind despre posibila revoltă a doamnei R. împotriva îngustimii de
spirit, ar trebui să menționez rolul circumscris care i-a fost desemnat încă
din copilăria ei timpurie. Din partea ei se aștepta să nu se mărite și să se
ocupe de bătrânețea părinților ei. Aceste expectații limitate ar fi putut
contribui la aparent ciudata neglijare a trebuințelor și individualității ei.
Deși era cu doi ani mai mare decât sora ei, ea a fost împiedicată să meargă
la școală până ce ambele surori, îmbrăcate la fel, au putut fi conduse îm­
preună la aceeași școală.
In limba franceză în original (n.tr.).
 CAPITOLUL ȘASE

INDIVIDUL ȘI GRUPUL:
RITUALURI ȘI FAMILII
| HI;

Ritualul stă în centrul unor aplicații mai largi ale concep­

tului meu de realități multiple, deoarece ritualul este asociat
cu schimbarea (de la o realitate la alta) și cu menținerea con­
I tinuității în prezența schimbării. Antropologul se ocupă de locul
ritualurilor în cadrul riturilor de trecere de la un stadiu de via­
ță la altul — naștere, pubertate, căsătorie, moarte —, de ritu­
alurile uaiv
dlUlilv marchează
care 111O1 anotimpurilor, precum și de
schimbarea Ol.lVl-llll|JU.l
V11VO.Z.O □vlillllL'OiVu

acelea care privesc anumite schimbări de rolI, ca stabilirea au-

torității — încoronarea de exemplu. Cu toate toate că antropologul
studiază individul și familiile individuale, el se preocupă de
UU1UC1 iiaiuiu riturilor
de natura
obicei UC ilLUlllVl ucde trecere
ut în cadrul unor grupuri mai
mari, ca triburile de exemplu.
Ritualurile și „comportamentul ritual“ sunt și ele, desigur,
interesante pentru terapeutul psihanalist. Prima parte a acestui
capitol este o examinare abstractă și teoretică — din perspec­
tiva realităților multiple — a ritualului și comportamentului
ritualizat. A doua parte se referă mai mult la probleme clinice.
Examinat mai în detaliu, ritualul se află în centrul unor mai
largi aplicații ale ideilor mele despre realitățile multiple deoarece
îl face parte din ceea ce poate fi numit „rituri de trecere“ în­
tre diferite realități: coexistențele paradoxale dintre dihotomi-
ile interconectate: timp-spațiu, înăuntru-afară (privind deci di­
mensiunea organismului) și viu-neviu. Dacă practica clinică
permite o examinare mai apropiată și o perspectivă specială
isupra acestor organizări ale realității, un clinician interesat de
integrarea influențelor psihologice, sociale și culturale poate
contribui la studiul diferitelor aspecte ale comportamentului
166 John S. Katka

indivizilor în grupuri, familii, organizații, triburi, și unități e

naționale.

Ritualurile Și comportamentul ritualizat

La prima vedere, clinicienii par mai preocupați de com­

portamentul ritualizat (ca simptom) decât de ritualuri, pe când
antropologii se preocupă mai mult de ritualurile în sine. Amân­
două, însă, implică repetiția. într-un articol despre repetiție și
despre compulsia la repetiție, Hans Loewald (1971) subliniază
că nu orice repetiție este o manifestare a compulsiei la repetiție.
El elaborează diferența dintre o repetiție tacită, la care subiec­
tul se simte obligat, și repetiția activă, care trece prin perla-
borarea a ceea ce este perceput. Astfel, Loewald începe prin a
face o distincție clară între două forme de repetiție cu care se
confruntă cel mai des psihanaliștii: compulsia la repetiție, cu
conotațiile simptomatice ale cuvântului compulsie, și „perla­
borarea“, cu accentele ei curative. în articolul „The Waning of
the Oedipus Complex“ (1979) el elaborează ideea recurenței
unei aceeași problematici; nu se renunță la ea ci ea este re-ela-
borată în diferite stadii de dezvoltare și în contextul unor diferite
sarcini de viață. Aici, Loewald apropie din nou cele două forme
de repetiție pe care le diferențiase. Re-elaborarea activă în
diferite stadii de dezvoltare și în contextul unor sarcini de via­
ță diferite este perlaborarea care utilizează repetiția, care es1e
ancorată de repetiția — aș spune chiar recapitularea — tacită
a aceleiași problematici la care subiectul se simte constrâns
prin compulsia la repetiție. Diferențierea între perlaborar.' -i
compulsia la repetiție și apropierea lor ulterioară sunt perti­
nente pentru diferența și totodată similaritatea între ritualizat
și ritual, deoarece consider că există pe de o parte o analogie
între „repetiția tacită la care subiectul se simte constrâns“ și
ne-viul așa cum a apărut în această carte, și pe de altă parte, o
analogie între „repetarea activă, perlaborarea“ și conceptul meu
de centru „însuflețit“ de acțiune. Totuși, din punctul meu de
vedere, o „reelaborare“ curentă a percepției face parte mn re-
elaborarea care privește toate celelalte procese. Pun-', tul de
 Individul și grupul 167

analitic asupra dinamicii compulsiei ia repetiție se poate

aplica la micro-lumea proceselor perceptive.
Ritualurile pot produce un sentiment de completitudine —
un act total, o secvență finalizată, realizarea (cel puțin pentru
un moment) a satisfacției, sațietății, poate a seninătății. Dar
uneori, în comportamentul ritualizat, ele pot genera, în locul
celor de mai sus, un sentiment de repetiție mecanică sau de ab­
sență a unei semnificații, o senzație de a fi încurcat într-o se­
rie nesfârșită de secvențe întrerupte. Amândouă tipurile de com­
portament, ritual și ritualizat, sunt produsul unei preocupări
neutru granițe, ca de exemplu între individ și grup, între ceea
ce este înăuntru și ceea ce este în afară, între concret sau con-
cretizat-spațial și psihologic-temporal.
Ritualul și ritualizatul se referă la aceste diferențe — cen­
trale pentru. înțelegerea realității psihologice — poate nu în
mod conștient, ci într-o manieră deosebit de concentrată. Ideea
mea este ca atât ritualul, cât și comportamentul ritualizat încear­
că să confirme și în același timp să pună la îndoială realitatea
cotidiană, împărtășită, realitatea simțului comun, prin for­
malizarea și dramatizarea punctelor de diviziune și de trecere
între aceste organizări ale realității. Ele încearcă să îi confirme
individului certitudinea că este bine înrădăcinat în aceste reali­
II tăți și că înrădăcinarea în realitățile timpurii ontogenetice și
poate filogenetice nu îl desparte totuși de realitățile mai re­
cente, inclusiv realitatea simțului comun, esențială pentru în­
deplinirea sarcinilor cotidiene — este vorba despre acea reali­
tate validată prin consens, bazată pe grade similare de com­
pletitudine a actelor perceptuale. Observați că am specificat
că atât ritualul, cât și comportamentul ritualizat încearcă să
confirme înrădăcinarea individului în realități multiple, dar
cred în același timp că în vreme ce ritualul reușește în această
întreprindere, actele ritualizate își datorează repetitivitatea
mecanică, oarbă faptului că ele sunt de fapt ritualuri nereușite.
R itualurile cu care psihanalistul este confruntat în activi­
tatea clinică cotidiană sunt manifestări ale impulsurilor ob-
- îsiv-compulsive. Cu toate că gradul de egodistonicitate al
acestor impulsuri si acte variază, analizandul le consideră de
168 John S. Kaîka

obicei simptome și ele pot constitui motivul manifest pentru

care acesta va cere tratament psihanalitic. Totuși, pe măsură
cura înaintează, psihanalistul poate considera și alte aspecte .
comportamentului pacientului ca fiind ritualizate. Modul în ci
acesta intră în cabinet, modul special în care se întinde pe ui-
van, o anumită manieră de a se ridica tresărind sau, dimpotrivă,
cu o mișcare lentă de întoarcere, salutul sau lipsa salutului —
aceste comportamente pot fi privite de către analist ca având o
calitate ritualică, pe care pacientul nu o recunoaște ca atare, dar
care poate fi importantă pentru a-1 înțelege sau pentru a for­
mula interpretări. Măsura în care astfel de ritualuri pot fi con­
siderate înrudite cu cele studiate de antropologi depinde de
modul în care conceptualizăm natura acestor genuri de ritual.
Analistul poate să cunoască foarte bine componenta rituală
a comportamentului într-o anume societate, atât datorită con­
tactului său cu persoane al căror comportament nu este con­
form normelor sociale, cât și printr-o continuă înțelegere a di­
namicii propriei conformități. Propria mea idee despre natura
ritualului mă face să cred că, în ciuda unor diferențe superfi­
ciale, termenul ritual conotează aceleași caracteristici funda­
mentale atât pentru clinician, cât și pentru antropolog (Kafka,
1983). Amândouă aceste domenii consideră că rolul structural
al ritualurilor este cumva legat de încercarea de a menține
homeostazia psihologică necesară pentru ca individul să func-
ționeze într-un context social.
Din punctul meu de vedere, incidența ritualurilor în mo­
mente ca nașterea, pubertatea, căsătoria și. moartea derivă din
funcția esențial stabilizatoare pe care o are ritualul în situații
care ar putea genera sentimente distonice, de la disconfort la
teroare. în confruntarea clinică, apar două caracteristici ma­
jore ale riturilor culturale. Prima este precizia cu care se des­
fășoară actul ritual, accentuarea concreteții obiectului din ritu­
al (moaștele unui sfânt, locul de pelerinaj) coexistând cu ac­
centuarea unui simbolism abstract — încărcătura mentală sau
spirituală, ne-concretă, cu care actul sau evenimentul respec­
tiv este investit. Astfel, ritualul este o întâlnire condensată a
extremelor materială și psihologică, a polarităților concretă și
 Individul și grupul 169

abstractă. (Amintiți-vă de discuția mea anterioară despre

„echivalențele“ material-spațial și psihologic-temporal). A
doua caracteristică este confruntarea rituală cu problema grani­
țelor individului și relațiilor între individ și celălalt, înăuntru
și în afară (profunzimea dedicării individului în legătura cu
mirele său sau cu mireasa sa, cu comunitatea ordinii religioase).
Așa cum am arătat anterior, considerarea în biologie a unui
anume obiect ca fiind o unitate are un caracter întrucâtva ar­
bitrar. De exemplu, nu este clar dacă unele organisme marine
trebuie să fie considerate colonii de organisme unicelulare sau
animale individuale. Antropologul se întâlnește cu problema
granițelor atunci când studiază riturile de trecere prin care in­
dividul „devine parte“ a societății. Clinicianul ajunge să înțe­
leagă ritualurile ca fiind legate de eforturile pacientului de a-și
defini sau proteja propriile granițe. Principala preocupare a
antropologului Victor Tumer este liminalitatea (1977) și ritu­
alurile care servesc drept stabilizatori atunci când anxietatea
este la culme, atunci când cineva a ieșit dintr-o condiție și încă
nu a intrat în alta — drumul spre altar, riturile de fertilitate, de
moarte. Poate că Tumer și alți antropologi cu interese similare
ar putea fi de acord cu faptul ca ritualurile lor privesc mai în­
tâi transcenderea concretului, materiei, corpului și apoi granița
între individ și entitățile sociale.
Dezvoltările din fizica modernă, care pun la îndoială con­
cepția simțului comun asupra materiei, energiei și timpului și
care contribuie, tară îndoială, la spiritul cultural al timpului,
joacă un rol în explorările contemporane ale întrebărilor perene
cu privire la legătura între psihic și timp. Am subliniat felul în
care mulți autori care au abordat această problemă din diferite
puncte de vedere au ajuns în mod independent la concluzia că
studiul psihicului și studiul timpului sunt întrețesute. Hugh
Longuet-Higgins (1968), un teoretician al comunicării, care a
construit și un model matematic, propune un model hologra­
fic al creierului, dând un sens mai degrabă temporal decât spațial
formulelor care descriu funcționarea holografului. în holo­
grafie, fiecare punct din spațiu conține un tronson de infor­
mație despre toate celelalte puncte din spațiu1; în analogul tem­
170 John S. Katka

poral, fiecare „punct“ din timp conține un tronson de infor­

mație despre toate punctele din timp (trecut și viitor). Poate că
modul în care Longuet-Higgins tratează creierul în termeni
temporali, mai curând decât în termenii „materiali“, concreți
ai simțului comun, ne apropie mai mult de caracterizarea tran­
șantă pe care Loewald o dă timpului ca „însăși urzeala a ceea
ce numim psihic“ (1962, p.268). Modelul lui Longuet-Higgins
clarifică înțelegerea pe care o avem despre caracteristicile par­
ticulare ale minții și conștiinței umane — conștiința faptului
că fiecare moment, deși diferit de cel prin care am trecut înainte
și de cel care va urma, este îmbogățit de memorie și de antici­
pare, de retrospecție și de prospecție. Fără bogăția pe care o
implică timpul, momentul, acum-ul psihologic, își pierde sem­
nificația. Orice „semnificație“ dispare dacă golim „acum-ul“
de memorie și retrospecție, de prospecție și anticipație.
O întreagă literatură se ocupă de consecințele patogene care
au loc atunci când evenimentul psihologic temporal trece printr-o
transformare prin reificare, concretizare, spațializare. O mare
parte a acestei literaturi este trecută în revistă de Joseph Gabel
în La fausse conscience:Essai sur la réification- (1962). Aces­
ta arată că înstrăinarea, comună ideologiei și schizofreniei, se
bazează pe o astfel de reificare, anume pe spațializarea tim­
pului. „Reificarea“ ideologiei politice și a ceea ce el consideră
natura inerent „ideologică“ a schizofreniei au în comun faptul
că ideologia este fixată, lipsită de viață și de reacție la viața
externă și internă. Astfel, noțiunea de „ideologie“ la Gabel are
o conotație evident negativă.
La suprafață, dar cred că doar la suprafață, aceasta con­
trastează cu referința inițial pozitivă pe care o face Erik Erik­
son la elementul ideologic, „elementul care oferă coerență
ideilor și idealurilor“ care „fac parte din riturile formale“ în
ontogenia ritualizării (1966, p.617). Erikson spune că numai
după ce își adaugă elementul ideologic „un om se poate numi
adult, în sensul în care el se poate dedica scopurilor rituale și
eventual poate merita încrederea de a deveni un ritualizator
zilnic în viața copiilor săi“ (p.617; italicele mele). „Ritualiza-
torul zilnic“ este și un socializator.
 Individul și grupul 171

Erikson începe prin a studia ritualizarea umană în contrast

și în relație cu ritualizarea animală, așa cum este descrisă de
etologi. Evaluarea pozitivă a ritualului derivă din înrădăcinarea
lui în recunoașterea reciprocă între mamă și copil, ca în cazul
aprecierii pe care o presupune salutul, care făurește la copil
sentimentul sinelui și menține sentimentul de sine al mamei.
El introduce un element mai negativ atunci când se referă la
ritualizarea umană ca fiind legată de existența unor „pseudo-
specii“ umane — triburi, clanuri, clase — care consideră că
orice străin este un dușman, și prevede posibilitatea ca umani­
tatea să își reducă diversificarea în pseudo-specii. Cred că, pen­
tru Erikson, ideologia mai implică și o anume concretizare. As­
pectele pozitive ale evaluării ideologicului la Erikson nu rezultă
atât dintr-o viziune asupra ideologiei esențialmente diferită de
a lui Gabel, cât din poziția conform căreia în stadiul nostru
curent de dezvoltare, rădăcinile într-un grup întrucâtva con­
cretizat trebuie să coexiste într-o anumită măsură cu indivi­
dualismul, care altfel ar risca să fie autist. Astfel de conflicte
dialectice sunt caracteristice tuturor fazelor de dezvoltare des­
crise de Erikson.
Aici ne întâlnim din nou cu o idee de nesusținut care aparține
simțului comun; nu putem considera ca venind de la sine fap­
tul că mărimea unui organism este un dat absolut. Nu numai
pentru organismele marine este fundamentalmente neclar dacă
unitatea de dimensiune pentru o entitate dată este colonia de
organisme unicelulare sau un animal întreg. Pentru animale
atât de complexe cum sunt ființele umane, ambiguitățile esen­
III țiale apar din funcționarea persoanei ca un individ și în același
■IM
■ timp ca un membru al unei diade (mamă-copil, de exemplu)
■B și ca membru al unui grup mai mare. Considerând că încer­
Bl cările majore care se fac în prezent în psihanaliză pentru a dife­
renția „self-ul“ de „ego“ reprezintă un efort de a scăpa de o
ambiguitate esențială la nivel intraindividual, examinarea aces­
tei teme este relevantă în acest moment.
ii
■t
în psihologia eului (seifpsychology), care încearcă să clari­

■I fice chestiuni legate de trăirea eului sau de auto-reprezentări

ale imaginii de sine, numele lui Kohiit (1971) este în prim­
172 John S. Kafka

plan. în legătură cu aceasta, este adesea citată critic utilizarea

ambiguă de către Freud a termenului „Das Ich“. Cu toate că
noțiunea de auto-reprezentare este utilă din punct de vi
clinic, cred că la un nivel mai teoretic diferențierea între ego
și seif poate fi o falsă soluție — poate nivela o problemă cu a
cărei natură paradoxală ar fi mai interesant să ne confruntăm
deschis. în comentariul lor despre eu, Laplanche și Pontalis
menționează istoria utilizării lui „Ich“ în psihanaliză și pn>
blemele conceptuale implicate aici:

Unii autori au căutat, cu intenția de a clarifica lucrurile, să ii

marcheze o diferență conceptuală între eul ca instanță, ca sub-
structură a personalității și eul ca obiect de iubire pentru indi­
vidul însuși.. .Hartmann, de exemplu, a propus înlăturarea echivocu­
lui prezent în noțiunea de narcisism și într-un termen precum cei
de investire a eului (Ich-Besetzung, ego-cathexis): „Când se
folosește termenul narcisism, se pare că se confundă adesea două
cupluri de contrarii: primul privește șinele (soi, seif), persoana
proprie în opoziție cu obiectul, al doilea privește eul [ca sistem
psihic], în opoziție cu alte substraturi ale personalității. Cu toate I
acestea, opusul investirii de obiect nu este investirea eului
[ego-cathexis], ci investirea propriei persoane, adică investirea
de sine [self-cathexis]; când vorbim de investire de sine, nu
înseamnă că investirea este situată la nivelul sinelui, eului sau
supraeului... Lucrurile se clarifică prin definirea narcisismului ca
investire iibidinală nu a eului, ci a sinelui (seif)“ (1967, p.131)'

Laplanche și Pontalis continuă:

Această poziție pare să anticipeze, printr-o distincție pur con­
ceptuală, răspunsul la problemele esențiale. în general, ceea ce
aduce psihanaliza prin concepția sa asupra eului riscă să rămână
parțial necunoscut dacă se alătură pur și simplu o accepție a ter­
menului, considerată specific psihanalitică, altor accepții con­
siderate tradiționale și, a fortiori, dacă se încearcă de la început
simbolizarea unor sensuri diferite prin tot atâtea vocabule dis
tinete. Freud nu numai că găsește și utilizează accepții clasice,
opunând de exemplu organismul mediului, subiectul obictului.
interiorul exteriorului, dar folosește la aceste niveluri diferit?
același termen Ich și, în plus, mizează pe ambiguitatea acestei
întrebuințări, ceea ce arată că el nu exclude din sfera sa de in­
teres nici una dintre semnificațiile atașate termenilor moi și jț
(Ich). Această complexitate este evitată de cei care doresc un Wt
cuvânt (p. 131-132)4
 Individul și grupul 173

