Bat iari clopotele n Alunul

Biserica prsit din Alunu. Acum are a doua via * Un sat lsat de oameni s moar e rechemat la via de Dumnezeu * Drumul ca de sidef, erpuind ctre soare, a disprut. Casele, cndva cu temelii i gar duri de marmur, sunt pustii. A disprut chiar i muntele din apropiere, cu pntecul su mncat de un vierme de fier uria. Sau, cel puin ochii mei nu le mai vd. Sunt transportat ntr-un pustiu desvrit. n centrul lui, dreapt, neclintit, nchis, st o fereastr cu stolria albastr, ca o poart n cerul aezat pe linia orizontului. Sticla este vlurit n cercuri tot mai largi, ca apa unui lac n care ai aruncat o piatr. ncet, ncet, ntrezresc n "ap primele tue negru-alb ale unei fotografii ce se developeaz sub ochii mei. Un instantaneu de acum aizeci de ani, cu o biseric somptuoas, din marmur, iar n faa ei, un grup de brbai: unul la mijloc, numai n cma , cu prul rvit, inut de mini, de o parte i de alta, de doi ini cu epci muncitoreti, care l trsc spre o main neagr, unde ateapt fumnd doi vljgani. De la momentul acelei fotografii va fi nceput blestemul satului Alunu, din Bunila Hunedoarei, n ara Pdurenilor. Un loc de tain ntorc capul, i dinaintea ochilor se ridic biserica. Aceeai biseric din "fotografie. nalt, so lid, cu piatra lefuit de vnt, cu ferestre nguste, prelungi, terminate n arc de cerc, cu dou turle ca nite foioare de foc. Paii m duc singuri prin iarba nalt i bolnav de secet, pe lng zidurile pe jumtate demolate ale fostei cantine a colii din sat, pe lng un cine ciobnesc mioritic, dobort de cldur sub o streain de magazie, pe lng un ad post de lemn proaspt geluit i dou, trei ghivece cu flori vesele, peste cteva trepte, printre patru coloane falnice de marmur, pn n pridvor i de acolo n biseric.

 Printele Petre Rou nuntru vipia n-are putere. Lumina, cernut parc printre degetele sfinilor, intr n fire lungi, subiri i parfumate a mr copt, busuioc uscat la icoan, cear curat i tergare de cnep limpezite n ru. Este lumina unui loc de tain, care nu-i menit s-i fac lucrurile mai vizibile, ci s accentueze umbrele i s te ndemne la confesiuni. Pictura de pe pereii bisericii e fcut n culori stinse, pentru ca privirea s nu adaste pe detalii, ci s caute ochii sfinilor, "ferestre ale lumii celeilalte. O pictur simpl, n care parc numai ochii conteaz, privirea aprins de rugciuni. Pe tavanul turlei centrale, Hristos binecuvnteaz omenirea. i El are ochii albatri. Albatri i mari. ndrept aparatul de fotografiat spre chipul divin, m apropii dintr-o micare cu teleobiectivul de el, dar cnd s aps pe declanator, teleobiec tivul se trage napoi, iar Mntuitorul se ndeprteaz, pn se acoper de ceaa plumburie a bise ricii. Reiau manevrele. Aceeai inexplicabil reacie a aparatului. Aerul vibreaz uor. Mai fac o ncercare: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiete-m pe mine pctosul!. i reuesc. Marele moment de glorie Pe uile mprteti ale aceste biserici a ieit de attea ori printele Pe tre Rou, ctitorul ei. Era n 1939, cnd a terminat-o, iar la Alunu, un sat vechi, zice-se, de vreo mie de ani, nu ajunsese zvon de rzboi.

Pantocreatorul i interiorul bisericii satul era mai bogat ca oricnd, dealurile gemeau de cirezi de vite, hambarele se rupeau de recolte, i din muntele aflat n buza satului, plecau zilnic nenumrate camioane cu blocuri de marmur. Aa nct, cnd a spus printele c satul are nevoie de o biseric nou, tot gospodarul s-a silit s taie muntele i s-l care pe locul sfinit anume pentru sfntul lca, ntr-o livad de meri.

N-au adus marmura din carier, c aceea era a unor italieni, ci din alte pri ale mun telui, pe care l-au scobit cum au tiut. Patru ani au lucrat meterii la aceast cas a Domnului, nemaivzut pe la noi. i cnd s-a sfinit, puhoaie de lume s-au strns la Alunu, nu numai din mprejurimi, ci pn i din ara Zarandului. S-au albit vile de oameni mbrcai de srbtoare. Voiau cu toii s treac prin altarul unei asemenea minuni. A fost marele moment de glorie al ranilor din Alunu. Li s-a confirmat reputaia de oameni vrednici, harnici i bogai. Se spunea despre ei c sunt ca al binele. Se fleau cu un sat ale crui case aveau temelii de marmur, scri de marmur, garduri semee de marmur, un lung drum de marmur, ca pentru mprai, i acum, iat, i biseric de marmur. i asta nc nu era dect o parte din avuia lor, ceva mai vizibil i care i fcea speciali. Biserica aceasta, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost totodat i cea mai mare izbnd a printelui Petre Rou. De atunci a nceput s-i creasc i lui faima n toat ara Pdurenilor i chiar mai departe. Preotul martir Petre Rou colit la Academia Teologic din Sibiu, printele Petre Rou (n. 1907, Sebe) era nu numai un iscusit duhovnic i un bun administrator, dar i un excelent predicator. n egal msur doctor de suflete i crturar zelos, promitea s devin o mare figur a Ortodoxiei. ns i-a fost rnduit de Sus s nu ajung un ilustru profesor, ci mucenic.

O minune Alb n 1942 a fost luat pe front, ca preot misionar. Soldaii aveau nevoie s fie spovedii, mprtii i ntrii sufletete. Iar mrturiile despre sfinia sa, ajunse pn la noi, l arat ca pe un sprijin de via pentru ostai. Nu se ferea s-i nsoeasc i n atacuri, pentru a-i mbrbta. Aa a fost rnit, n anul 1943, i a trebuit s se ntoarc n ar, pentru a se vindeca. ns n anul urmtor a fost trimis din nou pe front, de ast dat n Vest. S-a dovedit viteaz i acolo. Pentru actele sale de bravur, printele Rou a fost decorat cu ordinul "Coroana Romniei i a primit medalia "Pobeda.La ncheierea celui de-al doilea rzboi mondial, printele s-a ntors la alunenii si de pe culmile Pdurenilor i a slujit n biserica de marmur pn n 3 noiembrie 1958, cnd a fost arestat de Securitate. Era acuzat de apartenen la Micarea Legionar i de aciuni contra regimului

comunist. Dei a fost chinuit ngrozitor, printele a negat pn la sfrit c ar fi fcut alt politic dect aceea a lui Hristos i c s-ar fi ridicat contra regimului comu nist. Nu de team pentru el, ci pentru a nu fi silit s-i trdeze pe alii. Cci printele nu era chiar strin de rezistena armat anticomunist - dup cum mrturisesc i azi cei civa btrni din Alunu, care au prins acele vremuri. Fr dovezi indubitabile contra lui, Tribunalul Militar Braov l-a condamnat, pe 27 decembrie 1958, la nou ani de nchisoare pentru "uneltire contra ordinii sociale. Printele Petre Rou a suferit n temniele i lagrele de la Deva, Jilava, Gherla, Salcia, Periprava i Aiud. La Periprava, s-a mprietenit cu doi uriai duhovnici ortodoci: printele Ilie Lctuu, ale crui moate se afl acum la cimitirul Giuleti i care probabil va fi ca nonizat, i printele Iustin Prvu (azi de 94 de ani), stareul mnstirii Petru Vod (Neam), ctre care credincioii au evlavie ca fa de un sfnt. Pe 9 iunie 1964, printele Rou a trecut la cele venice, mbrcat n zeghe i vegheat de colegii de celul de la Aiud. Anul blestemat 1958 este anul blestemului pentru Alunu. Atunci a fost arestat printele Rou i, fr el, biserica na mai strlucit niciodat la fel. Fr cuvntul mngietor al printelui martir, fr cntrile i gesturile sale ceremonioase i totui att de fireti, duminica i-a pierdut aura de fecioar cu flori mpletite n pr. Fr prezena pstorului de suflete, care le cu notea toate bucuriile i necazurile i care avea mereu un sfat bun pentru fiecare, nunile n-au mai fost la fel (mirii au nceput s uite superbul port popular i apar triti n fotografii, nvemntai n cenuiul "costumelor nemeti) i, de la o vreme, au disprut. Botezurile s-au rrit i ele.

Biserica veche de lemn de la Alunu. Monument istoric Numai nmormntrile s-au nmulit. Pn cnd lumea s-a scurs mai toat din sat, o parte n pmnt, precum o ap nnegrit de amarul vieii, o parte nspre ora, mn de lucru la mine, uzine i furnale. i-apoi, n-au mai fost nici prohoduri. Ci numai o linite de cimitir. Un cimitir de marmur i lemn btrn, cu dou biserici prsite (una din scndur de brad, monument istoric, de vreo dou sute de ani, alta din piatr nobil) i cu ulie mrginite de iarb sur, de pe care nu se ridic praful, cci n-are cine-l strni. Sigur v ntrebai cum de s-a prpdit un astfel de sat, care i astzi, vzut de departe, seamn cu o cetate lucind n soare. Prima urgie care s-a abtut peste Alunu a fost colectivizarea, fcut abuziv n aceast aezare de munte, n care nu biruie nici porumbul, nici grul prin piatra iit spre cer. Dar regimul comunist i-a deposedat pe rani de pmnt i de vite, pentru a le tia cerbicia i a-i mpiedica s se rzvrteasc. Trimiii Partidului i ai Securitii i-au smintit n btaie pe "chiaburi, pn cnd i-au fcut s semneze c dau totul la CAP. n acelai an, au nceput s plece i oamenii din sat. Fr pmntul care i fcea stpni, alunenii nu-i mai gseau nici un rost.

Casa cu brndue. n ea locuiete pustiul Puteau fi slugi oriunde, ba poate pe bani buni. Ca o ironie a sorii, pri mul care a plecat a fost chiar cel care a condus procesul de colectivizare n Alunu. Dup cderea comunismului, cele cteva familii rmase n Alunu au sperat c satul va renate. Oamenii i puteau primi pmnturile napoi i odat cu ele i bogia. ns generaiile se schimbaser, btrnii se duceau, rnd pe rnd, n lumea cea dreapt, iar cei mai tineri visau la fericirea oraului. Cariera de marmur fusese i ea nchis, iar s creti vite nu mai e azi o ndelet nicire aa de bnoas i, pe deasupra, cere i trud din greu... Cert este c Alunu a rmas aproape pustiu. Se anim la rstimpuri, mai ales vara, cnd cei plecai la ora tnjesc dup grdinile n gropate n iarba nflorit, i toamna, cnd alunenii vin s culeag oarece de prin livezi i grdini, barem ct pentru un cazan de uic sau pentru un borcan de dulcea... Dar Dumnezeu a hotrt altfel. n marea lui buntate, s-a ndurat de satul dat uitrii de oameni, druindu-i o a doua via. Un dar ceresc Fereastra n care mi s-a prut c ntrezresc povestea Alunului este a unei case aflate peste drum de biseric, n care acum locuiesc dou clugrie: maicile Isidora i Haritina. O cas btrneasc, odinioar frumoas, ce le-a fost mprumutat pn ce vor construi chiliile unei... mnstiri.

Fereastra ferecat Nu se putea ntmpla o minune mai mare, dect ca vechea biseric din Alunu s nvie, s devin loc de nchinare pentru o mnstire de maici. S bat, iari, clopotele n sat, pn n pdurile Rusci, s se aud iari cntri ngereti, care s aduc oamenii din tot inutul pdurenilor n casa lui Dumnezeu. S se ntoarc viaa n Alunu, dac nu prin fiii cei rtcii n orae, atunci prin chemarea credinei i prin focul rugciunilor. n fereastra albastr se oglindete acum curtea bisericii de marmur, pus n ordine cu strictee ardeleneasc. Maicile stau la o mas n curte, tcute, de parc s-ar fi oprit din vorb ca s asculte un zgomot neateptat. Dou unduiri negre de pensul ntr-un tablou dominat de albul lptos al

amiezii de var, din care pe alocuri rzbate verdele-galben al vegetaiei chinuite de secet. Pe fundal, zidurile bisericii. Totul mustind a linite. Linitea miroase a t mie. Nu demult, un preot dintr-un sat vecin, rugat de micue, a svrit Sfnta Liturghie aici, cci fusese zi de mare srbtoare, Sfntul Ilie. Ecourile cntrilor bisericeti au trecut peste dealuri. "Am venit aici pentru c ne-a plcut biserica, satul i linitea", spune maica Isidora Rusu. "Aveam mare nevoie de linite, cci dac nu te adnceti n tine i n rug ciune, nu poi spori duhovnicete.

Maica Isidora Rusu Dup douzeci de ani de vieuit prin mnstiri mai mari i mai mici, de la Polovragi la Baia de Aram, am cutat cu tot dinadinsul un loc ct mai aproape de sihstrie, dar nu ne-am nchipuit c l-am putea gsi ntr-un sat prsit, spune maica Isidora. Cu toat dorina de linite, maicile s-ar bucura s mai aib dou, trei surori n ajutor, cci e foarte greu s cldeasc singure ce i-au propus: un adevrat ansamblu mnstiresc. "Suntem convinse c vor veni i alte maici, cu timpul. Va rndui Dumnezeu. i ne va trimite i un preot bun, cci Liturghia zilnic ine mnstirea. Asta e marea noastr durere, c nc n-am gsit nici un printe care s vrea s vin de tot aici. Dar nu ne grbim, tim c rbdarea este rspltit. La rbdare ne-a ndemnat i printele Adrian Fgeeanu, care ne-a spus, chiar puin nainte s treac la Domnul, c a vzut c aici va fi mnstire mare". Vorbete pe ton sczut maica Isidora i cu un fel de duioie n glas. i ine minile n poal, zmbind, cnd a speran i bucurie, cnd melancolic. Mrunic la trup, maica Isidora este ns foarte energic. Se vede c a mai fost stare i este obinuit cu tot felul de greuti. "Cnd ne e foarte greu, cnd avem ispite mari i necazuri, ne oprim amndou din orice lucru, intrm n post negru i ne rugm zile ntregi, cu la crimi i strignd la sfini. Da, strignd! Iar Sfinii, dimpreun cu Dumnezeu i Maica Domnului, ne ajut!. De cnd sunt aici, maicile au nviat biserica. Ea respir ca o fiin vie. Poate de la rugciunile permanente, poate pentru c este iubit i ngrijit... Satul ntreg parc s-a ntors cu faa ctre biseric, rotindu-i ferestrele spre turlele ei, iar cei ase locuitori rmai n Alunu simt din nou nevoia s-i plece genunchii, s-i mulumeasc sau s-i cear ceva Domnului, n biserica lor de marmur. n jurul ei au aprut acareturi, materiale de construcii i ceva unelte. n zi de lucru, vin i meterii.

Drumul de marmur Va mai trece o vreme pn cnd vor fi cldite chiliile, anexele i zidurile. Banii sunt puini n aceste timpuri, iar Alunu nu este cunoscut deocamdat prin renumele unei mnstiri care s atrag aici pelerini i ajutor, ci dup istoria sa dureroas. Cu toate acestea, maica Isidora e convins c trecutul satului va pli n faa zilei de mine. "Acolo unde este puin dragoste, Dumnezeu nu las s piar creaia Sa i nici s se distrug casa Sa. i dac bise rica nvie, nvie i satul, ne ncredineaz micua. *** ncet, ncet, Alunu dispare n verdele dealurilor. Cu fiecare pas pe care l facem mai departe, biserica se las i ea nghiit de marea de verdea ngl benit de soarele uciga. Odat cu ea, dispare i muntele de marmur. Livezile devin albastre, n nserare, i se topesc n cer. Drumul de os lustruit, erpuind spre ora, dispare i el la confluena cu ulia principal a Bunilei. Singur, linitea Alunului ne urmrete ca un duh bun.

Vatra Rme ilor

Biserica veche, alturi de cea nou, n curtea mnstirii Potopul De cteva zile spau cu ndrjire. Bisericua, veche de sute de ani, era necat n ap mloas i pietre. uvoaiele, prvlite de pe coastele repezi ale munilor, se npustiser asupra ei cu mnie, vrnd parc s o tearg de pe faa pmntului. O dat la doi, trei ani, se ntmpla aa. Puhoaiele se ridicau npraznic, parc mnate de o for nevzut, de dincolo de aceast lume, i apoi se aruncau asupra vii, opintindu-se n sfntul lca. Micu, cenuiu de la trecerea anilor, pierdut n imensitatea munilor, el nu se ddea biruit. Stvilise de cteva ori nvala strinilor, i i adpostise pe moii care cutau lumina buchilor, mnndu-le spre cer rugciunile. Biserica era ncrcat de lumina lui Dumnezeu, ca o albin de nectar, i se ncpna s strbat mrile nvolburate ale acestei lumi, pentru a-i scoate pe oameni la cellalt liman. Iar ei i ntorceau recunosctori jertfa i veneau s-i mngie zidurile btrne, curindu-le de buruieni, i, uneori, ca acuma, dezgropndule dup nvala apelor. Muncitorii spau cu srg. i mna un printe vrednic, Evloghie, venit tocmai din Sfntul Munte Athos, ca s refac bisericua. Dac nu ar fi fost apele, ar fi rzbit de mult. Aa, nu aveau niciun spor. Mlul scos afar aluneca din nou nuntru, nclind groapa i astupnd pereii.

La nceput, nici nu l-au bgat de seam, prini n lupta cu noroaiele. Apoi, cineva a nceput s strige. i atunci l-au vzut. Plutea pe apa dimprejurul bise ricii, galben, parc spoit cu aur. Un craniu de om. A dat ocol bisericii o dat, apoi nc o dat i nc o dat. De trei ori. Btrnele ncepuser s uoteasc. Era vdit c e semn. Semn de Sus. Cra niul s-a legnat pe ape de cteva ori, apoi s-a aezat pe fereastra altarului. Apa ajunsese pn la buza ei. Printele Evloghie a intrat n unda neagr i l-a luat cu evlavie.

Mnstirea Rmei cu cele dou biserici Nu mirosea a putreziciune, se iea din el o boare fin, un miros ceresc, de parc fusese pstrat n ap de trandafiri. Stareul Evloghie nu a avut curaj s-l aeze de la nceput la loc de cinste. Aa c l-a luat cu evlavie i l-a ngropat lng altarul bisericii. Dar sfintele osemin te nu mai sufereau rcoarea pmntului. Voiau la lumin i la oameni. Iarna, pe locul n care fusese ngropat, fulgii se topeau, ari de flacra Duhului care dogorea din craniu. Vara, prinii au vzut c roua nu se aeza pe bucata de rn. Uimii de toate aceste semne, au scos craniul i l-au aezat n altar, acolo unde venise el nsui, nc de la nceput. De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Novicii au nceput s se strng n jurul avvei Evloghie i s munceasc. Erau din ce n ce mai muli. Btrnul lca a fost despresurat din strnsoarea n care era nnmolit, iar credincioii veneau din toate prile. Din ce n ce mai des, din ce n ce mai muli. Dei nu tiau de craniu, acesta prea c i atrage, c le vorbete. O und misterioas se revrsa din el i i intuia pe pelerini, piro nindu-i cu mintea la cer. Sfntul necunoscut dorea ca Mnstirea Rme s se redetepte la via. nceputurile Craniul venea de demult. Din vremurile n care aici, n Munii Apuseni, la Rmei, nu erau dect stncile goale i pustnicii care slluiau n ele ca nite ciute. Triau n mijlocul naturii, pierdui n rugciune cu zilele. Cei mai muli aveau drept acoperi cerul. Cei mai neputincioi, o peter sau un bordei. De preot, biseric i taine, tiau doar la marile praznice. n rest, slujba lor era n catedrala stncilor. Stenii i cercetau rareori. Nu doreau s le tulbure tihna. Cnd veneau, le aduceau poame uscate i cucuruz. Le aezau la locuri rnduite, n gurile unor pietre, ferite de ploaie i ari. Apoi plecau. tiau c sihatrii i pomenesc n rugciuni i le tiu i numele, fr s-i fi vzut. Aa au trecut veacurile peste rpele slbatice. n lume se cldeau i se frmau mprii, po poare npraznice treceau norodul prin foc i sabie, dar aici erau doar pustnicii i Dumnezeu. A fost voia Lui s-i adune. Doi clugri venii din Maramure, Romulus i Ghenadie, au pus bazele obtii. Unii pustnici s-au aezat astfel la chilia lor. Alturi de ei au venit frai nceptori i mnstirea a crescut. Muli monahi au rmas n continuare ntre stnci, aninai de cer. Ca fiarele slbatece,

erau nrvii la libertatea pe care i-o d acest trai. Pentru cei de jos au fost mereu cluze. Puternice, nesupuse patimilor, eliberate de trup, mai mult duhuri dect carne i oase. Cu privirea luntric strpungeau vremile i lumea i se urcau pn la tronul Sfintei Treimi, de unde veneau grei de har i de lumin. Au fost att de iubii de oameni, c pn astzi, po ienile, crestele i izvoarele le poart numele. Sfntul Ghelasie Dintre ei se va fi ridicat i vldica Ghelasie. Va fi fcut i el ascultare n obte. O vreme. Apoi, ca mai toi clugrii cu via mbuntit, va fi urcat culmile Rmeului, la sihatrii care triau n slbticie.

