Te salut, dragă A.

(SUA astăzi)
Oxford – Riposta a început
Socialismul și echitatea socială
Manipularea pentru toți sau Fereastra Overton

Te salut, dragă A.
           
           Aseară am vorbit la telefon şi mi-ai pus o mulţime de întrebări despre ce se
întâmplă la noi în Statele Unite. Nu am putut să-ţi răspund pe loc la toate şi de
aceea m-am hotărât să-ţi scriu această scrisoare lungă şi să-ţi explic cum văd eu
lucrurile dinăuntru. În cei aproape 43 de ani trăiţi în America cred că am învăţat să
înţeleg americanii şi această ţară, atât de remarcabilă cândva.
          Voi începe cu un mic excurs istoric. Statele Unite au abolit sclavia în 1865, la
patru ani după abolirea iobăgiei în Rusia. Totuşi, segregarea rasială în America a
mai dăinuit destul de mult timp, până nu a fost înlăturată legislativ 100 de ani mai
târziu, în 1964. De înlăturat au înlăturat-o, dar practic, mai ales în statele din sud,
segregarea a mai continuat aproape 10 ani. Treptat, mai ales după marşurile
paşnice ale leaderului negru Martin Luther King, ea a început să tindă către zero. În
toţi anii vieţii mele în America nu am observat şi nu am auzit VREODATA ceva
împotriva negrilor. A spune ceva negativ despre negri se considera de mauvais ton,
cel puţin în cercurile în care mă învârteam eu, iar la TV sau în presă acest lucru era
de neînchipuit. Antipatia rasială, bineînţeles, există, dar doar la nivel cotidian –
totdeauna cineva nu iubeşte pe altcineva: pe negri, pe evrei, pe chinezi etc. N-ai ce-i
face- aşa e natura umană. Dar la nivel de stat, nici pomeneală de aşa ceva. Cum a
zis cu altă ocazie Plehanov, “ca să îndrepţi un băţ strâmb, trebuie să-l strâmbi spre
partea opusă”. Şi iată că l-au strâmbat. În 1965 preşedintele liberal Johnson a
instaurat Affirmative action (acţiunea afirmativă) – o denumire efemeră care
stabileşte avantaje ale negrilor în faţa albilor la obţinerea unui loc de munca, la
studii, primirea unor alocaţii ş.a.m.d. Adică a introdus “discriminarea pozitivă”
sau segregarea pe invers. De aici a pornit totul şi nu s-a mai oprit.
          Negrii, o etnie harnică până atunci, au intrat pe regimul gratuităţii, pe “moca”:
mame de culoare primeau alocaţii pentru fiecare copil şi ca atare se străduiau nu să
muncească, ci să facă copii cu oricine şi cât mai des. Nimeni n-a stat să educe plozii
numărul cărora creştea şi care nu aveau niciun chef să studieze. Trăiau pe alocaţii
în apartamente - “project” gratuite. De-abia ajunşi la maturitate, aceşti copilaşi
făceau la rândul lor alţi plozi, la fel de analfabeţi, debusolaţi şi incontrolabili,
întretinuţi de stat. Criminalitatea a crescut în populaţia de culoare: droguri, bătăi, jaf
armat, omucideri.
          “Moca” e un drog puternic. Perverteşte şi formează o mentalitate de înrobire,
de dependenţă totală faţă de donator.
          În SUA există două partide de bază: cel democrat şi cel republican. În sec.
XIX, partidul democrat era partidul proprietarilor de sclavi sudişti, al Ku-Klux-
Clanului, al linşajelor şi al segregării. În contrapondere, partidul republican al lui
Abraham Lincoln a luptat în războiul civil din 1861-1865 împotriva sudiştilor pentru
abolirea sclaviei. Cele 4 milioane de sclavi negri nu au aparţinut decât democraţilor.
Niciodată vreun republican, în Nord sau în Sud, nu a fost proprietar de sclavi.
          Acum 27 de ani, când fadul şi plicticosul preşedinte republican George Bush
Sr. a fost înlocuit de tânărul şi carismaticul Clinton, democraţii au ajuns în sfârşit la
putere. Puterea e o chestie seducătoare, îmbătătoare şi odată ce ai obţinut-o, vrei s-
o păstrezi pe vecie. Cei opt ani ai lui Clinton la Casa Albă au fost pentru democraţi o
vreme de extaz, dar cum nu sunt de loc proşti, au privit către viitor şi au început să
caute metode pentru a rămâne la putere cât mai mult, chiar cu speranţa la
definitiv.        
            Şi au găsit metoda.
          Aici ne apropiem de problema majoră a Americii – de groapa în care aceasta
a căzut şi din care, din păcate, nu văd deocamdată vreo cale realistă de ieşire.
          În Declaraţia Independenţei din 1776 a fost stipulat faptul că au drept de vot
doar proprietarii de pământ. Când Washington a fost ales preşedinte, doar 6% din
populaţie puteau să voteze. În 1870 au primit drept de vot toţi bărbaţii, indiferent de
rasă, în 1920 – toate femeile, iar în 1964, al 24 lea amendament la Constituţie a
permis votul oricui, chiar dacă nu e plătitor (plătitoare) de impozite, adică nu
lucrează. Chiar asta e groapa în care s-a prăvălit ţara. Acest amendament
înseamnă că orice gură-cască ce nu lucrează nicăieri şi nici nu doreşte să lucreze
are acelaşi drept de vot ca mine, care am lucrat în Statele Unite din prima zi a vieţii
mele americane şi până la pensie.
          În alegeri toţi sunt egali, indiferent de valoare şi contribuţie. În dreptul general
electoral (un om-un vot) democraţii au şi văzut bagheta magică (ca la noi!). Pentru
putere e nevoie de cât mai multe voturi, de aceea toată istoria ulterioară a ţării e o
luptă aprigă pentru voturi, pentru formarea electoratului. Ca partid al conservatorilor
şi antreprenorilor, republicanii s-au străduit să câştige voturi prin dezvoltarea
economiei şi ridicarea nivelului de trai, adică printr-o metodă de modă veche –
câştigul voturilor. La pol opus, democraţii au înţeles că e mai simplu să cumperi
voturi, decât să le câştigi. “Să cumperi” nu în sens direct, bineînţeles – ar fi ilegal, ci
în sens figurat: să cumperi voturi prin gratuitate, oferind tot felul de privilegii: locuinţe
la preţ redus, alocaţii băneşti, medicină gratuită, ipoteci ieftine, tot felul de pomeni,
introducerea în ţară a milioane de imigranţi semianalfabeţi ş.a.m.d.
          Evident, un om care primeşte totul gratis îşi va susţine donatorul, adică
va deveni total dependent de el, aşa cum un animal din grădina zoologică
devine sclavul celui care îl hrăneşte.
          “Moca” costă mulţi bani; de unde să-i procuri? Doar copleşindu-i cu impozite
pe cei care muncesc. De aceea programul de partid al democraţilor a devenit re-
repartizarea averilor, cu alte cuvinte, “a deposeda şi a re-împărţi”, vechea lozincă
a comuniştilor. Astfel, partidul democrat a luat-o spre stânga. Foştii proprietari de
sclavi au hotărât să se întoarca în trecut şi să înrobească toată populaţia americană,
de data asta indiferent de rasă şi culoare. Noi doi am trăit sub dominaţia sovietică şi
înţelegem foarte bine că am fost sclavii sistemului. Proprietarul de sclavi, stăpânul
era statul. Ei bine, exact această orânduire le e dragă democraţilor stângişti
americani; e chiar scopul lor.
          Republicanii au înţeles ţelul democraţilor abia către sfârşitul preşedinţiei lui
Clinton şi s-au apucat activ de alegeri, dar au dat-o în bară cu candidatul: preşedinte
a devenit Bush Jr, o personalitate cu totul mediocră. A stat la Casa Albă opt ani şi a
făcut atâtea greşeli stupide, încât toată ţara a rămas cu gura cascată. Pe acest val
de nemulţumiri Obama a devenit preşedinte. Prostovanii liberali suspinau înduioşaţi
şi încântaţi: “Cât e de simbolic faptul că am scăpat de rasism şi am ales un
preşedinte de culoare!” Nu realizau faptul că rasismul cotidian nu dispăruse, ci se
schimbase – devenise din alb, negru.