Cu toate că ideea de auto-observare este ambiguă, con­

cretețea și spațializarea unui eu care se auto-observă face ca
ambiguitatea să fie foarte greu tolerabilă și îi motivează pe cei
care doresc să o elimine. Cred că avantajele ambiguității freu­
diene, pe care Laplanche și Pontalis doresc să o păstreze, con­
stau în evitarea unei concretizări dintr-o singură parte (a lui
Jch“), esențialmente spațială și incompatibilă cu tatonările
mele în căutarea unei noi înțelegeri a realității psihologice —
o înțelegere care a luat deja distanță față de simțul comun, dat
fiind că recunosc timpul ca „urzeală a minții“, de fapt o ecuație
minte-timp. O dihotomie între seif și eu solidifică situația (și
recunosc că o asemenea solidificate poate uneori să aibă o va­
loare clinică și poate permite o „privire“ asupra unor auto-
reprezentări) și nu se acordă prea ușor cu noțiunea, dezvoltată
mai sus, de „însuflețire“ într-un centru de acțiune autonomă.
Ritualurile observate atât de clinicieni, cât și antropologi
au esențialmente o funcție de ancorare în realitate. De exem­
plu, atunci când Erikson se referă la ritualul de recunoaștere
și salut între mamă și copil, el pune accentul pe formarea la
individ a simțului propriei existențe și a existenței unei reali­
tăți care îl leagă de realitatea grupului prin „transmiterea in-
tergenerațională de tip roată-dințată“ (Erikson utilizând aici
expresia lui Rapaport) — adică prin transmiterea semnificați­
ilor și valorilor de la o generație la alta. Astfel acest ritual de
recunoaștere-salut se referă la dimensiunile înăuntru-în afară
(respectiv privind dimensiunea grupului) ale recapitulării per­
cepției. Trebuie să evoc încă o dată teza mea centrală: reca­
pitularea perceptuală a ontogeniei percepției constituie baza
pentru stabilirea constantelor de obiect. Scanarea perceptuală
implică o dimensiune temporală, iar intensitatea motivației
(foamea, de exemplu) influențează viteza de scanare. .Mai mult,
experiențele temporale — senzațiile și judecățile temporale —
sunt afectate profund de stările și afectele pulsionale. Judecățile
temporale sunt bazate pe intervalele temporale echivalente din
punct de vedere subiectiv, iar selectarea intervalului de refe­
rință este determinată de afectele și dispozițiile dominante. Ac­
centul pe care îl pun pe importanța grilelor temporale ale ac-
174 John S. Katka

tivității psihice, aflate într-o continuă expansiune și contracție,

este în acord cu un autor ca Gabel, care face contrastul în trc
fluiditatea temporală a proceselor psihologice și concretizarea
și spațializarea esențialmente non-psihologică, „alienantă“.
Ne confruntăm din nou cu dificila ecuație care implică cele
mai „pure“ procese psihologice și procesele temporale. Tre­
buința noastră practică de a avea de-a face cu realitatea con­
cretă continuă să ne întărească rezistențele împotriva translației
minte-timp. Confruntarea cu această dificultate ne permite să
facem explicită o trăsătură implicită într-unele din remarcile
lui Erikson despre ritualizarea în dezvoltare. După cum am
menționat, Erikson leaga o ritualizare necesară (pentru a evi­
ta autismul), care este parte a transmisiei intergeneraționale de
tip roată dințată, de dezvoltarea unui sentiment de apartenență
la grupuri,
crmnnri clanuri «i și altp pseudo-specii umane.
alte r>«pndn-«npcii termenii 1nJ
nmanp în fprmpnii lui
Gabel, concretitudinea operațională implicată de pseudo-speci-
iie lui Erikson ar apărea ca „falsă“ din punct de vedere psiho­
logic, falsă într-un sens foarte specific, deoarece Gabel con­
sideră că proiecția unor „aspecte rele ale eului meu“ este o
spațializare a psihologicului (temporalului). Voi arăta mai jos
cum Erikson leagă ritualul de dihotomia de bază individ-grup,
structura acestei dihotomii fiind similară structurii dihotomiei
psihologic-concret (temporal-spațial), așa cum apare ea în exa­
minarea Iui Gabel.
Dacă preocuparea ritualului pentru granița dintre individ și
grup înseamnă și o preocupare pentru granița dintre psiholo­
gic (temporal) și concretizat (spațial), problema ambiguității
se pune în ambele cazuri. Erikson se referă la ambiguitate a-
tunci când o pune în relație cu ritualizarea, cu raportul între
sine și ceilalți, între individ și grup. Rezumând elementele de
bază ale ritualizării (începând cu salutul-recunoaștere între
mamă și copil), el spune:
Reciprocitatea ei este bazată pe trebuințele reciproce ale u-
nor organisme și psihisme inegale-, ea le unește atât în realitatea
practică, cât și în actualitatea simbolică. Este o chestiune foarte
personală și totuși pledează pentru legătura cu grupul-, prin ace­
leași mijloace ea sporește atât sentimentul de apartenență, cât și
 ti

Individul și grupul 175

pe cel de distinctivitate. Ea este jucăușă și totuși formalizată, în

detalii ca și în întreaga procedură. Devenind familiară prin
repetiție, de fiecare dată ea reînnoiește surpriza recunoașterii care
produce un catharsis al afectelor. Și atâta timp cât etologii ne vor
spune că ritualizarea în lumea animală trebuie mai ales să asi­
gure un set ne-ambiguu de semnale pentru a evita neînțelegeri
fatale, vom putea bănui că la om depășirea ambivalenței consti­
tuie un scop important al unei asemenea ritualizări. (1966, p.605;
italicele lui Erikson)

înainte de a examina unele probleme din textul lui Erikson,

să examinăm mai îndeaproape subiectele, alăturate, ale ambi­
guității și ambivalenței. Dacă ambivalența se referă la senti­
mente bune și rele îndreptate asupra aceluiași obiect, aceasta
înseamnă că ea consideră ca fiind dat un grad preexistent de
constanță a obiectului, o anumită soliditate (concretețe) a
granițelor sinelui, o soliditate a graniței dintre înăuntru și în
afară. Aici se aplică structura logică formală a ambiguității,
discutată în capitolul 2, după cum este importantă aici și des­
coperirea, la un nivel mai clinic, că teama de ambiguitate a
părinților poate fi un element patogen care îl poate face pe copil
să trăiască alienarea și înstrăinarea atunci când el se va con­
frunta cu paradoxurile și ambiguitățile ineluctibile ale vieții.
Ținând cont de cele de mai sus, să ne întoarcem la accen-

I tul pe care îl pune Erikson pe relația, în ritualizarea la animale

și la om, care se stabilește între trebuința pentru un set de sein-
nale non-ambiguu și pentru depășirea ambivalenței. Să ne a-
mintim că pentru a tolera primul pas al copilului, mama tre­
buie, pentru o clipă, să aibă iluzia că acesta nu va cădea. Această
iluzie are loc într-un moment în care separarea psihologică în­
tre cei doi indivizi implicați lipsește. într-un anume sens, este
vorba despre capacitatea mamei de a râde de ea însăși și de
iluzia ei atunci când căderea are totuși loc, fără însă să se sol­
deze cu consecințe vătămătoare care să împiedice dezvoltarea
viitoare a copilului. Aș adăuga acum că acestă iluzie este cea
care îi permite mamei, pentru un moment, să ofere copilului
un set non-ambiguuu de semnale care să certifice că primul
pas poate fi încercat. Acest semnal poate fi non-ambiguu în
momentul în care definiția individului este ambiguă, în mo-
176 John S. Kaika

mental în care granițele dintre mamă și copil sunt neclare. (Ar

trebui să mai observăm aici că teoria psihanalitică oferă o punic
teoretică între ambivalența și ambiguitatea referitoare la ce fel
de unitate este diada mamă-copil. Dacă copilul pune semnul
egalității între bine și satisfacerea trebuințelor lui și între rău
și lipsa sa de satisfacere — nevoia, ceva pe care nu-1 poate sin­
gur satisface — diferențierea între înăuntru și în afară cores­
punde, într-un anume sens, nașterii binelui și răului.) Ușurința
cu care mama poate trece peste bariera dintre fuziunea cu copilul
ei și diferențierea de el constituie baza pentru ceea ce Erikson
numește „depășirea ambivalenței“, care este „un important
scop al ...ritualizării“.
Dacă „depășirea ambivalenței“ este un termen care reușește
să transforme o disponibilitate în act, el este cumva înșelător.
Ambivalența nu este „depășită“, ci tolerată; această distincție
este importantă deoarece „depășirea“ activează false așteptări.
Erikson însuși scrie:
Ceea ce iubim și admirăm este în același timp amenințate r
splendoarea devine oroare... De aceea, afirmația ritualizată. la în­
ceput improvizată în joacă, devine indispensabilă în calitate de
experiență periodică și trebuie să găsească noi forme în contex­
tul noilor actualități în dezvoltare. Pervertirea sau absența ei, în
schimb, lasă în urma ei un sentiment de groază sau de sărăcire...
cea mai timpurie afirmație devine în curând reafirmare în fața
faptului că tocmai experiențele din care omul derivă familiari­
tatea îl expun și ele la o serie de înstrăinări. Prima este un senti­
ment de abandon căruia îi corespunde, din partea mamei, un sen­
timent paralizant de a nu fi necesară; amândouă trebuie prevenite
prin asigurarea persistentă, periodică, a familiarității și mutua-
lității. (p. 605)

Desigur, despărțirea are loc, și trebuie să aibă loc, dar îm­

părtășesc părerea lui Erikson, conform căreia cea mai timpuric
afirmație persistă în cadrul ritualului recurent. Ritualul este re­
curența periodică a începutului — a primului pas (tolerat)
pentru că el reprezintă suprema confruntare între, pe de o parte,
ceea ce este concret, precis definit, cu margini individuale și,
pe de altă parte, ceea ce este lipsit de granițe, psihologic, tem­
poral, pe de alta.
■
■I
Individul și grupul 177

Astfel concepute, elementele de ritual și de ritualizat sunt

masive, dacă nu omniprezente. Dacă clinicienii și antropologii
examinează mai îndeaproape ritualurile clasice studiate de dis­
ciplina celuilalt, asemănările dintre caracteristicile structural-
calitative ale ritualurilor devin mai evidente, și diferențele sunt
mai susceptibile să fie văzute în termeni cantitativi. în toate
ritualurile, ambiguitățile între timp-psihic-grup și spațiu-con-
cret-individ nu sunt „depășite“, ci există variații interindivi-
duale în ceea ce privește gradul de toleranță fața de tensiunile
la graniță — indivizii variază, deci, în raport cu frecvența și
maniera în care în care ei fie se cufundă în experiența unei re­
alități largi sau paradoxale, fie se apără ritualizat împotriva
acestei cufundări. Ritualurile mai variază și în privința modu­
lui în care ele fac față tensiunilor și ambiguităților între timp-psi-
hic-grup și spațiu-concret-individ. Mai exact, tensiunea de
polaritate care este raison d’être5 și nucleu structural pentru
ritualuri se manifestă și în evoluția ritualului.
Pentru a ilustra aplicațiile mai largi ale acestor idei, voi
avansa exemplul unui ritual religios. Odată cu distrugerea Celui
de-al doilea Templu și cu exodul spre Babilon, a avut loc și o
importantă evoluție în spiritualizarea ritualului iudaic, care se
eliberează astfel de atașamentul de sacrificiile executate la un
loc concret și exclusiv, Templul din Ierusalim. Iudaismul de­
veni o religie portabilă a cuvântului (Graetz, 1893). Totuși, în
adorarea iudaică tensiunea persistă, iar forța contrară, a polari­
tății concrete, se manifestă din nou în acele aspecte ale con­
cretizării cuvintelor și ideilor pe care Gabel ie examinează a-
tunci când se referă la „ideologie“ (Gabel, 1967). Chiar dacă
locul concret și sacrificiul concret pot lipsi, ritualul iudaic orto­
dox insistă asupra importanței a ceea ce este definit, circum­
scris — de exemplu, rugăciunea potrivită la timpul potrivit,
veșmântul potrivit, și yarmulkah. Ceea ce este abstract, psiho­
logic este din nou împins spre concretizare, un fel de primi­
ți vizare a ritualului religios.
în grupurile religioase se manifestă întotdeauna tensiuni în­
tre tradiționaliștii care înclină către formalități mai concrete și
cei care doresc să descurajeze astfel de formalități, în favoarea
 ■■
178 John S. Kafka

unor manifestări mai spirituale și ideaționale. Nu doresc să

folosesc termenul ideologic, din cauza încărcăturii de con-
cretitudine pe care i-o dă Gabel, dar însăși evitarea mea re­
flectă ușurința cu care are loc de fiecare dată „întoarcerea con­
cretului“, analogă „întoarcerii refulatului“ în psihanaliza. în
evoluția ritualului, acceptabil la un moment dat este doar ceea
ce este perceput ca echivalent din punct de vedere subiectiv cu
un ritual mai vechi; repetiția lui întărește un sistem particular
de echivalențe și pune jaloanele pentru o viziune a realității,
ca un mit specific al creației. El mai servește și ca o defensa
împotriva altor viziuni asupra realității.
Clinicienii sunt familiarizați cu aceste fenomene, datorită
faptului că ritualurile pacienților pot servi atât ca ancore pen­
tru realitatea individului, cât și ca defensă împotriva altor vizi­
uni ale realității. O vastă literatură psihopatologică (citată în
mare parte de Gabel) se ocupă de gândirea concretă a pacienților
■II
Rll
schizofreni. Clinicienii care cunosc această literatură sunt u-
neori stupefiați de gradul înalt de abstracție de care unii pa-
cienți schizofreni se dovedesc capabili în domenii ca mate­
matica, teoria armoniei și compoziția muzicală. După cum am
subliniat în capitolul anterior, o descriere a obiectelor schizofreni­
ce ca fiind fie abstracte, fie concrete nu este fidelă. Constan­
tele de obiect ale schizofrenilor, rezultând din amestecul unor
acte perceptuale complet reușite cu acte întrerupte, sunt idiosin-
cratice și sunt uneori în același timp foarte concrete și foarte
abstracte. („Heidi-etatea“ era mai constantă decât orice indi­
vid). Obiectele schizofrenilor pot să se asemene cu obiecte!
rituale, care au o încărcătură deosebit de puternică abstrac
simbolică și concret-specifică. Dacă dintr-un anume punct de
vedere Dorothy L., pacienta care folosește drept ancoră pen­
tru realitate imaginea „Heidi-etății“, părea să depindă de o
stracție, ea manifesta de asemenea comportamente care ilus­
trau concretețea schizofrenică. în timpul unui episod schizofren,
ea respecta cu strictețe un tabu personal, care poate fi înțeles
ca un ritual negativ. Psihiatrul, care era și administratorul secției
de spital în care ea era internată, punea un accent deosebit pe
îngrijirea personală a pacienților. Dacă înainte de internare ei
 Individul și grupul 179

mergeau la un salon de frumusețe odată pe săptămână, în tim­

pul spitalizării ei aveau de asemenea obligația să facă aceas­
ta. Dacă o pacientă obișnuia să se epileze acasă, ea avea obli­
gația să facă același lucru și la spital. Dorothy L. a refuzat,
spunând ca ea are „picioarele lui tata“. De fapt, ea afirma o
viziune despre realitate în care ea nu era separată de tatăl ei
mort și putea controla părți ale acestuia. Când ea a ieșit din
episodul schizofrenic, ritualurile de adorare a tatălui au luat
forme mai convenționale, ca de exemplu pelerinaje la locurile
lui preferate și în momentele lui preferate.
in practica psihanalitică cotidiană cu pacienții nevrotici,
funcția „opacizantă“ a comportamentului ritual se observă cel
mai bine în comportamentul din cabinet. De exemplu, repetiții
ritualizate ale unor anumite moduri de mișcare corporală evită
unele senzații corporale care sunt amenințătoare din cauza do­
rințelor erotice care îl vizează pe analist sau din cauză că ele
ar putea duce foarte ușor — în fantasma inconștientă care ar
putea fi descoperită — la un act sau gest agresiv. Ritualurile
din cabinet par să mai fie legate și de pulsiuni specifice stadiu­
lui în care se află pacientul și defenselor împotriva lor; com­
portamentul ritualizat pare să fie adesea manifestarea unui com­
promis, în această arie. Anumite rigidități menținute în mod
ritualist funcționează literalmente ca niște jaluzele. De exem-
piu, o pacientă nu putea să se uite la tabloul din biroul analis­
tului deoarece acest tablou nu se potrivea cu viziunea ei de­
spre trăsăturile analistului, o viziune pe care ea trebuia să o
■ mențină și care se potrivea cu stadiul actual de dezvoltare a
■S transferului.
■
Caracterul idiosincratic și repetitiv, rigid și sec al unor com­
portamente îl poate determina pe clinician să le considere ritu­
alizate, dar este dificil de trasat o linie care să despartă clar
acest tip de comportament de alte simptome. Izolarea afectu­
A lui poate fi foarte evidentă în comportamente pe care terapeuții
ar fi înclinați să le eticheteze ca ritualizate datorită faptului că
„elaborarea dramatică“ (Erikson, p.614) a secvenței face un
contrast foarte pronunțat cu natura aparent mecanică a exe­
cutării lui. în cadrul analitic, ceea ce este numit „ritualizat“
180 John S. Kalka

este adesea o dramă secată, sărăcită. Domnul Brown, pacien­

tul menționat în capitolul 1, care trecea în timpul analizei de
la amantă la soție și invers, făcea aceasta într-un mod care putea
fi descris ca o dramă sărăcită, seacă. Mișcările erau însoțite de
scene dramatice, zgomotoase, dar acestea aveau o calitate pseu-
do-afectivă, compulsivă și mecanică. Descoperirea faptului că
aceste mișcări erau legate de părinții adoptivi și de părinții
naturali idealizați a dus în cele din urmă la o diminuare mar­
cată acestui teatru, sec, la o diminuare a comportamentului ritu-
alizat-manieristic în general și la sporirea sentimentului de
continuitate în viața și relațiile lui. Dificultatea de a deosebi
comportamentul ritualizat de compromisurile între impuls și
defensă, care sunt numite comportament simptomatic — sau
pur și simplu de alte comportamente, dacă ținem seama de fap­
tul că orice comportament socializat conține cel puțin o com­
ponentă de compromis cu alură de simptom —, această difi­
cultate, deci, ține de caracterul dramatic numai din punct de
vedere calitativ al comportamentului ritualizat, care este mai
sec, mai sărac. Ritualul, așa cum îl conceptualizez eu — în­
rădăcinat în dualitățile spațiu-timp — abundă în activitățile și
în existența umană.
Dacă ritualul are o funcție de ancorare în realitate, ubicui­
tatea lui nu trebuie să ne surprindă, dar ce anume am câștigat
prin această formulare? Și ce legătură există între teatrul sec
al comportamentului ritualizat în cabinet și ritualul extatic? în­
tr-o ședință de psihanaliză, un pacient a simțit că drama lui se­
cată da înapoi; afectul izolat a început să își recunoască obiec­
tul, și el a avut un sentiment de mai mare libertate și autonomie.
Apoi s-a trezit râzând de gândul care i-a trecut prin minte pe
când aștepta într-o stație de metrou. Simțind o ușurare a poverii
psihologice pe care o purta, el gândi: „Nici chiar viața și moartea
nu sunt probleme de viață și de moarte.“ Această experiență
conține esența ritualului reușit - anume, ieșirea din comporta­
mentul ritualizat. Cu toate că acest analizand nu se vedea pe
sine în acest moment ca făcând parte dintr-un grup mai mare,
ca fiind o verigă de legătură în lanțul generațional, această ilu­
minare a antrenat o diminuare a sentimentului său de izolare,
 Individul și grupul 181

o sporire implicită a sentimentului de legătură cu restul umani­

tății. Aceasta este ceea ce încearcă comportamentul ritualizat
și ceea ce reușește uneori ritualul. Poate cu cât reușita este mai
completă, cu atât mai rar se cere ca ea să fie retrăită și cu cât
este mai puțin reușită, cu. atât mai mult ea trebuie să fie repetată
automat în zeci de tentative ritualizate.
Sentimentul amuzant că viața și moartea nu sunt chiar atât
de serioase — nu sunt „probleme de viață și de moarte“ —
prezintă o anumită analogie cu fuziunea mamă-copil, în care
mama are iluzia că vlăstarul ei nu va cădea atunci când va face
primul pas. Râsul brusc al pacientului atunci când el descoperi
acest gând eliberator ne poate aminti de „ surpriza recunoașterii
care produce catharsisul afectelor“, menționată de Erikson
(p.605, italicele lui Erikson), componentă a celei mai timpurii
ritualizări care începe cu salutul și recunoașterea dintre mamă
și copil.
Grație naturii recapitulative a actelor noastre perceptuale
influențate afectiv, determinate de pulsiuni-, noi traversăm con­
tinuu realități multiple — care pot fi caracterizate prin con­
fuzia sau separarea dintre înăuntru și în afară, între însuflețit
și neînsuflețit și între spațiu și timp — în drumul nostru spre
o realitate validată prin consens, o realitate a simțului comun,
într-un anume sens, ritualurile oferă o recunoaștere publică și
dramatică a acestor călătorii individuale care de obicei nu sunt
conștiente și sunt foarte personale. Suntem din păcate prea fa­
miliarizați cu pericolul pe care îl reprezintă ritualurile atunci
când ale valorizează și validează organizări primitive, „regre­
sive“, ale realității. Alături de enunțurile care evidențiază dele­
garea funcțiilor supraeului și descriu fenomene proiective și
introiective în ritualul unei competiții naziste, de exemplu,
trebuie să figureze o examinare a distorsiunilor „perceptuale“
corespondente sau a unor diferite „organizări ale realității“ în
astfel de organizații, de grupuri. Rolul drogurilor în ritualuri —
ca mescalina, de exemplu, în ritualurile unor grupuri băștinașe
americane — ilustrează recunoașterea importanței trăirii dra­
matice și publice a trecerii prin organizări ale realităților mul­
tiple.
182 John S. Kafka