Racla i craniul Sf. Ghelasie A stat acolo ani de zile. S-a deprins cu tcerea, pentru a putea vorbi cu Dumnezeu, i cu linitea gndurilor, pentru a-L asculta. n nopile lungi de iarn, se va fi rugat ndelung, pn cnd pomenirea numelui lui Iisus a devenit una cu inima sa. Atunci a nceput s neleag marile taine ale lumii i ale sufletului omului. Iar monahii, care-i simt pe sfini, au nceput s-l caute. Numrul ucenicilor a crescut ntr-att, nct l-au rugat s ia conducerea obtii din vale. Sfntul Ghelasie s-a supus. i a ajuns un stare iscusit. Apoi la el au nceput s vin ranii romni. Erau obidii i greu ncercai n ntregul Ardeal. Stpnii, ungurii care se aciuaser aici de mai bine de trei veacuri, i prigoneau. i, de parc nu le-ar fi fost de ajuns trupurile zdrobite de munci i robot pe moiile lor, acum le ameninau i sufletele. Aveau nevoie de un ocrotitor. Un om dezlipit de trup, dar lipit de cer, care s le fie vldic. L-au poftit pe printele Ghelasie, iar el a acceptat. Aa a ajuns s pstoreasc toat suflarea romneasc din Ardeal. n ara mare i rotund ca o pine, el era inima. O inim care btea cu putere, din catedrala Apusenilor. Mormntul printelui Dometie Domnul i-a dat darul facerii de minuni. Unele au ajuns pn la noi, povestite din neam n neam. Mai nti le uoteau ntre ele btrnele. Cu basmalele nvelindu-i buzele i ochii plecai, de spaim s nu tulbure cerul cu iscodirea lor, bunicuele i spuneau tot ce se auzea de Sfntul de la Rmei, Sfntul Ghelasie. Apoi venea rndul copiilor. Pruncii neastmprai se potoleau n miezul iernii doar cu poveti. Iar btrnele, grbovite de ani i pline de credin, le vorbeau de cele svrite de Sfnt. Pn astzi... Minunile Le-am zrit prin mnstire. Mergeau grbovite, n cte o bot culeas de pe marginea drumului. Erau aplecate spre pmntul pe care-l munciser o via, dar cu inima cutau spre cer. Cnd le-am ntrebat de Sfntul, ochii li s-au ridicat, iar faa li s-a umplut de o lumin cald. "Sfntul Ghelasie

o fost un sfnt foarte credincios. -o fcut multe minuni. Ni, aa ne povestea i nou mama, c, p vremea lui, clugrii or avut un rt la Hopaji, aa-i zcea, o bucat de pmnt care era la munte, departe de mnstire. Zce c i-o ddus un baron de pe timpurile celea. -ntr-o var, or urcat cu Sfntu' s lucre fneaa. Da' era ari mare i la fn i... ca la fn. Osteneal mult! i zce c fraii or nceput s crtcheasc. C pen' ce Sfntu' o luat rtu' d la baron dac tia c-i fr' de ap i departe de mnstire?! C pn prile alea nu-i niciun izvor. Nghica! Da' Sfntu' edea numa' i tcea i s ruga. Fraii crtcheau, da' el numa' s ruga, c era sfnt i blnd ca un mghielu l. api numa' vede fraii c s scoal, i fae cruce i de tri ori face cruce i cu toiagu lui p o stnc. i, ni minune! Dn stnc a-nceput a curje ap rece i limpeghe, de s-or spimntat fraii. -api -or cerut iertare ti, c or crtchit. i dac merei dumnevostr acu', la locu' la, o s veghei izvoru', c i acu mai curje -i zice lumea Fntna Vldichii pentru pomenirea minunii Sfntului. Victoria Radu. Aa o cheam pe btrna care-mi povestete. A venit la mnstire cu prietena ei de suflet, Rozalia Burduf. Stau la peste 20 de kilometri de Rmei i sunt ambele trecute de 80 de ani. Dar capul nmiresmat al Sfntului le atrage i iau calea mnstirii ori de cte ori pot.

Obtea Mnstirii Rmei, n vremea printelui Dometie Manolache Merg i pe jos, i cu autobuzul. "Cum i voia lu' Dumnezu, spune tua Rozalia. "Ca dac el vra, api ajunjem repide. Dac vra s ne ostenim, mai merem i p jos. Spune toate astea firesc. Au crescut n cultul muncii, al lucrului bine fcut i al dorului dup Dumnezeu. Altceva nu tiu pe lume. Casa, familia i Domnul. Cu sfinii lui. Tua Rozalia i amintete de sfritul Sfntului. Era de cteva zile n munte, s-i cerceteze pe sihatrii lui. Mergea la ei ori de cte ori putea. "Avea un mgar, p care urca muntcele, c era btrn. Aa l-o i luat Dumnezu. Da', minune, cnd -o dat sufletu', trupu' i-o rmas clare. No czut. -o vinit aa pn la mnstire. Aicea, cn s-o apropiat d vale, tte clopocele or nceput s sune. Tte! Clopoce d la pte bisearici i d la m nstire. Io n-am mai auzit aa minune! A fost smn! Smn d sfrit curat! Sfrit sfnt! -api cnd o ajuns n faa bisearicii, o rmas urma d la copchita mgruului n pchiatr. Ni aa! Ca-n cear. i i pia tra aia la muzeu, la mnstire, pn azi. Pieirea unei lavre Astzi, nimeni nu mai tie unde a fost ngropat Sfntul Ghelasie. De bun seam c dup moartea sa, la mormnt vor fi venit credincioase s-l plng i clugri s se roage. Apoi, peste Rmei a venit vifornia. Vrjmaii neamului au izbit. O dat i nc o dat, mnstirea s-a cltinat, monahii s-au risipit, liturghia nentrerupt a tcut. "Aici am nsemnat cu jale, cnd au stricat necredincioii mnstirile, cea de la Geoagiu i cea de la Rme, la ntia stricare au fost nu mrul anilor 1762, iar la a doua stricare 1785, luna lui decembrie n 23 zile ntr-o zi de mari, scris-am eu Silvestru monahul.

Biserica veche din deal nscrisul a fost gsit de Nicolae Iorga pe o carte veche, peste care trecuser trei veacuri. n tulburarea aceea, iscat dup moartea lui Horea, Cloca i Crian, a pierit i amintirea locului n care era ngropat vldica Ghelasie. Dar biserica n care el slujise a rmas. i, m preun cu ea, i coala n care ranii i aduceau copiii s nvee carte de la clugri. Tunurile generalului Bukow nu ndrzniser s le ating. Au nimicit doar chiliile clugrilor. O vreme pruncii ranilor au mai venit la coala unde cte un monah rzle i-a mai nvat buchile. Apoi, rnd pe rnd, slujitorii lui Hristos s-au dus la cer n haine cernite. Vor fi rmas, ca odinioar, civa sihatri aninai de stnci i vzduh. Dar mnstirea din vale, sau ce mai rmsese din ea, s-a pustiit. Din cnd n cnd, la marile praznice i srbtori, preotul din sat urca aici pentru a sluji sfnta liturghie. Atunci rupea pnzele pianjenilor care se cuibriser prin coluri, deretica prin altar i, cu siguran, i pomenea cu durere i dragoste pe ctitori. ntre ei, la loc de cinste, era Sfntul Ghelasie, Stareul Rmeilor i Mitropolitul Ardealului. Amintirea lui plutea peste aceste locuri ca zefirul. Veacuri de-a rndul minunile sale i fuseser pomenite, iar viaa cinstit ca sfnt. Dar prezena sa, prezena fizic, prin moate, racl i slujbe, nu mai era. Pn cnd sfntul a hotrt c e timpul s se ntoarc... Avva Dometie "Cn eram copchile, vineam aicea la mnstire. Veneam p valea asta, da atunci nu erau puni. i treceam pn ap. D trisprzece ori treceam. D-api veneam dsculi. C n-aveam papuci ca acu. -api aici, cnd ajunjeam, era lume mult, c venise la m nstire printele Dometie. Om sfnt! S ruga mult! i venea lumea la el. Nu ncpeam n mnstire. Am durmghit i-n bisearic. P jos! l iubea tare mult lumea, c mult so ostenit omu' aist'. Printele Dometie era un ucenic al marelui Arsenie Boca. Un buzoian inimos, care nc de pe bncile facultii visa la ntemeierea unei mnstiri n Transilvania. Spera s repare n acest fel distrugerile lui Bukow. Cnd a vizitat pentru prima oar Rmeul, ini ma i s-a lipit de aceste locuri. Zidurile btrne, linitea naturii erau cluze spre desvrire. i-a adus aici ucenicele i a pornit o obte nou, iar lumea s-a aprins de la vlvtaia inimii sale. A fost pentru Apuseni ceea ce fusese printele Arsenie pentru Fgra. Era neobosit. Cutreiera munii, slujind prin lcae uitate de timp i de lume. Dac un suflet mai tria ntr-un ctun pierdut n muni, printele Dometie pleca s-l ajute. Iarna, strbtea uvoaiele ngheate. De-a dreptul. Cnd slujea liturghia, hainele ude se uscau n timpul rugciunilor. Vara urca coastele repezi toropite de ari. Era cluz maicilor, duhovnic

mirenilor i ajutorul nesperat al celor srmani. n civa ani, a reuit ceea ce alii nu pot ntr-o via. A trezit Rmeul. L-a pus n lucrare. Comunitii nu puteau ngdui un asemenea val al credinei. Le-ar fi mturat propaganda atee. i autoritatea. Aa c au venit la maici i le-au cerut s plece. Cu fora. Pentru printele Dometie a fost o grea lovitur.

Detalii din frescele bisericii din deal A primit-o n inim. Acolo unde se ascundea pentru a-L cuta pe Domnul. Dar a rbdat i a mers mai departe. "O fo' tare ncjit! Le-o gsit la maici de lucru n lume n acelai loc. La Teiu. S lucre' covoare. Ca la mnstire. Partidu' nu le-o dat voie s vin 'napoi. Da' printele nu s-o lsat. S-o luptat s-i scoa dn mnstire, c-i fcuser aci bufet i caban pntru turiti. i pn' la urm o reuit! ncet, pe furi, ca furii, harnicele micue s-au ntors. Dar nu ca monahii. Puterea nu ar fi ngduit. Ci ca lucrtoare la un atelier de covoare "nfiinat graie interveniilor printelui Dometie. Erau oaspei n propria lor mnstire. Vedeau cu ochii lor cum turitii se distrau n paraclisul transformat n bufet. Dar au tcut i s-au smerit. La fel ca Iisus. tiau c dragostea poate schimba totul. i au reuit. Cnd sfin ii vorbesc Trecuser ani de la aceste mprejurri. Rmeul biruise. l biruise i pe Bukow (cine s-i mai aminteasc de el?) i pe Gheorghiu Dej. La umbra crestelor ascuite, un nou rnd de monahii i cuta drumul spre cer. nvelit n lemn i aezat la loc de cinste, craniul mi nunat, cel galben ca aurul i parfumat ca grdinile raiului, revrsa asupra obtii binecuvntri. Trecuser zeci de ani de cnd ieise la suprafa din apele mloase, iar maicile nu tiau cine este. l srutau cu evlavie tiind c este al unui sfnt, l pomeneau n rugciuni, dar fr nume. Pn ntr-o zi, cnd la mnstire a venit o femeie. O chema Maria, la fel ca pe Maica Domnului. Cltorise tocmai din Maramure. Era zdrobit de oboseal i cu chipul livid.

Le-a spus doar c a fost mnat aici de un vis. Un vis nfricoat. Femeia era chinuit de diavol. De ani muli nu putea s se apropie de biseric sau de moatele sfinilor. Cnd ncerca acest lucru i pierdea minile. O voce groas, de cavern, ieea atunci din trupul sfrijit i ncepea s tune i s fulgere. Femeia se rugase, plnsese, se zdrobise. Fr rod. Duhul ntunecat care i se cuibrise n inim nu dorea s plece n genunile din care ieise. Tria pe seama ei ca un parazit. ntr-o noapte, femeia a avut un vis. Se fcea c este ntr-o mnstire mndr, cldit sub crestele munilor, i c se nchina unor sfinte moate. n vis putea! Atunci, o voce i-a spus c se va elibera din strnsura

duhului negru, dac merge la mnstirea Rmei din Apuseni, acolo unde se afl capul Sfntului Ghelasie. Maicile au dus-o n biseric. ncet, pind cu sfial, femeia a intrat n sfntul lca. Apoi a mers la micua racl de lemn i s-a nchinat. Craniul a rspndit o mireasm fin i femeia a simit cum negura inimii slbete. ncet, aa cum venise, duhul ru a prsit-o. Atunci, toat obtea a neles c nu fusese numai un vis. C prin Maria, umila credincioas din Maramure, craniul le vorbise. Le spusese cine este i tot ceea ce fcuse n via . Cerul se ntlnea acum cu memoria moilor btrni. Sute de ani inuser minte minunile Sfntului Ghelasie. i pstraser numele nscris nu n cri, ci pe izvoare i pduri. i adormiser pruncii cu povestea lui, i grijiser pajitile cu binecuvntarea lui. Acum se rentlniser. Plecarea Cnd Sfntul Ghelasie s-a cobort n obte, cu viaa, minunile i ha rul strns n cer, printele Dometie a putut s se nale la Domnul. Nu a avut un sfrit lin. Omul care arsese pn la capt, care se ncrcase de toate pcatele semenilor, care purtase n inim durerile tuturor, a sfrit npraznic i frumos.

Cristian Curte, Victoria Radu i Rozalia Burduf De zile ntregi dormise pe furate, lund trupului vlag, pentru a o drui rugciunii. Slujise, alergase, se zdrobise. n dimineaa aceea a fost nevoie ca cineva s duc n spinare alimentele mnstirii. Printele Dometie nu putea lipsi, dei s-ar fi cuvenit s se odihneasc, s rmn la chilie. n loc de asta, a nfcat un sac i a pornit cu el n spinare. Cnd a ajuns n faa bisericuei din Geoagiu, inima lui s-a rzvrtit. Nu a mai vrut s mai bat. Se supusese ani i ani la tot soiul de osteneli, dincolo de pragul omenesc. Acum, de tot vlguit, stoars pn la ultima pictur de snge, s-a oprit. Printele a czut n genunchi i a rmas aa. Pentru totdeauna. Nu avea cum s plece de aici. Drumul su la cer trecea pe sub stnjenei i fire de iarb, printre osemintele sutelor, miilor de sihatri care se zdrobiser n rugciune aninai de creste, pe sub pulpana vie a prului de lng mnstire, prin inimile tuturor maicilor i credincioilor de lng R mei. E un drum pe care-l mai strbate i acum. Dac mergei la mnstirea de sub coama Trascului, o s-l ntlnii. Negreit. Cu el i cu Sfntul Ghelasie, povestea Rmeului continu. n venicie

Mnstirea Aninoasa

Raiul florilor Pe Arge n jos,/ ntr-un loc frumos... n inutul legendar al Muscelului, plin de biserici i mnstiri ridicate din porunc domneasc, de

meteri mari, Mnstirea Aninoasa are un destin special. Cldit ca pre al unei viei salvate de pe butucul clului, nfrumuseat din preaplinul sufletesc al unui zugrav de geniu, sfntul lca a trecut prin vremuri de cumplit restrite. Jefuit i nchis la ordinul lui Cuza Vod, pngrit de jandarmii interbelici i ceapitii comuniti, Aninoasa a renscut din cenua istoriei, iar maicile care vieuiesc n ea spun c este o mi nune a Sfntului Nicolae. Dar nu e singurul miracol de la Aninoasa. Cerul din sticla ferestrelor Munii se deschid n semicerc, ca o coad de pun, etalnd ntreaga palet de culori a verii.

Biserica mnstirii Pleoapa se strnge peste ochi de-atta strlucire i numai dup o vreme te las s vezi, printr-o deschiztur subire, locul acela, nconjurat de albastru, rou, galben i verde, mai ales verde, n toate nuanele. Vzut aa, prin deschizturile zgrcite ale pleoapelor, satul Aninoasa pare un loc ireal, o icoan a unei lumi disprute. Mai nti privirea se oprete pe casele scufundate n umbra grdinilor, aezate rnduri, rnduri de-a lungul strzii, precum curtenii dinaintea mpratului; semee, cu ceardacuri de lemn cocoate pe temelii nalte de piatr, cu ferestre largi, care par a cuprinde ntreg cerul n sticla lor; case mndre, gospodreti, ce vorbesc despre oamenii acestor locuri: mndri, curajoi i bogai. Aa au nfruntat veacurile i capriciile istoriei, aa sunt i azi. Raiul cu flori Mnstirea Aninoasa se afl n mijlocul aezrii. Ziduri uriae sprijin cerul. Jur-mprejurul lor, un cocon de linite. Le dai ocol i linitea se nf oar pe tine precum un caier. Stai nfurat n ea, dinaintea porilor imense, fr s intri, fr s pleci. Este o linite de prunc aflat la snul ma mei. n mijlocul ei, se deschide o u mic, tiat n una din porile cele mari.

Biserica i paraclisul vzute din spate Intrarea te smerete, aproape c te oblig s ngenunchezi. Odat ce-ai pit dincolo, ptrunzi ntro alt dimensiune, n care ai fi putut intra foarte bine, poate mai bine, numai cu sufletul, despovrat de trup. Fiecare latur a curii este strjuit de albe coloane i arcade brncoveneti, scnteind n soarele verii, ndrtul crora se ascund chiliile rcoroase, trapeza i dependinele mnstirii: Aninoasa nume parc de alint al unui sat argeean, care odinioar era scufundat ntr-o pdure de arini. Curtea e inundat de flori: crini, crie, albstrele, flori de piatr i mucate. Dintre ele se ridic, aproape timid, dei maiestuoas, biserica nchinat Sfntului Ierarh Nicolae. Te cheam, te ia de mn i te poart pe dinaintea icoanelor vechi de dou veacuri, care au fost ferecate n argint de

ctre credincioi drept mulumire pentru minunile pe care le-au fcut cu vieile lor. Pind neauzit, i arat pictura vestitului zugrav Prvu Mutu, cu care a fost mpodobit de la nceput i care acum e abia bnuit, sub straturile de timp aternute n tue groase. Te ndeamn s te nchini la prticelele din sfintele moate ale Sf. Nicolae, aduse aici, prin voia Domnului, n anul 2007, de la Bari (Italia), unde trupul sfntului se afl de secole. i-ntr-un trziu, te las s-i cazi la piept i s te rogi, cu umilele tale puteri, cci tie c numai asta mai vrei. S te rogi, pn cnd i vor da lacrimile, pn cnd nu-i vei mai simi carnea, pn vei uita lumea, pn cnd fumul de pe pereii zugrvii de Prvu Mutu se va ridica la cer ca dintr-o cuie, i odat cu el, i tu. Moartea ntoars din drum

Pridvor brncovenesc Aninoasa este mai nti un loc al durerii i-al jertfei. Numai trziu, dup ce l vei fi dezghiocat de istoria sa, l vei descoperi i ca pe unul al bucuriei. Mnstirea a fost ridicat pe-un jurmnt i a supravieuit printr-un miracol. La 1677, clucerul Tudoran Vldescu a ridicat biserica pentru curtea sa boiereasc aflat aici. n acelai an, soia boierului, Alexandra, s-a mutat la cele venice. i-a mai venit peste el o nprazn: domnitorul rii Romneti a vrut s-l omoare, pentru o datorie a unui prieten pen tru care se pusese cheza. Boierul s-a rugat lui Dumnezeu s fie lsat n via, promind c se va clugri. i vod, cruia negreit i va fi trimis Hristos gndul bun, l-a iertat, chiar cnd era cu capul pe butucul clului. i Tudoran Vldescu i-a mplinit jurmntul. i-a lsat cei unsprezece copii n grija rudelor, a nfiinat mnstirea Aninoasa n jurul bisericii boiereti, creia i-a druit toat averea sa i n care s-a clugrit sub numele Teodosie. Aa nct Aninoasa a devenit una dintre cele mai bogate mnstiri romneti, cu mii de vite, nenumrate metocuri, moii ntinse n aptejudee i sute de robi igani. Zugravul lui Dumnezeu Biserica mnstirii a fost pictat de tnrul pictor, de numai 18 ani pe atunci, Prvu Prvescu, care va deveni celebru ca Prvu Mutu - prefcndu-i porecla n renume. I se spunea Mutu, pentru c nu picta dect atta timp ct putea sta nemncat i fr s vorbeasc, i asta dura uneori i cteva sptmni.

 Prvu Mutu a fost singurul supravieuitor dintre cei ase copii ai preotului Ioan Prvescu din mahalaua Vioiului din Cmpulung Muscel. Pe cnd avea ase ani, a rmas orfan de mam. Atunci, tatl su s-a clugrit la mnstirea Negru Vod i l-a luat cu sine i pe biat. Acolo i-a descoperit talentul i a nvat meteugul picturii, de la printele Evghenie. Pe la 12 ani, a ajuns la o coal de zugravi din Bucovina, unde a ucenicit pe lng un zugrav rus. Primele biserici pe care le-a pictat dup ce s-a ntors au fost cea a mnstirii Negru Vod (al treilea rnd de fresc), cea a mnstirii Cotroceni i cea a mnstirii Aninoasa.

Pe catapeteasma de piatr pictat de Prvu Mutu, se vd numai aureolele sfinilor Numai n biserica de la Aninoasa se mai pstreaz azi pictura lui Prvu Mutu, cci la Negru Vod a fost distrus de un cutremur, iar la Cotroceni a disprut cu tot cu biseric - demolat din ordinul comunitilor. Mai trziu, Prvu Mutu a devenit zugravul preferat al caselor domnitoare munteneti, Cantacuzino i Brncoveanu. Parc urmrit de un blestem de familie, zugravul de sfini i icoane a rmas vduv nc de tnr, la fel ca i tatl lui. i asemeni btrnului preot Ioan, Prvu, fiul su, s-a clugrit, lundu-l n mnstirea Mrgineni i pe fiul mai mic, Gheorghe, care, la rndu-i, a devenit monah. Dar copilul cel mult iubit a murit i-atunci zugravul s-a schimnicit pe lng mnstirea Robaia, unde a i trecut printre drepi, n 1735. Prpdul

Maica Cecilia

Viaa monahal a fost ntrerupt brusc la Aninoasa, n 1864. Prin legea secularizrii, dei era mnstire pur romneasc, fondat de boieri romni i nenchinat vreunei mnstiri din strintate, Aninoasa a fost desfiinat, averile i-au fost mprite la rani, iar biserica mare a rmas ca biseric parohial. Clugrii s-au mutat la Negru Vod. Cldirile mnstirii au fost folosite mai nti de jandarmi, care i adposteau caii n chilii, iar mai apoi, sub comuniti, pe post de sediu al Cooperativei Agricole de Producie (CAP). n partea de est, la etaj, a funcionat, tot n timpul comunismului, coala primar a satului. Paraclisul a fost vandalizat. Abia n 1993, a fost redeschis mnstirea Aninoasa, cu o obte de maici. Dar totul era n ruin i a fost o munc sisific, pentru restaurarea bisericii i a chiliilor. Biserica mnstirii a continuat s fie, pentru nc nite ani, biseric a satului, viaa de obte fiind n greunat. Abia n 2001, mnstirea a reuit s termine de construit i s sfineasc o biseric n sat, c tigndu-i, astfel, independena. Istoria, n oaptele sfinilor Mnstirea Aninoasa - detaliu din fresca mural din pridvor Toate acestea le poi afla chiar n biserica Aninoasei, dac te scufunzi n rugciune, att ct s auzi oaptele sfinilor, peste chipurile crora veacurile au ntins giulgiuri ntunecate. Pnzele din fum de lumnare i praf de noapte parc au fost esute anume de ctre un pianjen fermecat, pentru a proteja divinele fee de ochiul pgn i de inima hain. n firul lor se mpletesc aroma tmierilor, vibraia cntrilor i dogoarea milioanelor de metanii fcute cu gndul i cu sufletul, de cretinii care au clcat pragul acestei biserici. Sfinii par nvemntai n borangic de iubire i team, de cin i adoraie. Nici chiar legendarul Prvu Mutu nu ar fi putut s le picteze aceast "armur, aa cum a fcut-o timpul. Iar dac evlavia nu te ndeamn s ngenunchezi i s te lai pe mna duhurilor, caut una dintre maici, ca s-i spun povestea. Una din cele zece clugrie care strbat la rstimpuri, cu pai mruni i frunile plecate, curtea nflorit i culoarele boltite. Una din monahiile unei obti care, prin binecuvntarea lui Dumnezeu, a avut puterea de a reda strlucirea de odinioar, ctitoriei boiereti. Dac le vei ntreba cum au izbndit, nu vei auzi nici o laud, cci maicile mrturisesc c au fcut totul numai cu ajutorul Sfntului Nicolae, cruia i este nchinat biserica i cruia nu obosesc s i se roage zi de zi.

