ŞTEFAN DUMITRESCU

MEŞTERUL MANOLE

(piesă de teatru în trei acte)

Personaje:

MEŞTERUL MANOLE
PĂRINTELE BOGOMIL
CĂLUGĂRUL IOAN
CĂLUGĂRUL CONSTANTIN
SORA ASPASIA
PĂRINTELE TEODOSIE
VODĂ
MEŞTERII
MULŢIMEA

1
 ACTUL I
TABLOUL 1
SCENA 1

Imaginea unei construcţii începute demult. Ziduri imense, coloane impresionante, ferestre,
grămezi de cărămizi, de var, de moloz şi de piatră. Scenograful, ca şi regizorul, poate sugera o
construcţie laică sau elementele unei construcţii mănăstireşti. Pe fundal poate apărea proiectată
imaginea Mănăstirii Argeşului. Printre coloanele şi grămezile de cărămizi şi de moloz se văd
personajele care sunt persoane bisericeşti sau constructorii Mănăstirii. Regizorul poate să sugereze
creatorul abstract. Când şi când se aud tălăngile unor turme care pasc pe dealurile din împrejurimi.
Se mai aud de asemenea dangătele de clopot ale unei biserici de pe alt tărâm.

CREDINCIOASA SAVA: (năvălind de afară) Părinte Bogomil, părinte Teofil, şi părinte Teodosie,
opriţi slujba! (este îngrozită, gâfâie) Opriţi slujba, părinte! Sfânta Mânăstire este pângărită! (tare,
ţipând) Sfânta Mânăstire este pângărită! (gest halucinant) Este pângărită sfânta Mânăstire, oameni
buni! (încremeneşte deodată) Diavolul! Diavolul.. (se aud ţipete. Leşină prăbuşindu-se la pământ).
PĂRINTELE BOGOMIL: (se apropie speriat de ea) Credincioasă Sava, vino-ţi în fire. Vino-ţi în
fire, femeie! Ajută-mă, părinte Teofil. (o ridică în genunchi. Vorbindu-i ) Care e spaima,
credincioasa Sava, care te-a lovit şi te-a speriat în aşa fel, de ai oprit pe loc sfânta slujbă?
CREDINCIOASA SAVA: (care şi-a mai revenit) Diavolul, Părinte Bogomil, diavolul...
PĂRINTELE BOGOMIL: Vino-ţi în fire, femeie . Spune ce s-a întâmplat?
CREDINCIOASA SAVA: (înspăimântată, cu ochii măriţi ) Înconjuram cu fum şi cu tămâie sfânta
Mânăstire. Şi-n dreptul altarului îl văd pe ucigă-l toaca. O luase în braţe pe sfânta Mânăstrire ca pe
o femeie. Îi spunea vorbe necurate pângărind-o.(povestind) Oala de tămâie mi-a căzut din mână şi-
am dat un ţipăt de-am crezut că mor. Nimeni nu m-a auzit şi ucigă-l crucea este tot acolo. (de pe
dealuri vine un viers de fluier, adus de vânt)
PĂRINTELE BOGOMIL: (o ajută să se ridice în picioare) Ridică-te, credincioasă Sava. Cred că
te-ai speriat degeaba.(oftează) Cine ştie ce-o fi fost. (se îndreaptă către ieşire, făcând cruce cu
cădelniţa în mână. Coboară scările mânăstirii şi înconjoară zidurile. În dreptul altarului ,o pocitanie
de om, schilod, bătrân, neras, în zdrenţe, tremurând ca un cerşetor.)
ARĂTAREA: (hieratică) O, draga mea ! Ce bine-mi pare că te regăsesc! (respiră adânc, ca şi cum
ar suspina) Eşti tot la fel de frumoasă, la fel de bună, la fel de cuminte.(mângâind zidul) O, Ana
mea, mândra mea soţie ! De-ai şti cât de fericit sunt! (respirând adânc) Îţi mulţumesc că m-ai
aşteptat atâta. (plângând) Ştiu, a fost greu, suferinţa a fost mare, dar pe atât e lumina şi bucuria de
mare la regăsire. Acum n-o să mai plec. (ca şi cum ar jeli.) O să rămân acasă. O să-mi aduc
meşterii şi o să zidim oamenilor locului. Poate mai fac o altă Mânăstire, cum a da Domnul!
(ştergându-şi lacrimile) Dar copilaşul ce mai face, scumpă soţioară? Cred că e flăcău mare. O să
trebuiască să-l însurăm.
PĂRINTELE BOGOMIL: Hei, omule, ce faci aici?

2
ARĂTAREA: (speriat şi tremurând) Cine, cine eşti, domnia ta? Şi ce vrei?
PĂRINTELE BOGOMIL: Noi suntem preoţii sfintei Mănăstiri. Dar dumneata cine eşti, moşule şi
ce faci aici?
ARĂTAREA: (umil, tremurând de spaimă) Eu, eu sunt meşterul Manole.(bat clopotele) Eu am
înălţat zidirea de care pomeniţi. Falnică Mănăstire, alta ca ea nici că se mai află sub soare!
PĂRINTELE BOGOMIL: (către părintele Teofil şi părintele Teodosie) Nu e sănătos la minte,
sfinţia ta. Să vină fratele Ioan şi fratele Constantin, să-l ducă la chilii şi să-l îngrijească. (meşterului
Manole) Şi de unde eşti, moşule?
MEŞTERUL MANOLE: (uimit) Ce vorbă e asta? Cum de unde sunt? N-aţi auzit de meşterul
Manole? Îl cântă oamenii în cântece şi-n legende şi voi ziceţi că n-aţi auzit de el! Am ascultat şi eu
o dată cântecul de la lăutari, la o nuntă, unde m-am aciuat, că eram mort de foame şi ud leoarcă. (îi
vine să plângă) Mi-au dat lacrimile, oameni buni. Nimic nu era minciună în cântec, totul e adevărul
adevărat.(chipul i se luminează uşor) Dar mai erau multe de spus, cântecul nu le cuprinde pe toate
faptele câte s-au întâmplat.
PĂRINTELE BOGOMIL: (către călugării care tocmai au sosit) Luaţi-l, frate Ioan şi frate
Constantin, şi duceţi-l la chilii. Daţi-i de mâncare şi îngrijiţi-l. (călugării dau să-l apuce de braţe).
MEŞTERUL MANOLE: (speriat, se opune) Ce vreţi să faceţi? Sunteţi nebuni! (ridicând glasul)
Chem meşterii şi pietre de zidit vă fac. Abia m-am întors şi eu acasă şi gata, aţi şi pus mâna pe
mine. (către părintele Bogomil) Spune, domnia ta, care te arăţi a fi cel mai mare ,e poruncă de la
Domnie? (mică pauză) Dacă e poruncă de la Domnie mă supun. Sau aşa vrea Domnul? (clopotele
bat triste)
PĂRINTELE BOGOMIL: (după ce se gândeşte) Şi una şi alta. (către călugări) Hai, frate Ioan,
luaţi-l, că n-am terminat încă slujba.
MEŞTERUL MANOLE: (opunându-se) Asta e minciună curată. Niciodată Domnul Ţării nu vrea
ce vrea Dumnezeu. (călugării îl înhaţă de braţe şi-l duc pe sus către chilii. Meşterul Manole se
zbate, fără să reuşească să-i împiedice. Ţipă, dă din mâini. Îşi cheamă meşterii.) Meştere Voinea,
meştere Luca, săriţi ! Tâlharii vor să mă fure şi să mă ucidă! (cu glasul răguşit) Săriţi pe ei şi
făceţi-i praf !
( Părintele Bogomil, urmat de părintele Teodosie înconjoară mănăstirea cădelniţând. Cântă
bisericeşte. Urcă scările, pătrund în sfânta Mănăstire, îndreptându-se către altar, printre mulţimea
împietrită, căzută în genunchi. Mulţimea îşi ridică ochii din pământ către părintele Bogomil, în
semn de întrebare)
PĂRINTELE BOGOMIL: Începem slujba, oameni buni. (către credincioasa Sava, nemişcată, în
genunchi, aşa cum a rămas după plecarea preoţilor ) A fost un biet sărman, credincioasă Sava,
care-şi zice Meşterul Manole, cel de odinioară. Te-ai speriat degeaba, speriindu-i, la fel, pe toţi
credincioşii. Poţi să ridici ochii din pământ acum. (în sfânta biserică se lasă o tăcere adâncă). De ce
nu răspunzi, credincioasă Sava? (se îndreaptă către ea. O atinge. Corpul ţeapăn al bătrânei cade
încet la pământ. E moartă. Mulţimea dă un ţipăt prelung de groază, topit într-un murmur pustiu.
Toţi credincioşii îşi pleacă din nou capetele. Se înstăpâneşte o tăcere adâncă în mănăstire.
Începând de la uşă oamenii se ridică unul câte unul, ferindu-se ca şi cum le-ar fi teamă să nu fie
atacaţi. În mănăstire nu mai rămân decât cei trei preoţi, îngroziţi şi ei. Un ţipăt lung cutremură
tăcerea adâncă)
PĂRINTELE TEOFIL : (îşi face cruce îngrozit) Doamne, fie-Ţi milă de noi !
PĂRINTELE BOGOMIL: (după ce ascultă înfiorat) Ce să fie, părinte Teofil. Nu este a bună.
Ucigă-l toaca ne dă ocol. (apoi tăcerea se aşterne din nou, adâncă, de gheaţă. Părintele Teodosie se
apleacă şi închide ochii holbaţi şi albi ai credincioasei Sava. Preoţii îşi fac cruce înspăimântaţi.)

3
 SCENA 2

O chilie. Meşterul Manole, întins şi legat pe o rogojină. Împrejurul lui, călugărul Ioan, călugărul
Constantin şi sora Aspasia.

MEŞTERUL MANOLE: (vorbind potolit) Or să vină ei ,meşterii mei. O să vedeţi voi pe dracu
atunci, cât de sfinţi sunteţi. De o mie de ori v-am spus că eu sunt meşterul ce a înălţat această
mănăstire şi voi nu vreţi să mă credeţi.
CĂLUGĂRUL IOAN: (omenos) Aşa a fost porunca, moşule. Mai bine ai face să asculţi, până se
lămuresc lucrurile. Sora Aspasia îţi pregăteşte de ale gurii, mâncare de post. Să mănânci şi să te
odihneşti, eşti tare slăbit şi amărât, ce locuri ai fi colindat şi domnia ta şi de unde ai fi venind? ( pe
dealurile din jur se aud din când în când tălăngile turmelor care pasc)
MEŞTERUL MANOLE: Poruncă, ai zis? (tare) E poruncă? (speriat) Rogu-vă, fi-ţi buni, nu mă
daţi pe mâna Domnului! Bătut cu bice voi fi şi eu şi meşterii mei, şi-n ştreang îmi va sta capul.
Bucăţi voi fi tăiat şi dat la câini.(ca şi cum ar jeli) Mai bine daţi-mi drumul să plec din nou în lume.
O să trăiesc în păduri cu lupii şi cu fiarele. Niciodată chip de om n-oi mai vedea.
CĂLUGĂRUL IOAN: (milos) Fii cuminte, moşule, n-are nimeni nimic cu dumneata. (după un
timp) Copii ai, moşule?
MEŞTERUL MANOLE: (căzut pe gânduri, oftând) Am unul. Nu-l născuse încă Ana, când am
zidit-o. Acum ar trebui să fie flăcău voinic. Tocmai o întrebam pe Ana de copil, ce mai face, că ar
fi trebuit să fie flăcău de însurat, când m-aţi smuls de lângă ea. Aşa că n-am putut afla.(după un
timp) De ce mă ţineţi legat şi nu-mi daţi drumul să vorbesc cu ea? S-o văd, s-o mângâi, să-mi
spună ce i s-a mai întâmplat cât timp am lipsit eu?
CĂLUGĂRUL CONSTANTIN: (căinându-l) Pângăreşti sfânta mănăstire, Moşule. Ne bate
Dumnezeu.
CĂLUGĂRUL IOAN: Gata , soră Aspasia, demâncarea?
SORA ASPASIA: (aducând mâncarea) Gata, frate Ioan, dezlegaţi-l. (călugărul Ioan îl dezleagă pe
Manole. Sora Aspasia îi pune blidul pe rogojină. Bătrânul Manole mănâncă molfăind, cu mişcări
repezite, hămesit de foame. Termină repede)
MEŞTERUL MANOLE: (ştergându-se la gură cu mâneca) Mulţam, Doamne, slavă Ţie! (către cei
doi călugări) Fiţi buni, dacă mai aveţi, mai puneţi-mi. De trei zile sunt nemâncat. ( i se mai dă un
blid) Aşa ,oameni buni, bogdaproste!
CĂLUGĂRUL IOAN : (uitându-se la el cum mănâncă) Şi pe unde-ai colindat, moşule? Că tare rău
te-au prăpădit drumurile. (în apropiere se aude apa unui râu clipocind)
MEŞTERUL MANOLE: ( a terminat de mâncat. Se închină.) Slavă, Ţie, Doamne! (trăgându-şi
sufletul) Apoi, toată lumea am colindat-o, sfinţiile voastre. Am străbătut munţii cei mai înalţi ai
lumii, pe care-şi sprijină Dumnezeu barba. Am colindat câmpiile nesfârşite de zăpadă din ţara
frigurilor. Pas cu pas am bătut felurite lumi ale oamenilor sărmani. Ani de zile m-au purtat
picioarele prin sate, prin cetăţi, prin târguri şi oraşe.(oftând) Şi n-am găsit ce căutam. Nici nu
simţeam că este. (se gândeşte) Numai într-o seară poposind într-un sat de pescari, de pe ţărmul
oceanului, se lăsa o seară grea, adâncă, plină de cer şi tot nevăzutul de apă domnea împietrit,
stăpân în veci şi pretutindeni în univers. Atunci L-am simţit că Este. Am întins mâna, am pipăit,
dar n-am întâlnit nimic. (respiră adânc, mai tare) Am strigat din toţi rărunchii, şi cu cât strigam şi
cu cât pipăiam, şi cu cât vedeam, cu atât mă topeam, deveneam nefire. Dar n-am putut ajunge până
la El.(mică pauză) Atunci am înţeles că trebuie să mă întorc, că n-am apucat pe drumul cel bun.

4
Altul e drumul care duce până la El. Acolo, peste Tot şi în Veci. (ca şi cum ar jeli) Şi drumul acela
începe cu mine şi se termină cu El, şi poarta drumului este Mănăstirea. Adică zidirea mea, cea mai
aleasă din lume, cum alta nu se află sub soare. (tare) De aceea m-am întors aici. Ana, soţioara mea,
ea a apucat pe drumul cel bun, dar ea nu va ajunge niciodată acolo, pentru că e jumătate. Şi ce nu
este Tot, Întreg , nu există, şi nu are pace şi odihnă cât vecii şi toate lumile câte vor fi.
SORA ASPASIA: Doamne, moşule, vino-ţi în fire! (îşi face cruce. Ceilalţi călugări o urmează)
Ajută-l, Doamne! Că pare om bun şi învăţat. (către cel ce zice că este meşterul Manole) Ziceai că
n-ai ajuns până la El, moşule? De Domnul Dumnezeu vorbeai. (departe se aude un câine urlând a
morţiu)
MEŞTERUL MANOLE: (căzut pe gânduri, oftând). Cum să vorbesc de Dumnezeu, oameni buni...
Altceva este Dumnezeu. (tare) Vorbeam de Turnul tuturor Lumilor, de Buricul Universului, de
unde a început despicarea. Înaintea Despicării.
CĂLUGĂRUL CONSTANTIN: (căscând) Apoi eu mă duc, sfinţiile voastre. Noapte bună ,soră
Aspasie, noapte bună, frate Ioan, noapte bună, moşule. Domnul să ne binecuvânteze!
MEŞTERUL MANOLE : Acum, că am mai prins ceva puteri şi m-am mai odihnit, aş vrea să
merg la Mănăstire s-o mai văd pe Ana. Să mai vorbesc cu ea şi cu copilaşul. Cine ştie ce or mai fi
făcând. (ar vrea să se ridice)
CĂLUGĂRUL IOAN: (speriat) Nu, nu, moşule! (mică pauză) Rămâi acolo unde eşti. E păcat ce
faci, e mare păcat. (respiră adânc) Dacă nu stai cuminte te legăm din nou. Ar fi bine să te culci.
MEŞTERUL MANOLE: (potolit) Bine, bine. Atunci nu mai merg şi o să mă culc. Cum zice sfinţia
ta.
CĂLUGĂRUL IOAN: (oftând) Mă duc şi eu, soră Aspasia, îngrijeşte-l pe păcătos înainte de
trecerea în lumea somnului. Domnul să vă aibă în pază pe amândoi. (meşterului Manole) Roagă-te
Domnului, moşule, să te ierte şi să te aducă pe calea cea dreaptă.
SORA ASPASIA : Noapte bună, frate Ioan. (cu glas moale, de frică, celui rămas) Doreşti cumva
un căpătâi, moşule?
MEŞTERUL MANOLE : (gânditor,abătut) Nu, nu, sfinţia ta.(oftând) Oameni ca mine nu pun
capul jos, decât pe piatră. Şi cu trupul nu dorm pe pat de paie. (ca pentru el) Nici liniştea n-o
cunosc.
SORA ASPASIA: (privindu-l cu milă) Parcă ai început să-ţi revii, moşule..Nu mai tremuri, şi nici
glasul nu ţi se mai poticneşte.
MEŞTERUL MANOLE : ( furat de gânduri ) Ce zici? Astea sunt minciuni scornite, sfinţia ta.
(supărat) De unde o scoseşi că sunt moş, că sunt un prăpădit? Ai vedenii, sfinţia ta,sau ai vederea
proastă!
SORA ASPASIA: (privindu-l cu înţelegere) E adevărat că te-ai mai refăcut şi arăţi mai în putere.
(oftând) Astăzi ,la slujbă, tare rău ai făcut cu venirea dumitale.Credincioasei Sava i-a pleznit inima
de sperietură şi a murit în biserică. (îşi face semnul crucii) Ăsta nu e semn bun, moşule. (îşi face
cruce) Doamne, veghează cu milă şi cu osârdie!
MEŞTERUL MANOLE: (a tresărit) A murit? (trist,după un timp) Să-i fie de bine..(trist)
Dumnezeu s-o hodinească!
SORA ASPASIA : (îşi face semnul crucii) Doamne, apără-ne şi ne fereşte! (după un timp) Din ce
parte eşti,credinciosule?
MEŞTERUL MANOLE: (pe gânduri) Nu ştiu...Cât am colindat lumea în călătoria asta grea, din
care m-am întors, am căutat şi locul acesta.(oftează) Nu e o palmă de loc necălcată pe pământ de
piciorul meu,dar n-am găsit locul.(trist) Sunt necunoscute locurile din care m-am adunat.
SORA ASPASIA: Nici părinţii, fraţii, surorile, nu le cunoşti?

