PROMETEU

ŞTEFAN DUMITRESCU

PROMETEU

( piesă de teatru în 4 acte )

PERSONAJELE:

Prometeu
Sisif
Orfeu
Icar
Profesorul

1
 ACTUL I
TABLOUL 1

Imaginea unui plai, a unei coaste văzute de jos. Soarele a urcat sus pe boltă. Cântecul
ciocârliilor umple văzduhul. Pământul şi văzduhul par pustii. De sus de pe culme coboară cu
mers obosit un bărbat îmbrăcat în piei zdrenţuite. Nu este altcineva decât eroul mitologic
Prometeu, care se întâlneşte cu Sisif, un alt erou al mitologiei antice, îmbrăcat şi el tot în
piei zdrenţuite, urcând cu bolovanul în spate.

PROMETEU : Bună ziua, Sisif..

SISIF : ( oprindu-se şi potrivindu-şi bolovanul pe umeri, astfel încât să poată să-şi ridica
capul.) Bună ziua, om bun.
PROMETEU : (ca omul care vrea să mai schimbe şi el o vorbă) Ce mai faci, bunule Sisif ?
Mai ai puteri să mai duci bolovanul acela?
SISIF : (oftează, se vede că este amărât) Blestemul zeilor, omule bun. Aşa am fost blestemat
de zei. Să car bolovanul acesta în spinare , sau să-l rostogolesc pe coastă în sus, unde mi se
înmoaie picioarele de oboseală, şi braţele, iar bolovanul îmi scapă şi se rostogoleşte la vale.
(gest, îşi duce mâna straşină la ochi) Mă uit după el cum se rostogoleşte la vale, dar n-am ce
să fac . (respiră adânc, privindu-l curios ) Dar, domnia ta, cine eşti ?
PROMETEU : ( ca un om care a trecut prin multe) Sunt Prometeu, sărmane Sisif. Trebuie
să fi auzit de mine. Am fost pedepsit ca şi tine de zei, pentru că le-am adus oamenilor focul pe
pământ. Zeii s-au mâniat şi m-au răpit, ducându-mă sus şi legându-mă cu lanţuri,
răstignindu-mă, pe o stâncă în munţii Caucaz, unde m-au lăsat pradă vulturilor. (povestind,
oftând) Mulţi ani am stat gol, legat de stânca aceea, bătut de ploi şi de vânt, ars de arşiţa
soarelui. Nemâncat şi însetat, gemând de durere. Vai de mine, sărmanul. Vedeam vulturii
cum se rotesc deasupra mea, aşteptând mirosul hoitului meu. Din când în când se repezea
câte unul din înalt. Cred că mi-ar fi străpuns pieptul cu clonţul lor de oţel, dacă în clipa în
care se repezeau la mine, nu le-aş fi băgat lanţul cu care eram legat în ciocul tare ca
fierăstrăul. Aşa se face că vulturii mi-au ros doar lanţurile de la mâini.
SISIF : (pe gânduri ) Dumneata eşti deci Prometeu...?
PROMETEU : (trist, după un timp) După cum vezi, domnia ta.
SISIF : Bine că ai scăpat teafăr, bunule Prometeu. Eu auzisem că ai fi murit...că vulturii ţi-au
ciugulit şi ţi-au sfâşiat ficaţii şi plămânii. Iar după ce ai murit ţi-au fi rămas pe stânci oasele
albe.
PROMETEU : (zâmbind trist, gânditor) Hm, aşa s-a răspândit deci vorba în lume...?
SISIF : Lumea aşa vorbeşte, Prometeu. Aceasta este legenda care a circulat mult timp
despre domnia ta.

2
PROMETEU : ( zâmbind ) Lumea are puţină dreptate aici, Sisif. De bună seamă că era
firesc să se întâmple aşa. Când m-am văzut legat de stâncă, acolo sus, în înălţimile ameţitoare
ale cerului, şi auzeam vulturii vâjâind deasupra capului meu, nici eu nu credeam că mai
scap. Dacă stau bine să mă gândesc, numai printr-o minune am scăpat.
SISIF : Să mulţumeşti zeilor, Prometeu, că mai eşti în viaţă, şi mai poţi să te bucuri de zile. Şi
mai ales, să nu uiţi să te bucuri că eşti liber, ( dând din cap amărât) spre deosebire de mine.
(înălţându-şi privirea rugătoare ) O, zei, că sfântă este libertatea. Şi mai frumoasă decât
lumina zilei! (geme de durere) O, rogu-vă, auziţi-mă şi miliţi-vă de mine, de acolo din
ceţurile Olimpului.
PROMETEU : Cum aşa, sărmane Sisif ? Ei m-au condamnat pe mine la moarte, iar eu să le
mulţumesc ? Asta s-o crezi , domnia ta, Sisif.
SISIF : (speriat) Nu vorbi aşa, sărmane Prometeu, căci te vor auzi zeii şi va fi vai şi amar de
domnia ta. ( moment de tăcere. Sisif priveşte pe coastă în sus) ) Apoi eu mă duc, Prometeu,
trebuie să-mi văd de treaba mea, adică de osânda pe care zeii mi-au dat-o. Trebuie să urc
bolovanul până în pisc.
PROMETEU : (doritor să mai stea de vorbă) Mai stai o clipă, Sisif. Numai o clipă. Şi ce mai
spun oamenii acolo jos în lume, de unde vii, despre mine? Căci la ei vreau să merg, la
oameni. (în văzduh se aud pustii, sfâşietoare, ţipetele unor pescăruşi)
SISIF : ( care se pregătise să urce. Îşi întoarce capul către Prometeu ) Sunt uimit, dragul
meu, de ce aud. Asta este faptă necugetată. ( respiră adânc, apoi oftează ) Oare ai uitat ,
dumneata Prometeu, cum te-au izgonit cu pietre oamenii? Şi asta după ce le-ai dăruit focul
pe care l-ai furat zeilor. (mică pauză ) Ai uitat cum te-au fugărit ca o bandă de tâlhari sau ca
o haită de câini gata să te sfâşie? Şi acum vrei să mergi la ei? Mult de tot mă uimeşte acest
lucru !
PROMETEU : De bună seamă că n-am uitat. Dar de atunci a trecut timp mult,
Sisif...Oamenii au învăţat să folosească focul în fel şi chip, la multe treburi. Şi de aceea cred
că cei mai bătrâni şi-ar aduce aminte cu plăcere de mine, iar cei tineri nici nu ştiu de mine.
(ascultă, în momentul acesta vântul aduce viersul trist al unui fluier)
SISIF : (care a ascultat şi el) Ai dreptate, Prometeu. Demult n-am mai auzit jos în lume
pomenindu-se numele domniei tale. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că oamenii te-au şi
uitat...
PROMETEU : Să fie adevărat ce spui, Sisif ? Lucrul acesta m-ar durea mai mult decât m-a
durut nerecunoştinţa lor atunci când am fost alungat cu pietre.
SISIF : (trist) Este adevărat, Prometeu...Omul este un animal foarte nerecunoscător. Este
rău ca o fiară, fiindcă se trage din animale. Şi mintea îi este acoperită de prostie, şi de aceea
nu-şi vede nici lungul nasului. Pentru oameni pătimesc şi eu. Mai bine întoarce-te din drum,
Prometeu, şi bucură-te de libertate, căci este lucrul cel mai preţios din lume. Bucură-te de
lumină, hălăduieşte pe dealuri, prin păduri, bucură-te de dragostea zeiţelor , a nimfelor....
PROMETEU : (oftând ) Îmi este dor de oameni, Sisif, acesta este adevărul. M-a durut
nerecunoştinţa lor, dar îi iubesc. Acolo sus, legat de stâncile din tării şi-n pustietăţile
cerului, mi-am dat seama că nu pot să trăiesc singur. Vorbeam în gând cu ei, cu oamenii, le
spuneam că au greşit, şi ei îmi dădeau dreptate. Tot timpul cât am fost singur, am vorbit cu
ei, bineînţeles în gând. Deşi uneori vorbeam cu voce tare. Sau îi strigam. Şi ei, oamenii, au
fost astfel cu mine. Aşa se face că nu am fost singur. Şi numai aşa am putut fi tare, Sisif, şi
astfel am rezistat. De aceea merg acum la oameni, jos în lume.
SISIF : Treaba ta, Prometeu... Dar eu îţi spun, rău faci.

3
PROMETEU : Data trecută le-am dăruit focul, acum le dăruiesc jumătatea cerului şi linia
dreaptă, adică arcul cu săgeată. E o unealtă grozavă. De acum omul nu o să se mai teamă de
fiare. Le poate răpune cât ai clipi din ochi.
SISIF : Treaba ta, Prometeu. Eu să fiu îl locul tău m-aş teme şi de mânia zeilor şi de prostia
oamenilor.
PROMETEU : Îi judeci prea rău pe oameni, Sisif.
Dacă au greşit ei, zeii, Sisif, faţă de mine, deşi s-au purtat ca nişte fiare, şi i-am iertat şi pe
zei, cum să nu-i ierţi pe oameni.
SISIF : (pregătindu-se să-şi reia urcuşul ) Treaba ta, Prometeu. Eu mă duc, trebuie să urc
bolovanul în pisc.
PROMETEU : Mai stai o clipă, Sisif. Singur fiind atâta timp acolo legat în tării, nu mă mai
satur acum de vorbit.
SISIF : Lasă că o să te saturi vorbind cu oamenii jos, în lume.
PROMETEU : ( privindu-l cu dragoste) Trebuie să fim buni, Sisif, să uităm şi să iertăm.
Uite, în timp ce coboram la oameni simţeam cum prind puteri, ca Anteu când atingea
pământul. De aceea vreau să-i ajut pe oameni, Sisif, căci o duc greu şi sunt la fel de nefericiţi
ca şi noi, semizeii.
SISIF : Mă întreb, Prometeu, ce o să zică Anteu când va auzi ce vorbeşti despre el ?
PROMETEU : De ce să se supere, Sisif? Nu este el strămoşul meu ? Şi nu îl moştenesc eu
când simt că apropiindu-mă de oameni puterea trupului şi a minţii îmi creşte ? Şi nu
înseamnă asta că sămânţa lui este în mine, iar eu îl port în mine ? Şi atunci te întreb dacă
lucrul acesta nu este o cinstire a lui ?
SISIF : De bună seamă, Prometeu, că aşa este. Observ însă că ai un mare dar de a răstălmăci
lucrurile. Ai grijă să nu se supere zeii pe tine iar.
PROMETEU : Oare a gândi înseamnă a răstălmăci? Şi de ce să se mânie zeii pe mine, o dată
ce i-am dat omului sămânţa gândirii? Tocmai de aceea oamenii, şi noi, zeii, trebuie să folosim
acest dar al zeilor ! Bag de seamă bine că se întâmplă acelaşi lucru şi cu domnia ta, Sisif,
ceea ce se întâmplă cu mine.
SISIF : ( temător ) Să nu ne audă zeii, Prometeu...
PROMETEU : Oare, domnia ta, când vii la vale, Sisif, nu prinzi puteri ce te ajută să
rostogoleşti bolovanul până în pisc? Şi aşa, de câte ori urci şi cobori ? Şi lucrul acesta nu este
asemenea însuşirii moşului meu Anteu ? Când şi eu şi domnia ta observăm că, cu cât ne
apropiem de ceva care stă la baza lumii, ca pământul de pildă, prindem puteri. Şi atunci mă
întreb, Sisif, dacă nu cumva suntem din acelaşi neam şi dacă nu ne tragem amândoi din
moşul Anteu ? (cântecul ciocârliilor se aude ca un ocean pustiu în slăvi)
SISIF : Deşi îţi merge gura Prometeu, şi pari a nu gândi mult ce spui, văd însă că spui
adevărul. Îmi aduci aminte acum, că i-am auzit vorbind pe părinţii mei, asta se petrecea
demult, de părintele lor Anteu. Şi cred că adevărat ai grăit.
PROMETEU : Vino să te îmbrăţişez, frate Sisif! (se apropie de el să-l îmbrăţişeze)
SISIF : ( cu bolovanul pe umeri ) Încet, încet, Prometeu.
PROMETEU : Păi ar trebui să cinstim ziua aceasta, frate Sisif. Crezi că puţin lucru este
ziua în care se găsesc doi oameni fraţi ?
SISIF : Chiar fraţi nu suntem, Prometeu, dar oricum, trebuie să cinstim ziua aceasta. Eu o
voi cinsti bucurându-mă şi rugându-mă zeilor în gând. Acum aş vrea să te las şi să-mi văd de
drum. Trebuie să urc bolovanul. Îţi urez drum bun şi să auzim de bine!
PROMETEU : Te duci, frate Sisif ? Eu aş fi vrut să mai vorbim.

4
SISIF : Mă ţine blestemul, Prometeu. Tu eşti liber, ce-ţi pasă !
PROMETEU : Atunci rămâi cu bine, bunule Sisif! Eu cobor la vale, jos, în lume. Abia aştept
să-i văd pe oameni. Sincer, îmi este foarte dor de ei.
SISIF : (făcându-i semn cu mâna) Drum bun, Prometeu ! Zeii să te ajute.

TABLOUL 2

Un grup de oameni îmbrăcaţi în piei în jurul unui foc. Printre ei Prometeu. Mănâncă hălci
de carne. Alături se vede o grămadă de animale ucise.

UN OM : Straşnică mâncare, oameni buni. O să mâncăm la carne până când o să crăpăm.

De acum încolo o să avem din belşug.
ALT OM : (întorcându-se către el) Îţi mulţumim, Prometeu. Dacă nu ne aduceai tu arcul cu
săgeată, pe care spui că l-ai inventat, acum nu aveam atâtea animale ucise.
ALT OM : O să avem de acum încolo , datorită arcului cu săgeată, carne din belşug. Şi asta
mulţumită lui Prometeu. Uitaţi-vă ce grămadă de animale ucise am făcut. (râzând fericit) Şi
asta numai într-o zi. De acum înainte o să avem munţi de carne şi de piei de la animalele
ucise.
ALT OM : Acum , pentru că avem destulă carne o să putem să dormim cât o să vrem, şi o să
ne veselim patru zile la rând, şi de abia în a cincia zi vom ieşi la vânătoare. (sunt fericiţi cu
toţii) Ha ha ha ha ha ! Ce bine o să fie ! Ce fericiţi o să fim !
UN OM : Grozavă armă ! Cu ea vom putea ucide toate triburile pe care le vom întâlni în
cale, toţi vânătorii altor triburi care urmăresc fiarele pe pământurile tribului nostru.
PROMETEU : (care i-a ascultat cu atenţie, trist) Fraţii mei, oameni ! Nu de aceea v-am adus
eu arcul. Nu ca să ucideţi alţi oameni, ci ca să nu vă mai răpună fiarele, ca să aveţi ce mânca,
pentru a fi mai puternici decât eraţi înainte.
UN OM : (aspru în glas) Streine care te numeşti Prometeu, şi care ai zis că eşti fratele nostru
şi ne-ai adus unealta aceasta ce ne aduce mult belşug de vânat, oare nu ca să ne ceri tu mai
mult ne-ai dăruit-o? Oare nu ca să ne iei tu mai mult ne-ai dat-o?
PROMETEU : (în noapte se aude cântecul straniu, ca de pe altă lume, al unui cocoş)
Înţelept ai vorbit acum ,frate al meu, omule. Nu ca să vă iau mai mult v-am dăruit unealta,
dar ca să vă cer mai mult, da! Ca să vă ajut şi să fiţi mai fericiţi, da! (tare) Mai liberi! (mică
pauză) Şi iată ce vă cer. Nu vă cer carne, nici peşte, nici fructe, nici femeile voastre. Dar vă
voi cere să fiţi buni. Să fiţi cinstiţi şi drepţi. Vă voi cere să gândiţi mai mult, căci de aceea zei
ne-au dat mintea şi gândirea. (se opreşte un moment) Când ne-au dat putinţa gândirii, ei ne-
au şi cerut să gândim cu gândirea, cu mintea. Vă voi cere să mă lăsaţi să trăiesc între voi, să
lucrăm şi să trăim împreună, căci am de gând să vă dăruiesc şi alte unelte mai grozave. Vă
voi cere să nu mă alungaţi dintre voi, vă voi cere să nu ucideţi vânătorii, bărbaţii, femeile şi
copiii altor triburi. Şi vă voi cere să nu vă fie teamă, şi o să vă învăţ să nu vă fie frică de
duhurile pădurii. (privindu-i fericit) O să vă învăţ multe lucruri pe care nu le ştiaţi, fraţii
mei, oameni. ( se lasă un moment lung de tăcere)
ALT OM : (căscând) Pe noi ne-a cuprins teama, vraciule şi părinte al nostru. Vorbeşte-i tu
străinului.
( Tăcere. Se aude focul troznind cum arde. Undeva aproape se aude vâjâitul unui râu de
munte, apoi ţipătul sinistru şi prelung al unei păsări de noapte)

5
 TABLOUL 3

Trei oameni îl poartă legat pe Prometeu pe plai în sus, împingându-l de la spate şi lovindu-l
cu bicele şi cu bâtele.