          Încă pe vremea lui Bush Sr. stânga a realizat că solul puterii trebuie
cultivat din timp, îngrăşat şi arat periodic. Cum învăţa Lenin? Pentru a acapara
puterea, acaparaţi mai întâi poşta, telegraful şi radio-ul.
          Chiar aşa au procedat democraţii, pe obiective contemporane: au acaparat
practic toată mass-media şi industria de divertisment (Hollywood, Broadway, ziarele,
revistele, Google, Facebook etc).
          Educarea generaţiilor tinere a intrat sub oblăduirea profesorilor stângişti din
colegii şi universităţi (pe bani “moca”, sub formă de granturi). A început o spălare a
creierului la tineret de un calibru nemaivăzut. Îmi aduc aminte cum am fost cu
nevastă-mea în 2001 în vizită la fiul nostru, pe atunci student la Berkeley. Ne-a
zis: “Sunteţi naivi şi nu stiţi adevărul; profesorul ne-a explicat tot: nu teroriştii arabi
au distrus cele două turnuri din New York în 11 septembrie, ci CIA, la ordinul lui
Bush”.
                Orice profesor cu nesăbuinţa de avea păreri proprii e dat afară, fără şanse
de a găsi de lucru la altă universitate. Disidenţa e pedepsită aspru, iar libertatea
cuvântului e tăiată categoric şi agresiv, deşi, spre deosebire de Uniunea Sovietica,
disidenţii încă nu sunt arestaţi.
          Dar poate e doar o chestiune de timp? În campusuri, Antifa e activă
(“antifascism”, în noua lor limbă) – aripa războinică de stânga a partidului democrat,
care aminteşte prin acţiunile sale de Gărzile Rosii chineze, de cămăşile marron ale
hitleriştilor şi de cele negre ale mussoliniştilor. Nu ştiu dacă stângiştii au învăţat
lecţiile bolşevicilor sau poate l-au citit atent pe George Orwell, dar au înţeles puterea
redutabilă a cuvântului – lucrul va deveni conform numelui. Astfel, au făurit limba
ipocrită a corectitudinii politice.
          Cuvintele au căpătat sensuri care le convin: infractorii şi hoţii au devenit
“cetăţeni cu morală alternativă”, idioţii - “oameni cu gândire specială”, negrii - “afro-
americani”, retrograzii - “progresişti”, omul cu păreri diferite de cele de stânga e
etichetat “fascist”, fasciştii se chiamă “antifascişti” ş.a.m.d. Acest limbaj nou s-a
dovedit a constitui şinele pe care au hotărât să intre în birocraticul lor… socialism?
Nu, fascism! Poate că asta îţi sună inedit, dar tocmai fascismul clasic e idealul
democratilor. Ca să înţelegi, îţi explic diferenţa economică dintre socialism şi
fascism.
          În socialism, totul în ţară e naţionalizat, adică aparţine statului; statul are
monopol în productie şi e unicul distribuitor al muncii, cum era în URSS.
          În fascism lucrează capitalismul: aproape totul e privatizat, dar statul dictează
ce să produci, în ce cantităţi, pe cine să angajezi, pe cine nu, ce asigurări să
cumperi, ce metode să foloseşti în tratamentul bolnavilor etc. În fascism e nevoie de
o birocraţie de stat masivă ca să poţi ţine capitaliştii pe o lesă scurtă. Aşa a fost în
Italia lui Mussolini, in Germania hitleristă.
          În sfere sociale si politice, fascismul şi socialismul sunt fraţi gemeni, dar în
sfera economică, fascismul, datorită capitalismului, e mai eficient, de aceea se
poate spune: fascismul (şi nu comunismul!) e stadiul superior al socialismului. Asta
e şi visul democraţilor stângişti – să transforme SUA într-un stat fascist, deşi ei nu
gândesc în aceşti termeni despre ei înşişi.
          Obama a început să transpună activ în viaţă acest vis luminos, cu un succes
considerabil. Nu-ţi voi povesti cine a fost şi ce a făcut – toate astea se ştiu şi fără
mine. La început părea că preşedinţia lui era menită să elimine definitiv rasismul şi
să unească ţara. Dar a ieşit exact invers. Rasismul s-a întors pe dos şi s-a îndreptat
contra albilor, iar în politică s-a produs o scindare nemaipomenită între stângişti şi
toţi ceilalţi. În toţi anii vieţi mele americane n-am văzut niciodată atâta ură. Se
destrămau vechi legături dintre prieteni, în multe familii se produceau certuri şi chiar
divorţuri. Eu însumi m-am separat definitiv de câţiva prieteni, după o lungă amiciţie.
            Spre sfârşitul celor opt ani de preşedinţie a lui Obama, tehnologii politici
dezvoltau o trecere lină a puterii către mâinile asociatei şi aliatei sale întru gandire,
Hillary Clinton – o cucoană rea, coruptă până în măduva oaselor şi cu o pofta
arzătoare de putere.
          Şi iată că a venit noiembrie 2016. Nimeni nu se îndoia de victoria lui Hillary
asupra excentricului şi limbutului businessman Trump. Dar nu s-a întâmplat aşa.
Trump a învins într-un mod neaşteptat. Asta mi-a adus aminte de distrugerea
armatei sovietice în 1941. Democraţii s-au îngrozit – construcţia luminoasă a
sistemului lor, care mergea atât de bine sub Obama, s-a clătinat. A tunat şi a
fulgerat. Catastrofă!
          Problema nu e dacă Trump e democrat sau republican, ci faptul că a apărut
ca un hopa-mitică din lumea total necunoscută lor, lumea antreprenoriatului liber. El
nu era câtuşi de puţin legat de birocraţii de la Washington, nu depindea de niciun
partid, deşi formal fusese ales ca republican. Stânga a văzut în el o bombă cu
acţiune lentă şi un distrugător al ordinii lor. Mulţi congressmeni şi senatori democraţi
au refuzat să accepte legitimitatea alegerilor şi nu au venit la instaurarea lui Trump.
Aşa ceva nu se mai întâmplase în America. Pe străzi, cohorte de prostălăi tineri,
spălaţi pe creier, plângeau în hohote, înecându-se în muci, boceau isteric şi-şi
smulgeau din cap părul de culorile curcubeului, fapt pentru care au fost numiţi
”snowflakes”- fulgi de zăpadă care se topesc la primele raze ale soarelui. În stilul
noului limbaj, democraţii l-au numit imediat pe Trump un nou Hitler care a acaparat
ilegal puterea, duce ţara către dictatură şi deci orice metodă de a-l da jos e
justificată şi morală.
          Îţi reamintesc: orice neacceptare a legalităţii schimbării puterii este începutul
unui război civil. Acesta a şi început – deocamdată e un război civil rece între
stângişti şi toţi ceilalti. Rece, pentru că democraţii nu sunt încă pregătiţi pentru o
răscoală armată şi încearcă orice măsură legală pentru răsturnarea lui Trump. Azi,
când au rămas doar vreo patru luni până la alegeri, războiul e în toi. Acum îţi voi
prezenta operaţiunile principale desfăşurate de partidul democrat şi controlate de
sediul subteran principal al democraţilor, cu Obama la conducere.
          Din momentul alegerii lui Trump, scopul principal al democraţilor a devenit
acela de a scăpa de el cu orice preţ şi cât mai repede. Dacă asta nu va reuşi rapid,
e important să nu fie admisă victoria lui în următoarele alegeri. Aşadar, iată
principalele operaţiuni ale războiului civil, deocamdată încă rece, din SUA:
          Mişcarea #me too. Deoarece Trump e un mare iubitor al sexului frumos, au
hotărât ca pentru început să-i vină de hac pe partea asta şi să-i strice reputaţia la
electoratul feminin. Democraţii au organizat şi au pus în mişcare pentru proteste în
masă mulţimi de feministe îngrijorate sexual. Nu ştiau nici ele împotriva cui
protestau. Ori că le violase cineva, ori că această josnicie abia urma, ele protestau
cu ţipete asurzitoare. Simbolul intelectului propriu îl purtau pe cap - căciuliţe roz,
după forma organelor lor genitale: ce e pe cap e şi în cap. De aceste pseudo-dureri,
fetele smintite îl acuzau, bineînţeles, pe Trump, deşi acesta nu se făcuse remarcat
cu vreun abuz. Dar aceste proteste stupide n-au fost decât o încercare stilistică.