5
MEŞTERUL MANOLE: (respiră din greu) Nici asta. Singur m-am pomenit pe lume. Pe Ana am
întâlnit-o într-un sat de la poalele cetăţii, peste râul cel mare, pe care am ridicat-o cu meşterii mei,
când încă nu eram căpetenia lor, cel mai mare meşter. Era şi ea orfană, fără ştiinţă de părinţi sau de
rude. Era frumoasă fată, Ana. (oftează ) Ne-am întâlnit şi ne-am luat. Apoi, după ce am ajuns
căpetenia meşterilor, am pornit cu ei înspre locurile acestea, să zidim sfânta Mănăstire. În vara
aceea secasă Argeşul şi seceta crăpa pământul, gata să înghită oamenii şi vitele ca balaurul. (ca şi
cum s-ar jeli) Păcătos loc a fost locul acesta, până l-am sfinţit şi l-am biruit. (oftează ) Câţi ani au
trecut de atunci, de la începutul zidirii bisericii?
SORA ASPASIA: (după ce s-a gândit) Un veac, omule.
MEŞTERUL MANOLE: (nevenindu-i să creadă) Cât ? (oftând) O, Doamne! Parcă a fost ieri.
(mică pauză. Departe se aude viersul unui fluier) În mintea mea parcă au trecut 15-20 de ani.(după
ce s-a gândit) Păi atunci poate nu mai trăieşte Ana, nici copilul? Cum de nu mi-am dat seama?
Parcă nici nu-mi vine să cred.
SORA ASPASIA: ( care l-a ascultat cu atenţie) Mai povesteşte, om bun.
MEŞTERUL MANOLE: Ce să mai povestesc. (trist) Am început zidirea Mănăstirii. Dar ce zideam
ziua se dărâma noaptea. Până am zidit-o pe Ana, în zid, pe nevastă mea cu copilul în burtă. Cum
spune şi cântecul. (pregătindu-se să povestească) Ana era jumătatea mea, ea fusese înaintea mea în
ordinea lumii, dar pentru că am zidit-o cu copilul în pântece, ea a devenit Totul.(mică pauză. Se
gândeşte) La terminarea sfintei Mănăstiri, m-am urcat pe acoperişul Mănăstirii (gest, ca şi cum ar
fi aievea). Vedeam toată lumea, mică , neînsemnată, cum se întinde la picioarele mele, şi oamenii,
ca furnicile, cum roiesc, după semne neştiute de ei. Dar drumul meu fusese despărţit, fusese deviat
de blestemul zidirii. (mai tare) Pe drumul pe care apucam acum, niciodată nu mai ajungeam. (mică
pauză ) Acolo. (se gândeşte) Numai într-un fel. Moartea mea o asemăn morţii Anei mele. Atunci
m-am aruncat din vârful lumii la picioarele zidirii. (ca şi cum ar jeli. Departe se aud ţipetele triste
ale unor pescăruşi) Dar n-a vrut Domnul, şi aici minte cântecul. Pentru că din cădere nu am murit.
Mi-am rupt numai o mână, trei coaste, şi mi s-a bătut carnea de s-a înnegrit. Şi aşa târâş, am pornit
prin lume, de frica arnăuţilor şi a poterelor domneşti. (tace, priveşte trist înaintea lui ) Aşa am
ajuns la o stână în munţi, unde m-a oblojit şi m-a hrănit un baci, bun la suflet, până m-am lecuit şi
pus pe picioare. Apoi am pornit din nou prin lume, în căutarea Anei. Eu nu ştiam că nu murisem,
căci m-aş fi întors din drum atunci. (respiră adânc) Mai târziu aveam să aflu, pe ţărmul oceanului,
într-o seară sfântă şi fără margine. Când am aflat că încă nu murisem, am pornit înapoi către
Mănăstire s-o întâlnesc pe Ana. (mică pauză, chinuit) Mi-e dor de ea. Şi de copil. De aceea m-am
întors. (după ce se gândeşte un timp) Lumea pe care am văzut-o bătând-o cu pasul nu e aceea pe
care o văzusem de pe acoperişul Mănăstirii, deşi o cuprinsesem toată cu ochii. Acesta e un
blestem, mai mare decât lumea! (oftează) Despre meşterii mei care au rămas pe acoperiş n-am mai
auzit nimic. Cel mai bătrân dintre ei, Voinea, trebuie să se fi prăpădit demult. Cel mai tânăr era
sârbul Stoian, care mi-ar fi urmat mie. (respiră adânc. Uitându-se la sora Aspasia) Nu cumva ştii
ce-o mai fi cu ei? Or fi durat după aceea o ceată de zidari? (gest a lehamite) Dar ce importanţă mai
are dacă a trecut atâta vreme. (oftând) Trebuie că dorm în mormânt cu toţii. Fie-le ţărâna uşoară.!
SORA ASPASIA: (oftează) O, Doamne Dumnezeule...Aşadar , dumneata eşti meşterul Manole cu
adevărat! (mică pauză) Meştere Manole! Meştere Manole! ( tristă ) S-au dus cu toţii! Dorm la loc
de veci în criptele sfintei Mănăstiri. Iar urmaşii lor sunt astăzi meşteri şi gospodari în satele din
împrejurimile sfântului lăcaş. (trâmbiţele cocoşilor, ca şi cum ar veni de pe alt tărâm, spintecă
noaptea)
MEŞTERUL MANOLE: Sfinţia ta, nu ai cumva nişte straie mai bune decât acestea pe care le port?

6
SORA ASPASIA: (binevoitoare) Avem , meştere, cum să nu avem. (iese. Se întoarce peste o
vreme cu straie noi, bărbăteşti) Poftim, omule. Şi pentru că ceasurile au urcat mult în noapte, mă
voi duce şi eu la culcare. (mică pauză ) Culcă-te şi domnia ta. Domnul să te binecuvânteze.
MEŞTERUL MANOLE: (uitându-se după ea) Semeni cu Ana mea, sfinţia ta. Noapte bună!
Domnul să ne binecuvânteze pe toţi.
SORA ASPASIA: (întorcându-se către el) Domnul să te aibă în pază, om bun! (oftează. Iese. În
noapte un câine urlă lung a morţiu)

SCENA 3

Interiorul Mănăstirii. Bolţile întunecate şi vaste răsună de glasuri. Se ţine soborul preoţesc.
Părintele Teofil, părintele Teodosie, călugării, surorile mănăstirii, câţiva credincioşi veniţi din sat.
Intră părintele Bogomil furtunos, cu chipul încruntat. La întoarcerea lui în biserică se face linişte.

PĂRINTELE BOGOMIL: (ridicând glasul ) Unde e nebunul? Să fie prins şi legat ca un tâlhar ce
este! Sau izgonit cu pietre din locurile acestea, ca un ucigă-l crucea şi ticălos !
CĂLUGĂRUL IOAN: (plecându-se smerit) Aşa am fi făcut , părinte Bogomil. Dar netrebnicul a
fugit.(mică pauză) Când am văzut nenorocirea fără seamăn ce o făcuse, l-am căutat peste tot, dar
fugise.
PĂRINTELE TEODOSIE: ( are glasul solemn) Mare şi ticăloasă faptă a săvârşit, blestematul de
Dumnezeu. Acum trebuie să trecem la zidirea şi la sfinţirea din nou a sfintei Mănăstiri.
PĂRINTELE BOGOMIL: (după un moment de chibzuinţă) Frate Constantin, n-a fost închis
azinoapte în chilie?
FRATELE CONSTANTIN: Nu ştiu, sfinţia ta. Eu am plecat, după ce s-au lăsat umbrele serii, din
chilia nebunului . I-am lăsat acolo pe fratele Ioan şi pe sora Aspasia. (ca şi cum ar veni de pe alt
tărâm se aude dureros sunetul unui bucium)
SORA ASPASIA: (înspăimântată) Când am plecat eu cu părintele, meşterul îşi revenise, sfinţia ta.
(tremură ) L-am hrănit, i-am dat un rând de straie şi l-am lăsat să se hodinească.(gata să plângă)
Cine ştie ce-a vrut să facă meşterul cu fapta aceasta necugetată? Decât că îi era dor de copil şi de
nevastă.
PĂRINTELE BOGOMIL :( nevenindu-i să creadă şi înspăimântat şi el) Ce tot vorbeşti acolo, soră
Aspasia? Care nevastă, care copil? Să fi pus ucigă-l toaca stăpânire şi pe domnia ta?
SORA ASPASIA : (făcându-şi cruce, tremurând şi bâlbâindu-se) El e, părinte.(tare) El este
meşterul Manole cel adevărat. Acum e bătrân, de aceea arată aşa, dar el este ziditorul acestui lăcaş
sfânt al Domnului. (fraţii călugări şi surorile se închină îngroziţi cu toţii) Doamne, fereşte-ne şi
apără-ne! Miluieşte-te de noi, Maica Precistă!
PĂRINTELE BOGOMIL: (mâniat) Ce tot vorbeşti acolo, femeia lui Dumnezeu? Ce este cu
dumneata, soră Aspasia? (către cinstitul sobor) Le rugăm pe surorile călugăriţe să ne lase puţin la
sfat. După această mare nenorocire, şi lucrare diavolească, trebuie să ţinem sfat. Sora Filofteia să
meargă în sat ,să dea de veste, pe cine-l întâlneşte dintre ţărani pe câmp, să-l prindă pe nebun şi să-
l aducă la Mănăstire.(tare) Sau să pornească ţăranii pe câmp şi prin păduri în căutarea lui.( murmur
de glasuri în sfânta biserică)
PĂRINATELE TEOFIL: ( aspru, hotărât) E bună judecata ce ai luat, sfinţia ta! Să-l caute şi să-l
aducă viu sau mort, cum l-or găsi, numai să-l aducă!
PĂRINTELE BOGOMIL: (îndurerat) Cum de-a căzut, frate Ioan, această nenorocire şi nelegiuire
pe capul sfintei Mănăstiri şi al nostru? Cum de a scăpat nebunul şi cum de nu a auzit nimeni fapta

7
nelegiuită şi diavolească ce o făcea? Parcă am fost toţi legaţi la urechi! (departe urlă un câine lung
a morţiu)
PĂRINTELE IOAN: ( oftând) Nu ştiu, părinte Bogomil şi sfinţiile voastre, nu ştiu! Decât că este
lucrare diavolească. Sora Caterina, zice că i s-ar fi năzărit după miezul nopţii, că a fost azinoapte o
lună ca ziua, o umbră chircită lângă zidul altarului. (mică pauză) Ea zice că nu s-a mişcat din loc
cât timp a privit-o, şi nu i-a dat atenţie. A crezut că e vreun lucru...
PĂRINTELE TEODOSIE: Cred că a aşteptat până am adormit, toată suflarea din mănăstire, şi
atunci a ieşit în curte. A luat sapa de la uşa chiliei şi s-a apropiat de zid, în locul unde a fost zidită
Ana, soţia meşterului de odinioară. Ce zice sora Caterina că a văzut, a fost ruga nebunului înainte
de a începe diavoleasca faptă. (respiră adânc) Apoi s-a pus cu sapa pe zid, doborând pictura,
tencuiala, iar mai apoi dărâmând zidul. Asta a făcut-o în dreptul altarului, unde legenda spune că a
fost zidită soţia Meşterului Manole. Ce o fi avut şi ce o fi vrut nebunul în capul lui asta nu se ştie...
PARINTELE IOAN : (îşi face cruce speriat) Doamne apară !
PĂRINTELE TEODOSIE: Nu ştim ce o fi fost în capul străinului şi nebunului, sfinţia ta. O căuta
pe soţia meşterului de odinioară, cum zicea ieri, când s-a oprit slujba şi l-am văzut pentru prima
dată. Trebuia de ieri îndepărtat de la sfântul lăcaş.
PĂRINTELE BOGOMIL: (după ce a chibzuit) Nebunul are multă putere de a săvârşit el această
faptă, dărâmând tot zidul dinspre răsărit al Mănăstirii. (oftând) Acum va trebui să chemăm meşteri,
să-l zidească la loc, apoi să slujim sfântul lăcaş din nou. (tare ) Chiar astăzi să plece părintele
Teodosie la Domnie, să spună durerea şi nenorocirea care s-a abătut aici. Şi să ceară meşteri
pentru zidirea din nou a sfintei Mănăstiri.
CONSILIUL BISERICESC: Aşa să facem, părinte Bogomil şi sfinţiile voastre. Nebunul să fie
prins şi adus legat la Mănăstire. Apoi să fie izgonit cu pietre, căci nu cade în seama noastră altă
pedeapsă mai mare.

SCENA 4

Chilia sorei Aspasia. Pe laviţa, aflată de-alungul peretelui, zace întinsă sora Aspasia. Împrejurul ei,
surorile Caterina şi Filofteia, şi fratele Ioan, o păzesc. La capul muribundei ard lumânări. O
candelă sub icoană arde pe peretele dinspre răsărit. In noapte un câine urlă lung a morţiu.

SORA ASPASIA: (cu glas stins) Aceasta este dorinţa Domnului. Mai presus de toate. Mormântul
să-mi fie în partea de răsărit, lângă maica stareţă. Amin! (după un timp, cu alt glas parcă) Azi
noapte am avut un vis. Se făcea că venise meşterul Manole cu ceata lui. Veniseră din susul
Argeşului, pe cai mândri, cu nevestele şi cu gospodăriile. Şi i-a întâmpinat părintele Bogomil, cu
părintele Teofil şi Teodosie cu multă cinstire. (mică pauză ) Bine ai venit, meştere! Zidire mare să
ne faci! Dar meşterul a făcut un semn cetei de zidari să năvălească. Şi s-au pus pe sfânta zidire cu
uneltele, s-o dărâme de tot. Apoi nu ştiu cum a fost visul, că m-am trezit. Sora Filofteia m-a trezit
din somn.
SORA FILOFTEIA: (făcându-şi cruce) Făceai rău în somn, soră Aspasia .Îl strigai pe meşterul
Manole, Doamne apără-ne!
PĂRINTELE IOAN: (oftând) Mare nenorocire a adus pe capul nostru şi-al sfântului lăcaş,
nebunul şi străinul acela blestemat, de unde o fi venind şi de unde ,din ce loc, o fi fiind.
Credincioasei Sava de la el i s-a tras moartea. A fost ucigă-l toca, ducă-se pe pustii, de unde a
venit! (mică pauză) În sat, după venirea lui, în primăvară, au început să moară oamenii şi animalele

8
şi păsările. De aceea nu l-au găsit, cât l-au căutat prin sate şi prin păduri. Şi nu s-a mai auzit de el.
(toţi îşi fac cruce)
SORA ASPASIA: Cu păcat vorbeşti, frate Ioan.(răsuflă adânc, ca şi cum ar ofta) Cel despre care
vorbeşti cu mare blestem, şi-a picat la noi, la sfânta Mănăstire prin luna lui Florar, şi a adus
nenorocire acestui sfânt lăcaş, pe care nici un meşter n-o mai poate îndrepta, a fost chiar Meşterul
Manole. Meşterul dintâi, de la început, cel care a ridicat temeliile acestei zidiri, de nu s-au mai
surupat. Cu păcat s-au purtat părintele Bogomil şi preoţii Teofil şi Teodosie, când au dat porunca,
şi păcat au săvârşit credincioşii sfintei Mănăstiri căutându-l şi fugărindu-l ca o fiară prin păduri pe
Meşter. Pentru că de bine de rău, el este ziditorul acestui sfânt lăcaş.
SORA CATERINA: (făcându-şi cruce înspăimântată) Doamne Dumnezeule, şi Maică Precistă,
făcătoare de minuni, iartă-i rătăcirea. Ţi-a luat diavolul minţile, soră Aspasia. (în noapte se aude
un huruit care vine parcă din adâncul pământului)
SORA ASPASIA: Cu păcat vorbeşti, soră Caterina. Mare păcat s-a săvârşit aici.(tare) Cu cinstire
şi cu hram trebuia întâmpinat ziditorul acestui locaş. De aceea ne-a bătut blestemul Domnului.
(intră părintele Bogomil)
PĂRINTELE BOGOMIL: (îngrijorat) Cum îi mai e sorei Aspasia ?
SORA EVDOCHIA: (oftând) Rău, sfinţia ta. Vorbeşte în neştire, lozăşte în somn despre străinul
care a venit în primăvară şi-a dărâmat sfântul lăcaş.
PĂRINTELE BOGOMIL: (amărât) Să nu se mai rostească numele şi amintirea acelui netrebnic şi
nebun aici ! (în momentul acesta huruitul care vine din adâncul pământului face pereţii şi candela
să se clatine.)
SORA CATERINA : (îşi face cruce înspăimântată) Doamne, fie-ţi milă de noi, Doamne!
SORA ASPASIA : ( înălţând glasul) Cu păcat grăieşti, părinte Bogomil. Sfinţia ta să ştii bine că a
fost chiar meşterul Manole. Cel ce a ridicat din temelii sfânta Mănăstire. Îmi spunea în vis
azinoapte, s-o cauţi pe Ana mea, soră Aspasia. S-o cauţi pe Ana mea şi pe copilaş. Că ea nu e
sub Semnul vieţii, cum am crezut, şi m-am înşelat. Şi nici în rând cu morţii, cum ar trebui să fie, nu
este. (oftând .Ca şi cum ea ar fi Meşterul Manole) E mai rău, Dumnezeu ştie! Sau poate că e mai
bine. Şi să-i spui să nu mă mai aştepte. Eu n-o să viu curând. Dumnezeu să aibă grijă de ea.
(părintele Bogomil şi fraţii călugări şi surorile care au ascultat împietriţi îşi fac cruce. In momentul
acesta pământul, huruind, se cutremură din nou. Toţi sunt îngroziţi)
PĂRINTELE BOGOMIL: (înspăimântat, cu ochii măriţi) Ce-a fost asta?
SORA CATERINA: (făcându-şi cruce) A fost cutremur, sfinţia ta...
SORA ASPASIA: (de pe patul morţii). Este blestemul Domnului, sfinţia ta. A început pământul să
se cutremure iar...
( îşi fac toţi cruce, îngroziţi, muţi, în liniştea de gheaţă care s-a lăsat)

SCENA 5

Au trecut câteva luni. În întunericul Mănăstirii, sub schele, meşterii domneşti şi părinţii
Mănăstirii. E o zi senină şi pustie de toamnă. Pe fundal se vede altarul şi zidul de la răsărit al
mănăstirii, dărâmate. Pe ziduri picturile se văd scorojite şi mâzgălite de apa ploilor şi de găinaţul
păsărilor. De vânt şi de umezeală zidurile stau să se prăbuşească.