Ritualul confirmă și susține realitatea cotidiană tocmai prin

faptul că o provoacă, evocând în cadrul realității prezente rea­
litățile traversate anterior. Odată ce istoricitatea ei devine apa­
rentă, realitatea cotidiană va fi inundată de viață. Binecunos­
cuta formulă a lui Ernst Kris, „regresie în beneficiul eului“
(1952) este legată de libertatea, atât de necesară pentru cre­
ativitate, de a călători în sus și în jos de-a lungul acestei ca:
recapitulative. Ritualurile încununate de succes permit și în­
tăresc, prin instituții specializate, cercetarea oricărei realități, ■8
cea mai lungă călătorie care se poate face de-a lungul acestei
căi recapitulative. Totuși, configurațiile de echivalențe subiec­
tive situate de-a lungul acestei căi pot să cuprindă și unele
echivalențe care reprezintă „realități“ care, datorită unor mo­
tive ce țin de dezvoltarea personală, sunt deosebit de conflic-
tuale, și corespund unor fixații nevrotice. Natura abortivă a
comportamentului ritualizat este legată de aceste puncte de fi­
xație; astfel, cura psihanalitică reușită transformă comporta­
mentul ritualizat într-o premisă a unui ritual reușit, fertil, poate
chiar extatic, de ancorare într-o realitate întărită, care încor­
porează redescoperirea dezvoltării individuale.
în ultimii ani, arta performativă (performance art 6) a in­
trodus ritualul privat în forumul public. Este vorba despre o
arenă în care ritualul se poate cu greu diferenția de comporta­
mentul ritualizat. Nu încape nici o îndoială, totuși, că execuția
ritualurilor unor artiști demonstrează destul de bine organizările
realităților multiple pe care le-am schițat. Ritualurile personale
ale artistului performeur sunt executate în public; ele sunt
menite să servească drept declarație de identitate. Uneori, ritu­
alul executat este destinat să fie o declarație condensată despre
dezvoltarea individuală a artistului, despre geneza protestului
său, despre atitudinile și credințele lui, despre valorile socie­
tății pe care el le acceptă (sau mai frecvent le respinge). Opera
cunoscutului artist german Beuys, „ritualurile“ lui (să ne imagi­
năm. un om cu o șapcă de bowling pe cap care stă în picioare
într-o cameră goală și sparge o bucată de sticlă), pot fi înțelese
ca o declarație a nevoii lui de „ritualizare“, în ciuda deziluziei
pe care el o resimte față de semnificația ritualurilor tuturor
 Individul și grupul 183

jurilor sociale: familie, grupuri religioase și naționale (sun-

în perioada post-nazistă). Ritualizarea pe care o intenționează
Beuys, actul personal, în ciuda caracterului lui „autist“, este
menită să fie o celebrare asociată de obicei cu solemnitatea re­
ligioasă și non-religioasă.
Chiar dacă acceptăm sau nu faptul că o asemenea execuție
conștientă a unui comportament ritualizat autist poate fi con­
siderată artă, suntem frapați de însuși faptul desemnării unui
act individual, cu sens exclusiv personal, ca fiind ritual (și nu
un simptom ritualizat); aceasta este dealtfel și intenția urmărită.
Se subestimează faptul că de obicei ritualurile sunt legate de
grup. Ritualurile pot sau nu să fie executate în grup —' cu toate
că se preferă de obicei executarea lor într-un grup (minyan-ul
dm slujba iudaică, de exemplu) — dar chiar și un ritual exe­
cutat individual indică preocuparea și aderența artistului la
grup, protestul lui centrat împotriva valorilor și credințelor
grupului. Preocupările grupului sunt desigur mai clar ilustrate
de ritualuri care marchează intrarea individului în grup (cere­
moniile de maturitate), acceptarea instituției aprobate de grup
(căsătorie) și formarea familiei.
Până acum, în examinarea teoretică și relativ abstractă a
ritualului, granița dintre individ și unitatea socială mai largă
ocupă un loc proeminent. Familia este unitatea socială care a
beneficiat de cea mai atentă examinare clinică, și ritualurile
caracteristice ale familiei sunt cel mai bine vizibile pentru clini­
cian în practica sa cu familia.

Pacientul în familie

în acest capitol, am încercat să fac legătura între o mani­

festare predominantă din viața grupului, anume ritualul, și ceea
ce am descoperit, în cadrul curelor individuale, despre organi­
zarea realităților multiple. Datorită faptului că însăși dimensi­
unea organismului este unul dintre elementele fluctuante în re­
alitățile considerate, termenul de tratament individual poate fi
văzut dintr-o perspectivă mai largă, care ar putea fi conceptu-
alizată ca un fel de teorie a sistemelor, îmbogățită prin analiză.
184 John S. Kafka

Vorbind despre legătura dintre teorie și practica clinică, m-am

centrat până acum asupra curei individuale. Totuși, legătura în­
tre teorie și practica clinică poate fi ilustrată și în terapia fa­
milială. Cei care se specializează în terapia familială nu mai
pun la fel de mult accent pe tulburarea mentală ca o caracte­
ristică a individului și se apropie de viziunea potrivit căreia
tulburările unui membru al familiei constituie un simptom pen­
tru funcționarea întregii familii. Indiferent dacă adoptăm sau
nu o astfel de poziție explicativă, aspectele specifice ale di­
namicii familiale au o importanță practică în tratamentul in­
tensiv de orientare psihanalitică al pacientului internat a cărui
terapie poate fi întreruptă de familie.
Se spune de obicei că un pacient este adesea scos din tera­
pie dacă ameliorarea sa amenință să deranjeze echilibrul fami­
liei sau să ducă la relevarea unor secrete ale familiei. Unele
studii asupra familiei se concentrează mai mult pe importanța
etiologică a dinamicii familiale în dezvoltatea unor tablouri
psihopatologice specifice (vezi Lidz și Fleck, 1960; Wynne și
al., 1958). Alți cercetători au pus accentul pe aspectele tera­
peutice ale practicii cu familia (de exemplu, Ackerman, 1963)
sau în egală măsură pe terapie și etiologic (Bowen, 1961).
Abordarea practicii cu familiile pe care urmează să o de­
scriu aici s-a dezvoltat treptat într-un spital particular de ori­
entare psihanalitică, în care toți pacienții beneficiază de tera­
pie individuală intensivă și în care populația de pacienți in­
clude o mare proporție de schizofrenii cronice. în cele ce ur­
mează voi expune o istorie schematică a evoluției practicii cu
familiile în acest cadru.
La început, administratorii spitalului au crezut că pacientul
trebuie să fie apărat de. familia lui, și vice versa. Totuși, familia
trebuia să fie informată despre starea pacientului atât cât să
continue susținerea (financiară și nu numai) a terapiei. Altă
funcție tradițională a lucrului cu familiile a fost folosirea mem­
brilor familiei ca surse ce pot furniza materiale despre istoria
de viață a pacientului. Cu toate că terapeutul personal ai pa­
cientului, administratorul clinic și alți membri ai conducerii
spitalului se întâlneau ocazional cu membrii familiei, această
 Individul și grupul 185

funcție era îndeplinită în principal de către asistenții sociali.

(Jn contact mai intens cu familia avea Ioc de obicei în legătură
cu unele crize din viața pacientului sau a altui membru al fami­
liei.
Pe măsura ce se desfășura lucrul cu familia, s-a insistat din
ce în ce mai mult pe un studiu mai detaliat și direct al inter­
acțiunii familiale în timpul vizitelor la spital și pe unele ob­
servații directe în căminul familial. Abordarea din ce în ce mai
flexibilă s-a fondat pe recunoașterea faptului că, deși psihoterapia
individuală intensivă rămâne cea mai importantă unealtă tera­
peutică, ea s-ar putea combina în mod util cu un număr de abor­
dări de grup și cu terapia mediului familial. Tehnicile pe care
le voi descrie s-au dezvoltat într-un cadru în care terapia psi­
hanalitică, preponderentă, era realizată de terapeuți individu­
ali, funcțiile terapeutului individual și al admininstratorului
clinic fiind îndeplinite de doi psihiatri diferiți, aparținând unor
secții diferite, cu concepții și stiluri administrative diferite —
ceea ce înseamnă că ei aveau tehnici de comunicare cu famili­
ile foarte divergente.
Atât natura cadrului, populația de pacienți, distanța care
separă multe familii de spital, cât și concentrarea pe tratamentul
individual contribuie la dezvoltarea unui mod extrem de fle­
xibil de a lucra cu familiile. Spre deosebire de terapia famili­
ală, așa cum este ea îndeobște practicată, noi nu vom consi­
dera familia drept pacient. în ciuda faptului că am recunoscut
de atâtea ori relațiile reciproce deviante, o singură persoană,
cea internată, era identificată ca pacient. în ceea ce putem de­
ja numi terapia tradițională de familie, întâlnirile familiei cu
terapeutul constituie adesea singura terapie pentru toți mem­
bri familiei, și nici unul dintre ei nu este desemnat explicit ca
fiind pacientul. în situația din spitalul nostru există un pacient
desemnat, care este la început în terapie individuală intensivă
de orientare psihanalitică. în terapia tradițională de familie,
„familia“ este definită de la începutul tratamentului. în prac­
tica noastră, „familia“ este un concept deschis care se poate
extinde pentru a include mai mulți membri periferici. Din nou
spre deosebire cu abordările familiale tradiționale, noi nu le-am
186 John S. Kafka

cerut tuturor membrilor să vină la toate ședințele; prezența

constantă a unor combinații de membri ai familiei și evitarea
altor combinații avea adesea un caracter rigid și ritualizat. Aces­
te configurații fixe au fost considerate indicatori posibili per
tru unele configurații ale dinamicii familiei: combinațiile evi­
tate de familie puteau fi încurajate în mod special și se faceau
încercări pentru a rupe comunicarea stereotipă și ritualizată în­
tre membri care păreau să fi fost aleși de familie pentru a-i
menține stătu quo-ul.
în loc să structurăm ședințele familiale în termeni de pe­
rioadă, număr și punct de terminare, am permis ca și în acest
domeniu să existe o anume flexibilitate, astfel că ponderea im­
plicării familiei scade pe măsură ce pacientul progresează spre
externare și adesea spre un statut de pacient particular al aceluiași
terapeut care îl tratase îl spital. în loc să insistăm, ca și în tera­
pia familială, ca toate informațiile pe care un membru al fami­
liei le aduce să fie împărtășite cu ceilalți, la noi terapeutul poate
accepta date „confidențiale“ din partea pacientului identificat,
dar nu și din partea rudelor acestuia, cu toate că, de obicei, în
cele din urmă toată familia ajungea să împărtășească datele
descoperite. în locul practicii obișnuite de a menține același
terapeut de familie pe toată durata tratamentului, noi permitem
schimbarea dacă circumstanțele o fac necesară sau dezirabilă.
De exemplu, în cursul spitalizării unui pacient, rolul principal
în contactul cu familia a fost deținut pe rând, în timpul unor
faze diferite ale tratamentului, de un asistent și de administra­
torul clinic. Trebuie subliniat totuși că, datorită faptului că per­
sonalul spitalului înregistra fluctuații relativ rare, fiecare mem­
bru al personalului care a tratat membri ai familiei — terapeutul
individual, asistentul social psihiatric, administratotul clinic și
personalul care a îngrijit și s-a ocupat de activitățile pacientu­
lui — putea participa la întâlnirile cu familia atunci când aceas­
ta era indicat pentru terapie.
Cel mai important aspect tehnic al dezvoltării acestei prac­
tici este faptul că existau întâlniri cu diferite combinații de
membri ai familiei și membri ai personalului. Frecvent, con­
ducerea realiza planuri explicite privind conținutul ședințelor,
și problema „cine se întâlnește cu cine“ era ea însăși studiată
 Individul și grupul 187

în termenii implicațiilor ei dinamice. Am aflat că tendințele de

a evita anumite grupări erau discutate atât înăuntrul, cât și în
afara spitalului. Era remarcabil cât de mult timp puteau aces­
te constante să treacă neobservate atât de familie, cât și de per­
sonalul spitalului, până în momentul în care o asemenea evitare
devenea obiectul unei atenții speciale din partea personalului.
De exemplu, într-o familie, abia după mulți ani de terapie —
în timpul cărora s-a putut întâlni aproape toate combinațiile de
membri — am putut observa că pacienta și tatăl ei nu au putut
fi niciodată văzuți împreună fără să fie de față și un alt mem­
bru al familiei; această informație capătă o importanță deosebită
în lumina unor date clinice semnificative, provenind atât din
terapia familială, cât și din terapia individuală, care arătau că
înainte de spitalizare perioadele în care tatăl și fiica au fost sin­
guri fuseseră foarte traumatice.
Brody și Hayden (1957) au observat că reacțiile din interi­
orul echipei din clinică pot fi o reeditare, la o intensitate mai
redusă, a conflictelor familiale semnificative. Aceste observații
au fost confirmate și în cadrul conceput de noi, și permisivi-
tatea noastră pentru dezvoltarea unor combinații multiple ne-a
oferit posibilitatea de a remarca paralelismul dintre pattemurile
de evitare în interiorul familiei și cele care se stabilesc în in­
teriorul personalului spitalului. De exemplu, atunci când tatăl
era ignorat de mamă și de pacientă, administratorul se întâl­
nea rareori cu asistentul social și cu terapeutul. Apoi, am ob­
servat că o familie în care membrii puneau la încercare struc­
tura internă de putere putea să testeze, în paralel, și structura
de putere a spitalului. De exemplu, o familie în care puterea
tatălui era pusă frecvent la îndoială a putut servi drept test pen­
tru a se vedea dacă deciziile directorului medical al spitalului
prevalează asupra celor ale administratorului de secție. Atunci
când membrii ierarhiei administrative a spitalului au aflat de
acest pattem familial, schimbarea de abordare care a urmat a
întrerupt vechiul pattem familial de mutare a pacientului de la
o instituție la alta, după o scurtă internare.
Studiul nostru, prin care s-au format unele combinații de
indivizi, după cum altele au fost dizolvate și altele evitate, a
condus și la o descoperire neașteptată privind funcționarea per­
188 John S. Katka

sonalului. Nu a rezultat în mod sistematic că toate familiile

încearcă să îl scoată pe pacient din terapie atunci când ame­
liorările acestuia amenință echilibrul familial. Uneori părea că
există un fel de înțelegere secretă între terapeut și membrii
familiei pentru a-1 scoate pe pacient din spital în momentul
producerii unui transfer pozitiv. Apoi terapeutul dădea vina pe
familie pentru întreruperea tratamentului în timpul acestei pe­
rioade de aparentă ameliorare. Dar când lucrul nostru cu fa­
milia a inversat situația și pacientul a rămas în spital, amelio­
rarea transferențială de scurtă durată de cele mai multe ori dis­
părea: terapeuții nu erau întotdeauna mulțumiți de lucrul cu
familiile care demascau, în aceste condiții, incompletitudinea
tratamentului anterior.
O variantă a tehnicii combinațiilor multiple constă din a in­
troduce în mod deliberat un membru periferic al familiei: sau
un prieten, la una din întâlnirile familiei, mai ales în momentele
în care comunicarea aparent psihotică a pacientului în terapia
individuală indică faptul că acest individ periferic este „dife­
rit“ — adică mai puțin fuzionat cu alți membri ai familiei. Din
experiența noastră a rezultat că un astfel de individ poate re­
leva secrete de familie. De exemplu, o mătușă aflată în vizită,
descrisă în comunicările obscure ale pacientului ca fiind se­
parată de familie, a relevat într-o ședință ceea ce opt rude apropi­
ate nu au menționat în numeroase vizite de-a lungul a aproape
cinci ani — anume că mama pacientului a exercitat un control
formidabil asupra familiei amenințând în repetate rânduri cu
suicidul.
Adesea comunicările pacientului despre familia lui nu păreau
să aibă nici un sens dacă nu am fi avut de-a face decât cu fa­
milia manifestă, așa cum se prezenta la spital. Tehnicile noas­
tre pot fi considerate încercări de a ajunge la elementele la­
tente aflate în spatele fațadei manifeste. Există trei moduri în
care termenul latent poate fi utilizat în legătură cu lucrul cu
familia. în primul rând, el poate desemna forța potențială a
familiei, care se poate ivi atunci când se ating scopurile tera­
piei. Cel de-al doilea sens este strâns legat de teoria lui Mur-
ray Bowen despre apariția treptată a șefilor de clan, teorie
 Individul și grupul 189

prezentată la un simpozion despre schizofrenie al Universității

Georgetown din 1961. Un nou șef se ivește atunci când vechiul
șef ajunge la limitele propriei sale toleranțe. Am devenit sen­
sibili la condițiile de apariție a unui nou șef în special datorită
sarcinii practice de a descoperi ce membru al familiei poate să
decidă cu adevărat dacă internarea poate fi susținută financiar
și nu numai. De exemplu, soțul, capul familiei în plan mani­
fest spune: „Nu ne putem permite să o internăm aici.“ în acest
moment, un unchi prin alianță, aparent periferic, spune liniștit:
„Bine, ne vom gândi la asta mai târziu.“ Atmosfera se schim­
bă și chestiunile clinice legate de internare pot fi discutate mai
târziu.
Cea de-a treia semnificație a termenului latent se referă la
relațiile familiale idiosincratice, care nu sunt vizibile la suprafață.
Accentul pe care îl punem pe aceasta a treia semnificație este
legat de observația, făcută în cazul psihoterapiei psihoticilor
în cadrul amenajat de noi, că limbajul pacienților schizofreni
tratează adesea doar teme specifice din mitologia familiei și
relevează adesea conținutul acestora. Doamna W. vorbea de­
seori despre crime și criminali. Ea a dat impresia că avea halu-
cianții în care auzea vocea mamei ei și, imediat după aceea,
vocea surorii ei. însă treptat am aflat că, strict vorbind, ea nu
auzea în halucinații nici vocea mamei, nici vocea surorii. în
capitolele precedente am arătat că pentru un pacient psihotic,
caracteristicile pot fi mai stabile decât însuși individul. Pentru
doamna W., o anumită caracteristică pe care o percepea atât la
mama, cât și la sora ei era mai stabilă decât persoanele lor.
Această caracteristică derivă dintr-o temă predominantă în mi­
tul din familia doamnei W. Ea credea că în familia ei erau crimi­
nali. După mai multe consultații, părinții ei hotărâseră că un
frate al pacientei ar trebui operat. Când copilul a murit în tim­
pul operației, doamna W. și-a etichetat mama, pe care o con­
sidera vinovată de această decizie, drept „criminală“. După
aceea, în mintea ei se stabili o nouă categorie: „criminali din
familie“. Toți cei care erau considerați „criminali“ erau subiec­
tiv echivalenți unii cu alții, nediferențiați. Când pacienta se cu­
funda în tema criminalilor, mama și sora ei erau echivalente
190 John S. Kalka

din punct de vedere subiectiv. La un moment dat în terapie, ea

se întreba dacă nu era și ea o criminală.
Pe de altă parte, atunci când se ocupa de tema aspectului
fizic, doamna W. era sigură că, având ochi căprui și păr ne­
gru, ea era diferită de mama și sora ei, care aveau amândouă
ochi albaștri și păr blond. Ori de câte ori ea vorbea despre
aspectul fizic, mama și sora ei erau subiectiv echivalente.
Atunci când ea se gândea la membrii familiei ei care sunt pri­
etenoși, „calzi și intră ușor în contact cu ceilalți“, ea și ma­
ma ei, dar nu și sora, erau subiectiv echivalente. In afara fami­
liei manifeste — frați, surori, soți și părinți pe care i-au în­
tâlnit cei de la spital — existau în mintea pacientei o serie de
familii latente care depindeau de contextul activat în cadrul
curei. Pentru pacientă, existau diferite fuziuni între diferiți
membri ai familiei, fuziuni bazate pe echivalențele subiec­
tive. Conceptul de realități multiple are aici directe aplicații
clinice. Astfel, atunci când pacientul și familia intră în cabi­
net într-o serie de combinații diverse, pacientul preocupat de
unele teme de bază poate fi ajutat să-și formeze și sâ mențină
din ce în ce mai mult un grup de identități stabile ale per­
soanei, opus identităților de trăsături, de teme. De exemplu,
după o serie de ședințe la care au participat diferite combi­
nații de membri ai familiei, pacientul poate face selecții în­
tre identități, spunând: „Sunt diferită de tine, mamă. Eu nu
ucid și eu am o figură mai drăguță. Tu nu poți nici măcar să
conduci mașina.“
Abordarea flexibilă a lucrului cu familiile poate astfel sâ
contribuie la formarea a unor sentimente din ce în ce mai sta­
bile la pacientul internat. Tehnicile pe care le-am descris îi per­
mit familiei să tolereze schimbările de echilibru determinate
de tratamentul unui membru de familie internat. Astfel poate
fi evitată terminarea prematură a tratamentului.
Caracteristicile care determină, în interiorul familiei, for­
marea de subgrupuri, alianțe și tabere adverse, au paralele în
familia omului. Grupările din interiorul familiilor se pot sta­
bili chiar pe niște baze aparent „etnice“, unii dintre membrii
familiei, de exemplu, cred că ei sunt ramura nord-italiană și
 Individul și grupul 191