          Operaţiunea “Starul porno”. Au găsit-o pe târfa Stormy Daniels, căreia
Trump chipurile îi plătise tăcerea. Au făcut gălăgie mare. Dar rezultatul a fost un
efect de petardă, din care au avut de suferit doi avocaţi escroci - unul din partea lui
Trump şi celălalt - al lui Stormy. Amândoi au ajuns după gratii (ceea ce îmi
încălzeşte inima – totdeauna e plăcut când un avocat ajunge la închisoare), pe când
Trump a trecut prin asta ca gâsca prin apă.
          Operatiunea “Psihopatul”. Se vede şi cu ochiul liber că Trump e o
personalitate excentrică, imprevizibilă, capabilă să-şi jignească chiar şi apropiaţii; pe
deasupra e narcisist şi elefant într-o prăvălie cu porţelanuri. Asemenea preşedinţi nu
au mai existat în SUA şi de aceea stângiştii s-au decis să-l declare psihopat şi să-
l înlăture de la Casa Albă, ca fiind incapabil să-şi exercite atribuţiile datorită
instabilităţii psihice. Au plătit vreo doi-trei psihiatri pentru declaraţii publice, dar şi
operaţiunea asta nu a produs decât o uşoară tresărire a aerului. Neobţinând vreun
succes, democraţii au înţeles că pişcăturile de ţânţar nu le vor aduce izbândă şi s-au
pregătit pentru provocări mai serioase.
          Operaţiunea “Marioneta”. I-au fabricat adversarului Trump un dosar fals, din
care reieşea că ar fi agentul lui Putin şi că joacă după fluierul rusesc. Au început o
investigaţie grandioasă cu procurorul Mueller în frunte. Ruşii spirituali se amuzau:
“se pune Mueller cu Stierlitz al nostru?” În doi ani au interogat zeci de oameni,
au cheltuit 20 de milioane de dolari, dar n-au demonstrat nimic. S-a dovedit că nu e
agent. A ieşit un fâs.
          Operaţiunea “Complotul cu Ucraina”. A existat o încercare de a-l acuza pe
Trump că l-ar fi rugat pe preşedintele ucrainean Zelensky să investigheze
maşinaţiunile financiare din Ucraina ale lui Biden - rivalul său principal în
următoarele alegeri. N-au reuşit să dovedeasca nimic, dar pe propriul lor Biden l-au
pus în bătaia puştii, căci are o muscă mare pe căciula. Atunci democraţii,
exasperaţi, au decis să-i organizeze lui Trump un impeachment pe această
bază. Deoarece sunt majoritari în Congres, au votat impeachmentul, dar ca să-l
scoată din Casa Albă aveau nevoie de minimum două treimi din Senat, ceea ce a
fost din start nerealist. Atunci de ce tot acest tam-tam? Nici ei nu ştiu. Furia întunecă
mintea.
          Operaţiunea “Coronavirus”. Când, în februarie 2020, pandemia
coronavirusului a căzut pe capul întregii planete, democraţii şi-au întrezărit şansa.
Bineînţeles, nu ei au creat pandemia, dar au decis s-o folosească pentru a frâna
boom-ul economic – atu-ul principal al lui Trump la alegerile viitoare. Totuşi Marx a
avut dreptate: economia e baza relaţiilor sociale şi tocmai ea determină tot restul în
viaţa unui stat. Întrucât sub Trump economia a luat-o brusc în sus, democraţii au
priceput că vor reuşi să-l învingă pe Trump în alegeri doar frânând-o cu orice
mijloace. Şi ce mai şansă- pandemia! Toată ţara a fost pusă în carantină. Trump nu
dorea carantină totală, ci una limitată, dar cum aceste chestiuni nu le hotărăşte
guvernul federal, ci guvernatorii statelor, n-a putut face mare lucru în acest sens –
nu are acest tip de putere. În plus, zilnic turna gaz pe foc principalul epidemiolog al
ţării, doctorul Anthony Fauci, un democrat convins. Acesta cerea nu numai
închiderea parcurilor, şcolilor, universităţilor, restaurantelor, ci şi a fabricilor şi
uzinelor. Tot! Iar asta ar fi automat adus un colaps economic şi ţara s-ar fi cufundat
într-o depresiune economică nemaivăzută. Dacă se opreşte producţia, peste câtva
timp (3-4 luni) se sparge lanţul materiilor prime, iar refacerea lui poate dura ani de
zile. E ca şi cum ai tăia arterele unui om încă viu. De aceea, Trump a fost categoric
împotriva opririi industriei şi a încercat cu succes oscilant să-i convingă pe
guvernatori să nu ia măsuri extreme. Multe întreprinderi au continuat să lucreze, în
ciuda ordinelor guvernatorilor. Totuşi, şomajul a urcat la un nivel nemaiîntâlnit de pe
vremea Marii Depresiuni, bursa a luat-o la vale iar democraţii îşi frecau cu
entuziasm mâinile – sufla un vânt prielnic.
          E interesant de remarcat că maxima cotă a îmbolnăvirilor şi a mortalităţii se
observă în statele unde democraţii sunt la putere. Nu pentru că virusul i-ar iubi mai
mult, ci pentru că democraţii sunt manageri mediocri. Mai mult, s-a dovedit că au
mărit în mod artificial mortalitatea, ca să aibă motiv să insiste asupra unei carantine
şi mai stricte şi asupra unei opriri totale a industriei. Astfel, în statul New York,
guvernatorul Cuomo a ordonat introducerea infectaţilor în case de batrâni, ceea ce a
dus la mortalitatea masivă a acestora. Asta e deja crimă, dar e puţin probabil ca
guvernatorul să ajungă după gratii. Ei îşi protejează oamenii.
          Până la urmă Trump a reuşit să convingă multe state să scoată treptat
carantina, oamenii au ieşit la lucru, au început să se redeschidă afacerile şi
economia s-a mişcat de pe punctul de îngheţ; bursa a reacţionat imediat, acţiunile
au luat-o în sus.
          Democraţii au panicat din nou – dacă va continua aşa, în noiembrie economia
se va întoarce la nivelul de dinainte, ceea ce-i bine pentru Trump. Şi deodată, spre
bucuria lor, un nou noroc, de care s-au folosit imediat:
          Operaţiunea “Vieţile negrilor contează”- Black Lives Matter (BLM). În
oraşul Minneapolis s-a întâmplat un eveniment neplăcut. Un infractor înalt şi solid,
drogat pe deasupra, a opus rezistenţă poliţiei, fiind reţinut după o infracţiune.
Poliţistul a folosit o figură-standart pentru cazuri din acestea şi i-a strangulat cu
genunchiul carotida, după care infractorul şi-a dat sufletul. Aici s-au întâlnit două
nenorociri: în primul rând, poliţistul a făcut exces de zel, apăsând infractorul la
pământ timp de aproape 9 minute şi s-a făcut direct vinovat de moartea acestuia; în
al doilea rând, banditul era, cum se spune acum, afro-american. Astfel de întâmplări
nefericite se petrec uneori în America, dar şi în alte ţări. Poliţistul a omorât un
infractor, deşi nu ăsta i-a fost scopul: poate i-a sărit adrenalina peste limite, poate şi-
a pierdut minţile, poate i-au cedat nervii - cine ştie? Nu uita că munca poliţistului nu
e un desert. În fiecare zi are de-a face cu rebuturi ale societăţii, cu risc pentru
propria-i viaţă. Gândeşte-te că nu oricine îşi ia un job ca ăsta – e nevoie de un
anumit tip de caracter, de un nivel înalt de adrenalină în sânge şi de nervi de oţel –
care, de obicei, mai cedează. Sigur că nimic din astea nu justifică ce a făcut
poliţistul şi, de regulă, poliţia face mai întâi o anchetă internă, apoi, dacă există
motive, predă afacerea justitiei. Aşa s-ar şi fi întâmplat, dacă cineva dintre democraţi
nu s-ar fi prins că s-a ivit ocazia mult dorită, care oferă posibilitatea ultimei bătălii
decisive cu Trump. Moartea nămiloiului a fost ocazia ideală pentru a zgudui toată
ţara şi a aduce războiul rece la temperaturi înalte. Tactica unei asemenea zguduituri
e pur provocatoare – nelinişti în masă, neapărat cu jaf, vandalism, abuzuri şi ucideri.