PROMETEU : (are faţa plină de sânge. Se vede că plânge) Oameni buni, aveţi milă de bietul
meu trup, rogu-vă! Nu mă biciuiţi ca pe fiarele din pădure!
UN OM : (lovindu-l cu ură) Duh necurat, ce numai nenorociri ne-ai adus şi spaimă ! Te
alungăm ca să nu mai auzim de tine. Şi să nu mai auzim de numele tău în vecii vecilor!
PROMETEU : (oprindu-se în loc şi privindu-I cu milă) Aceasta vă este, deci, sărmanii de
voi, răsplata, după ce v-am dăruit arcul cu săgeţi... ? După ce v-am adus belşug de vânat, şi
v-am făcut mai puternici decât fiarele pădurilor.
ALT OM : (lovindu-l cu biciul ) Să nu-ţi mai auzim gura, mincinosule şi ticălosule ! Numai
nenorociri ne-ai adus !
PROMETEU : (cântecul nesfârşit al ciocârliilor, care nu se văd, se aude limpede în văzduh)
Dacă s-au întâmplat nenorociri, ele nu din vina mea s-au petrecut ci din vina voastră,
nefericiţilor ! Pentru că nu aveţi minte. Şi din păcate nu aveţi nici suflet.
ALT OM : ( privindu-l cu ură) Oare nu tu ne-ai adus arcul cu săgeţi, ticălosule, care zici că
eşti semizeu ? Iar oamenii tribului nostru s-au omorât săgetându-se unii pe alţii! N-ai venit
tu în tribul nostru şi te-ai arătat mai puternic şi mai învăţat decât toţi?
PROMETEU : (ştergându-şi sângele de pe faţă) Nu din vina mea s-au omorât bărbaţii
tribului vostru între ei, ci din vina lor. De câte ori să vă spun lucrul acesta? Asemenea
fiarelor pădurilor ei nu au putut să-şi stăpânească mânia şi ura şi s-au lăsat duşi de patimi şi
de furie. În vraci, de teamă de a nu-şi pierde puterea, s-a trezit ura împotriva mea. Au oare
n-aţi văzut că v-am dăruit focul şi lumina, iar acum v-am dăruit belşugul? Şi înţelegerea
între voi şi pacea, şi dorinţa de a fi tot mai puternici şi luminaţi. Au oare nu aţi văzut lucrul
acesta, neghiobilor !?
ALT OM : (rânjind) Te vom duce şi te vom lega de stâncile munţilor cele înalte şi îngheţate,
unde ai mai stat legat, ca să fii hrană fiarelor şi păsărilor văzduhului ! Zeu ticălos şi aducător
de nenorociri !
PROMETEU : (furios ) Mai bine mi-aţi da drumul şi v-aţi întoarce acasă, neghiobilor! Dacă
vă omorâţi între voi, dacă muriţi de boli şi ucişi de fiare, dacă suferiţi şi pătimiţi, vă meritaţi
(le strigă în faţă ) soarta ! (urlând) Netrebnici şi blestemaţi ce sunteţi !
UN OM : ( lovindu-l cu bâta ) Blestemat eşti tu, Prometeu ! Tu îţi meriţi soarta. Nu noi,
ticălosule!
PROMETEU : (smucindu-se, furios, gâfâind ) Rogu-vă eliberaţi-mă şi daţi-mi drumul!
Întoarceţi-vă jos în lume, în aşezările voastre şi vedeţi-vă ca şi până acum de treburi. Eu îmi
voi vedea de treburile mele şi jur că în veci de veci n-o să vă mai tulbur niciodată!
ALT OM : Acum vrei să-ţi dăm drumul, ticălosule, după ce ne-ai adus atâtea nenorociri!
( strigându-i cu ură ) Vom face aşa cum a hotărât Sfatul bătrânilor. Te vom lega de stâncile
munţilor, să te sfâşie fiarele şi vulturii!
PROMETEU : (jalnic) Voi nu ştiţi, oameni sărmani, ce înseamnă să înduri foamea şi setea,
frigurile şi ploile iernilor, şi bicele vânturilor sălbatice...De aceea vă rog să-mi daţi
drumul...Şi să le spuneţi oamenilor când vă veţi întoarce, jos în aşezările voastre, că m-aţi
legat de stâncile munţilor.

6
UN OM : Aşa ne-ai înşelat, Prometeu, şi data trecută. Ci acum te vom duce şi te vom lega de
stânci aşa cum meriţi şi cum îţi este soarta! (apare pe plai, nu departe de ei, Orfeu, cântând
din nai. Trece pe lângă ei ca în transă, în timp ce cântecul curge pe plai dulce ca mierea)
PROMETEU : ( ca şi cum l-ar fi zărit pe salvatorul său) Iată-l pe Orfeu. El trebuie să fie. (i
se luminează faţa deodată)
ALT OM : Simt cum cântecul lui Orfeu îmi înmoaie sufletul, parcă ne-ar vrăji.
ALT OM : El este, Orfeu, cu cântecul lui vrăjind şi pietrele. Ci să-l ţinem bine pe Prometeu
să nu ne scape.
PROMETEU : (strigând ) Orfeu ! Orfeu !
OAMENII : ( dând în el cu bicele şi bâtele ) Ci taci din gură, blestematule! (unul dintre
oameni sare şi îi stupă gura cu palma)
UN OM : Atâta ne-ar trebui să-l trezim pe Orfeu din somnul lui. Ne-ar blestema zeii, ne-ar
face stane de piatră.
ALT OM : (împingându-l de la spate şi lovindu-l cu biciul) Ci mână mai repede, Orfeu,
ticălosule. Străin blestemat! Să ne depărtăm, să nu mai auzim cântecul adormitor al lui
Orfeu.
PROMETEU : ( s-au îndepărtat destul. Acum nu se mai aude cântecul lui Orfeu) Blestemaţi
fiţi în vecii vecilor! Parcă n-aţi fi oameni, ci fiare. Să mă fi lăsat baremi să ascult cântecul lui
Orfeu. Îmi mai bucura sufletul care mi-e atât de mâhnit. (plânge)
ALT OM . Mână mai repede, aducător de nenorociri, căci vrem să ne întoarcem degrabă
acasă, în aşezările de jos.
PROMETEU : (urlând de durere ) Oameni fără inimă, şi fără minte !Oare nu aveţi nici un
pic de frică de zei?
UN OM : (urlând la el) Ba tocmai de aia te ducem să te legăm de stânci, Prometeu,
ticălosule. Pentru că noi nu nesocotim ca tine credinţa în zei.
ALT OM : ( nu departe de ei trece rostogolindu-se la vale bolovanul lui Sisif. Acesta vine şi
el mâhnit în urma bolovanului ) Bine că n-a dat peste noi blestematul de bolovan al lui Sisif,
cel pedepsit de zei.
UN OM : Atâta ne-ar fi trebuit că praf ne-ar fi făcut!
ALT OM : (uimit) Dar ăsta cine-o mai fi ? Rostogoleşte la vale bolovani din vârful dealului!
PROMETEU : Este Sisif, sărăntocilor, cine să fie? El trebuie să fie! (strigându-l) Sisif !
Sisiiiif !
OAMENII : ( sărind asupra lui. Astupându-i gura şi lovindu-l ) Nu mai striga, Prometeu, nu
mai striga, om fără minte!
ALT OM : Ar trebui să-i astupăm gura cu iarbă, ca să nu mai scoată un cuvânt.
PROMETEU : (zmucindu-se. Lui Sisif, care coboară nu departe de ei) Sisif, frate Sisif! Sări
şi mă scapă de netrebnicii ăştia!
SISF : (oprindu-se în loc, uimit ) Tu eşti, Prometeu?
PROMETEU : ( se zbate, dar nu reuşeşte să scoată decât nişte gemete. Oamenii îl ţin şi îl
lovesc fără milă )
SISIF : (privindu-l încruntat) Sărmane Prometeu, unde ai ajuns dacă nu m-ai ascultat! Te-
aş ajuta, dar nu pot. Trebuie să merg degrabă să urc bolovanul din vale. ( privindu-i cu
tristeţe) Oameni buni, rogu-vă daţi-i drumul fratelui meu Prometeu. Este fratele meu,
Prometeu. Nu uitaţi că el va dăruit focul şi arcul cu săgeţi!
UN OM : (sunt necăjiţi cu toţii şi furioşi) Străinule, noi te rugăm să-ţi vezi de treaba
dumitale şi să nu te amesteci în treburile noastre.

7
ALT OM : Pentru că nici noi nu ne amestecăm în treburile domniei tale, o dată ce nu ne-ai
făcu nimic.
SISIF : Oameni buni, or să vă pedepsească zeii. Prometeu v-a adus Puterea, focul , lumina şi
căldura şi hrana. Iar voi în loc să-i mulţumiţi îl biciuiţi ca pe fiare. Iată care vă este
recunoştinţa ! (poruncitor ) Rogu-vă daţi-i drumul şi purtaţi-vă omeneşte cu el.
ALT OM : Omul acesta ne-a adus numai nenorociri, omule! Cum putem noi să-l iertăm şi
să-i dăm drumul?
SISIF : Este Prometeu, oameni sărmani la minte. El nu este om, este semizeu, dacă nu ştiaţi
lucrul acesta. De ce să vă purtaţi aşa cu el, o dată ce el v-a făcut numai bine?
UN OM : ( nedumerit, înfuriindu-se) Se vede că este şi el ţicnit ca şi omul nostru. Să-l lăsăm
mai bine în plata lui. (lui Prometeu ) Hai, mânaţi-l! Mână , Prometeu, că nu avem timp de
pierdut. Ne apucă amiaza aici.
ALT OM : (lovindu-l pe Prometeu ) Mergi mai repede, ticălosule, aducător de nenorociri.
Locul tău nu este printre oameni, ci legat de stânci, în tăriile cerului, sfâşiat de vulturi şi
bătut de vânturi !
(îl lovesc pe Prometeu cu bicele şi cu bâtele, şi-l iau pe sus, urcând dealul. În timpul acesta
Sisif coboară pe plai, mergând să ia din nou bolovanul din vale să-l urce până în pisc )

TABLOUL 4

Prometeu, legat cu lanţurile de o stâncă , în înălţimile văzduhului.

PROMETEU : ( se aude şuieratul pustiu al crivăţului) Doamnee, acum mi-a mai trecut furia.
Şi durerea! Când furia îţi cuprinde sufletul şi minţile, orbindu-te, simţi cum ţi se umple
sufletul de seninătate. Acum pot iar să mă bucur. (după un timp ) Cumplit de frumos este
albastrul şi seninul cerului. Simt cum îmi pătrunde fiinţa, aşa cum lumina pătrunde
văzduhul, şi aproape că-mi vine să strig de divina plăcere ce o simt. ( după un timp,
clănţănind de frig )
PROMETEU : Va trebui să aştept mult timp până când vulturii îmi vor roade lanţurile de la
mâini şi de la picioare. Parcă s-ar fi obişnuit cu mine, ticăloşii. Se reped din ce în ce mai rar
să-mi sfâşie carnea. Poate o să găsesc ceva cu care să-i momesc, să se arunce din înălţimi
unul după altul asupra mea. ( respiră puternic, bucurându-se de aerul curat şi tare al
înălţimilor)
PROMETEU : (fericit, dârdâind uşor) M-am gândi mult la lucrul acesta. În timp ce eu stau
legat aici în tăriile cerului, acolo jos, în lume focul şi arcul cu săgeată, darurile pe care le-am
dus oamenilor, vor face ca oamenii să devină nu numai mai puternici şi mai avuţi, dar şi să
evolueze. Evoluând mai mult ei vor deveni şi mai umani, şi mai buni. Astfel că atunci când
vulturii îmi vor fi ros lanţurile de la mâini şi de la picioare, eu mă voi putea întoarce bucuros
şi fără nici o grijă la oameni, jos, în lume. ( după un timp)
PROMETEU : De două ori m-au alungat din lume oamenii cu pietre. (un zâmbet trist îi apare pe faţă) Oare nu
am greşit şi eu? Şi atunci nu au şi ei dreptate? Le-am adus întâi focul, care i-a ajutat să fie mai puternici, să
alunge fiarele, dar totodată focul le-a ars şi colibele, i-a ars şi pe ei. Deşi nu focul i-a ars pe oameni, ci neatenţia
şi prostia lor. (în ceţurile văzduhului se aude croncănitul sinistru al vulturilor) Le-am adus apoi arcul care i-a
făcut să fie mai puternici decât fiarele, şi care le-a adus belşugul de vânat, dar i-am făcut pe oameni să se
omoare unul pe altul la mânie. Şi tot prostia a fost cea care i-a făcut să se ucidă cu arcurile între ei. Trebuie să
inventez o unealtă care să le aducă oamenilor numai binele, şi să nu poată în nici un fel să le facă nici cel mai
mic rău. ( după un timp )

8
PROMETEU : (privind în depărtare) Dac-aţi şti ce dor îmi este de voi, oameni ! Şi ce
frumoşi vă văd în mintea mea ! (după un timp) Stau ceasuri întregi de vorbă în gând cu voi şi
nu mă mai satur vorbind. O, vulturi, şi voi toate păsările văzduhului, repeziţi-vă cu clonţul
vostru asupra mea să mă sfâşiaţi, şi eu o să vă dau lanţurile să mi le tăiaţi cu clonţurile
voastre de fier. ( vântul suflă cu putere, şuierând sălbatic)

ACTUL II
TABLOUL 1

După câteva mii de ani, Prometeu coborând pe plai. Duce încet, ceva nelămurit şi greu în
spate, căci îl vedem aplecat, cu umerii îndoiţi. Are hainele zdrenţuite şi barba nerasă.
Întâlneşte în cale pe Sisif, care la coarnele unui plug urcă dealul arând coasta cu boii.
Prometeu ajunge în dreptul lui Sisif. Cântecul ciocârliilor se aude ca o mare limpede de
triluri în văzduh.

PROMETEU : ( bucuros, emoţionat) Bun lucru, frate Sisif !

SISIF : ( ca un om aşezat, cu greutăţi) Să auzim numai de bine, sărmane Prometeu! Eşti
liber iar după câte văd.
PROMETEU : Aşa este, Sisif. Sunt liber din nou. Dar tu ce mai faci, bunule Sisif?
SISIF : (trist, oftând) Iaca ce să fac, sărăcanul de mine. Îmi duc pedeapsa şi osânda zeilor
până la cap. Urc bolovanul din vale până în pisc, de unde mă întorc cu el înapoi în vale.
Numai că de data aceasta bolovanul s-a transformat într-un plug cu boi. (oftând ) Aşa am
fost eu blestemat, sărmane Prometeu.
PROMETEU : Mi se pare mie s-au mi-a slăbit vederea? Văd că bolovanul a crescut, fiind
acum şi mai mare.
SISIF : (oftând ) Aşa este, dragul meu, nu te înşeli deloc. De aceea îl împung opintindu-mă
din răsputeri, pentru că nu-l mai pot căra în spate. Bolovanul creşte de parcă ar avea viaţă în
el. Ca femeia cu pruncul în pântece. Şi-mi este din ce în ce mai greu. Îmi rupe braţele şi îmi
sleieşte puterile, blestematul.
PROMETEU : Dar ce mare păcat ai săvârşit, bunule Sisif, de te-au pedepsit zeii cu aşa mare
blestem?
SISIF : (speriat)Vorbeşte mai încet, Prometeu, să nu ne audă zeii. Am încercat şi eu să-mi
aduc aminte ce fapte necugetate am săvârşit. O dată, demult ştiam. Dar acum, oricât aş
încerca, Prometeu, să-mi amintesc, parcă mi se pun nişte ceţuri pe creier, întunecându-mi
aducerile aminte. (trist )Nu pot să-mi aduc aminte nimic. Aşa m-am pomenit eu blestemat,
să duc pedeapsa aceasta în vecii vecilor.
PROMETEU : De multe ori mă gândesc, dragă Sisif, că puţin şi meriţi, rogu-te să mă
ierţi ,această pedeapsă.
SISIF : Nu vorbi aşa, Prometeu. (departe se aud parcă valurile mării lovindu-se de ţărm)
PROMETEU : (trăgând aer în piept, apoi oftând) Adu-ţi aminte, frate Sisif, că suntem fraţi,
(gândindu-se) parcă, îmi aduc aminte, ţi-am cerut ajutorul o dată, demult, când mă duceau
oamenii legat cobză şi mă biciuiau pe plai în sus. Ţi-am cerut să sari şi să mă scapi de
neghiobii aceia. (privindu-l cu milă ) Ai îngăimat câteva vorbe şi ţi-ai văzut mai departe de
bolovanul tău, ca şi cum ar fi fost cel mai important lucru de pe lume. La vremea aceea mult
m-a îngândurat şi m-a durut fapta ta, Sisif. Şi în gând mi-am zis că de aceea îţi meriţi
pedeapsa.