alții ramura sud-italiană. După cum am văzut, Erikson vorbește

despre unitățile etnice ca despre niște pseudo-specii (Erikson,
1966) și își exprimă speranța câ acestea vor dispărea cândva.
Eu însă am fost impresionat de faptul că naționalismul este ac­
ceptat acum de aceleași cercuri care în urmă cu vreo cincizeci
4e ani considerau că „naționalism“ este un cuvânt aproape ob­
scen și care erau atunci entuziasmate de ideea de guvernare
mondială și de limba internațională Esperanto. Desigur, națio­
nalismul lor este acum temperat de condamnarea șovinismu­
lui și de crezul „separați, dar egali“, dar cu toții știm că în re­
lațiile rasiale acest crez este o politicoasă acoperire pentru dis­
criminare.
Comitetul pentru Relații Internaționale al Grupului pentru
Progresul în Psihiatrie (G.P.P.) examinează asemenea fluctu­
ații ale modelor istorice în ceea ce privește idealul eului. Un
raport G.P.P. cu tema Noi și Ei: Psihologia etnonaționalismu-
lui (1987) se referă la unele dintre conceptele despre realitățile
multiple, pe care le-am dezvoltat aici, mai ales la noțiunile legate
de primitivizarea percepțiilor. „Narcisismul diferențelor mici“
devine evident în contextul rivalităților violente între grupuri
strâns înrudite. Diferența între triburile vecine, în ceea ce privește
credințele, stilul de viață și chiar îmbrăcămintea poate să treacă
neobservată pentru un observator din afară. Dar chiar și o dife­
rență obiectiv minimală pe care o prezintă îmbrăcămintea tribu­
lui dușman se amplifică în ochii combatanților și este investită
cu semnificații simbolice. La o examinare mai atentă, putem
vedea că primitivizarea proceselor perceptive în perioadele de
stres duce la mari diferențe intrapsihice, în timp ce desăvârșirea
actului perceptual, evaluarea diferenței în timp de pace, ar fi
condus la recunoașterea celei mai mici diferențe. în cele din
urmă — și aici mă întorc la temele mele de bază — atunci când
dezvoltările și tranzițiile individuale și culturale au loc în mo­
mentele în care se percepe un iminent pericol, diferențele trec
de la mterior-psihologic-temporal-însuflețit la exterior-reifi-
cat-spațial-neînsuflețit. Situația extremă presupune ca dușma­
nul să-și piardă ultimele rămășițe recognoscibile de calități.
192 John S. Katka

umane și chiar însuflețite. El poate fi tratat ca și lemnul, pia­

tra sau praful.

NOTE

1. Dacă tăiem în jumătate imaginea holografică a unui om, nu obținem

imaginile unei părți inferioare și unei părți superioare, ci două imagini
ale omului întreg, chiar dacă nu la fel de fidele ca și imaginea originală.
2. Falsa conștiință: Eseu despre reificare (în limba franceză în original —
n.tr.).
3. Citat din ediția românească a Vocabularului psihanalizei de J. Laplanche
și J.-B. Pontalis, editura Humanitas, 1994, articolul Eu (p. 136-147), tra­
ducerea articolului — Radu Clit (n.tr.).
4. Idem.
5. în limba franceză în original (n.tr.).
6. Performance art — arta performativă sau executivă — reprezintă un
curent artistic contemporan în care dimensiunea artistică a actului relevă
din însăși execuția lui (n.tr.).
 CAPITOLUL ȘAPTE

PSIHANALIZĂ ȘI REALITĂȚI
MULTIPLE: COMPATIBILITATE,
PRACTICĂ CLINICĂ ȘI
PERSPECTIVE

în acest ultim capitol, îmi propun să pendulez între materi­

alul teoretic și cel clinic, așa cum am făcut pe tot parcursul
acestei cărți. Voi aprofunda unele aspecte teoretice și voi adău­
ga unele speculații alimentate de descoperirile din alte domenii.
Precedentele treceri în revistă ale ideilor prezentate până acum
aveau drept scop determinarea locului lor în teoria psihanalitică
și încercarea unor propuneri programatice în ceea ce privește
modul în care ele ar putea să fie utilizate în experimente reale
sau „imaginare“.
Într-adevăr, voi recapitula ontogenia propriilor mele per­
cepții despre comportamentul uman, despre psihanaliză și des­
pre date și idei relevante din domenii ca filosofia, epistemologia,
fizica și neurobiologia. Ca în orice astfel de recapitulări, de­
semnarea unor granițe rigide între categorii tinde să distor-
sioneze efectul cumulativ al ariilor de suprapunere și al influ­
ențelor lor reciproce. Scopul meu, inspirat de experiența în
cabinet și în clinică, este de a obține o mai mare toleranță la
ambiguitate. Renunțând mereu la confortul unor delimitări
stricte, putem să ne croim în mod paradoxal un drum spre noi
enunțuri terapeutice și diagnostice, mai comprehensive, mai
precise din punct de vedere epistemologic.
Schema multiplelor realități dezvoltată aici este legată de
termenul de învățare specifică unei stări, termen prezent în
literatura psihiatrică actuală și care se originează în expresia
194 John S. Kafka

lui Federn „stări ale eului“ (1952). Amândouă expresiile se

referă la organizări diferite ale funcționării mentale, organizări
relativ separate unele de altele. Teoria mea despre realitățile
multiple mai adaugă două trăsături acestor formulări: (1) ea
definește dimensiunile și pattemurile organizărilor realității și
(2) ea specifică desfășurarea unui proces perceptual de reca­
pitulare a organizărilor realității. Ambele aceste trăsături au
consecințe clinice și teoretice aflate în perpetuă interacțiune.
Să examinăm mai întâi partea clinică. Psihanaliza nu este
o întâlnire scurtă, și într-o întâlnire terapeutică de lungă durată
devin vizibile limitările, poate chiar falsificările, inerente anu­
mitor clasificări diagnostice. Pe parcursul unei lungi perioade,
fiecare pacient pare să manifeste diferite „tulburări“. Această
observație nu este un apel la eliminarea diagnosticelor, după
cum nu este nici un simplu apel la păstrarea individualității în
spatele categoriei diagnostice. La urma urmelor, aceasta nu ar
fi decât repetarea unui strigăt universal, neluat de obicei în
seamă în această epocă tehnologică a medicinei. în contextul
fluidității organizărilor realităților multiple, însăși structura
gândirii diagnostice este ușor diferită. Tolerarea unei astfel de
fluidități se află în centrul acestui mod de gândire terapeutică,
dublată fiind de gradul în care toleranța pentru fluiditate poate
să fie modificată și sporită în cadrul curei: poate că o gândire
diagnostică mai bună, mai flexibilă, se centrează pe gradul în
care pot fi eliminate printr-un tratament adecvat obstacolele
care stăteau în calea expansiunii creative a toleranței la ambi­
guitate a pacientului. Preocuparea pentru toleranța la schim­
bare nu diferă prea mult de preocuparea pentru „forța eului“
sau pentru „flexibilitatea eului“, dar am specificat unele din­
tre dimensiunile organizărilor realităților multiple în care un
astfel de eu trebuie să se poată mișca flexibil.
în introducerea la această carte, am remarcat cât de mo­
deme sunt în zilele noastre clinicile specializate — clinici pen­
tru depresie, clinici pentru sindromul premenstrual, clinici
pentru fobii — și secții specializate, sau mai bine zis com­
partimentate, pentru tulburări borderline și alte tulburări psi-
hotice. însuși faptul că termenul tulburare borderline a câștigat
 Psihanaliză și realități multiple 195

o utilizare din ce în ce mai largă poate reflecta disconfortul

resimțit de psihiatrii confruntați cu granițe diagnostice prea
rigid trasate. S-ar putea replica faptul că relativa longevitate
a diagnosticului „borderline“ se datorează semnificației diferite
pe care acest termen o are pentru diferite persoane. Pentru
Harold Searles, de exemplu, el denumește un sindrom aflat la
granița între diagnosticul de psihoză și cel de nevroză. Pen­
tru alții, și mai ales pentru Otto Kernberg, el indică o conste­
lație unică de simptome și mai ales predominanța unui nivel
specific al defenselor. Alții plasează diagnosticele de border­
line la limita dintre tulburările afective și cognitive. Paleta
largă de opinii este ilustrată de contribuțiile a douăzeci și opt
de autori la volumul Tulburări de personalitate de tip bor­
derline, editată de Peter Hartocollis (1977), pe care l-am anali­
zat critic (Kafka, 1981).
Pasajul din capitolul 4 despre tulburările borderline ilus­
trează modul în care diagnosticul și gândirea terapeutică sunt
influențate de enunțurile care țin seama de realitățile multiple.
De exemplu, unele tensiuni contratransferențiale deosebite sunt
caracteristice terapiei cu acei pacienți pe care terapeutul este
înclinat să îi diagnosticheze ca „borderline“. Datorită faptului
că în cea mai mare parte a timpului acești pacienți par să îm­
părtășească cu terapeutul organizarea cotidiană a realității și
par să înțeleagă și să funcționeze în cadre familiare, terapeu­
tul este surprins de fiecare dată de ciudățeniile lor, de acțiu­
nile și așteptările lor scandaloase. Analiza pe care am între­
prins-o asupra acestor „ciudățenii“ m-a condus la descoperirea
predominanței confuziei între însuflețit și neînsuflețit la acești
pacienți. Recunoașterea faptului că această dimensiune a schemei
realității multiple pare să fie pentru ei în prim plan mi-a in­
fluențat reacțiile contratransferențiale față de ei și deci și abor­
darea mea tehnică. Astfel de recunoașteri contribuie la diminu­
area elementului de confruntare în „clarificările“ oferite de
terapeutul analist și influențează momentul interpretărilor. Dacă
analistul va observa, de exemplu, degenerarea, primitivizarea
capacității pacientului de a face diferența între însuflețit și neîn­
suflețit atunci când acesta se confruntă cu un anumit conflict,
196 John S. Kafka

el poate să-și modeleze interpretările astfel încât să catalizeze rltl

creșterea și dezvoltarea unor astfel de discriminări.
Recunosc aici că accentul pe care îl pun pe dihotomia între
însuflețit și neînsuflețit îi poate determina pe unii analiști, mai
ales pe Kernberg, să spună că mă refer mai curând la pacienții
narcisici decât la borderline. Experiența mea mi-a arătat, to­
tuși, că această trăsătură narcisică este caracteristică pacienților
borderline și este de o importanță centrală în diagnostic; voi
dezbate aceasta mai detaliat în prezentul capitol. Pentru scopu­
rile mele imediate, totuși, nu este atât de important să stabilim
dacă accentul se pune pe trăsăturile narcisice sau pe trăsăturile
borderline ale pacientului: intenționez să prezint mai întâi une­
le aplicații ale schemei realităților multiple și apoi să evidențiez
modul în care astfel de aplicații interferează cu abordările psi­
hanalitice îndeobște acceptate.
Pe de o parte, clivajul, „bariera de netrecut“ între stările eu-
lui, în concepția lui Fedem și, pe de altă parte, condițiile în
care au loc diferite procese de învățare specifică stării de conști­
ință prezintă consecințe clinice. După cum am arătat în capi­
tolul 5, Fedem credea, de exemplu, că pentru același pacient
trebuie să existe doi terapeuți, unul pentru perioada flagrant
psihotică și celălalt pentru faza de remisiune. După Fedem,
terapeutul care a intrat în contact cu pacientul în timpul pe­
rioadei sale psihotice este contaminat de această stare și de
oroarea emanată de ea, astfel că pentru abordarea de „igienă
mentală“ adecvată aceluiași pacient în remisiune ar fi mai in­
dicat un alt terapeut. Cu toate că sunt de acord că există stări
profund regresate la care punțile aruncate dinspre stările de
remisiune nu pot să ajungă, am descoperit că una dintre funcți­
ile esențiale ale terapeutului pacientului psihotic este să pătrundă
în lumea de obiecte a acestuia. El nu poate face aceasta decât
dacă înțelege natura procesului de formare a obiectului schizofrenu-
lui. După cum am arătat mai sus, concepem obiectele pacien­
tului schizofrenic ca rezultând din echivalențe subiective idiosin-
cratice, care la rândul lor sunt rezultate ale unui amestec<fre||||||
acte perceptuale aflate în diferite stadii de completitudine. Și
aici schema realităților multiple are aplicații clinice specific®||||
 Psihanaliză- și realități multiple 197

La această răscruce, ne apropiem de o zonă în care- fuziunea

aspectelor clinice cu cele teoretice este deosebit de complexă.
Am căutat să demonstrez că în practica clinică cu pacienții
nevrotici psihanaliștii se confruntă cu unele dimensiuni ale
schemei mele a realităților multiple — de exemplu, problema
diferenței între însuflețit și neînsuflețit a apărat pentru doam­
na A. atunci când ea și-a resimțit brusc, pentru o clipă, soțul
ca fiind mort, „ca o bucată de lemn“. Consider că momentele
din cura psihanalitică a pacienților nevrotici în care se întâl­
nesc aceste chestiuni sunt cruciale și sunt legate de schimbarea
structurală. Cu toate acestea, în tratamentul pacienților nevro­
tici aceste chestiuni de realitate structurală stau în cea mai mare
parte a timpului în fundal, în clinică accentul căzând mai curând
asupra conflictelor obișnuite, constelațiilor defensive, și unor
chestiuni transferențiale familiare clinicianului psihanalist. Nu­
mai privind retrospectiv recunoaștem de obicei semnificația
unor momente cruciale ca cel pe care l-am evidențiat mai sus.
Faptul că analistul cunoaște aceste lucruri îl poate sensibiliza
și îl poate face să evite neglijarea sentimentelor contratrans-
ferențiale pertinente care se pot ivi.
Dimpotrivă, în. terapiile unor pacienți borderline și mai ales
în tratamentul schizofrenilor, înțelegerea de către terapeut a
acestei realități structurale trebuie să se situeze în prim-plan.
Aici este esențială analiza formării obiectului la pacient, și
această înțelegere îi permite terapeutului sa pătrundă și să se
stabilească în lumea obiectală a pacientului.
Ce se întâmplă atunci când terapeutul care fost în contact
cu un pacient pentru o perioadă îndelungată realizează că di­
agnosticele „transversale“ sunt vizibil diferite în diferite mo­
mente ale vieții pacientului? Cel mai lung contact pe care l-am
avut cu un pacient (respectiv o pacientă) a depășit treizeci de
ani. Singura subspecie de schizofrenii cu care ea nu a fost di­
agnosticată era „hebefrenia“, iar evantaiul de diagnostice non-
psihotice cu care ar fi putut fi caracterizată de către un clini­
cian care nu îi cunoștea istoria de viață era foarte larg. Aș vrea
să subliniez aici că modul în care lucram cu ea în timpul perioa­
delor de rexnisiune nu se deosebea cu mult de terapia psihana­
198 John S. Kafka

litică a unui pacient nevrotic; pentru o lungă perioadă, făcând

abstracție de alte secvențe, conflictele, problemele oedipiene,
și configurațiile transferențiale observate ar fi făcut foarte di­
ficilă diferențierea de psihanaliza clasică.
Am ajuns la concluzia că unele dintre dificultățile noastre
de a funcționa ca psihanaliști în timpul unor anumite perioade
din tratamentul acestor pacienți pot rezulta din auto-împlinirea
profeției noastre despre cataclismul care se va produce dacă
devenim mai „analitici“. în măsura în care terapeutul analist
s-a acomodat cu funcționarea lui în ceea ce poate purta numele
de realități terapeutice multiple, cel puțin unii dintre pacienți
pot profita de multipla lui funcționare. Precauțiile noastre pot
fi rezultatul unor greșeli făcute în istoria timpurie a psihanas
lizei, când unii analiști au încercat să aplice psihanaliza, fără
a o adapta, în terapia unor pacienți a căror psihoză era abia
acoperită. Aceasta poate Într-adevăr avea consecințe foarte
grave. Dar situația este diferită dacă terapeutul cunoaște prrri
funzimea acestor tulburări și urmează pista pacientului în tim­
pul unui tratament prelungit, dacă și când acesta își manifestă
dorința, trebuința, disponibilitatea și abilitatea de a face față
unui travaliu psihanalitic exploratoriu.
Ar fi interesant să ne gândim la numărul de clinici diverse
orientate pe simptom cărora le putea fi adresată pacienta mea
în timpul acestor treizeci de ani. în perioadele în care ea nu
vorbea cu prea mare ușurință despre internare, ea ar fi putut să
intre în clinici pentru anxietate, fobii și panică, depresii și tul­
burări alimentare. Desigur, argumentele pro și contra trata­
mentului orientat pe simptom trebuie să fie examinate în cori»
textul economiei terapiei. La fel, se evidențiază adesea că nt
se cunoaște învingătorul luptei între campionii primei revoluții
psihiatrice, care au scos pacienții de prin poduri și i-au inter­
nat în instituții și campionii următoarei revoluții care i-au scos
pe aceștia din instituții și le-au dat drumul pe străzi. Evident;
argumentele economice, care iau în seamă costurile directe și
indirecte, sunt complexe („Schizofrenia costă...“, 1986). Vreau
să subliniez aici doar unul dintre subiectele discutate frecvent
în acest context. Pe baza unor rezultate experimentale, unii psi»
 Psihanaliză și realități multiple 199

hiatri recomandă instruirea familiilor pacienților schizofreni

cronici să descurajeze exprimarea afectelor, pentru a reduce
frecvența recăderior și reintemărilor. Alții afirmă că eforturile
care i s-ar cere astfel familiei sunt prea mari. Aș merge încă și
mai departe și aș observa că tocmai teama de exprimarea afec­
telor, despre care se crede că ar fi catastrofală sau chiar mor­
tală pentru un individ sau o relație, a fost factorul care a es­
caladat tensiunile în familiile multora dintre pacienții mei
schizofreni. Consecințele patogene ale confruntării cu ceea ce
nu poate fi spus au fost pe larg cercetate, și susțin că, în en­
tuziasmul cu care psihiatrii contemporani se împotrivesc tehni­
cilor costisitoare de tratare a mai multor tulburări mentale se­
vere, nu ar trebui trecută cu vederea utilitatea explorării analitice
a conflictelor individuale și familiale.
Când trecem de la probleme clinice la teorie, cel mai difi­
cil aspect al abordării realităților multiple rezultă din ideea ca
dihotomia între spațiu și timp este un pas sau o realizare de
natură genetică și deci „temporală“. Recapitularea secvenței
genetice în percepția actuală complică și mai mult imaginea,
iar dihotomia spațiu-timp este desfășurată în timp. După cum
a arătat comentariul din capitolul 3, cu aceste considerații sun­
tem departe de simțul comun.
La fel de departe de simțul comun este modelul lui Longuet-
Higgins care înfățișează sistemul nervos central ca o hologramă
temporală, un „holofon“, în care fiecare punct din timp conține
informații deespre toate celelalte. Acesta este un model care
are o semnificație psihologică profundă. în fiecare moment din
timp noi cunoaștem ceva despre prezentul nostru, despre tre­
cutul nostru și despre viitorul pe care ni-1 proiectăm, care in­
fluențează la rândul lui percepția pe care o avem despre prezent
și trecut. Nu voi trece aici în revistă o serie de articole tehnice
ale lui Longuet-Higgins (1968, 1969, 1970), dar voi ilustra per­
tinența acestor lucrări cu unele chestiuni pe care ele le pun. El
afirmă că există în cortexul cerebral niște celule care răspund
în mod specific unor anumite ritmuri, după cum se cunoaște
existența unor neuroni care se descarcă energetic doar în prezența
unor trăsături vizibile specifice și a unor arii de neuroni care
200 John S. Katka

atunci când sunt stimulați pentru un scurt moment se descar­

că ritmic mult timp după aceea. El se întreabă dacă pragurile
de descărcare ritmică a acestor neuroni pot să fie alterate dc
stimularea ritmică.
Este evidentă relevanța pe care asemenea studii o au pen­
tru ideile mele despre fenomenele de déjà vu, de exemplu. Am
putut să integrez în ideile mele rezultatele lui Longuet-Hig-
gins, în combinație cu cele ale lui Marian Kafka, rezultate după
care receptorii neurotransmițătorilor au ritmuri circadiene
diferite, perturbate în mod diferențiat de către drogurile psi-
hoactive (M. S. Kafka și al., 1983) și există ierarhii de ritmuri
în receptorii neurotransmițătorilor. Am sintetizat aceste idei,
împreună cu unele enunțuri despre realitățile multiple:
Modelul hologramei temporale permite stocarea nelocaliza­
tă a memoriei. în creier, ritmurile rapide se referă la alternanța
între descărcarea neuronală și perioada refractară, iar ritmurile
lente includ ritmurile circadiene. Receptoriii neurotransmițăto-
rilor au diferite ritmuri cirdadiene, alterate în mod diferențiat de
către drogurile psihoactive [și descoperiri recente care nu implică
droguri] sprijină ideea că evenimentele neuronale ritmice se
situează la nivele ierarhice de integrare. Constanțele de obiect
derivă din echivalența subiectivă între patternuri de stimulare
similare, dar nu identice. Actele perceptuale își recapitulează on-
togenia. Stabilirea configurațiilor de echivalențe depinde de coe­
rența în desăvârșirea, completitudinea actelor perceptuale. Re­
lațiile temporale distorsionate dintre ritmurile neuronale, inter­
ferând incoerent cu desăvâșirea actului perceptual, pot perturba
pattemurile de echivalențe și pot duce la tulburări de gândire.
Dacă afectele de nuanță depresivă par să determine alegerea u-
nor intervale de referința sărace în stimulare, în unele tulburări
depresive mai degrabă^ cu diminuarea funcționării psihice deçà®
cu perturbarea ei, se pare că numai o parte din memoria nelcri
calizată mai poate să fie accesată. (Kafka și Kafka, 1983, p.302)