Una dintre icoanele fctoare de minuni, ferecat n argint ntre ele se afl i maica Cecilia, ghidul mnstirii. Siluet subire, fa sever, micri energice, n oarecare discordan cu vorba sa calm, plin de rbdare i cu grij pentru amnunt. Este la

Aninoasa de zece ani, de cnd a intrat n clugrie. i tot de atunci a primit ascul tarea de a ntmpina i lmuri pelerinii i turitii. Aadar, am ntlnit omul cel mai potrivit. Maica Cecilia a terminat Facultatea de Litere i este mndr c face parte dintr-o obte format din tinere intelectuale, ntre surorile ntru nevoin numrndu-se i o maic medic i o alta doctor n Drept. De la maica Cecilia am aflat nu numai cte ceva din istoria locului, dar i des pre viaa de acum a mnstirii. Ne-a dumirit, de pild, una dintre plcutele noastre mirri: cum e posibil s faci din curtea unei mnstiri o adevrat gradin a Raiului? "Pentru noi, munca este o bucurie. Muncim pn la epuizare i astfel ne pstrm mintea i sufletul curate. Iar dintre toate muncile, cel mai mult ne place ngrijirea florilor. Florile te umplu de frumos. i pentru ca peisajul s nu fie monoton i s trim alte i alte bucurii, n fiecare anotimp punem alt fel de flori n p mnt, n afar de mucatele pe care le vedei la ferestre sau atrnate de arcade. Primvara e vremea lalelelor, a zambilelor i a florilor albastre de nu-m-uita. Vara este mai ales a crinilor, dar i a crielor i albstrelelor. Iar toamna, desigur, a crizantemelor i tufnelelor.

Interiorul bisericii Dup flori, vine rndul icoanelor. Cealalt grdin a raiului, plin de sfin ii niruii pe catapeteasm. tim c pe iconostasul bisericii sunt dou icoane pictate chiar de Prvu Mutu, iar n pronaos alte cteva, vechi de peste o sut de ani. Despre toate a mers vestea c sunt fctoare de minuni. "Ce minuni au fcut? - am ntrebat-o pe maica Cecilia. "Toate icoanele sunt fctoare de minuni, n sensul c nu lemnul pictat te miluiete, ci Dumnezeu, prin mijlocirea sfinilor zugrvii pe acele icoane. Pn la urm, numai credina ta te mntuiete. Noi nu umblm s atragem lumea cu icoanele fctoare de minuni, dar muli credincioi ne-au mrturisit, cu fric i cu bucurie, c au fost ajutai de Dumnezeu dup ce s-au rugat la ele. Dou dintre icoane au fost legate n argint vechi, pe cheltuiala unor credincioi, ca mulumire c au fost ajutai. Cu o precauie aezat ntre smerenie i speran, maica Cecilia nu se sfiete, ns, s spun despre pictura lui Prvu Mutu, c va fi o adevrat revelaie, dup ce va fi splat. "Zugrveala lui Prvu Mutu este de o frumusee rar, dup cum reuim s vedem pe sub straturile de fum i praf depuse pe ea. ns, n unele locuri, pictura lui este acoperit de o alta, poate la fel de valoroas, a pictorilor Dima, Mihai i Badea, din veacul al optsprezecelea. Aa nct restaurarea va fi i mai dificil, cci trebuie curate ambele picturi....

Poarta mnstirii Nu sunt bani, deocamdat, pentru dorita restaurare a picturii, proiectul fiind foarte costisitor. Dar prin mijlocirea Sfntului Nicolae, pe care maicile l simt mereu prezent i ocrotitor, i cu ajutorul lui Dumnezeu, dorina se va mplini. "Credem c e posibil o nou minune, cci deja una mare s-a nfptuit: am fcut o obte, iar mnstirea a renviat. Triete!, spune maica Cecilia. Vnnd bucuria Convorbirea cu maica Cecilia a fost ca o trecere ntre dou lumi: una concret, plin de grijile existente i-n mnstiri, presrate cu eforturi i renunri, i o alta inefabil, n care lucrurile i oamenii sunt translucizi i imponderabili, n care imposibilul devine posibil; o trecere ntre dou realiti, una cotidian, deseori neplcut, i o alta, paralel, nu mai puin adevrat, ba chiar poate mai adevrat, dac se poate spune aa: ca n jocurile copilriei, cnd abandonam decorul din curtea casei pentru a plonja n basm, devenind, la o simpl pocnitur din degete, prini i prinese care clreau inorogi pe cmpuri de stele. Aceast pendulare ntre realiti, ca ntr-un leagn care te duce cnd mai aproape de pmnt, cnd mai aproape de cer, te poate amei. Dar ntotdeauna te bucur. Pentru noi, profanii, poate fi o bucurie de o clip. Pentru clugri, este ns o bucurie continu. O bucurie pe care o mbrac odat cu haina ngereasc: o bucurie pe care se sfiesc s o descrie, dar pe care o triesc sufletete profund... Am vnat i eu bucuria la Aninoasa i am prins-o. Cu ea pus pe suflet, ca un trofeu de pre, am ieit prin ua cea mic din poarta cea mare, ngenunchind.

ngerul pustiei: Sfntul Ioan Boteztorul

* O singur biseric din Bucureti are drept hram "Tierea capului Sfntului Ioan Boteztorul. Se numete ciudat, Sfntul Ioan - Pia, i e povrnit n rugciune, ca un clugr btrn *

E suficient s-i priveti icoana i te cutremuri instantaneu. Sfntul Ioan Boteztorul are dou aripi mari, ntunecate i deschise nervos spre nafar, gata de zbor i, n acelai timp, ine pe tav chiar propriul su cap! E ceva crncen n aceast scen a tipsiei, dar mai e i ceva ce ine de lumin i de speran. Ioan Boteztorul a biruit moartea i ne-o arat concret, prin chiar prezena sa. Moartea nu e nici hd, nici inexorabil. Moartea este, pentru cei drepi, cea mai mare rsplat. Un alt nceput. Enigma bisericii "Sfntul Ioan - Pia , din Bucure ti Dac te uii mai atent la chipul lui zugrvit n icoan, observi ceva ciudat, care trebuie s te pun pe gnduri - Ioan Boteztorul e i nu e din lumea aceasta. mbrcmintea lui nu are nimic n comun cu hainele noastre. Trupul lui e cuprins de o dulam, de un nveli grosolan fcut din piele de capr sau pr de cmil, ceea ce-i confer un aer aparte, de nemblnzire i duritate. Poziia capului, nclinarea umerilor i ncordarea molatec a braului - toate arat c Sfntul nu mai e cu noi. E deja dincolo. A ieit din mizeria i servituile clipei. S-a ridicat deasupra lumii, vorbind drept i acuzator - ca orice prooroc i tritor n pustie; ca orice om mai nti aspru cu sine i abia apoi cu alii. n orice icoan ar fi, Marele Ioan privete fix, ntunecat i nu lipsit de o profetic exasperare. Aa cum st i se uit drept n ochii ti, Ioan Boteztorul i d un frison de ghea. Figura lui e ca un verdict. La fel de aspru i de nnegurat la fa, de neclintit i inflexibil, ca un paragraf de lege. La fel... Se vede c timpul a expirat. Nu mai e nimic de fcut. Doar pereii nc perii mai pstreaz nc ecoul imprecaiilor sale: Pui de nprc... Pocii-v... Vremea a sosit!

Sfntul Ioan Boteztorul purtndu-i capul - icoan de la Mnstirea Filotea, de pe Muntele Athos Nu exist biseric n care s nu gseti icoana sa. Nici nu ar fi fost cu putin s lipseasc de pe tmpla vreunei biserici. Hristos nu putea s intre pe furi n casa Lui, n casa noastr. Cineva trebuia s-L ntmpine i, aplecndu-se cu mult umilin, s-I ncheie mcar nclrile. Sfntul Ioan este naintemergtorul Domnului, Dasclul Dreptii, nvtorul neprihnirii, ngerul Pustiei. El este poarta intrrii lui Iisus ca Mntuitor al lumii. El pregtete Calea i taina botezului, recunoscnd mreia lui Hristos nainte de a-L vedea, cum a fcut-o nc din burta mamei sale, tresrind atunci cnd Maria s-a ntlnit cu Elisabeta sau cnd ne-a fcut pe toi prtai la un adevr cutremurtor i greu de neles chiar i astzi: "Cel ce vine dup mine a fost naintea mea, pentru c nainte de mine era. * Sunt multe lucruri ciudate i greu de neles legate de Ioan Boteztorul. De ce, n icoan, el este singurul profet naripat, fiind ilustrat mai ceva ca marele i inegalabilul Ilie, cel purtat printre nori de miraculosul lui car de foc, cu care s-a nlat la cer? De ce din toate bisericile Bucu retiului (zeci, dac nu sute), numai una, biserica Sfntul Ioan - Pia, poart hramul "Tierii capului Sfntului Ioan Boteztorul? Nimeni nu poate rspunde. Ezit chiar i printele Anatolii Scurtu, parohul bisericii, dei a studiat cu mult rbdare istoria sfntului lca. n loc de mrturii i acte, putem avea doar nite simple supoziii, cea mai credibil din toate fiind legat de caracterul ex trem de sobru al acestei srbtori; faptul c bisericile evit s aib hramul ntr-o zi de post negru, o zi lipsit de agape, de veselie i alte bucurii lumeti. Fr s insiste prea tare, printele vorbete despre existena anumitor taine i fapte ceva mai ascunse, crora nu trebuie s le gsim neaprat o explicaie. E bine s le lsm aa cum sunt, acceptnd c nimic nu e ntmpltor i c totul are un rost anume al lui. De ce trebuie s ne mire c, din mulimea tuturor Sfinilor, doar Fecioara Maria i Ioan Boteztorul i prznuiesc i ziua naterii, nu numai ziua morii, aa cum se ntmpl la martiri sau ali mari Cuvioi? Cele dou srbtori nfrite arat felul nostru de a ne manifesta preuirea. Arat importana lor mistic i teologic. Locul pe care l ocup n sufletele noastre. Locuri pereche. Singurele icoane nefctoare de minuni Din toate sinaxarele i mrturiile credincioilor mai rezult un fapt curios - anume c, pn acum, nu se cunoate ca vreo icoan a lui Ioan Boteztorul s se fi artat fctoare de minuni. Prin tele Anatolii tie acest lucru, dar nu se grbete s trag vreo concluzie, mai ales c n biserica lui a observat cum, n ultimii ani, a nceput s svreasc minuni o alt icoan - o icoan simpl a Mntuitorului, aezat modest i fr prea multe pretenii pe stlpul de lng pangar. Degeaba a ncercat printele s o nlocuiasc sau s mute icoana n alt parte. Credincioii au srit imediat i au protestat, fiecare mrturisind cum, rugndu-se la aceast icoan, i-a rezolvat o problem grav de sntate, cum i-a gsit serviciu dup mai muli ani de cutri sau cum n casa lui au pogort sporul i duhul iubirii, dup ce fusese la un pas de divor. Nu ncape ndoial c orice icoan e fctoare de minuni, dac cel ce se nchin la ea are credin, rbdare i gnd curat. Cu icoana lui Ioan Boteztorul se ntmpl ns altceva. Ca pe malul Iordanului, icoana lui Ioan Boteztorul pare c se cutremur cnd apare Iisus. Face un pas n spate, i pleac grumajii cu sfial n faa Creatorului i strig: "Iat Mielul Domnului!". Chiar i n icoan, pare c Ioan, fiul lui Zaharia, nu vrea s umbreasc prin nimic strlucirea Dumnezeirii. Smerit, se micoreaz pe sine, pentru a face loc s creasc Marele mprat - Iisus Hristos.

O biseric tragic

Biserica Sfntul Ioan-Pia E greu de spus de ce, din toate bisericile Bucuretiului, Sfntul Ioan Boteztorul i-a ales drept adpost biserica "Sfntul Ioan - Pia. Scoas de-a dreptul n strad, aproape blocnd circulaia din imensitatea pietonal a Unirii, "Sfntul Ioan-Pia e o biseric retras i mpietrit, ca umbra unui clugr btrn, povrnit la rugciune. Nu iese n eviden prin nimic i, totui, Sfntul a ales aceast bisericu modest i translat, fr s dea nicio explicaie. I-a plcut, pur i simplu. A simit-o c e mai aproape de firea lui aspr i nenduplecat. I-a citit destinul i vocaia de biseric martir - biseric salvat miraculos din calea buldozerelor ceauiste, n zilele n care btrnul paroh Paul Munteanu se nchidea noaptea cu enoriaii n biseric, pentru a citi cu rndul Acatistul Sfntului Ioan i alte rugciuni la vreme de necaz i durere, n timp ce, nu departe, marea lavr a Vcretiului i Inegalabila Sfnta Vineri se prbueau ntr-un nor imens de praf, amestecat cu multe lacrimi. n mijlocul marelui ora i al pcatelor lui fumegoase, biserica lui Ioan Boteztorul trebuia s aib o misiune. Trebuia s ias n calea oamenilor, s-i trag de mnec, s-i mustre tuntor i profetic. Trebuia s poarte ceva din neclintirea Sfntului din pustiul Enghedi, unde i umezea buzele doar cu roua dimineii i se hrnea arar cu miere slbatec sau lcuste, fr s fi cunoscut vreodat aroma ameitoare a vinului sau a altei buturi alcoolice. ncet i cu rbdare, trecnd peste ncercri i incendii, Sfntul i-a fcut din biseric o icoan zidit n mortar i piatr. Aa cum st surghiunit ntre blocuri, magazine i case de schimb valutar, Ioan-Pia e ca imaginea Sfntului cu capul pe tipsie. O biseric tragic, ridicat cu greu de breslaii ceaprazari i boiangii de la Podul Belicului. O biseric simpl i fr zorzoane. Modest i cenuie pe dinafar, dar plin de comori i rafinate triri mistice pe dinuntru. Interior nnobilat cu vechi icoane ferecate n argint masiv, cu fresce mngiate spre ndreptare de marea artist Olga Greceanu i n capt de tot, ca o rsplat vizual absolut, superba catapeteasm de stejar aurit din secolul al XVII-lea, ce nu o mai gsim dect n trei locuri din ar - la Blaj, la Rucr i la Biserica Alb. Chiar dac oamenii trec grbii i indifereni spre marile centre comerciale din zon, "bisericua dintre blocuri nu se d btut. E aidoma Sfntului ce-i poart numele - un suflet de foc, sub fonetul cenuiu i aspru al unui vemnt din pr de cmil i o cingtoare de piele deasupra, strnind potop de gnduri i de triri, desprinse parc din ntririle repetate ale Sfntului Francisc de Sales: "Ioan e mai mult dect martir, cci Ioan i d via a pentru Hristos, pe cnd Hristos este

nc n via... Ioan e mai mult dect un evanghelist, cci el predic Evanghelia nainte ca E vanghelia s fie scris... Ioan este mai mult dect un Apostol, cci el merge naintea celui pe care Apostolii l urmau... n fine, Ioan este mai mult dect un nger, cci ngerul e spirit pur, fr povara trupului, fr patima poftei i a crnii. Ioan e un nger cu trup omenesc". E punte ntre dou lumi i imagine a unei dedublri tragice - muritor i venic n acelai timp. Sfntul cu aripi roii n biserica Ioan-Pia sunt mai multe icoane ale Sfntu lui. Una l nfieaz pe Boteztorul Domnului lng o buturug, cu o secure aezat alturi, iar alta l arat... cu aripi roii, aripi de foc, fcute parc anume s ntreasc uimirea iconarului, care, ca evanghelistul Luca, exclama: "Pe toi vecinii i-a cuprins frica i n tot inutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri. i toi cei care le auzeau... ziceau: Oare ce va fi pruncul acesta?. Cci mna Domnului era, ntr-adevr, cu el.

Icoane de pre ferecate n argint Multe ar fi de spus despre Ioan Boteztorul - despre cum s-a nscut dintr-o femeie btrn i stearp, anunat fiind de un nger, n timp ce Zaharia slujea n templu; despre cum, nchinat fiind lui Dumnezeu nc din burta mamei, a fugit de oameni i a stat n pustie, aproape de rul Cherit, la chiar locul n care marele i temutul Ilie (alt Profet al Asprimii) a trit o vreme, hrnit doar de corbi. Se tie scena Botezului i tot ce Ioan a spus cu aceast ocazie, aa cum se tie mo mentul dramatic al tierii capului, dup dansul lasciv i ator al Salomeii, frumoasa fiic a Irodiadei. Ceea ce se tie mai puin este c Ioan Boteztorul, n ciuda morii npraznice, ne-a lsat cteva sfinte moate (mna lui dreapt i craniul ascuns n tain de ctre ucenici) - moate ce s-au pstrat dup multe pierderi i "aflri, pe care cretinii ortodoci au grij s le srbtoreasc pe 24 februarie i 25 mai.

 Poate c unora le pare greu de crezut, dar pentru a ne nchina la sfintele moate ale lui Ioan Boteztorul nu trebuie s ajungem neaprat la captul pmntului, la Sevasta Armeniei sau la cetatea Maherus, unde a fost decapitat. E suficient s mergem n Muntenegru, unde se afl cinstita mn a Sfntului, sau i mai aproape, n Bulgaria, la Sozopol, unde s-a fcut de curnd (28 iulie 2010) o descoperire de senzaie - multe documente i indicii (inclusiv analize de laborator) artnd c osemintele gsite ntr-un relicvar din alabastru pe insula Sfntul Ioan e foarte posibil s fi aparinut lui... Ioan Boteztorul. n timp ce oamenii de tiin se arat tot mai convini c acele Moate aparin cu adevrat Sfntului, noi ne vedem pe mai departe de agitaia noastr zilnic, trecnd indifereni pe lng marele Ioan Boteztorul i bisericua lui din Piaa Unirii. Grbii i poate fr voie, nu auzim nimic din profeiile i strigtul lui de disperare: "Pocii-v! Vremea a venit". Urechea noastr e atent doar la sunetul smartfonului de ultima generaie i la MP3-ul pe care l purtm n buzunarul interior de la piept - acolo unde bunicii notri ineau, de regul, icoana Maicii Domnului i a Sfntului Ioan ngerul cu trup lumesc i mai presus dect oricare alt fiin omeneasc. Despre "aflrile cinstitului cap al Sfntului Ioan Boteztorul Evanghelia ne vorbete despre tierea capului Sfntului Ioan Boteztorul, dar nu muli cunosc c, mult vreme, cinstitul cap a fost ngropat de Irodiada ntr-un loc ascuns, la castelul din Maherus, unde se svrise uciderea. Aici intervine ns Sfnta Ioana, soia dregtorului lui Irod de care pomenete Apostolul Luca n Evanghelia sa. Dup tradiie, ea este cea care a luat sfntul cap de acolo i l-a ngropat n tain la Ierusalim, pe muntele Eleonului, ntr-un vas de lut. Aa s-a pstrat ntmplarea aceasta ntre cretini, din neam n neam. Aceasta e socotit cea dinti aflare a sfntului cap. Acolo a stat pn la vremea Sfinilor mprai Constantin i Elena, cnd cinstitul cap a ajuns la Emesa, n Siria, la un olar. O vreme, el a trecut, din loc n loc, prin minile credincioilor, pn n anul 453, cnd episcopul Uranie al Emesei, aflndu-l, l-a aezat n biserica din aceast cetate, unde se tmduiau muli bolnavi, chiopi i orbi din natere. Aceasta este socotit a doua aflare a cinstitului cap al Boteztorului. Dup mai muli ani, capul sfntului va fi dus cu slav la locul numit Evdomon, n Constantinopol, iar pe vremea luptei iconoclaste, capul a fost ascuns tocmai la Comane, la hotarul mpriei cu Armenia, i ngropat acolo, de unde a fost adus, din nou, n Constantinopol, pe vremea mpratului Mihail, de ctre Sfntul Ignatie, patriarhul din Constantinopole. Aceasta este cea de-a treia i cea din urm aflare a cinstitului cap. n timpul cruciadelor, la anul 1204, intrnd n Constantinopole, catolicii au luat o parte din capul

Sfntului i l-au dus n Frana, aezndu-l ntr-o biseric din Amiens, unde se afl i astzi. * Ct despre mna Sfntului, se mai spune iari c, la praznicul nlrii cinstitei Cruci, aceast sfnt mn a Boteztorului era nlat de arhiereu. Uneori se des fceau degetele minii, iar alteori se strngeau. Desfacerea degetelor nsemna belug de roade, iar strngerea, lips i nerodire. Pentru aceasta, muli mprai, dar mai ales mpraii Constantin i Romano Porfirogeneii, care au mprit n anii 912-959, au dorit cu orice pre s do bndeasc cinstita mn, pentru ca nu cumva s ajung acest sfnt odor n minile pgnilor.