9
SISIF : (după ce a chibzuit un timp, trist) Mă judeci prea aspru, frate Prometeu. De zici că
suntem fraţi, şi crezi cu tărie în ce spui, din păcate eu nu îmi mai aduc aminte. (uitându-se
în ochii lui) Cum te puteam eu oare ajuta, gândeşte-te şi domnia ta. Când menirea mea este
să merg numai pe urmele bolovanului şi să-l împing, şi nu pot să mă abat nici un pas la
dreapta şi nici la stânga.
PROMETEU : Aşa ?
SISIF : (clătinând din cap) Zău că spun adevărul, sărmane Prometeu.
PROMETEU : (privind trist în vale) Ultima dată când am trecut şi le-am dus oamenilor
roata, adică două jumătăţi de cerc unite, două arcuri unite, te-am strigat şi te-ai făcut că nu
mă auzi. ( însufleţindu-se) Dădusem drumul roţii , de sus din pisc, şi ea a început să se
rostogolească la vale. A trebuit să alerg după ea ca să n-o pierd din vedere, şi în timp ce
alergam după roată mi-a venit să râd. ( zâmbeşte amar) Uite, mi-am zis, am ajuns şi eu ca
fratele meu Sisif, să alerg după bolovan la vale. De aceea m-am gândit că bolovanul tău nu
este altceva decât un fel de roată a mea, şi roata mea nu este altceva decât bolovanul tău.
SISIF : (după ce s-a gândit un timp) Astea sunt lucruri de şagă, dragă Prometeu. Apoi eu te-
aş lăsa căci trebuie să-mi văd de treabă...
PROMETEU : ( ca omul care simte nevoia să vorbească) Nici vorbă, frate Sisif, lasă că o să
tot ai timp să împingi la bolovanul acela, de o să ţi se urască. Dacă nu cumva ţi s-o fi urât
până acum.
SISIF : ( foarte amărât) Adevăr grăieşti, Prometeu. Mi s-a urât până peste cap, da ce să fac
dacă aceasta a fost pedeapsa zeilor . ( după un timp, gândindu-se ) Şi zici că ai mai trecut o
dată în jos de atunci de când le-ai adus oamenilor arcul cu săgeţi ?
PROMETEU: Am mai trecut, Sisif, am mai trecut o dată. Când le-am dus oamenilor roata.
Asta a fost descoperirea mea pe care am făcut-o după ce am născocit arcul cu săgeţi.
(respiră adânc ) Acum mă duc iar să le duc o nouă iscodire a mea, o drăcovenie şi mai mare.
Este vorba de maşină, care este o unealtă şi mai grozavă. Le uşurează oamenilor munca
foarte mult şi le va face viaţa mai frumoasă. (ţipetele pescăruşilor se aud sfâşietoare în
înălţimi)
SISIF : (dezamăgit) Mult mă mir , Prometeu, şi mă întreb dacă eşti în toate minţile? Şi să nu-
ţi fie cu supărare dacă îţi voi spune că zeii îşi bat rău de tot joc de domnia ta. (râzând ca
bătrânii) Ha ha ha ha ha ha ha ! Ştiam că ai mintea isteaţă, Prometeu, mă mir că nu vezi.
După ce-ai furat focul, pe care l-ai dăruit oamenilor, zeii te-au luat de jos din lume şi te-au
legat sus de tot, în tării, de stâncile ce se pierd în ceţuri, ale munţilor. Apoi când ai scăpat le-
ai dus oamenilor arcul cu săgeată. Apoi oamenii te-au izgonit şi te-au dus şi te-au legat din
nou de stâncile munţilor. Domnia ta iar ai scăpat şi în loc să te înveţi minte, ai scornit o altă
invenţie, şi mai grozavă, roata pe care le-ai dus-o din nou oamenilor. (privindu-l cu milă) Iar
oamenii, ce-au făcut? Te-au izgonit din nou cu pietre din aşezările lor. Te-au legat cu funii
şi cu lanţuri şi biciuindu-te şi lovindu-te cu bâtele, te-au dus şi te-au legat din nou de stâncile
de gheaţă cele înalte ale munţilor. ( Râzând ca prostul ) Zău că îmi vine să râd să mă
prăpădesc, Prometeu. ( devine pe nesimţite trist) Dar îmi este şi milă de domnia ta pe
deoparte.
PROMETEU : (nedumerit, dar şi dezamăgit) Ăsta este semn bun, frate Sisif, bine că râzi şi
tu o dată în viaţa ta, pentru că eu numai încruntat te-am văzut. (râzând şi el ) Este semn că o
să se lumineze lumea. De aceea, zău că nu m-aş supăra dacă ai râde să te prăpădeşti. Am
râde măcar şi noi o dată cu poftă, împreună. ( respiră adânc ) Dar ce-mi place, frate Sisif,
este că ai spus un mare adevăr. (mică pauză) Uite, dacă stau să mă gândesc bine şi eu sunt ca

10
şi tine. Tu faci mereu drumul din deal în vale, din vale în deal şi iar din deal în vale, şi aşa de
când ne ştim. Pe când eu fac drumul din lume de jos, din aşezările omeneşti, până sus pe
stâncile munţilor, unde mă răstignesc oamenii sau zeii. Apoi cobor din nou jos în lume ca să
le duc oamenilor o nouă unealtă, după care oamenii mă leagă fedeleş şi mă împing, aşa cum
împingi tu bolovanul, până sus pe stâncile îngheţate ale munţilor. ( întristându-se ) Oricum,
îţi mulţumesc, frate Sisif, că mi-ai deschis ochii. După câte văd, dacă stau bine să mă
gândesc, eu nu sunt altceva decât tot un Sisif.
SISIF : ( bănuitor ) Ce vrei să zici, frate Prometeu, spunând lucrurile acestea? Nu cumva
spui că eu aş fi mai prejos decât tine?
PROMETEU : Până acum aşa am crezut şi eu, Sisif, ca să fiu sincer. Dar acum văd că
amândoi suntem de fapt acelaşi lucru. Cum de n-am văzut până acum, frate Sisif, că de fapt
şi eu sunt tot un Sisif? (în văzduh răsună croncănitul unui corb)
SISIF : (după ce se gândeşte un timp ) În nici un caz nu pot să fiu de acord cu tine, sărmane
Prometeu. Dacă zici că este aşa cum spui, atunci te întreb, unde este bolovanul tău, frate
Prometeu ?
PROMETEU : (clătinând din cap, nefericit) Bolovanul meu, Sisif ? De el mă întrebi? (mică
pauză) Trebuie să fie , nu se poate, dar nu-l vedem noi. ( scărpinându-se la tâmplă ) Stai aşa,
să mă gândesc... ( gândindu-se ) Bolovanul meu, spre deosebire de al tău, trebuie să fie o
idee, nu un lucru material, Sisif. Şi în cazul acesta este firesc să n-o vedem. (oftând ) O să mă
mai gândesc eu, o să meditez la lucrul acesta, să vedem ce ideea este.
SISIF : ( râzând uşor ) Păi în cazul acesta nu este bine, Prometeu.
Dacă este aşa. Ei bine, află că este cum nu se poate mai rău. La început bolovanul meu nici
nu a existat. Era capul meu , pe care-l duceam pe umeri. Apoi lângă cap a apărut o
pietricică, mică şi uşoară că nici nu am băgat-o în seamă. Pietricica a început să crească şi să
se facă ditamai piatra, iar apoi ditamai pietroiul. Şi pietroiul s-a făcut bolovan (îl priveşte cu
subînţeles) Când n-am mai putut să duc bolovanul pe umeri, l-am pus jos şi am început să-l
împing. Şi acum uite, priveşte şi tu, cu ochii tăi înceţoşaţi, cât s-a făcut de mare, frate
Prometeu. Uite-te, că e de zece ori mai mare decât mine.
PROMETEU : ( pe chip i s-a aşezat o urmă de îngrijorare) Ce spui, frate Sisif? Păi, atunci
nu este de glumă. M-ai pus pe gânduri, zău aşa, sărmane Sisif. Te las cu bine, frate Sisif, şi
îţi promit că o să mă gândesc la ce mi-ai spus tu.
SISIF : Drum bun, frate Prometeu, drum bun! Sper că de data aceasta vei fi mai atent cu
oamenii şi vei avea mai multă grijă de tine! (făcându-i semn cu mâna ) Zeii să te aibă în paza
lor! (ţipetele pescăruşilor se aud acum foarte aproape, limpezi, sfâşietoare)

TABLOUL 2

Prometeu coboară pe plai cu maşina în spate. În drum îl întâlneşte pe Orfeu, care merge cu
ochii închişi, căzut în transă, cântând din nai. E o zi de primăvară, pustie.

PROMETEU : Te salut, neîntrecutule Orfeu! Fii binecuvântat de zei!

ORFEU : ( îşi continuă mersul cântând din fluier, căzut în transă )
PROMETEU : ( apropiindu-se de el şi zgâlţâindu-l) Hai, Orfeu, trezeşte-te o dată din somnul
acesta blestemat. (tare) Vreau să vorbesc cu tine.
ORFEU : (trist, nu pare a fi în apele lui) Rău faci, străine, că mă tulburi din somnul adânc în
care am căzut.

11
PROMETEU : Vreau să stau de vorbă cu tine, aşa cum am stat cu Sisif. Să-ţi aflu taina, să
ştiu încotro mergi, şi ce fapte vrei să săvârşeşti ? Cine ştie, poate te pot ajuta.
OREFU : ( vorbind din transă ) Nimeni nu mă poate ajuta, străinule. ( ca şi cum ar jeli)
Merg s-o caut pe iubita mea Euridice, în Hades , şi cu frumuseţea cântecului meu să
îmblânzesc spiritele şi legile Hadesului şi astfel s-o pot aduce pe Euridice în lumea noastră.
(oftând) Dar, de câte ori sunt gata de a reuşi s-o aduc în lumea viilor, nu ştiu cum se face că
înainte de a trece Styxul duc naiul la gură şi mă apuc să cânt. Lucru pe care nu am voie să-l
fac în lumea morţilor şi atunci totul se surpă. Euridice recade de fiecare dată în lumea
Hadesului, eu trec cântând Styxul şi mă trezesc în lumea viilor, de unde o iau înapoi cântând
din nai sau din harpă s-o cat pe Euridice.
PROMETEU : ( căzut pe gânduri) Şi de cât timp faci lucrul acesta, frate Orfeu ?
ORFEU : ( vorbind din transă ) Cine ştie de când, străinule. De când mă ştiu tot lucrul acesta
îl fac. O caut pe Euridice ca s-o aduc în lumea noastră. (gata să plângă, îi tremură bărbia)
Dar ori de câte ori sunt gata să reuşesc s-o aduc în lumea viilor, nu ştiu ce se întâmplă că
înainte de a trece Styxul duc naiul la gură şi cânt. (mică pauză) Lucru pe care nu am voie să-
l fac în lumea Hadesului, şi atunci totul se surpă. Mă trezesc în lumea viilor, fără Euridice, şi
îmi dau seama că trebuie să iau din nou totul de la capăt. ( respiră adânc, oftează ) Euridice
recade în lumea Hadesului, eu trec Styxul, şi mă trezesc iar în lumea viilor, de unde o iau iar
înapoi cântând din fluier s-o caut pe Euridice. (plânge)
PROMETEU : ( întristat, după un timp) Şi de cât timp faci asta, frate Orfeu ?
ORFEU : ( vorbind din transă) Cine ştie de când, Omule? De când mă ştiu o caut pe
Euridice s-o aduc în lumea noastră.
PROMETEU : (impresionat) Sărmane, Orfeu, sărmane erou! Ceea ce faci domnia ta
seamănă cu blestemul lui Sisif. Zău aşa, parcă ai fi un alt fel de Sisif, blestemat de zei.
(oftează ) Hei, hei, nefericiţii de noi...La fel ca şi mine, nu eşti şi tu decât un Sisif. Numai că la
tine stânca pe care o rostogoleşti şi o cari dintr-un loc în altul este frumoasa Euridice.
(respiră adânc ) Domnia ta o smulgi pe Euridice din văile Hadesului şi o duci până în pisc,
aproape de lumea noastră. Înainte însă de a trece Styxul începi să cânţi din fluier, şi atunci
bolovanul tău, care nu este altul decât preafrumoasa Euridice, se rostogoleşte din nou în
văile Hadesului. O, cum aş putea să te ajute, frate Orfeu, căci fraţi buni suntem după cum
văd. ( de undeva de departe vântul aduce viersul dulce şi îndurerat al unui nai)
ORFEU : Apăi eu mă duc, străinule, căci trebuie s-o caut pe Euridice. Rămâi cu bine, zeii să
te ajute, sărmane om !
PROMETEU : (îngândurat, ca pentru el) Drum bun, frate şi sărmane Orfeu, care nici nu m-
ai recunoscut! Şi zeii să te ajute! O să mă gândesc la blestemele noastre şi la ce ne mână pe
noi în drumurile pe care le batem.

TABLOUL 3

Un câmp pârjolit de secetă. O spânzurătoare. Sub spânzurătoare Prometeu, urcat pe un

butoi. În jur ţărani şi muncitori asistă la execuţie. De undeva dintr-un sat, care nu se zăreşte,
se aude larmă, lătrat de câini, când şi când, cântecul unui cocoş şi dangătul de îngropăciune
al unui clopot.

PROMETEU : Oameni buni...Înainte de a face fapta necugetată pe care vreţi s-o faceţi, s-o
săvârşiţi cu mine, rogu-vă, fie-vă milă de mine şi judecaţi-mă încă o dată. Asupra capetelor
voastre o să cadă blestemul groaznic de săvârşire de omor nelegiuit al zeilor.

12
CÂŢIVA OAMENI : Are dreptate, Prometeu, oameni buni, are dreptate. (aruncă în el cu
pietre, cu lemne) La moarte cu el !
PREOTUL : ( cu Biblia în mână, ridicând dreapta ) Condamnatul la moarte nu este lămurit
de pedeapsa meritată, şi cere clemenţa Bisericii şi a Domnului nostru Iisus Christos. Ci noi îi
spunem, în numele Domnului nostru Iisus Christos, că dacă se va converti la dreapta
credinţă, iertat va fi de aspra pedeapsă şi lăsat va fi să plece unde va vedea cu ochii.
CÂŢIVA OAMENI : Clemenţă pentru păcătos, cerem, părinte ! clemenţă pentru păcătos,
cerem, sfinţia ta!
MULŢIMEA : ( tace )
O VOCE DIN MULŢIME : Cerem să fie ars pe rug, sfinţia ta ! Să fie ars pe rug, ereticul !
(croncănitul unor corbi se aude limpede în văzduh)
ALT PREOT : Ci iată , suflete rătăcit, de ce te faci vinovat în faţa Bisericii şi a Domnului
nostru Iisus Christos. Atunci când ai venit în aşezarea noastră, în mijlocul oamenilor, ai
început să vorbeşti în limba unei credinţe păgâne, despre zei, şi te-ai mirat de credinţa
noastră, despre care ai spus că nu este decât o poveste scornită de minţi întunecate. Iată ce
îţi cerem noi, lepădarea de vechea ta credinţă în zeii păgâni, eretică şi blestemată, şi
convertirea la credinţa Bisericii noastre ! (mică pauză) În al doilea rând, de unde ai venit, ai
adus cu tine un lucru diavolesc şi însufleţit, care la început ni s-a părut folositor şi bun, dar
mai apoi s-a dovedit a fi aducător de rele şi diavolesc. De aceea noi credem că unealta adusă
de tine, este unealtă diavolească, şi îţi cerem să te lepezi de ea.
MULŢIMEA : (urlând ) Aşa este...Aşa este... (se lasă o tăcere adâncă )
PREOTUL : Vorbeşte, Omule...Spune care îţi sunt gândurile...
PROMETEU : (epuizat, clătinându-se) Oameni buni, ascultaţi-mă numai un moment.
(respiră adânc ) Întâi, când v-am adus noua unealtă , v-aţi bucurat şi m-aţi primit cu braţele
deschise. Am crezut în voi, v-am socotit ca pe fraţii mei, şi m-am purtat cu toţi ca un frate.
Apoi m-aţi bătut şi m-aţi alungat cu pietre. (tace. Îi priveşte cu milă) M-aţi legat şi m-aţi
judecat voi după gândurile şi după patimile voastre. Acum vreau să fie ultima judecată.
Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-aţi dăruit mila voastră!
MULŢIMEA : ( rumoare, vociferări ) Să fie ars pe rug, sfinţia ta!
PROMETEU : (privindu-I liniştit) Iată ce am de spus la prima vină pe care mi-aţi adus-o.
Eu nu am crezut în credinţa veche a zeilor şi n-am venit să v-o propovăduiesc şi să vă
convertesc la ea. Nici credinţa voastră cea nouă n-am hulit-o, ci numai mi-a părut ca o
poveste frumoasă. Acum câteva clipe, când mă aduceaţi pe drum legat, am simţit o batere de
aripă la ureche şi un glas care venea de departe parcă. M-am uitat şi n-am văzut nimic. La
început m-am speriat, apoi am auzit din nou acel glas care mi-a vorbit. De data aceasta
simţeam cum vorbeşte ca un tunet, şi mă miram că voi nu auzeaţi. Şi iată ce mi-a spus acel
glas. Cere-le oamenilor să te judece din nou, mi-a spus vocea şi converteşte-te la noua
credinţă, o dată ce eu fac minunea aceasta şi îţi arăt că exist. (privind în jur, apoi în sus) M-
am uitat în sus, de unde venea vocea şi n-am văzut nimic. Însă acum nu-mi mai era teamă,
căci ştiam că viaţa mea este în mâini bune. Aşa că, rogu-vă să mă botezaţi în noua credinţă,
la care vin din tot sufletul. ( trist, se lasă să cadă în genunchi)
MULŢIMEA : ( se închină, căzând în genunchi ) Oooo ! Ooooo !
PROMETEU : ( întinzând braţele) A doua vină pe care mi-o aduceţi este o scornire de-a
voastră. Scula aceasta pe care v-am adus-o şi pe care eu am botezat-o să fie numită maşină,
am gândit-o îndelung şi am făcut-o eu cu mâinile mele acolo unde am stat ani îndelungaţi. (îi
priveşte cu milă şi dragoste. Rar) N-am voit altceva decât să vă fac bine, căci maşina pe care