„Alegerea unor intervale de referință sărace în stimulare“

se referă la experimentul descris în capitolul 1 (Kafka, 1957a),
în care indivizii trebuiau să aleagă un interval dintr-o serie în­
treagă de intervale pentru a servi drept trăire de referință cu
care erau comparate celelalte durate experimentate. Rezultatele
au sugerat că afectele depresive erau asociate cu selecția unor
 Psihanaliza și realități multiple 201

intervale de referință sărace în stimulare. în introducerea la

această carte am anticipat eventualele critici care mi s-ar putea
aduce din cauza faptului că mă ocup prea mult de cogniție și
nu mă ocup destul de afecte. Am prezentat atunci argumentul
că dihotomia între afect și cogniție nu poate fi susținută de
vreme ce stările pulsionale, și deci afectele, determină activi­
tățile de scanare care stau la baza proceselor perceptive și cog­
nitive. Dar în legătură cu afectele depresive voi vorbi despre
funcționarea diminuată — reducerea cantitativă sau încetinirea
scanării sunt în aparență legate de o stare de reducere a pul-
siunilor. Aceasta a ridicat problema teoretică a compatibilității
acestor idei cu concepția psihanalitică despre depresie.
în comentariul despre tulburările de gândire în schizofre­
nie din capitolul 5, am remarcat că se poate să detaliezi și să
elaborezi cu destulă precizie idei despre un aspect al unui mo­
del, dar în același timp să nu încerci decât unele formulări
primitive în alte aspecte ale aceluiași model. Suntem înclinați,
intuitiv, să legăm timpul mai degrabă de afect decât de cog­
niție — fugitivitatea emoției plăcute, imobilitatea asociată cu
profunzimea depresiei sau, dimpotrivă, depresia agitată, en­
tuziasmul calm și alte complexități ale fenomenologiei expe­
rienței timpului explorate în capitolele precedente.
în sine, noțiunea de expresivitate diminuată a pulsiunilor în
afectele depresive și tulburarea depresivă nu spune mare lu­
cru. într-un articol recent, Leo Stone îmbină experiența clini­
că bogată și diferențiată cu o discuție amănunțită asupra teori­
ilor psihanalitice timpurii și actuale: „Aceasta [maladia de­
presivă] este expresia simplă și cuprinzătoare care subsumează
toate acele instanțe în care afectele primare spontane sunt stân­
jenite în tendința lor spre subzistența spontană sau spre modi­
ficarea prin acțiune afirmativă (1986, p.337, italicele mele). O
mare parte, dacă nu articolul lui Stone în totalitatea sa, poate
fi receptat ca o căutare a motivelor dinamice care se ascund în
spatele acestei „stânjeniri“, acestei inhibiții, sau poate acestei
încetiniri1.
Comentariul lui Stone se referă la pierderea obiectului, la
destinul obiectelor narcisice și anaclitice, la agresiune, con­
202 John S. Kafka

flict, oralitate, vinovăție, și multe altele. Cu toate că el este în­

totdeauna primul care observă că particularitățile fiecărui caz
trec dincolo de limitele formulărilor, în prezentarea lui apar cu
claritate conexiunile dintre vocabularul tehnic și datele clini­
ce. Stânjenirea acțiunilor afirmative este, într-un anume sens,
o descriere fenomenologică a unei trăsături centrale a tulburării
depresive, dar aceasta este o fenomenologie strâns legată de
genetica, dinamica și economia vieții psihice. Susțin că și
fenomenologia percepției este la fel de strâns legată de acești
determinând ai funcționării psihice. Deși am elaborat deja utili­
tatea clinică a înțelegerii acestor conexiuni, să aruncăm din
nou o privire asupra datelor experimentale relevante citate în
capitolul 5 și asupra posibilităților teoretice aflate la orizont.
Smith și Danielsson (1982) și Westerlundh și Smith (1983)
au demonstrat că operațiile defensive puse în evidență de teo­
ria psihanalitică sunt esențiale pentru înțelegerea rezultatelor
experimentelor lor asupra percepției. Cu alte cuvinte, defensele
noastre operează în cadrele temporale microscopice accesate
în experimentele perceptive tahistoscopice. „Mascarea“ este o
altă tehnică utilizată în unele experimente tahistoscopice. Aces­
te rezultate, cât și literatura specializată legată de ele, sunt tre­
cute în revistă de către Holzman (1987). In principal, această
tehnică presupune prezentarea succesivă a cel puțin doi stimuli
diferiți. Prin varierea parametrilor diferitelor expuneri, se poate
determina care diferențe, în programarea celei de-a doua ex­
puneri, afectează interferența sau non-interferența în „percepția“
primului stimul. Pacienții schizofreni au nevoie, pentru a per­
cepe primul stimul fără interferențe din partea celui de-al doilea,
de un interval de timp între stimuli mai îndelungat decât cel
necesar subiecților din grupul de control pentru a îndeplini
aceeași sarcină.
Aceste rezultate concordă cu una din ipotezele care mi-au
fost inspirate de clinică, ipoteze care se referă la diferențele
care îi despart pe schizofreni de alți subiecți, în ceea ce privește
procesarea perceptuală. Parametrii care pot fi variați în astfel
de experiențe de mascare nu se rezumă, desigur, la intervalele
dintre stimuli și durata expunerii stimulului, ci pot include «
 Psihanaliză și realități multiple 203

conținutul stimulului. Configurațiile de conținut care pot varia

nu sunt doar „determinând“ (în sensul celor din testul Rorschach)
de tipul „culoare“ sau mișcare umană, animală sau „neînsu­
flețită“, ci și scene specifice, ca și cele din testul tematic aper­
ceptiv (T.A.T.) și chiar reprezentări ale unor scene concepute
special pentru fiecare individ, ținând cont de dezvoltarea in­
dividuală și de dezvoltarea defenselor lui. Multe alte posibili­
tăți experimentale oferă ocazii pentru explorarea acestor ipo
teze — de exemplu, dispozitive pentru înregistrarea mișcărilor
oculare care permit studierea procesului de urmărire a unei
imagini. Efectul vigilenței paranoice asupra stilului perceptu-
al poate fi comparat, de exemplu, cu efectul constelațiilor de­
fensive isterice. Tehnicile de vizualizare cerebrală, ca scan-
nerele și rezonanța magnetică, pot permite localizarea activi­
tăților cerebrale atunci când au loc, de exemplu, procese per-
ceptuale specifice sau defenseperceptuale. Se extind din ce în
ce mai mult ocaziile de a utiliza, de a confirma, a modifica sau
a dezvolta teoria psihanalitică în contextul unor studii sofisti­
cate asupra percepției. Clinicienii par să nu cadă de acord asupra
gradului de relevanță pe care îl au progresele în înțelegerea
teoretică pentru tehnica terapeutică psihanalitică în general.
Rămâne încă deschisă disputa în jurul influenței pe care o poate
avea înțelegerea prin prisma psihanalitică a proceselor per­
ceptive ale pacienților depresivi asupra tehnicii terapeutice des­
fășurate cu unii dintre aceștia. Pentru mine, explorarea teoreti­
că nu numai că a adăugat o bază mai bogată pentru practica
clinică, dar a și influențat în mod subtil, chiar și atunci când
nu poate fi demonstrată o legătură imediată — ca în cazul for­
mării obiectului la schizofreni. Sunt de părere că deschiderea
analistului către dimensiuni până acum neglijate poate permite
răspunsuri mai concordante la aceste chestiuni.
Modelul memoriei adresabile temporal sau ritmic, model
expus de Longuet-Higgins este compatibil și cu localizările
spațiale care au devenit încă și mai posibile datorită noilor
tehnici de vizualizare. Dar deocamdată aș dori să mă întorc la
unele speculații interesante ocazionate de acest model, specu­
lații privind mărimea organismelor, privind problema diferenței
204 John S. Kafka

între înăuntru și în afară. Vorbind despre amintiri care pot fi

accesate mai curând pe cale temporală decât pe cale spațialăp
el evocă imaginea unui grup de oscilatori cu frecvențe și con­
stante de oprire rezonante: „Ele se vor comporta ca și corzile
de pian, care sunt puse în oscilație atunci când cântăm cu pe­
dala de susținere apăsată. Aerul funcționează în acest caz atât
ca un canal de intrare, cât și ca un canal de ieșire; apoi auzim
efectul combinat al oscilațiilor individuale.“ (1968, p.329). Cu
siguranță că abordez cu o considerabilă licență poetică această
scriere tehnică, dar referirea la aerul care funcționează atât ca
un canal de intrare cât și ca un canal de ieșire îmi evocă, de
exemplu, comentariul lui Loewald despre uniunea mamă-copil,
în care obiectele sunt localizate, cumva, între cei doi. Lucrarea
lui Amolld Modell despre Iubire și realitate este evocată și ea
cu destulă vivacitate. Studiind picturile primitive rupestre, aces­
ta a descoperit că artiștii preistorici au utilizat ca părți struc­
turale ale picturilor lor acele caracteristici tridimensionale ale
pereților peșterii care sugerau formele unor animale. Putem
considera că obiectul care rezultă se află între ceea ce crease
peretele și creatorul picturii. Extinzând încă și mai mult ex­
plorarea chestiunii dimensiunii organismului, ne putem între­
ba cine sau ce este subiectul care își amintește, atunci când
unitatea de memorie nu este fixată ci, dimpotrivă, își modifică
dimensiunea și configurația temporală. Nu ne putem niciodată
elibera complet de dificultățile legate de atașamentul nostru
pentru simțul comun, ca acelea menționate în capitolul 3.
Sofisticarea tehnicilor de vizualizare a localizării diferitor
activități cerebrale și existența unui model al accesibilității
temporale a memoriei fac posibilă localizarea spațială a unor
regiuni cerebrale în care prevalează diferite ritmuri. Există
multe ocazii pentru cercetări care să integreze vizualizarea cere­
brală locală, date despre diferite activități și ritmuri ale neuro-
transmițătorilor (M.S. Kafka și al., 1986a, 1986b, 1986c), date
clinice despre lungirea fazelor de latență în depresie și studii
de orientare psihanalitică aasupra comportamentului și per­
cepției. De la aceste studii biologice de laborator vom trece
acum într-un domeniu mai speculativ și vom lua în conside­
 Psihanaliză și realități multiple 205

rație toată paieta de experimente imaginate, ee presupun exa­

minarea unor „structuri“ spațiale și temporale. Astfel, aș vrea
să subliniez din nou posibilele legături între schimbarea struc­
turală, în sens psihanalitic, și diferențierea între structurile în­
suflețite și neînsuflețite. Secvențele posibile în structurile tem­
porale sunt și ele profund legate de chestiunile de cauzalitate
și deci de semnificație.
înainte de a merge mai departe, voi recapitula unele dintre
aspectele, mai teoretice cu care rn-am confruntat. Nuanța mai
filosofică a preocupării mele pentru timp este legată de spiri­
tul culturii epocii noastre, inspirat de fizica modernă. Aceasta
a făcut să dispară materia așa cum o concepea simțul comun.
Chiar și biologia operează acum cu sisteme de energie — de
exemplu, în biologia moleculară, atunci când se vorbește de­
spre natura membranei celulare. Să ne amintim de modelul
temporal al creierului al lui Longuet-Higgins și de observația
conform căreia concentrarea asupra problemei timpului per­
mite o nouă perspectivă asupra problemei psihic-trup și se
acordă cu radicalul enunț al lui Loewald, care face din timp
însăși țesătura internă a psihicului.
Avantajele clinice ale îndreptării atenției asupra aspectelor
temporale sunt multiple. Legătura între aspectele clinice și cele
teoretice este din nou vizată atunci când considerăm că sensul
unei situații depinde de percepția ei fie ca un început, fie ca
un sfârșit. Atenția pentru organizările și dezorganizările tem­
porale idiosincratice lărgește repertoriul de sensuri posibile ale
ascultării și observării pacientului. Extinderea ideii de echivalen­
ță subiectivă la dimensiunile temporale deschide noi perspec­
tive clinice și teoretice. Cu toate că termenul de stimuli subiec­
tiv echivalenți se referă la conținutul percepției, conceptul de
echivalență subiectivă mai poate fi aplicat și la caracteristicile
temporale formale. Știm că duratele „obiectiv“ diferite pot fi
percepute ca fiind egale 'și că duratele „obiectiv“ egale pot fi
percepute subiectiv ca fiind foarte diferite unele de altele. Avem
unele informații despre factorii care influențează asemenea
„distorsiuni“ temporale. încă o dată, în expunerea mea, care
părea la început orientată spre cogniție, se face simțită nevoia
206 John S. Katka

de a înțelege funcționarea afectelor. Configurațiile de distor­

siune, în continuă schimbare, configurațiile de configurații, de­
termină textura perceptuală temporală a contactului nostru cu
lumea exterioară și cu lumea internă. Astfel, câștigă o nouă
profunzime probleme de tipul: care sunt „constantele“ menținute,
și care este de fapt sensul „constanței“, într-o lume pe care o
abordăm cu o conștiința temporală? Centrarea mea asupra tim­
pului, totuși, ne conduce mai departe într-o zonă în care se în­
tâlnesc clinica și teoria.
Ascultarea psihanalitică este alimentată de atenția pentru
contiguitate. Utilizându-și atenția liber flotantă (personal, pre­
fer termenul planantă), psihanalistul încearcă în același timp
să se elibereze de ceea ce uneori contiguitatea tinde să îi im­
pună. Psihanalistul își schimbă tot timpul „lentilele temporale“,
care se înșiră de la zoom la lentile de mare distanță. El încearcă
chiar să utilizeze mai multe lentile deodată. De ce? Mai întâi,
pentru că știe că operațiunile defensive — adică apărările îm­
potriva emergenței în conștiință a semnificațiilor și afectelor —
utilizează uneltele temporale, discontinuitățile temporale și
falsele conexiuni. Psihanalistul, și, într-o anumită măsură, orice
terapeut de orientare dinamică, trebuie deci să fie capabil să
adopte, la momentul potrivit, o deschidere temporală mai largă
decât a pacientului. Lărgirea deschiderii temporale a pacientu­
lui este un scop implicit al analizei deoarece însăși noțiunea de
schimbare, de conștiință în schimbare, de insight, implică atât
dezvoltarea senzației că există o legătură între chestiuni care
păreau înainte disparate, cât și abandonarea falselor conexiuni.
De exemplu, un pacient poate fi ajutat să recunoască legătura
care există între sentimentul lui de vinovăție și moartea fratelui
său. în același timp, el poate fi ajutat să își dea seama că fratele
mai mic nu a murit pur și simplu pentru că el i-a dorit, când­
va, moartea. Descoperirea că există un sens acolo unde părea
că domnește purul hazard și descoperirea falsității conexiunilor
aparente (într-un anume sens, deci, redescoperirea purului ha­
zard) sunt elemente esențiale pgntru practica psihanalitică.
Dincolo de asta, totuși, însuși „sensul semnificației“ este
profund înrădăcinat în dimensiunea temporală. Dacă psihanaliza
 Psihanaliză și realități multiple 207

ne-a învățat care sunt operațiile prin care sensurile sunt des­
coperite și dizolvate, dacă ea a deschis calea spre sensurile in­
conștiente, aceste expansiuni ale conștiinței și conștiinței de
sine, privind operațiile noastre, au stat și la baza întrebării dacă
mergem vreodată destul de departe cu travaliul de conectare,
deconectare și dizolvare a conexiunilor. Se poate ca universul
să fie fără sens și haotic și să-și datoreze aparenta cauzalitate,
ordine și înțeles proiecției trebuinței noastre pentru aceste carac­
teristici?2 în capitolul 4 am comentat un experiment (Bavelas,
1970) care demonstrează persistența convingerilor eronate
privind cauzalitatea, tenacitatea cu care oamenii refuză să ac­
cepte caracterul aleatoriu al evenimentelor. Tenacitatea aces­
tui refuz este centrală în teza lui Monod (1972) după care trăim
într-un univers haotic asupra căruia proiectăm o ordine falsă
pe care i-o impunem, un univers pentru care creăm, constru­
im o cauzalitate falsă și căruia încercăm să îi negăm caracterul
esențialmente întâmplător și haotic.
Acesta este o problemă filosofică cu care ne întâlnim în
laboratoarele de psihanaliză și psihopatologie, unde haosul și
dezordinea pot deveni manifeste mai ales în momentul în care
credința într-o anumită conexiune cauzală slăbește și încă nu
au prins rădăcini un alt set de credințe, atunci când un mod de
a înțelege semnificația unei secvențe de evenimente din viața
cuiva este pe cale de a lăsa locul altei interpretări. Se dobân­
desc noi convingeri, dar experiența unei profunde schimbări,
prăbușirea unor convingeri adânci, atunci când unele aspecte
ale devenirii noastre sunt retrăite și reinterpretate în focul trans­
ferului psihanalitic, presupun prin ele însele incertitudinea baza-
lă a convingerilor noastre, cel puțin la nivel teoretic. Noua ex­
periență arată cât de mult poate o nouă convingere să coexiste
cu o convingere profundă, ea demonstrează că pot fi schim­
bate convingerile. Cu puțin timp înainte de terminarea trata­
mentului său, un pacient a tras o concluzie asupra acestor ex­
periențe; el a spus: „Psihanaliza înseamnă să ieși din fundă­
turi.“
Ordinea și structura sunt subiecte în care preocuparea pen­
tru clinică se întâlnește cu preocuparea pentru filosofie. După
208 John S. Kafka

cum comentam mai devreme, în psihanaliza clinică, cuvântul

structură se întâlnește în contextul schimbării structurale. Stu­
diul schimbării în psihanaliză și o examinare a conceptului de
structură în acest context au dus la tema realităților multiple,
așa cum apare ea în dihotomia dintre obiectul însuflețit și obiec­
tul neînsuflețit. în clinică se observă adesea că plângerile scad
pe măsură ce tratamentul progresează. Uneori aceasta se în­
tâmplă datorită faptului că plângerea sau simptomul erau doar
motivul acceptabil „oficial“ pentru a începe analiza, dat fiind
că la început alte motive, mai profunde, nu erau accesibile
conștiinței. Schimbarea în zonele în care, în analiză, se află
„acțiunea pe viu“, schimbarea în temele „animate“ și cele
„moarte“ și neinteresante își poate găsi sursele în diferențierea
timpurie între însuflețit și neînsuflețit. Ar putea exista deci o
legătură între schimbarea structurală în sens psihanalitic, co­
mutarea de la insight la schimbarea activă și distincția primi­
tivă între lumile însuflețită și neînsuflețită. Când spun „obiecte
neînsuflețite“, mă refer la acele obiecte care nu reacționează
la acțiunile noastre sau care reacționează cel puțin diferit de
cele care sunt „vii“. Se poate discuta aici și despre legătura
mai mult sau mai puțin specifică între reacția față de moarte
și capacitatea de a face distincția între viu și ne-viu, în con­
tinuă dezvoltare la copil.
Și aici materialul clinic rezultat din experiența mea și datele
care au reieșit din experimentele cu subiecți copii mi-au evo­
cat teme mai filosofice privitoare la structura însuflețitului și
neînsuflețitului. Mă gândesc la faptul că Henry Bergson susține
că piatra se deosebește de materia însuflețită deoarece ca nu
are decât o singură percepție (neschimbată) asupra universu­
lui, ceea ce ridică problema timpului. Percepția presupune sta­
bilirea contactului, presupune a avea de-a face cu un contrast
sau cel puțin o diferență — deci cu o mișcare temporală înainte
și înapoi. Referindu-se la percepția neschimbată a pietrei^
folosind deci un termen care este de obicei legat de ceea ce
doar ființele însuflețite pot să facă, utilizând acest termen până
la limita absurdului, Bergson atrage atenția asupra fundamen­
talei distincții temporale între tărâmul însuflețit și cel neînsu­
 Psihanaliză și realități multiple 209