Minunile Maicii Domnului

Biserica Icoanei din Bucureti / Foto: Agerpres * Cele mai multe icoane fctoare de minuni sunt ale Sfintei Fecioare * Nu poate fi o ntmplare c cele mai multe icoane fctoare de minuni aparin Maicii Domnului. n naltul bolii bisericilor sau zugrvit deasupra altarului, innd Pruncul n dreapta (ca la greci) sau n stnga, lng inim (cum e la noi), prins ntr-un cearcn de lumin sau pe lemnul unei icoane, Maica Domnului reprezint ndejdea fr sfrit, Preasfnta, Buna, Apropiata, Cea Creia I se pot adresa cele mai ascunse i grele rugmini. Cu hiton albastru-verzui sau cu veminte cernite, cu ochii uor triti i cu prul ascuns, Maica Domnului se vdete n fiecare loc sub un alt dar: Miluitoarea, Grabnic Ajuttoarea, Bucuria tuturor, Hrnitoarea, Lcaul luminii, mprteasa tuturor, Doamna ngerilor sau Acopermntul lumii. Doar n Bucureti, n inima Capitalei, Maica Domnului a refuzat, parc, s poarte un alt nume. Cu buntatea ei fr margini, l-a druit bisericii, strzii, ntregului cartier. Icoana din foc Pe strad, oamenii trec grbii, spre treburile lor. Privesc o clip grdina plin cu flori, i fac cruce mrunt sau ntorc capul n alt parte. Puini tiu ce comoar ascunde biserica Icoanei, ctitorit pe la l700 de dregtorul domnesc Ceau David, oper continuat apoi de Brncoveanu i Mavrocordat. Un scurt istoric, afiat la intrare, vorbete despre cutremure, incendii i restaurri, despre ctitori i donatori importani, dar nimic despre Icoana fctoare de minuni dinuntru. Abia ieit din altar, de la slujba Vecerniei, printele Ion Popescu pare s ezite i ar vrea s amne discuia. Despre Icoan nu se poate vorbi oricum. Maica Domnului e prea plin de smerenie. "Mereu a stat n umbra Fiului, cu iubire i adnc respect. n Biblie gsim o singur propoziie rostit de ea, dnd sfat ucenicilor, la nunta din Cana Galileii: Facei ce spune El. Ct profunzime i ct simplitate... Atta trebuie - s punem n fapt Cuvntul viu, nepieritor. S facem ascultare. Sfielnic i ncet n micri, printele i cumpnete cu grij cuvintele, ca nu cumva din grab sau

nebgare de seam s alunge marele dar al bisericii, trufindu-se cu ceea ce nu e al lui. Lund pild de la preoii de dinainte, vrea s lase lucrurile aa cum sunt. De aceea, poate, nici una dintre minunile svrite aici nu i-a gsit loc ntr-un caiet sau alt nscris. A rmas doar tradiia, refugiat ntr-o legend de ntemeiere, ce pomenete despre porunca primit n vis trei nopi la rnd de ctre marele boier Ceau David, despre icoana pe care a gsit-o apoi n scorbura unui copac. Pe vremea aceea, locul era o pdure imens i de netrecut. Ridicnd bisericu de lemn ca sfnt adpost al icoanei, boierul a nceput s aib spor n toate: moie, acareturi i plc de case pentru numeroii lui slujitori. Un ntreg cartier i purta deja numele: Mahalaua Ceau. A uitat de icoan i s-a semeit n bogia sa, pn ntr-o zi cnd flcrile i-au mistuit ntreaga agoniseal, dimpreun cu bisericua cea de lemn. Zile i nopi la rnd a i nut nenorocirea, dar, la sfrit, avea s se mplineasc marea minune - n scrumul i tciunii nc fumegnd pe locul fostei biserici, sttea neatins i deplin strlucitoare Icoana Maicii Domnului. Lund ntmplarea ca ndemn de ndejde i de pocin, bucuretenii s-au grbit s ridice o alt biseric, din crmid, falnic i cu mai multe turle - aa cum se cuvenea s arate casa Domnului i a Maicii Sale. Ca o mplinire deplin, oamenii au nceput s-i gseasc la Icoan vindecarea, flcrile nu se puteau atinge de Preacurata, nici cele ale focului, nici cele ale durerii i suferinei trupeti. Grabnic ajuttoare n orice situaie, icoanele fctoare de minuni ale Maicii Domnului se arat, totui, cu mai mult spor ntr-o boal sau alta, ntr-un necaz anume sau o calamitate natural. Icoana de la Sihstria e mai ales pentru ploaie i sporirea recoltei, asemenea icoanelor de la Horaia, Dlhui, Bistria sau Agapia. Cea de la Nmieti e cu mult ajutor n zmislirea pruncilor i ocrotirea copiilor. Icoana de la Bisericani (numit i "Iconia) e pentru bolile i slbiciunile trupului, iar cea de la Mnstirea "Socola sau "Cotmeana, pentru tulburri sufleteti i demonizai. C e izvortoare de mir (la Rca i Hadmbu) sau de lacrimi amare (Biserica din Pacani, jud. Galai), Maica Domnului sufer pentru noi i, la vreme de mari ncercri, ne avertizeaz, ne d ndemn spre pocin. La Biserica "Icoanei din Bucureti, ajutorul se vdete cu deosebire n ocrotirea familiei, n sporul casei i mplinirea csniciei. Printele Ion Popescu a vzut multe vindecri miraculoase, inclusiv un bolnav de cancer cruia medicii nu-i ddeau nici dou sptmni de trit. Din toate ns l-a impresionat cazul unei femei aduse n biseric de ctre rude. Era extrem de agitat i cu min tea rvit. Se sculase brusc din somn i nu mai re cunotea pe nimeni, nici mcar pe soul ei. Vorbea incoerent i se zbtea cumplit, refuznd totul: rugciunea, epitrahirul, sfnta cruce. "M gndeam, deja, c locul acelei femei era la Spitalul de urgen, c avea nevoie de ajutor medical, de nite calmante. Totui, am mai fcut o ncercare. Intrnd n altar, am luat o iconi a Maicii Domnului (copia celei din biseric) i, apropiindu-m cu mult bgare de seam, i-am pus iconia uor pe cap. Efectul a fost uimitor. Femeia nu numai c s-a linitit pe dat, dar, cznd n ge nunchi, a nceput s plng i s-i cear iertare. Dup Moliftele Sfntului Vasile i alte rugciuni de dezlegare, femeia mi-a spus, cu mare cutremur i lacrimi n ochi, c, atingnd chipul Maicii Domnului, a simit cum ceva ru i-a ieit din suflet, iar de pe ochi i s-a ridicat o cea grea, de neptruns altcumva. n acea clip, n biseric a intrat soul ei, speriat i plin de ngrijorare. S nu v spun ce bucu rie au trit amndoi i cum s-au mbriat. Parc se revedeau dup ani i ani de desprire. Maica Domnului fcuse cu ei o adevrat minune. Biruin a credin ei Printele Popescu tie prea bine ct de mare este fora i ajutorul Icoanei. Important e s vedem n ajutorul primit o pedagogie a lui Dumnezeu, o cale de ndreptare i de pocin. "Nu Icoana n sine

ne vindec i ne mplinete vrerea, ci credina. Nu Maica Domnului ne ridic din patul suferinei, ci Hristos. Preasfnta Fecioar mediaz pentru noi. E mam. E grijulie i plin de dragoste, chiar dac noi nu ne purtm tot timpul ca nite fii. Ea judec cu inima i de aceea vom avea mereu de la Ea sprijin i iertare. Sfinii Prini asemuiau pe Maica Domnului cu Marea Roie, cnd evreii mergeau n bejenie spre ara Sfnt. Maica ne scap de urmritori, de Faraon, dar numai dac izbim toiagul cu credin, asemenea lui Moise. Binele nu poate fi fcut cu fora. Se spune c o singur lacrim a Maicii Domnului poate schimba hotrrea lui Hristos n ceea ce ne privete. Ei bine, o singur lacrim de-a noastr poate nduioa sufletul de mam al Preacuratei. n crile sfinte gsim o poveste din Roma antic. E vorba de un rzboinic exilat i ne dreptit de rutatea oamenilor cetii. Venind cu oaste mare, a cucerit oraul i a vrut s se rzbune, trecnd prin sabie pe toi locuitorii. Degeaba i-au czut n genunchi i i-au adus ofrande, rzboinicul nu a vrut s-i ierte. S-a rzgndit abia cnd a zrit-o n mulime pe mama lui. Chipul ei plin de mil i de durere l-a nduplecat. S sperm c, la Judecat, Maica Domnului va fi n mulime, alturi de noi, p ctoii. Aa, avem o ndejde de mil, chiar i n ultima clip, cnd nimeni nu mai poate face nimic, cnd vom fi doar noi cu faptele noastre puse nainte.

Icoana fctoare de minuni a Maicii Domnului Lucrarea Icoanei fctoare de minuni nu obosete niciodat. Se ntmpl ca unii s uite ajutorul primit sau, cum zice printele, s se foloseasc de Dumnezeu pentru un interes imediat. Alii neleg mesajul divin i i schimb viaa. Pocindu-se, ncep s triasc ntru Hristos, n adevr i milostenie. Boala e dat cu un anumit scop. Vindecarea, la fel. Nu o dat s-a ntmplat ca n biseric s intre oameni venii din captul cellalt al rii, oameni care i mrturiseau p rintelui c au ajuns la Bucureti dintr-un ndemn inexplicabil. Foarte muli dintre ei avuseser un vis, cu date concrete. Unuia i-a aprut chipul Maicii Domnului i, spunndu-i: "Vino la mine, i-a dat adresa, strada i numrul. Altuia i se arta doar nfiarea bisericii, cu turle i grdin nverzit n fa. Trecnd pe strad, omul a recunoscut sfntul lca i a intrat. "O astfel de ntmplare te tulbur, zice printele. "Mult mai important ns e s nelegem mesajul. Cte sunt, minunile nu se fac pentru sntatea n sine, pe care oricum o pierdem spre btrnee. Minunile sunt pentru suflet, pentru vindecarea lui. Repet, suntem n mare greeal dac nu nelegem c nu Icoana Maicii Domnului vindec. Maica Domnului e doar o fereastr deschis spre dumnezeire. n asta const marele Ei dar. Zeci i sute de scrisori sosesc pe adresa bisericii. n unele, oamenii cer ajutor de rugciune. n altele, aduc prinos de mulumire. n cuvinte simple sau avntate, dar pline de sinceritate i uimire, ei povestesc despre ncercrile prin care au trecut. Spre bucuria printelui, foarte muli sunt tineri

pe care Maica Domnului i-a ajutat s ntemeieze o familie sau s reueasc la un important examen. "Legate de sntate sau de mplinirea unei dorine fr de amnare, minunile svrite la Icoana Preacuratei sunt grabnice i tulburtoare. Dintre toate ns, cea mai mare i fr egal este ntoarcerea la credin. Ca preot, am ntlnit n mai multe rnduri oameni cu inima nvrtoat, atei declarai i chiar prigonitori ai Bisericii, care veneau la spovedanie pentru prima oar n viaa lor. Brusc, voiau s triasc altfel i se ciau pentru toate pcatele fcute. ntoarcerea fiului risipitor e o fericire ce nu poate fi descris n cuvinte. E mai presus dect nvierea din mori. E nsi arvuna nemuririi.

Via a i Adormirea Maicii lui Dumnezeu

Fecioara ndurerat (Fresc basarabean, sec. 16) "ntr-un loc iubit De mers, merg pe jos. ntotdeauna. Fie c frmnt colbul drumurilor de ar, fie c sunt aliniai de-a lungul asfaltului, pasul este cel care le msoar distanele. Iar ele nu sunt scurte. Se trezesc odat cu soarele i se culc atunci cnd ultima gean de lumin se stinge. Merg aezat, zile ntregi. i cnt. Mai ales cnt. "Nu lsa Micu, s pierim pe cale, C noi suntem fiii lacrimilor tale. Acesta este rostul lor, al pelerinilor Prea Curatei. Sunt printre ultimii din Europa i printre puinii din lumea ntreag. Cltoresc la fel ca cei de acum o mie sau dou mii de ani. Nesmintii de vremurile nebune, neispitii de confortul zilelor noastre. De maini nu vor s tie. Le-ar risipi tihna. i ruga. Rnduiala pelerinajului lor ncepe cu cteva zile nainte de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Se strng la biseric. ntotdeauna. Apoi se roag mpreun cu preotul i cu ceilali credincioi. n cele din urm, satul i petrece. Cnd se ntorc acas, nu i mai recunoti. Prz nuirea Prea Sfintei cere jertf. i nviere. Sunt alii pentru c fie care renate n alt fel. Unii i gsesc linitea, alii tmduirea de vreun beteug, alii izbvirea de vreo npast. Dar nici unul nu mai e la fel. i schimb revederea cu Prea Curata. n Ardeal, alerg la ea cu sutele de mii. Mai ales la Nicula, acolo unde e icoana Maicii Domnului fctoare de minuni. Ajung la mnstire i ateapt praz nicul sub cerul liber. Nu se tulbur de ploaie, nu i alung frigul. Ocolesc btrna bisericu de lemn pe coate i pe genunchi. Cnt, se roag i ateapt. Mai ales ateapt. Pentru ei, Maica Domnului e prezent i vie - "O, Micu Sfnt, cu drag am venit / La Tine Micu, ntr-un loc iubit. Iar dac ai rbdare i credin, o ntlneti. La fel ca pe o rud plecat de acas. Pentru puin. Ct s schimbe o vorb n vecini.

Sfnta Ana cu Fecioara Maria - copil n brae Ca s ptrunzi n evlavia pelerinilor de la Nicula, Rohia sau din orice col al rii nchinat Micuei lui Dumnezeu trebuie s te apropii de Fecioara Maria. Lucru anevoie de mplinit, pentru c figura ei este sinonim cu smerenia. Cnd i se pare c ai ntrezrit-o, se risipete. E ca un abur, ca un fum de tmie care se ascunde n cer, ntr-o clip. Evangheliile nu ne spun foarte multe despre ea. A fost voia Domnului ca Maica Sa s rmn n umbr. Fiina cea mai delicat a acestui pmnt, cea care i-a dat trup lui Dumnezeu nsui, se cerea protejat, nvluit n discreie. Ca s aflm mai multe despre ea trebuie s iscodim Tradiia, acel mnunchi de istorii care s-au transmis prin viu grai, de la primii apostoli, prin sfinii prini, pn n zilele noastre. Ucenicii direci ai lui Iisus au cunoscut-o cel mai bine i i-au rmas aproape dup nviere. Au simit mereu n Ea vuietul Duhului Sfnt i prezena fierbinte i rscolitoare a lui Hristos, Fiul Ei i Fiul lui Dumnezeu. Ani de-a rndul i-a ajutat s-L neleag. A fost norul prin care au putut privi Soarele. O zmislire minunat S-a ntmplat acum 2000 de ani. Doi btrni nstrii, grei de ani i de credin, aveau un mare necaz. Dumnezeu nu le dduse urmai. n Israelul acelor timpuri acest fapt era privit ca un mare blestem, care venea asupra unei familii numai din pricina unor pcate grele. Dar, n ciuda vrstei, nici Ioachim i nici Ana nu i pierduser ndejdea. Viaa, cu necazurile i bucuriile ei, i oelise.

Intrarea n Biseric a Maicii Domnului De acum nu mai bgau de seam hulele vecinilor i nici faptul c tot satul i privea ca pe nite ciumai. Se obinuiser i tiau din lege c trebuie s i iubeti aproapele ca pe tine nsui. i atunci, cum s te mnii pe ceilali? Dar, ce era mai mi nunat la Ioachim i la Ana era ndejdea, acea virtute rar care i permite s crezi nelimitat. S te ndoieti de tot, dar nu de Dumnezeu. Aa se face c, dei grbovii, cu trupuri betege i mdulare topite de ani, aveau cre din c Domnul i va milui i le va da pn la urm un copil. Adesea, minunile Lui vin dup o ncercare aprig. n ea sufletul se clete i se deschide luminii. Aa s-a ntmplat i cu Ioachim. Ani de zile rbdase tcerea batjocoritoare i insultele preoilor. El,

omul de vaz, foarte nstrit i, altminteri, respectat, era luat n rs pentru c nu avea copii. Se obinuise cu umilina, i fcuse din ea pinea zilnic. Pn ntr-o zi... Era un praznic mare i toi evreii mergeau la templul din Ierusalim pentru a aduce jertfe. Ioachim a fost primul. ntotdeauna se grbea, covrit de vin, s aduc ispire pentru pcatele sale i pentru ale poporului. Dar n acea zi, preotul l-a certat. I-a spus s atepte. S se aeze la rnd i s vin ultimul, pentru c e un om pctos. i atunci ceva s-a rupt n ini ma lui. A fugit n deert i s-a jurat: "Nu voi cobor n casa mea dup mncare i butur, pn cnd Domnul i Dumnezeul meu nu se va uita la mine; pn atunci, rugciunea mi va ine de foame i de sete. Umilina lui Ioachim luase sfrit. Acum, cerea cu ndrzneal i cu credin, luptndu-se cu cerul, ca odinioar Iacob cu ngerul. Iar Domnului i-a plcut ndrzneala btrnului. L-a trimis pe Arhanghelul Gavriil la Ana, soia sa la fel de btrn ca el, i i-a vestit naterea unei copile. Dar nu a unui prunc obinuit, ci a unuia "prin care va veni mntuirea ntregii lumi. De aceea i-au pus numele Maria, care n limba aramaic nsemna "Lumintoarea. Via a la templu Pelerinaj la Mnstirea Nicula Maria era un copil obinuit. La doar trei ani, prinii au adus-o s slujeasc la templu, n cetele de fecioare care i ajutau pe preoi. Ioachim i Ana au crescut-o ca pe lumina ochilor. Era m plinirea vieii lor i bucuria btrneelor. Le-a fost greu s se despart de ea, dar se hotrser demult. Domnul le-o druise, Domnului i va sluji. Au adus-o la templul din Ierusalim n procesiune, cu fclii i cntri, consacrnd-o unei viei fr prihan. Maria era copilul unui miracol. n sufletul ei crud, Dumnezeu se imprimase ncet, ca o pecete n cear. Se nscuse din rugciune, aa c s-a obinuit repede cu viaa la templu. Tradiia ne spune c n rstimpul petrecut aici mintea i s-a unit cu inima. Aa a ajuns s ptrund taina Prea Sfintei Treimi i s fie curit de har pen tru a-L putea primi n pntece pe Fiul Tatlui. Aa a ajuns i la vrsta de 12 ani, cnd orice copil a lui Israel se cuvenea s fie mritat. Dar marele preot Zaharia, tatl Sfntului Ioan Boteztorul, tia c Ma ria are un destin aparte. O ocrotise de mic, nc de cnd prinii o aduseser la templu. Aa cum se obinuia n astfel de situaii, pentru a respecta rnduiala, dar i viaa consacrat, fecioarele erau logodite cu btrni care se ngrijeau de ele, tratndu-le mai degrab ca pe nite fiice dect ca pe soiile lor. Maria a fost ncredinat lui Iosif, un tmplar de 70 de ani, vduv i evlavios. ntruparea

Adormirea Maicii Domnului (Biserica din Vinga, Arad, sec. 18) Nu trecuse un an de cnd Iosif o luase pe Maria la el. Era dimineaa, n zori, n prima zi a sptmnii, cea n care, spune Legea, Domnul a "fcut cerul i pmntul. ntotdeauna, zorile o

prindeau n rugciune. La fel ca monahii de astzi, Maria priveghea ntreaga noapte. ntunericul i linitea i zvorau simurile i se putea retrage nluntru. Acolo gusta din dul ceaa rugciunii. Rmnea aa, pierit din ast lume, plecat cu sufletul n adncul luminii dumne zeieti. ntr-o astfel de stare, Arhanghelul Gavriil i-a vestit ntruparea. Dumnezeu nsui avea s-i plmdeasc din ea Trup, coborndu-se pe pmnt pentru a ne nla pe noi la cer. Clipa fusese vestit de veacuri de profei. O ateptau i pgnii, o presimeau i mai marii templului. Lumea avea s se schimbe, dar totul depindea de o copil smerit, de doar 12 ani, pierdut ntr-un sat din Israel. De deschiderea inimii ei atrna ntreaga omenire. Trebuia s-i lrgeasc sufletul, ca n el s ncap Dumnezeu nsui. i asta nu se putea fr o smerenie deplin. Pentru ca Dom nul s se aeze pe deplin n inima ta, trebuie s renuni la tine. Maria avea s fie din ce n ce mai puin fiica lui Ioachim i Ana, fecioara sfnt consacrat la templu. Va deveni din ce n ce mai mult Maica lui Iisus. Cel cruia I se rugase ntreaga via se zmislea n pntecele ei. Avea s-L nasc pe Dum nezeu nsui. Zidul de neptruns care nconjura dumnezeirea fusese strpuns. Maica lui Dumnezeu Omul-Dumnezeu s-a nscut ntr-o iesle din Bethleem. Ca s ne nvee umilina. Ani de zile a ascultat de btrnul Iosif, care l-a nvat s lucreze lemnul. i de Maria, care l-a nvat primele rugciuni.

Adormirea Maicii Domnului (Fresc basarabean) Maica Sa va fi fost nfricoat pentru c, dintre toi cei care triau n Nazareth, ea era singura care-i tia taina i i nelegea pe deplin menirea. Cnd Iisus a nceput s propovduiasc, iar mulimile erau uluite de minunile sale, ea nu s-a tulburat. Martor tcut i discret, a str btut colbul drumurilor laolalt cu gloata care voia semne. i semne li s-au dat. Tmduiri cum nu mai vzuse nimeni n Israel, eliberri npraznice de demoni, ba chiar i nvieri. Din ele, a lui Lazr i-a zguduit de toi, cci trupul ncepuse s putrezeasc, iar Iisus i-a ntins doar mna i l-a ridicat din mori. Pentru Maria a fost semnul c ptimirea Fiului ei se apropie. Viaa lui Dumnezeu ntrupat printre oameni era pe sfrite. A fost acolo. i atunci cnd grzile templului l-au ridicat din grdina Ghetsimani, i n clipa judecii, i a biciuirii, i atunci cnd l-au rstignit. Inima sa de mam s-a sfiat cu fiecare lovitur i a sngerat mai mult dect Iisus. Prin sufletul ei a trecut fiecare piron, strpungndu-i mdularele, sfiindu-i fiece gnd. A simit ca un cuit strigtele mulimii npdite de ur. tia c El ptimea pentru pcatele tuturor i tia c o va face pn la moarte. Dac nu ar fi fost puterea Duhului Sfnt, ar fi murit i ea pe Golgota. De durere i de amrciune. Romanii au ales crucea, instrumentul de tortur rezervat criminalilor. Un supliciu care batjocorea i ucidea n acelai timp. Fecioara Maria a stat la picioarele ei. Pn la capt. Zdrobit, umilit, hulit de farisei i de soldaii romani. Lng ea nu era dect Ioan. Ceilali apostoli se risipiser de fric. Petru, btrnul i neleptul pescar galileean, se lepdase, zicnd c nu-L cunoate pe Iisus.

Cnd Hristos i-a dat duhul, ea a tiut c nceputul este aproape. C moartea Lui se va preface n zorii unei alte viei. C Fiul ei e Dumnezeu ntrupat i nu poate s rmn intuit ntr-o groap. Dumnezeu fiind, avea s se ridice pentru a ne nla i pe noi la cer.