13
v-am adus-o uşurează foarte mult munca omului, aducându-i totodată mult belşug. Această
unealtă, pe cât o vedeţi voi de simplă şi de mică, va împinge istoria umană înainte. (se ridică
încet în picioare, vorbeşte calm) Este adevărat că am vrut şi trebuie să mă mai gândesc mult
la lucrul acesta, ca maşina să vă aducă numai bine. Să nu vă facă absolut deloc rău. Cândva
o să gândesc o maşină care numai bine îi va face omului. (mică pauză) Dar cine este vinovat,
oameni buni, că un om din neatenţie şi-a prins mâna în maşină, iar maşina l-a tras şi l-a
zdrobit? Oare a alergat maşina şi l-a ajuns din urmă, şi a întins braţele după el ? Nu este
vinovat tot omul acela, căci neatent fiind a băgat mâna în maşină? Iată că vinovată nu este
maşina ci neatenţia acelui om.
CÂŢIVA OAMENI : (vociferări) Aşa este ! Aşa este, oameni buni! Cerem clemenţă pentru
Prometeu ! Iertare pentru omul acesta !
MULŢIMEA : ( şezând în genunchi. Se aud murmure )
PROMETEU : Nu maşina este vinovată că au rămas mii de oameni fără lucru, ci patronii cei
nesătui de câştig sunt de vină. Care-i aruncă pe drumuri pe sărmanii muncitori !
UN OM : Aşa este. Aşa este, oameni buni.
PROMETEU : De lucrul acesta o să vă daţi seama mai târziu. Aşadar, vedeţi cât de mult aţi
greşit când m-aţi judecat în grabă şi ce păcat mare vă luaţi asupra voastră.
MULŢIMEA : ( tace, cu capetele plecate. Ţipetele pescăruşilor se aud limpezi) Aaaaa !
PROMETEU : (înseninat) Acum rogu-vă, oameni neştiutori, să vă ridicaţi în picioare. Omul
nu trebuie să stea în genunchi în faţa nimănui căci el cel mai mare în univers. După
Dumnezeul vostru. ( mică pauză, oftează ) Să vă mai spun câteva lucruri despre maşina pe
care v-am adus-o, fiindcă văd că asupra mea nu mai planează pedeapsa cu spânzurătoarea. (
respiră, apoi le vorbeşte ca unor copii ) Unealta aceasta pe care v-am adus-o va fi adevăratul
vostru Dumnezeu. Ea vă va da să mâncaţi, ea vă va da posibilitatea să vă odihniţi, ea vă va
face puternici în faţa greutăţilor, a naturii, a lui Dumnezeu şi a universului. Atunci când vă
omorâţi cu ea, ea este asemenea unui Dumnezeu care vă pedepseşte. Vă spun, aşadar, fiţi
foarte atenţi cu unealta aceasta. Omul trebuie să înveţe o dată în istorie că nu trebuie să mai
facă rău!
MULŢIMEA : (ţipete îngrozite, de revoltă) Blasfemie! Blasfemie!
DOI SOLDAŢI : (sar şi îl prind pe Prometeu de braţe obligându-l să cadă în genunchi) Cazi
în genunchi, ticălosule! Şi lasă gura, netrebnicule ! Hulitor de Domnul şi de dreapta credinţă
ce eşti!
PREOTUL JUDECĂTOR : (dregându-şi glasul, îşi face apoi cu gesturi mari cruce) La
început am crezut că dorinţa lui de a trece la noua credinţă este sinceră şi adevărată. Apoi
am văzut cu toţii că din clipa în care a fost sigur că el ne-a înşelat şi că noi l-am iertat,
încrezându-ne în vorbele lui mincinoase, a început a-şi da arama pe faţă. ( tace un moment)
L-a hulit pe Domnul, când a zis că l-a auzit fâlfâind ca un înger pe la urechi şi când a spus că
Domnul i-a vorbit. La hulit pe Domnul şi dreapta credinţă când a spus că maşina, lucrul
diavolesc pe care ni l-a adus, este noul nostru Dumnezeu ! Având mintea ascuţită şi neavând
nici frică de Dumnezeu, un asemenea om dându-se om al Domnului ne poate face mult rău,
aducându-ne în greşeală şi în păcat. Iată cum omul diavolului, ne poate orbi şi ne poate
aduce şi mai mult rău decât credeam noi. Erezia lui este periculoasă şi dăunătoare! Nici o
pedeapsă nu este îndeajuns de mare de a pedepsi vina acestui eretic şi a acestui hulitor de
Dumnezeu !
MULŢIMEA : ( se trezeşte parcă din somn, cutremurată) Aşa este ! Aşa este !

14
PREOTUL JUDECĂTOR : Fapta lui nelegiuită este fără seamăn. El nu numai moartea şi
suferinţa ne-a adus ci şi hulirea de Domnul, batjocorindu-ne sufletele şi credinţa noastră. Ci
eu zic că moartea prin spânzurătoare ar fi prea uşoară pentru un asemenea păcătos şi eratic.
MULŢIMEA : (înfierbântată ) Aşa este ! Aşa este ! Aşa este ! Să fie sfâşiat! Să fie sfâşiat şi
tras în ţeapă!
PREOTUL JUDECĂTOR : (consultându-se cu ceilalţi preoţi, în timp ce mulţimea agită
bâtele şi pumnii) Iată care credem noi că ar fi cea mai cuvenită pedeapsă. Să fie răstignit în
picioare şi în lanţuri pe sfânta cruce, pe care ereticul a batjocorit-o! Şi să fie dus în munţi şi
legat cu lanţuri şi cu cruce cu tot pe cele mai înalte stânci. (apăsat) Crucea pe care va fi
răstignit să fie legată cu lanţuri pe stâncile cele mai înalte ale munţilor. Vulturii şi corbii să-i
sfâşie carnea şi să-i ciugulească plămânii.
PROMETEU : (căinându-i ) Vai vouă, oameni fără minte ! Vai vouă, fiinţe mai crude decât
fiarele! Şi eu care credeam că v-aţi schimbat, că aţi învăţat ceva în istorie (furios) Că aţi
evoluat ca să fie bine de voi şi să fiţi fericiţi ! (îndurerat) Dar nu aveţi pic de imaginaţie. Şi
nici de credinţă !
MULŢIMEA : ( sare şi îl înşfăcă, apoi îl răstigneşte pe cruce, bătându-i braţele în piroane şi
legându-l cu lanţurile. Oamenii au feţele sălbatice şi privirile pline de ură. Îl vor purta legat
aşa cu lanţurile de cruce, pe plai în sus, lovindu-l cu bâtele şi cu bicele fără milă. Mulţimea,
gălăgioasă, se ia după cei care-l poartă pe plai în sus, răstignit pe cruce, aruncând în el cu
pietre. Deodată din ce se aude un tunet, apoi altul) Huăăă! Huăăă, Prometeu! Huăăăăă!
Huăă, Prometeu !

TABLOUL 4

Prometeu răstignit pe cruce, urcat sus pe stâncile ce se pierd în înălţimi. Vorbind singur. Din
când în când se aud croncăniturile cavernoase ale vulturilor

PROMETEU : (epuizat, trist) Doamne Dumnezeule, dacă exişti, ajută-mă ! Rănile mi s-au
închis, demult nu mai sângerează. Dacă vulturii îmi vor roade lanţurile de la mâini şi de la
picioare, va trebui să aştept sute de ani până când ploile şi vânturile vor putrezi frânghiile şi
lanţurile, piroanele şi lemnul crucii. ( respiră adânc ) Voi avea eu oare tăria să rabd şi să duc
povara suferinţei atât amar de vreme ?
PROMETEU : ( după câtva timp de gândire ) Voi putea vorbi cu vulturii şi cu vânturile
văzduhului. Vorbind cu mine, bucurându-mă de albastrul cerului, hrănindu-mă cu el, începe
să se nască în mine un dor adânc de albastru nesfârşit, de trecerea dincolo de acest albastru.
PROMETEU : ( un vultur se repede asupra lui. Prometeu îi bagă lanţul în clonţul deschis al
păsării ) Iată, mă gândesc la lucrul acesta, vulturii trebuiau să mă sfâşie, şi iată eu i-am făcut
ajutorul meu. Deci orice lucru rău poate fi schimbat în lucru bun. Aceasta este legea adâncă
a progresului. Şi dacă stau bine să mă gândesc, eu nu am făcut altceva decât să transform
prostia, minciuna şi ura oamenilor în dragoste pentru ei. Şi în bine pentru ei. Acesta sunt eu !
PROMETEU : ( după un timp, gândindu-se ) Mă întreb cum am putut să greşesc şi să le
spun oamenilor că Maşina este noul lor Dumnezeu, când mă gândisem mai înainte că
trebuie să vorbesc în aşa fel încât să mă salvez, ca să rămân întreg. I-am observat atent, de
când le-am adus roata, au mai evoluat, ştiu mai multe lucruri, sunt mai deştepţi. Numai eu
sunt de vină că am ajuns răstignit pe cruce. Şi când te gândeşti, că începuseră să creadă
povestea cu trecerea la noua credinţă.

15
PROMETEU : ( după câteva momente ) Deci nici ei nu cred în zei , şi după câte mi-am dat
seama, oamenii îi alungă ca să creadă în alţi zei. Asta să însemne oare, că vechii zei nu există
şi nu au existat niciodată ? (după un timp) Acesta pare să fie adevărul. Dar dacă acesta este
adevărul înseamnă că nici noul zeu al lor, căruia îi zic Dumnezeu, nu există. Atunci cine ne
mână pe mine, pe Sisif, pe Orfeu, pe Icar în drumurile noastre ? Cum se face că de câte ori
merg la oameni, de fiecare dată sunt înlănţuit de stâncile pierdute în nori şi în vânturile
văzduhului? Va trebui să mă gândesc şi să caut mult până voi da de adevăr.
PROMETEU : ( privind cerul senin, de un albastru pur) Îl înţeleg pe Icar, de ce se înalţă de
fiecare dată după ce cade. Îl soarbe albastrul, înaltul ceresc. Simt cum aş vrea să am aripi şi
să mă înalţ şi eu. (respiră adânc) Aş trece de cer şi m-aş pierde în văzduhul atât de limpede
şi de nesfârşit, pe care îl simt ca pe o piatră în piept cum mă arde.
PROMETEU : ( ridică pumnii strânşi, ameninţător înspre cer ) Treci, timpule, treci repede
ca vântul şi ca gândul. Să-mi putrezească crucea şi piroanele, să-mi roadă vânturile lanţurile
de la mâini şi de la picioare, ca să fiu din nou liber. (croncăniturile vulturilor se aud foarte
aproape)
PROMETEU : ( liniştindu-se ) I-am cerut o dată ajutor lui Sisif şi lui Orfeu, şi nu m-au ajutat. Dacă ne-am uni
noi toţi şi am încerca să luptăm împreună, atunci sunt sigur că am învinge. Cu siguranţă am învinge. ( jos,
departe, se aud pustii talazurile valurilor spărgându-se de stânci)
PROMETEU : ( după un timp, gândindu-se ) Dar împotriva cui să luptăm ?. (trist, meditând
) Exact, împotriva cui să luptăm ? Sisif crede că zeii ne-au blestemat şi ne-au pedepsit. Care
zei, căci zeii nici nu există ? Nu cumva noi singuri, că aşa ne-a venit nouă, ne-am apucat să
împingem bolovanul pe coclauri în sus, să căutăm mijloace noi pe care să le dăruim
oamenilor, să ne înălţăm la cer că ne era dor de limpezimea înălţimilor ? Dar când a fost
aceasta ? ( mică pauză ) Iată acum, după atâta timp, nu îmi mai amintesc nimic. ( respiră
adânc ) Dar nu-mi amintesc nici să fi vrut să mă gândesc să le aduc oamenilor focul. Şi nici
Sisisf nu îşi aducea aminte ca să se fi apucat cu de la sine voinţă să împingă bolovanul pe plai
în sus de unul singur.
PROMETEU : ( ridicând braţele, se aude , înfiorător, şuieratul vântului ) O, timpule, treci
mai repede, treci ca vântul şi ca gândul, să mă mai văd o dată liber.

ACTUL III
TABLOUL I

Prometeu apare coborând plaiul. Vede bolovanul lui Sisif urcând coasta încet, ca şi cum ar fi
o fiinţă obosită. Este o zi pustie, cu cer înalt de vară. Cântecele ciocârliilor se aud topite în
văzduh.

PROMETEU : ( făcându-i cu măna) Sisif ! Hei, Sisif ! Te salut ! ( se apropie de bolovan, nu

vede pe nimeni. Se uită în spatele bolovanului, îl înconjoară. Este din ce în ce mai mirat.)
PROMETEU : (cercetând cu atenţie) Ei, drăcia dracului, n-am văzut o minune mai mare ca
aceasta! Bolovanul urcă singur coasta. (uimit, uitându-se în jur, apoi în depărtare) Şi Sisif
unde o fi ? ( privind în urma bolovanului cum urcă dealul. Se întoarce şi se uită, punând
mâna la ochi, în vale)
PROMETEU : Să nu-ţi vină să crezi! Şi mă gândeam să-i spun lui Sisif, să lase dracului
bolovanul ăsta, să se revolte, să facă orice altceva, dar numai să nu mai împingă ca prostul
bolovanul pe coastă în sus. Aşa cum m-am revoltat eu şi cum am pus vulturii să-mi roadă
lanţurile de la mâini. (după câteva momente de meditaţie)

16
PROMETEU : (îngrijorându-se) Să i se fi întâmplat ceva lui Sisif ? (încă uluit ) Mergea în
urma bolovanului, împingându-l, fără să se abată din cale. Bolovanul îl apără. Între el şi cer
era bolovanul. Între el şi oameni era bolovanul. (după un timp de căutare )
PROMETEU : (ca şi cum ar fi găsit o explicaţie) Cred că ştiu ce i s-a întâmplat. Ultima dată
când am trecut către oameni, l-am găsit cât un pitic. Se făcuse mic de tot. Îmi spunea că
bolovanul creşte mereu şi pe când bolovanul creşte, el se face din ce în ce mai mic. Şi, iată,
acum bolovanul a crescut uriaş, absorbindu-l de tot. Copilul care şi-a devorat tatăl, şarpele
care şi-a înghiţit părintele. ( se uită la bolovan cum ajunge în pisc, după care începe singur să
se rostogolească la vale, trecând pe lângă el. Prometeu se uită uimit în jurul lui )
PROMETEU : Sisif este acum în bolovanul lui. Bolovanul i-a devenit mormânt, căci Sisif este
îngropat în el. Sau cumva Sisif, ca să se odihnească, săturându-se de mii de ani să tot împingă
la nesfârşit piatra blestemată, sau ca să se apere de duşmani, a preferat să intre în bolovan.
Cum ai intra într-o casă în care te fereci bine pe dinlăuntru. ( scărpinându-se în cap ) Ei,
drăcia dracului, cine mai poate să mai înţeleagă ceva? Câte căi se deschid acum în faţa mea !
( după un timp în care priveşte bolovanul care o dată ajuns în vale începe să urce singur la
deal )
PROMETEU : Acum începe să urce. (uimit, privindu-l gata să izbucnească în râs) Nu, că nu
mai înţeleg nimic. Parcă ar fi viu. Parcă ar fi o fiinţă. ( deodată, gândindu-se) Dar ce
duşmani avea Sisif? De cine oare se fereşte el? (mică pauză ) Mai degrabă cred că s-a săturat
să tot împingă bolovanul pe coastă în sus. ( se gândeşte ) Sau poate că intrarea în bolovan
este tocmai revolta lui Sisif împotriva condiţiei lui umane, de care vorbeam mai înainte.
(privind curios bolovanul care urcă singur la vale )
PROMETEU : Ce-ar fi să-l opresc? Pur şi simplu să opresc bolovanul. (râzând singur) Ha,
ha ha !E un gând nebunesc, dar merită să încerc. Şi totuşi simt, îmi spune mie sufletul, că
Sisif este viu. Parcă l-aş simţi în aer. ( întrebându-se)
PROMETEU : (după un timp de gândire) Dar dacă bolovanul nu este mormântul lui Sisif ?
Ci Sisif, asemenea unei seminţe, s-a însămânţat în bolovan, ca să-l nască bolovanul cine ştie
când , şi cine ştie ce… ( bolovanul urcând pe coastă ajunge în dreptul lui Prometeu ) Mai
bine să-l opresc când voi reveni a doua oară, să văd până atunci ce se mai întâmplă. ( privind
în urma bolovanului care a trecut urcând pe lângă el. Trist)
PROMETEU: Rămâi cu bine, Sisif, eu mă duc, mă aşteaptă oamenii. ( o apucă pe plai în jos,
către aşezările omeneşti . De undeva, ca de pe altă lume se aude dangătul trist al unor
clopote)
PROMETEU : (vorbind singur ) Mă întreb dacă el ştia ce avea să se întâmple cu el? Şi dacă
ştia, de ce nu mi-a spus ultima dată când ne-am întâlnit? ( oftând, căinându-l ) Sărmanul
Sisif, după ce că era cel mai prost... El şi somnambulul ăla de Orfeu, care n-a mai reuşit
niciodată să iasă din transă, şi care făcea de mii de ani, ca un pendul, drumul între lumea
pământeană şi cea nepământeană. (oftând ) Baremi Orfeu nu era prost. (după un timp )
PROMETEU : Voiam să-i spun lui Sisif că cel mai bun lucru ar fi fost să ne unim, căci numai
aşa am fi putut să învingem. Sunt curios să aflu ce i s-a întâmplat lui Orefu? Poate-l întâlnesc
acum în drumul acesta pe care-l fac la oameni. ( gândindu-se )
PROMETEU : Am căutat să găsesc care ar fi bolovanul meu, cel în urma căruia merg,
împingându-l ca prostu şi pe care nu-l văd. Am crezut că ştiu adevărul, apoi mi-am dat
seama că nu-l cunosc şi că trebuie să mă gândesc, să mai caut. ( după câteva momente de
meditaţie)

17
PROMETEU : Şi eu care credeam că nu sunt nici eu altceva decât tot un Sisif. Iată-mă că
sunt viu, pe când Sisif... (îl vedem îngrijorându-se, oprindu-se în loc) Dar cu mine oare, ce se
va întâmpla? (ţipetele pescăruşilor se aud îndepărtându-se, mai stinse, mai dulci)

TABLOUL 2

Prometeu coborând îl zăreşte pe Orfeu. Acesta trece în transă cântând din nai.