flețit. După cum am spus mai devreme, distincția pe care o face

Sartre între „proces“ și „praxis“ se referă la diferența între
evenimentele care rezultă din întâmplări neînsuflețite (o fur­
tună, de exemplu) și cele care rezultă din acțiunea însuflețită,
realizată conștient sau inconștient de o ființă însuflețită.
La acest nivel mai teoretic, natura acestei diferențe m-a con­
dus către lucrările fizicianului Ilya Prigogine (1976). El a ară­
tat cum, în anumite condiții, în sistemele fizice pot fi formate
„noi“ structuri. Dacă între diferitele părți ale unui lichid există
diferențe extreme de temperatură, distribuția temperaturii trece
de la difuziune la formarea curenților hexagonali. Prigogine
crede că descoperirile sale sunt relevante pentru formarea u-
nor noi structuri în sistemele biologice și structurale. Poate că
există chiar și o minimă legătură între sistemele însuflețite și
neînsuflețite așa cum le concepem noi și comutarea între în­
suflețire și dezînsuflețire observată în clinică.
Printre alte elemente de comutare care s-au bucurat recent
de multă atenție din partea literaturii psihiatrice, o arie majoră
de interes este fiziologia schimbărilor de dispoziție între manie
și depresie. Cuvântul german Uberschnappen este relevant; el
se referă la acele schimbări bruște ale funcționării mentale, în
sensul cel mai larg prin care subiectul devine nebun sau dez­
organizat; această expresie privește mai mult tulburările de
gândire, dar nu sunt trecute cu vederea nici modificările afec­
tive. Atenția psihiatrilor a fost captată mai ales de analogia din­
tre schimbările bruște care au loc în sistemele fizice și cele din
tabloul clinic. Amold Mandell și al. (1982) fac speculația con­
form căreia comutările observate de psihiatri pot fi legate de
comutări în modul de transmisie neuronală. Mandell este de
părere că transmisia celulară — de la neuron la neuron — poate
fi uneori înlocuită de un mod de transmisie în care creierul —
sau o parte din el — funcționează ca o masă semilichidă, stare
care îi caracterizează dealtfel realitatea fizică. Dacă o astfel de
viziune ar putea fi susținută de rezultate empirice, tema reali­
tăților multiple ar putea fi ancorată în unele date pe care nu
le-am avut în vedere atunci când mi-am formulat ideile. Am
putea oare să facem o legătură în comutările de la localizarea
210 John S. Kafka

spațială la adresabilitatea temporală și ideile mele despre re­

alitățile experiențiale multiple? Este posibilă o legătură între
schimbările în experiența însuflețit-neînsuflețit și diferite or­
ganizări cerebrale ritmice, temporale?
Mai există și o legătură palpabilă între dihotomia însufle­
țit-neînsuflețit și viața afectivă. Ideea de a fi însuflețit cores­
punde ideii despre sine ca centru autonom al inițierii acțiunii.
Există aici o conexiune evidentă cu schimbările de dispoziție,
acestea fiind legate de trecerea de la sentimentul de a fi pu­
ternic la sentimentul de a fi neajutorat și invers. Dispoziția ex­
pansivă a unei paciente era legată de identificarea cu un tată
strălucitor — de exemplu, în copilărie, ea stătea în poala tatălui
și controla „un mic avion de jucărie pe care tatăl îl pilota, une­
ori zburând de-a dreptul cu capul în jos“. Momentele ei de­
presive erau legate de căderile în dizgrație și de trăirile de
neputință în cadrul familiei. Regăsirea amintirilor și recon­
struirea acestui material în cadrul unei lungi analize cu un tran­
sfer intens s-au dovedit eficiente. Tabloul clinic al acestei pa­
ciente se deosebea destul de cel pe care îl prezintă pacienții di­
agnosticați de obicei cu „tulburare afectivă“ și tratați cu lithi-
um (cum fusese și pacienta mea înainte de a intra în analiză)
sau cu antidepresive. în cazul acestor pacienți, abordările tera­
peutice pot progresa prin simpla recunoaștere explicită a unei
conexiuni între axa însuflețit-neînsuflețit și polarizarea între
sentimentul de putere (sau de putere asupra a ceva), cu com­
ponenta lui afectivă, pe de o parte, și sentimentul de neputință,
cu componenta afectivă specifică lui, pe de altă parte. între
stările marcant hipomaniacale și stările sever depresive ale pa­
cientei cu acest strălucitor tată se ridică un zid realmente înalt.
Poate că stări diferite se caracterizează prin diferite grade de
însuflețire, după cum învățarea specifică unei anumite stări este
legată de diferitele stări ale eului, așa cum le descrie Fedem.
Să ne întoarcem acum la examinarea unor grup de probleme
privind pacienții borderline și narcisici. Acești pacienți nu fac
diferența între praxis și proces, așa cum le descrie Sartre; ei
nu diferențiază între rezultatele voinței ființelor însuflețite și
rezultatele forțelor naturii. Atunci când ei se comportă ca și
cum „ar fi îndreptățiți“ să fie tratați de forțele naturii într-un
 Psihanaliză, și realități multiple 211

mod special și individualizat, ei îl forțează pe terapeutul de

orientare analitică să trateze aceste probleme. După ei, forțele
naturii nu „au dreptul“ să fie neînsuflețite.
Termenul îndreptățire, aproprierea dreptului este asociat
cu conceptul de narcisism și referirea la pacienții borderline în
acest context nu este accidentală. în schema lui Kemberg, tul­
burările narcisice formează un subgrup al tulburărilor de per­
sonalitate borderline. Sunt de părere, totuși, că tentativa lui
Kemberg de a defini acest subgrup se confruntă cu anumite di­
ficultăți conceptuale, datorită faptului că apărarea eului prin
clivaj deține un loc atât de proeminent în înțelegerea tulburărilor
borderline și, în același timp, ea este atât de centrală în con­
ceptualizarea tulburărilor narcisice. în ce măsură putem să tre­
cem dincolo de descriere și să înțelegem trăsăturile „slăbiciu­
nii eului“ care caracterizează, după Kemberg, tulburarea bor­
derline, fără să ne referim la mecanismele de clivaj care con­
stituie și trăsătura centrală a narcisismului? Citez aceste detalii
teoretice datorită faptului că ideea că slăbiciunea eului se leagă
de dificultățile primitive în stabilirea și menținerea graniței în­
tre însuflețit și neînsuflețit este compatibilă cu modul în care
eu însumi abordez aceste probleme.
în literatura psihanalitică timpurie, tulburările narcisice se
refereau la psihoze datorită faptului că se credea că în aceste
cazuri există o deficiență a investițiilor obiectale (externe) și
o cantitate excesivă de investiții narcisice. Federn, ale cărui
lucrări sunt acum pe nedrept neglijate, a văzut în psihoză o de­
ficiență a investițiilor la granița eului. în aceste condiții, indi­
vidul psihotic este incapabil să disceamă dacă stimulul a ve­
nit din exterior sau are o origine internă. Halucinațiile, de exem­
plu, nu pot fi diferențiate de percepțiile despre lumea „reală“.
Există unele afinități între aceste enunțuri din perioada tim­
purie a dezvoltării analizei și ideea mea conform căreia lipsa
capacității de a stabili sau de a menține frontiera între însu­
flețit și neînsuflețit — sau cel puțin slăbiciunea acesteia —
reprezintă o chestiune majoră în psihopatologie.
Semnificația diagnostică a acestei chestiuni este complexă
și nu doresc să atașez diagnosticului de psihoză toate problemele
diferențierii între însuflețit și neînsuflețit. După cum sper că a
212 John S. Katka

reieșit clar din textele mele, consider că abilitatea de a trata

același obiect în unele ocazii ca un obiect neînsuflețit și în alte
ocazii ca ceva însuflețit este o componentă esențială a utilizării
adaptative și creative a realităților multiple. Totuși, între uti­
lizările psihanalitice mai vechi ale termenului tulburare nar­
cisică și utilizările mai actuale ale termenului, poate fi des­
coperită o punte de legătură oarecum neașteptată, dacă con­
siderăm că dificultățile frontierei însuflețit-neînsuflețit și moda­
litățile de a mânui aceste dificultăți caracterizează în aceeași
măsură categoriile diagnostice vechi și noi.
Capacitatea de a trata același obiect ca fiind în același timp
însuflețit și neînsuflețit este o trăsătură care este examinată
adesea în contextul creșterii și dezvoltării și care este legată
de lucrările lui Winnicott asupra obiectelor tranziționale. Legă­
tura între lucrările mele și lucrările lui Winnicott a fost argu­
mentată în capitolele 2 și 4, eu privire la studiul ritualurilor și
al modului în care un pacient își utilizează corpul ca obiect
tranzițional. Considerabile afinități cu ideile lui Winnicott pre­
zintă și accentul pe care îl pun pe utilizarea creativă și tera­
peutică a realităților multiple care cuprind realități ale aceluiași
obiect ca însuflețit, dar și neînsuflețit. Aceasta accentuează uti­
lizarea creativă și terapeutică a unui obiect care, în timpul u-
nor momente de regresie utilă pentru dezvoltare, nu este nici
însuflețit nici neînsuflețit, ci este însuflețit și neînsuflețit în
același timp, sau este „tranzițional“ între ele.
Atunci când introduc ideea tranziționalității între spațial
(sau „material“) și temporal, spațialul fiind asociat și cu tărâ­
mul neînsuflețit, iar temporalul cu cel însuflețit, lărgirea sau
elaborarea tărâmului tranzițional trece dincolo de enunțul lui
Winnicott. Gabel (1967) înțelege ideologia ca fiind o structură
nonpsihologică, spațială, și reificată, aflată deci în contrast cu
caracteristicile temporale ale vieții mentale, astfel că el va con­
sidera similaritățile între ideologiile politice, pe de o parte, și
mintea pacientului schizofren, pe de alta. Tratând despre ritu­
aluri, am considerat că depozitele mentale ale trecutului —
deci poate și ideologiile — sunt mai legate de psihopatologie,
stagnare și de comportamentul ritualizat decât de ritualul au­
 Psihanaliză și realități multiple 213

tentic, în care se pot recapitula experiențele tranziționale și se

poate reafirma conexiunea cu experiențele primare. Obiectul
ritual este în același timp unica, cea mai concretă și mai spe­
cific neînsuflețită entitate materială și cel mai condensat sim­
bol al animusului, al spiritului, intenționalitatea vie și abstractă
a grupului, tribului, etniei sau congregației. în contrast, am
subliniat patologia „unicei realități“, reificarea și „spațializarea“
psihicului. Astfel, abqrdarea mea terapeutică se concentrează
asupra mobilizării asociate cu realitățile multiple.
Realitățile multiple pe care le propun se organizează după
(1) o axă spațio-temporală, (2) o axă a dimensiunii organis­
mului (pornind, teoretic, de la nivelul celular sau chiar in-
tracelular până la marile unități sociale, dar practic pornind de
la individ și mergând până la familie sau grup), și (3) o axă
viu-neviu. între pozițiile în continuă schimbare de-a lungul
axelor schemei realităților multiple există anumite corespon­
dențe, relații și poate chiar ecuații . După cum am subliniat de-a
lungul întregii cărți, ceea ce este mai spațial este în corespon­
dență cu ceea ce este neînsuflețit sau reificat — la fel, tempo­
ralul corespunde însuflețitului, mentalului sau psihologicului.
Problema dimensiunii organismului pare să fie ancorată într-o
dimensiune spațială reificată, însă persoana care se vede la un
moment dat pe sine în același timp ca parte a grupului își schim­
bă perspectiva temporală de vreme ce unitatea care determină
„realitatea“ sa se poate extinde dincolo de spectrul vieții indi­
viduale.
Menționarea termenului ecuație în paragraful de mai sus
necesită o elaborare mai aprofundată. Este un termen foarte
ambițios, dar cred ca este justificat deoarece se referă, de fapt,
la relația între materie, spațiu și timp. Ecuația lui Einstein
e = mc1 a schimbat lumea. Luarea în considerare a progreselor
din fizica modernă atunci când discutăm probleme din dome­
niul nostru nu constituie o noutate. Mărie Bonaparte (1940) ne
informează că această problemă nu a scăpat atenției lui Freud,
atunci când el se concentrează asupra atemporalității inconștien­
tului și că el era conștient de ceea ce aș putea numi realitățile
multiple ale teoriilor undei și particulei. Cred că termenul de
214 John S. Kafka

realități multiple se aplică atunci când fizicienii ne spun că

anumite fenomene pot fi conceptualizate sau înțelese doar în
cadrul teoriei particulei, în timp ce de alte fenomene nu se poate
da seama decât în cadrul teoriei ondulatorii. Dihotomia între
static-reificat-spațial-neînsuflețit și fluid-temporal-însuflețit
pare să fie legată de undă și particulă. în ciuda avertismentelor
împotriva filosofarii sau psihologizării facile pe marginea rezul­
tatelor din fizica modernă, avertismentele pe care le-am mențio­
nat încă de la începutul acestei cărți, consider că unele con­
siderații derivate din această disciplină pot să informeze unele
perspective psihologice asupra realităților multiple, chiar dacă
datele care cer o astfel de perspectivă provin din cabinetul psi­
hanalitic. Ecuația lui Einstein stabilește o relație între energie,
masă și pătratul vitezei luminii — adică timpul. Ecuațiile arată
că factorii nu „există“ izolați, ci au un potențial de transfor­
mare sau de translație; acest fenomen nu este lipsit de legătură
cu ceea ce se petrece atunci când în clinică vedem cum o pozi­
ție solidificată, reificată, o stanță rigidă devine animată sau re­
animată, devine fluidă, temporală și vie din punct de vedere
psihologic. Astfel, cu greu putem evita să ne gândim la pro­
babila relevanță pentru problema minte-corp a teoriei relativi­
tății; acesta pare deci relevantă și pentru domeniul nostru, mai
ales dacă ținem seama de faptul că Eric Kandel a demonstrat
că atunci când neuronul trece prin diferite experiențe au loc
schimbări structurale la nivel celular (1983).
Dacă ne hotărâm să considerăm că lumea fizicii modeme
poate fi aplicată domeniului nostru, se deschid încă și mai largi
unghiuri de vedere. S-a mai interpretat și că ecuația e = mc2
înseamnă că masa este energie solidificată. Cosmologia mo­
dernă postulează un cazan originar de energie, un „id“ fără
„structură“, în sensul în care moleculele sau atomii nu pot exis­
ta în el. într-un anume sens, se poate spune că lipsesc „obiecte­
le“. Expansiunea universului, însoțită de scăderea temperaturii,
duce la formarea masei, atomilor și moleculelor, a obiectelor.
Poate că putem înțelege fiecare act perceptual nu numai ca o
recapitulare a ontogeniei percepției, dar și ca o recapitulare a
creației universului. Actul perceptual este expansiunea creativă
 Psihanaliză, și realități multiple 215

a energiei (non-masă) pentru a forma masa, structura, obiectele,

înainte de terminarea excursului meu cosmologic, doresc să
citez un exemplu extrem pentru gradul în care sunt puse la
încercare eforturile bunului simț de a înțelege lumea. în presa
cotidiană a apărut un articol care reprezintă o foarte serioasă
tentativă de a ne ajuta să înțelegem, de exemplu, noțiunea de
entropie negativă. Un articol despre fizicianul Stephen Hawk-
ing, apărut în ediția ziarului Washington Post din 26 decem­
brie 1986 purta titlul „Un fizician are o teorie despre direcția
timpului“. Ideea că prezentul psihologic este informat, sau for­
mat, printr-o schemă bi-direcțională, de viitor și trecut, este
poate mai ușor conceptualizată în acest moment istoric, în care
problema reversibilității timpului a ajuns în ziare.
Un pas ceva mai puțin net constă în a face legătura între in­
formatică și unele aspecte ale domeniului nostru. După Michael
Rabin (1977, 1987), introducerea aleatorului conduce, în mod
paradoxal, la o mai mare ordine (sau la decizii mai bune) a-
tunci când un număr mare de computere lucrează împreună la
o sarcină decizională. Poate că acest fapt este relevant pentru
critica pe care o fac ipotezei dublei constrângeri și pentru ideea
că pattemul de comunicare paradoxală este mai puțin suscep­
tibil sa fie patogen decât intoleranța la ambiguitate. Am arătat
cum am trecut de la materialul clinic la demonstrația formală
pe care Godel o face pentru necesitatea ambiguității. în mo­
mentul în care descoperisem că teoreticienii dublei legături ig­
norau una dintre cele mai importante componente ale teoriei
lui Russell din De Principia Mathematica, numele lui Godel
nu era prea cunoscut în afara domeniului matematicilor. De
atunci, Hofstadter, prin cartea sa Godel, Escher, Bach (1979)
i-a introdus numele în casele intelectualilor. în calitate de
cercetători psihanaliști ai psihicului, trebuie oare să înțelegem
legăturile mai formale între lucrările lui Rabin și Godel, de o
importanță centrală pentru cercetătorii inteligenței artificiale?
Este posibil ca absența absolută a aleatorului să ducă la tul­
burări, poate chiar psihotice?
Cel puțin dintr-un punct de vedere, pentru clinică apare
foarte relevantă considerarea unei grandioase legături între
216 John S. Katka

tema realităților multiple și unele paralele expansive cosmo­

logice. Cu toate că s-a spus, în diferite moduri, că fiecare in­
divid este un univers și că fiecare crează un univers, efortul de
a formula o descriere tehnică a creației lui, indiferent de meritele
sau limitele intrinseci pe care o asemenea descriere le com­
portă, formează la terapeut un respect pentru detaliile proce­
selor individualizate prin care fiecare pacient își formează atât
aspectele cele mai efemere, cât și cele mai durabile ale reali­
tăților lui. Adăugarea acestor considerații colorează atmosfera
cabinetului și stă la baza poziției nonjudicative a analistului.
Pentru analist, lucrurile sunt mereu „în dezvoltare“. Con­
ceptualizarea problemelor pacientului trebuie să fie mereu neter­
minată, în timp ce sensuri și realități vin și trec, și conexiunile
trec de la hazard la persuasiune și viceversa. Atunci când ana­
listul consideră că poate să ia poziție, el recunoaște în același
timp că aceasta este o poziție contextuală și ca ea apare ca
răspuns la o schimbare, temporală și spațială, în poziția con­
textuală a pacientului.
Datorită acestor fluctuații, dezvoltarea unei posturi non-ju-
dicative este o componentă majoră a formării analistului. Ar­
gumentul conform căruia o poziție total eliberată de judecăți
de valoare este de neatins în practică i-a determinat pe unii
clinicieni să minimalizeze importanța efortului de a o aproxi­
ma. Chestiunile „morale“ în psihanaliză, chestiunile despre in­
tenționalitate și voință (Smith, 1976), sunt în ultimă instanță
chestiuni despre voința „liberă“ și determinismul (psihic).
Referindu-se la acest subiect din punctul de vedere al sociobio-
logiei, Wilson (1975) oferă exemplul comportamentului unei
albine observate de un cercetător care deține informații despre
zestrea ei genetică, despre istoria ei de viață și despre mediul
ei. în timp ce cercetătorul poate face predicții exacte despre
comportamentul albinei, se poate presupune că „trăirea“ din
„mintea“ albinei este marcată de libertatea de alegere. Deși
componenta diferenței de specie complică imaginea, Wilson —
ca și mulți alți autori, în diferite feluri — reduce chestiunea
libertății de alegere la o dihotomie între „înăuntru și în afară“,
legată de chestiunea dimensiunii organismului. Acesta este „de­
 Psihanaliză și realități multiple 217

terminat“ din exterior și este „liber“ din interior. Faptul că eu

consider că recapitularea perceptuală în termeni ontogenetici,
filogenetici și chiar cosmologici și mă refer la dimensiunile în
continuă modificare ale organismului studiat (sau care se stu­
diază pe sine) m-a condus spre o viziune mai puțin absolută
sau fixată despre ceea ce este afară și ceea ce este înăuntru;
afară și înăuntru pot fi înțelese fie într-un flux constant fie,
dacă ne raportăm la dimensiunea temporală a discuției, ele pot
fi considerate coexistente. Tranzacțiile transferențiale în psi­
hanaliză lărgesc spectrul experienței dimensiunii organismu­
lui și astfel îl determină pe pacient să experimenteze autono­
mia, se se poată iniția dincolo de limitele sale pre-analitice.
Apropiindu-mă de sfârșitul pendulărilor mele, de la datele
clinice la teoretizare și apoi din nou la idei epistemologice
originate în ceea ce am numit „laboratorul clinic de filosofie“,
mă întreb câte coarde familiare ale cititorului au fost atinse.
Oare și el a resimțit cu regret lipsa de punți — sau lipsa re­
cunoașterii existenței punților — între propoziții filosofice și
logic formale și gândirea psihanalitică, pentru care stă măr­
turie absența cuvintelor „psihanaliză“ și „Freud“ din indexul
cărții lui Hofstadter Godel, Escher, Bachl O abordare clinică
ce țintește destul de departe trebuie să țină seama de organi­
zarea realităților individuale — problemă care răzbate dinco­
lo de clinică. Nici o propoziție care se referă la natura realității
nu este prea formală dacă rămânem profund și adecvat recep­
tivi la lipsa tranzitorie de formă a pacientului atunci când sunt
în formare noi structuri.
însuși câmpul psihanalizei ilustrează un context de realități
multiple care se mișcă spontan în diferite direcții care extind
și îmbogățesc punctele de vedere clinic și academic. La o ex­
tremă, raportul în două volume al lui Helmut Thoma și Horst
Kăchele asupra clinicii psihanalitice exemplifică sofisticata
empiric științifică psihanalitică. La cealaltă extremă, descrierea
pe care Janet Malcolm (1987) o face extrapolărilor actuale ale
literaturii psihanalitice — multe inspirate din analiști și filosofi
francezi contemporani, cuprinzând și analize transferențiale
ale scrierilor lui Freud — nu este mai puțin revelatoare atât
218 John S. Katka

pentru terapeuți, cât și pentru umaniști. Cercetătorii compor­

tamentului uman care pot accepta asemenea abordări alterna­
tive fără a se simți constrânși să aleagă între ele află că mis­
terele mai complexei lumi care rezultă din aceasta sunt mai
puțin restrictive — și chiar invită să fie cercetate.
Am atins oare corzi familiare? Freud (1914) a spus că anali­
za se apropie de sfârșit atunci când analizandul (cititorul?)
simte că ceea ce i se revelează acum știuse dintotdeauna.