PĂRINTELE BOGOMIL: (mâhnit şi întunecat) Au trecut trei luni, meştere domnesc, şi iată că
nimic nu s-a adăugat la zidire. Ba, şi din sfintele fresce, ori din lucrurile de cult, s-au stricat şi s-au
părăginit ,urmând fapta nebunului care au trecut pe aici în primăvară. (mică pauză ) V-am adunat

9
ca să ne spuneţi în ochi, dacă puteţi să faceţi ceva, cum v-aţi tocmit? Sau dacă nu ,lăsăm ruinele
sfântului lăcaş în părăsire, şi nu mai cheltuim cu repararea bisericii. (tare) Căci aşa o fi fiind
voinţa Domnului! Iar noi trebuie s-o ascultăm. Aici a fost locul blestemat şi cu greu l-a învins
acum un veac Meşterul Manole, cel dintâi şi cel adevărat, săvârşind şi omor. (se lasă o tăcere
adâncă. Printre ruine se aude vântul şuierând)
MEŞTERUL DOMNESC: (îşi drege glasul, tuşeşte) Părinte Bogomil, şi domniile voastre, părinte
Teofil şi părinte Teodosie, şi voi, fraţi călugări, aici nu e lucru curat. După ştiinţa noastră, eu cu
meşterii mei, demult trebuia să fi isprăvit lucrul. Am crezut la început că e treabă uşoară şi-am dat
năvală cu toţii. Dar curând s-a dovedit că planurile erau greşite şi-a trebuit să dărâmăm şi s-o luăm
de la capăt. Ştiinţa Meşterului dintâi al acestui lăcaş, e mai înaltă ca a noastră şi ne-ar trebui
planurile lui. (privindu-l în ochi cu tristeţe) Acesta, credem noi, că este adevărul, părinte Bogomil,
şi sfinţiile voastre. (se lasă iar tăcerea. Vântul se aude şuierând pe dealuri şi pe coclauri)
ZIDARII : (în cor) Alta e buba, meştere domnesc. Locul e blestemat şi de aceea nu creşte lucrarea.
Ce construim ziua se dărâmă noaptea.
PĂRINTELE BOGOMIL : (supărat) V-am dat planurile dintâi ale bisericii, oameni buni.
(acuzator) De ce nu spuneţi adevărul?
AL DOILEA ZIDAR: Asta e, meştere şi sfinţiile voastre. Acesta este adevărul.
AL ŞASELEA ZIDAR: Aşa e! Aşa e, oameni buni şi sfinţiile voastre!
MEŞTERUL DOMNESC: (supărat şi el) Drept ai grăit, sfinţia ta, părinte Bogomil. Ne-ai dat
planurile, dar planurile sunt în altă limbă, ori cu semne cunoscute numai de meşterul dintâi, de
Manole, şi de ştiinţa lui, care e mare. Planurile nu sunt în limba naţiei făurarilor de ziduri.
AL ŞAPTELEA ZIDAR: (tare) Adevăr a grăit meşterul domnesc, sfinţiile voastre. Acesta este
adevărul gol goluţ!
PĂRINTELE IOAN: (mai chibzuit) E adevărat, părinte Bogomil şi domniile voastre, meşterilor,
am văzut şi eu planurile. Nu sunt grăitoare şi pe înţeles nici în limba noastră bisericească şi nici în
cea cărturărească.
PĂRINTELE BOGOMIL: (şi mai îngrijorat) Şi atunci ce facem, sfinţiile voastre şi oameni buni?
De unde să luăm alţi meşteri, mai pricepuţi decât voi? O să se mânie Vodă rău de tot, l-aţi pus la
cheltuială şi risipă, şi o să vă pună la plăţi grele. Şi pe noi, pe preoţii şi pe sfinţii călugări ai locului,
o să cadă mânia cea mare şi a lui Vodă şi a lui Dumnezeu. (aspru) Căci nu v-aţi trudit îndeajuns şi
mincinoasă vă este faima de cei mai pricepuţi meşteri ai ţării. (pământul se aude huruind din nou)
UN MEŞTER: (speriat ) Ia, ascultaţi, se mişcă măruntaiele pământului.
ZIDARII : (câţiva dintre ei şi-au făcut cruce) Neadevăr grăieşti, sfinţia ta, părinte! Puterile noastre
şi ştiinţa noastră au fost sleite şi duse până la capăt. Dar păcatul sălăşuieşte aici în temelii şi în
ziduri şi nu e vina noastră că locul nu e sfinţit şi nu e curat, şi că aţi trăit până acum în păcat
PRIMUL ZIDAR : (cel mai bătrân, care a ascultat atent) Lucrarea e întinsă şi cere multă răbdare,
sfinţiile voastre şi voi meşterii mei...
PĂRINTELE BOGOMIL: ( (îndurerat şi nerăbdător) Nu mai avem răbdare, oameni buni. Se
apropia iarna, or să plece salahorii şi-or să vină ploile cele amarnice, de toamnă, şi paragina
zidurilor va creşte şi mai mult. Mânia poporului şi a credincioşilor, meştere domnesc şi domniile
voastre, nu mai are margini.
AL ŞAISPREZECELEA MEŞTER: Temeliile sunt putrede şi blestemate, fraţilor! Căci au omor şi
suflet de om omorât în ele. Şi sufletul care trăieşte în ele este chinuit şi suferă. (strigându-le în faţă)
Şi biserica e un mormânt mânjit cu omor şi nu lăcaş de închinăciune este! Meşterul dintâi trebuia
tras pe roată şi povestit şi cântat în cântece. De aceea nu vrea zidul nou, ridicat de noi , să se

10
unească şi să se lipească de cel vechi. Pe care ploile îl vor ruina şi îl vor dărâma, pentru că aşa este
blestemul.
AL UNSPREZECELEA MEŞTER: (are o voce gravă, potolită, din care se ghiceşte supărarea)
Acesta este adevărul adevărat, fraţilor. Şi sfinţiile voastre! Şi păcatul e mare, căci un veac s-au
ţinut slujbe şi cununii şi înmormântări în sfânta biserică. Şi cei care au călcat pragul acestui lăcaş,
pe mâna celui întunecat sunt acum. Păcatul este al nostru şi al celor de dinaintea noastră, până în
veac ! ( de pe dealurile din împrejurimi se aud tălăngile turmelor şi din când în când viersul unui
fluier întors de vânt)
PĂRINTELE BOGOMIL : (înfuriat) Gura, neisprăviţilor ! Nici credinţă şi nici meşteşug nu aveţi !
L-aţi minţit pe Vodă şi ne-aţi minţit şi pe noi! Acesta este adevărul. Fără pedeapsă pe măsură nu
veţi pleca din acest loc!
ZIDARII : (o parte din ei se ridică, scârbiţi şi revoltaţi) Noi plecăm, meştere domnesc, şi sfinţiile
voastre. Iar cuvintele urâte, afurisenia , mai ales ieşite din gura unui preot, sunt mare păcat şi cu
lăsare de blestem! Iar lucrul este şi mai rău când sunt spuse într-un lăcaş sfânt. (mică pauză ) Eu
aşa zic, oameni buni.
MEŞTERUL DOMNESC : (îngrozit şi înfuriat) Nimeni nu părăseşte ceata, meştere Aman, care te
arăţi fără frică. Eu sunt meşterul domnesc şi nimeni nu va ieşi din cuvântul meu, aşa cum ne-am
juruit!
PĂRINTELE BOGOMIL: (după un moment de chibzuinţă) Dacă nu sunteţi în stare să-l faceţi
cum a fost sfântul lăcaş, dacă nu sunteţi în stare să faceţi ce ne-am înţeles... drumul vă e liber şi vă
deschidem oricând poarta, să plecaţi încotro vedeţi cu ochii...
MEŞTERUL DOMNESC : (trist, înmuiat) Mai daţi-ne un răgaz, părinte Bogomil. Vom mai
cerceta planul Mănăstirii meşterului Manole, vom mai căuta alte înţelesuri şi ne vom îndârji şi mai
aprig la lucru. (către părintele Bogomil) Dar să ştii, părinte, că nu e păcatul şi vina noastră dacă nu
reuşim.
AL CINSPREZECELEA MEŞTER: (hotărât) Noi vrem să plecăm, meştere domnesc şi sfinţia ta.
O parte din meşteri. Ne-am săturat până peste cap.
AL TREILEA MEŞTER: (din cei care vor să rămână) Cine pofteşte, să plece! Cine nu, să rămână
lângă meşter. Acum se vor vedea meşterii adevăraţi.
ZIDARII : (în cor) Aşa e! Acum se vor vedea oamenii pe care meşterul domnesc se poate baza.
Cine pofteşte să plece, cine nu, să rămână lângă meşterul domnesc.
MEŞTERUL DOMNESC: (mai bătrân şi mai socotit) Nu-i lua în seamă, părinte Bogomil. Eu sunt
cel care hotărăşte. Aşa s-arată ei, aprigi la mânie. Mai daţi-ne un răgaz, să mai vedem.
PĂRINTELE TEODOSIE. (cu vorba cumpănită ) Ne-am întâlnit aici cu domnia ta, meştere
domnesc şi cu voi, meşterii, ca să ne sfătuim ce să facem, ce cale să urmăm, iar nicidecum pentru
sfadă şi gâlceavă. (către părintele Bogomil) Trebuie hotărât răspunsul către Vodă astăzi după
amiază, Părinte Bogomil.
PĂRINTELE BOGOMIL: (după ce a chibzuit) Aşa e, sfinţia ta. (către meşterul domnesc ) Vă mai
dau un răgaz, meştere domnesc. Să dea Domnul ca lucrurile să fie pe calea cea bună!
MEŞTERUL DOMNESC : (înclinându-se) Mulţumesc mult, sfinţia ta. Aşa vom face, precum am
hotărât. (către meşteri ) Iar domniile voastre, meşterii mei, purcedeţi la treabă, cum ne-am juruit.
(zidarii se împrăştie vociferând)
AL ŞAPTELEA MEŞTER : (apropiindu-se de părintele Bogomil şi de meşterul domnesc) Munca
noastră va fi în zadar şi de data aceasta , sfinţia ta şi meştere domnesc.(tare) Căci locul şi lucrarea
cer o jertfă. Aşa i s-a cerut şi meşterului dintâi, cel care a ridicat sfânta Mănăstire. Şi numai aşa a
biruit meşterul Manole. (părintele Bogomil şi părintele Teofil şi Teodosie şi meşterul domnesc

11
stau un moment în cumpănă înfioraţi) Şi jertfa noastră trebuie să fie altfel de jertfă, sfinţiile
voastre, (apăsat ) şi mai mare, s-o învingă pe cea a meşterului Manole, să fie mai mare decât ea.
Ca să împace spiritele haosului şi câinii întunericului.
MEŞTERUL DOMNESC : (s-a lăsat o tăcere adâncă . După ce s-a gândit un timp) Adevăr grăieşti,
meştere Sârbu. (către preoţi ) Sfinţiile voastre ce zic?
PĂRINTELE BOGOMIL : (se gândeşte un timp, oftând) S-ar putea ca acesta să fie adevărul,
sfinţiile voastre şi meştere domnesc...
PĂRINTELE TEODOSIE : (convins) Acesta este adevărul, oameni buni. Cum de nu ne-am gândit
mai devreme.
MEŞTERUL DOMNESC : (gândindu-se îngrozit) Înfricoşătoare faptă. (dând înapoi ) Nu vom face
ca meşterul dintâi. Alta să fie jertfa decât suflet de femeie ori de om.
AL ŞAPTELEA MEŞTER :(oftând şi el) Ce-o da Dumnezeu acum...
MEŞTERUL DOMNESC : Şi nu vreau cu mâna mea să zidesc viaţă de om. Altul să facă lucrul
acesta, căruia nu-i este frică de blestem şi are inima tare în el.
PĂRINTELE TEOFIL: (care a tăcut şi a cumpănit până acum ) Erezie e ce ziceţi, domniile
voastre, părinte Bogomil şi Teodosie şi dumneata, meştere domnesc...Şi faptă fără de folos va fi,
şi numai cu blestem. (mică pauză ) Şi dacă n-a ţinut ea, jertfa cea mare a meşterului Manole, cât
de iscusit a fost el, cât va ţine jertfa aceasta pe care o vom face noi? Şi dacă n-a ţinut cea dintâi, că
mai mult blestem a adus, de unde ştim că noi şi sfânta Mănăstire nu vom fi blestemaţi şi mai
crunt?
AL ŞAPTEALEA MEŞTER: ( din suflet, crezând cu tărie în ce spune) Jertfa aceasta o s-o învingă
şi o s-o întreacă pe prima. Numai aşa se vor potoli stihiile haosului.
MEŞTERUL DOMNESC : ( gândindu-se ) O jertfă mai mare şi de alt fel să fie, oameni buni. Ce
aţi zice de o jertfă mare de vite ?
PĂRINTELE BOGOMIL : (chibzuind adânc, de pe dealurile din împrejurimi vin sunete de
tălăngi şi de fluier) Jertfa trebuie să fie o altfel de jertfă, sfinţiile voastre şi meştere domnesc. Ideea
aceasta a jertfei cred că este bună, numai că ea trebuie să fie curată, ca să fie primită de Domnul.
(uitându-se la el) Bine zici, meştere domnesc. (oftează ) Să ne mai gândim.

SCENA 6

Schelele şi ruinele Mănăstirii Argeşului. Acoperişul şi zidurile s-au stricat şi mai mult. Şiroaiele
de apă au şters frescele şi vopselele de pe ziduri. Tencuiala a început să cadă. Pe jos e numai
moloz. Pe schele meşterii bombăne şi dârdâie de frig. Afară e toamnă târzie şi ploioasă. Crivăţul
şuieră ameninţător.

MEŞTERUL DOMNESC : Hai, meşterii mei, nu mai hodiniţi, şi nu mai crâcniţi, ci lucraţi, că
Domnul nu aşteaptă.
AL TREILEA MEŞTER : ( vorbind cu vecinii lui) A înnebunit Meşterul domnesc! Uitaţi-vă cum
îi lucesc ochii în cap. O să-l pierdem în curând.
AL ZECELEA MEŞTER: (dârdâind de frig, cu mistria în mână) Blestemată zidire şi blestemat
timp. Simt cum mi se scurge prin oase vlaga şi frigul morţii.
AL PATRULEA MEŞTER: ( se aude crivăţul rece cum suflă prin acoperiş. O rafală de vânt ia o
parte a acoperişului, se aude zgomot de cădere ) Hei, fraţii mei meşteri, nu vedeţi că nimic nu
înaintează! Iată, suntem în pragul iernii, pereţii sunt îngheţaţi şi sleiţi de frig! Muncim ca lotrii în

12
codri şi nimic nu înaintează, totul se dărâmă. Şi în curând zidirea va fi un morman de ruine! Şi pe
noi ne-o apuca în mormântul ei
MEŞTERII : (vociferând) Are dreptate meşterul Ioan! Să părăsim schelele! (meşterului domnesc )
Meştere mare, dă-ne jos de pe schele!
A CINCILEA MEŞTER: Ăsta e un loc blestemat de Domnul, oameni buni! Să părăsim zidirea cât
mai grabnic, meştere mare!
AL DOILEA MEŞTER: Dacă nici cele o sută de vite jertfite pentru zidirea din nou a sfintei
Mănăstiri n-au folosit la nimica, ce înseamnă asta?
AL TREILEA MEŞTER: Asta înseamnă că blestemat fără seamăn este locul acesta şi nicicând nu
se va mai putea ridica zidul.
MEŞTERII : (revoltaţi) Auzi, meştere domnesc, ori n-auzi! Ori la pieire vrei să ne mâni pe toţi!
ALT MEŞTER: Nu te mai urmăm, meştere domnesc! Vrem să ne dăm jos de pe schele!
MEŞTERUL DOMNESC : (care a înnebunit) Hai, meşterii mei, mai ca nişte zmei, nu hodiniţi, ci
mereu lucraţi! Că Domnul nu aşteaptă! Au nu vedeţi voi sabia lui Vodă în urma noastră ?
MEŞTERII : (jeluindu-se) Aiii, Doamne, scapă-ne ! ( o bubuitură surdă îi face pe toţi să se
oprească din lucru. Trupul îngheţat şi slăbit al unui meşter a căzut de pe schelă şi zace
jos ,nemişcat, pe pardoseala de moloz)
MEŞTERII : (îngroziţi) Blestem, Doamne Dumnezeule! Blestem mare, meştere domnesc ,
apasă asupra sfintei Mănăstiri şi asupra noastră! (coborându-se de pe schele. Au feţele supte şi
nerase de multă vreme. Sunt în straie de dimie, reci şi îngheţate, care atârnă pe ei. Unii au ochii
aprinşi, arzându-le în cap de fierbinţeală. Se adună înspăimântaţi în jurul trupului celui căzut de pe
schele.)
MEŞTERUL DOMNESC : ( cu ochii de nebun sticlindu-i în cap, către acoperişul prin care se vede
cerul noros şi negru, prin care plouă) Hai, meşterii mei , meşterii mei viteji! Nu hodiniţi, ci lucraţi,
că Domnul nu aşteaptă! (are glasul pierit şi răguşit)
MEŞTERII : (şi-au pierdut minţile. Ochii le ard în cap) Meştere, meştere, nu vezi că nu mai ştii
de domnia ta! Meştere, meştere, blestem mare apasă asupra noastră! Dă-te jos de pe schele că noi
te părăsim!
AL DOILEA MEŞTER : (nu şi-a pierdut firea) Potoliţi-vă, fraţilor! Meşterii mei, încercaţi să vă
adunaţi! Aţi uitat cuvintele lui Vodă, că n-avem voie să părăsim schelele! Că de le vom părăsi,
moartea ne aşteaptă !
AL CINCILEA MEŞTER : (jeluindu-se ) Şi de vom rămâne aici tot moartea ne aşteaptă, meştere
domnesc ! Vom trudi până ni se va întinde carnea pe oasele albe şi tot nu vom isprăvi!
AL ZECELEA MEŞTER: (plângând) Meştere mare, în ce ne-ai băgat, meştere domnesc ! În ce
blestem am căzut?
MEŞTERII : (în cor) Să plecăm, fraţilor! Fraţilor, să părăsim locul acesta blestemat cât mai
repede! Şi aşa tot moartea ne aşteaptă.
UN MEŞTER : (cu o voce groasă ) Fraţilor, mai bine să chibzuim. Să ne sfătuim pe îndelete. Sabia
lui Vodă atârnă deasupra capetelor noastre. Aşa poate mai există scăpare.
MEŞTERUL DOMNESC : (pe schele) Hai, meşterii mei, nu hodiniţi, ci lucraţi de zor! Din mâini
opintiţi, zidul isprăviţi ! Că Domnul nu aşteaptă! Şi sabia lui vodă e deasupra capetelor noastre
UN MEŞTER : (agitând pumnul în sus) Mai bine ai crăpa, tâlharule, mai bine ai crăpa, meştere
domnesc! Ne-ai vândut pe bani grei, ticălosule!
AL CINCILEA MEŞTER : Moartea-l aşteaptă pe cel ce ridică mâna la meşterul domnesc !
(urlând) Fraţilor, nu vă pierdeţi minţile! Altfel moartea ne aşteaptă pe toţi, satârul gâdelui ! (se lasă