PROMETEU : (bucuros) Salut, frate Orfeu ! Bine că te întâlnesc.

ORFEU : ( trece cântând în transă, fără să-l audă)
PROMETEU : (care se apropie de el, îi pune mâna pe umeri, zgâlţâindu-l uşor ) Te salut,
frate ! Trezeşte-te din somn numai câteva minute. Vreau să-ţi cer părerea la câteva întrebări
care-mi frământă mintea de mult timp.
ORFEU : ( din transă, cum vorbesc somnambulii) Nu mă trezi, nu mă trezi, străinule, au
oricine ai fi, căci în clipa în care mă voi fi trezit, o voi fi pierdut pentru totdeauna pe
Euridice.
PROMETEU : (îngrijorat) N-aş voi s-o pierzi pe Euridice şi nici să te trezesc din somnul tău.
Te întreb însă dacă putem vorbi, tu rămânând în transă aşa cum eşti?
ORFEU : (ca şi cum glasul ar veni de undeva de departe ) Întreabă-mă…
PROMETEU : Când ne-am întâlnit ultima dată, dragă Orfeu, ţi-am vorbit de fratele meu
Sisif, căci cu adevărat suntem fraţi. De asemenea suntem fraţi cu tine şi cu Icar, şi suntem
asemeni strămoşului nostru Anteu. Iată ce te întreb, (respiră adânc, gândindu-se ) am stat
mult şi m-am gândit, acolo pe stânci... Care este bolovanul pe care-l împing eu? Şi n-am
găsit răspuns la întrebare. Te întreb dacă tu ştii care este bolovanul pe care-l împingi tu ?
După ce alergi tu în lumea morţilor şi în lumea viilor, aşa cum Sisif urcă din vale în deal şi
coboară din deal în vale?
ORFEU : (trist, puţin speriat) Rogu-te, spune-mi cine eşti străinule? Nu te cunosc…
PROMETEU : Sunt Prometeu, frate Orfeu, nu se poate să nu fi auzit de mine.
ORFEU: (stins) Am auzit de domnia ta, cum să nu aud. ( tace ) Dar asta foarte demult, la
începutul lumii, când încă nu o pierdusem pe Euridice. Ştiu şi de blestemul lui Sisif, cum l-au
blestemat zeii, să urce pe coastă în sus un bolovan până în pisc. Apoi bolovanul îi scapă din
mâini.
PROMETEU : Te întreb, Orfeu, ştii cumva, poate că ai auzit ceva în drumurile pe care le
străbaţi, ce se întâmplă cu noi? După ce alergăm noi în viaţa şi în istoria aceasta şi drumul
nostru nu se mai termină ?
ORFEU : (rar) Ciudată întrebare, Prometeu. Oare dumneata nu ai auzit de nenorocirea
care s-a abătut asupra mea când am pierdut-o pe Euridice ? ( ca şi cum ar jeli, de durere )
Pe ea o caut în drumurile mele. Şi eram gata, gata s-o aduc în lumea viilor, dacă nu se
întâmpla să uit că nu trebuie să cânt înainte de a trece Styxul. Da, o dată şi o dată sunt sigur
că voi reuşi s-o aduc. Abia atunci pot să mă trezesc din somn.
PROMETEU : (compătimindu-l) Le ştiu pe toate acestea, Orfeu. Din ce mi-ai spus înţeleg că
bolovanul tău după care alergi, aşa cum aleargă sărmanul Sisif, este frumoasa Euridice, pe
care atât de mult ai iubit-o. Dar ştii tu oare ce s-a întâmplat cu Sisif ? Sisif tot urcând
bolovanul, acesta l-a sleit de puteri şi l-a absorbit. Sisif şi-a găsit sfârşitul în bolovanul său.
Te întreb, Orfeu, oare eu şi tu şi Icar, n-o să ne găsim sfârşitul în ceea ce căutăm noi ? ( pe
plai se aude dulce şi stins viersul unui fluier) Oare n-o să-ţi găseşti sfârşitul în frumoasa
Euridice, care o să devină mormântul tău, şi pe care de atâta timp o cauţi ?

18
ORFEU : O, Prometeu, cât de bine ar fi să se întâmple aşa, precum zici domnia ta. Pentru că
aceasta nu ar însemna decât sfârşitul suferinţei mele şi adevărata găsire a iubitei mele. A
Euridicei.
PROMETEU : (încruntându-şi fruntea) Oare să fie adevărat, dragă Orfeu ?
ORFEU : (melancolic) Adevărul adevărat, îţi grăiesc Prometeu.
PROMETEU : Te întreb atunci, frate Orfeu, dar eu după ce alerg? Ce caut mereu şi nu
găsesc ? care este Euridice a mea ? (ţipetele pescăruşilor revin din nou, tragice, disperate)
ORFEU : Eu m-am gândit la lucrul acesta, Prometeu...
PROMETEU : Dar la Euridice, la ceea ce cauţi, te-ai gândit oare îndeajuns de mult, Orfeu ?
După ce am văzut bolovanul lui Sisif urcând singur coasta, întâi m-am speriat şi nici nu mi-a
venit să cred, apoi m-am întrebat ce s-a întâmplat de fapt cu Sisif. Bolovanul este mormântul
lui Sisif, sau pământul în care s-a însămânţat ca sămânţă, ca să încolţească, să se nască din
nou. Un alt Sisif, altceva. Sau este adăpostul în care s-a adăpostit?
Şi m-am mai gândit la altceva mai adânc. Nu cumva bolovanul lui este asemenea unui vas,
iar Sisif este sufletul, apa care s-a turnat în vas şi a luat forma vasului ? Căci nu voi crede
nici în ruptul capului, dragă Orfeu, că bolovanul este iubita lui Sisif. Şi cum ar fi de crezut
aşa ceva ?
ORFEU : ( pe gânduri ) Ceea ce ai spus domnia ta, dragă Prometeu, mă sperie şi mă
năuceşte. Atâtea întrebări nu mi le-am pus niciodată. Se vede că domnia ta ai altă minte şi alt
suflet decât mine. Şi nici nu aş putea să-mi pun atâtea întrebări...Căci eu trebuie să rămân în
somnul meu ca să o pot găsi pe Euridice şi s-o aduc în lumea viilor. Ceea ce pot să-ţi spun cu
adevărat despre Sisif este că el a fost mai înaintea bolovanului lui. A fost, sau a devenit, o
dată cu trecerea timpului, bolovanul său pe care l-a urmat, şi l-a împins cât mai departe
toată viaţa.
PROMETEU : ( puţin uimit ) Idealul, zici , frate Orfeu ?
ORFEU : Idealul sau cum se mai numeşte el, acela în urma căruia şi după care alergăm toată
viaţa. Lucrul pe care ni-l dorim cel mai mult, care ne obsedează acolo în adâncul sufletului
nostru.
PROMETEU : La lucrul acesta nu m-am gândit, dragă Orfeu. (meditând) Atunci te întreb,
Orfeu, care ar fi idealul meu ? Sau acel lucru după împlinirea căruia alerg toată viaţa?
ORFEU : Nu ştiu, Prometeu. Aceasta este treaba ta. Sau altfel spus, asta este problema ta, pe
care numai tu poţi să ţi-o rezolvi.
PROMETEU : Dar nici tu nu te-ai gândit, bunule Orfeu, foarte adânc la idealul tău. ( după
un moment) Iată, dragă Orfeu, ce am gândit eu că ar fi bolovanul meu. Sau cum îi zici tu,
idealul meu. Întâi le-am adus oamenilor focul, apoi le-am adus arcul cu săgeţi, apoi roata,
apoi maşina şi acum le duc curentul electric. Sârmele acestea pe care le vezi. Lucrurile,
darurile acestea pe care le-am adus oamenilor cred că sunt bolovanul meu, în urma căruia
tot vin, sărmanul de mine, de la începutul lumii. (croncănitul corbilor se aude deasupra
capetelor lor) După cum vezi bolovanul meu nu este un lucru mort şi nemişcat, ci unul viu,
într-o creştere necontenită. Ca şi bolovanul lui Sisif care tot crescând l-a absorbit în el.
( respiră adânc, ca şi cum ar ofta ) Ei bine, bolovanul nostru, cred eu, se hrăneşte din noi,
Orfeu. Iată de ce te-am întrebat, căci vreau să ştiu, oare bolovanul...?
ORFEU : Acesta este idealul, Prometeu... (un tunet îndepărtat se lasă înspre zare)
PROMETEU : Sau idealul, sau cum îi zici tu. Oare idealul meu, mă întreb, nu mă va
distruge şi pe mine cum l-a distrus pe Sisif? Şi atunci oare nu este datoria mea să lupt
împotriva idealului meu ?

19
ORFEU : ( speriat ) Să lupţi împotriva idealului, Prometeu ? De aceea ni s-a dat, Idealul ? De
aceea ne-au dăruit zeii Idealul, acel ceva pe urmele căruia să alergăm, ca să avem un sens,
Prometeu? În lume, în viaţă, în istorie ! (convins, dar şi speriat) Nu, nu, Prometeu, ceea ce
spui dumneata este o nebunie.
PROMETEU : Şi atunci să stăm cu mâinile în sân şi să ne lăsăm devoraţi ca de o fiară de
idealul nostru, Orfeu ? Oare nu ne facem noi singuri victimele fiarei care ne devorează? A
fiarei pe care noi o slujim, ca să ne folosim apoi de ea, ca să ne devoreze ? ( clătinând din cap,
căzut pe gânduri) Foarte ciudat!
ORFEU : (după un timp, trist) Ce putem face, Prometeu, decât să ne rugăm zeilor.
PROMETEU : Oare nu ţi-am spus, Orfeu ?
ORFEU : Ce să-mi spui, Prometeu ?
PROMETEU : Data trecută când am fost la oameni, Orfeu, am văzut că ei nu mai cred în
zeii noştri de demult. Cei care credem noi că ne-au blestemat. Şi că de fapt acei zei nici nu
există. ( se gândeşte ) Astfel că pedepsele noastre nu sunt pedepse date de ei. Sau, oricum,
dacă nu mai există zeii care ne-au pedepsit, înseamnă că nu mai există nici pedepsele. (tare )
Deci noi suntem liberi, scăpaţi de pedepse ! (mică pauză ) Nu? La fel a crezut şi Sisif şi eu şi
la fel crezi şi tu, că noi am fost pedepsiţi de zei. (respiră adânc) Eu cred, Orfeu, că acei zei
care ne-au pedepsit demult nici nu există şi n-au existat niciodată. De aceea nici pedepsele pe
care le ducem noi nu există.
ORFEU : ( îngrozit ) Nu-l ascultaţi, o zei, nu-l ascultaţi...Astupaţi-vă urechile să nu-l auziţi.
(către Prometeu) Mă întreb, Prometeu, zău aşa, dacă eşti în toate minţile. Sau dacă nu
cumva eşti un hulitor de zei, şi atunci va fi vai şi amar de soarta ta. Căci te vor pedepsi zeii şi
mai aspru decât te-au pedepsit!
PROMETEU : (gândindu-se)Vorbeşti cu păcat, iubite Orfeu. Cum aş putea eu să fiu un
hulitor de zei, când eu nu hulesc pe nimeni, şi când ceea ce nu există nu poate fi nici atins,
nici pângărit. Eu doar mă întrebam, Orfeu.
ORFEU : Te sfătuiesc să ai multă grijă când vorbeşti, cum foloseşti cuvintele, Prometeu. Şi
mai ales când te referi la moarte şi la zei.
PROMETEU : Destinul fiecăruia este hotărât demult, Orfeu.
ORFEU : ( gânditor, trist ) Aşa este, într-adevăr. Şi unde ziceai că te duci , bunule
Prometeu? (ţipătul unei păsări umple văzduhul, straniu şi trist)
PROMETEU : La oameni jos, în lume. Îmi este dor de ei. Vreau să-i mai văd cum arată şi
cum au evoluat. Sunt tare curios.
ORFEU : Deşi sunt grăbit şi n-ar trebui să stau de vorbă cu nimeni, căci nu trebuie să-mi ies
din firea mea, aş mai sta de vorbă cu tine, Prometeu. Îmi face mare plăcere! Arăţi a fi isteţ,
cu mintea vie şi bună, şi te întrebi de menirea ta pe lume şi a altor lucruri.
PROMETEU : Aşa este, Orfeu. Acolo pe stâncile pe care am fost dus, am avut destul timp să
mă gândesc la toate lucrurile. M-am gândit la lucrurile adevărate şi la lucrurile mincinoase,
la lucrurile plăcute şi la lucrurile dureroase. M-am gândit, de pildă, la idealul tău întrupat în
frumoasa Euridice, şi mi-am dat seama că adevărul este mult mai adânc, şi nu ceea ce-ţi pare
întâia oară.
ORFEU : Şi care este atunci adevărul, Prometeu ?
PROMETEU : (gândindu-se) Adevărul este acesta, tu crezi că o cauţi pe Euridice, dar în
realitate domnia ta cauţi frumuseţea. Frumuseţea aceea care este în lucruri, şi de fapt este
dincolo de lucruri. Şi acel ceva tainic şi divin pe care zeii l-au pus în femeie, şi nu lucrul care
poartă ceea ce cauţi domnia ta. Şi atunci m-am întrebat, Orfeu. Oare Sisif n-a împins altceva

20
decât bolovanul pe care credeam noi că îl împinge ? Oare eu nu duc oamenilor altceva decât
focul, arcul cu săgeţi, maşina ? (tare) Şi atunci trebuie să ne întrebăm, care este acel lucru,
acel ceva tainic şi neştiut, pe care-l căutăm de la începutul lumii şi nu-l găsim?
ORFEU : ( pare obosit, nedumerit şi încurcat) Foloseşti vorbe prea meşteşugite, Prometeu,
ca să mă încurci, şi să mă sperii, cum m-au speriat şi zeii, odinioară…
PROMETEU : Nici pe departe, frate Orfeu. ( în văzduh se aude din nou cântecul nevăzut al
ciocârlilor)
ORFEU : De, ştiu eu, sărmane Prometeu, ce să mai spun...? Întrebarea pe care mi-ai pus-o
cere multă meditaţie şi chibzuinţă. O să mă mai gândesc la ea, poate ajung să cunosc
adevărul... Cine ştie...
PROMETEU : Îţi mulţumesc, Orfeu. Mă bucur că te-am întâlnit, am discutat lucruri
interesante şi folositoare. Sunt mulţi ani de când n-am mai schimbat o vorbă cu nimeni.
ORFEU : (îngândurat) Într-adevăr, Prometeu. Eu aş voi să mă duc şi să cânt şi mai măiestrit
din nai şi din liră, căci simt cum ceaţa mi se ridică de pe suflet şi numai cântecul cu vraja lui
mă poate adormi.
PROMETEU: Îţi mulţumesc, mult, frate Orfeu. Şi eu ar trebui să mă grăbesc, căci văd
soarele cum se lasă către orizont, şi până în seară aş vrea să ajung jos în lume, la oameni.
ORFEU : Îţi mulţumesc şi eu, Prometeu. Am auzit multe lucruri care mi-au bucurat şi
mintea şi sufletul. Şi care m-au pus pe gânduri. Ba chiar cred că acum sunt mai inteligent
decât eram înainte de a te întâlni pe domnia ta.
PROMETEU : ( devenit trist, închis în el ) Drum bun, frate Orfeu. Asta este ! Cum ne este
destinul !( o apucă pe plai în jos, către satele şi aşezările oamenilor, către târgurile şi oraşele
care s-au ivit pe faţa pământului . Se aud pustii şi triste valurile mării lovindu-se de ţărm.
Apoi ca şi cum ar veni de pe altă lume sunetul stins al onor clopote)
ORFEU : ( îşi continuă drumul, ducându-şi naiul la gură. Cântecul care se aude umple
lumea parcă de jale şi de o dulceaţă dureroasă )
PROMETEU : Sărmanul Orfeu. Are suflet bun şi nici mintea nu-i este proastă, ca a lui Sisif.
Păcat că nu se trezeşte de tot din somnul lui, căci atunci poate prin inteligenţă şi iscusinţă ar
putea s-o salveze pe Euridice. Data viitoare când o să-l întâlnesc, o să-i propun să ne unim, şi
o să-l învăţ vicleşuguri şi meşteşuguri ca să izbândească.

TABLOUL 3

Prometeu coboară pe plai. Când mai avea puţin până la aşezările oamenilor, şi soarele stă să
apună deasupra orizontului, îl vede pe Icar. Acesta, tocmai s-a prăbuşit din înălţimi şi
gemând, încearcă să se ridice de la pământ cu aripile zdrobite. Prometeu, îngrozit, se apropie
de el să-l ajute.