În America, ţară a legii, acestea pot să-l forţeze pe preşedinte să ia măsuri extreme,
de pildă, să activeze garda naţională pentru restabilirea ordinii, ba chiar şi armata-
există precedente istorice. Iar acestea vor duce inevitabil la conflicte armate,
vărsare de sânge, vor apărea revolte şi mai sângeroase – iată o A Doua Revoluţie
Americană. Şi cine va fi vinovat? Desigur, Trump. Tot sângele nevinovat va curge
pe el, între timp vin şi alegerile şi cine va vota un preşedinte cu mâinile mânjite de
sânge? Nu e minunat acest plan?
          Pentru ca planul unei revoluţii să funcţioneze, e nevoie de patru factori
obligatorii:
          - o situaţie revoluţionară (prilej şi combustibil),
          - o lozincă simplă şi clară sau o ideologie incendiară,
          - bani şi, în sfârşit,
          - un leader carismatic.
          Să vedem ce are stânga la îndemână azi.
          Totul e în regulă cu prilejul: nămiloiul negru ucis de poliţistul rasist în sicriul de
aur.
          Combustibilul: tineretul derutat, spălat pe creier şi cu vederi de stânga.
Înmulţeşte toate acestea cu şomajul. Azi, după colegiu, e îngrozitor de greu să-ţi
găseşti un loc de muncă, mai ales dacă eşti specializat în “liberal arts”, adica
umanităţi: e plin de tot felul de arheologi, psihologi, filosofi, teoreticieni ai
emancipării femeii şi ai drepturilor negrilor, actori şi poeţi nerecunoscuţi, istorici
literari şi diverşi alţi “specialişti” inutili, cu datorii mari pentru studii şi fără nicio şansă
de a le plăti. Aceştia sunt marea majoritate. Nimic de zis - un combustibil excelent.
În plus, pentru o combustie de succes s-a descoperit un catalizator puternic-
coronavirusul. De trei luni, milioane de tineri stau acasă în carantină, se plictisesc de
inactivitate, le urcă testosteronul – unde să-ţi reverşi energia şi afectele?
          Cu lozinca la început a fost o bâjbâială. În vremea noastră, figuri ca “pace
popoarelor-pământ ţăranilor” nu mai merg. Nu prea aveai ce alege, iar stânga avea
la mână doar o carte de joc: divergenţele rasiale. Aşa că i-au dat drumul sub forma
simiescului Floyd în sicriul de aur. Nu contează dacă rasismul, în caz că mai există
pe ici-pe colo, e anemic, marginal. Trebuie umflat, făcut din ţânţar armăsar, trebuie
acuzaţi bărbaţii albi de toate necazurile populaţiei de culoare şi iată bulgărele  de
zăpadă care porneşte la vale. Mai întâi negrii împotriva poliţiei, apoi toţi împotriva
tuturor şi iată, dăm foc ţării şi cu focul ajungem şi la alegeri.
          În ceea ce priveşte banii, nu sunt probleme. Milionarii de stânga şi miliardarii
din Silicon Valley le fac donaţii uriaşe democraţilor. Iar Soros cu miliardele sale şi
ura împotriva Americii? Punga lui e mereu deschisă pentru plata agitatorilor,
demonstranţilor şi organizatorilor dezordinii şi vandalismului. O mare masă de
prostovani donează organizaţiei BLM- Black Lives Matter, fără să bănuiască faptul
că totul, până la ultimul cent, merge în vistieria partidului democrat.
          În schimb, cu liderul carismatic, în genul lui Troţki sau Hitler, nu le-a ieşit. Nu
au găsit o personalitate destul de marcantă, dar au decis să nu tragă de timp şi să
iasă la luptă fără lider. Pentru a trece planul revoluţionar în fapte, statul major
subteran al lui Obama a dat drumul dulăilor de rezervă: organizaţia activiştilor negri,
care acţionează sub firma BLM. Agitatori plătiţi şi pierde- vară plictisiţi au ieşit la
demonstraţii (nu pe degeaba: au primit câte 50$ de căciulă pentru o ieşire).
          Marodeuri organizaţi au început să spargă vitrine şi să prade tot ce găseau la
îndemână. În final, democraţi smintiţi din Congres şi Senat au căzut în genunchi şi
le-au cerut negrilor iertare pentru pseudo-păcate ale albilor, iar idioţii cei mai zeloşi
(pentru bani adiţionali) s-au pus la rând să sărute pantofii negrilor, cum pupă catolicii
papucul Papei de la Roma.
          Emoţionalul Trump era să cadă în plasa provocării – era cât pe ce să cheme
armata şi să le cânte în strună democraţilor. Din fericire, generalii şi ministrul
apărării au reuşit să-l disuadeze şi să-l convingă să lase poliţia să se descurce
singură cu marodeurii, iar demonstraţiile să se stingă singure, când se vor evapora
aburii celor cărora le “fierbe raţiunea revoltată”. Încet-încet, FBI a prins instigatorii şi
i-a băgat în închisori federale, de unde puterea statală liberală nu-i poate scoate.
          Cum am zis deja, fără un lider (führer, duce, comisar al poporului etc) o
revoluţie nu învinge, ci se stinge treptat. Ceea ce se întâmplă acum. Au urlat, au
spart geamuri, au prădat, au dat foc la câte ceva, au omorât chiar câţiva poliţişti, dar
totul începe să se calmeze. Mai sunt demonstraţii pe ici-pe colo, dar deja fără
vandalism şi ucideri.
          Poporul muncitor, dornic de lucru, iese la treabă, se redeschid business-uri.
Carantina se ridică încetişor şi sper că peste încă vreo lună- două totul va reintra în
normal. Bineînţeles, dacă democraţii nu vor găsi o nouă modalitate de a-i trage o
copită preşedintelui. Vom trăi şi vom vedea…
©Jacob Fraden, San Diego, 2020

Despre autor:
          Jacob Fraden holds a Ph. D. in medical electronics and is the CEO of Advanced Monitors
Corp., a company that produces medical and veterinary temperature sensors and monitors. He
holds over 30 patents in the areas of sensing, medical instrumentation, consumer electronics,
security, and others. Google Books Born: April 12, 1945 (age 75 years), Yekaterinburg, Russia
            Jacob Fraden is an electronic engineer, inventor, entrepreneur, educator, artist, and
writer.  He holds degrees of MSEE and Ph.D. in medical instrumentation. His principal area of a
technical expertise is in sensors and instruments for sensing, monitoring and measuring a broad
range of signals.
            Among his over 60 inventions are the Instant Ear Thermometer, Smartphone with Infrared
Thermometer, Motion Controlled Light Switch, and Home Blood Pressure Monitor.
            He was the founder of Thermoscan Inc. (producer of IR ear thermometers) and other
companies. Jacob served as a chairman of the ASTM committee that developed the US Standard
for medical thermometers and the member of ISO International Standard Committee. Dr. Fraden is
the author of a bestselling “Handbook of Modern Sensors” (five updated editions since 1994) that
for the last 25 years has been the principal textbook on sensors used by many major
universities worldwide. Jacob authored over 100 technical and scientific papers and book
chapters. He published in English a book of short stories “Adventures of an Inventor” and also
writes short stories in Russian. He lectures in University of California San Diego on theory and
practice of sensors, history of the Renaissance and connection of art and science.