Nazaret, oraul n care a crescut Hristos De aceea, dup ce Iosif din Arimateea l-a aezat n mormntul spat n stnc, ea a refuzat s plece. Lacrimile i secaser i atepta cu ndejde revenirea Lui. i splase trupul de cu sear. Poate c atunci cnd au prvlit piatra peste intrarea mic i hd s-a ndoit pentru o clip. Doar o clip, vzndu-i trupul eapn, s-a ntrebat cum se va sfri totul. Apoi s-a linitit i s-a cufundat n rugciune. l va fi rugat s nvie din mori? Nu vom ti niciodat. Dar tim din povestirile apostolilor c Maica Domnului nu a prsit niciodat mormntul. A stat nemicat la intrarea lui. I-a rbdat pe legionarii trimii de Pilat, rani recrutai n Siria, care glumeau zgomotos i vorbeau murdar. A fost singura care a vzut nvierea. O atepta. Se pregtise pentru ea ntreaga via. De atunci au fost nedespriti. Ea i Fiul ei. Unii printr-o legtur de neptruns pentru ceilali oameni. Comunicnd prin gnd, nlnuii luntric, ntreptruni ca apele unui ru revrsat n mare. La nceput, apostolii au ezitat. Spre deosebire de Maria, ei au neles mult mai trziu. Se ateptau la un Mesia rzboinic i au crezut c Iisus va ntemeia mpria sa pe pmnt. Rstignirea i risipise i-i dezndjduise. A fost nevoie ca Hristos s li se arate de mai multe ori, risipindu-le ndoielile, mbrcndu-i cu har i bucurie. Maria a fost tot timpul cu ei. Dup nviere, Ioan a luat-o n casa sa. L-a nsoit n toate cl toriile, sprijinindu-l n propovduire. A fost martorul tcut al rspndirii Evangheliei. Nu a scris nimic. A tcut mult. i s-a rugat. Tot timpul. Toat strdania ei de dup nviere s-a revrsat n rug. La fel ca i n copilria petrecut n templu, adsta nopile n priveghere. Era firul care unea pmntul cu oceanul orbitor de lumin n care se retrsese Fiul ei. Parte din minunile svrite de apostoli i sau datorat. Adormirea De civa ani se ntorsese n Ierusalim. Poate c vrsta, de acum avea aproape 80 de ani, poate c dorul de locurile n care Fiul su ptimise i nviase, o fcuser s ia calea cetii sfinte, desprindu-se de Sfntul Apostol Ioan, pe care-l iubea ca pe un fiu i pe care-l nso ise mereu. Cetatea era la fel cum o lsase, doar c acum cretinii se rspndiser, i cu ei, i ura celorlali pentru Evanghelie. Adesea copiii ieeau seara ca s-i arunce cu pietre n ferestre, iar un grup de bezmetici a dorit ntr-o zi s-i dea foc casei.

Biserica Mormntul Fecioarei Maria construit de cruciai Dar Domnul o ocrotea, la fel ca ntotdeauna. l simea aproape, adnc mplntat n suflet, ca o suferin dulce. Nopile i le petrecea de multe ori n mormntul gol. Iosif din Arimateea l ngrijea cu evlavie i-l pstra deschis pentru pelerinii care veneau s se nchine. Se aeza pe lespedea rece, acolo unde sttuse Trupul Domnului. Clipele se fceau ceasuri, iar ceasurile zile. Cltorea ntre lumi, rpit de ntlnirile cu Fiul Ei. I se ruga din ce n ce mai puin pentru sine i din ce n ce mai mult pentru lume. Inima o durea pentru cei de un neam cu ea. Acum, i pgnii primeau vestea iubirii i se botezau, dar Israel se arta ndrtnic i cumplit, pornit pe ucideri cu pietre ale apostolilor, de parc nvtura lor ar fi adus iadul pe pmnt. Mai cu seam asta o ntrista. i-ar fi dorit s-i schimbe pe evlavioii care mergeau zilnic la templu, pentru a aduce jertfe. tia ns c nu va reui. C va pleca din aceast lume fr s vad Ierusalimul convertit la nvtura Evangheliei. Din zi n zi, simea cum puterile trupului o pr sesc. n inim, iubirea-i cretea nestingherit, dimpreun cu lumina celeilalte lumi. Uneori, dup ceasuri de rugciune, se ntreba dac se va mai ntoarce n trup. i de fiecare dat, dragostea de oameni o fcea s revin. Pn ntr-o zi... L-a vzut aievea, la fel ca n dimineaa Buneivestiri. Arhanghelul Gavriil sttea n faa ei surztor i senin, cu chipul strlucind de lumina de dincolo. A tiut din clipa n care a pri vit-o n ochi. "Fiul i Domnul tu te cheam. i poruncete s lai aceast lume i s urci n slaele cereti, ca s fii alturi de El n viaa venic i fr sfrit! Apoi a pie rit. A lsat n urm o ramur de finic. O mrturie a faptului c nu fusese o nluc. Avea mireasma raiului. Prea Sfnta a strns-o n mn i I-a mul umit. Avea s plece, lsnd n urm ocea nul de ur care o nconjura. tia ns c nu se va despri n veci de ucenicii Lui. C le va fi cluz spre Fiul ei. S-a rugat lui Hristos ca apostolii s afle de plecarea-i spre lumin. S vin s-i privegheze drumul. An de an se ntlneau la Ierusalim, ca s prznuiasc nvierea. Se strngeau la mormnt i cntau psalmi, dup care svreau frngerea Pinii. Acum avea s-i vad din nou. A plecat n Muntele Mslinilor ca s se roage. Nu tie cum au aprut. Pe rnd, ca venii din cer. Mai nti Ioan, apoi Petru, Andrei i toi ceilali. Erau trai la fa i triti. tiau pentru ce-i adusese Domnul n Ierusalim. Era ultima ntrevedere. Fecioara Maria le fusese i mam, i povuitor. n rstimpul scurs de la nviere, le desluise nvturile Fiului ei, i ndem nase la propovduire, mbrbtndu-i n prigoane, linitindu-i atunci cnd se tulburau de cerbicia oame nilor. Dar, mai presus de toate, prin ea simeau c-L au alturi pe Iisus. Aa mic i grbovit de ani, Maica era o vpaie. Ardea clip de clip. Lng ea, rugciunea era o continu vlvtaie. Harul se scurgea din fptura-i plpnd i prin gura sa, mai mult dect prin a oricruia, mai mult dect prin a lui Petru,

Verhovnicul, sau prin a lui Ioan, Bogoslovul, vorbea chiar El. Acum se simeau orfani, prsii, singuri. Maria le-a vorbit ca de obicei. I-a mbrbtat, i-a dojenit. Pentru ce propovduiau nvierea, dac se ntristau n faa morii? tiau doar c faa-i hd fusese nimicit de Domnul pe Cruce?! i atunci?

Interior al Bisericii Mormntului Fecioarei Maria Au tmiat ntreaga cas i au cntat psalmi. Mi cua s-a cufundat n rugciune. O lumin difuz, de o frumusee nespus, plutea deasupra trupului ei. Prea c doarme. Atunci s-a ntmplat. n casa devenit nencptoare au nceput s ntrezreasc figuri. Erau diafane i discrete, ca un abur. Nu toi le puteau zri. Pe multe nici nu le recunoteau. Erau prooroci, tre cui demult la Domnul, drepi ai poporului lui Israel, i ngeri venii din cer s petreac sufletul Prea Cura tei Fecioare. La sfrit, cnd sosise clipa, s-a artat chiar Hristos. Dar nu aa cum l tiau. Doar Petru, Iacov i Ioan l mai vzuser astfel pe Muntele Taborului. Acum era luminos ca un fulger i blnd. Le-a spus "Pace vou!, apoi le-a fgduit c Maica Sa i va pomeni mereu n rugciuni i va revrsa har peste toi cei care o vor chema n ajutor. ngerii au nceput s cnte i asupra casei s-au revrsat miresme. Cnd lumina s-a risipit, au zrit trupul nensufleit al Micuei. Zmbea ca i cum ar fi dormit i, dac nu ar fi fost rnduiala ngroprii, le-ar fi fost team s-l n chid n pereii reci ai mormntului. Petru i Pavel s-au ncumetat s-l ridice. Au intrat n mormnt cu Ioan n frunte, care tmia. Cnd au prvlit piatra peste intrare, n inimile tuturor a ncolit o bucurie stranie. Se ntristau de plecarea ei, dar dra de har pe care o lsase n urm le covrea ntristarea. Au petrecut n cntri i privegheri timp de trei zile. Lipsea doar Toma, cel care se ndoise de nvierea Domnului. ntr-un trziu, a venit i el. Era a treia de zi de cnd Fecioara Maria trecuse dincolo. Mormntul fusese pecetluit i s-au mirat foarte cnd el le-a cerut s-l redeschid. Mhnit c nu o prinsese n via, dorea s-i dea srutarea de pe urm. Petru, ca s-i ostoiasc durerea, a ncuviinat. Dar, cnd au dat la o parte piatra, nu au gsit nluntru dect giulgiurile ngroprii. Trupul Mariei, cel din care Dumnezeu i luase carne i snge, nu mai era. Se mutase la cer. Peregrini prin lumina Mariei

Foto: George Crsnean (2) Cnd zorile se ridic peste Mnstirea Nicula, ai impresia c te afli n cer. O cea deas st peste vile adnci, iar vltucii nu urc vrful de deal pe care e aezat bisericua. Oamenii care continu s vin ies din nori i privesc mirai la revrsarea de lumin. E diminea. Cei care au ajuns de cu sear au privegheat. Toat noaptea. Valea a rsunat de cntrile lor, ca nite suspine venite din negura vremurilor. Au plns-o pe Micua lor drag, i-au cerut iertare i au chemat-o s

vin. S li se arate. S-i bucure. Peste cteva ceasuri, va s nceap liturghia praznicului Adormirii Maicii Domnului. Acelai ritual pe care Iisus l-a svrit cu apostolii nainte de Rstignire frngerea Pinii devenite Trup. Cnd preoii dau semn, mulimea ncepe s freamte. Un murmur ca de nceput de furtun rzbate pn la altar. Apoi cntarea ncepe. Mai nti ca un susur lin, apoi, din ce n ce mai puternic, nvalnic, revrsat, victorioas. "Roag-te, Micu, pentru-al tu popor, Care strig-ntruna pentru ajutor. Maic Preacurat, roag-te mereu Pentru lumea-ntreag, pentru neamul tu.

"Minunile din ara Zarandului

Sgeata lui Dumnezeu. L-a intuit pe veci i pe printele Arsenie Boca * n stnga drumului ce urc prin aria verii de la Deva, prin ara Moilor, ctre Oradea, se ntinde binecuvntata ar a Zarandului. Binecuvntat de dou ori: pentru c e nespus de bogat i de frumoas, locuit de oameni harnici i credincioi, i pentru c n ea s-a nscut Sfntul Ardealului, Arsenie Boca. Poate prea o exagerare, dar cnd urci potecile c rate pe dealurile fierbin i, pentru a ajunge la bisericile de lemn nl ate pe culmile lor, adevrate minuni ale geniului creator popular, n elegi c numai astfel de locuri vechi i curat romneti puteau s nasc oameni sgetai de credin i de Hristos, precum Arsenie Boca. n Zarand, mo ii au sufletul precum chipul bisericilor pe care le-au nl at * Biserica-suli din Ciungani Ca s ajungi la biserica zrndenilor din Ciungani trebuie s urci. Stenii i amintesc i acum c la nceput au vrut s o aeze ntr-o vale, la rspntie de drumuri. Dar Domnul rnduise altfel. S-a ntmplat ntr-o noapte. A doua zi aveau s purcead la lucru. Se sfinise locul viitoarei biserici, iar lemnele erau gtite de mult, aezate cumini, doar s fie nchegate de meteri. Atunci a venit o suflare nprasnic de vnt, iar brnele au fost aruncate pe vrful unui deal. Totul s-a ntmplat nespus de repede. Minunea i-a uimit pe credincioii din Ciungani. Pn astzi ei cred c trei ngeri au venit din cer i, la adpostul ntunericului, au strmutat lemnul pentru biseric. Stenii au tiut c, de acum, nu au alt cale. i au ridicat lcaul chiar n vrful dealului. Acolo unde l-a ales Dumnezeu. Un loc sfnt. Toate acestea s-au petrecut n urm cu patru veacuri. Dar oamenii nu au uitat. Nu aveau cum, cci merg la biseric n fiecare duminic, urcnd malul abrupt i ostenindu-se la fiecare pas. Un urcu istovitor, care te rupe de lume i te nchide n cer.

Pasrea sufletului strjuiete toate crucile din cimitirul bisericii Ca s te poi nchina i s prinzi drag de rugciune trebuie s te osteneti. S mboldeti trupul i s-l sileti s dea jertf duhului. Drumul trece prin cimitir. Te nchini n faa crucilor care rd n soare, ncununate de flori, cruci ale nvierii, n faa crora mi pare c moartea nu are nici o putere. Zrndenii i-au pstrat ceva din voioia de a trece n lumea de dincolo a strmoilor lor, dacii. De aceea, mormintele sunt necate n verdea, iar n vrful fiecrei cruci e sculptat o pasre. Pasrea sufletului! Ei cred c sufletul omului zboar din trup atunci cnd i vine sfritul i se nal apoi n vzduh, trecnd n lumea de dincolo n flfit de aripi... Cnd ajungi sus, la biseric, sus, deasupra satului, i parc i a norilor, poi n sfrit s nelegi miracolul svrit de cei trei ngeri. i rostul lui. Ai ajuns n punctul n care cerul se unete cu pmntul. Turla zvelt a bisericii nu se oprete aici. Se avnt mai departe i se pierde n vzduh. La cei 14 metri, e cea mai nalt din tot Zarandul. i, din vrful dealului, mi pare cea mai nalt din lume. Biserica-potir din Czneti Dac bisericua din Ciungani a fost aezat de ngeri n vrful unui deal, sgetnd cerul, cea de la Czneti e ntr-un cu de culmi.

Biserica dintre lunci St acolo, smerit i btrn, aezat n lunca a dou vi - Crioaia i Cer boaia, ca ntr-un potir de verdea, ateptnd s te cobori pn la ea. Intrarea e strjuit de cruci. Mai mari i mai mici, cu nflorituri s pate miestrit n lemn, ele au fost btute direct pe pereii bisericuei, spre aducere aminte. Fiecare cruce e un suflet. Un suflet de romn care a pierit pentru ar n rzboi. Trupurile lor sunt departe, mistuite n pmnt strin,

acolo unde au czut cu arma n mn. Cei de acas i-au plns i i-au prohodit, le-au gtit cele pentru venicie, dar mormnt nu le-au mai spat. Pentru c nu aveau ce trup s ngroape. Aa c iau nvenicit pe zidurile bisericii. Ca s ne aducem aminte de ei. S nu-i uitm i s-i pomenim mereu n slujbe i rugciuni. Unii dintre ei au lsat n urm o fotografie. Roas de vremuri, splat de soare, e unicul semn c au trecut pe aici. Un semn pe care cei dragi l-au prins de cruce. Te privesc, tineri i ncreztori n via, nainte de a pleca la rzboi. Oameni care au jertfit totul pentru ara lor. Fr declaraii nfocate, fr s fac prea mult caz de sacrificiul lor. Cnd am avut nevoie de moartea lor, au murit. Vremurile de astzi nu mai vor s tie de astfel de gesturi supreme. Att mai ru pentru vremuri! Ca s treci pragul bisericii din Czneti, trebuie s te apleci. Ua mic te cheam s lai mndria afar. S fii ca Iisus. Simplu. Neprefcut. Umil. nuntru, n cochilia de lemn btrn, mintea i se adun i se smerete. Plutete o mireasm delicat de tmie. A intrat timp de veacuri n brne, s-a impregnat n scoarele vechi i acum i se strecoar n plmni, ca o amintire a miresmelor raiului. E semnul sfineniei. i al veacurilor. Lcaul are aproape patru sute de ani.

Splendoare n iarb Timp n care pe altarul lui s-a slujit nentrerupt. Pictura are aproape dou sute de ani. St scris - "Aceast biseric s-au zugrvit n zilele nlatului mprat Francisc, cu cheltuiala satului, n anul 1828, zugrav Ioan, paroh Fear Iosif, Fear Iovat, Fear Simu chitor, crsnic Rafila Avram. Chipuri blnde, de o simplitate copilreasc, te urmresc de pe bolt. Era stilul de a picta al ranilor romni. Un stil curat i simplu. Direct. Un stil care l aduce pe Dumnezeu foarte aproape, ct s-l atingi cu mna. Un stil care-L mbrac pe pruncul Iisus cu ie i iari, la fel ca pe copiii satului. Pentru ei, pentru moii notri, Domnul putea fi un btrn care se plimba agale cu Sfntul Petru pe ulie, rostuind lumea i ferind-o de pcat. Cine tie dac nu e adevrat?! Cltor prin ara Zarandului, mi pare c de cteva ori mi-a ieit i mie Domnul n cale. Dar, orean complicat i scoros, nu i-am neles graiul. Era prea curat.

Amintirile Maicii Glicheria

Maica Glicheria, tnr monahie Pe urmele Printelui Arsenie Boca La Sibiu i n satele din mprejurimile sale nc triesc ucenici ai Printelui Arsenie Boca. Dup o via nchinat lui Dumnezeu, tinerii care acum 65-70 de ani ascultau predicile fierbini ale duhovnicului de la Smbta, ateapt smerii ntlnirea cu Mirele Ceresc. La Ocna Sibiului, localitate cutat mai ales pentru lacurile sale srate, am cunoscut-o, cu sprijinul printelui Ioan Sofonea, pe Maica Glicheria. La 87 de ani, triete retras n urbea sa natal, susinut de Adela, o sor duhovniceasc. S-a nscut pe 19 iulie 1925 la Ocna, ntr-o familie cu zece copii. Prinii si, Savu i Maria Curtean, oameni cu frica lui Dumnezeu, care triau din creterea animalelor i cultivarea pmntului, au botezat-o cu numele Maicii Domnului: Maria. Bun, evlavioas i inteligent - aa cum a caracterizat-o Printele Arsenie -, Maica Glicheria are n glasul su hotrrea celui care a ndrumat-o spre clugrie. O ntlnire pentru o via n vremea copilriei mele - povestete Maica Glicheria - era aici, la Ocna, un printe pe nume Roca. Duminic dimineaa mergeam la coal, s facem gimnastic, i-apoi veneam, aezai pe dou rnduri, la biseric. Pe mine m-a pus s am grij de rndul fetelor, ca nu cumva s plece i s nu vin la slujb vreuna dintre ele. n biseric, Printele Roca ne punea pe fete n stnga i pe biei n dreapta. Cnd eram n clasa a 7-a, a venit la Ocna un preot nou, Miron Mihilescu, ca s slujeasc, s l cunoasc oamenii i s-l aleag ca preot n sat. Ocna are trei biserici ortodoxe, mai multe parohii i una era vacant. in minte ca azi: n ziua cnd a venit Printele Mihilescu, era mpreun cu Printele Roca i i-am ntlnit n curtea bisericii. Le-am srutat mna cu smerenie.

Maria i Savu Curtean, prinii Maicii Glicheria Atunci Printele Roca a zis cu entuziasm: - Asta-i fata noastr! Mam-sa ne face pine i bobolo. Ea ne-aduce pine i bo bolo i lapte, pe gratis! Tat-su ne lucr locurile i ne-aduce lemne din pdure. Pe gratis! Tata era un om foarte bun. Numai cu draga tatlui i draga tuului mi vorbea. Mama, la fel, mi spunea cruciu mumii, cruciule. Odat, cnd veneam de la casa noastr, de pe strada mic i mergeam la sora mea mai mare, la lia Paraschiva, m-am ntlnit pe drum cu p rintele Mihilescu i el mi-a zis: "Cnd te duci acas, ntreab-i pe mam-ta i pe tat-tu dac nu te las s vii s stai la noi, pn ne gsim o servitoare. Pe Ana n-o mai putem ine. Am aflat mai trziu c Ana venea seara acas cu biei, care o ineau de vorb la poart, i n-avea grij de copiii printelui, aa cum

s-ar fi cuvenit. M-am dus acas i am zis mamei care e dorina printelui Mihi lescu: "Eu te las, draga mamii, da' du-te i-ntreab i pe tat-tu. Tata fcea ltura la porci ntr-o gleat, n curte. "Te duci, a zis tata, "da' fr bani, pn i gsete o servitoare. De la 14 ani i pn la 22 de ani, cnd m-am dus la mnstire, am stat la dnii, la familia preotului Miron Mihilescu. i odat, s fi fost prin 1943-44, la Printele Miron Mihilescu a venit Printele Arsenie Boca. Se cunoteau din timpul studiilor la Academia Teologic "Andreian din Sibiu. Erau prieteni. Doamna preoteas m-a rugat s calc cearafuri, s mbrac pernele i s fac patul pe care urma s doarm Printele Arsenie. Credei c-a putut s doarm?! A ezut toat noaptea pe un scaun. S-a umplut camera de oameni. Era plin gangul, i chiar i n strad ateptau oamenii la rnd, ca s poat vorbi cu Printele Arsenie. Fiecare voia s-i spun necazurile, s primeasc un sfat. Trziu, dup ce a plecat toat lumea, a venit n buctrie, ca s se spele la chiuvet. i atunci i-am zis: - Printe, eu vreau s m duc la mnstire. - Dar prinii ti vor s te lase? - Da. - Mai vii pe la Smbta i-api mai stm de vorb. Bine? - Da, Printe. S-a splat i a plecat. i de atunci am nceput s merg la Smbta, la Mns tirea Brncoveanu, doar doar mi va zice ntr-o zi c e timpul s plec la mnstire. Vztor cu duhul ntr-o duminic am plecat de la Ocna, mpreun cu preotul Miron Mihilescu, la Mnstirea Brncoveanu. De la gara Smbta se mergea pe jos vreo 15 km. Pe drum, ne-a ajuns din urm o cru plin de oameni. i ei mergeau la mnstire. Cel care mna caii a zis: "Hai sus n cru!. Noi i-am zis c nu mai e loc, dar el a rspuns: "Dac-i loc n suflet, este i n cru. Cu greu neam suit. Stteau oamenii i cte unul n poala celuilalt. Dar ce bucurie era s mergi cntnd la m nstire!