PROMETEU : (îngrozit, îngrijorat, ajutându-l) Încet, încet, Icar. Vezi dacă nu ai vreun os
rupt? ( ca pentru el ) Mulţumeşte zeilor că mai eşti întreg... (încearcă să-l ridice )
ICAR : (gemând, face efortul să se ridice de jos ) Ajută-mă, străinule, rogu-te. Ajută-mă, să
mă ridic, căci este vai de mine.
PROMETEU : ( dându-i mâna, ajutându-l să se ridice) Aşa, aşa, sărmane Icar. Încearcă să
umbli, fă măcar doi paşi ca să vezi dacă poţi să mergi. ( privindu-l cu milă ) Mulţumesc zeilor
că nu te-ai zdrobit de tot când ai căzut din înălţimea cerului.

21
ICAR : ( face câţiva paşi gemând, cu faţa schimonosită de durere) Mulţumesc zeilor că nu
mi-am rupt nici un picior şi că mai sunt întreg. Dar îmi este carnea zdrobită de la izbirea cu
pământul ! (geme ) Aoleuu... Simt cum mă dor toate oasele.
PROMETEU : Încearcă să mai faci câţiva paşi, ca să vezi unde te doare...
ICAR : ( mişcându-se, scoate deodată un ţipăt ) Aaaaa!
PROMETEU : Ce este, Icar? Unde te doare ?
ICAR : ( gemând, oftează ) Nu pot să mişc braţul drept. Îl simt cum mă arde.
PROMETEU : Aşează-te jos ca să-ţi potrivesc eu osul braţului în lăcaşul său.
ICAR: ( Urlă cât îl ţin puterile, dar îl ascultă pe Prometeu. Acesta cu o mişcare rapidă îi
pune osul la loc ) Aaaaaa! Auuuuuuu!
PROMETEU : Gata, Icar, ai scăpat uşor. Eu zic că este bine. Te bandajez şi în câteva luni
vei fi iar sănătos. O să poţi să te înalţi la cer din nou.
ICAR : (mai înseninat ) Îţi mulţumesc mult, străinule, şi îţi rămân îndatorat. Mare noroc am
avut că te-ai nimerit prin apropiere.
PROMETEU : Aşa e, frate Icar. Dar cel mai important lucru este că ai scăpat cu viaţă, să
ştii. O să-ţi faci data viitoare nişte aripi şi mai trainice.
ICAR : (uimit, curios) Dar cine eşti dumneata, străinule, de îmi vorbeşti ca unui cunoscut.?
Îmi zici frate Icar, deşi nu ne-am mai întâlnit niciodată în viaţă. Iar după vârstă domnia ta ai
putea să-mi fii tată.
PROMETEU : (zâmbind trist) Mare dreptate ai, sărmane Icar. Vezi, eu te cunosc pe domnia
ta, dar domnia ta nu ştii de mine. Află atunci că eu sunt Prometeu, cel cântat în legende, de
care a auzit toată lumea, numai domnia ta nu ştii. Iar dacă ne gândim că ne tragem amândoi
din zei, atunci suntem cu adevărat fraţi.
ICAR : ( oftând şi rămânând pe gânduri) O, zei! Am auzit de domnia ta, Prometeu, cum să
nu aud. Am auzit cum s-au purtat oamenii cu domnia ta. (zâmbind) Cât despre frate cred că
îţi sunt mai degrabă fiu.
PROMETEU : Si asta se poate să fie adevărat, Icar. Căci te văd tânăr la chip şi la trup
mlădiu şi în putere.
ICAR : (privindu-l cu atenţie ) Şi încotro mergeai, Prometeu ?
PROMTEU : Aşa este. (pe gânduri) Apoi unde să merg ? Mă duceam jos la oameni, la
aşezările omeneşti din lumea de jos. De data aceasta mă duc să le duc curentul electric, o altă
scornire a minţii mele. Curentul electric, nu ai auzit domnia ta de el, este tot un foc, numai că
este un foc rece, nevăzut, care circulă prin sârmele de aramă, ori de fier. ( respirând adânc)
Ei, bată-te să te bată norocul, Icar, dar ştii că îmi doream demult să te întâlnesc! (vesel ) Şi
chiar voiam să te caut să stăm de vorbă. Chiar îmi vine să cred că Dumnezeu te-ai trimis din
cer în calea mea.
ICAR : ( zâmbind trist ) Glumeşti de bună seamă, Prometeu.
PROMETEU : ( care are chef de vorbă ) Deloc, frate Icar. Şi uite ce vreau să te întreb?
Demult mă gândesc la lucrul acesta, mă chinuie taina aceasta. (respiră adânc, ochii îi sunt vii
în cap) Coborând pe plai încoace am întâlnit bolovanul lui Sisif, despre care nu se poate să
nu fi auzit...( oftând, după ce se gândeşte un moment ) Nici n-o să-ţi vină să crezi, bolovanul
lui Sisif urcă acum şi coboară coasta, singur, fără el. Iar Sisif nu este nicăieri. Oricât l-am
strigat şi m-am uitat cât vezi cu ochii după el. Aceasta m-a făcut să-mi pun o mulţime de
întrebări despre noi. (oftând ) Apoi l-am întâlnit pe Orfeu, cel care cântă pe plai, din neamul
regelui Oiagros, căzut într-un somn adânc. Cu Orfeu am vorbit multe lucruri, el fără să iasă
de tot din somn, ce nu-mi dădeau pace. (privind în depărtări ) O, zei, vezi domnia ta,

22
Icar...Noi toţi alergăm după ceva, Sisif după bolovanul lui, Orfeu după frumoasa Euridice...
plecăm de undeva, ajungem altundeva, apoi ne întoarcem iar de unde am plecat, de parcă
am fi nişte pendule agăţate de cer. Eu cobor de pe stâncile munţilor, unde m-au legat zeii şi
oamenii, cobor în aşezările omeneşti, unde le duc oamenilor focul sau maşina. Apoi oamenii
mă alungă pe plai în sus şi mă leagă iar de stâncile cele mai înalte şi îngheţate ale munţilor.
(privindu-l în ochi ) Vreau să te întreb, tu după ce alergi, Icar ? Tu ce cauţi în lumea
aceasta ? (privindu-l curios, rar) Orfeu o caută pe Euridice, eu îi caut pe oameni, domnia ta
pe cine cauţi ?
ICAR : ( trist, a rămas pe gânduri ) Nu înţeleg, Prometeu...
PROMETEU : Ascultă-mă cu atenţie, Icar... Gândeşte-te bine la ce îţi spun...Sisif împinge un
bolovan pe coastă în sus. Acesta este idealul şi sensul lui în lume. Orfeu o caută pe Euridice,
acesta este idealul şi sensul lui în lume. Este rostul vieţii lui. Este acel ceva pe care-l caută a-l
împlini toată viaţa. Asta te întreb eu...Tu ce cauţi acolo sus, în tăriile cerului, când te înalţi în
văzduh?
ICAR : ( după un timp de gândire ) Inţeleg, Prometeu? (oftează ) M-am gândit şi eu de multe
ori...
PROMETEU : Pentru că vezi, Icar, tu semeni foarte bine cu strămoşul nostru Anteu şi cu
Sisif. Cu Sisif semăn şi eu cu Orfeu. Ca şi Anteu, iubite Icar, domnia ta cu cât te înalţi de la
pământ cu atât îţi slăbesc puterile. Astfel se face că ajuns în piscul cerului nu mai ai puteri
deloc şi te prăbuşeşti la pământ. Ca şi Sisif care urcă bolovanul din vale în pisc, şi o dată
ajuns în pisc nu mai are strop de vlagă în el să împingă bolovanul, măcar un metru mai mult
ca să-l răstoarne pe partea cealălaltă a dealului. Să-l rostogolească pe partea cealălaltă a
lumii, şi atunci blestemul lui s-ar termina. Şi chinul lui ar lua sfârşit. La fel ca Sisif tu urci de
pe pământ în înaltul cerului, ca iar să revii pe pământ şi s-o iei de la capăt. ( croncănitul
corbilor se aude la început încet, apoi din ce în ce mai tare, ca şi cum s-ar apropia)
ICAR : ( care l-a ascultat foarte atent. Trist) La asta nu m-am gândit niciodată, bunule
Prometeu. ( meditând ) Ce minte bună ai domnia ta, şi cât de limpede vezi lucrurile.
PROMETEU : ( oftează) Eu asta vreau să ştiu, sărmane Icar, domnia ta după ce alergi?
ICAR : Dar domnia ta, Prometeu, după ce alergi?
PROMETEU : Bolovanul, sau blestemul lui Orfeu este Euridice. Bolovanul meu este focul,
pe care l-am dus la începutul lumii, oamenilor, apoi arcul cu săgeată, apoi maşina, iar acum
curentul electric...
ICAR : ( ascultându-l cu atenţie, căzut pe gânduri ) Înţeleg, Prometeu...Aşa este... ( Prometeu
îşi duce palma la ochi şi se uită la soare )
PROMETEU : În curând se va însera, bunule Icar, şi aş voi să ajungem până în seară, jos, la
aşezările omeneşti. Să mai aud şi eu după atâţia ani o vorbă omenească, să văd cum au mai
evoluat oamenii. Să mai dorm şi eu într-un pat ca lumea. Să mai văd un chip, un zâmbet
omenesc!
ICAR: ( oftând) Ai dreptate, domnia ta. ( Se ridică şi o ia încet la vale şchiopătând.
Prometeu îl sprijină de braţ pe Icar. Acesta îşi târăşte cu greutate piciorul şi aripile pe care
ţine să le ia cu el)
PROMETEU : ( luându-i aripile ) Lasă că ţi le car eu, Icar. Zdrobit cum eşti abia te duci pe
domnia ta! ( Prometeu încearcă să ia aripile pe umeri, dar de fapt mai mult le va târî prin
pulbere ) Icar...
ICAR : ( gânditor ) Nu ştiu ce să zic, Prometeu...Întrebarea dumitale este o întrebare de
filozof...Uite, eu simt aşa...Simt cum mă cheamă ceva în imensitatea cerului. Se naşte în mine

23
o sete şi un dor de înălţimi şi de necuprins ce nu se poate exprima în cuvinte...Poate doar
Orfeu ar putea exprima acel dor ucigător de dulce în cântecele lui... Şi atunci, pentru că setea
în mine de a zbura este prea mare, mă apuc să-mi construiesc aripi, Prometeu. Iar după ce le
fac, după meşteşugul meu, mă înalţ cu ele în tăriile văzduhului... Însă de fiecare dată până
acum , apropiindu-mă prea tare de soare, căldura lui mi-a ars aripile, topindu-le ceara şi
smoala, slăbindu-le legăturile. Iar eu m-am prăbuşit la pământ, scăpând de fiecare dată cu
viaţă. Şi apoi am luat-o iar de la capăt, precum bine ai spus, domnia ta.
PROMETEU : ( gândindu-te ) Zici că este sete de infinit, de înalt? Aceasta este cea care te
împinge de la spate să zbori, şi te cheamă acolo în înaltul cerului...
ICAR : Chiar aşa, Prometeu, domnia ta ai găsit cuvântul cel mai potrivit...Setea de infinit
este cea care mă cheamă... E o sete de înălţimi, un dor de infinit fără margini... Ai dreptate,
acesta este cuvântul cel mai potrivit.
PROMETEU : (oftând ) Te înţeleg, frate Icar...te înţeleg. La fel am simţit şi eu, pe când eram
legat acolo în tării, cu lanţuri de stâncile cele de gheaţă. ( apăsat ) Am simţit în modul cel mai
dureros şi adânc această sete de infinit şi de zbor, cum mă arde în piept. Dorul, setea de
infinit mă durea şi mă ardea în piept.
ICAR : ( oftând, mai mult îngrozit ) Chiar aşa este, precum spui domnia ta, bunule Orfeu.
Înseamnă că ai trăit şi domnia ta dorul acesta cumplit. (sunetul dulce al unei tălăngi ne
spune că ne găsim în apropierea unei stâne)
PROMETEU : Vezi, domnia ta, asta înseamnă că bolovanul lui Sisif, pe care-l tot căutăm
fiecare, este în tine, este în noi...pentru că setea aia care ne mână, ne împinge de la spate, ca
s-o astâmpărăm, s-o împlinim, este în noi. Ceea ce căutăm noi să aflăm, să împlinim este de
fapt în noi, frate Icar. Este în mine, în sufletul meu, este în domnia ta, este în Sisif, este în
Anteu, în Orfeu. (respiră adânc ) De fapt Orfeu o are pe Euridice în el şi de aceea n-o găseşte
niciodată. Setea de Euridice pe care o are în sufletul lui este tocmai Euridice... iată ce mi se
pare mie un lucru foarte adânc şi de neînţeles. ( se gândeşte, respiră adânc) Uite, vezi, cât m-
am gândit eu la lucrul acesta, dar răspunsul nu l-am aflat...(îl priveşte trist pe Icar, care s-a
oprit în loc )
ICAR : ( îngrijorat ) Ce să însemne aceasta, Prometeu? Pentru că este un lucru ciudat, care
pe mine mă sperie...
PROMETEU : ( după ce s-a gândit un timp ) Asta înseamnă, frate Icar, că tu nu în cer te
înalţi, sau nu în cerul de deasupra ta te înalţi, ci în cerul din adâncul tău, al fiinţei tale, te
scufunzi.
ICAR : ( nedumerit, trist ) Tot nu înţeleg, Prometeu...
PROMETEU : ( se uită la Icar gânditor, oftând) Va trebui să mă gândesc în linişte şi mai
adânc la lucrul acesta, Icar, ca să pot să-ţi dau un răspuns. E o întrebare, un ceva neînţeles.
Care nu-mi dă pace...
ICAR : Vorbeşti ca şi cum ar fi cine ştie ce mister neînţeles, Prometeu.
PROMETEU : (clătinând trist din cap ) Să ştii că ai zis un mare adevăr, frate Icar. Chiar
este o taină foarte mare aici. Dacă nu cumva este cea mai mare taină...taina pe care eu încerc
s-o dezleg de când mă ştiu. Deşi cu cât pătrund mai în adâncul acestei taine, cu atât taina mi
se pare şi mai mare, şi mai adâncă, şi mai de nepătruns.
ICAR : (îngrijorat) Crezi că ne aşteaptă vreo primejdie, Prometeu ?
PROMETEU : ( oftând ) Cine ştie, Icar. Uite că ne apropiem de aşezările omeneşti, ştii mai
multe decât mine....ce mai fac oamenii ?

24
ICAR : ( îngândurat, întristat) Omul este din ce în ce mai puternic, Prometeu. Mai ales de
când le-ai adus domnia ta maşina. Cred că oamenii vor umple în curând tot pământul cu
maşini. Însă este multă ură şi invidie în oameni, şi multă suferinţă şi multă nedreptate în
omenire. (privindu-l) Să ai grijă, Prometeu, să nu ţi se întâmple ceva, să fii bătut şi izgonit ca
în rândurile trecute. Te rog mult de tot să ai grijă de domnia ta!
PROMETEU : O să fiu cu ochii în patru, Icar. (după un timp) Uite că mi-am adus aminte…
Icar, ştii ce-aş vrea să facem noi? Ca să învingem şi să nu fim nişte victime ale destinului, şi
ale oamenilor, cred că ar fi bine să ne unim, Icar.
ICAR : ( oprindu-se în loc ) O, zei, cât de frumos arată lumea! Să tot fii liber, Prometeu ! Să
nu te mai saturi niciodată bucurându-te de libertate şi de frumuseţea acestei lumi !
( o apucă pe plai, mergând la aşezările omeneşti din vale)
ACTUL IV
TABLOUL 1

Un parc. Un bătrânel cu mâinile la spate şi Prometeu, plimbându-se pe alei.

BĂTRÂNUL : Mi-aţi făcut o mare bucurie, domnule Prometeu... (zâmbindu-i ) Aveţi un

nume predestinat. Cred că nu întâmplător aveţi numele acesta. (privindu-l recunoscător)
Nici nu ştiţi ce mare bucurie mi-aţi făcut. (apăsat ) Descoperirea dumitale este extraordinară.
Dar extraordinară! Va revoluţiona pur şi simplu istoria umană.
PROMETEU : Mă bucur, domnule profesor şi eu. Dar dincolo de bucuria dumneavoastră,
m-ar bucura şi mai mult utilizarea noii energii în toate domeniile. Vreau ca toţi oamenii
pământului să beneficieze de ea, să se bucure de rezultatele ei.
PROFESORUL : A, cu certitudine, dragul meu. Vă spun că în câţiva zeci de ani, energia
electrică va fi utilizată de către întreaga omenire. Reţelele electrice vor stânge pământul
într-o plasă de sârmă, făcându-l să pară asemenea unui căţel închis într-o cuşcă, acoperit cu
un ghem de sârme.
PROMETEU : ( gânditor ) Da, cred că aşa va fi. Domnule profesor, pentru că văd în
dumneavoastră acest entuziasm frumos şi interesul de a introduce noile descoperiri în
practică...
PROFESORUL : Sigur că suntem interesaţi, domnule Prometeu, lucrul acesta ne aduce plus
valoare, ne măreşte capitalul, ne dă posibilitatea unor mari investiţii, a unor mari
descoperiri. Şi aşa mai departe.
PROMETEU : Eu mă gândeam la fericirea oamenilor, domnule profesor... La faptul că
munca oamenilor va fi mai uşoară, mult uşurată, mai plăcută şi mai eficientă. Că progresul
omenirii va fi mai rapid.
PROFESORUL : ( dându-şi seama ) A, da, sigur că da…
PROMETEU : Să-mi continui ideea, domnule profesor. Acolo unde am stat, am meditat şi
am lucrat mult...Am foarte multe descoperiri ca cea pe care v-am adus-o recent, pe care aş
vrea să le dăruiesc oamenilor.
PROFESORUL : ( vioi ) Sigur că da, domnul meu. Este excelent. Vă primim toate
propunerile, vă cumpărăm toate descoperirile şi invenţiile. O să fiţi răsplătiţi cum se cuvine,
(tare ) regeşte. Ba, mai mult, vă ieşim în întâmpinare. Vrem să investim în dumneavoastră, în
cercetarea dumneavoastră. În proiectele dumneavoastră. ( zgomotul unui tramvai se aude la
început încet, apoi din ce în ca mai tare. Atinge un punct culminant, apoi îl auzim cum se
îndepărtează, mai încet, ca un animal trist)

25
PROMETEU : Spuneţi, domnule profesor.
PROFESORUL : Vă pun la dispoziţie un laborator dotat excelent, cu cea mai modernă
aparatură. Şi vă finanţăm toate cercetările dumneavoastră.
PROMETEU : ( gândindu-se ) Ideea nu este rea. Însă eu aş vrea să am libertatea de a
călători, de a vedea, de a sta de vorbă cu oamenii. Pentru mine astea sunt un excelent prilej
de a-mi gândi descoperirile.
PROFESORUL . (afabil) Dorinţa dumneavoastră nici nu se discută, vă punem la dispoziţie
cea mai elegantă maşină.
PROMETEU : Vă mulţumesc, domnule profesor.
PROFESORUL : (uitându-se la ceas) Se apropie ora mesei. Am hotărât ca să servim masa
împreună. Sunteţi oaspetele meu. Nu cred că mă puteţi refuza.