Oxford – Riposta a început

           
Aceasta este o scrisoare de răspuns de la Oxford către studenții de culoare
beneficiari ai unei burse Rhodes, care solicită înlăturarea statuii întemeietorului
universității, Cecil Rhodes.
       Interesant, Chris Patten (Lord Patten of Barnes), Cancelarul Universității
Oxford, a participat astăzi la emisiunea Today Programme, a canalului BBC4, exact
pe această temă. Titlul din The Daily Telegraph a fost ”Oxford nu-și va rescrie
istoria”. Patten a comentat: ”Educația nu înseamnă îndoctrinare.  Istoria 
noastră nu este o pagină albă pe care putem scrie versiunea noastră a ceea ce
ar fi trebuit să fie în funcție de vederile și prejudecățile noastre
contemporane”. Rhodes trebuie să cadă???

          ”Dragi studenți mizerabili,

        Generoasa moștenire pe care Cecil Rhodes a lăsat-o a contribuit într-un mod
semnificativ la confortul și bunăstarea multor generații de studenți la Oxford – mulți
dintre ei, să îndrăznim s-o spunem, mai buni, mai inteligenți și mult mai merituoși
decât voi.
        Aceasta nu înseamnă neapărat că suntem de acord cu tot ceea ce Rhodes a
făcut în timpul vieții sale – dar nici nu trebuie să fim. Cecil Rhodes a murit acum mai
bine de un secol. Autres temps, autres moeurs. Dacă nu înțelegeți ce înseamnă
asta – și nu ne-ar mira absolut deloc – atunci chiar credem că ar trebui să vă
întrebați: ”Ce caut eu la Oxford?”
        Oxford, permiteți-ne să vă reamintim, este cea de-a doua cea mai veche
universitate din lume. Studenții învață aici din secolul XI. Am jucat un rol important
în construcția civilizației occidentale, de la Renașterea intelectuală din secolul al XII-
lea, la Iluminism și dincolo de acesta. Printre  absolvenții noștri se numără William of
Ockham, Roger Bacon, William Tyndale, John Donne, Sir Walter Raleigh, Erasmus,
Sir Christopher Wren, William Penn, Rep. Adam Smith (D-WA), Samuel Johnson,
Robert Hooke, William Morris, Oscar Wilde, Emily Davison, Cardinal Newman, Julie
Cocks.
        Chiar reprezentăm ceva. Iar majoritatea oamenilor care au privilegiul de a veni
și a studia aici sunt conștienți cât de mult reprezentăm.
        Oxford este alma mater a lor – mama lor dragă – iar ei o respectă și o
venerează așa cum merită.
        Și ce făceau strămoșii voștri în acea perioadă? În principal, trăiau în cocioabe
din chirpici. Sigur, vă acordăm credit pentru civilizația sud-africană a marelui
Zimbabwe care a existat pentru o perioadă scurtă de timp. Dar haideți să fim extrem
de onești. Contribuția triburilor Bantu la civilizația modernă a fost aproape zero. 
        Probabil veți spune că asta e ”rasism”. Însă este ceea ce noi, aici la Oxford,
preferăm să numim ”adevăr”. Poate că regulile de la alte universități sunt diferite. De
fapt, știm că ele sunt diferite. Ne-am uitat îngroziți la ceea ce s-a întâmplat dincolo
de ocean de la Universitatea din Missouri la Universitatea din Virginia și chiar la
venerabilele instituții precum Harvard sau Yale: «spațiile sigure»; #blacklivesmatter;
relativismul cultural înfiorător; sufocanta corectitudine politică; ceea ce Allan Bloom
numea, pe bună dreptate, «închiderea minții americane». Totuși, la Oxford, vom
prefera întotdeauna văicărelii ieftine, politicilor de identitate și sloganelor fără fond,
faptele și libertatea, dezbaterea deschisă. În ziua în care vom înceta să facem asta,
ne vom pierde dreptul de a ne numi cea mai măreață universitate din lume.
        Desigur, este dreptul vostru legitim să vă irosiți timpul petrecut la Oxford în
campanii stupide, ofensatoare sau centrate pe o singură chestiune. (Deși acest
lucru ne face să ne întrebăm cât de riguroasă este procedura de selecție, în zilele
noastre, pentru bursele Rhodes sau, și mai mult, pentru bursele Mandela Rhodes).
Suntem obișnuiți să vedem studenți – sau, în cazul vostru, masteranzi – care se fac
de râs. Doar că să nu așteptați de la noi să vă încurajăm imbecilitatea, cu atât mai
puțin să îngenunchem în fața ei. Oți fi voi negri – ”BME”, cum hidos vă etichetează
tehnologia modernă – dar noi nu avem prejudecăți rasiale. Am educat tineri studenți
din fostele noastre colonii, fostul nostru Imperiu, fostul nostru Commonwealth și
dincolo de acestea timp de mult generații. 
        Noi nu discriminăm în funcție de sex, rasă, culoare sau credință. Discriminăm,
totuși, doar în funcție de intelect. 
        Asta nu înseamnă, printre altele, că atunci când studenții sau masteranzii noștri
vin cu idei prostești, îi batem pe umăr, le dăm o decorație și le spunem: ”Oh, ești
negru și vii din Africa de Sud. Ce flăcău isteț ești!”. Nu. Preferăm să vedem calitatea
acestor idei testată în creuzetul dezbaterii publice. Vedeți, asta este o altă
componentă cheie a tradiției intelectuale de la Oxford: poți dezbate despre orice îți
trece prin cap însă trebuie să fii capabil să îți justifici ideea cu fapte și cu logică –
altfel ideea nu înseamnă nimic.
        Cum ar fi, de exemplu, această idee ridicolă de a înlătura o statuie din bronz a
lui Cecil Rhodes din Oriel College deoarece simbolizează ”rasismul instituțional” și
”sclavia albă”. Ei bine, chiar și așa să fie – ceea ce este discutabil – și ce dacă?
Dacă există vreun student atât de șubred la minte încât nu poate trece pe lângă o
statuie fără a-și simți ”spațiul sigur” violat, atunci acela chiar nu merită să se afle
aici. Și apoi, dacă ar fi să fie înlăturată statuia lui Rhodes pe motiv că viața lui nu a
fost fără pată, unde ne-am opri? Așa cum arăta unul dintre absolvenții noștri, Dan
Hannan, alți binefăcători ai Oriel includ și doi regi atât de îngrozitori – Edward al II-
lea și Charles I – pe care supușii lor i-au omorât. Colegiul de vis-a-vis, Christ
Church, a fost construit de un ucigaș, un hoț care și-a omorât cu sânge rece două
dintre soțiile lui. 
        Thomas Jefferson a avut sclavi: invalidează asta Constituția Statelor Unite?
        Winston Churchill avea vederi sumbre despre musulmani și India: nu a fost el
potrivit să conducă Marea Britanie în timpul războiului?
        De fapt, vom merge chiar mai departe de asta. Campania voastră ”Rhodes
trebuie să cadă” nu este doar prostească, ci este urâtă, periculoasă și ține de
vandalism.
        Suntem de aceeași părere cu istoricul Oxford R.W. Johnson că, ceea ce
încercați să faceți prin această campanie, nu se deosebește deloc de ceea ce ISIS
și Al-Qaeda au făcut cu artefactele din locuri precum Mali sau Siria. Voi ucideți
istoria. 
        Și, oricum, cine sunteți voi să dați lecții Universității Oxford despre cum să se
conducă? Campania voastră #Rhodesmustfall, înțelegem, a început în Africa de
Sud și a fost lansată de un activist negru care le-a spus profesorilor lui că ”albii
trebuie omorâți”.
        Unul dintre voi – Sizwe Mpofu-Walsh – este fiul privilegiat al unui politician
bogat și membru al unui partid al cărui slogan este ”Ucideți burul; ucideți fermierul”;
altul dintre voi, Ntokozo Qwabe, care este doar beneficiarul unei burse Rhodes la
Oxford, a propovăduit necesitatea unei ”conștiințe sociale a studenților negri” de ”a
domina universitățile albe, și asta fără milă și decisiv!”