NOTE
1. Stone se ocupă de inhibiția inconștientă, de încetinirea inconștientă la
pacienții depresivi. O manipulare a timpului în mod deliberat și conștient
depresivă poate fi observată la pacienți care nu suferă de o depresie pri­
mară. Cu toate că, într-o anumită măsură, această manipulare este nor­
mală, experiența mea mi-a dovedit că ea este de o importanță centrală
în clinica pacienților care au suferit abuzuri parentale foarte timpurii sau
care au fost martori la astfel de abuzuri și au căutat să se apere devenind
imobili și „făcându-se una cu pământul“. Acești pacienți se caracterizează
prin inactivitatea sau reactivitatea amânată în urma trăirii unor gânduri
neplăcute până ce, după mai multe zile, percepția slăbește. Lor li se poate
părea greu de înțeles cum de alții pot trage anumite concluzii despre ei.
Acești pacienți pot să „meargă cu farurile stinse“ și să se simtă neînțeleși,
subestimați, pentru că ceilalți nu mai așteaptă până ce ei aprind farurile.
2. Nu voi lua în seamă aici acele argumente teologice care se referă la sen­
sul acestor trebuințe, și care trag concluzia că existența unei anumite tre­
buințe reprezintă o dovadă suficientă pentru existența a ceva care să o
satisfacă.
 Referințe bibliografice

Abramson, H.A., ed. 1959. The Use of LSD in Psychothera­

py, New York: Josiah Macy, Jr. Foundation
Ackerman, N.W. 1963. Family diagnosis and therapy. în Curent
psychiatric therapies, vol. 3, éditât de J.H. Masserman. New
York: Grune and Stratton
American Psychiatric Association, 1980. Diagnostic and sta­
tistical manual of mental disorders (DSM-III), editia a treia,
Washington D.C.: American Psychiatric Association
Anderson, C.M., 1983. A psychoeducational model of family
treatment for schizophrenia. In Psychosocial intervention
in schizophrenia, éditât de H. Stierlin, L.C. Wynne §i M.
Wirsching. Berlin, Springer-Verlag
Arieti, S., 1963. Studies of thought processes in contemporary
psychiatry. American Journal of Psychiatry 120: 58-64
Arlow, J., 1959. The structure of déjà vu experience. Journal
of the American Psychoanalitic Association 7: 611-31
Bakker, C.B. §i Amini, F.B., 1961. Observations on the psy­
chotomimetic effects of Semyl, Comprehensive Psychiatry
2: 269-80
Bateson, G., Jackson, D.D., Haley, J. §i Weakland, J.H., 1956.
Toward a theory of schizophrenia. Behavioral Science 1:251-
64
Bavelas, A., 1970. Description of experiment on persistence
of erroneous convictions regarding „causality“, in Problem­
solving and search behavior under non-contingent rewards,
éditât de J.C. Wright, Ann Arbor, Mich.: University Mi­
crofilms
Berlyne, D.E., 1966. Conflict and arousal, Scientific Ameri­
can 215:82-87
Bonaparte, M., 1940. Time and the unconscious. Internation­
al Journal of Psycho-Analysis 21:427-68
220 John S. Katka

Borges, J.L. 1964. A new refutation of time. In Labyrinths, édi­

tât de D.A. Yates si J.E. Irby. New York: New Directions.
Boring, E.G., 1933 The physical dimensions of consciousness.
New York: Century
Bowen, M., 1961. The family as the unit of study and treat­
ment, American Journal of Orthopsychiatry 31:40-60
Brody, W. §i Hayden, M., 1957. Intra-team reactions: Their re­
lation to the conflicts of the family in treatment. American
Journal of orthopsychiatry 27:349-55
Burnham, D.L., 1966. The special-problem patient: Victim or
agent of splitting? Psychiatry 29:105-22
Eissler, K., 1953. The effect of the structure of the ego on psy-
choanalytis technique. Journal of the American Psychoan­
alytic Association 1:104-43
Erikson, E.H., 1966. Ontogeny of ritualization. In Psycho­
analysis - A general psychology: Essays in honor of Heinz
Hartmann, éditât de R.M. Loewenstein §i al., New York: In­
ternational Universities Press
Fedem, P., 1952. Ego psychology and the psychoses, New york:
Basic Books
Freud, S., 1913. Totem and taboo, în Standard Edition of the
Complete Psychological Works, vol. 13, London: Hogarth,
1955
- 1914. Fausse reconnaissance („déjà raconté,“) in psy­
choanalytic treatment. în Standard Edition of the Com­
plete Psychological Works, vol. 13, London: Hogarth,
1955
- 1915. The unconscious, în Standard Edition of the Com­
plete Psychological Works, vol. 14, London: Hogarth,
1955
- 1919. The „ uncanny“, în Standard Edition of the Com­
plete Psychological Works, vol. 17, London: Hogarth,
1955
Fry, W.F.Jr., 1968. Sweet madness: A study of humour. Palo
Alto, California: Pacific Books
Gaarder, K., 1963. A conceptual model of schizophrenia. AMA
Archives of General Psychiatry 8:590-98
 Referințe bibliografice 221

Gaarder, K. §i Kafka, J.S.. 1963. An experimental case study

of the effects of Semyl. Prezentat la simpozionul de la Chest­
nut Lodge, Rockville, Maryland.
Gabel, J., 1962. La fausse conscience: Essai sur la réification.
Paris: Les Éditions de Minuit.
- 1967. Ideologie und Schizophrenie: Formen der Ent­
fremdung. Frankfur am Main: S. Fischer Verlag.
Gödel, K., 1931. Über formal unentscheidbare S„tze der Prin-
cipia Mathematica und verwandter Systeme; Monatschrifte
für Mathematik Physik 38:173-98
Goodrich, D.W. §i Boomer, D.S., 1963. Experimental asseses-
ment of modes of conflict resolution. Family Process 2:15-
24.
Graetz, H., 1893. Geschichte der Juden. Leipzig: Leiner and
Löwit.
Green, A., 1977. The borderline concept. In Borderline per­
sonality disorders, éditât de P. Hartocolis, New York: In­
ternational Universities Press.
Green, FL, 1964. I never promised you a rose garden. New
York: Holt, Rinehart and Winston.
Greenspan, S.L, 1982. Three levels of learning: A develop­
mental approach to „awareness“ and mind-body relations.
Psychoanalytic Inquiry 1:659-94
Grotstein, J.S., 1977. The psychoanalytic concept of schizo­
phrenia: I. The dilemma. II. Reconciliation. International
Journal of Psychoanalysis 58:403-52
Group for the Advacement of Psychiatry. - sub tipar - Us and
them: The psychology of ethno-nationalism. New York:
Brunner/Mazel
Gunderson, J.G. si Carroll, A., 1983. Clinical considerations
from empirical research. In Psychosocial intervention in
schizophrenia, éditât de H.Stierlin, L.C. Wynne si M.
Wirsching, Berlin: Springer-Verlang.
Handke, P., 1969. Die Innenwerlt der Aussenwelt der Innen­
welt, Frankfurt am Main: Suhrkamp. Prin amabilitatea lui
M.Roloff. New York: Continuum, 1974
222 John S. Kafka

Hartmann, H., 1939. Ego psychology and the problem of adap­

tation. New York: International Universities Press
Hartocollis, P., ed. 1977. Borderline personality disorders: The
concept, the syndrome, the patient. New York: Internatio­
nal Universities Press.
Hayman, A., 1969. What do we mean by „id“? Journal of Ame­
rican Psychoanalytic Association 17:353-80
Hoch, R.H., Pennes, H.H., și Cattell, J.P., 1958. Psychoses pro­
duced by the administration of drugs. In Chemical concepts
of psychosis, editat de M. Rinkel, New York; McDowell,
Oblensky
Hofstadter, D.R., 1979. Gödel, Escher, Bach. New York: Ba­
sic Books.
Hahage, R. și Kuebler, J.C., 1985. The emotional insight rat­
ing scale. Lucrare prezentată la Ulmer Werkstadd, Univer­
sity of Ulm
Hollos, S. și Ferenczi, S., 1922. Zur Psychoanalyse der para­
lytischen Geistesstörung. Vienna: Internationaler Psycho­
analytischen Verlag
Holzman, P., 1987. Recent studies of psychophysiology in
schizophrenia. Schizophrenia Bulletin 13:49-75.
Israeli, N. 1936 Abnormal personality and time. New York:
Science Press
Jaffe, D.S. 1971 The role of ego modification and the task of
structural change in the analysis of a case of hysteria. In­
ternational Journal of Psycho-Analysis 52:375-93
Kafka, J.S. 1957a. A method for studying the organization of time
experience. American Journal of Psychiatry 114:546-53
- 1957b. On the experience of duration in psychotherapy.
Prezentat la Chestnut Lodge Symposium, Rockville,
Maryland
- 1964. Technical applications of a concept of multiple re­
ality. International Journal Psychoanalysis 45:575-78
- 1966. Practical and conceptual developements concern­
ing work with families. Lucrare prezentată la Southren
Divisional Meeting, American Psychiatric Association,
Hollywood, Florida
 Referințe bibliografice 223

- 1969. The body as transitional object: A psychoanalytic

study of a self-mutilating patient. British Journal of Med­
ical Psychology 42:207-12
- 1971 a. A psychoanalytic perspective on the organization
and integration of time experience. Lucrare prezentată <
în cadrul grupului centrat pe experiența timpului, Ame­
rican Psychoanalytic Association, decembrie.
- 1971b. Ambiguity for individuation: A critique and re­
formulation of double-bind theory. Archives of General
Psychiatry 25:232-39
- 1972. The experience of time. Raport prezentat în cadrul
grupului, American Psychoanalytic Association, decem­
brie 1971, Journal of the American Psychoanalytic As­
sociation 20:650-67
- 1977. On reality: An examination of object constancy,
ambiguity, paradox, and time. In Thought, conscious­
ness, and reality,, vol 2 din Psychiatry and the humani­
ties, editat de J.H. Smith. New Haven: Yale University
Press.
- 1981. Rewiew of Borderline personality disorders, edi­
tat de P.Hartocollis. Journal of the American Psychoan­
alytic Association 23:236-47
- 1983. Challenge and confirmation in ritual action. Psy­
chiatry 46:31-39
Kafka, J.S. și Bolgar, H., 1949. Notes on. the clinical use of fu­
ture autobiographies. Rorschach Research Exchange and
Journal of Projective Techniques 13:341-46.
Kafka, J.K. și Gaarder, K., 1964. Some effects of the thera­
pist’s LSD experience on his therapeutic work. American
Journal of Psychotherapy 18:236-43
Kafka, J.S. și Kafka, M.S., 1983. Timing process and mental
illness. Abstracts, Seventh World Congress of Psychiatry,
Vienna.
Kafka, J.S. și McDonald, J.W., 1965. The latent family in the
intensive treatment of the hospitalized schizophrenic pa­
tient. Current psychiatric therapies, vol 5, editat de J.S.
Masserman, New York: Grune and Stratton.
224 John S. Katka

Kafka, M.S., Benedito, M.A., Blendy, J.A. si Tokola, N.A.,

1986a. Circadian rhythms in neurotransmitter receptors in
discrete rat brain regions, Chronobiology International 3:91-
100.
Kafka, M.S., Benedito, M.A. si Roth, R. H. 1988b. Circadian
rhythms in cathecolamine metabolites and cyclic nucleotide
production. Chronobiology International 3:101-15.
Kafka, M.S., Benedito, M.A., Steele, L.K. si al. 1886c Rela­
tionships between behavioral rhythms, plasma corticosterone
and hypothalamic circadian rhythms. Chronobiology Inter­
national 3:117-22.
Kafka, M.S., van Kämmen, D.P., Klieinman, J.E., Nürnberg­
er, J.I., Siever, L.J., Uhde, T.W., §i Polinsky, R.J. 1980. Al­
pha-adrenergic receptor function in schizophrenia, affective
disorders and some neurological diseases. Communications
in Psychopharmacology 4:477-86.
Kafka, M.S., Wirz-Justice, A., §i Naber, D., 1983. Circadian
rhythms in rat brain neurotransmitter receptors. Federation
Proceeding 42:2796-2801.
Kandell, E.R. 1983. From metapsychology to molecular biol­
ogy: Explorations into the nature of anxiety. American Jour­
nal of Psychiatry 140:1277-93.
Klüver, H. 1933. Behavior mechanisms in monkeys. Chicago:
University of Chicago Press.
- 1936. The study of personality and the method of eqiu-
valent and non-equivalent stimuli. Character and Per­
sonality 5:91-112.
Kohut, H. 1971 The analysis of the self. New York: Interna­
tional Universities Press.
Kris, E. 1952 Psychoanalytic exploration in art. New York: In­
ternational Universitie Press.
Laplanche, J. §i Pontalis, J.B. 1967. The language of psycho­
analysis. Traducere de D. Nicholson-Smith, New York: Nor­
ton, 1973
LeFever, H. 1961. To antipodes and back: Some observations
on the LSD experience. Lucrare prezentatä la simpozionul
din Chestnut Lodge, Rockville, Maryland
 Referințe bibliografice 225

Lichtenstein, H. 1974 The effect of reality perception on psy­

chic structure: A psychoanalytic contribution to the prob­
lem of the „generational gap“. In Annual of psychoanaly­
sis, vol.2. New York: International Universities Press.
Lidz, T. si Fleck, S. 1960. Schizophrenia, human integration,
and the role of the family. In The etiology of schizophre­
nia, editat de D.D. Jackson. New York: Basic Books.
Loewald, H.W. 1960. On the therapeutic action of psycho­
analysis. International Journal of Psycho-analysis 41:16-33
- 1962. The superego and the ego ideal. II. Superego and
time. International Journal of Psycho-analysis 43:264-
68.
- 1971. Some considerations on repetition and repetition
compulsion. In Papers on psychoanalysis. New Haven:
Yale University Press, 1980.
- 1979. The waning of the Oedipus complex. In Papers on
psychoanalysis. New Haven: Yale University Press, 1980.
Longuet-Higgins, H.C. 1968. The non-local storage of tempo­
ral information. Proceedings of Royal Society, London
171:327-34.
Longuet-Higgins, H.C., Willshaw, D.G., §i Buneman, O.P. 1969.
Non-holographic associative memory. Nature 222:960-
. 62.
- 1970. Theories of associative recall. Quarterly Rewiew
of Biophysics 3:223-44.
Luby, E.D., Cohen, B.D., Rosenbaum, G., Gottlieb, J.S., §i Kel­
ley, R. 1959. Study of a new schizophrenomimetic grug
- Semyl. AMA Archives of Neurology and Psychiatry 81:363-
69.
Malcolm, J. 1987, 20 Aprilie. Reflections: J’appeile un chat "
un chat. New Yorker, pp. 84-102.
Mandell, A., Knapp, S., Ehlers, C. si Russo, P., 1982. The sta­
bility of constrained randomness: Lithium prophylaxis at
several neurobiological levels. In The neurobiology of the
mood disorders, editat de RM. Post.si J.C. Ballenger, Bal­
timore: Williams and Wilkins.
226 John S. Katka

Meyer, J.S., Greifenstein, E, și Devault, M. 1959. A new drug

causing symptoms of sensory deprivation. Journal of Ner­
vous and Mental Disease 129:54-61.
Modell, A., 1968 Object love and reality. New York: Interna­
tional Universities Press.
Monod, J. 1972. Chance and necessity. New York: Random
House.
Murray, H.A. 1938. Exploration in Personality. New York: Ox­
ford University Press.
Nagel, E. și Newman, J.R. 1958. Godel’s proof. New York:
New York Univesity Press.
Noble, D. 1951. A study of dreams in schizophrenia and allied
states. American Journal of Psychiatry 107:612-16
Novey, S. 1955. Some philosophical speculations about the
concept of the genital character. International Journal of
Psycho-Analysis 36:88-94.
Olson, D.H., 1969. Empirically unbinding the double-bind. Lu­
crare prezentată la întâlnirea anuală a American Psycho­
logical Association, Washington D.C.
Omstein, R.E., 1969. On the experience of time, Baltimore:
Penguin Books.
Pollard, J.C., Bakker, C., Uhr, L. și Feuerfile, D.F. 1960. Con­
trolled sensory input: A note on the technique of drug eval­
uation with a preliminary report on a comparative study of
Sernyl, psilocybin si LSD-25. Comprehensive Psychiatry
1:377-80.
Pribram, K.H. 1986. The cognitive revolution and mind/brain
issues. American Psychologist 41:507-20.
Prigogine, I. 1976. Order through fluctuation: Self-organiza­
tion and social system. In Evolution and consciousness:
Human systems in transition, editat de E.Jantsch si C.H.
Waddington. Reading, Mass.: Addison-Wesley.
Rabin, M. 1977. Handbook of mathematical logic, part C. Am­
sterdam: North Holland
Rabin, M. și Halpern, J. 1987. Logic to reason about likehood.
Artificial Intelligence 32, nr. 3:379-405
 Referințe bibliografice 227

Ranged, L. 1981. From insight to change. Journal of Ameri­

can Psychoanalytic Association 29:119-41
Rapaport, D. 1960. The structure of psychoanalytic theory.
New York: International Universities Press
Reiser, M.F., 1984. Mind, brain, body: Toxard a convergence
of psychoanalysis and neurobiology, New York: Basic Books.
Ringuette, E.L. și Kennedy,T. 1966. An experimental study of
the double-bind hypothesis. Journal of Abnormal Psychol­
ogy 71:136-41
Rose, G.J. 1980. The power of form: A psychoanalyc approach
to aestetic form. New York: International Universities Press.
Rose, S.R. 1980. Can the neurosciences explain the mind?
Trends in Neurosciences 23:2-4.
Ryder, R.G. 1966. Two replications of color matching factors.
Family Process 5:43-48.
1968. Husband-wife dyads versus married strangers. Family
Process 7:233-38.
1969. Three myths: Brief ruminations on interaction proce­
dures while contemplating the color matching tests. Lucrare
prezentată la întâlnirea anuală a National Council on Fam­
ily Relations, Washington D.C.
1970. Dimensions of early marriage. Family Process 9:51-68.
Ryder, R.G. și Goodrich, D.W., 1966. Married couples’ re­
sponses to disagreement, Family Process 5:30-42.
Ryder, R.G., Kafka, J.S. și Olson, D.H. 1971. Separating and
joining influences in courtship and early marriage. Ameri­
can Journal of Orthopsychiatry 41:450-64.
Sandler, J. și Joffe, W. 1967. The tendency to persistence in
psychological function and development, with special ref­
erence to fixation and regression, Bulletin of the Menninger
Clinic 31:257-71.
Sandler, J. și Rosenblatt, B. 1962. The concept of the repre­
sentational world. Psychoanalytic Study of the Child 17:128-
45.
Sartre, J.P. 1960. Search for a method. Traducere de H.E. Barnes,
New York: Knopf, 1967.
228 John S. Kafka