TABLOUL 2

Un laborator ultramodern. Prometeu urmărind un experiment. Nu departe de el, o laborantă

foarte tânără şi drăguţă. Prometeu este îmbrăcat într-un costum impecabil, peste care şi-a
pus halatul alb.

LABORANTA : Să-ţi arăt ceva, dragul meu.

PROMETEU : (urmărind atent aparatele de măsură ) Nu, nu, draga mea, după ce se
termină experimentul. (este tulburat. Merge într-o încăpere alăturată, care este de fapt o
bibliotecă. Încuie uşa, se întinde obosit într-un fotoliu moale )
PROMETEU : Cum nu mi-am putu da seama de la început? I-am dăruit omenirii
descoperire după descoperire, şi iată unde am adus-o. Această omenirea mă întrece în
inteligenţă. Iar inteligenţa o face mai cinică, mai imorală, de o abilitate, de o perversitate fără
asemănare. Ce să fac ? Să mă opresc aici? Să merg mai departe ? (după un timp) Dacă merg
mai departe, pe acelaşi drum ca şi până acum voi duce această omenire pe culmi de cinism,
de ticăloşie, de ipocrizie şi mai înalte. ( meditează ) Să mă opresc aici? M-aş opri, dar aşa
jalnic cum arată omenirea, ar fi o nenorocire, o crimă să rămână aşa. (după un timp de
meditaţie)
PROMETEU : Şi totuşi, nu-mi pot explica, vai, cum de m-am lăsat păcălit... (priveşte
înaintea lui gânditor) Am crezut de fiecare dată în oameni, iar ei s-au purtat foarte drăguţ cu
mine, la început. Şi de fiecare dată am crezut că oamenii, în sfârşit, au mai evoluat. Că au
evoluat atât de mult încât au devenit buni, fericiţi. ( după un timp ) Dar m-am înşelat.
(mâhnit) De fapt a fost invers.
PROMETEU : Mi-au promis un laborator uriaş, şi mi l-au dat. Este un laborator
extraordinar, dotat după ultimul răcnet, aşezat în munţi, departe de orice aşezare
omenească. Mi-au dat şi o femeie frumoasă, crezând că mă voi îndrăgosti de ea. Dar m-au
făcut din nou prizonierul lor. Iar femeia nu este decât omul care mă păzeşte. ( respiră adânc.
Pare nefericit şi disperat ) Îmi este dor de cerul senin, de infinit. Voi pleca şi mă voi duce să-
mi continui supliciul, pe care-l merit, pe stâncile munţilor. ( după un timp) Voi evada din
nou.
PROMETEU : ( gânditor, vorbeşte singur ) Sărmane Sisif, iată că s-a întâmplat cu mine
exact ceea ce s-a întâmplat cu tine. Am crezut la început că bolovanul meu erau focul şi
maşina şi electricitatea. Aparent aşa era, dar în realitate bolovanul meu era însăşi omenirea
pe care o împingeam pe coasta progresului istoric în sus. (oftând ) Şi iată, acum bolovanul

26
meu a devenit mai mare decât mine. Mă depăşeşte în inteligenţă, în viclenie, în cinism. Mă
întreb, când mă va înghiţi şi ce trebuie să fac, eu, Prometeu.

TABLOUL 3

Sus, pe stâncile munţilor, pe un mic platou, unde abia pot sta doi oameni, Prometeu şi Icar.

PROMETEU : ( aşezându-se pe o piatră ) Îţi mulţumesc, Icar, că m-ai adus aici. Decât să
rabd umilinţa şi robia perfidă a oamenilor, cu lanţuri de pluş şi vorbe mincinoase, mai bine
să trăiesc în robie aici pe stâncile munţilor. Parcă mă simt mai bine.
ICAR : Nu te înţeleg deloc, dragă Prometeu. Cred că e o trăznaie de a ta. De a veni şi de a te
lega singur cu lanţuri, de stâncile cele mai înalte ale munţilor. În sfârşit, cum îţi este dorinţa,
dar să ştii că voi veni şi te voi elibera.
PROMETEU : Să-ţi spun ceva, Icar. M-am gândit mult la lucrul acesta. Am fost în lume, le-
am dus oamenilor electricitatea. Am vorbit cu ei, am căutat să văd cum gândesc. Am privit în
sufletul lor şi am rămas foarte descumpănit. Oamenii mi-au luat-o înainte, Icar. Ne-au luat-o
înainte, la toţi. Noi vom rămâne în urma lor, aşa cum rămân în istorie vechile idealuri.
ICAR : Ha ha ha ha ha ha ha ha ! Mă faci să râd, Prometeu. Am văzut că ai mintea
ascuţită...
PROMETEU : (trist, amărât) Trebuie să ne îngrijorăm, să fim foarte îngrijoraţi, Icar, nu să
râdem. (oftează ) Omul este o fiinţă foarte misterioasă, paradoxală şi periculoasă. Greu de
cunoscut, imprevizibil. Sinucigaşă, în sensul că îşi face singură rău…
ICAR : Află, Prometeu, că în clipa în care oamenii ne-o vor lua-o înainte, şi noi vom rămâne
ca nişte frunze moarte, cum zici domnia ta, în urma lor, atunci va fi vai de ei, de oameni. Noi
nu suntem altceva, dragă Prometeu, decât idealurile lor, ale oamenilor. Esenţa sufletului lor,
a neliniştilor şi a aspiraţiilor lor…
PROMETEU : (pe gânduri) Este un punct de vedere, Icar, care este din păcate doar punctul
tău de vedere, căci totodată noi suntem mai mari şi mai vii decât oamenii.
ICAR : Este adevărat, Prometeu, căci noi, care am fost zei o dată, demult, la începutul lumii,
în acelaşi timp suntem copiii lor, piatra lui Sisif pe care oamenii o împing pe coasta timpului
în sus.
PROMETEU : (uimit de adâncimea de gândire a lui Icar) Ceea ce spui domnia ta mă
surprinde, Icar, căci sunt mari adevăruri. De unde le ştii, Icar ? Sunt foarte profunde ideile
pe care le spui tu.
ICAR : ( zâmbind) De la tine, frate Prometeu. Când ne-am întâlnit data trecută m-au uimit
uşurinţa şi adâncimea gândirii tale şi am deprins şi eu meşteşugul acesta, al folosirii
cuvintelor şi al gândirii. Nu-ţi mai spun că fratele nostru Orfeu, care merge căzut în somnul
lui de când mă ştiu, tot datorită gândirii tale s-a trezit, pierzând-o pentru totdeauna pe
Euridice. L-ai întrebat domnia ta nu ştiu ce şi întrebările domniei tale au fost atât de adânci,
l-au răscolit până în adâncul fiinţei lui, încât au lucrat în mintea lui până l-au trezit.
(croncăniturile vulturilor se aud limpezi şi ameninţătoare în văzduh)
PROMETEU : ( îngrijorat ) Ceea ce spui despre Orfeu, mă îngrijorează, frate Icar. Îmi pare
foarte rău. Însă mă bucură faptul că mintea ţi s-a mai luminat, că ai început să gândeşti şi că
te-ai făcut atât de isteţ.
ICAR : ( glumind ) Şi o să mă mai fac, Prometeu. Acum câtva timp am luat de la oameni
nişte materiale rezistente şi care nu se topesc uşor, şi în curând îmi voi face nu aripi,

27
Prometeu, ci o maşină de zburat. Cu care te voi plimba peste tot. Pe deasupra oraşelor, a
pădurilor, a munţilor şi a oceanelor.
PROMETEU : Mă bucur, Icar, mergi pe urmele mele, asta înseamnă că putem lămuri
întrebările adânci care mă frământă, şi cărora nu pot să le dau de cap.
ICAR : Răbdare, Prometeu, şi le vom da.
PROMETEU : Te întreb, Icar, pentru că acum pot iar să gândesc, să mai duc altă
descoperire Omenirii ? Când oamenii s-au purtat întotdeauna cu mine ca nişte fiare? Ultima
dată am văzut că viclenia, ticăloşia, egoismul, neruşinarea oamenilor au atins culmi pe care
altădată nici nu mi le imaginam.
ICAR : (după ce s-a gândit) Eu zic să le duci, Prometeu.
PROMETEU : Află atunci, Icar, că bolovanul pe care l-am împins pe coasta istoriei în sus
nu a fost altceva decât această omenire, pe care am ajutat-o să evolueze. Acum mă mustră
conştiinţa. (mâhnit) Căci dacă am ajutat omenirea să progreseze am împins-o şi pe scara
vicleniei, a cruzimii, a ticăloşiei… ( tare) a setei de putere, a îngâmfării, într-un cuvânt, a
Răului. (tragic) Te întreb acum, Icar, tânăr isteţ dar puţin încrezut, dacă împing această
omenire mai departe pe scara istoriei nu o distrug ? (croncănitul vulturilor răsună lugubru
deasupra capetelor lor)
ICAR : ( gândindu-se ) S-ar putea, dragă Prometeu. Ar fi ca bolovanul lui Sisif, urcat pe
culme şi împins dincolo. Care se rostogoleşte acum pe partea cealălaltă a lumii. ( după un
moment de gândire)...Dar s-ar putea totodată, împingând omenirea pe linia progresului în
sus, s-ar putea s-o salvezi, s-o faci inteligentă, şi bună, puternică şi fericită, aşa cum ţi-ai dorit
de la început.
PROMETEU : (gândindu-se ) Ai dreptate, Icar, s-ar putea să fie şi aşa cum zici domnia ta.
ICAR : Ciudat este că amândouă posibilităţile sunt egale, adică sunt şanse egale ca ele să se
producă. Mai mare fiind însă şansa ca omenirea să dispară.
PROMETEU : (meditând) O să mă gândesc mai mult, să văd care este adevărul... Mi-ai
promis de asemenea, Icar, că te gândeşti şi îmi spui ce cauţi de fiecare dată în slăvi?
ICAR : O să-ţi împlinesc dorinţa, Prometeu, deşi acum nu ştiu răspunsul adevărat. Adică
adevărul. Căci pe el îl caut, Adevărul.
PROMETEU : ( nedumerit) Nu te înţeleg, Icar.
ICAR : Data trecută mi-ai spus că mă împinge în înalt setea de infinit, sau de absolut. Acesta
este adevărul, Prometeu, infinitul. El este cel care mă face de fiecare dată să zbor. Sau mai
bine zis, setea de infinit.
PROMETEU : (scărpinându-se la ceafă) Mai mult îmi încurci mintea decât mi-o luminezi,
Icar, cu răspunsurile tale atât de profunde. Se vede că te-ai făcut mai isteţ decât mine.
ICAR : (râzând trist) Glumeşti, prietene Prometeu.
PROMETEU : Dar la întrebările mele răspuns tot nu am primit...Poate că o să găsesc o dată
şi o dată adevărul pe care-l caut. Aş vrea acum, frate Icar, să mă laşi singur. (priveşte abătut
în ceţurile din vale)

TABLOUL 4

Prometeu coborând plaiul, ţine un fel de scânteie neagră în mână. Îl zăreşte de departe pe
Orfeu.

PROMETEU : Hei , Orfeu! Orfeuuu !

ORFEU : ( care l-a zărit, se apropie de el ) Te salut, Prometeu ! Te salut!

28
PROMETEU : ( merge către el ) Bine că te întâlnesc, Orfeu, căci m-am gândit mult la tine.
Bine că te-am găsit şi norocul să ne lumineze calea ! Am auzit că ţi-aş fi făcut mult rău.
OREFU : ( râzând ) Ba deloc, frate Prometeu, cum îţi place domniei tale să ne spui. Mi-ai
făcut chiar un mare bine. Când m-am trezit de tot din somnul meu milenar am avut
impresia că am ieşit la suprafaţă dintr-un întuneric albastru. Ca şi cum ai ieşi de subpământ
pe unde ai umblat mii de ani. ( zâmbind ) Acum mă bucur de lumina soarelui, de cântecul
păsărilor, de minunăţiile pe care le fac oamenii, care parcă ar fi diavoli. Sunt vicleni şi cruzi.
(cântecul pustiu al ciocârliilor umple văzduhul)
PROMETEU : Mă gândeam că ai pierdut-o pentru totdeauna pe Euridice..
ORFEU : ( râzând vesel ) Ba, dimpotrivă, Prometeu. S-ar putea ca acum s-o fi găsit cu
adevărat. ( respiră adânc ) Am lăsat-o jos într-un sat. Este la fel de frumoasă precum o ştii.
PROMETEU : Într-adevăr, Orfeu. Am auzit că era foarte frumoasă. Şi că era de prin părţile
Bozaiosului, de unde îţi sunt şi strămoşii domniei tale. Aşa cum şi eu m-am născut pe
pământul binecuvântat de zei al pelasgilor, iar mai apoi al hiperboreenilor.
ORFEU : Într-adevăr, Prometeu, toţi venim din ţinuturile acelea ale pelasgilor, iar mai apoi
ale vaşnicei Tracii, care era ţara mierei şi a aurului. (mică pauză) Dar încotro îţi este
drumul, Prometeu? În jos, înspre oameni?
PROMETEU : (respiră adânc) Adevărat vorbeşti, dragul meu. Le duc oamenilor atomul.
ORFEU : Fii cu mare băgare de seamă, Prometeu. Eu m-am mutat jos, în lume, trăiesc
printre oameni. Le cânt la sărbători. Şi-au făcut fel de fel de maşini şi aparate cu care
cântecul poate să cânte singur. Sunt aparate care cântă singure. Care duc muzica la distanţă,
peste mări şi ţări! Mă tem că în curând nu or să mai aibă nevoie de mine. Ei nu ştiu însă că
eu caut ceva ce este mai presus de Euridice. Şi că totdeauna, căzându-mi în cursă şi
punându-mi cântecele să cânte singure, ei devin mai buni. Cântecele mele îi şlefuiesc şi îi
înmoaie pe oameni, îi umanizează, Prometeu.
PROMETEU : (zâmbeşte neîncrezător) M-aş bucura să fie aşa, Orefeu, căci oamenii sunt
tare răi, perfizi, invidioşi, lipsiţi de măsură şi de bunătate.
ORFEU : (revoltat) Mai ales invidioşi, dragă Prometeu. Pizmaşi. Pe artişti şi pe genii îi lasă
să moară de foame sau îi fac să înnebunească, ori îi alungă cu pietre şi îi biciuiesc.
PROMETEU : Şi cum ar putea fi îndreptaţi oamenii, Orfeu ? Eu am crezut că pot fi
îndreptaţi prin progres şi am greşit, tu crezi că muzica, arta îi umanizează, dar totodată le şi
subtilizează inteligenţa şi răul din om. Îi fac să fie mai inteligenţi şi vicleni.
ORFEU : (căzând pe gânduri) Cine ştie, Prometeu. Dar tare sunt şi eu îngrijorat în legătură
cu oamenii. S-au înmulţit ca iepurii şi cu cât sunt mai mulţi şi mai bogaţi sau mai puternici
cu atât sunt mai răi. (ţipetele pescăruşilor se aud tragice în văzduh)
PROMETEU : Ce spui tu mă îngrozeşte şi mai mult, nobile Orfeu.
ORFEU : (trist, privind în pământ) Eu însumi sunt foarte îngrozit de oameni, Prometeu. De
aceea am ieşit să mă mai plimb pe dealuri, ca să uit de oameni, de nedreptatea, de viclenia,
răutatea şi mizeria umană.
PROMETEU : Fii mai clar, dragă Orfeu.
ORFEU : (oftează) Iată ce cred eu, Prometeu. Răul a crescut neîncetat în istorie şi în
omenire, la fel şi durerea, care este fiica lui bună. Dacă mai demult sclavul avea un stăpân,
acum are o mie. Deşi în aparenţă nu are nici unul, în realitate să ştii că toţi sunt sclavi.
Fiecare este sclavul lui şi al celorlalţi, de fapt nici nu mai ştii cine este stăpânul tău. Răul
izvorăşte din toate găurile lumii, Prometeu şi s-a amestecat cu binele. La fel frumosul şi
urâtul. Sărăcia şi bogăţia, când, în realitate, toţi sunt săraci cu duhul. Într-un cuvânt deplâng

29
starea jalnică în care a decăzut omenirea. În cântecele mele îi cânt suferinţa omului şi
necazurile, lovind în unii, înălţându-i pe alţii, altfel îi mai ajut pe oameni să trăiască.
PROMETEU : ( pe faţă i se citeşte o imensă suferinţă) Mă îngrozeşte ceea ce-mi povesteşti
tu, Orfeu.
ORFEU : Aşa este, Prometeu, şi mă întreb dacă n-ar fi mai bine oare să vii şi tu, cum am
făcut şi eu, printre oameni. Cu mintea ta scormonitoare i-ai ajuta pe oameni să facă multe
descoperiri, i-ai învăţa să fie inteligenţi şi să se iubească între ei.
PROMETEU : ( trist ) Să mă mai gândesc, Orfeu. (oftând ) Te las cu bine, merg să mă
conving cu ochii mei de ceea ce mi-ai povestit. Dar tare mi-e teamă că oamenii or să mă
dezamăgească şi de data aceasta. ( o apucă pe plai în jos)

TABLOUL 5

Pe culmea dealului Prometeu şi Icar aşteaptă bolovanul să urce până în pisc. Prometeu este
trist şi încruntat, negru la faţă. Când bolovanul urcă până în pisc, îi fac amândoi vânt
răsturnându-l, împingându-l dincolo de culme.