        Grozav. Este exact ceea ce are nevoie Universitatea Oxford. Ceva îmbogățire
culturală din țara lui Winnie Mandela, unde vedem arderea cauciucurilor, o epidemie
de SIDA aproape în întregime rezultat al indiferenței guvernului și ignoranței, una
dintre cele mai mari rate ale criminalității pe cap de locuitor, corupție
instituționalizată, politici tribale, rasism împotriva albilor și o economie în colaps.
        Vă rog să spuneți voi care dintre cele enumerate mai sus va îmbunătăți viața
celor 22.000 de studenți care învață aici, la Oxford.
        Iar apoi explicați, vă rog, ce anume face ca această campanie a voastră de
captare a atenției privind înlăturarea unei statui să fie mai urgentă, mai meritată
decât dorința a probabil 20.000 din cei 22.000 de studenți de a se bucura în tihnă de
experiența lor aici fără a fi iritați de niște mici răsfățați nerecunoscători care primesc
niște burse pe care clar că nu le merită și care folosesc politica rasială și vinovăția
ieftină pentru a strica viața și fibra universității noastre iubite. 
        Înțelegeți-ne și înțelegeți clar: voi aveți totul de învățat de la noi; noi nu avem
nimic de învățat de la voi.
        Al vostru,
        Oriel College, Oxford

Socialismul și echitatea socială

           
         Aud pe tot mai mulți socialiști cum acaparează conceptul de ”echitate socială”
și  îl asociază obligatoriu doctrinei de stânga: numai socialismul este cel care
urmărește echitatea socială în timp ce liberalismul, prin opoziție, se presupune
automat că urmărește contrariul. E nevoie de o stângă puternică și unită pentru că
numai doctrina de stânga are în vedere echitatea socială: ”Schimbarea o facem
pentru că avem nevoie de ea, nu pentru că aşa vor unii sau alţii, care nu au legătură
cu realităţile de zi cu zi.  Schimbarea nu este un scop în sine. Ea trebuie să aducă
bună guvernare, eficienţă economică, echitate socială, prosperitate pentru cât mai
mulţi şi protecţie celor care au nevoie de sprijinul celorlalţi.” V. Ponta, 2014 despre
schimbarea până la capăt din România. Oare așa să fie?
          În primul rând aș fi curios ce înțeleg socialiștii prin acest concept ambiguu dar
suficient de pretențios numit ”echitate socială”. Echitatea socială este subsumată
dreptății sociale, un concept mai larg care include acea ”dreptate” în privința
distribuirii bunăstării, a privilegilor și a oportunităților între membrii societății.
Echitatea socială, alături de asumarea unor obligații reciproce, ar forma această
dreptate socială. Cu alte cuvinte, spun doctrinarii de stânga, echitatea socială este
asociată, cel puțin în teorie (Rawls, 2003), accesului egal la libertățile, drepturile și
oportunitățile oferite de societate dublate de asumarea unor responsabilități față de
cei mai defavorizați oameni din societate. Fundamentul ”echității sociale” îl
constituie contractul social care trece între paranteze dreptul natural de proprietate
și înzestrează membrii societății cu o serie de ”drepturi” pozitive iluzorii:
          - dreptul la muncă,
          - dreptul la sănătate,
          - dreptul la educație,
          - dreptul la securitate socială,
          - dreptul la o casă etc.
          Aceste drepturi arbitrare asociate conceptului de ”echitate”  sunt iluzorii pentru
că aceste drepturi, economic vorbind, ar trebui să cadă în sarcina cuiva, adică să
devină obligații pentru cineva din societate. Adică cineva, forțat de lege și de
instituții, ar trebui să plătească din banii săi pentru aceste drepturi pe care le are
altcineva.
          Agresiunea are nevoie de instituții sociale care să ”mijlocească” această
împărțeală de ”drepturi” / obligații care vor avea în fruntea lor antreprenori politici
puși pe propria căpătuială. Iluzia este cu atât mai mare cu cât ne punem problema,
dacă vorbim de dreptul la securitate socială sau de dreptul la o casă, cât de mare să
fie această casă la care ”avem dreptul cu toții” sau cât de mare să fie beneficiul
conferit de un sistem de securitate socială (a se vedea bizarerii de tipul ”prima casă”
sau ”prima mașină” care pot fi continuate la nesfârșit cu ”primul laptop” sau ”primul
telefon” și alte astfel de drepturi stupide).
          De fapt socialistul vinde iluzii pe bandă rulantă atunci când aduce în discuție
problema ”echității sociale”. Socialistul minte și promite lucruri pe care nimeni nu le
poate oferi tuturor pentru că acest lucru nu este economic posibil fără o agresiune
instituțională și fără încălcarea altor drepturi elementare (dreptul la proprietate). Nu
poți să dai unora resurse fără să le iei de la alții pentru că nimic nu este gratuit
(resursele nu pot fi create din nimic)  și pentru că toate resursele suferă de
problema rarității.
          Socialistul face acest lucru având în minte un singur scop precis:
promovarea sa în funcția acestei piramide de ”drepturi” sociale pentru a fi
mâna care redistribuie resursele, cu precădere întru beneficiul personal și cel
al apropiaților direcți.
          Socialismul nu este singura doctrină care se ocupă de ”echitatea socială”, așa
cum lasă socialiștii să se înțeleagă în discursurile lor. De fapt ei nici nu se ocupă de
așa ceva vreodată. Din contră, doctrina socialistă este principalul inamic al acestei,
promovează inechitatea socială și accentuează inegalitățile în interiorul unei
societăți (socialismul monetar, cea mai avansată și mai complexă formă de
socialism este dovada cea mai clară în acest sens). Liberalismul autentic (cel bazat
pe cooperare socială, mecanisme de piață în alocarea resurselor mijlocite de un
mijloc de schimb aflat în afara oricărui control politic) este singura doctrină care
poate asigura o echitate socială autentică:
          – Prin specializarea în producție sunt obligat să cooperez cu clienții mei de a
căror satisfacție depinde fundamenta supraviețuirea mea. Prin schimbul de bunuri în
care suntem obligați de nevoi clare de supraviețuire, contribuim la distribuirea
echitabilă a resurselor în economie: eu primesc la schimb exact ceea ce îmi doresc
(contravaloarea bunurilor produse de mine)  și celălalt primește exact ceea ce își
dorește (bunurile produse de mine).
          – Liberalii nu propun instituții suplimentare care să se interpună în alocarea
de bunăstare între membrii societății sau care să redistribuie arbitrar drepturi și
obligații între aceștia. Piața acționează în locul acestor instituții imperfecte și asigură
corect și eficient redistribuirea de bunăstare, corectând imediat orice derapaj și orice
imperfecțiune apărută. Costuri instituționale sunt evitate. Aparenta și imperfecta
protecție a instituțiilor sociale de redistribuire sunt eficient înlocuite de mecanisme
de piață cu virtuți net superioare acestora, în ciuda imperfecțiunilor sau
externalităților negative de care sunt permanent acuzate.
          – Cooperarea voluntară  în interiorul piețelor pe care se fundamentează
doctrina liberală este mult mai echitabilă decât cooperarea bazată pe agresiune
instituțională propusă de stângiști. Obligarea cuiva să cotizeze pentru a finanța
drepturile altcuiva la ”prima casă” sau ”prima mașină” nu este deloc echitabilă
pentru nici una dintre părți: cel de la care se iau cu forța resursele respective clar
rămâne fără ele și se va gândi mai bine dacă merită pe viitor să mai producă aceste
resurse punând la bătaie totul; cel către care se îndreaptă aceste resurse primește
gratuit un stimulent negativ generator de hazard moral: mai bine stau liniștit în
”prima casă” și aștept ”primul televizor” cumpărat din ”profiturile” oferite de ”prima
afacere” cofinanțată din bani europeni și dintr-un ”prim credit”.
          ”Echitatea socială” presupune un acces egal la resurse și oportunități.