Savage, C., 1955. Variations in ego feeling induced by d-ly-

sergic acid diethylamide (LSD-25). Psychoanalytic Rewiew
42:1-16.
Schachtel, E.G. 1947. On memory and childhood amnesia. Psy-
chiatiy 10:1-26.
Schilder, P., 1935. The image and appearence of the human
body. New York: International Universities Press, 1950.
Schizophrenia costs U.S. billions; more research, better care
needed. 1986, 19 decembrie, Psychiatric News, p. 8
Schultz, C.G. Kilgalen, R.K., 1969. The treatment course of
a disturbed patient. In Case studies in schizophrenia. New
' York: Basic Books.
Searles, H.F. 1960. The non-human environment in normal de­
velopment and in schizophrenia. New York: International
Universities Press.
- 1965. On driving the other person crazy. In Collected
papers on schizophrenia and related subjects. New York:
■ International Universities Press.
Smith, J.H. 1976. The psychonanalytic understanding of hu­
man freedom: Freedom from and freedom for. Journal of
the American Psychoanalytic Association 26:87-107.
- 1983. Rite, ritual and defense. Psychiatry, 46:16-30.
Squire, L.R., 1986, 27 iunie, Mecanisms of memory. Science
232:1612-19.
Stein, M.I. 1949. Personality factors involved in temporal de­
velopment of Rorscharch responses. Rorschach Research
Exchange and Journal of Projective Techniques 13:355-414.
Stierlin, H., Wynne, L.C. §i Wirsching, M., editori, 1983. Psy­
chosocial intervention in schizophrenia. Berlin: Springer-
Verlag.
Stimimann, F. 1947 Das Kind und seine früheste Umwelt. Psy­
chologische Praxis, vol.6. Basel: Karger.
Stone, L., 1986. Psychoanalytic observations on the patholo­
gy of depressive illness: Selected spheres of ambiguity or
disagreement. Journal of the American Psychoanalytic As­
sociation 34:329-62.
 Referințe bibliografice 229

Strachey, J. 1934. The nature of the therapeutic action of psy­

choanalysis. International Journal of Psycho-Analysis 15:127-
59.
Thoma, H. K„chele, H. 1987. Principles, vol.l din Psycho­
analytical practice. Traducere de M. Wilson si D.Roseveare,
New York: Springer-Verlag.
Turner, V. 1977. Process, system, and symbol: Anew anthro­
pological synthesis. Daedalus 106, nr. 3:61-80.
Unger, S.M. 1963. Mescaline, LSD, psilocybin, ans personal­
ity change: A rewiew. Psychiatry 26:61-80.
Vonnegut, K.Jr. 1969. Slaughterhouse-Five, New York: Delta
Wallerstein, R. S. 1973. Psychoanalytic perspectives on the
problem of reality, Journal of the American Psychoanalyt­
ic Association 21:5-33.
Watzlawick, P., Beavin, J.H., §i Jackson, D. 1967. Pragmatics
of human communication, New York; W. W. Norton.
Westerlundh, B. §i Smith, G. 1983. Percept-genesis and the
psychodynamics. Psychoanalysis and Contemporary Thought
6:597-640.
Whitehead, A.N. §i Russell, B., 1910. Principia mathematica
Cambridge: Cambridge University Press.,
Wilson, E. 1975. Sociobiology. Cambridge: Harvard Univer­
sity Press
Winnicott, D.W. 1958a Transitional objects and transitional
phenomena. In Collected Papers. New York: Basic Books.
- 1958b Hate in the countertransference. In Collected Pa­
pers. New York: Basic Books.
Wynne, L.C., Ryckoff, I.M., Day, J. Hirsch, S.I. 1958. Pseudo­
mutuality in the family relations of schizophrenics. Psy­
chiatry 21:205-20.
 INDICE ALFABETIC

Abstracție 50-51, 53-55, 57-59, 65-66, 68, 93, 95, 160, 178
Activitate motrice, 82
Acțiune autonomă, 104, 126, 173
Afect, 26, 108, 201
și experiența timpului, 21, 28
Aleator, 31-32, 207, 215
Alienare vezi și înstrăinare, 66, 69,124,175
Ambiguitate, 24, 65, 67, 171, 177, 223, 228
toleranță și intoleranță la, 23, 50, 55, 60-62, 66-67,124,193-194,215
și dihotomia înăuntm-în afară,
și dihotomia însuflețit-neînsuflețit, 59,105
și experiența déjà vu, 62, 64, 93
și problema granițelor, 174-175
și straniul 62, 93
și teoria dublei legături, 50, 140
Ambivalență, 59, 65, 68,175-176
Amestecul senzorial vezi sinestezie, 64, 72
Amnezie infantilă, 63
AMP, 138
Animale și ritualizarea, 118, 169,171, 174-175, 204
Antropologie, 166, 168
Anxietate, 18, 38, 93, 106, 169, 198
Aproprierea (dreptului), 22, 113, 211
Arieti,S, 42-43, 157, 219
Arlow, J, 92-93, 219
Artiss, K. L., 42
Autobiografii viitoare (AV), 35-36, 38

Bateson, G., 51, 53, 56, 219

Bergson, Henri, 16, 208
Biologie, 18,169
și definiția organismului, 21
și funcțiile creierului, 204-205
și psihologie, 18
și tratamentul schizofreniei, 19, 131-133
232 John S. Katka

Borderline, tulburări, 18, 105, 116, 125, 127-128, 147, 194-197, 210-211,
221
Borges, Jorge Luis, 95-96, 220
Boring, E. G., 29, 220
Bowen, Murray, 184, 188, 220

Căsătorie, 165,168,183
Cazuri,
Andrew John M., 149
Anna, 63, 89,112
Bernard, 52, 60
D-na A., 106-133
D-na W., 189-190
D-nul Brown, 34, 180
Dorothy L., 133-140, 150-151, 153, 156, 162, 178-179
D-ra R, 141-145
Eleanor M., 147-149
Mary, 42, 48, 59, 62-63, 116-119, 123
Michael, 152
Peter, 74,156
Robert S., 151-154
Susan, 52,60
Catâtonie, 83, 136, 138, 156
Categorii (tipuri) logice, 50, 75, 81, 86
Cauzalitate, percepții, 64, 205
Clivaj, 66, 196, 211
Codare, 32, 34
Cogniție, 15, 26, 201, 205
Compartimentare senzorială, 19, 63, 64, 72, 89, 98, 194
Comprehensiune, 14-15, 42, 45, 61, 68,146, 160
Compulsie, 166-167,180
Condensare, 20-21, 33-34, 147, 168, 182, 213
Conflict, 19, 25, 38-39, 50, 53-54, 65-66, 71, 104-105, 125, 127, 149, 151,
160,171,182,187,195,197-199,201-202
Constanța obiectului, 17, 28, 41, 69-72, 96-97, 109, 154-155, 159-161,
173, 200
în schizofrenie, 131,154-155, 159
 Indice 'alfabetic 233

și ambivalența, 65, 68
și echivalența subiectivă, 96
și recapitularea perceptuală, 20, 94, 98,109, 145, 160
Conștiința, 22, 25, 33, 73, 82, 85-86, 90, 110, 170, 192, 196, 206-208
Contradicții, 54, 58-59, 65, 68
Contratransfer, 25, 67, 101, 116, 182, 123-124, 127, 129, 195, 197
Copii vezi și Dezvoltarea copiilor și ambiguitatea, 35, 46, 49, 51,
83, 87, 89, 103, 106, 111, 123, 129, 133-134, 136, 159, 170, 208
Curtate, 68

Defensive, operații (manevre), 30, 60, 93,105,159-160, 202, 206

Déjà vu, 28, 62-66, 69, 112, 200
Delir, 49, 53, 70, 75, 134, 139, 147,149, 155
Depersonalizare, 66, 93
Depresie, 18, 32, 37, 106, 194, 198, 200-204, 209-210, 218
Deprivare senzorială, 82-83
Derealizare, 13, 64, 89, 91, 98, 112
Dezorientare temporală masivă, 29, 31
Dezvoltarea copilului și ambiguitate, 24-25, 50, 62, 66-67
Diagnostic, 20, 25, 90, 101, 131, 133, 147, 149, 152, 193-197, 210-212
Disonanță, 55, 57, 65-66
Dispoziție, 31-32, 35, 54, 76, 90-91, 161, 174, 210-211
Dubla legătură, 23-24, 26, 41,140, 215

Echivalența subiectivă, 44-46, 58, 69-72, 96-97,158,160,182,189,190,

196, 200, 205
și ritual, 165
și schizofrenie, 154-155, 159
și timp, 131
vezi și constanța obiectului, 96
Eissler, K., 149—150, 220
Epistemologie, 13,15-17, 106,193, 217
Erikson, Erik, 170-171, 173-176, 179, 181, 190-191, 220
Erlebnistyp, 80
Etnice, grupuri, 191
Eu, 47, 71, 76, 94, 99, 126, 158, 172-173, 192, 194
control, 82, 88, 194
234 John S. Kafka

executiv, 94, 96, 194

slăbiciune, 110, 211
Stări ale, 22, 45, 73, 82, 88, 98, 135, 194, 196, 210
versus sine, 102, 172
Eutate, 64, 66
Eu-ceilalți, distincția vezi distincția Înăuntru-în afară, 20, 129,
173-174, 176, 208
Experiență, 20-23, 28-29, 31-38, 40, 42, 44, 47-48, 51, 54-55, 57-60,
62-68, 70-74, 76-80, 84-90, 92-101, 103-106, 110, 112, 114, 116,
120-122, 126, 128, 132, 140, 143-144, 147, 149, 152, 196, 206, 213
Experiența corporală, 43, 85
Exteropercepție, 83

Familie, 24, 60-61, 183

dinamica familiei și terapia individuală, 142-143
terapie, 120,142
Fedem, Paul, 22, 34, 47, 130, 132, 136, 140, 194, 196, 211, 220
Fenomene de comutare, 22, 36, 53, 55,162, 209
Ferenczi, S., 92,132, 222
Fizică și psihologie, 21, 41, 70, 169, 213
Folie ă deux, 49
Freud, Anna, 71
Freud, Sigmund, 28, 62, 68, 70, 84, 92-94, 99, 112, 149, 172, 213, 217-218,
220
Fromm-Reichmann, Frieda, 47, 53
Funcție, 14, 17, 35, 39, 66, 70, 82, 97, 103, 105, 123, 146-147, 153, 158,
168, 173, 179-181, '184-185, 198, 203

Gaarder, Kenneth, 10, 71, 74, 79, 81-87, 220

Gabel, Joseph, 170-171, 174, 177-178, 212, 221
Godel, Kurt, 24, 56,-57, 94-95, 215, 217, 221
Goodrich, D.W., 66, 220, 226
Granița individ-grup, 174
Granițe, problema,
în afară-înăuntru, dihotomia, 20, 127, 129, 165, 176, 196, 199, 208
spațiu timp, dihotomia, 119, 214
vezi și însuflețit-neînsuflețit, dihotomia, 199, 208, 210
 Indice alfabetic 235
Granuiație temporală, 33, 39-40, 98
Green, André, 53,149, 221
Greenspan, 109

Hartmann, H., 69, 172, 220, 222

Hebefrenie, 78, 81,197

Identitate, formare, 42, 46-47,163

și fuziune, 44-46, 49
Ideologie, 170-171, 178, 212, 221
Individuație, 53, 66-67, 94,123-124
Interopercepție, 83

împachetări în cearceafuri reci și umede, 47, 77, 138,142,156

împlinirea dorințelor, 147
Înăuntru-în afară, dihotomie și ritual, 20,129,127,165,176,196,199,
208, 210, 214, 216
însuflețire, 199
Însuflețit-neînsuflețit, dihotomie, 199, 208, 210
probleme de discriminare și de graniță, 127, 129, 165, 176, 196,
199, 208
și LSD, 72-81
și realități multiple, 181
și repetiție, 166
și ritual, 165
și tulburări narcisice și borderline, 105,116,125,127-128
înstrăinare, vezi și Alienare, 31-32, 65, 69, 170, 175
învățare, 22, 43, 109
specifică unei stări de conștiință, 22, 193,196, 210

Kăchele, Horst, 9, 217

Kafka, John S., 24, 29, 30, 32, 35, 40, 48, 58-59, 63, 65, 69, 71, 74, 79,
116, 153, 157, 159, 168, 195, 200
Kafka, Marian, 10, 138, 200, 204
Kandel, Eric, 214, 224
Kennedy, T., 59-60, 227
Kemberg, Otto, 195-196, 211
236 John S. Katka

Kliiver, Heinrich, 16, 44, 58, 69, 71,132, 158, 224

Kohut, H., 171, 224

Laplanche, J., 172-173,192

Lichtenstein, H., 70-71, 225
Loewald, Hans, 9, 21, 70, 95, 98, 102-103, 110, 170, 204-205, 225
despre regresie, 28,115
despre repetiție, 28,166
Longuett-Higgins, Hugh, 169-170, 199-200, 203, 205, 225
LSD, 72-81

Malcolm, Janet, 217, 225

Mandell, Amold, 209, 225
Maniaco-depresivi, 210
Mărimea organismului, 203
Mecanisme disociative, 148
Mediu în genere anticipat, 69, 201
Memorie, 18, 88, 132, 170, 200, 203-204
Mituri familiale, 60-62, 65
Moarte, vezi Însuflețit-neînsuflețit, dihotomie, 20, 27, 30, 63, 76,
104-105, 107-108, 113, 118-119, 121, 165, 168-169, 180-181, 206, 208
Modell, Amold, 204, 226
Monod, Jacques, 207, 226
Murray, H.A., 38,168, 226'

Nagel, E,, 57,226

Narcisism, 116,125, 127, 149,195
Naționalism, 191
Neînsuflețite 20, 22-23, 26, 59, 62, 664, 76, 81, 102, 104-105, 110, 112,
116-117, 124-126, 129, 181, 191, 195-196, 205, 208-214
Nevroze, 108, 148,195
„Ne-eutate“ (ne-eu, nu-eu) 71,120,124
Newman, J. R., 56-57, 226
Noble, Douglas, 146, 226
Novey, S., 70
 Indice alfabetic 237

Obiecte
neînsuflețite vezi Însuflețit-neînsuflețit, dihotomie, 22,104,123,
208, 212 •
tranziționale, 116-117,121-124,130, 212
Oboseala analistului, 127-128
Obsesii, 154, 167
Optimism, 38
Omstein, R.E., 31, 226

Paradox, vezi și ambiguitate, 26, 46-52, 54-61, 65-68, 92, 94-98,105,

138,165,172,175,177,193,215
Părinți
și ambiguitate, 34-35, 42, 50-51
PCP, 82, 99
Percepție, 14-15, 17-18, 24, 41, 69, 83
natura de fluid static a percepției, 10, 43
percepția timpului, 80
recapitularea ontogeniei, 20-21, 94
și constanța obiectului, 104,109
și Semyl, 83-88, 93
Performance ari, 182,192
Personalități multiple psihotice, 142
Pontalis, J. B., 172-173,192
Practică clinică 15, 25-26, 98, 126, 129, 165, 184, 197, 203
Praxis, 113-116, 209-210, 228
Pribram, Karl, 132, 226
Prigogine, Ilya, 22, 26, 209, 226
Problema psihic-corp, 18, 21, 225
Proces, 23, 25, 93-94, 113-115, 194, 209-210
Programare interpersonală, 31, 58
Pseudoanimism, 112
Psihanaliză, 16, 25, 28, 71
psihanaliza pacienților schizofreni, 131-164
și schimbare, 104-130
și timp, 27-40, 94
vezi și Terapie, 14-15, 17, 22, 33, 35
Psihic: structuri, 14, 19, 22, 70, 78, 85, 102-104
238 John S. Kalka

și timp, 31, 94-95, 97-98

Psihofarmacologie, 131,133
Psihologia eului, 171
Psihotrope vezi LSD Semyl, 69-100
Psihoze, 25, 30, 88, 125, 127-128, 132, 141, 145-146, 149, 151-153, 157,
195, 198, 211
droguri psihotrope, 69-100
și însuflețit-neînsuflețit, dihotomie, 128-129, 165,176, 196, 208
tratament, 16

Rabin, Michael, 25, 226

Rangell, L., 103, 227
Rapaport, David, 103,173, 227
Realități multiple, 41, 49, 181, 193-217
și dihotomia spațiu-timp, 181
și psihotrope, 69-100
și ritual, 163, 167
și teoria dublei legături, 41, 49
și terapeutul, 190
Realitate
constructe, 17, 20, 24, 27,37, 42
în visele psihoticilor, 26, 145, 149,151,154
și dihotomia însuflețit-neînsuflețit, 22, 48-49, 101-130
și echivalențe subiective, 17, 58, 66
Recapitulare, vezi percepție, 20, 94, 98, 109, 145, 154, 159-161, 173,
181, 193, 199-200, 214, 217
Regresie, 28, 46-47, 95, 103, 110, 115, 126, 129, 181-182, 212
Reificare, 19, 202, 170, 192, 213
Reiser, Morton, 132, 227
Religie, 142, 169, 177, 183,
Repetiție, 25, 28, 73, 91, 96, 166-167, 177
Reprezentare de sine, 53, 71
Ringuette, E. L., 59-60, 227
Ritual și comportament ritualizat, 165-192
Roeder, Helgard, 143
Rogers, Cari, 17
Roluri, 48, 97, 108
 Indice alfabetic 239

Rose, Gilbert, 23, 227

Rose, Steven, 132, 227
Russell, Bertrand, 55-57, 215, 229
Ryder, R.G., 10, 51, 66, 68, 227

Sadomasochism, 118,124
Sartre, Jean-Paul, 113,115, 209-210, 227
Scanare, 97,173,201
Schilder, P., 34, 130 228
Schimbare structurală, 106-130
Schizofrenie, 131-164
Schulz, Clarence G., 130,146-147
Searles, Harold, 58, 195, 228
Semnificație, 14, 44-45, 50, 172, 182, 191, 195, 199, 206, 207, 211
și déjà vu, 69, 78
și hazard, 116, 128, 206, 216
și schizofrenie, 155,167
și timp, 170
Senzație corporală a eului, 130
Semyl, 81-99
Sinestezie, 19, 63-64, 69-100, 112
Soți, 10, 35, 37, 39, 61, 66, 106-108, 110, 118, 134, 148, 151, 180, 189-190,
197
Spațiu vezi Reificare, 102, 170, 192
Spațiu-timp, dihotomie, 119,124
Stări pulsionale, 98, 201
Stone, Leo, 201, 218, 228
Straniu, 32, 64. 93, 110, 112
Structuri reprezentaționale, 109, 126, 129
Subiect-obiect, distincția, 71, 75
Subiect-predicat, distincția, 43

Terapeut
efectul psihotropelor asupra muncii terapeutului, 72-89
în calitate de obiect constant în tratamentul schizofreniei, 16,
115,
nevoia de o mai largă viziune a realității, 14, 24
: hü John S. Katka

și familia pacientului, 187

și realități multiple 39-42, 47-48,195-197, 210-213
și toleranța pentru paradox și ambiguitate, 23
Terapie
și diagnosticul, 101-120
și recunoașterea realităților multiple, 193-218
și schimbarea, 101-130
și sinestezia, 63-64, 69-100
Thomä, Helmut, 9
Timp
ca urzeală a minții, 173
și constanța obiectului, 159-160
și echivalența subiectivă, 58, 72,131
și studiul psihicului, 170-173
Timp-Spațiu, dihotomia, 199, 214
și realități multiple, 181
și ritual, 169 .
Transfer, 45,108, 149, 188, 210
Transmitere intergenerațională de tip roată-dințată, 173
Traumă, 20, 37, 80. 124, 146, 147, 187
Turner, Victor, 169, 229

Überschnappen, 209

Validare consensuală, 70, 93,160

Viață, vezi însuflețit-neînsuflețit, dihotomie, 23-24, 30, 38, 62, 66,
84, 91, 96, 102, 105, 110-111, 117-119, 121-122, 132-133, 136, 165-166,
170, 181-182, 197, 216
Vise, 13, 26, 28, 79, 122, 132, 145-146, 148-155
funcția evacuatoare a, 146

Wallerstein, R. S., 70, 229

Watzlawick, P., 54, 229
Whitehead, Albert North, 55-57, 229
Wiimicott, D. W., 22-23, 62, 120-124, 212, 229