13
un moment de tăcere. Se aude afară , pe acoperiş, ploaia şi vântul rece cum izbesc. Şuieratul
crivăţului le trece la toţi prin oase.)
UN MEŞTER : (temător, privind la tovarăşii lui) Şi acum ,cu mortul ce facem?
AL DOILEA MEŞTER : (întunecat) Eu zic să-i săpăm o groapă lângă altar. Şi să-l îngropăm
creştineşte. A murit fără lumină ca un păcătos.
AL TREILEA MEŞTER : (ridicând glasul) E al patrulea meşter care moare, meştere domnesc, şi
domnia ta nu ai inimă şi nici urechi ca să auzi! O să ne ducem cu toţii!
AL DOILEA MEŞTER : (ceilalţi tac înfriguraţi şi speriaţi ) Facă-se voia Domnului! Nu este vina
nimănui. Câţiva meşteri, din cei tineri, să-i sape o groapă afară, lângă zidul sfântului lăcaş. (din
grup se desprind patru meşteri care merg să-i sape groapa. Ceilalţi rămân muţi, aşteptând)
AL TREILEA MEŞTER : (la capătul puterilor) Meştere , eu nu mai pot! Liberează-mă, meştere
mai mare, să mă duc acasă la copilaşii mei. Să nu-mi rămână oasele pe aici... Meşterul cel mare şi-
a pierdut minţile, văd. Aleargă ca nebunul pe schele şi nu ne aude. De aceea te rog pe domnia ta,
meştere al doilea, să-mi dai mie şi oamenilor mei slobozenie. (mică pauză) Îmi iau numai oamenii
mei sau cine vrea să meargă cu mine. Şi dacă vom fi prinşi vom spune că de capul nostru am făcut-
o.
AL DOILEA MEŞTER : (potolit, oftând) Meştere Sârbu, eu te ştiam om aşezat şi cu înţelepciune
la cap. Unde să fugiţi în ţara asta pustie, în iarna asta grozavă? Nu vezi ce e afară, ce blestemăţie
de timp? Nici în codri nu poţi să te aciuezi, dar în altă parte. Şi apoi, dacă vă prinde vă ia Vodă
capetele şi vouă şi nouă, care rămânem. (tare ) Vorba e să rămâneţi aici, să ispăşim şi să învingem
blestemul împreună, dacă aşa vrea Domnul.
AL TREILEA MEŞTER: (care îi dă dreptate) Bine grăieşti, meştere mai mare, bine ai socotit. Dar
eu simt că mă duc. Simt cum mi se scurge suflarea şi puterea din mine.
MEŞTERUL DOMNESC : (alergând pe schele cu minţile rătăcite) Hei, meşterii mei, nu hodiniţi,
ci lucraţi, lucraţi! Meşterii mei, meşterii mei, mai viteji ca nişte lei! Nu hodiniţi şi lucraţi, că sabia
lui Vodă e deasupra capetelor noastre!
CÂŢIVA MEŞTERI : (uitându-se după el) Auzi meştere mai mare, meştere al doilea, să-l dăm jos
de pe schele, să nu cadă ! Nu vezi că diavolul i-a luat minţile şi îşi bate joc de noi!?
UN ALT MEŞTER : Să-l dăm jos, meştere, altfel cade de pe schele şi îşi frânge oasele. (câţiva
meşteri ridică trupul meşterului mort să-l ducă la groapa care i-a fost săpată afară, lângă zid.
Meşterii îşi fac cruce)
AL DOILEA MEŞTER : (privind în sus după meşterul domnesc ) Poate mai mult l-am zădărî,
oameni buni, dacă l-am da jos de pe schele. Mai bine să-l lăsăm în plata Domnului. E învăţat cu
schelele. (către ieşire) Acum haideţi să mergem să-l aşezăm în mormânt pe meşterul care-a căzut
de pe schele, să i le facem pe cele de trebuinţă. Să meargă cineva să-i cheme pe preoţi ca să
citească de îngropăciune. Iar până când vin sfinţiile lor să ne hodinim şi noi şi să aşteptăm
bucatele. Şi până atunci să ne sfătuim.
CÂŢIVA MEŞTERI : Da, meştere mai mare, că nici aşa nu se mai poate.
AL DOILEA MEŞTER: (răguşit) Să trimită cineva vorbă arnăuţilor, care ne păzesc, să spuie să fie
chemat părintele Bogomil. (pleacă unul din meşteri)
UN MEŞTER : Fraţilor, simt prin trup cum creşte şi cum urcă suflarea locului blestemat (pe lângă
ziduri, unde altă dată erau coloanele pictate, câţiva meşteri îngenuncheaţi, se roagă şi bat mătănii)
MEŞTERUL DOMNESC : (alergând pe schele) Hai, meşterii mei, nu hodiniţi, ci lucraţi, că
Domnul nu aşteaptă. Neferice şi sortit pieirii e cel ce apucă pe drumul Creatorului şi puterile lui nu
dovedesc. (se lasă o linişte stranie, rece şi umedă. Afară, pe acoperiş, se aude ploaia şi vântul

14
şuierând) Priviţi în zare (cu mâna întinsă) şi vedeţi sabia cum vine călare, sclipind. Cel ce apucă pe
drumul Creatorului el diavolului i se dă ! Amarnic de sufletele noastre!
UN MEŞTER : (meşterii întrerup orice lucrare, ascultându-l şi privindu-l pe Meşterul domnesc
înspăimântaţi.) Meştere al doilea, meştere mai mare, ai milă să-l dăm jos ! Căci mai mult ne
înfricoşează sufletele ! Suntem şi aşa tare zbuciumaţi, meştere !
AL DOILEA MEŞTER: Să se urce cineva, să-l aducă jos de pe schele. (se aude urletul înfricoşător
al crivăţului şi al ploii)
MAI MULŢI MEŞTERI : (îngroziţi) O să se dărâme acoperişul pe noi şi aici ne va fi mormântul
de veci!
UN MEŞTER: (jeluindu-se ) Ne-am vândut sufletul diavolului ,fraţilor. Eram meşter falnic în ţară
şi m-am tocmit la meşterul domnesc să ridicăm, falnică zidire, mândră mănăstire! Şi acum iată-ne
în fundul iadului.
ALT MEŞTER : ( căzând în genunchi şi rugându-se) Ne mor copilaşii acasă de foame şi puterile
ne sunt pierite! Ajută-ne, Doamne, să ajungem acasă , la soţiile şi la copilaşii noştri!
AL DOILEA MEŞTER : Aşa ne trebuie dacă ne-am încumetat să mergem pe urmele primului
Meşter al zidirii. (tare ) A cărui ştiinţă este mult mai mare. A fost ca şi cum l-am fi sfidat pe
Domnul! Ca şi cum ne-am fi luat la întrecere cu El.
ALT MEŞTER : (adresându-se meşterului al doilea ) Ce zici ,Meştere mai mare? Ai început şi
domnia ta să vorbeşti singur! (închinându-se) Doamne, o să ne pierdem minţile cu toţii!
AL ZECELEA MEŞTER: Vremea trece, aşteptăm aici de câteva ceasuri bune şi slujitorii domneşti
nu ne aduc demâncare. (meşterului al doilea ) Meştere, ce suntem noi, fiare sau slugi bune de
aruncat ?
AL DOILEA MEŞTER: (care şi-a păstrat cumpătul) Ei ne pedepsesc pentru neputinţa noastră de a
ridica sfânta Mănăstire şi vor ca să ne întărâte pentru a ne sumeţi la lucru. Aşa că eu zic că tot mai
bine e să nu ne pierdem cu firea, că nu ne-o lăsa El, Domnul, să pierim.
MEŞTERII : (împotrivindu-se) Suntem fără vlagă, meştere mai mare. Au nu ne vezi, oare, că
suntem sleiţi de puteri? Şi în ştiinţa construcţiei suntem orbi, fără să ştim de unde să începem şi
încotro s-o apucăm! (făcându-şi cruce) Luminează-ne, Doamne, (în momentul acesta se surpă o
parte din acoperiş huruind. Un meşter este apucat sub grinzi. Câţiva meşteri se reped la el să-l
scoată de sub moloz)
CÂŢIVA MEŞTERI: (îngroziţi şi revoltaţi ) Aibi milă, Doamne, baremi ia-ne pe toţi o dată, să
isprăvim !
ALŢI MEŞTERI : (celui de-al doilea meşter) Au nu vezi, meştere, cum pierim, ori ai orbul
găinilor! Ori vrei să ne bagi pe toţi în mormânt! Până unde crezi, domnia ta, că mai putem răbda?
(afară se aude înfiorător şuierul crivăţului şi al ploii. Departe, un câine urlă a morţiu )

ACTUL II
TABLOUL 1
SCENA 1

Au trecut 5o de ani. Imaginea ruinelor chiliilor sfintei Mănăstiri. Din ceea ce au fost o dată chiliile
se mai păstrează doar o aripă, acoperită cu iederă şi bozi. Ruinele sfintei Mănăstiri arată jalnice şi
înspăimântătoare. Primăvara e pe sfârşite, lumina are culoarea galbenă pustie. De pe uşa chiliei
iese un călugăr, bătrân şi orb, se pare, după cum pipăie cu bastonul. Călugărul se aşează în faţa
chiliei pe o piatră. In faţa ruinelor chiliilor, unde altă dată locuiau slujitorii sfântului lăcaş, preoţii,
călugării, stareţele şi călugăriţele, se desfăşoară întinderea cutremurătoare a unor ruine care abia se

15
deosebesc de pământul viran şi sălbăticit. Sunt ruinele fostei Mănăstiri a meşterului Manole, cel
cântat în cântece şi legende, ale sfântului lăcaş de altădată. De călugărul bătrân, ieşit la soare în
faţa chiliei, se apropie un cerşetor.

CERŞETORUL : Să trăieşti, sfinţia ta... (se îndoaie de şale în semn de respect)

CĂLUGĂRUL : Fii binecuvântat de Domnul, omul lui Dumnezeu.
CERŞETORUL : (punându-şi mâna la ochi) Nu cumva acestea sunt ruinele sfintei Mănăstiri a
Argeşului, ce au fost o dată fără asemănare?
CĂLUGĂRUL : Întocmai, călătorule...Acestea sunt zidurile dărâmate şi pustiile ale sfântului
lăcaş.
CERŞETORUL : (vorbind singur) Asta înseamnă că de când am dărâmat-o eu, nu s-au mai găsit
meşteri s-o facă...
CĂLUGĂRUL : (ducându-şi mâna la ureche şi întorcând capul ) Auz eu bine ori ba, că vederea
mi-a luat-o Domnul?
CERŞETORUL : Ştii Mănăstirea, sfinţia ta? (respiră adânc) Parcă o văd, cu turlele în văzduh,
rotunde şi alungite, parcă erau nişte ţâţe la care sugeau îngerii din cer.
CĂLUGĂRUL: (râde cum râd bătrânii) Ha, ha, ha, ha! Cum să n-o ştiu, călătorule, n-am slujit eu
în ea? (aducându-şi aminte) Să tot fie vreo cincizeci de ani de atunci, eram preot aici, al sfântului
lăcaş, când s-a întâmplat blestemul. (mică pauză ) A venit necuratul, ucigă-l toaca, ducă-se pe
pustii... S-a arătat în înfăţişarea unui nebun, ce a spart şi a dărâmat zidul mănăstirii, ca să o
dezgroape pe Ana lui Manole.(oftând) De la surpătura de atunci a zidului s-a părăginit sfânta
Mănăstire. Atunci au început să moară călugării, şi au dat boale mari în vitele din satele din
împrejurimile Mănăstirii. Şi în copii şi în femei, de au murit multă lume în toată ţara. (mică pauză,
căutând cu ochii lui orbi la străin) Apoi diavolul s-a făcut nevăzut, ucigă-l sfântul. Au venit
meşterii de la Domnie să pună cărămizile la loc, să repare ce s-a stricat, dar n-au dovedit.
Mănăstirea s-a dărâmat până la temelii de la crivăţ şi de la ploi, aşa cum se vede şi azi. Iar ei,
meşterii, care au venit să zidească, şi n-au putut opri nici măcar stricăciunea, dorm sub ruine, le
putrezesc oasele în temeliile sfintei Mănăstiri.
CERŞETORUL : (care a ascultat atent, a căzut pe gânduri) Aşa s-au întâmplat , deci , lucrurile,
sfinţia ta... (se lasă tăcerea. De pe dealurile din împrejurimi se aud sunete de tălăngi. De departe
vine jeletul unui tulnic)
CĂLUGĂRUL : (privind trist înaintea lui) Precum ai auzit, omule, aşa s-au petrecut lucrurile. Eu
le-am văzut şi le-am trăit pe toate. Sunt părintele Bogomil, ce am slujit ani mulţi la acest sfânt
lăcaş, şi tare m-am înfricoşat de lucrarea diavolească .Ceilalţi slujitori ce erau o dată la sfânta
Mănăstire, ori au murit, ori s-au împrăştiat care încotro. Ori s-au adăpostit pe la alte sfinte lăcaşuri
prin Moldova . (trist ) Eu am rămas, n-am putut să mă desprind de loc.
CERŞETORUL : (oftând) Dumneata, prea sfinte, eşti deci părintele Bogomil? Dumneata le-ai dat
slujitorilor poruncă să mă lege. Şi ai prigonit ţăranii din satele dimprejur pe urmele mele.
CĂLUGĂRUL : Dar dumneata cine eşti, omule? (îngrijorat)
CERŞETORUL : Eu sunt Meşterul Manole, sfinţia ta. Ăla de-a venit şi-a făcut spărtura în zidul
sfintei Mănăstiri, de la care a plecat toată stricăciunea zidurilor. (povestind) Venisem s-o caut pe
Ana mea. Am plecat în lume s-adun învăţătură despre înţelesurile adânci ale lumii şi despre Tot şi
toate cele şi m-am întors. Nu-l găsisem pe El. (trist) Acum ştiu că e de negăsit. De aceea El nu
Este.
PĂRINTELE BOGOMIL : (vântul aduce viersul unui fluier de pe dealurile dimprejur) Auz eu bine
? (intrigat ) Dumneata zici că eşti Meşterul Manole, care ai venit atunci în timpul slujbei...? (îşi

16
face cruce, spunând o rugăciune) Ptiu, piei, ucigă-te toaca! (face alte semne) Mai eşti aici?
MEŞTERUL MANOLE: (căzut pe gânduri) Ce zici, părinte?
PĂRINTELE BOGOMIL: (intrigat ) Nu pierişi? (mică pauză) Atunci nu eşti diavolul, eşti om. Da
nu se poate, că de la zidirea dintâi a sfântului lăcaş au trecut aproape două veacuri, şi nu e viaţă de
om care să dureze aşa.
MEŞTERUL MANOLE: Ba eu sunt, sfinţia ta, bătrân şi fără odihnă pe lumea aceasta. Că Domnul
n-a vrut să-mi dea odihna de veci. (oftează ) Se vede că aşa am fost eu blestemat...
PĂRINTELE BOGOMIL: (amintindu-şi, are vocea caldă ) Eu mă apropii de veac, auzi domnia ta,
şi m-a lăsat vederea. (curios) Şi cum arăţi de zici că eşti Meşterul dintâi, ce-a ridicat sfânta zidire?
MEŞTERUL MANOLE : (trist, îndurerat) Sunt bătrân, sfinţia ta...bătrân şi fără odihnă pe lume. N-
am în mine sprijin şi puterile trupului îmi sunt secătuite, de umblu aşa ca şi cum nici n-aş fi. Am
trup, dar parcă nici n-ar avea carne pe el. Am suflet care cere odihnă, dar nicăieri n-o găsesc.
PĂRINTELE BOGOMIL: (după un timp) O fi vreun blestem, omul lui Dumnezeu?
MEŞTERUL MANOLE :Blestem este sigur, părinte, eu ştiu asta cel dintâi. (mică pauză)
Blestemul e din veci, şi fără liman.
PĂRINTELE BOGOMIL : (după ce a stat pe gânduri) De zici că eşti Meşterul ăl mare, de-a ridicat
zidirea ? (neîncrezător)
MEŞTERUL MANOLE : Eu sunt, sfinţia ta.
PĂRINTELE BOGOMIL : Îţi aduci aminte, ştii, pas cu pas, cum ai ridicat lucrarea.? Din temelii
până la turla cea mare?
MEŞTERUL MANOLE: Ştiu, sfinţia ta...Parcă ar fi fost ieri.
PĂRINTELE BOGOMIL :Cum dovedeşti că eşti Meşterul Manole? Ai mai putea ridica încă o
dată sfânta Mănăstire?
MEŞTERUL MANOLE : (după ce s-a gândit un timp) Aş mai putea, sfinţia ta... Chiar de aceea m-
am întors. (mică pauză ) N-am găsit odihnă ori pe unde m-am dus. Am umblat pe la ăi mai mari
învăţaţi ai lumii, şi ştiu acum că nici unul n-a aflat marea taină, n-a ajuns până acolo...Şi eu odihna
nu mi-am găsit-o în altă parte decât în ţara mea. În sfântul lăcaş, care e poarta prin care voi
pătrunde în lumea veşnică, unde voi găsi ceea ce caut. Căci sufletul meu aici, pe pământ, n-are
odihnă.
PĂRINTELE BOGOMIL: (care l-a ascultat cu atenţie) Hm! Vorbeşti ca un învăţat, omule, ca un
căutător de adevăr pe lumea asta. Au n-ai ştiut că adevărul nu e în lumea aceasta ?
MEŞTERUL MANOLE : (după ce a meditat) Ba, părinte, înţeleg ce vrei să spui, sfinţia ta. Ştiu
învăţătura domniei tale, care de la Christos vine, şi mai de departe, de la învăţatul Plato şi de la
Zoroastru. Învăţătura mea este ştiutoare de învăţătura sfinţiilor voastre, a sfinţilor părinţi, şi n-o
nesocoteşte. Învăţătura pe care o caut eu este alta, sfinţia ta, şi ea îmi spune că adevărul este aici,
pe lumea asta. Dar nimeni nu ştie poarta prin care să intre.
PĂRINTELE BOGOMIL : (căruia îi place discuţia) Şi care este aceea? Care este acel adevăr pe
care l-ai căutat o viaţă întreagă?
MEŞTERUL MANOLE : Nu-l pot spune. (pe gânduri) Îl caut şi eu, sufletul meu către El stă
îndreptat tot timpul... Aşa, ca şi cum ar fi un vânt care bate către El, şi nu-l poate ajunge.
PĂRINTELE BOGOMIL : (ager încă la minte)
Văz că eşti învăţat, dar cum dovedeşti că învăţătura sfintei Biserici, care de departe se trage, nu
este grăitoare de adevăr?
MEŞTERUL MANOLE : (obosit) N-am zis asta, părinte. Ea adevărul îl găseşte, dar numai pentru
oamenii de rând şi pentru cei ce cred în ea, ca sfinţia ta. Dar nu pentru oameni ca mine. Eu am
apucat pe drumul învăţăturii lui Plato şi ea m-a adus în cer, acolo unde trebuie să meargă toţi. Dar