Aparent conceptul atribuit doctrinei socialiste pare a fi unul nebelicos. În realitate
socialiștii împart arbitrar societatea în ”bogați” și ”săraci”, în ”tineri” și ”bătrâni”, în
”mici” și ”mari”, în ”puternici” și ”slabi”, în ”mulți” și ”puțini” și apoi declanșează o
serie de războaie între aceste categorii cu simplu scop de a redistribui resurse în
mod arbitrar între aceste clase din care se extrag rente politice substanțiale care
îngrașă buzunarele celor aflați în fruntea piramidei sociale (nu întâmplător
antreprenoriatul politic generează cel mai rapid miliardari de top mondial în
toate țările în care mecanismele de piață și cooperarea socială este inhibată).
Atunci când este dublat de naționalism, socialismul devine și mai periculos (a se
vedea fascismul). Socialismul propune agresiunea instituționalizată ca mecanism
fundamental de alocare a resurselor în locul cooperării sociale pașnice propusă de
doctrina liberală clasică. Socialiștii propun o echitate arbitrară (doar pentru unii
dintre membrii societății)  în locul unei echități autentice și generalizate pe care o
generează o societate liberală.
          Socialiștii mint atunci când își atribuie fără argumente virtuți pe care nu le au.
Ei nu fac decât să denatureze ideea de egalitate de șansă transformând-o într-o
jalnică egalitate de rezultat: în loc să lupte pentru mai puține bariere instituționale în
calea cooperării sociale voluntare care ar permite șanse egale tuturor, socialistul
luptă pentru intensificarea și rafinarea acestor bariere menite să redistribuie
rezultate (costuri) către cei mulți și ținuți voit în sărăcie și lipsă de educație pentru a
vota permanent astfel  de scheme sociale aparent echitabile dar complet falimentare
într-un final pentru societate în ansamblul său. Liberalii nu ar trebui să renunțe la
lupta doctrinară pe problema ”echității sociale” și să explice și mai vocal de ce
echitatea socială propusă de un sistem bazat pe libertatea contractuală și libertatea
piețelor e una autentică, mai aducătoare de pace socială, nefalimentară și
generatoare de bunăstare și, într-un final, aducătoare de mult mai puțină inegalitate
între membrii societății.
          După cum nu putem fi toți la fel, nu putem fi nici toți egali. Dealtfel nici nu
trebuie să fim toți egali, tocmai în aceasta constă frumusețea naturii umane.

Manipularea pentru toți sau Fereastra Overton

 
Mai întâi un banc despre homosexualitate:
Un bătrân, abia ținându-se pe picioare, vine grăbit la serviciul de pașapoarte.
– Vreau pașaport în regim de urgență, ca să plec cât mai repede din țară.
– Păi, n-aveți nevoie de pașaport în Europa.
– Europa e prea aproape… Vreau să mă duc la capătul lumii.
– Da’ de ce?
– Nu sunt de acord cu politica față de homosexuali!
– Cum așa?
– Pe vremea lui Antonescu îi împușcau, Gheorghiu-Dej îi închidea la pușcărie,
Ceaușescu îi băga la balamuc. Acum, după revoluție, i-au lăsat în pace și le-au dat
drepturi.
– Așa, și?
– Mi-e teamă să nu devină OBLIGATORIU…
 
          Bancul conține un adevăr și poate are și un substrat teoretic.
          Celebrul regizor și actor rus Nikita Mihalkov, a prezentat în emisiunea sa,
Besogon TV, teoria Ferestrei Overton, considerată prototipul tehnologiei manipulării
opiniei publice:
          „V-am promis să vă prezint tehnologia folosită pentru a face lumea să se
obișnuiască cu ceea ce, în mod normal, este Imposibil să poată accepta.
Tehnologia „sădirii” în conștiința umană a ceea ce, aparent, nu poate fi inoculat. Din
păcate… se poate.
          Se numește Fereastra Overton.
          Joseph P. Overton (1960-2003), prim vice-președinte al Centrului pentru
Politici Publice (Mackinac Center for Public Policy), a formulat această teorie, care i-
a primit numele postum, după ce a murit în urma unei catastrofe aviatice.
În conformitate cu Fereasta Overton, pentru fiecare idee sau problemă, în societate
există o așa-numită „fereastră de oportunități”. În cadrul acestei ferestre, ideea
poate (sau nu) să fie discutată pe larg, susținută deschis, promovată, se poate
încerca legalizarea ei. Fereastra e mutată, schimbând paleta posibilităților de la o
fază de Neconceput, complet străină moralei publice, total respinsă, până la faza
de Politică Curentă, care este deja discutată pe larg și adoptată de conștiința
populară și susținută prin lege.
          Nu e o spălare a creierului ca atare, ci o acțiune mult mai subtilă…
          Să abordăm ceva cu totul de neînchipuit.
      Să ne imaginăm, de exemplu, legalizarea canibalismului, dreptul oamenilor de a
se mânca unii pe alții. Destul de dur, nu?
         Este evident că în prezent, nu e posibilă desfășurarea unei propagande pro-
canibalism, deoarece societatea ar exploda. Asta înseamnă că problema legalizării
canibalismului se află la stadiul de oportunitate ZERO a ferestrei.
          Acum vom simula modul în care ideea de NECONCEPUT va fi implementată,
trecând prin toate etapele ferestrei de oportunități.
          Astfel, subiectul va deveni nu doar acceptabil, ci chiar obligatoriu.
Tema canibalismului este încă dezgustătoare și absolut inacceptabilă în societate. A
discuta acest subiect în presă sau într-o companie decentă e indezirabil. Ca atare,
prima mișcare a FERESTREI OVERTON e mutarea subiectului canibalism din
domeniul de NECONCEPUT în cel RADICAL.
          Ne bucurăm de libertatea de exprimare, nu-i așa? Avem democrație… De ce
să nu vorbim despre canibalism?! Oamenii de știință, în principiu, au dreptul să
vorbească despre orice – pentru ei nu există subiecte interzise, ei trebuie să
studieze toate temele. Și dacă așa stau lucrurile, atunci putem organiza un
simpozion etnologic cu tema «Ritualuri exotice ale triburilor din Polinezia». Vom
aborda istoria subiectului, îl vom introduce în circuitul științific și vom obține opinii
autorizate despre canibalism.
          Putem, deci, discuta despre canibalism și rămâne, în același timp, în limitele
respectabilității științifice.
          FEREASTRA OVERTON s-a mutat. A fost deja determinată revizuirea
pozițiilor, asigurând astfel trecerea de la atitudinea intransigentă, de respingere, a
societății, la o atitudine mai pozitivă.
          Concomitent cu discuția pseudo-științifică, TREBUIE să apară undeva
«Societatea Canibalilor Radicali». Chiar dacă vor fi prezenți doar pe internet,
«Canibalii Radicali» vor fi observați și menționați de toată mass-media relevantă.
Rezultatul primei mișcări a FERESTREI OVERTON:
          – tema inacceptabilă a fost introdusă în circulație, tabu-ul a fost „desacralizat”,
a fost distrus caracterul univoc al problemei și s-au creat „tonuri de gri”.
    Următorul pas al FERESTREI OVERTON mută tema canibalismului din
domeniul RADICAL în cel POSIBIL. În acest stadiu continuăm să cităm „oamenii de
știință”. Nu ne putem permite respingerea cunoștințelor despre canibalism… Oricine
ar refuza să discute această temă, ar trebui înfierat ca fiind bigot și ipocrit.
            Condamnând bigotismul, trebuie să găsim un nume elegant canibalismului.
         Nu mai există canibalism! Acum se numește, de exemplu, „antropofagie”. Dar
termenul în cauză va fi, curând, înlocuit din nou, considerând această definiție drept
jignitoare. Scopul inventării noilor denumiri e devierea problemei de la esența ei,
ruperea formei de conținut, privarea adversarilor ideologici de cuvânt. Canibalismul
se transformă în „antropofagie” și apoi în „antropofilie”, la fel cum un criminal își
schimbă numele și pașapoartele.
       În paralel cu jocul numelor, are loc crearea unui precedent de referință – istoric,
mitologic, contemporan sau pur și simplu inventat, dar cel mai important –
legitimant.
          Obiectivul principal al acestei etape, cel puțin parțial, este de a scoate
mâncarea cărnii de om de sub incidența penalului. Eventual, prin găsirea unui
exemplu în istorie. După ce a fost găsit precedentul legitim, apare posibilitatea de a
muta FEREASTRA OVERTON din spațiul POSIBIL în domeniul RAȚIONAL.