ICAR : (cu mâna întinsă ) O, zei! O, Dumnezeule! Priveşte, Prometeu, cum se rostogoleşte.
Şi cât de mare este !
PROMETEU : ( priveşte încruntat, mut) În sfârşit, a dat Dumnezeu şi am reuşit. După o
istorie întreagă.
ICAR : ( entuziasmat) A trecut dincolo. A urcat dealul şi acum se rostogoleşte pe partea
cealălaltă... ( după un timp ) A trecut şi de culmea cealălaltă. ( privind în sus ) Eu mă voi
înălţa în văzduh ca să pot să-l urmăresc mai bine. Să vedem până unde se rostogoleşte. ( îşi
pune aripile şi se va înălţa în văzduh , bătând greoi din ele)
PROMETEU : ( mai mult pentru el. Este da fapt singur ) Sisif, nu mai este... ( rămâne
gânditor) Nici până astăzi nu am reuşit să dezleg taina lui Sisif. Şi totuşi Sisif este fericit
acolo unde este.
PROMETEU : ( după un timp ) În bolovanul lui Sisif se găseşte taina omului. Taina istoriei
umane. Taina tainelor .Taina înţelegerii tainei mele, şi a fiecăruia dintre noi. (croncănitul
corbilor se aude foarte aproape)
ICAR : ( coboară lin din cer, mişcându-şi încet aripile. Acum şi le strânge ) L-am urmărit cu
privirea până când l-am pierdut din vedere. A urcat dealuri, a coborât văi, şi în timpul acesta
bolovanul cu cât se depărta cu atât se făcea mai mare şi se rostogolea mai repede. L-am
văzut apoi desprinzându-se de pământ şi urcând în văzduh, înălţându-se pe bolta cerească
asemenea unui astru. Pierzându-se în univers. (respirând adânc) Cred că de acum încolo o să
vedem imensul bolovan al lui Sisif aşa cum vedem luna sau soarele răsărind şi străbătând
bolta cerească, apoi apunând.
PROMETEU : ( îngrijorat ) Ce să însemne, Icar, lucrul acesta ? Cum să interpretăm
întâmplarea aceasta?
ICAR : ( oftând, gândindu-se ) Nu ştiu ce aş putea să-ţi spun, Prometeu. (trist) Mintea mea
nu dă de capătul şi de rostul acestei cutremurătoare întâmplări, care ne-a uluit pe amândoi.
Zău aşa, poate că era mai bine să nu rostogolim bolovanul lui Sisif dincolo de Culme. Inima
îmi spune însă că nu e nimic rău. Că nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Ba, dimpotrivă, cred
că e chiar bine.
PROMETEU : ( trist, meditativ) Vin de jos din lume, Icar. Îmi este inima neagră de supărare şi de durere.
Omenirea a evoluat enorm şi totuşi milioane şi miliarde de oameni mor de foame, de boli, de nevoi, de

30
disperare, de umilinţă. Hoţii şi tiranii s-au înmulţit şi cu mijloace perfide şi nebănuite stăpânesc lumea, o
manipulează, o terorizează, o exploatează şi o chinuie ca pe o turmă proastă şi nenorocită. Le-am dus oamenilor
Atomul, crezând că progresul le va aduce fericirea, că îi va face mai buni şi mai deştepţi, mai înţelepţi. Vai mie,
nenorocitul de mine ! (apăsat, tragic) Ceea ce am făcut eu a fost o nenorocire, o grozăvie. Cea mai mare
tragedie din istoria umanităţii! Dăruindu-le oamenilor maşina, curentul electric, atomul nu am făcut altceva
decât să-i înarmez pe tirani. Pe ticăloşi să-i ajut să fie mai ticăloşi, pe hoţi să devină mai hoţi, pe bogaţi să fie şi
mai bogaţi, iar pe săraci să fie şi mai săraci şi mai mulţi, şi mai nefericiţi. (tare, plângând) Îţi dai seama, Icar,
ce ticăloşie am făcut eu toată istoria ? N-am făcut altceva decât să-i înarmez pe tirani, pe neoameni, să creez
arme care pot oricând să distrugă omenirea. ( E foarte trist . Croncănitul corbilor se aude limpede, concret) Îţi
spuneam eu o dată că omenirea aceasta a fost bolovanul meu pe care l-am împins toată istoria pe coastă
timpului în sus. Ducându-l dintr-o vale în alta, dintr-un deal în alt deal. De fapt a existat un singur deal şi o
singură vale, Icar. De aceea îmi este sufletul cumplit de trist.
ICAR : (privindu-l trist, cu milă) Îţi citesc durerea şi mâhnirea pe faţă, sărmane Prometeu.
Însă ceva îmi spune că va fi bine.
PROMETEU : (clătinând capul) Nu, Icar... Este gustul dulce al iluziei. Aşa mi-am zis şi eu de
multe ori. Dar nu este aşa.
ICAR : Bolovanul meu, pe care l-am împins toată istoria a fost Soarele, Prometeu. Nu peste
mult timp voi renunţa la aceste aripi, pe care le-am împrumutat de la păsări, şi îmi voi face o
maşină adevărată de zburat. Mult mai puternică şi mai iute decât aripile mele primitive.
Atunci voi împinge Soarele pe bolta cerească aşa cum Sisif a împins toată istoria bolovanul
pe coastă în sus. Atunci am să fiu şi eu fericit, Prometeu. (valurile se aud lovindu-se pustii de
stânci)
PROMETEU : ( trist, meditativ ) Vezi, tu eşti mai tânăr, Icar. De multe ori mă întreb dacă
nu am îmbătrânit… ( oftând, visător ) Îmi este sufletul cuprins de un fel de melancolie, şi mă
inundă dureros presimţirea că istoria este pe sfârşite. ( clătinând trist din cap ) Da, Icar, s-ar
putea ca acesta să fie adevărul. Şi este unul îngrozitor. Istoria este pe sfârşite.
ICAR : Nu, Prometeu. Protoistoria, dragul meu, protoistoria este pe sfârşite. Şi este bine că
este aşa. Istoria abia de acum încolo urmează să înceapă. (mică pauză ) Sau nu va mai începe
niciodată.
PROMETEU : ( gândindu-se, trist ) Simt cum nu mai înţeleg lumea, lucrurile, timpul...
dragul meu. Şi cum se aşterne în mine o muţenie de piatră. ( deodată ) C-aşa e, Icar, m-am
întrebat de multe ori, ce este Omul ? Gângania aceasta atât de mică în comparaţie cu
elefanţii sau arborii de pildă, atât de slabă şi de ciudată, care ne-a învins, pe noi, pe zei, şi ne-
a umilit? Şi căreia eu i-am dăruit totul?
ICAR : (după un timp) M-am gândit şi eu, Prometeu. Prea seamănă mult cu noi , gângania
aceasta, de care vorbim, şi noi cu ea. Ai dreptate, şi totuşi este altfel decât noi, zeii, sau
semizei, nici nu îmi mai aduc bine aminte ce am fost. Ba aş putea să spun că este cu totul
altfel. ( respiră adânc.) M-am gândit şi eu la lucrul acesta şi am ajuns la concluzia că Omul
este acel Ceva despre care se poate spune orice şi orice s-ar spune este adevărat.
PROMETEU : ( fericit, zâmbind ) Îţi este mintea sclipitoare ca briciul, Icar. Într-adevăr
cred că nimeni n-a prins mai bine în cuvinte sau într-o definiţie Omul aşa cum ai făcut-o
domnia ta. Zău aşa, parcă ai fi filozof. Dar dacă este aşa, Icar, şi acesta este adevărul, atunci
înseamnă că Omul este infinit. Pentru că numai despre ceva ce este infinit poţi să afirmi
orice, şi orice ai afirma este adevărat.
ICAR : (amar) Se poate, bunule Prometeu, şi eu cred că omul este infinit.
PROMETEU : Acum înţeleg, de ce nu puteam eu să trăiesc fără oameni şi tot timpul mi-a
fost dor de ei. Mereu o tindere oarbă şi adâncă m-a mânat înspre ei.

31
ICAR : (rar) Aşa cum zici tu, Prometeu, despre mine, că idealul meu este infinitul, la fel şi
pentru tine omul , adică bolovanul lui Sisif pe care tu l-ai împins pe coasta istoriei în sus,
reprezintă tot infinitul. Sau altfel spus este acel lucru către care tinzi mereu, toată viaţa,
Idealul.
PROMETEU : ( scărpinându-se în cap. Se vede că mintea îi este pusă serios la încercare )
Adică vrei să spui, Icar, că omul, care este ceva infinit are în viaţă un Ideal, iar omul la
rândul lui este idealul Idealului său. Cu alte cuvinte, eu cred că tu ideea aceasta ai vrut s-o
exprimi.
ICAR : Cred că da, Prometeu... se vede că ai mintea foarte adâncă şi pricepută.
PROMETEU: (gânditor ) Se poate... (trist ) Mă gândesc, Icar, că se termină istoria şi eu nu
am găsit încă ce am căutat, acel principiu ultim al lumii, care stă la baza tuturor lucrurilor
şi fenomenelor... Dar de fapt nici nu ştiu ce am căutat toată viaţa şi toată istoria.
ICAR : Idealul , pe care-l căutăm cu toţii, Prometeu , o să-l caut şi eu în stele. Poate eu o să
am noroc şi o să-l găsesc.
PROMETEU : Să ştii că s-ar putea să fie adevărat, dragul meu. (se gândeşte ) Sisif cu
bolovanul lui nu a făcut rău nimănui. Eu cu focul, cu arcul cu săgeată, cu maşina şi curentul
electric, cu atomul am făcut mult rău omenirii, milioanelor şi milioanelor de oameni. Simt
suferinţa lor cum curge în mine, aşa cum se varsă râurile şi fluviile într-un ocean.
ICAR : Dar ai adus progresul omenirii, Prometeu. Le-ai uşurat oamenilor munca, i-ai făcut
mai puternici în faţa naturii. Datorită ţie omenirea a evoluat din Comuna primitivă până în
secolul XX.
PROMETEU : (rar, gândindu-se) E adevărat şi asta, dragul meu...( oftând ) Dar mai
adevărat este că i-am făcu mai puternici pe tirani, pe cei răi, şi mai slabi pe cei buni.
Maşinile inventate de mine au ucis sute de milioane de oameni în războaie... I-am făcut mai
bogaţi pe tirani şi pe ticăloşi şi i-am sărăcit şi mai mult pe cei săraci şi buni. I-am întărit pe
cei cruzi şi puternici şi am lovit în cei slabi şi năpăstuiţi. ( respiră adânc , tare) În acelaşi
timp omenirea este mai numeroasă, mai puternică, dar este de o mie de ori mai ticăloasă şi
mai inconştientă, căci un accident nuclear poate face praf şi pulbere planeta în univers. Vezi ,
domnia ta, cum stau lucrurile ? I-am adus progresul omenirii, dar de fapt am făcut-o mai
slabă, mai vulnerabil... De aceea mă simt foarte vinovat, Icar. ( oftează ) Foarte vinovat... De
aceea sunt şi foarte trist. ( tace un timp, gânditor) În acelaşi timp sunt şi puţin bucuros. Dar
mai ales cred... (un tunet ivit din senin se lasă înspre zare. Ţipetele pescăruşilor se aud pustii)
ICAR : Mă faci să cred că eşti ciudat, Prometeu. Zău dacă te înţeleg.
PROMETEU : ( trist, închizându-se în el ) Simt dorinţa de a nu mai vorbi. Pentru totdeauna.
De a rămâne mut ca pământul. Îmi este ruşine că sunt om. (oftează ) Sufletul îmi este foarte
greu, tare greu, Icar. Aş vrea să mă duc sus pe stâncile munţilor, unde m-au legat cu lanţuri
zeii şi oamenii, iar vulturii şi păsările cerului se aruncau asupra mea să mă sfâşie. Acolo mă
simt mult mai bine decât cu oamenii, care nu mă înţeleg. (deznădăjduit ) Şi nici eu nu-i
înţeleg pe ei. ( pregătindu-se să plece ) Hei, hei, hei. Chiar aşa am să fac, Icar. O să merg pe
cele mai înalte piscuri ale munţilor şi singur o să mă ferec cu lanţurile de stânci. O să mă
răstignesc singur pe stânci, cum a făcut o dată Iisus Christos.

TABLOUL 6

Jos în lume, la marginea mării. După mulţi ani. În jurul unui foc stau Icar, un bărbat cu
faţa nerasă, o femeie, alt om şi Orfeu, care cântă încet din nai.

32
UN OM : (privind emoţionat stelele) O, Doamne, ce seară frumoasă! La marginea mării
parcă simţi acea undă, acel miros care vine de la începutul lumii. Acel dor de oceanul
primordial. (cântecul înfricoşă[tor al unei păsări de noapte se aude limpede ca o chemare)
ICAR : Noaptea simt în mine dorul de lumină mai puternic decât ziua. Poate de aceea serile
şi nopţile mă înfioară atât de adânc.
FEMEIA : ( arătând cu mâna în direcţia munţilor, speriată,) Priviţi, priviţi ! În partea aceea
către munţi. (extaziată, fericită) Ce vâlvătaie uriaşă, se văd piscurile munţilor luminate ca
ziua ! ( priveşte fascinată ) Parcă s-ar lumina lumea.
ALT BĂRBAT : (uimit, îngrijorat) Ce să fie ? Se văd vârfurile munţilor luminate cum se
reflectă în cer. Ca pe un ecran imens!
OREFU : ( se opreşte din cântecul său. Priveşte extaziat cerul luminat) Doamne, ce frumos
este ! Parcă ar fi luat munţii foc. (mică pauză) Numai la începutul lumii trebuie să fi fost aşa
de frumos.
ICAR : ( priveşte îngrozit) Ştiu ce este. ( i se aude respiraţia şuierată, rar, trist ) Este
Prometeu...( pe chip i se citeşte o durere nesfârşită ) Prometeu şi-a dat foc pe stâncile
munţilor şi acum arde ca o torţă. ( se lasă o tăcere adâncă. Rar se aud valurile spărgându-se
de ţărm )
FEMEIA : Prometeu ? ( are chipul trist ) Prometeu ? ( mică pauză, înfiorată) Care
Prometeu ? Acela despre care se spune că în vechime a adus focul oamenilor ? (mică pauză)
Şi pe care zeii, invidioşi, l-au legat de stâncile îngheţate ale munţilor, ca să-l sfâşie vulturii şi
păsările văzduhului ?
ICAR : ( după mult timp. Este încă uluit. Trist ) Da, el este, Prometeu. ( respiră adânc, ca şi
cum ar ofta ) O, zei ! Ultima dată când m-am întâlnit cu el era foarte trist şi dezamăgit de
felul cum au evoluat oamenii. ( mică pauză ) Mi-a spus că se va duce şi se va răstigni singur
pe stâncile cele mai înalte ale munţilor, unde se va lega cu lanţurile. (după un timp )
Înseamnă că n-a mai putut suporta durerea... şi şi-a dat singur foc. După ce s-a răstignit mai
înainte ca Christos pe stânci ! (se lasă o tăcere adâncă. Acum se aud, liniştit şi împăcate,
valurile mării lovindu-se de ţărm)
UN BĂRBAT : Priviţi şi luna aceea cum răsare pe cer, şi ce culoare albă are!
FEMEIA : (cu răsuflarea tăiată) Nu poate să fie luna, luna este la apus. În curând va apune.
ALT BĂRBAT : Şi totuşi, ce astru să fie ? N-a mai fost până acum pe cer.
OREFEU : ( înfiorat ) Ce seară stranie şi frumoasă...parcă ar fi un nou început de lume.
ICAR : ( privind pierdut cerul luminat) Da, cred că ştiu ce astru răsare pe cer. ( respiră
adânc ) Este bolovanul lui Sisif, pe care eu şi Prometeu l-am rostogolit dincolo de pisc.
FEMEIA : ( fericită şi extaziată) Uitaţi-vă, uitaţi-vă ! Se face lumină ca ziua !

SFÂRŞIT

33