17
eu acolo tot n-am găsit ce căutam, sfinţia ta. Şi atunci m-am întors, şi am ştiut că pe pământ este,
dar nu ştie nimeni pe unde este poarta.
PĂRINTELE BOGOMIL : Şi tot aşa umbli prin lume, nemâncat şi zdrenţăros? (râzând ca
bătrânii) Ha, ha, ha, ha! Atunci dumneata eşti filosof, ca filosoful Diogenie, iar nicidecum meşter
de ridicat biserici.
MEŞTERUL MANOLE : Eu sunt, sfinţia ta, da numai că atunci, în tinereţe, când am ridicat
zidirea, nu ştiam atâta învăţătură. Da simţeam, cugetul meu orbecăia, se îndrepta către adevăr. Aşa
cum pruncul se îndreaptă fără să ştie către ţâţa mamei lui.
PĂRINELE BOGOMIL : (se gândeşte un timp) Adevăr grăieşti... Văd că eşti ager la minte. (mică
pauză ) Şi eu am mintea limpede. Mi-a luat Domnul numai vederea, mulţumescu-I pentru bunătate.
Căci vederea mi-a fost luată din durerea de a nu vedea în faţa ochilor jalea şi ruina sfântului
lăcaş ,care nu mai este. Ci este doar o ruină, este mormântul părăginit al sfântului lăcaş. Şi astfel el
trăieşte în mintea mea, aşa cum era el, sfântul lăcaş ,mai demult. (mică pauză) El în mintea mea
aşa a rămas, cum era odată sfânta mănăstire, fără pereche de frumoasă, zidire cum numai Domnul
ar putea să înalţe...
MEŞTERUL MANOLE: Frumos grăieşti, sfinţia ta, de mi-au dat lacrimile, dar pe domnia ta
baremi nu te doare.
PĂRINTELE BOGOMIL: Aşa e, eu sunt fericit că am văzut o asemenea minunăţie sub soare, şi aş
trăi în veci, bucurându-mi sufletul şi cugetul de înfăţişarea ei. Şi-aş fi fericit.
MEŞTERUL MANOLE: La mine este pe dos, sfinţia ta. Fericit trebuie să fii, sfinţia ta, fiinţa mea
însă de la ridicarea ei, a marii minuni care a fost biserica, n-a avut odihnă şi pace, ea numai chin a
fost şi este. Şi chinul cel mai mare este că nu pot să mor. ( după ce se gândeşte un timp) Auzi,
sfinţia ta, da cum am face să ne apucăm iar de sfânta zidire? Eu nu mai pot să aştept, sunt prea
bătrân.
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând ca bătrânii) Ha, ha, ha, ha. Glumeşti, domnia ta, drumeţule
prea învăţat. Cine crezi că înţelege şi te crede pe domnia ta că eşti meşterul dintâi? (mică pauză )
Mie îmi pari mai degrabă ca acei filosofi rătăcitori, ce cutreierau o dată pe la curţile nobililor. Şi
apoi , cine crezi că vine aici în locul ăsta blestemat şi pustiu, unde suflă vântul de te înfioară, şi de
unde toţi au părăsit? (cu gândul în trecut) S-au dus şi ei, meşterii de altă dată, în alte părţi...şi-or fi
murit demult. Dumnezeu să le hodinească sufletele. (se lasă un moment de tăcere grea. Departe se
aude sunetul unui tulnic chemând)
MEŞTERUL MANOLE : (oftând, se gândeşte) Sigur, numai eu cu braţele mele nu dovedesc,
sfinţia ta. Dar de-o fi să nu-mi vină nimeni în ajutor şi tot mă apuc, singur, cu braţele mele ,chiar
de ar dura şi cinci veacuri facerea noii Mănăstiri. (trist) Căci eu ştiu că nu pot avea odihnă până
atunci...şi pe mine moartea nu mă ia până la terminarea lucrării.
PĂRINTELE B OGOMIL : (pus pe gânduri) Asemenea faptă n-am mai auzit şi nici nu e de crezut
şi de pomenit. (mică pauză ) Da, auzi, domnia ta, călătorule? De ce zici că eşti Meşterul Manole,
Meşterul dintâi, cel ce a ridicat această falnică zidire? După ce ai făcut stricăciunea în zidul
Mănăstirii, eu am trimis oamenii, poterile să te caute şi să te gonească prin păduri şi pe dealuri...Şi
dacă ai fi fost prins? M-am gândit atunci când Meşterul domnesc, care a venit după domnia ta să
înalţe mănăstirea din nou, zicea că nu-ţi ştie ştiinţa ridicării de biserici. (mică pauză ) Şi dacă te-ar
fi prins poterile şi te-ar fi adus, iar Meşterul domnesc te-ar fi pus să desluşeşti ştiinţa dumitale şi
planurile bisericii...ce ai fi făcut?
MEŞTERUL MANOLE : (a stat şi s-a gândit un moment) Ar fi fost de prisos, sfinţia ta, căci
trebuiau alte planuri şi altă ştiinţă... Pentru că totul este trecător şi se învecheşte pe lumea asta.
PĂRINTELE BOGOMIL : Da ai fi putut să ridici din nou sfânta zidire?

18
MEŞTERUL MANOLE : (oftând ) Aş fi putut, sfinţia ta...(după un timp) Povăţuieşte-mă cum să
fac, părinte, să mă apuc iar de înălţarea sfântului locaş. Să merg iar la Vodă, mi-e să nu-mi taie
capul şi să nu mă izgonească. (respiră adânc) Oare nu-i mai bine să-i spun că sunt alt meşter, un
meşter vechi, din ţară grecească, sau din Francia, cu înaltă ştiinţă de zidire de biserici. Şi poate m-o
crede şi mi-o da ajutor. (tace îngândurat. De undeva de aproape răsună limpede şi dulce clipocitul
unui izvor)
PĂRINTELE BOGOMIL: (după ce s-a gândit un timp ) Înţelept grăieşti, omule. Da, o mai vrea
Vodă să ridice din nou sfântul lăcaş? Căci se ştie cât este de blestemat locul acesta.
MEŞTERUL MANOLE : (îngrijorat) Poate Domnul din cer m-ajută. Şi Vodă, căci este alt Vodă
acum, mai ales că lucrurile s-au liniştit în ţară. Şi Vodă de acum e un om gospodar şi ziditor de
palate şi de biserici.
PĂRINTELE BOGOMIL: ( a căzut şi el pe gânduri) Neştiute sunt căile Domnului, sărmane om ,
însă eu nu cred cu putinţă minunea aceasta.
MEŞTERUL MANOLE : (ca şi cum ar avea o vedenie ) Este cu putinţă, sfinţia ta! Numai eu ştiu
asta! Uite, simt în mine, am în mine vederea marii Mănăstiri,(ochii îi strălucesc în cap ) şi va fi aşa
cum n-a mai fost alta sub soare!
PĂRINTELE BOGOMIL: (clatină trist din cap ) Nu e lucru curat aici, să ştii, domnia ta. Fie că eşti
meşterul cel dintâi al sfântului lăcaş, fie că nu eşti decât un scornitor de vorbe şi de vedenii. (mică
pauză ) Dacă zici că eşti Meşterul cel adevărat al sfintei Mănăstiri, cum de te-ai întors şi ţi-ai
stricat lucrarea, înălţată şi aşa cu atâta chin? Asta a fost ca şi cum mama şi-ar fi ucis copilul la
piept. (mică pauză ) Cum e de crezare lucrul acesta?
MEŞTERUL MANOLE : (după ce se gândeşte un timp) Vezi, sfinţia ta, în trupul meu sunt două
fiinţe, una pământească, şi alta care este fiinţa lui Dumnezeu, parte zeiască. (respiră adânc) După
ce am terminat zidirea am simţit un mare gol, un mare pustiu în suflet. Parcă nu mai eram. Şi când
m-am trezit, a fost ca şi cum m-aş fi trezit în iad. Atunci s-au răsculat din mine adâncurile mele de
fiinţă pământească , ce nu fusese ucisă, topită de acest suflu divin. Şi iar a început dorul acela după
El, nu după Dumnezeu, cum ai zice sfinţia ta. După El, eu îl simt ,dar nu pot să-l numesc. Dorul
după adâncul ăla din lume, chemarea aia înfricoşetoare, pierderea aceea de nemărginit. Umblam
prin lume de la Indii până la Vavilon, şi până la marea cea mare, şi n-aveam hodină, nici nu
puteam să pier. Căci am încercat şi aceasta, aruncându-mă în fundul unei prăpăstii, şi n-am avut
nimic. Atunci am ştiut că nu mă mai primeşte Domnul la El şi m-am întors. (mică pauză) Eram ca
turbat, nu ştiam ce se întâmplă cu mine, poate diavolul îşi găsise sălaş în sufletul meu. (tuşeşte de
câteva ori) Şi atunci m-a apucat dorul de Ana, care nu era dor, era blestemul întregirii. Că eu nu să
dărâm sfânta zidire am venit, ci să mă întregesc cu Ana. (trist ) Dar nici oasele nu i-am găsit, nimic
din ea, căci suptă a fost fiinţa ei de sfânta zidire. Şi s-a topit în ea, cum se topeşte picătura în mare.
PĂRINTELE BOGOMIL: (care l-a ascultat cu chipul întunecat, îşi face cruce) Doamne, ajută-l,
Doamne Dumnezeule, pe omul acesta. (tare) Sărmane om, acum sunt încredinţat că eşti nebunul
acela. (mică pauză ) Dar domnia ta nu eşti nici învăţat, nici meşter, eşti posedat de diavol. Şi în
care Domnul a pus de toate. (clătinând capul ) Au cine să te înţeleagă pe tine, biet sărman, fărâmă
de carne pe pământ, în care s-a adunat tot păcatul lumii?
MEŞTERUL MANOLE: (care l-a ascultat cu capul plecat) Adevăr grăieşti, părinte, că în mine s-a
adunat tot păcatul lumii. Dar astfel vărsându-se în mine păcatul oamenilor, ei au rămas întregi la
minte şi la făptură, iar mie mi-a fost dat chinul ghenei. (tare) Şi eu misia asta o am pe pământ! De a
face din acest blestem minunăţie de operă şi de frumuseţă. Şi de a i-l face dar Domnului, şi cerului.
Astfel şi eu, ajungând acolo unde sunt blestemat să ajung, pe vârful Lumii!

19
PĂRINTELE BOGOMIL : (căzut pe gânduri, pătruns de vorbele omului ) Au din ce învăţătură ai
grăit acum? omul lui Dumnezeu. MEŞTERUL MANOLE : ( trăgând
aer adânc în piept) Aceasta e învăţătura Creaţiei, sfinţia ta. Acum vezi ce blestem mare apasă pe
umerii mei. Vechea zidire se dărâma şi aşa, căci este sortită orice creaţie să dureze atâta timp , în
lume şi în vreme, cât în ea se oglindeşte lumea şi materia şi veacul său. Şi atâta timp cît sufletul
operei, al creaţiei este mai mare şi mai puternic decât spiritele haosului din jurul său, care muşcă
din el neîncetat. (se gândeşte) Ai auzit, sfinţia ta, ori nu de această Lege adâncă a firii? (mică
pauză) . Ori după simţirea mea va veni pe pământul acesta mare şi înălţarea la cer. Cum nici să ne-
nchipuim putem. (cu patos ) Şi atunci Sfânta Mănăstire, ce o dată n-avea păreche în lume, de
frumoasă şi de grăitoare ce era, ea mică şi neînsemnată va fi părut. Şi dată pieirii este ea înaintea
forţelor lucrătoare ale materiei şi ale naturii. (respiră adânc) Au eu, când am spart zidul sfintei
Mănăstiri, şi am vrut să mă întrupez în zidul sfântului lăcaş, eu n-am mai putut sfinţia ta. (tremură
tot. Îi vine să plângă ) Eu n-am mai putut, sfinţia ta. Şi atunci m-a apucat durerea cea mare, şi a
cărnii şi cea dumnezeiască. De am urlat de s-a auzit şi în cer şi în fundul pământului!
PĂRINTELE BOGOMIL : (impresionat, înspăimântat, îşi face cruce) Fie-ţi milă de el, Doamne
Dumnezeule!
MEŞTERUL MANOLE : ( nu se mai poate opri) Şi atunci am văzut cum cealălaltă jumătate a
mea, căzută este în haos, fără puterile creaţiei. Şi cum sortită pieirii este. (acum plânge cu
adevărat) Şi am fugit iar în lume şi iar am bătut cu tălpile goale pulberea pământului, căutând în
munţii Indului învăţaţi şi mai mari. (chinuit ) Care să-mi dea ştiinţa şi adevărul a toate de pre
lumea aceasta. Şi n-am putut. Şi am mers la şcolile cele mari şi neştiute ale Eghipetului, şi ale
Apusului. Şi am găsit numai neştiinţă, şi oamenii mi s-au părut asemenea vitelor şi fiarelor
pământului. (ştergându-şi lacrimile ) Şi tare i-am mai plâns.
PĂRINTELE BOGOMIL : (care l-a ascultat mut şi cutremurat. Acum pare a se lumina. Îşi face
cruce) Doamne, mare este mila şi voia ta! Străinule, omul lui Dumnezeu, sărman şi chinuit, eşti
asemenea lui Christos, setos de dragoste şi de milă, iară mai presus de toate de Adevăr. (mică
pauză ) Om rătăcit ce eşti, nu a zis Christos, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa? De aceea cauţi,
domnia ta, învăţătură, înainte de a întemeia noua creaţie. Dar dacă nu-ţi va fi deşartă truda, asta
numai Domnul va şti.
MEŞTERUL MANOLE: (cu sufletul mai liniştit) Nu mă mai numi aşa, cu vorbele acestea,
părinte, de străin şi de călător. Căci nu mi-s nici străin şi nici călător în ţara mea şi eu din pământul
acestui neam sunt întrupat.
PĂRINTELE BOGOMIL : (îl priveşte acum cu milă şi dragoste) Atunci cum să-ţi spun ,amărâtul
lui Dumnezeu ? Chinuitule şi însetatule! Cum să te numesc ?
MEŞTERUL MANOLE : (uitându-se la faţa lui ) Spune-mi meştere, sfinţia ta, căci eu meşter sunt
cu adevărat. Cum îmi ziceau oamenii toţi o dată, şi meşterii mei, iară eu mă simţeam om.
PĂRINTELE BOGOMIL: (oftând) Cuvintele domniei tale multă încredere mi-au dat. Şi
mărturisesc Domnului că te cred după atâta voroavă, când am auzit prin ce chinuri şi încercări ai
trecut. (aducându-şi aminte) Au, am uitat să te întreb de ai mâncat şi dacă nu vrei loc de găzduire?
Ai fi ostenit de pe drumuri, sărmanul de tine.
MEŞTERUL MANOLE. (dând din cap în semn de aprobare) Sunt, părinte , sunt. Şi mi-e sufletul
amarnic de greu. Şi căzut la grea suferinţă.
PĂRINTELE BOGOMIL: (uitându-se la cer) S-a ridicat soarele sus. I-a strigă dumneata , că eşti
mai în putere decât mine, la călugărul Iosif, care locuieşte cu mine, ca să aibă grijă de zilele mele.
Şi spune-i să pregătească cele de hrana trupului. Şi apoi vino înapoi să mai stăm la sfat.