          „Dorința de a mânca carne de om e înscrisă în genele omului și e, deci,
naturală”
          „Uneori, să mănânci un om e necesar, există circumstanțe determinante”
          „Există oameni care doresc să fie mâncați”
          „Antropofilii au fost provocați”
          „Gustul fructului oprit e mereu dulce”
          „Omul are libertatea de a-și rezolva singur problemele”
        „Nu ascundeți informațiile, astfel ca fiecare să poată decide dacă e antropofag
sau antropofil”
          „Are antropofilia aspecte negative? Există vreo dovadă?”
          ș.a.m.d.
         (Observați cum decurge procesul și suprapuneți-l peste evenimentele pe care
le-ați trăit în ultimii 30, 20 sau 10 ani…)
          În conștiința comunității se creează în mod artificial „câmpul de luptă” pentru
această problemă.
          Acum se trece de la RAȚIONAL la POPULAR.
     În scopul popularizării temei canibalismului, ea trebuie să fie susținută de mesaje
populare, „asezonată” cu personalități istorice și mitologice, și dacă e posibil, cu
personalități media contemporane. Antropofilia pătrunde masiv la știri și în talk-
show-uri. Oamenii sunt mâncați în filme de largă distribuție, în versurile cântecelor și
în clipuri video.
          Una din tehnicile folosite se numește „Uită-te în jur”:
          – „n-ați știut că unul dintre cei mai cunoscuți compozitori e …antropofil???”
          – „unul dintre cei mai celebri scenariști polonezi a fost toată viața antropofil, a
fost chiar cercetat pentru asta. Unde e democrația?”
          – „câți au zăcut prin balamucuri?”
          – „câte milioane au fost deportați și li s-a retras cetățenia?”
          – „ce părere aveți despre clipul „Eat me baby” al lui Lady Gaga?”
          Tema aflată în prelucrare se aduce în top și începe să fie reprodusă în mod
autonom în mass-media, show-business și politică.
          Pentru justificarea subiectului, suporterii legalizării uzează de imaginea
umanizată a criminalilor, creându-le o aparență pozitivă, prin intermediul
argumentelor care bagatelizează faptele lor criminale.
          De exemplu:
          – „doar sunt oameni care creează… ce dacă au mâncat?”
          – „ei își iubesc sincer victimele – mănâncă, deci iubește”
          – „antropofilii sunt victime ei înșiși – viața i-a obligat, așa au fost educați”
          – etc., etc.
          Asta, pe de altă parte, e „sarea și piperul” manipulatorilor din talk-show-uri:
          – „Vă vom povesti despre o tragică poveste de dragoste – el voia s-o
mănânce, iar ea dorea doar să fie mâncată. Cine suntem noi, să-i judecăm? Poate
că asta e adevărata dragoste. Cine vă credeți, ca să vă opuneți iubirii?”
          Începe să vă „sune” cunoscut?
        Trecerea la etapa a cincea se face atunci când tema s-a „încins” și se poate
muta din categoria POPULARĂ în cea a POLITICII CURENTE.
      Începe pregătirea bazei legislative. Grupuri de lobby, aflate în preajma puterii, se
consolidează și ies din umbră. Sunt publicate sondaje care, chipurile, confirmă
marele procentaj al susținătorilor legalizării canibalismului. În conștiința publică se
introduce o nouă dogmă – „interdicția interzicerii canibalismului”. E un simbol al
liberalismului – toleranța ca o interdicție a interzicerii tabu-urilor, interzicerea
prevenirii și corecțiilor abaterilor dăunătoare pentru societate.
          În timpul acestei ultime etape, societatea e deja „zdrobită”.
        Se adoptă legi care schimbă (distrug) normele existenței umane. Tema se
„rostogolește” inevitabil către școli și grădinițe. Asta înseamnă că următoarele
generații vor crește lipsite complet de șanse de supraviețuire.
          Așa s-a întâmplat și cu legalizarea pederastiei – acum „ei” pretind să fie
numiți GAY.
          Acum, sub ochii noștri, Europa încearcă legalizarea incestului și a eutanasierii
copiilor.
        FEREASTRA de oportunități descrisă de OVERTON se „mișcă” mai ușor într-o
societate tolerantă. Într-o astfel de societate fără idealuri, nu există o delimitare clară
între bine și rău.
          – Vreți să vorbiți despre faptul că mama dumneavoastră e o târâtură?
          – Vreți să publicați un articol despre asta?
          – Să cântați un cântec?
          – Să demonstrați, la urma urmei, că a fi târâtură e normal și chiar necesar?
          E exact tehnologia descrisă mai sus și se sprijină pe libertinaj.
          Dacă nu există tabu-uri, nu există nimic sacru.
          Există așa-numita libertate de exprimare, transformată în libertatea de
dezumanizare. Sub ochii noștri se elimină ultimele obstacole ce protejează
societatea de auto-distrugere. Acum, calea e deschisă.
          Crezi că nu vei reuși să schimbi nimic de unul singur? Ai perfectă dreptate.
Singur, omul nu poate nimic…
          Dar, personal, ești obligat să rămâi Om. OMUL e capabil să găsească o
soluție oricărei probleme. Și ceea ce nu vei putea de unul singur, vor reuși oamenii
uniți de o idee comună.
          Uită-te în jur…”.
          De fapt, Overton a observat un fenomen simplu:
          În orice domeniu, la un moment dat, într-o societate se poate discuta un
subiect sau o idee cu limite exterioare într-un spațiu îngrădit. Tema sau ideea e
acceptată de societate ca atare doar într-un cerc restrâns, care se va putea constitui
sau nu într-o „ferestră de oportunități” (fereastra Overton).
          Spre exemplu, în urmă cu 50 de ani existența extratereștrilor era de
neconceput. Fereastra Overton era în stadiul de inacceptabil. Au apărut apoi
nenumărate imagini și filme cu „OZN-uri” și „ființe extraterestre” care au dus
existența lor la stadiul de acceptabil. În ultimii ani, extratereștrii au fost puternic
„umanizați”, devenind din inamicii ciudați din ceruri prietenii de pe alte planete.
Acum ei nu mai vor să distrugă Pământul, ci să ajute civilizația umană în progresul
său. Ba chiar este posibil să fi avut deja o contribuție esențială în acest sens în
istorie. Filmele și documentarele au făcut deja posibilă existența lor, ducând tema în
stadiul de popular, rațional. În viitorul apropiat este posibil să fie pregătite politici
speciale pentru întâlnirea și conlucrarea cu extratereștrii.
          Fereastra Overton are, deci, șase etape:
      1. Inacceptabil – nu se poate deschide subiectul. Este inacceptabil și nociv,
vine împotriva vieții și a societății.
       2. Radical – se poate discuta despre idee, în cercuri excentrice, este insinuată
în societate prin intermediul unor cercuri periferice, care au totuși dreptul la
existență, nu?
          3. Acceptabil – apar primele opinii mai degrabă favorabile din partea unor
personaje considerate respectabile, dornice de afirmare, care vor oferi alternative de
percepție asupra temei („vedete” și „formatori de opinie”).
       4. Rațional – se produce departajarea clară, între opiniile pro și contra bazate
pe argumente, ambele tabere înclinând într-o parte și cealaltă balanța.
          5. Popular – mass-media promovează fără rezerve noul și originalitatea ideii,
temei și produce o emulație în societate. Repetitorii se pun în mișcare și repetă fără
să judece argumentele celor în care au încredere, producând un întreg curent
favorabil.
          6. Politică – acesta este momentul oportun pentru stabilirea unui întregi
politici, odată cu care nu va mai fi posibilă reluarea subiectului. Se propune formal în
dezbatere publică, se votează emoțional. Subiectul tabu din trecut a devenit o temă
mereu actuală și toată lumea mimează fericirea și jubilează mare salt înainte al
societății și depășirea prejudecăților. Toate avantajele noilor politici sunt larg
recunoscute, toate dezavantajele sunt adânc îngropate…