Maica Glicheria la 87 de ani Sfnta Liturghie se fcea afar. Curtea era plin de oameni. nc nu era fcut altarul din pdure. La sfritul slujbei, Printele Arsenie a nceput predica spunnd: "Iubii credincioi.... Deodat, a nceput o ploaie mare, care ne-a udat pe toi pn la piele. Printele ne-a zis: "Nu v speriai, c Acela care v ud v i usuc. i a continuat predica. Toi am ascultat cu mare atenie. A cuvntat mult i, n timp ce vorbea, Dumnezeu a dat un soare att de puternic, nct pe cnd Printele a terminat predica, eram toi uscai, de parc n-ar fi fost nici o ploaie. Maica Glicheria la 87 de ani Altdat, m-am dus singur la Mnstirea Brncoveanu. S-a fcut priveghere afar, la altarul din pdure. A doua zi era un praznic mare. i dup slujb, noap tea, pe la ora 2, m-am aezat pe iarb,

cu sacoa sub cap, ca s m odihnesc. Erau mai muli oameni pe lng mi ne. Era ntuneric. Mnstirea nu avea curent electric. Deodat, aud o voce, departe: - Cineva de la Ocna Sibiului?!... Cineva de la Ocna Sibiului!... M gndeam: Oare cine strig?... Pe mine s m caute?... Era Printele Arsenie care se apropia, mergnd peste lume, peste cei culcai pe iarb, cum trec preoii cu Sfintele Daruri, peste oameni i haine, n locurile unde se ine acest obicei. Aud iar: - Cineva de la Ocna Sibiului?!... Cnd a ajuns aproape de mine, am zis: - Eu! Eu s din Ocna. - Hai!... Scoal-te de acolo! Tu ai ap la plmni. Du-te acolo, n op! M-am dus n opron, unde mai erau vreo ase femei. Pe ntuneric, de la distan, a tiut c am ap la plmni i c sunt de la Ocna Sibiului!... ntre attea sute de oameni care erau acolo, pe jos! i a venit s m trimit n opron, ca nu cumva s m mbolnvesc mai ru. coal i clugrie n vara lui 1947, m-am dus iar la Smbta, cu printele Miron Mihilescu. Tot la o srbtoare mare. i atunci, noaptea, dup priveghere, ne-a mprit Printele Arsenie. 32 de persoane se spovedesc la cutare preot, 32 la alt preot, 32 la alt preot. Pe ntuneric a fost aceast mpreal. Mam dus i eu ntr-o cmru. Stteam i gndeam: mi vine rndul ultima, c nti intrau la spovedit oamenii mai n vrst. i numa' ce vine Printele Mihilescu i-mi spune: "Hai, c te cheam Printele Arsenie!. M-am dus. Printele edea pe o banc lng chilia dnsului, la streia veche. - Ia loc, mi-a zis. Am ezut pe banc lng Sfinia sa. - Printe, eu vreau s m duc la mnstire, i-am spus din nou. - Prinii vor s te lase? m-a ntrebat, nu cumva ei s nu fie de acord. - Da, Printe. M las. - Te duci pe data de 23 august, la Mnstirea Bistria de Vlcea. Acolo faci i coal, i clugrie. Maica Gli?cheria, alturi de ucenica Adela (st.), preotul Ioan Sofronea i preoteasa Aurelia Sofronea - Printe, eu vreau s merg pentru clugrie. Nu cumva dac nu tiu ceva la coal, dac nu nv bine, s m dea afar. - Da, m, da' acolo faci i coal, i clugrie! - a zis zmbind, dar cu hotrre. ntr-adevr, acolo se fcea i liceul, i seminarul. La 22 de ani, am plecat la mnstire. Era n 1947. Liceul i seminarul l fceam la Mnstirea Hurezi. La Mnstirea Bistria erau peste 700 de suflete: clugrie, surori de mnstire, eleve. Cam 400 dintre ele erau orfane sau prsite de prini, din pruncie. Mamele veneau i le lsau noaptea, la poarta mnstirii, cu un bilet n scutece. Cnd am ajuns eu acolo, unele dintre acestea erau deja clugrie la mnstire. in minte c era o fat demonizat. Maica Olga Gologan, sta rea Mnstirii Bistria - Mama Olga, cum i spuneam noi - ne-a zis: - Dac o vedei cum cade prin curte i face spume, s-o prindei de deget, s strngei tare i s v rugai la Dumnezeu, s zicei Tatl nostru, ca s-i revin. La Bistria, fceam cu rndul, cu sptmna, la buctrie. Se coceau 9 cuptoare de pine n 24 de

ore. Se fceau i 32 de mmligi n tuci. Tuciul era ct roata carului. Curgeau apele pe noi. Smbta ieeam din aceast slujire i intra alt serie. Dup 4-5 ani de la venirea n mnstire, am fost clugrit. Atunci au venit i alte patru tinere. Acestea studiaser Teologia la Sibiu. Au vrut s se clugreasc i Printele Arsenie le-a trimis la Mnstirea Bistria de Vlcea, unde urmau s fie i profesoare la Semi narul Monahal. Eram 16 persoane pe list pentru a ne clugri, dar a fost amnat tunderea noastr o sptmn i au fost clugrite mai nti aceste patru fete, cu numele: Timoteia, Apolinaria, Paisia i Heruvima. Timoteia a trit 104 ani. Dup o sptmn, am fost clugrit i eu, cu numele Glicheria. O conducere pentru pcatele noastre Nu departe de Mnstirea Hurezi e Schitul "Sfntul tefan. Biserica schitului era veche, afumat, prsit. Un credincios din Constana, care a venit i a rmas acolo, a fcut curenie, a splat pereii bisericii, a fcut de jur-mprejur ziduri groase de piatr, chilii, buctrie i baie. i o camer mare, unde se lucrau covoare la gherghef, la rzboiul de esut. Am fcut acolo un covor de ln cu culori naturale, aa cum e oaia: alb, neagr, maro, gri. La Piteti se duceau covoarele. i ntr-o zi, m-a ntrebat Mama Olga: - Tu ai fcut covorul cu culori naturale? - Da.

Printele Arsenie Boca, n anii petrecui la Mnstirea Smbta - Trebuie s te duci la Piteti. Eu tremuram toat. Dac n-am fcut bine vreo floricic i m pedepsesc? Cnd colo, mi-au dat o diplom, 200 de lei i o insign, ca premiu. Btrnului care ajutase la restaurarea schitului, noi i spuneam Tataia. Locuia i el la schit, ntr-o camer. Maica stare de la Horezu, Mihaela Ghioiu, ucenic a Printelui Arsenie, m-a dus s stau la Schitul "Sfntul tefan i s am grij de el, dei eu la nceput nu prea voiam. La patru pai de schit e pdurea, i ca s mergi de la schit la Mnstirea Hurezi trebuie s treci peste un ru, pe o punte ngust ct o scndur. Mi-era cam fric, dar am fcut ascultare. A venit cu mine i Maria Tav, o alt maic. ntr-o zi, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, n anii '50, a venit la schit un securist ori miliian, mbrcat civil. Era cu un copil. I-am deschis i s-a uitat n biseric. A vzut c sunt splai pereii, c e curat. Erau covoare frumoase pe jos. Cnd a ieit din biseric m-a ntrebat: - Ce zicei dumneavoastr despre conducerea rii?

- Dac-i bun, e pentru mntuirea noastr. Iar dac-i rea, e pentru pcatele noastre, am rspuns eu. Dup ce a plecat, m-am dus la maica stare i i-am povestit. - Vai, maic, da' cum te-a luminat Dumnezeu s tii s-i spui aa!? - a zis bucuroas Maica Mihaela. Ajutorul sfin ilor n perioada ct am fost la mnstire, am avut timp de cteva zile cangren la un picior. Mergeam n grdin peste prleaz, cu bania cu cartofi. Era toamn, era frig, aveam ciorapi de ln i mi sau tot frecat pn cnd mi s-a fcut o bicu. i m durea. Mi s-a nvineit piciorul de jos pn sus. Trei dintre fetele gsite la poarta mnstirii ajunseser doctorie. i i-au zis mamei Olga c trebuie s merg la Cluj, ori la Trgu-Mure sau la Bucureti, c am cangren. Mi-au zis maicile s m duc la Mama Olga, s-mi dea bilet de voie. Da' ce - am zis eu - s-mi taie piciorul!? Noi l avem aici pe Sfntul Grigorie Decapolitul! La Mnstirea Bistria de Vlcea sunt moatele Sfntului Grigorie Decapolitul.

Pelerinaj la mormntul printelui Arsenie Boca, sub soarele fierbinte al acestei veri M-au dus la infirmerie. A doua zi era prznuit Sfntul Ierarh Spiridon, pe 12 decembrie. Toat lumea era la priveghere. Eu, la infirmerie, singur, am citit Acatistele Maicii Domnului, al Sfntului Spiridon i al Sfntului Grigorie Decapolitul. i, dup c teva zile, m-am dat jos din pat i m-am dus la mas, la amiaz. Doctoriele s-au minunat: "Vai, da' cum te-ai fcut bine?!... Uite aa, m-au ajutat Maica Domnului, Sfntul Grigorie, Sfntul Spiridon. i m-am dus la biseric. i maica crsnic m-a rugat s-o ajut s curee n altar, unde vrsase puin ulei. Am curat pe jos i am frecat podeaua din ntreaga biseric. i e mare biserica de la Mnstirea Bistria! Am dat slav lui Dumnezeu i, dup dou sptmni, n-am mai tiut care e piciorul bolnav. S cerem mereu ajutorul sfinilor. Nu degeaba a spus Printele Arsenie c din lumea de dincolo, din mpria Cereasc, ne va ajuta mai mult. Atia oameni cer ajutorul Printelui Arsenie, merg n pelerinaj la mormntul su de la Prislop, la Smbta, la Drgnescu, i rugciunile lor sunt auzite. S ne rugm lui Dumnezeu, Preasfintei Nsctoare-de-Dumnezeu i Sfinilor cu credin i cu dragoste. i ce e mai bun pentru noi vom primi, c Domnul Iisus Hris tos ne nva: "Toate cte vei cere, rugndu-v cu credin, vei primi. (Matei 21, 22)" Doisprezece brbai m-au cerut n cstorie, nainte de a merge la mnstire i unul dup ce am venit de la mnstire. Toi s mori. Aa c tot vduv a fi fost i dac m mritam. N-am vrut s m mrit cu nici unul. Nici cel puin s-l las s m srute. Unul dintre cei care m ceruser nainte de-a merge la mnstire, de aici din Ocna, de-acum cstorit, cu copii - trecuser muli ani - m ntlnete ntr-o zi i-mi spune c-l doare piciorul i c-a rugat-o pe fiic-sa s-l duc la spital, la Sibiu. I-am zis: "M, s nu-i lai s-i taie piciorul. Eu am avut cangren, m-am rugat Sfinilor i m-am vindecat. S-a dus la spital, dup dou sptmni i-au tiat piciorul i dup alte cinci-ase sptmni a murit. Monah n mijlocul lumii

La nceputul anului 1960, ne-a dat afar din mnstire, n urma decretului 410.

Altarul de var V dai seama, mii de clugri i de clugrie au rmas pe drumuri! Printele Arsenie fusese i el scos, fr nici un motiv, din mnstire, n 1959, i i se interzisese s slujeasc i s poarte hainele preoeti. Cine a trit ani buni la mnstire, unde a dus o via curat, cu slujbe, rugciune, spovedanie i cuminecare, tie ct de greu e s te ntorci n lume. Domnul Hristos a spus ucenicilor si: "Dac m-au prigonit pe Mine, i pe voi v vor prigoni. (Ioan 15, 20) Cu referire la acei ani ai ateismului i cred c i la vremurile de acum, Prin tele Arsenie spune ntr-o predic: "ntruparea lui Iisus n istorie nsemneaz mprirea istoriei n dou: cea dinainte de Hristos i cea de dup Hristos. n istoria dup Hristos se ivete nc o desprire: cea mpotriva lui Hristos. Acetia sunt anii de sminteal, despre care zice Iisus c i acetia trebuie s vin. De la mnstire am venit aici, la Ocna, dar nu te lsau acas, ca s duci o via de monah n mij locul lumii, s stai retras undeva, ci te obligau s te angajezi la ora. Eu am lucrat la Sibiu. Mai nti am fost angajat la "mbrcmintea, n Piaa 6 Martie - cum se numea atunci -, ca s cos haine. i duminica uneori, i de Pati, trebuia s coi. Trei zile i trei nopi am stat odat acolo, de s-a speriat mama, c-a venit la Sibiu i-a vzut c nu-s acas. M-a cutat la serviciu i mi-a zis plngnd: "Draga mamii, am venit de ieri diminea i, cnd am vzut c nici n noaptea asta n-ai venit, am crezut c i s-a n tmplat ceva. M-a angajat apoi fratele meu la Fabrica "13 Decembrie. Am avut grij i de Biserica "Dintre brazi din Sibiu, unde era printele Gherghel. La Ocna, Printele Miron Mihilescu fcea Sfnta Liturghie n fiecare diminea. Cnd puteam, mergeam s ne cuminecm cu Trupul i Sngele Domnului. Eram odat mpreun cu o alt maic. i ea fusese la mnstire i era atunci, la fel ca mine, alungat n lume. Ne-am dus n gar la Sibiu, ca s lum trenul ctre Ocna. S mergem la biseric, s ne mprtim. n gar, l-am zrit pe Printele Arsenie, n dreptul ultimului ghieu. i luase bilet de tren i sttea retras. Ne-am apropiat de Sfinia sa i, de la distan, ne-a zis: "Fr gesturi, fr gesturi!.

Mnstirea Smbta / Foto: Horia urcanu Adic, fr s-i cerem blagoslovenie i s-i srutm mna. A tiut c am fost la mnstire, c suntem clugrie, chiar dac nu mai eram mbrcate n haine monahale.

- Vrei s-mi spunei ceva? - ne-a ntrebat Printele. - Da. - Haidei acolo, unde se vnd ziare. - Printe, am fost la mnstire i am plecat cu decretul i ne e tare greu. Ne-am plns fiecare de acest mare necaz. Dar n-am apucat s vorbim mult, c ne-a zis: - M, mie-mi vine trenul, c eu merg la Fgra. Da' fr gesturi. Am neles c nu voia s atrag atenia asupra sa. S-a urcat n tren. A deschis geamul i pn dincolo de pod ne-a tot fcut cu mna. i i-am fcut i noi cu mna. i ne-am simit mngiate. Din 1968, am tot fost la Drgnescu, unde Printele Arsenie a pictat biserica satului, ca s-l vd i s m ntresc duhovnicete. Am fost martor la multe discuii pe care le-a avut Printele cu oamenii care-l cutau pentru a scpa de necazurile lor. Spunea Printele: "Necazul, piedicile sau ncercrile sunt puse ca s le trecem, iar nu ca s ne oprim sau s ne ntoarcem pgubai. ncer crile de tot felul sunt binecuvntate de Dumnezeu i trimise oamenilor cu rostul ca din pri lejul lor s ne ntlnim cu El, cci de la El primim puterea neobinuit, care ntoarce necazul n bucurie.

Puterea rugciunii

ase "minuni Micu a lui Dumnezeu Sunt ani de zile de cnd un gnd m ndeamn mereu: scrie, arat ct bine i-a fcut Dumnezeu! Am ezitat, pentru c experienele personale nu pot fi im puse drept legi pentru toi. Dar cnd e vorba de sntate, e mare pcat s ii binele doar pentru tine, cnd el le-ar putea fi i altora de folos. Mai ales, cnd el trece prin rugciune i prin mila lui Dumnezeu. Gndul acesta de pe urm a inut, i aa m-am hotrt s atern pe hrtie cteva din vindecrile miraculoase prin care am trecut. Acum 35 de ani am fcut o infecie puternic la rinichi (colibaciloz). Se fcuse n rinichi un miceliu (dup spusele medicului) i urinam cu snge. Am fost internat de mai multe ori, dar rezultatul era acelai, dei mi s-au administrat doze mari de antibiotice. Corpul devenise imun. ntr-o zi, a venit la mine o asistent i m-a dus la eful laboratorului de la Spitalul nr. 2, unde se executau analizele. Era o femeie micu, cu prul crunt i tuns sub ureche, i mi-a zis: "Te-am chemat s vd cum ari. Boala dumitale se vindec unul la un milion. Am plecat din laboratorul plin de caserole i eprubete, zdrobit de durere i speriat. Ajuns n curtea spita lului, m-am prbuit plngnd pe o banc. Nu era nimeni n jur, era ora mesei. Suspinam din strfunduri, cu gndul la cei doi copii, nc mici, care aveau nevoie de o mam. Atunci, am simit lng mine pe

cineva. Nu i-am luat seama bine, eram prea tulburat. De fapt, n-am tiut nici cnd a venit, nici cnd a plecat. M-a ntrebat de ce plng aa de tare. Avea o voce cald, duioas, care m-a linitit. i mi-a zis: "Ai o ans de vindecare. Caut plante medicinale. S foloseti toate plantele, n afar de rostopasc i de pelin. S nu iei din fiecare mai mult dect poi cuprinde ntre dou degete. Bea din ele ct poi. Ca mpins de la spate de cineva, m-am ridicat de pe banc i m-am dus direct la Plafar. Am cumprat cri cu plante medicinale i am nceput s nv, fcnd di verse combinaii care simeam c-mi fac bine. Am trecut pe un regim alimentar foarte sever, fr carne i condimente. Am but zilnic peste doi litri de ceai. Am repetat analizele, i rezulta tele erau spre bine. Nu am luat nici un antibiotic n aceast perioad. Am continuat tratamentul cu plante, am introdus un vrf de cuit de bicarbonat n ceai, ca s-i mresc alca linitatea. mi testam permanent urina cu o hrtie de turnesol. mi verificam pH-ul. Era un fel de joc: albastru era urina alcalin, iar alb, cea acid. Am fcut grupe de plante medicinale n diverse combinaii, dup cum se schimba pH-ul. Am continuat aa cam 30 de zile, rugndu-m ntruna, dimineaa, seara, peste zi i chiar noaptea, la Maica Domnului. Apoi am repetat urocultura de trei ori. Totul era steril. Am acum 63 de ani, i niciodat nu am mai fost bolnav de rinichi. Iat cum m-a ajutat Dumnezeu, Maica Domnului i harul cel sfnt. Sfnta Filofteia Rcisem puternic pe partea stng a capului. Ameeam cnd m culcam pe aceast parte. Apoi am nceput s am ameeli pe strad. mi era fric s mai merg singur. Am nceput s fac i tensiune, cordul mi s-a mrit. Am fost internat, dar fr rezultate. Am nceput s am i dezechilibru. Nu mai puteam s ies din cas singur. Aveam o prieten, Emilia, care venea i m sco tea de bra afar. Dup 10-15 minute ameeam i-mi pierdeam echilibrul. M nglbeneam. Eram fr putere. Pe atunci citeam zilnic Acatistul Sfintei Filofteia de la Curtea de Arge. Mi-era mie tare drag. ntr-o noapte am visat Biserica de la Curtea de Arge, racla, scrile, culoarul i pe Sfnta Copili ngropat acolo. La cteva zile, soul meu a plecat n delegaie la Curtea de Ar ge. Am primit un telefon de la el i mi-a spus c are posibilitatea de cazare, s merg i eu. Era ngrijorat pentru boala mea i dorea s fiu lng el. S mergem la biseric i s ne ru gm mpreun. A venit Emilia, prietena mea, la mine, i ne-am hotrt s plecm cu maina, cu soul ei, la Curtea de Arge, n primvara anului 2004.

Ajuns acolo, am fost profund impresionat. Nu fusesem niciodat la Curtea de Arge i biserica era exact ca n vis. Cnd am pit pe culoar spre racla Sfintei Filofteia, un plns uor a nceput smi pun n micare fiecare celul a fiinei mele. Plngeam n hohote. Lumea s-a dat la o parte i mi-a fcut culoar pn la racl. Am plns linitit, aproape cincisprezece minute, cu palmele aezate pe racl. M-am ridicat linitit i nviorat. Am luat de pe racl o cruce de lemn i am strns-o puternic la piept. Am izbutit s fac un pas singur. Prietena mea era mai n fa. ntorcea mereu capul s m cerceteze. Eu stteam n picioare, fr s obosesc. Din cnd n cnd, simeam un

miros puternic de smirn. Am crezut c este preotul cu cdelnia, dar nu era. Am stat i la sluj b. La sfrit, m-am dus la racl s las crucea pe ea. Un val de miros mbttor mi-a cuprins faa. Acest miros a persistat n jurul meu aproape dou sptmni. Cnd m-am ntors la Craiova, acas, eram total schimbat. A venit la mine Emilia, m-a luat de bra s facem din nou cei 10-15 pai. Din 15 s-au fcut o sut, apoi alte sute. Am ajuns, tot vorbind, pn n Parcul Poporului. Acolo am realizat vindecarea mea total. O ntrebam pe Emilia: "E adevrat? Sunt n parc? Am mers singur pn aici?. Am plns i am srutat pmntul. Iat ajutorul Sfintei Filofteia, copila cea mult iubit. Sfntul Ioan Boteztorul mi crescuse prul foarte lung. M-am splat pe cap, dar nu l-am uscat bine. Dimineaa, nu m-am mai putut ridica din pat. La orice micare, totul se nvrtea cu mine. Am adus doctorul. Sindrom vestibular.

Bunavestire Am stat pe spate cinci zile, cu faa n sus. Am urmat tratamentul, dar fr rezultat. Aa culcat, am fcut o rugciune mpreun cu o prieten. Noaptea, l-am visat pe Sfntul Ioan Boteztorul, care avea n mn o creang de busuioc. I-am zis: "Ce bine, Sfinte Ioane, c ai venit, binecuvnteaz-m i pe mine. M-a stropit cu busuiocul cu ap i cnd m-am trezit, camera mea chiar mirosea a busuioc. Am strigat la fata mea, care a venit speriat, i am rugat-o s m ridice. M-am ridicat treptat, rezemat. Atunci, cu toate puterile, m-am tras treptat spre tocul uii i, uor, m-am inut de el i m-am ridicat pe vertical. Eram complet vindecat. Mare le-a fost mirarea fiicelor mele, Adriana i Claudia. Pe atunci eram n vrst de 46 de ani. Iat ajutorul Sf. Ioan, cruia i mulumesc i azi. Sfntul Calinic S-a ntmplat cu 6 ani n urm. Au nceput dureri puternice de picioare. Piciorul drept avea genunchiul umflat butean. Mergeam greu i m durea. Cnd urcam scrile, m durea insuportabil. Am mers la doctor: gonartroz. M-am chinuit aa cam 40 zile. Mergeam n baston peste tot, i la biseric. Cnd printele Albu, parohul bisericii "Sf. Calinic, m vedea n baston, mi zicea glumind s i-l dau dnsului. Eu refuzam zmbind, zicnd c este prietenul meu i nu-l pot da. ntr-o miercuri, m-am dus la slujba de sear, n baston. Ajuns n biseric, mi-am aezat bastonul dup icoana Sfntului Dumitru, o icoan mare, ca s nu incomodeze pe nimeni. Am trit

rugciunea cu toat fiina mea. Aveam o mare pace cobort n sufletul meu. Simeam o bucurie luntric. Dup slujb, m-am dus la miruit fr baston. Am plecat acas fr baston. Ajuns la bloc, am observat c nu am bastonul. Nu m mai dureau picioarele. Eram normal. M-am dus repede la biseric s mi-l iau. Bastonul nu mai era. Am neles. Nu mai aveam nevoie de el. Iat ajutorul Sfntului Dumitru, Sfntului Calinic i puterea rugciunii. Un nger alb Acum 4 ani, la 60 de ani, mi-a aprut o mic bubi deasupra urechii. Mi-am dat cu tot felul de alifii. Buba a nceput s creasc. Am fost la medicul dermatolog. Diagnostic: cancer. Trebuia operat. Am refuzat s m operez. Buba a crescut, mi s-a rupt, a nceput s-i schimbe culoarea. Avea aspectul unei mure i ncepuse s fac pui. Am preparat rapid un bitter din 54 de plante. Am tamponat-o mereu, dar n-a dat prea mult napoi. Timp de 3 ani, am stat cu aceast bub. A fost tare chinuitor. Nu puteam s m spl, s m pieptn, s m leg la cap, s pun cciula, cnd era frig se infecta i m durea cumplit toat jumtatea de cap. Totui, am refuzat orice intervenie chirurgical. Eram convins c am s m vindec fr operaie i suportam cu rbdare zi i noapte. Ateptam ajutorul lui Dumnezeu. i a venit. ntr-o noapte am visat un nger alb, care mi-a spus c voi trece de la moarte la via, m voi vindeca. Ru gciunile mele fuseser auzite de Dumnezeu. A doua zi m-am splat pe cap. Buba devenise de culoare neagr i m-am speriat. Dup baie, m-am aezat n pat, ngrijorat. Am simit atunci pe obraz ceva cald. Am pus mna. Era snge. Am fugit la baie. Buba se sprsese singur. Ieea din ea snge cu mizerie. Am tamponat cu bitterul din 54 de plante i m-am culcat. A doua zi, rana se nchisese i ncepuse s se usuce. Astzi nu se mai cunoate nimic. Iat cum ne ncearc Dumnezeu, dar rbdarea i credina ne ajut s biruim. i ngerii pzitori. Cartea cu rugciuni Acum cinci ani, soul meu paralizase. Pe fond nervos, am fcut ulcer duodenal cu ni.