20
MEŞTERUL MANOLE : (care a pornit către uşa chiliei ce se vede nedărâmată ) Sfinţia ta, Iosif !
Sfinţia ta, Iosif! (iese un călugăr) Părintele Bogomil te roagă să-mi îngrijeşti şi mie de merinde şi
de un culcuş, de odihna trupului.
CĂLUGĂRUL IOSIF : (bătrân şi el) Aşa a zis sfinţia sa?
MEŞTERUL MANOLE: Aşa a zis.
CĂLUGĂRUL IOSIF : (care-i ia bine seama) Aşa voi face, precum a zis sfinţia sa. (intră din nou
în chilie. Meşterul Manole se întoarce la părintele Bogomil)
PĂRINTELE BOGOMIL : I-ai spus?
MEŞTERUL MANOLE : Întocmai, sfinţia ta.
PĂRINTELE BOGOMIL : Şi după masă să-ţi îngrijească şi de ale odihnei. (tare ) Să rămâi la noi
câteva zile ca să te întremezi. Şi-ţi vom da straie noi, şi dacă zici că eşti Meşterul dintâi al sfintei
zidiri, îţi voi da carte să mergi la Domnie. Să te tocmeşti cu Domnul cel nou, ca să înceapă
zidirea ,din nou, a sfintei Mănăstiri.
MEŞTERUL MANOLE : (i se luminează faţa ) Aşa, sfinţia ta. M-oi pricepe eu să-l înduplec pe
Vodă. (mică pauză ) Aş vrea , sfinţia ta, că eşti ascultat, să vorbeşti mai sus, la Episcopie. Şi mai
sus , dacă va fi nevoie, să ceară şi sfinţii părinţi şi călugări, să se ridice zidire nouă. Şi să meargă
apoi Sfinţia sa, cel mare, la Vodă ,să-l înduplece.
PĂRINTELE BOGOMIL : (bucuros acum ) Şezi, meştere Manole, că şi aşa uitai, uita-m-ar
moartea, deşi stăm la voroavă demult, să te poftesc. Oi chibzui. Şi oi cere călugărului Iosif carte .
(mică pauză) Om sta deseară şi-oi zice călugărului Iosif să scrie carte, şi l-oi trimite eu unde ştiu.
Şi om vedea ce-o mai fi. Da tare nu cred în putinţa ridicării noii Mănăstiri.
MEŞTERUL MANOLE : (ochii îi lucesc în cap de bucurie) Să crezi, sfinţia ta, să crezi. Au , nu
zice Domnul, crede şi nu cerceta! (râde ca bătrânii) Ha, ha, ha, ha!
PĂRINTELE BOGOMIL : Cu păcat grăieşti, meştere. Una eşti domnia ta şi alta este Domnul
Dumnezeul tuturor lucrurilor, părintele a tot ce vieţuieşte pe acest pământ.
MEŞTERUL MANOLE : (făcându-şi cruce) Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne. (oftând) Hei, hei, hei !
Mari sunt căile Domnului.

SCENA 2

După doi ani. E un început rece de aprilie. Acelaşi decor ca în scena anterioară. Părintele Bogomil
cu un cojoc miţos în spate, peste rasa de călugăr, şade pe aceiaşi piatră. Lângă el, pe un trunchi
retezat, călugărul Iosif, având asemenea, peste rasa de călugăr pus un cojoc.

CĂLUGĂRUL IOSIF : (privind departe ) Se desprimăvărează greu, sfinţia ta. Suflă rece.
PĂRINTELE BOGOMIL : Va fi o primăvară senină şi frumoasă, cum n-a mai fost demult, frate
Iosif.
CĂLUGĂRUL IOSIF : (oftând) N-au mai venit cei de la schit să ne aducă merinde şi merindele
noastre sunt pe sfârşite.
PĂRINTELE BOGOMIL : Are el grijă stareţul. Noi să fim sănătoşi, să ne ţină Domnul
bătrâneţile, că tare bine e pe lume. (pe dealuri se aud tălăngile turmelor ieşite la păscut)
CĂLUGĂRUL IOSIF : Precum zice, sfinţia ta.
PĂRINTELE BOGOMIL : (senin) E în sufletul meu o aşteptare. Şi am uitat ce aştept. (râde ca
bătrânii) Ha, ha, ha, ha ! Parcă aştept să se împlinească ceva ce nu ştiu. Şi e ca şi cum aş fi copil,
aşa îmi este sufletul.

21
CĂLUGĂRUL IOSIF : Te-a ales Domnul, sfinţia ta. O să trăieşti mult şi bine. (mică pauză ) O să
treci de veac.
PĂRINTELE BOGOMIL : Nu ştiu... (surâzând unei vedenii ) Să dea Domnul. (ascultă ) Se aud
nişte copite de cai. Parcă le simt în mine, ia vezi ce-o fi?
CĂLUGĂRUL IOSIF : (se ridică în picioare, îşi pune palma streaşină la ochi) Se vede un pâlc de
călăreţi, sfinţia ta. (îngrijorat ) Trebuie să se fi întâmplat ceva la Domnie.
PĂRINTELE BOGOMIL : Spre noi se îndreaptă. Ce-o fi? (călăreţii ajung în faţa chiliilor în ruină.
Descalecă. Sunt patru. Unul se vede că e slujitor domnesc. Al treilea călăreţ descalecă şi se
îndreaptă către părintele Bogomil. Se vede a fi un bătrânel sprinten, sănătos, cu roşeaţă în obraji.
Acum a ajuns în faţa celor doi călugări.
MEŞTERUL MANOLE : (aplecându-se) Sărut mâna, sfinţia ta! Iaca m-am întors,
PĂRINTELE BOGOMIL: (uitându-se la el cum se uită orbii) Cine eşti, domnia ta?
MEŞTERUL MANOLE: Eu sunt, sfinţia ta, nu-ţi mai aduci aminte, Meşterul Manole.
PĂRINTELE BOGOMIL : (şi-a lăsat capul în jos) N-am uitat...Dar nu-mi vine a crede. (către
celălalt călugăr) Ia spune-mi, frate Iosife, cine e?
CĂLUGĂRUL IOSIF : ( luându-i seama bine)
Un bătrânel, sfinţia ta. E însoţit de un slujitor domnesc, de un preot şi de arnăuţi. Şi au merinde şi
unelte în desagii lor.
SLUJITORUL BISERICESC : (înclinându-se) Bine te-am găsit, sfinţia ta, părinte Bogomil. Am
auzit că domnia ta n-ai părăsit locul sfintei Mănăstiri, ce o dată strălucea falnică în poieniţa
aceasta. Eu sunt preot la Episcopia domnească, şi am venit împreună cu slujitorul domnesc, să
pregătim toate cele pentru începerea lucrului . Ridicăm din nou altă mănăstire, la fel de frumoasă
ca cea dintâi, dacă nu mai frumoasă, sfinţia ta. Aşa s-a jurat Meşterul , aici de faţă , înaintea lui
Vodă.
MEŞTERUL MANOLE: (bucuros) Mai frumoasă, sfinţia ta, cum n-a mai fost alta . Şi nici nu va
mai fi. (ceilalţi se întorc către ruine.)
SLUJITORUL DOMNESC: (vine şi sărută mâna părintelui Bogomil) Avem poruncă de la
Domnie, sfinţia ta, să ridicăm din nou zidirea sfintei Mănăstiri. Acum va trebui să slobozim locul
şi să-l sfinţim.
MEŞTERUL MANOLE : Nu slobozim nimic. Încep eu singur măsurătorile, şi până la apus şi bat
ţăruşii. (dându-se pe lângă părintele Bogomil) Să nu le spui sfinţia ta, că eu aş fi meşterul Manole,
că m-ar crede smintit. Să le spui că sunt meşter din ţară grecească.
PĂRINTELE BOGOMIL : (aprobând din cap ) Aud , meştere, aud. Dar tot nu-mi vine să cred.
SLUJITORUL DOMNESC: Da, sfinţia ta. Ridicăm altă Mănăstire, mai mândră şi mai
frumoasă...Vodă i-a zis meşterului, care şi-a dat cuvântul lui de meşter, că de nu o va întrece pe
prima, unde-i stau picioarele acolo îi va sta capul.
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând senil) Meştere, meştere, de unde mai iei femeie acum, s-o mai
zideşti!
MEŞTERUL MANOLE : (netemător) Acum are locul destulă jertfă, sfinţia ta. Nu jertfă îi trebuie
lui, ci credinţa oamenilor.
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând ca bătrânii) Adevărul l-ai descoperit, meştere?
MEŞTERUL MANOLE : Aud, sfinţia ta...? Doi ani a trebuit să stau la Curtea lui Vodă .Şi mi-am
bătut capul cu toţi nebunii. Vodă însuşi s-a lăsat greu înduplecat, dar am izbutit până la urmă.
SLUJITORUL DOMNESC: (poruncind arnăutului) Dezleagă desagii, flintă şi întinde mesele, ce
stai! Suntem obosiţi de pe drum. Dă jos şi burduful de vin.
MEŞTERUL MANOLE: În curând vor veni, sfinţia ta, şi meşterii cu ajutoarele. Apoi carăle cu

22
lemnărie, cu var şi cărămizi. De data aceasta sunt de zece ori mai mulţi meşteri, şi de o sută de ori
mai multe ajutoare. Şi sfântul lăcaş va fi de necuprins în zarea ochilor.
PĂRINTELE BOGOMIL : (râde ca bătrânii) Nu te cred, meştere. Tot nu te cred. (râde. De pe
dealurile din împrejurimi vine melancolic sfâşietor, sunetul unui tulnic)
MEŞTERUL MANOLE : (privind ruinele ) Ai să vezi, părinte. Şi o să-ţi pară rău. (respiră adânc.
Cu faţa luminată de visul creaţiei) Şi ai să vezi că tot domnia ta ai să slujeşti din nou în biserica
mea!
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând ) Nu cred. Nu cred. Asta e biserica diavolului, meştere. (râde
ca bătrânii) Domnia ta diavol eşti, iar nu meşter. (cu degetul întins) Diavolul, diavolul, feriţi-vă de
el! (râde în continuare. Apoi se opreşte, chipul îi devine trist, ca şi cum s-ar gândi la ceva)
MEŞTERUL DOMNESC : (dând porunci). Acum descărcaţi. Staţi şi hodiniţi, apoi iar umblaţi.
Spuneţi la Domnie că zidul părăsit, iar a fost găsit. Să pornească înspre noi meşterii şi ajutoarele, şi
carăle cu lemn şi cu var.

SCENA 3

A trecut un an şi jumătate de când meşterul Manole a poposit din nou la locul vechiului lăcaş,
începând ridicarea temeliei. Acum zidurile sunt înălţate de un stat de om. Meşterii dulgheri
lucrează de zor la înălţarea schelelor. Din zăvoiul din apropiere se aude cântecul privighetorilor şi
al mierlelor.

MEŞTERUL MANOLE : (zorindu-i pe meşteri ) Mai repede ,flăcăi, mai repede! Hai nu hodiniţi,
ci bine zoriţi! Grăbiţi meşterii mei, mai harnici ca nişte zmei! Mai repede, oameni buni, că ne
apucă iarna cea grea, şi va fi sărăcan de zilele noastre ! (forfotă multă. Meşteri şi ajutoare multe pe
schele. Toţi zoresc din toate puterile)
UN MEŞTER : (văietându-se) Nu mai putem, meştere. Ne cade carnea de pe noi de trudă şi
domnia ta nu vrei să ne crezi.
MEŞTERUL MANOLE : (alergând şi îndemnându-i) Eu aşa am zis, că meşteri mari mi-am ales.
Şi acu ce văd? Meşteri slăbănogi şi care se vaită toată ziua. (tare) Eu am ales meşteri mari, iar nu
muşuroaie de pământ!
AL TREILEA MEŞTER : (înţelegător, către cel de lângă el) E bătrân meşterul cel mare, îi e frică
să nu moară şi să rămână zidirea neterminată. De aceea ne zoreşte şi ne aleargă de ne ies ochii din
cap! ALŢI MEŞTERI : (Hohote de râs. Lucrând de zor) Parc-ar fi scaraoţchi meşterul cel mare.
E mai ceva ca argintul viu.
ALT MEŞTER : N-o fi el scaraoţchi dar un pact tot a făcut cu el.
AL ZECELEA MEŞTER : (căruia îi curge sângele pe mâini, dându-se jos de pe schele) Meştere,
Meştere, nu vezi că ne omori cu zile! Fie-ţi milă de copilaşii noştri, măcar!
SLUJITORUL DOMNESC : (apropiindu-se de meşterul Manole) Meştere, meştere. A trecut
prânzul şi oamenii sunt nemâncaţi. Dă-le un ceas de odihnă.
MEŞTERUL MANOLE: (zorindu-i ) Baremi stratul acesta de cărămidă să-l mai punem, meşteri
viteji. (tare) Să trecem de statul de om şi apoi vă voi da timp de odihnă şi de ale gurii. (un zid se
vede surpându-se într-o lature)
MEŞTERII : (dându-se speriaţi la o parte ,făcându-şi cruce) Doamne, apără-ne şi ne fereşte! Nu
este a bună.
AL DOILEA MEŞTER : (care este ajutorul Meşterului Manole) Meştere, meştere mare, eu zic să
oprim lucrul. Să lăsăm oamenii să se hodinească. Şi domnia ta să te apuci să verifici calculele şi

23
socotelile. Eu mi-am dat cu părerea că lăcaşul este prea mare. Cine a mai văzut Mănăstire atât de
întinsă cât codrul, cu laturea de se duce dintr-o zare în alta! La o asemenea zidire nu avem material
de cuprindere şi încheiere.
MEŞTERUL MANOLE : (furios, alergând, zorindu-i) Meştere Barbu, eu te-am tocmit să lucrezi,
iar nu să-ţi dai cu părerea! (alt zid se surpă, făcând un zgomot asurzitor)
MEŞTERII : (sărind de pe schele. Câţiva cad în genunchi şi îşi fac semnul crucii) Doamne, mare şi
bun, Tată ceresc! Apără-ne şi ajută-ne! (Meşterului Manole) Meştere, meştere, vino-ţi în fire! Şi
apucă şi du-ne pe altă cale! Altfel nimic nu se va alege din truda noastră!
SLUJITORUL DOMNESC : (venind la el) Meştere, meştere, a trecut prânzul şi oamenii sunt
flămânzi. Dă poruncă să se dea jos de pe schele şi pune-i pe meşteri la masă!
MEŞTERUL MANOLE : (trezindu-se speriat) Ce e ? ce-ai zis, domnia ta, slujitorule domnesc?
SLUJITORUL DOMNESC : (privindu-l cu milă) A venit vremea odihnei şi a mesei, meştere. Şi
slujitorii au adus mâncarea de la episcopie.
MEŞTERUL MANOLE. : (aşezându-se jos şi luându-şi capul în mâini) Ai dreptate, domnia ta. Dă
poruncă, spune-le că am zis eu, să se dea jos de pe schele. Să coboare, să se spele, să mănânce şi
apoi să se hodinească trei ceasuri. (căzând în genunchi, cu capul în palme) Au dreptate, meşterii,
Doamne...Au, unde greşesc, Doamne, unde mi s-au încurcat calculele şi ce nu iese, de nu se leagă
zidul!?
(pe dealurile dimprejur se aud tălăngile turmelor, şi cântecul din fluier al unui păstor. Vâjâitul unui
râu de munte se aude şi el limpede. Meşterii se dau jos de pe schele şi se duc să se spele)

SCENA 4

După trei săptămâni. Seara , în chilia părintelui Bogomil. Pe un sfeşnic arde o lumânare. Un pat de
scânduri acoperit cu piei de oaie. Pe pat, părintele Bogomil. În genunchi, la picioarele lui, Meşterul
Manole. Acesta este trist, mai bătrân şi parcă mai scăzut la trup. Cu chipul mic, cu faţa suptă şi
părul albit. Are mâinile duse la piept, ca şi cum s-ar ruga.

MEŞTERUL MANOLE : Au, spune-mi ,sfinţia ta, poate greşesc undeva?

PĂRINTELE BOGOMIL: (râzând cum râd bătrânii care au dat în mintea copiilor) Greşeala a fost
la început, meştere... Greşeala e că totul e sminteală.
MEŞTERUL MANOLE : (deznădăjduit) Ascultă-mă, sfinte...
PĂRINTELE BOGOMIL: Şi acum văd că smintit şi orbit am fost şi eu când am crezut în
sminteala ta, bătrân mincinos, posedat de diavol! (râzând) Ha, ha, ha, ha ! Ţi-ai închipuit că te-am
crezut că eşti meşterul Manole cel dintâi ? (mică pauză) Deşi am zis în sinea mea că poate Domnul
face o minune, şi se arată în minunea asta.
MEŞTERUL MANOLE: (îngândurat, trist) Eu sunt, sfinţia ta, eu sunt. Dar nu despre asta e vorba.
Fie de-oi fi altul, nu tot ăla este lucrul cel mai de preţ, ridicarea sfintei Mănăstiri?
PĂRINTELE BOGOMIL : De grăieşti aşa parcă ai avea minte. Oare nu ştii tu, bătrân ce-ai dat în
mintea copiilor, şi n-ai auzit legenda Meşterului Manole unde se zice că locul acesta este
blestemat? De ce te-ai mai fi întors? (în noapte se aud cocoşii cântând ,semn că este trecut de
miezul nopţii)
MEŞTERUL MANOLE: Am auzit, părinte, am auzit. Şi eu însumi mi-am dat jertfă soţioara dragă.
Însă moartea meşterilor ce s-au apucat să dreagă biserica n-a fost şi ea tot o jertfă? Şi apoi, eu
însumi sunt gata să mă dau jertfă, de-ar fi numai atâta. (mică pauză) Şi sfinţia ta, nu ştii, şi eu îţi
voi spune, că nu locul acesta este blestemat, ci locul, pământul ţării este neînchegat. (convins) De

24
aici vine păcatul cel mare, care nu este păcat, este că temelia neamului, atât cât neamul este
dezbinat, ea este neînchegată. Şi nefiind ţeapănă nu poţi ridica ziduri mari pe acest pământ.
PĂRINTELE BOGOMIL : (care a ascultat atent) Înţelesul l-am prins eu, dar cum vine asta?
MEŞTERUL MANOLE: (trăind intens) Vine că pământul ţărei ăsteia este pământ de curând
început. Este pământ neînvăţat cu marile zidiri. Şi apoi, el nu ţine, atât cât este el dezlânat de
părţile trupului său, care sunt Moldova şi Ardealul. Ţări frumoase prin care tălpile mele au călcat.
Însă va veni o dată vremea când acest pământ va fi un trup. (cu ochii arzându-i în cap ) Atunci aş
putea ridica orice zidire, şi până la cer. Însă pământul trebuie învăţat, şi Mănăstirea trebuie ridicată,
ea fiind măreaţă şi pilduitoare. (oftând ) Ca să cheme întregirea după ea şi-a trupului pământului, şi
a trupului neamului.
PĂRINTELE BOGOMIL : (care l-a ascultat în tăcere) Am înţeles pe deplin ,meştere, acum.
Adevăr ai grăit. (mică pauză ) Dar de unde ai dumneata ştiinţa asta adâncă?
MEŞTERUL MANOLE: Au nu ţi-am spus, sfinţia ta, că în sufletul meu e preştiinţa totului? (după
un timp de gândire) Şi ar mai fi ceva...
PĂRINTELE BOGOMIL : (făcând semnul crucii ) Ajută-l, Doamne, că pare om sănătos la minte,
deşi eu l-am crezut adeseori smintit. (mică pauză,) Dumneata, meştere, ai greşit de la început.
Trebuia să ridici o zidire ca cea dintâi. Şi domnia ta te-ai apucat de-ai făcut laturea mănăstirii cât
zarea, iară turlele să treacă de cer. (ridicând ochii ) Au nu te-ai luat la întrecere cu Dumnezeu,
când această zidire numai Domnul ar putea-o înălţa?
MEŞTERUL MANOLE : (gânditor) Şi eu cred că aici am greşit, sfinţia ta, şi nu am îndreptat
socotelile. Greşeala e că ridicând dintr-un început cât zarea, de-au încăput în ea dealuri şi păduri şi
sate, eu n-am putut socoti şi domoli stihiile dintâi. (respiră adânc) Eu n-am putut bănui izvoarele şi
vânturile, căci ştiinţa lor se va deschide după mine .Şi eu n-am ajuns la ea. (mică pauză) Cât despre
păcatul că m-am luat la întrecere cu Dumnezeu, sfinţia ta ai dreptate. (cu mâna ridicată ) Însă n-a
vrut oare Domnul să cuprindă lumea într-o biserică şi n-a putut? Şi într-o credinţă, şi tot n-a putut?
Au eu de fac lucrarea aceasta nu sunt în cugetul Lui Dumnezeu? Ci Domnul n-ar trebui să mă
ajute, iară nu să mă blesteme!?
PĂRINTELE BOGOMIL : (aprins, gata să se ridice în picioare) Hulire de Domnul se cheamă
fapta asta! Şi ea este aspră pedeapsă pe pământ şi în ceruri! Ascultă-mă ,domnia ta, pe mine, că
sunt bătrân.
MEŞTERUL MANOLE : (rugându-se) Doamne, Tată ceresc, Preabunule! Luminează mintea mea
întunecată şi cuprinsă de spaimă în faţa haosului! (tare) Căci ce ridic azi, mâine se dărâmă, şi
oamenii îmi mor! Eu pentru Tine zidesc, şi Tu mă pedepseşti? Cum să nu mă ridic eu împotriva Ta
când pe pământ e numai nimicnicie, şi Tu nu faci nimic pentru om? De aceea m-am ridicat eu să
fac.
PĂRINTELE BOGOMIL: (supărat) Nu huli pre Domnul, sărmane om, ci roagă-te şi cere-ţi iertare
cu capul în ţărână.
MEŞTERUL MANOLE: (cu capul plecat) Numai să vorbeşti, sfinţia ta, la Episcopie, sus, când o
veni, şi la Domnie, să-mi lase oamenii şi să mă păsuiască. Ştiinţa creaţiei, sfinţia ta, o aud cum
curge în mine. (pătimaş ) Voi chema, sfinţia ta, nu temeiurile pământului de azi, şi-ale ţării de azi,
pe care nu pot ridica temelie. Ci pe cele viitoare, şi însutit în credinţă, mă voi apuca iar cu râvnă de
lucru.
PĂRINTELE BOGOMIL : Au nu vezi că locul este blestemat şi cere jertfă, omul lui Dumnezeu?
MEŞTERUL MANOLE : (neînduplecat) Nu locul e blestemat, sfinţia ta, şi nu jertfe mai trebuie,
căci jertfele slăbesc temelia, ci credinţa ne lipseşte. Credinţa în noi, în rostul nostru adânc, credinţa

25
că vom izbândi. Dar dacă n-are neamul meu credinţă, atunci să mă lase Domnul să zidesc. Căci
credinţa mea este cât Muntele Lumii.
PĂRINTELE BOGOMIL: Iar vorbeşti ca din somn, sărmane meşter. Atunci eşti posedat de diavol.
(tare) Au cum vrei să ridici zidirea aceasta când asupra ei stăpâneşte diavolul.?
MEŞTERUL MANOLE : Nu ţi-ai dat sfinţia ta seama că în toate nimicurile lumii e ceva
diavolesc? (tare) Eu nu de asta mă tem... Ci mie îmi trebuie iar credinţa domniei tale în mine. Îmi
trebuie credinţa meşterilor. (mică pauză ) Să-mi daţi oameni...iarna este aproape, şi de nu
izbândim, viscolul va dărâma totul iar. (aprins, cu ochii arzându-i în cap ) Eu ştiu că voi ajunge
acolo, la El, pe Acoperişul lumii, pe Turla Turlelor, de unde se vede întreaga privelişte a lumii şi a
creaţiei. Acolo unde trebuie să ajungă o dată şi o dată Omul, tot creatorul. Ci eu voi izbândi prin
porţile creaţiei, numai credinţa sfinţiei voastre să mi-o daţi, căci fără ea s-ar putea să nu izbândesc.
PĂRINTELE BOGOMIL : (căinându-l, cu milă ) Diavolul este în tine, sărmane om. Ci eu voi
vorbi, şi îţi voi da ajutoarele Bisericii, însă sminteală e ce zici, domnia ta. Şi eu nu voi crede, doar
îmi va plăcea aşa această întrecere a omului cu Domnul. Iertat fie-mi cugetul. (se lasă o tăcere
adâncă. În noapte se aude trâmbiţa cocoşilor dinspre ziuă. Apoi dangătul unor clopote care vin
parcă de pe alt tărâm.)

SCENA 5

A trecut un an şi jumătate de la începerea lucrărilor. Ca şi în urmă cu aproape două veacuri

ridicarea zidurilor s-a făcut cu mare caznă. Ce se ridica într-o zi se dărâma noaptea, ori în altă zi.
Meşterul Manole a refăcut socotelile şi calculele şi a ridicat zidurile pe alte temelii şi principii. E
vară. Din primăvară ridicarea zidurilor şi a coloanelor merge strună. Meşterii, deşi câţiva dintre ei
au murit, iar alţii au plecat, cei care au rămas lucrează cu spor. Acum zidurile se apropie de
acoperiş. Frumuseţea sfintei Mănăstiri se întrevede din liniile zidurilor ce par a fi fără seamăn.

MEŞTERUL MANOLE: (care aleargă strigând în jurul zidirii, încercând s-o prindă cu ochiul din
toate părţile) Meştere Mihail, potriveşte piatra bine! Acolo se va ridica Turla, şi încheierea trebuie
făcută bine.
AL ZECELEA MEŞTER : ( de pe schele, râzând) Meştere! Meştere Manole, strigă mai tare că de
aici nici nu te vezi.
MEŞTERUL MANOLE : (care de când a început zidirea este din ce în ce mai mic, e acum un
bătrânel pirpiriu, cu ochii vii, numai spirit) Zoriţi, meşterii mei, meşteri cum nu mai sunt alţii, că
asta vă e învăţătura! Şi la Vavilon mă duc cu voi să ridicăm cetatea din nou, mai mândră şi mai
frumoasă!
AL DOILEA MEŞTER : (lucrând de zor) Nu mai poate meşterul de bucurie.
MEŞTERUL MANOLE : (arătând cu mâna) Acolo sub Turla de la miazăzi îmi laşi loc deschis,
meştere Vasile ! (alergând) Hei , ortaci, daţi-i zor, că după ce-om termina lucrarea din temelii, vom
zidi-o din nou!
PĂRINTELE BOGOMIL : (care şade pe o piatră la o distanţă de Mănăstire. Aceiaşi piatră pe care
şade de obicei. Alături de el este călugărul Iosif, cu care vorbeşte din când în când. Meşterul
Manole a ajuns, alergând în jurul Mănăstirii, lângă el) I-auzi diavolul ! I-auzi diavolul!
CĂLUGĂRUL IOSIF : (milos) Nu-l afurisi, sfinţia ta. A îmbătrânit rău de tot şi s-a făcut mic ca o
poamă zbârcită. A descrescut de tot, e cât un prunc acum şi descreşte din ce în ce, de când tot
trudeşte la zidire şi e numai gura de el.
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând prosteşte) Meştere, Meştere, în toamnă o dai gata ,şi acoperită!

26
MEŞTERUL MANOLE: O dau, sfinţia ta, de ce să n-o dau! N-aveai crezare, şi uite, acum nu mai
e mult până la acoperiş! De mâine începem ridicarea turlelor!
PĂRINTELE BOGOMIL: (râzând ca bătrânii) Până într-o noapte când s-o dărâma din temelii. Ha,
ha, ha, ha!
MEŞTERUL MANOLE : (urmărind lucrul meşterilor) Asta n-o să se întâmple, sfinţia ta, Şi faima
ei în lume nu va cunoaşte margini. O asemenea zidire nu s-a mai pomenit până acum din toate
timpurile!
PĂRINTELE BOGOMIL : (clătinând din cap ) Meştere, meştere, sărăcan de mama care te-a făcut.
MEŞTERUL MANOLE : (dând porunci lucrătorilor) Nu aşa, fârtaţi, acolo nu e bună alcătuirea,
stricaţi şi zidiţi din nou! (dă ocol Mănăstirii)
PĂRINTELE BOGOMIL : Da, Meştere, dacă este o alcătuire diavolească, au Dumnezeu o va ţine?
MEŞTERUL MANOLE : (venind către părintele Bogomil ) Nu e alcătuire diavolească, părinte, e
sfântă zidire! În care s-au turnat credinţe şi suflet şi suflare omenească. O să dureze că e ridicată pe
logosul vechi, pe logosul etern. Şi de aceea nu va pieri niciodată. (tare) Am chemat la alcătuirea
temeliilor principiile timpului. Şederea ei e ridicată pe temeliile viitoare şi dintotdeauna ale
neamului şi ale pământului acesta. Totodată am adunat virtuţile lui răspândite în cosmos şi
degradate şi le-am însufleţit şi le-am închegat. Asta e lucrare să întreacă ştiinţa lui Dumnezeu. Şi
fiind minune menirea ei nu este numai de a înveşmânta pământul acesta. Ci de a trezi credinţa în
nemurirea neamului meu !
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând ) Au, meştere, aşa cum te porţi îmi pari un smintit. Ţipi la
oameni şi îi sudui, iar când vorbeşti parcă vorbeşte duhul apostolului Pavel prin gura domniei tale.
Şi dacă zici că este aşa, eu , care şi după atâta timp mă mai îndoiesc şi te cred mincinos de Domnul
şi filosof smintit...au de aşa va fi cum grăieşti şi făcător de minuni eşti, rogu-te, când va fi gata, dă-
mi o clipă de vedere s-o zăresc şi-ţi voi mulţumi.
MEŞTERUL MANOLE : (întorcându-se să urmărească munca meşterilor şi să-i îndemne) Daţi-i
zor, măi fârtaţi, şi nu leneviţi, că mă ridic cu biciul la voi pe schele! Zoriţi din toate puterile că
razele asfinţitului se arată. (către părintele Bogomil) Eu asta n-o voi face, sfinţia ta, căci nu-mi este
cu putinţă. Şi domnia ta nu eşti orb de la fire, domnia ta eşti orb că n-ai putut să vezi altă minune
mai mare, decât sfânta Mănăstire de odinioară. Sfinţia ta ai orbit atunci când a pierit şi vechea
zidire. Sfinţia ta eşti orb că priveşti numai înlăuntrul domniei tale. Au dacă ţi-aş da credinţa şi
sminteala mea diavolească, ce atâta m-a făcut să sufăr în viaţă, ce mi-a ars trupul şi sufletul, au
atunci ai putea să vezi Mănăstirea ca ziua în amiaza mare. (tare) Domnia ta eşti cugetul acestui
popor înainte de zidirea aceasta, că orbirea domniei tale e nevedere în viitor!
PĂRINTELE BOGOMIL : Bătrân smintit, nu ridica vorba la mine şi nu huli pre Domnul !
MEŞTERUL MANOLE : Iartă-mă, sfinţia ta, dar pe domnia ta strălucirea viitoare a acestei minuni
te-a orbit.
PĂRINTELE BOGOMIL : Auzi-l, Doamne, şi iartă-l, că nu ştie ce vorbeşte!
MEŞTERUL MANOLE : (care aleargă în jurul zidurilor, urmărind înaintarea lucrării. Se opreşte în
partea de apus dinspre turlă să le dea porunci meşterilor) Meştere Visarion, ai făcut măsurătorile
aşa cum ţi-am arătat azinoapte? Meştere Vasile potriveşte unghiul mai bine !
MEŞTERUL VISARION : (de pe schele) Făcut, meştere, făcut, dar tot nu se potriveşte!
MEŞTERUL MANOLE: (ca o sfârlează se urcă pe scări şi e lângă meşterul Visarion) Ai uitat
ştiinţele elementelor, pe care ţi le-am arătat, meştere! Au în sufletul tău e noapte sau ce este ! (îi
arată cum se aşează elementele. Apoi se dă jos alergând împrejurul zidurilor) Daţi-i zor, fârtaţi şi
nu hodiniţi, că ne-apucă noaptea şi ca mâine vine viscolul şi zăpada. Iar sabia lui Vodă atâta
aşteaptă!

27
AL TREILEA MEŞTER : (către cel de-al doilea ) Uită-te la el, meştere, e o mână de om, nici
carne nu mai are pe el, şi e numai suflet.
AL DOILEA MEŞTER : Mare meşter este meşterul Manole. Meşter ca el, să aibă ştiinţă la toate,
nu s-a mai pomenit.
AL TREILEA MEŞTER : Parcă ar fi diavolul. Mie îmi tremură sufletul ori de câte ori îmi grăieşte.
Şi îi strălucesc ochii în cap ca la lup.
MEŞTERUL MANOLE: (cu mâinile ridicate) Doamne ajută-ne, Doamne ! Dă-mi puteri să ajung
să văd! Au bucuria aceasta nu mi-o vei da niciodată? (privind la meşteri cum lucrează pe schele)
Daţi-i zor, meşterii mei, mai viteji ca nişte zmei ! Că după ce terminăm zidirea aceasta ,la cetatea
Vavilonului s-o ridicăm iar din temelii , vă duc!
AL DOILEA MEŞTER : Se lasă întunericul, meştere, şi oamenii sunt trudiţi !
MEŞTERUL MANOLE : Daţi-i zor meşterii mei, daţi-i zor, flăcăi! În curând vom ajunge la cer.
(se opreşte din lucru şi priveşte în zare. Soarele apune într-o baltă de sânge. Deodată meşterul
Manole îngălbeneşte. Îi tremură picioarele, cade în genunchi. Rosteşte cu ochii holbaţi ) Ana, Ana
mea! Ana, Ana mea, prea crudă căţea, sau eşti moartea mea! Eu credeam că eşti, pe turle cereşti...
AL DOILEA MEŞTER : (care s-a apropiat de el să-i ceară un sfat) Meştere, Meştere mare,
unghiurile...Unghiurile nu se potrivesc.
MEŞTERUL MANOLE: (chircit. Izgonindu-l cu mâna) Nu mă întrerupe. (unei vedenii) Piei
satană ! Iisuse Christoase, nu mă părăsi.
AL DOILEA MEŞTER : (speriindu-se, încercând să-l ridice) Meştere, meştere ! ce e cu domnia
ta!? Vino-ţi în fire, Meştere.
MEŞTERUL MANOLE : (bâiguind, în genunchi. Cu faţa chinuită de durere) Auzi, meştere al meu
de încredere...Ţi-am lăsat ştiinţa mea, spune-mi, rogu-te, nu se zăreşte o femeie venind pe plai, cu
baniţa de mâncare în cap?
AL DOILEA MEŞTER : (privind în zare) Nu se zăreşte nimic, Meştere. Apune soarele şi se lasă
noaptea, iar domniei tale trebuie să-i fi venit leşin de la oboseala de peste zi. (uitându-se mai mult)
Alea ce le-ai zărit domnia ta sunt forme curioase de nori. La noapte s-ar putea să plouă.
MEŞTERUL MANOLE : (şi-a mai venit în fire. Se ridică încet) Sigur nu vezi nimic? O femeie
care vine cu demâncare la meşteri?
AL DOILEA MEŞTER :(mai liniştit) Nu e nimic, meştere, ai visat domnia ta. Ai avut o vedenie şi
acum trebuie să te trezeşti, să-ţi vii în fire.
MEŞTERUL MANOLE: (trecându-şi mâna peste ochi) Vedenie a fost asta. (mică pauză ) Mi s-a
părut că o văd venind. Că mă omora! (cu durere) Doamne, şi ce dor îmi e de ea, îmi e sufletul
secat! Da n-o mai fi mult. (privind cerul ) Şi zici că plouă la noapte, meştere?
AL DOILEA MEŞTER : Sunt nori la asfinţit, Meştere mare...
MEŞTERUL MANOLE : (râzând ca bătrânii) Nu plouă, meştere, m-am speriat degeaba.
(arătându-i turla) Unghiurile să fie alcătuite după regula tainei celei mai adânci, pe care ţi-am
desluşit-o. Altfel nu dovedim. Urcă sus şi spune-le oamenilor ce trebuie făcut.
MEŞTERUL AL DOILEA : Bine, Meştere. Aşa le spun, precum au fost poruncile domniei tale.
Numai domnia ta să fii sănătos. Mergi mai bine şi te odihneşte. (meşterul urcă din nou pe schele)
MEŞTERUL MANOLE: (începând iar să alerge în jurul mănăstirii şi să dea porunci) Daţi-i zor,
meşterii mei, daţi-i zor, flăcăi! Semnul cumpenei este aproape! (ajunge lângă părintele Bogomil)
PĂRINTELE BOGOMIL :Meştere, meştere ! Mai hodineşte şi domnia ta, că toată ziua ţi-am auzit
gura.
MEŞTERUL MANOLE : (se urcă pe schele. I se aude glasul îndemnând ,dând sfaturi şi porunci)
Ci nu hodiniţi, şi de zor trudiţi! Hai, meşterii mei...