Aveam dureri cumplite, balonri, stri de vom. M-am dus la spital. Trebuia regim i tratament. Am venit acas i am scos crile medicinale. n ele mai aveam i foi volante. Dintr-o carte, picau mereu nite foi prinse cu o clam. Nu le citeam, dar ele cdeau ntruna. n cele din urm, nervoas, le-am ridicat i m-am uitat pe ele. Pe prima pagin erau notate cteva plante medicinale, iar pe res -

tul foilor erau scrise numai rugciuni ctre Maica Domnului. Le-am citit. La sfrit, era notat ceva: "Scris de Iulica, la etatea de 71 de ani. Cci mna putrezete, dar scrisul se motenete. Vasilica (adic eu), s trieti i scrisul mereu s-l citeti. Am fost profund micat, dar nu nelegeam ce cutau aceste rugciuni n cartea cu plante medicinale. Stnd pe gnduri, am observat mai trziu cteva cuvinte mai jos: "Ulcerul duodenal cu ni se vindec cu ceai de flori de glbenele i frasin. La frasin nu apelasem pn atunci. Am testat tratamentul i am fcut combinaia: dou linguri frasin i o lingur glbenele. Am but trei spt mni, fr tratament i fr regim foarte sever. N-am mai avut dureri. La controlul medical cu raze, s-a confirmat: "vindecat. Iat puterea harului, a rugciunii unul pentru altul. Dumnezeu s-o odihneasc pe maica Iulica! Iat, cititorule, ct bine mi-au fcut mie Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinii i Sfintele Fecioare. Scriu toate acestea n dorina de a ajuta la vindecarea trupeasc i sufleteasc a celor aflai la greu. Numai alturi de Dumnezeu i de natur putem fi sntoi. Aceasta e calea! NEDELCU VASILICA - cartier Valea Roie, bl. C7, sc. 1, ap. 3, Craiova, jud. Dolj "i, ntr-o diminea, am luat acatistul Sfntului Nectarie i m-am rugat... Eu sunt o mam de familie n vrst de 38 de ani, rezident n Frana, de aproape 11 ani. Am venit aici prin cstorie. n primii 4 ani, pentru a nva limba i a m integra imediat n noul meu mediu de via, mi-am reluat studiile universitare, ntrerupte vreme de apte ani n Romnia. n aceste condiii i fr a cunoate franceza (cu soul meu, francez, vorbeam i ne scriam numai n englez) reuita mea universitar ntr-o facultate de inginerie ine, i ea, de miracol. Am luat masterul ca ef de promoie i... asta-i tot...

Am decis s avem un copil i iat-o pe proaspta absolvent asumndu-i rolul de mam casnic... "femme au foyer. i nu tiu de ce (poate nu mai aveam destul voin, poate pentru c ipostaza matern n care m aflam avea, trebuie s recunosc, un anumit confort) am rmas n aceast situaie mai bine de 6 ani, renunnd s lucrez. ntr-o bun zi, am realizat c ipostaza n care m aflu nu e n nici un fel nici sigur, nici sntoas. Am nceput s realizez, cu disperare, c situaia mea e una de o mare precaritate, un accident, un deces, se ntmpl n toate familiile. Dac i se ntmpl ceva soului meu, ce va fi cu mine sau cu copilul meu? i nu e vorba numai de pruden,

e vorba de integritatea mea de femeie a secolului 21. Astzi, femeile sunt independente, au o carier i o via social. Cum am putut s m mulumesc cu att de puin, atta timp? Numai c pentru a avea o carier i o via social, trebuie s ncepi devreme. Cine are nevoie de o femeie de 38 de ani, fr nici o experien profesional real? Cu un CV gol, o diplom universitar nu are mare greutate la aceast vrst. E plin lumea de ingineri, n cutarea unei slujbe, i ceilali sunt mai tineri, mai liberi i, cu siguran, mult mai avizai n ceea ce privete codurile sociale n vog pe piaa muncii. Mult mai narmai pentru reuit dect o femeie ntre dou vrste i care, n plus, e de origine strin. Am tiut c numai un miracol m poate ajuta s ies din lunga mea hibernare. i miracolul s-a ntmplat. Uluitor, neateptat, fulgertor. M-am rugat Maicii Domnului, pe care o iubesc nespus, pentru c e ocrotitoarea copilului meu. De fiecare dat cnd are o problem, m rog ei i ea mi rspunde imediat. i, ntr-o diminea, am luat acatistul Sfntului Nectarie i l-am citit i m-am rugat lui din toat inima s m ajute s regsesc integritatea profe sional i social de care toi avem nevoie. Credem c avem nevoie n primul rnd de bani, dar ne nelm. Avem mai ales nevoie s ne gsim un loc i un rol printre semenii notri. Avem mare nevoie s ne simim utili, folositori, s tim c servim cuiva. M-am rugat sfntului i apoi mi-am vzut, linitit, de treburi. O singur dat numai! O singur dat a fost de-ajuns, ca el s-mi rspund. n dup-amiaza aceleiai zile, am primit vizita (surpriz) a unei doamne pe care o cunoteam din parc. Copiii notri erau colegi de grdini i se jucau deseori mpreun. De fapt, ea venea s-mi propun s lucrez la firma soului ei ca inginer consultant n probleme de energie. Exact profilul meu. Trecuse "din ntmplare pe la firm, cnd erau n reuniune, i i-a auzit "din ntmplare c sunt pe cale s scoat un post nou creat la concurs. i ea le-a spus: "Stop. Cunosc poate persoana potrivit. Postul nu a fost scos la concurs, dar astzi am semnat un contract pe un an. Un an n care nu numai c mi vor da ansa de-a re nva propria mea meserie, dar au pus la punct pentru mine un program de specializare n cteva domenii complementare. Salariul e relativ mic pentru nceput, dar avnd n vedere condiiile de munc excepionale (e cea mai mare firm de arhitectur din regiune) sunt mai mult dect mulumit. Mulumit i uluit de puterea rugciunii n general i, mai ales, de puterea rugciunilor adresate sfntului Nectarie; cu respectul pe care i-l datoreaz o cititoare care a nvat multe lucruri minunate de la tine, drag "Formula AS, MARIA RUS - Frana "Mul umesc cu lacrimi n ochi

Sunt o cititoare a fiecrui numr al revistei "Formula AS, o revist care i ajut pe cei aflai n

suferin cu multe sfaturi, reete care ne nsntoesc, n drumri spirituale, miracole care se ntmpl datorit credinei, a rugciunilor, a sfintelor moate, a sfinilor grabnic ajuttori, a Maicii Domnului, a lui Iisus Hristos i a Bunului Dumnezeu. Pstrez n colecia mea personal revista "Formula AS de muli ani, precum i "Asul Verde, de care nu m pot despri, pentru c le iubesc. n acest spirit al credinei, am ajuns la m nstirea "Radu Vod din Bucureti, am cumprat cartea Sfntului Nectarie Taumaturgul - Viaa, Minunile, Acatistul, Paraclisul i Slujba, scris de diacon drd. Morlova Nicuor, i o sticlu cu mir. Cu acest mir mi dau eu i familia mea, atunci cnd avem nevoie de ajutor, n momentele grele. i Sfntul Nectarie m ajut! Eu am avut probleme de sntate foarte mari. Mergnd la doctor, mi se propuneau msuri radicale, dar m-am rugat din suflet pentru ajutor Sfntului Nectarie, iar Sfntul m-a ajutat. Mi-a cluzit paii i am reuit s scap cu bine din aceste probleme, fr msuri radicale. Pur i simplu m-a ajutat. Am simit asta, sunt sigur de ajutorul su. Pentru aceasta, i mulumesc cu lacrimi n ochi. Rugai-v cu credin i ncredere Sfntului Nectarie, care v va ajuta cu siguran. Mulumesc i Maicii Domnului, lui Iisus, Bunului Dumnezeu, printelui Arsenie Boca pentru ajutorul cu care simt c ne nconjoar, pe mine i familia mea, i pe toi cei care i slvesc. Mulumesc, drag "Formula AS, pentru c exiti! Cu drag, TEFANIA "Mul umim, Sfinte printe Ilie Lctu u Numele meu este Daniela i am 31 de ani. Sunt cstorit de 11 ani i, ca orice cuplu, ne-am dorit dup cstorie un copil. Dar nu a fost s fie aa. Dumnezeu avea alte planuri cu noi. Oricum, n 2004, am nceput s mergem la doctor, ca s vedem care este cauza. Dup analize, s-a dovedit c soul meu avea astenospermie. De atunci, am tot fost pe la diferii medici, cabinete i spitale, de unde plecam din ce n ce mai dezndjduit. Toat lumea mi spunea c nu voi avea copii niciodat. Ba i mai ru, starea soului meu se degrada odat cu trecerea timpului. A fcut oligoastenospermie, dup aceea oligoastenoteratospermie, i uite aa, ncet, dar sigur, ne ndreptam spre nicieri. n anul 2009, o coleg de serviciu mi-a spus c reuita mea st n minile unui preot. Nu tiam pe atunci de Printele Ilie Lctuu. Tot ea mi-a povestit despre el i m-a ndemnat s m duc la el s m rog, fiindc m va ajuta cu siguran . Nu tiam ce s cred, m-am hotrt s m duc doar aa, de curiozitate, s vd despre ce e vorba. Aa am ajuns la Giuleti, la racla Sfntului. Am intrat cu team, iar uimirea mea a fost fr margini. Sfntul Printe Ilie Lctuu prea un bunic care doarme, avea o mn cald i un chip linititor, cnd m-am aflat n prezena lui, mi s-a umplut brusc sufletul de bucurie i de linite. Am plecat de la el rugndu-l s m ajute. Eram bucuroas, m simeam de parc mi luase de pe suflet toat povara pe care o dusesem pn atunci. Am ple cat i parc abia ateptam s m rentorc. Odat cu mersul la racla Sfntului, am reluat i mersul la medic cu soul meu. Mai nti, am repetat analizele, ca s ne ducem cu ele actualizate i nu cu cele vechi de dou luni. Vineri am fcut analizele, duminic am fost la Sfntul Ilie Lctuu i mam rugat s-mi vindece soul de neputina de a avea copii, iar luni, cnd am luat rezultatele, soul meu nu mai avea nici o problem. Analiza hormonal era perfect, spermograma, de la 1 mil/ml crescuse peste noapte la 8 mil/ml, iar despre ecografia care spunea nainte c ar avea varicocel i prostat mrit... erau poveti, nu mai avea nimic. Toate acestea dispruser ca prin minune. Doctorul a fost de-a dreptul uimit, fr s-i poat explica ce s-a ntmplat. Dar eu tiam c era minunea Sfntului Ilie i c-mi ascultase rugciunea. Ce nu tiam era c mi ascultase rugciu nea pn la capt i c eram deja nsrcinat, iar eu nici nu bnuiam. La cteva zile am fcut un test de

sarcin, fr ca s am simptome sau s-mi fi ntrziat menstruaia. Parc-mi spunea mie ceva n sufletul meu s l fac i, bineneles c mi s-a confirmat minunea: Sfntul Ilie Lctuu mi fcuse darul vieii. Rmsesem nsrcinat. Dar minunile pe care Sfntul le-a fcut pentru noi, ct i ajutorul pe care ni l-a dat nu s-au oprit aici. n timpul sarcinii, la o ecografie, medicul ne-a spus c ftul are o problem la cap. Se numea hidrocel, ceva ca o pungu cu lichid, ne spunea el, care dac nu dispare dup naterea copilului, va trebui operat. Am cutat iar ajutorul Sfntului, care nu a ntrziat s apar: luna urmtoare, la ecografie, medicul nici nu i-a mai dat seama c ar fi avut ceva vreodat, nici nu-i mai aducea aminte. Aa am nscut n septembrie o minunie de bieel, perfect sntos, doar c Dumnezeu avea s ne pun din nou la ncercare. A doua zi dup ce am nscut m aflam nc n maternitate, i n timp ce mi mngiam bebeluul, am sesizat c la cap, pe partea stng, avea ceva tare, ceva ce nu-mi puteam explica, dar tiam c nu este n regul. Am chemat asistenta, care la rndul ei a chemat neonatologul, care dup ce a examinat copilul, mi-a spus c are la cap o bucic de os, c aa s-a nscut i c nu are ce s-i fac. Nu va afecta n nici un fel copilul, dar aa va rmne pe veci, cu o excrescen osoas. I-am mulumit lui Dumnezeu c nu are copilul probleme din cauza aceasta i am ncercat s nu m mai gndesc. Dar nu am putut, aa c, la cteva luni, am luat copilul i m-am dus cu el la Giuleti, la Sfntul Printe Ilie Lctuu, i l-am rugat s aib grij de el ca i pn acum, pentru c el mi l-a dat. Nu dup mult timp, am sesizat, ntr-o zi, la bi, c biatul nu mai avea nimic la cap, nici urm de osior, capul era perfect neted i rotund, nici urm de ceva care s te fac s crezi c ar fi existat vreodat vreo problem. Dup prerea medicilor, sfntul fcuse imposibilul... i a mai fost ceva. Anul trecut, n octombrie, am fost la printele Lctuu cu biatul, inndu-l de mn, deoa rece nu ncepuse s mearg singur. Deodat, a ieit din rnd o femeie, care mi-a spus s m duc cu biatul la doctor, pentru c are o problem la picior, c nu calc corect i c dac doctorul mi va spune s fac operaie s nu-i fac, s-l duc la kinetoterapie, c se va face bine. Am rmas uimit, biatul nu tia s mearg nc, darmite s mearg corect! Nu tiam ce s fac, s o cred sau nu, cert este c ceva nu-mi ddea pace, m tot gndeam la ce mi-a spus femeia i am hotrt c nu stric un control. Spre surprinderea mea, medicul ortoped mi-a confirmat c are, ntr-adevr, o problem de mers la piciorul drept, i c, dac nu-i va corecta mersul, va avea probleme pe viitor. i mai mult dect att, ne-a recomandat kinetoterapie. Am citit pe internet despre problema biatului i am aflat c astfel de probleme se descoper de regul n jurul vrstei de 2-3 ani, cnd este foarte trziu. Am neles cum Sfntul Ilie Lctuu a grit prin acea doamn i ne-a avertizat la timp ca biatul s se fac bine. Acum mergem la Sfntul din nou i suntem convini c pn ne vom duce la un nou control, medicul nu va mai ti c biatul a avut vreodat vreo problem. Mulumim, Sfinte Printe Ilie Lctuu, c ne eti aproape i ne ajui de fiecare dat cnd venim la tine. Mulumim, doctor fr bani, i ndejdea celor care nu vd alt scpare. Mulumim c doar gndindu-ne la tine ne sari n ajutor. Pentru toate cte ai fcut i faci pentru noi, Sfinte Printe, i mulumim! DANIELA B. Reproduceri dup icoane pe sticl de la Sibiel

Despre Moul Gheorghe i pustnicia alb

Mo Gheorghe ntre doi clugri Locul gol de pe prisp mi plac btrnii simpli i tcui. mi place s le stau n preajm, s le simt hainele mirosind a iarn, a mere coapte i a gutui inute pe dulap. mi place s-i ascult i s le admir minile stule de atta munc - mini blajine; mini de sfini. Nu m mai satur s-i privesc, gndind c, fr ei, lumea ar fi de dou ori mai mic i mai srac. Nu m mai satur s le dau binee, s le intru n cas, s m aez pe lavi i s a tept. Lng ei, orice ateptare e cu folos. Chiar i tcerea lor spune ceva - o tcere din care poate iei, la un moment dat, o vorb n stare s despice lumea; s o clatine din temelii. Nu sunt nici muli, nici puini. Sunt doar alei, ca nelepii de pe vrful Athonului, care nu se cunosc ntre ei i nu schimb niciodat mistica cifrei de 7, ateptnd doar ca, atunci cnd moare unul, imediat s i ia locul altcineva. Degeaba cutm un cuvnt care s li se potriveasc. Btrnii nu sunt nicicum. Stau n cmrua lor mereu curat, privesc pe fereastr i cuget. Stau i ateapt s mergem dup ei, s-i cutm i, la nevoie, s le cerem sfatul, aa cum a fcut prin tele Cleopa cu avva Paisie Olaru, nainte de a accepta greaua povar a streiei, iar btrnul a rspuns ne lept, cu o simplitate de nceput de lume: "Dragul tatei, s fii ca i cum n-ai da i ca i cum n-ai lua! Nu te bucura cnd te-or pune i nu te supra cnd te-or scoate ! F ascultare i las-te ntru toate n voia lui Dumnezeu, c o s fie bine!''. Btrnii nu se mai grbesc nicieri. Btrnii sunt nite oameni schimbai. i schimb felul i adncimea gndului, aa cum i schimb mersul, hrana i privirea, devenind tot mai eterici, mai spirituali. La un moment dat, ca luai de o pal de vnt, dispar. Tr iesc lng noi, dar nu-i mai vedem. Ne vorbesc, dar nu mai avem rbdare s aflm ce vor s spun. Le simim cu adevrat prezena abia cnd pleac dintre noi, cnd le descoperim cu mirare locul gol lsat pe prisp. Abia atunci ne amintim ntrebrile pe care n-am mai apucat s le punem. Abia atunci observm aura strlucitoare ce le nconjoar tmplele i ne nchinm pios la amintirea lor, nelegnd, n sfrit, c sfinenia e porunc tuturor, i pentru a o obine, nu-i trebuie nici haine de clugr i nici hran pustniceasc.

Printele Stniloae i trebuie dragoste i zmbet pentru toate, aa cum i amintea printele Petroniu c era mama lui - "chip de sfnt n pervaz, slab srcua i cu lacrimi n obraz; btrna care, de cte ori ntlnea pe uli o vduv sau o femeie ceva mai n vrst dect ea, nu se lsa pn nu-i sruta mna cu evlavie, n semn de cinstire, mcar pentru anii i suferinele pe care le avea n plus fa de ea. Printele Stniloae le spunea acestor oameni simpli i curai: "harismatici, spre deosebire de printele Nicolae Steinhardt, care i numea "clugri ai pustniciei albe. n capul listei, ca o confirmare c i oamenii obinuii pot fi sfini, prin tele Stniloae l punea pe Mo Gheorghe Lazr - ciobanul duhovnic, mireanul cu trie de stare, oglinda curiei i a bunului sim rnesc, la care venea pn i marele monah Ioani chie Moroi, stareul de la Sihstria. Venea s cear sfat i s se lase certat, asemenea lui Pai sie Olaru, care, locuind cu Moul opt ani n pustinicia Rpei lui Coroi, de lng mnstirea Sihstria, spunea: "Orict m-am strduit, nu l-am putut n nimic ajunge din urm. Acest btrn cu plete retezate i albe m-a ntrecut n toate - fie munc, fie rugciune. Clugrii ciobani Cnd citeti cele scrise despre Moul Gheorghe te cutremuri, gndindu-te c un om fr carte, un slujitor al oilor i vitelor necuvnttoare, a ajuns s uimeasc prin vorbele lui pn i pe cei mai mari nvai ai vremii. Te cutremuri, descoperind un om care surde ca un copil n singura fotografie ce-i mai pstreaz nfiarea, alturi de doi clugri tineri. Moul strlucete, indiferent lng cine ar sta. Un om simplu i direct, ca un oftat scos din adncul sufletului. Un mistic vizionar, care a pornit s-i caute originile credinei n ara Sfnt, unde a decis cu legmnt ca toat viaa s mearg descul i fr nimic pe cap.