28
CĂLUGĂRUL IOSIF : Meştere ! (privind la el pe schele) Meştere!
MEŞTERUL MANOLE : (care l-a auzit) Aud, sfinţia ta.
PĂRINTELE BOGOMIL : Vino mai aproape, meştere, să te întreb ceva. (după un timp)
Nevolnicule, dacă domnia ta te-ai luat la întrecere cu Domnul şi eşti veşnic, asta înseamnă că o
mare nenorocire se va abate asupra lumii. Şi Dumnezeu se va arăta.
MEŞTERUL MANOLE: (ca iluminat) Dumnezeu va fi sfânta zidire, părinte Bogomil.
PĂRINTELE BOGOMIL: (râzând) Şi dumneata ce vei face atunci?
MEŞTERUL MANOLE: Eu voi fi ajuns pe Turnul Tuturor Turnurilor, şi voi cuprinde lumea cu
privirea în Tot. Şi voi fi acea privire cuprinzătoare de tot care adună haosul în schela ei nesfârşită
şi preafericită.
PĂRINTELE BOGOMIL : (închinându-se ) Iar grăieşte diavolul prin gura domniei tale, meştere,
Doamne, aibi milă de el, sărmanul.
MEŞTERII DE PE SCHELE: Dă-ne jos, Meştere, că am obosit. Ne sunt braţele trudite şi cer
hodină. Şi apoi nu vezi, domnia ta, că s-a întunecat? (noaptea se lasă din ce în ce mai adâncă)
MEŞTERUL MANOLE : Părinte, o să vin la sfinţia ta înainte de culcare, să mă spovedesc.
Primeşte-mă, sfinţia ta, căci vreau să mă spovedesc şi să mă sfătuiesc cu domnia ta...
PĂRINTELE BOGOMIL: Te primesc, meştere mare, te primesc.
MEŞTERUL MANOLE : (către ziduri şi schele) Hai, meşterii mei, pe ziua de azi ca nişte lei mi-aţi
lucrat. Coborâţi-vă de pe schele pentru hodină şi pentru sfat.

SCENA 6

Cântă cocoşii de miezul nopţii. Într-o chilie, care e locuinţa Meşterului Manole. Meşterul ţine sfat
cu meşterii cei mai de seamă, pe care se bizuie şi sunt ajutoarele lui de nădejde. O icoană pe
peretele de la răsărit al chiliei, o laviţă, acoperită cu piei şi cu o pătură de dimie, pământ pe jos.
Candela pare a fi pe sfârşite. Meşterul al doilea şi meşterul al treilea îl ascultă pe meşterul Manole
cu atenţie. Au ochii trişti şi feţele supte.

AL TREILEA MEŞTER: Am înţeles ,Meştere mare...

MEŞTERUL MANOLE: Acum ai toată ştiinţa zidirii. V-am spus toate tainele creaţiei, ale creşterii
fiinţei, ale înălţării zidirii, în afară de una, pe care o s-o cunoaşteţi la urmă .Ea vi se va dezvălui. V-
am dat toate planurile sfântului lăcaş. Cu aceste planuri să nu încercaţi mai târziu ridicarea alte
mănăstiri, căci nu se va putea. Pentru că fiecare creaţie se potriveşte fiinţei, adică unui principiu. Şi
tot ce există are la temelia lui un principiu ultim, o taină, care niciodată nu se dezvăluie, pentru că
este însuşi Dumnezeu. Iară de va fi să ridicaţi biserici şi zidiri după mine, să folosiţi ştiinţa, atâta
cât aţi prins , de la mine.
AL DOILEA MEŞTER: Bine, meştere, aşa vom face, precum ne-ai arătat. Însă eu singur tot nu
cred că pot să mă sprijin numai pe puterile mele.
MEŞTERUL MANOLE : (privindu-i în ochi ) V-am lăsat totul scris de mâna mea, pe înţelesul
minţii voastre. Să faceţi totul, până la cel mai mic lucru. Să vegheaţi cu mare băgare de seamă şi la
pictarea pereţilor, la toate ,până la cele mai neînsemnate lucruri. Şi când nu veţi şti ceva, să vă
gândiţi la mine. Şi să faceţi aşa cum aş fi făcut eu. Să nu spuneţi la nimeni taina noastră. Şi aşa, eu
nu mai apuc până când se termină zidirea.
AL DOILEA MEŞTER: (îi dau lacrimile) Meştere, meştere, e mare păcat. (trist) Ne vede Domnul
.. Şi apoi meşter priceput şi cu toată ştiinţa zidirii nu mai are pământul ăsta. (plânge)

29
MEŞTERUL MANOLE : Aşa cer temeiurile dintâi ale creaţiei, fraţii mei întru tainele zidirii. (mică
pauză. Se gândeşte) Aşa dar , eu mă voi urca pe schele şi mă voi zidi singur în locul lăsat deschis,
sus, la coperiş. Mâine să urci acolo, meştere al doilea, să nu uiţi, să nu-ţi dea o lacrimă. Şi să nu
arăţi oamenilor.
AL TREILEA MEŞTER: (căzând în genunchi înfricoşat) Meştere, meştere, te rugăm să nu ne duci
în păcat!
MEŞTERUL MANOLE : (aspru) Ce am hotărât rămâne hotărât. Şi pe locul unde mă zidiţi ridicaţi
turla dinspre miazăzi. Şi după ce veţi ridica turlele, în cel mult o săptămână ,treceţi la acoperiş. Să
fie gata înainte de a începe Domnul să dea ploile. Înţelesu-m-aţi ?
AL DOILEA MEŞTER : (trist, căzut pe gânduri) Înţeles, meştere bun. (mică pauză ) Dar
meşterilor celorlalţi ce le spunem de ne-or întreba?
MEŞTERUL MANOLE : Le spuneţi că am plecat până la Domnie, că o să vin cu Vodă la
prăznuire. Să vadă în soare, astă înălţare, fără asemănare, şi zidire sfântă, cum n-a mai fost alta...
AL DOILEA MEŞTER: (izbucnind în plâns) Meştere, meştere, nu te duce, nu ne părăsi...că noi ce
ne-om face?
MEŞTERUL MANOLE : (bătându-i cu palma pe umăr) Hai, copiii mei. Acu e rândul vostru să vă
arătaţi ştiinţa. Eu pe voi vă las în locul meu. (mică pauză ) Ci lucraţi pe schele, tot ca nişte zmei!
Legile dintâi, legile căpătâi a toate, asta-mi poruncesc. (tace un timp) Acum voi plecaţi, de vă
hodiniţi...Mâine dimineaţă să urcaţi pe schele, cu meşterii toţi. Voi le porunciţi. Şi voi să-mi
spuneţi şi să-mi lucraţi, ca şi cum din ziduri eu v-aş îndemna. (tare) Las cu jurământ, ca să se-
mplinească! Dumnezeu cu voi! (îi îmbrăţişează şi sărută, în timp ce i se văd lacrimile strălucind pe
obraz)
MEŞTERUL AL DOILEA. (nu se mai poate stăpâni, plânge. În noapte un câine urlă lung, a
morţiu. Trâmbiţele cocoşilor cântând dinspre ziua se înalţă în noapte ca de pe alt tărâm)

ACTUL III
TABLOUL 1
SCENA 1

E toamnă târziu . O vreme rece şi vântoasă. Lumina e limpede ca lacrima. Mănăstirea se înalţă
proiectându-se semeaţă pe fundalul munţilor şi pe bolta stranie şi limpede a cerului. Liniile pure şi
albe ale falnicei mănăstiri i-au ochii vederii omeneşti...Sfânta şi falnica Mănăstire a Argeşului a
fost terminată. Acum se slujeşte în sfântul lăcaş. Se aud cântări bisericeşti. Mulţime multă adunată
în Mănăstire şi în jurul sfintei Mănăstiri, cât se vede cu ochii... Au venit ciobani şi ţărani cu carăle
din satele din împrejurimi, iar alţii mai de departe, îmbrăcaţi curat în hainele portului românesc.
Preoţii şi călugării, ca şi slujbaşii de toate rangurile ,aleargă de colo, colo în aşteptarea lui Vodă.
Într-o lature, ţinut de mână de un călugăr, se zăreşte părintele Bogomil, ce a slujit aici, la biserica
dintâi. Pe plai se vede acum apropiindu-se alaiul domnesc.

PĂRINTELE VISARION : (noul preot al Mănăstirii, apropiindu-se de părintele Bogomil) Părinte

Bogomil, îl întâmpinăm amândoi pe Vodă şi pe sfinţia sa, Mitropolitul Varlaam. Sfinţia ta, că eşti
mai bătrân, îl primeşti cu pâine şi sare.
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând ca bătrânii, fericit) Îl primesc, părinte Visarion, îl primesc, că
este Vodă bun şi e belşug în ţară. Iar nouă ne-a ridicat sfânta zidire, cum n-o mai fi alta. Am doar
sufletul, că Dumnezeu mi-a luat vederea şi nu pot vedea zidirea. Deşi îi mulţumesc Domnului că
mi-a ţinut zilele până acum.

30
PĂRINTELE VISARION : (uitându-se la Mănăstire şi minunându-se ) E frumoasă, sfinţia ta.
Parcă e o cadră a Domnului, parcă e un potir de lumină pe munte! E ca visul Maicii Domnului!
(mică pauză ) Au venit călugări şi de la muntele Athos şi învăţaţi din ţările Apusului şi zic că aşa
minune nu s-a mai pomenit de când e lumea şi cât o fi pământul acesta.
PĂRINTELE BOGOMIL : (oftând, căzând pe gânduri) E mai frumoasă decât zidirea dintâi?
PĂRINTELE VISARION : ( cumpănind) Zidirea dintâi eu am văzut-o numai pe păreţi ,şi era
frumoasă. Dar aceasta este şi mai frumoasă, sfinţia ta. Cerul şi lumea parcă se sprijină pe ea. Şi ea
parcă anume a fost făcută să strălucească în cer. Să reverse frumuseţă peste pământ. (gândindu-
se ) E asemeni unei minuni care vrea să-şi ia zborul, în lumea astrelor. (oftând ) Dar mai degrabă
trebuie să ne temem, sfinţia ta, decât să ne bucurăm. (ca pentru el ) Eu aşa zic.
PĂRINTELE BOGOMIL : (căzut pe gânduri ) De ce, părinte Visarion?
PĂRINTELE VISARION : ( molfăind cuvintele) Nu e lucru curat, sfinţia ta. Meşterii care ştiu
măsurătorile au început să vorbească...şi călugării au văzut lucrul acesta. Biserica, o dată terminată
şi încheiată în toate legăturile ei, a început să crească.
PĂRINTELE BOGOMIL : (uluit ) Cum aşa, sfinţia ta?
PĂRINTELE VISARION : (oftând ) Creşte, sfinţia ta ,cum creşte aluatul în căpistere, de vezi cu
ochii. Cum creşte copilul în pântecele maicei lui...Şi noaptea se aude un glas văietându-se şi
chemând din ziduri. Da , aşa adânc şi tainic, că parcă ar fi de pe cea lume. Deja zidul de la miazăzi
a crescut până acum cu zece metri şi creşte mereu. (mulţimea se aude mişcându-se şi murmurând) .
Iar turlele se înalţă mai sus împungând cerul.
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând satisfăcut, râs de bătrân răutăcios care a dat în mintea copiilor)
Spuneam eu...Spuneam ! Vezi că aşa este , sfinţia ta, părinte Visarion? (tare) Aici e mâna
diavolului. Asta e lucrare diavolească. O să fie în lume secetă şi război mare, pârjol are să fie.
(făcându-şi cruce) Doamne, apără-ne şi ne păzeşte!
( În poiana Sfintei Mănăstiri apare Vodă cu ceata lui de boieri şi dregători, urmat de sfinţiile lor,
Arhiereii şi preoţii. Vodă şade mândru în şa pe un armăsar alb, acoperit cu veşmânt împodobit cu
fir de aur)
AL DOILEA MEŞTER : (venind lângă părintele Bogomil şi părintele Visarion) Haideţi să-i ieşim
lui Vodă în cale, sfinţiile voastre, să-i facem o primire cum se cuvine şi să zicem cele rânduite.
PĂRINTELE VISARION : Mulţam, meştere ,că ai grijă de noi. Hai, sfinţia ta, părinte Bogomil, să
împlinim datina. (un preot aduce pâinea şi sarea, pe care i le dă părintelui Bogomil. Toţi trei ies
înaintea lui Vodă)
PĂRINTELE BOGOMIL : (întinzând ştergarul cu pâinea şi sarea lui Vodă ) Bine ai venit, Măria
ta! Dumnezeu te aibă milostiv în paza Lui. Îţi urăm sănătate şi să cârmuieşti ţara în belşug şi
pace, până la adânci bătrâneţe.
VODĂ: Bine v-am găsit, sfinţiile voastre. Fără asemănare este sfânta Mănăstire ce am văzut-o! De
pe zare pare Potirul Domnului. E o minune dumnezeiască, asemenea corăbiei lui Dumnezeu
plutind pe dealuri, luminând lumea. (uitându-se în jur) Dar unde este meşterul care a ridicat această
fără asemănare sfântă zidire!? Mare minune a înălţat omul acesta pe pământul nostru!
PĂRINTELE VISARION : Nu e aici cu noi, Măria ta. Dar o să dăm poruncă să vină.
VODĂ : Era cam bătrân. Te pomeneşti c-o fi murit, sfinţiile voastre?
AL DOILEA MEŞTER : (căzând în genunchi) Eu sunt meşterul al doilea, Măria ta, mâna lui
dreaptă la sfânta zidire. Mie mi-a încredinţat să duc lucrul la bun sfârşit şi să închin Măriei sale şi
Doamnei sale şi coconilor măriilor voastre, sfântul lăcaş. Aşa a fost voia meşterului cel mare, ce a
zis că pleacă să vă înştiinţeze de terminarea lucrului şi să poftiţi la slobozenia şi la slujirea sfintei

31
Mănăstiri. (se uită la Vodă, aşa cum şade smerit în genunchi) Lui trebuie să-i mulţumim cu toţii,
Doamne, că ne-a dat aşa minune ! (mulţimea îngenuncheată se ridică la un semn al lui Vodă)
VODĂ ( privind-o cu mare bucurie, fascinat) Mare zidire! Fără păreche şi fără asemănare, ce va
duce slava noastră în veac de veac! (un fior trece prin toţi cei ce se află acolo, prin mulţimea de
oameni, şi o cântare de astre, ca de pe altă lume, se aude venind din sfânta Mănăstire.)
MULŢIMEA :( un murmur de spaimă se ridică de peste tot.) Vai, vai, Ţie, Doamne! Minune,
Doamne, minune! (mulţimea vuieşte ) Creşte sfânta biserică, oameni buni ! (se aud ţipete, vaiete şi
murmure)
VODĂ : ( îngrijorat şi uimit totodată) Au ce se întâmplă de se aud aceste ţipete ale oamenilor?
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând cum râd bătrânii) Creşte, Doamne ! Creşte biserica, Măria ta.
VODĂ : Ce creşte, oameni buni, că nu văd nimic?
PĂRINTELE VISARION : E minune, Doamne, e minunea lui Dumnezeu pe pământ. S-a coborât
Domnul la noi. Acest lăcaş binecuvântat de Domnul a început să crească de când a fost terminat
de meşterul Manole. Şi creşte mereu, chiar când nu se vede, asemenea fătului în pântece.
VODĂ : (privind Mănăstirea, mulţimea dă murmur de spaimă. Se aud ţipete şi vaiete) Cu adevărat
minunea lui Dumnezeu, oameni buni ! (mică pauză ) Mănăstirea creşte ca şi cum ar fi trup viu!
(întorcându-se către mitropolit şi preoţi) Să se ţină praznic mare douăzeci şi trei de zile! Să se
ridice slujbe la Domnul. Şi să fie tăiaţi o mie de viţei! Astfel răsplătim noi ajutorul Domnului!
MULŢIMEA : Hiiiii! (ţipăt de spaimă) Vai nouă, păcătoşii de noi ! ( o parte din oameni cad în
genunchi) Ajută-ne, Doamne, şi nu ne părăsi! Mănăstirea creşte!
VODĂ : Acum am văzut şi eu. A treia oară am văzut cum se întind şi se înalţă zidurile! (se
închină speriat şi smerit) Într-adevăr, minunea lui Dumnezeu, oameni buni. N-am mai văzut ziduri
să crească singure! (poruncind) Să bată clopotele ,sfinţia ta! Să bată clopotele!
PĂRINTELE BOGOMIL : (râzând) Hiiii, hiiii! V-am spus eu! V-am spus eu şi nu m-aţi crezut.
VODĂ : (către mitropolit şi feţele bisericeşti ) Şi cât o să crească aşa, sfinţiile voastre?
PĂRINTELE VISARION: (îngrijorat deodată ) Cine ştie, Doamne! Sfânta zidire o să crească până
o să cuprindă în ea dealurile, cu munţii şi pădurile, cu râurile. (oftând) Cine ştie cât va creşte... Va
creşte până va cuprinde în ea toată ţara...Sau poate şi lumea...
VODĂ : (închinându-se smerit) Nu e lucru curat, oameni buni. Numai să nu se dărâme.
AL DOILEA MEŞTER : (sigur pe el şi fericit) În veci de veci nu se va dărâma, măria ta şi sfinţiile
voastre! Mi-a spus mie meşterul Manole. În veci de veci!
PĂRINTELE BOGOMUIL : (râzând singur. Nu-l aude nimeni) Eu v-am spus, sfinţia ta, că ăla e
diavolul, eu v-am spus.
MULŢIMEA : (căzând în genunchi şi lovind pământul cu fruntea ,înfricoşată ) Vai nouă,
Doamne ! vai nouă, Doamne ! (ţipete) Doamne, fie-ţi milă de noi, Doamne!
AL DOILEA MEŞTER: (căzând în genunchi, izbucnind în plâns) Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă ,
meştere, că nu te-am crezut. Te recunosc pe tine de Dumnezeu al meu şi ţie o să mă rog.
VODĂ : (căzând în genunchi şi făcându-şi cruce) Să ne rugăm şi să îngenunchem cu toţii, oameni
buni! (imaginea împrejurimilor Mănăstirii Argeşului. O mulţime imensă de oameni căzută în
genunchi, înspăimântată. Vodă, impresionat) Doamne, aşa minune nici că s-a mai văzut! Asta
numai opera Ta poate să fie! Binecuvântează , Doamne, cu marea mila ta neamul acesta şi pe noi
pe toţi!
(mulţimea căzută în genunchi se mişcă asemenea valurilor unei mări, murmurând)

32
( sfârşit)

33