Ieromonahul Paisie Olaru Trebuie s fi fost un spectacol s-l vezi pe Moul Gheorghe cum aprea n toiul iernii pe uliele din Piatra Neam, cu cojoac pe umeri, descul i cu aburi plutind deasupra cretetului su rvit i crunt, nc din fraged tineree. Dormea ntr-o chilioar ncropit n turla bisericii domneti a lui tefan cel Mare din Piatra Neam. N-avea pat, n-avea pern sau aternut i fugea ct putea de oameni, dar ei l strmtorau i-l sufocau cu proble mele lor lumeti, pn ce btrnul o lua la fug spunnd: "M iertai. Acu' m grbesc la drguele de catisme. M ateapt la poart i nu mai pot zbovi. tia Psaltirea pe de rost. tia Ceasurile i Sfnta Liturghie. tia molitve i paraclise, rugciuni de mulumire i dezlegare, n orice situaie. Nu avea nevoie de nici o carte. Purta cu el, n minte i n cmara inimii, toat teologia i tot scrisul acestei lumi. Avea n primul rnd rugciunea cea curat i fctoare de sine. Rugciunea sfinilor i a monahilor nvemntai n alb. * Nici n-ai fi zis c venea direct din lume; c a fost cndva cstorit i tat a cinci copii. Asemenea Apostolului Pavel pe drumul de la Emaus, Moul Gheorghe s-a oprit din mers, nucit de un glas care l-a cutremurat din rrunchi, l-a preschimbat i l-a fcut s nu mai fie nici o clip ceea ce a fost nainte. S-a trezit n schimb cu o putere grozav i cu un gnd fr oprire. S-a trezit mergnd spre ara Sfnt i, asemenea lui Badea Cran, a nceput s-i caute ntemeierea, s calce pe urma pailor lui Hristos i s se odihneasc chiar la copacul sub care s-a odihnit Mntuitorul. La un moment dat, a ajuns la petera Sfntului Xenofon, care tocmai hrnea un leu fioros, i Sfntul, slobozind fiara, s-a ntors puin suprat, spunndu-i drept pe nume: "Da' greu ai ajuns Gheorghe, dup care i va vorbi despre sfinenia vieii lui de pelerin, dar i despre faptul c nu va fi niciodat clugr, locul lui fiind printre oameni. I-a mai spus i alte taine, ndemnndu-l s se lase 40 de zile ispitit de diavol n pustie, dup care Moul Gheorghe s-a ntors n ar cu totul schimbat. Printele Ioanichie Moroi, duhovnicul printelui Cleopa i stareul mnstirii Sihstria, venit din lume i clugrit cu toat familia i-a lepdat pcatele asemenea bocancilor din picioare i a nceput a se preumbla cu tlpile goale prin trguri i mnstiri, printre clugri i oameni, printre sfini i pctoi, grav bolnavi i fr nici o boal, nencetnd o clip mcar s se roage i s fac mi nuni - cea mai duioas din toate fiind atunci cnd, n una din zile, mergnd cu trenul de la Pacani la Roman i neavnd bilet, con trolorul l-a dat jos n ciuda tuturor rugminilor celor din jur. Moul nu a zis nimic, dect i-a binecuvntat pe toi i a pornit singur i descul printre linii. Degeaba a mai ncercat trenul s plece mai departe. Pn nu a alergat controlorul dup Mo Gheorghe, rugndu-l cu cerul i

pmntul s suie din nou n vagon, trenul nu a mai vrut cu nici un chip s se urneasc din loc.

Biserica "Sfntul Ioan" din Patra Neam, n cupola creia i fcuse adpost Moul Gheorghe / Foto Agerpres Mare a fost Moul. Pe unde trecea el, copiii lsau joaca, vitele de pe cmp se opreau o clip din pscut, iar cinii nu l ltrau niciodat. Adeseori era nsoit de oameni ce mergeau n urma lui ascultnd Psalmii, pe care el i rostea permanent, fr oprire, pn i n somn. Ardelean blnd i cuminte, purtnd n inim ceva din frumuseea curat a uga gului natal i a Vii Sebeului, Moul Gheorghe Lazr nu numai c a tiut cnd o s moar (o zi de srbtoare i de mare cumpn pentru oameni - ziua de 15 august sau prima Sntmrie a Primului Rzboi Mondial din 1916), dar a tiut tot viitorul rii - i cde rea imperiilor, i marile ncercri ale poporului ro mn, dimpreun cu martiriul bisericii ortodoxe i hituirea monahilor binecredincioi. Chiar i dup moar te a mai fcut o minune, cnd stareul de la mnstirea Rca a vrut s-i aduc osemintele de la Piatra Neam, dar caii au refuzat s nainteze i, dup mai multe ncercri, au luat-o la goan fr veste, pn s-au oprit cu moatele Moului drept n poarta mnstirii Vratec - semn c acolo era locul menit, locul de odihn. Acolo trebuia s rmn Mou, cu amintirile lui, cu o Psaltire nglbenit la cpti i, alturi, o boat de cioban, mai frumoas i mai strlucitoare dect orice crj arhiereasc, de mitropolit sau de patriarh. Sihatrii nevzui Orict s-ar rci credina oamenilor i s-ar nmuli pcatele, tot mai sunt sihatri i pelerini printre noi. Unii sunt ascuni printre mireni, uimindu-l n timpul vieii pn i pe duhovnicul Bucuretiului, printele Sofian Boghiu, cu trirea lor intens, cu rugciunea i pravila lor curat.

Dobri Dobrev, bulgarul care a cerit toat viaa ca s ridice o catedral Alii stau netiui prin munii Tarcului, pe culmile Coziei sau n misticul i necuprinsul munte dacic al Rarului, pe stncile izolate de la Piatra Zimbrului sau Pietrele Doamnei, n grote i peteri, n vguni i crpturi ale pmntului. Li se mai spune "sihatri nevzui - oameni pe lng care poi s treci linitit i nu-i vezi, cci altfel s-ar ruina, muli nepur tnd haine, ci numai

ln de oaie ce se aga pe crengi i mrcini - ln netoars i nici mpletit, fcut doar noduri, ct s acopere o parte a trupului. Dac i apar n cale i-i vezi aievea, nseamn c au motiv; au ceva important s-i transmit, aa cum s-a ntmplat printelui Cleopa s-i apar de nicieri pustnicul Ioan "Nevzutul. I-a aprut, cum scrie printele Ioanichie Blan, pe cnd trecea prin Poiana Trapezei din munii Sihlei s-l anune c fratele lui de snge, Vasile, se va muta n curnd la Domnul. Greu era s-i uii nfiarea. Pustnicul era nalt, cu un chip senin i luminos, ce rspndea mult sfinenie i pace. Avea ochii albatri i vioi, barba alb i nu prea mare, capul descoperit i prul lsat pe spate. mbrcmintea lui era compus dintr-o singur hain, un fel de dulam mpletit de minile sale din lna czut de la oi prin pdure. Mijlocul era ncins cu o sfoar groas, iar n picioare nu avea nclminte. Nu avea nici toiag, nici traist, ci purta n mini doar un irag de metanii fcut din boabe roii de mcee. Tot aa i-a aprut printelui Teodul, pentru a-l nva despre cele apte trepte ale postului i cele apte feluri de postitori: carnivorii (chiar dac se nfrneaz uneori, nu vor spori niciodat n rugciune), vegetarienii (de la ei ncep treptele cele aspre ale postului), psctorii, fructiferii, cerealierii, mnctorii de hran uscat (doar civa pesmei nmuiai n ap cu sare i puin oet, asemenea sihatrilor de pe Valea Nilului) i, ultima treapt, cea a asceilor desvrii, care nu se hrnesc dect cu Sfnta mprtanie i mana lui Dumnezeu. "Nevzuii nu sunt muli, dar apar cnd trebuie, aa cum se ntmpl uneori prin pdurile Athosului, unde, n caz c un pelerin rtcete drumul spre mnstire, "pustnicul ne vzut iese din ascunztoarea lui i, de la distan, fr s scoat mcar un singur cuvnt, ndreapt braul sau crja spre direcia bun de urmat. La noi, n Romnia, se zice c ar mai fi civa, dei printele Ioanichie a murit convins c stirpea "Nevzuilor s-a stins odat cu Pustnicul Ioan din munii Si hlei. Nu avea cum s tie de ucenicul lui Sandu Tudor, avva Zosima de la mnstirea Raru, care s-a stins de curnd, prin 2007. Dac ar fi avut cunotin de el i ar fi cutat s-l vad, printele Ioanichie s-ar fi cutremurat, cu siguran. Dup zecile de ani ale pustniciei, avva Zosima arta ca o vlvtaie. Era o slbticiune cu prul din cap crescut roat mprejur pn la pmnt, nct (o spun cei puini care l-au cunoscut) nici faa i nici ochii nu i se mai vedeau. Grbo vit cu totul i abia pind cu picioarele goale pe ascuiul pietrelor, se odihnea uneori ntr-o mic grot; alteori, prin pdure sau sub o stnc anume. Nu fcea focul iarna niciodat i nu se gndea la mn care dect n cele cteva zile din var cnd punea la uscat burei, urzici, mcri, podbal i frgue, pentru a avea iarna muietur cu ceva ap alturi.

Slab, numai pielea i oasele, s-a artat fratelui Ioan i maicii Taisia, pentru a le pro roci cu un an

nainte mutarea lui la cele venice. Va muri aa cum a spus i va fi gsit de cei doi, mirosind fru mos a tmie i mir, cu Psaltirea n mn i zmbetul pe buze. l vor ngropa, dup voia pustnicului, ntr-un loc netiut de nimeni, cu regretul c nu i-au putut trece pe cruce nici numele, nici vrsta, aflat din cele cteva acte ferfeniite pe care le mai avea asupra lui - 129 de ani fr cteva zile! *ncet, tcut i pe nesimite, ne mor btrnii. Se duc n raiul lor ncrcat de flori, de linite i mult duioie. Pleac sub privirile noastre grbite i indiferente. De la un timp ncoace, nu ne mai pas c triesc sau nu printre noi i nici nu vrem s auzim mcar povestea ultimilor eremii ai Bucovinei (Zinon, Nazarie sau Zosima), ascuni n munte nc din 1959, din vremea prigoanei comuniste. Nu ne mai impresioneaz bulgarul Dobrev, care a cerit toat viaa ca s ridice singur o catedral la Sofia, cum nu ne mai uimete Moul Gheorghe, cu ntreaga lui cltorie iniiatic la Ierusalim, iar de Ioan Lumnric, ceretorul ngropat n pridvorul bisericii ieene Tlpari, ca un mare ctitor domnesc, nici n-am auzit. Habar n-avem de Ioanichie Moroi - venit din lume i clugrit cu toat familia la Sihstria. Parc ne-am sturat s mai auzim de ciobani teologi, precum Cleopa i Paisie Olaru. De nvai i scriitori ce s-au nevoit tot restul vieii n chilia gndului i a contemplaiei dumnezeieti: Sandu Tudor, Nicolae Steinhardt, Zoe Dumitrescu Buulenga. Ni se pare ciudat ca un biet preot s devin savant ca Dumitru Stniloae, pictor, ca Arsenie Boca, sau muzician, precum Cucuzel, i greu acceptm ca marele Iorga s aduc omagiu public unui analfabet ca Ioan de la Tutova, care, descul i plin de zdrene, umbla din sat n sat, din cas-n cas, pentru ca apoi s lase tot ce a strns la poarta sracilor cu muli copii. Unul cte unul, btrnii notri dispar. Se retrag n tcere i cu team s nu fac nimnui suprare. Chiar i cnd triesc sub ochii notri, nu-i mai vedem. Le simim cu adevrat prezena abia cnd pleac dintre noi, cnd le descoperim cu mirare locul gol lsat pe prisp. Nici nu bnuim mcar c, aa singuri i neputincioi cum par, btrnii sunt reazemul acestei lumi. Ei sunt sarea pmntului. Ei dau vieii gust, nelepciune i simplitate. Fr ei, am fi obligai s reinventm la nesfrit lumea. S retrim mereu aceleai greeli i pcate. Fr ei, am fi de dou ori mai sraci, mai triti i lipsii de speran.

Printele TEOFAN de la Nera

Printele Teofan "Pe oamenii bucuriei se cldete ndejdea

Ascuns ntre pdurile de pe Valea Nerei, mnstirea "Sf. Paraschiva (comuna Sasca Montan, jud. Cara-Severin), fondat de renumitul doctor Pavel Chiril, chiar pe locul copilriei sale, este una dintre cele mai mari din Banat. Aici vieuiesc aizeci de maici i surori, dup rnduiala atho nit. Viaa aspr, cu trud mult, priveghere nde lungat, rugciune permanent i hran puin, le-a transformat pe micue ntr-un soi rar de fluturi transpareni, care cnd strbat aerul, mprtie miros de flori de cmp i de smirn. Chip al ascezei este i du hovnicul lor, printele Teofan, un monah ascuit n nevoine i cu un venic zmbet pe buze. Cci, dei este sever n pzirea temeiurilor de credin, printele Teofan e mereu plin de bu curie. Foarte cutat de tineri, nu numai pentru c i sfinia sa este tnr (are 39 de ani), ci, mai ales, pentru c tie s deschid sufletele i s gseasc leac fiecruia, printele Teofan a renunat de civa ani s mai spovedeasc credincioi din afara obtii de la Nera. ns primete oameni cu beteuguri du hovniceti i i ajut pe ct poate, cu un cuvnt de nvtur, cu un sfat. Nscut la Brlad, a copilrit n munii Buzului, la Mnzleti, unde au mers cu serviciul prinii lui, care erau profesori. Primind o educaie atee n familie i la Liceul Militar din Breaza, viitorul printe Teofan a cutat alte ci de desvrire spiritual dect cea ortodox, trecnd, ca muli alii din generaia sa, prin practici orientale. Dup primul an la Academia Tehnic Militar din Bucureti, a abandonat cariera militar, pentru a merge la mnstire. Spune c aceast decizie a fost rezultatul unui "proces al ntoarcerii din ateism n biserica Dumnezeului celui Viu. Am decis s-l slujesc pe Domnul, n forma extrem a monahismului. A fost n vizit pentru perioade mai lungi la mnstirile Frsinei, Sihstria i Sihla, dar s-a aezat la Crasna, n Prahova. Acolo a fost clugrit i hirotonit. De acolo a fost trimis n Grecia, s nvee limba greac, devenind unul dintre traductorii romni cei mai buni. O vreme a stat i la mns tirea Vatopedu, din Sf. Munte Athos, i spune c i-a folosit mult. Dup ntoarcerea din Grecia, acum 13 ani, a primit binecuvntare pentru a cldi, mpreun cu cteva maici, mnstirea de la Nera. Smerit i doritor de linite, printele Teofan acord foarte rar interviuri. Prefer ca oamenii s-l descopere n mod direct, prin ntlnirea fa ctre fa. Totui, a acceptat s stea de vorb cu noi despre problemele generaiei tinere, care l preocup n chip deosebit. "Trim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt dou dimensiuni ale timpului, iar noi o preferm pe aceea care merge numai la suprafa a lucrurilor - Printe, clugrul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astzi nu mai este aa de uor s te izolezi, nici dac te ascunzi n vrf de munte. Cum simii tremurul lumii n mnstire? - Sfntul Siluan Athonitul l-a ntrebat cndva pe ucenicul su, printele Sofronie de la Essex, cum i merge rugciunea. i printele Sofronie i-a spus: "Cteodat reuesc s uit lumea, pierd legtura fizic, i cnd m adncesc n rugciune, uit chiar i trupul. i printele Siluan i-a spus: "Dar trupul nu e tot lumea?. Deci, dac trupul ne este conectat total la aceast lume, tot ce se ntmpl n lume ne afecteaz. Resimim puternic frmntrile lumii, chiar dac ar fi s nu ntlnim pe ni meni luni de zile i s nu avem nici un mijloc de informare. Ecourile zbaterii continue a lumii, care alearg fr int, fr s-i trag sufletul, ajung i la noi. i, ntr-o anumit msur, ne i influeneaz. Cu toii ne plngem c timpul este prea scurt, c nu mai avem tihn. Facem foarte

multe ntr-un timp mai scurt dect nainte, dar nu reuim s mplinim n adncurile vieii noastre ceva temeinic. - De ce credei c se ntmpl aa?

Troia n stil grecesc de la poarta mnstirii Nera - Pentru c trim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt dou dimensiuni ale timpului, iar noi o preferm pe aceea care merge numai la suprafaa lucrurilor, cu o vitez tot mai mare, dar fr nici un ctig. Pe vertical naintezi mai greu, dar cu mai mult bucurie i mai mare linite, cci mergi spre Domnul. ns e foarte dificil s alegi dimensiunea vertical, pentru c ar trebui s poi s te nsingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el nsui. Suntem nvai de mici s nu acceptm s rmnem singuri cu noi nine. Oriunde ne-am afla, la lucru, n main, acas, la o ntlnire cu prietenii, suntem asaltai de stimuli i cliee exterioare. Ascultm muzic, ne uitm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai s rmnem "conectai - de fapt, deconectai de la interiorul nostru i, n mare msur, de la viaa adevrat. Tot timpul avem n viaa noastr un fond sonor, care produce o ieire a omului n afara lui, nu-l las s se interiorizeze. Asta o spunea avva Dorotei, acum 1600 de ani: dac vrei s vezi care sunt limitele cuiva, nchide-l ntr-o camer fr nimic de fcut, las-l acolo singur o zi, dou, trei i vezi cum reacioneaz. Dac acum te las fr telefon mobil, fr computer i internet, fr o carte, ntr-o camer absolut goal, s vezi ce faci tu cu tine nsui. S faci experiena aceasta de rupere de anexele care i scot sufletul n afar i care i subiaz, de la puterea de concentrare, pn la puterea sufleteasc i la cea trupeasc. Vei vedea c intri n panic. Dac ai puterea s stai aa o vreme i s-i regseti viaa luntric, altfel te vei ruga, altfel vei gndi i te vei comporta. "Motenim o fire din ce n ce mai stricat - Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul i internetul ne dicteaz un alt stil de via: trim mai mult n afara noastr dect nluntru. Care sunt consecinele? - Cum spuneam, tendina aceasta de ieire din noi nu e nou. Sfinii Prini ai Bisericii spun c e o boal care se numete "nstrinare de la Dumnezeu. Adic, noi am czut din harul Domnului. i suntem n cdere "liber - pun ghilimelele pentru c nu e liber deloc, ci e robie n pcat. Cdem

dintr-un hu ntr-un hu mai mare, dintr-un ntuneric ntr-un ntuneric i mai mare. Aceast degradare a fiinei umane este pricinuit de mai muli factori: de la educaia greit, pn la lipsa de pastoraie serioas. - nstrinai de Dumnezeu erau oamenii i acum 2000 de ani. De aceea a i venit Mntuitorul, ca s ne poat aduce acas. Totui, dup nviere, avem mai multe instrumente de lupt duhovniceasc i mai mult putere spiritual. Am primit nvtura de credin i slujbele, martirii i sfinii, spovedania i mprtania... De ce cderea ne este i mai mare? - Pentru c i ispitele sunt mai mari, frate drag. i mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, n condiiile astea nu poate fi dect mai ru. A zice c e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doar c va veni sfritul acestei lumi. Motenim o fire din ce n ce mai stricat, din genera ie n generaie. Omul este ca un bulgre de zpad care se mrete prin ros togolirea, generaie dup generaie, prin pcate. i e firesc ca omul modern s fie mai pctos.

Biserica veche, din lemn Nu ne dm seama de asta, dect cnd vedem n copiii notri ce degradare le-am transmis. Un exemplu dintre cele mai banale. Cnd am ajuns la ora, am fost foarte mirat s vd c sunt copii care li se adreseaz prinilor cu "tu, pentru c eu fusesem educat s-i apelez numai cu "dumneata. Ei, i acum, copiii care se adresau cu "tu au copii la rn dul lor, iar acetia li se adreseaz cu "b. Mine ce va deveni acest "b?

- Dar nu e totul pierdut. Cel puin la noi, romnii, bisericile sunt pline, se construiesc multe schituri i mnstiri. E vorba de o trire autentic sau de formalism? - ntr-un bloc de zece etaje din Bucureti triesc peste 200 de persoane. La dou, trei blocuri, o biseric ar fi deja nencptoare, dac am fi cu adevrat ortodoci. Cte biserici se ridic? Par multe, dar nu sunt. Ca s nu mai spun c i viaa care se nfirip n multe dintre parohii nu este o via parohial n sensul propriu al cuvntului. Adic, parohia nu mai este o familie, cum ar trebui. E de citit, n acest sens, viaa printelui Constantin Srbu, care e emblematic pentru ce a fcut din parohia de la Bariera Vergului. "Drama tineretului de astzi nu este c merge pe-o cale greit, cci toate generaiile fac greeli, ci c nu-i mai pas - Suntei un duhovnic cutat de ctre tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute? - Voi rspunde cu un cuvnt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mnstirea Vatoped, i care m-a marcat. i anume, c drama tineretului de astzi nu este c merge pe-o cale

greit, cci toate generaiile fac greeli, ci c nu-i mai pas. Dac i atragi atenia unui tnr c e n eroare, i va rspunde: "i ce dac?. Cea mai mare problem a tinerilor de azi este lipsa de sens a vieii lor. Este o consecin a nstrinrii noastre de Dumnezeu. Omul nu tie nici de unde vine, nici ncotro se ndreapt, nici dac are vreun rost s ncerce s afle. Toate celelalte probleme decurg din lipsa de sens.

Dealurile Nerei. n apropiere se afl rezervaia natural "Cheile Nerei, o minune a naturii romneti Dac tu nu tii pentru ce trieti, cum s-i ntemeiezi o familie? De ce s faci ceva pentru cellalt? Cum s te bucuri de via?... Durerea acestei absene a rostului poate fi contientizat sau nu, exprimat sau nu. Dar cu toii sufer din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scuri de via, mohori, ca drogaii care s-au mbcsit de substane care s le excite simirile sufleteti i trupeti i dup aceea se prbuesc ntr-o gaur neagr, fr speran. Unii cer ajutor, alii nu tiu cui s-l cear, alii refuz, se nchid n ei nii sau se las prad exceselor care le dau senzaia c triesc - n consum de droguri, de pornografie sau n second life, n reelele sociale... Sunt cu totul ieii din ei nii i nu-i mai triesc, de fapt, propria via. Asta nseamn foarte mult suferin. - Ce facei, ca duhovnic, s le artai drumul bun? - Pot s ajut oamenii n msura n care Domnul i lumineaz pe cei care i doresc s fie convini de ceva. Asta este una din experienele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o munc titanic, cu suflete care nu-i doresc cu adevrat s se vindece. Domnul a ntemeiat Biserica, n primul rnd, ca loc n care omul se vindec i pe urm se ndumnezeiete. Ca s devenim asemeni lui Dumnezeu, aa cum suntem chemai, trebuie ca mai nti s ne vindecm de patimi, dup cum ne arat Sfinii Prini ai Bisericii. Eu pot s-l ajut foarte puin pe omul care nu vrea s renune la patimi. Cteodat, oamenii nici nu contientizeaz c sunt bolnavi sau ct de bolnavi sunt i c au nevoie de ajutor din afar. Cu toate astea, noi, preoii, suntem datori s oferim mai multe lucruri, bazate pe tradiie, din care fiecare va lua cte ceva, ce i se va potrivi, ce va putea. Ca i Mntuitorul care vine cu trupul i sngele lui, iar omul dac vrea le primete, dac nu, nu. Din pcate, marea majoritate a noastr, a preoilor, nu ne facem datoria aa cum trebuie. Suntem deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca s-i aduci pe tineri la biseric? S deschizi o discotec, o sal de internet pe lng biseric, un centru social? Orice ai ncerca s faci este o lucrare cu dou tiuri. Unul bun, care poate s taie lanurile cu care dracul l trage pe om n afara Bisericii i l face s se simt "bine i relativ mplinit.

Scufundat ntre pduri: Mnstirea Nera

Cine ncearc s fac n Biseric o replic la oferta dracului, dar evident cu efect invers, risc s cad ntr-o capcan de tip protestant. Se pot face ns altele. De pild, un centru cultural. Avem i noi unul n proiect, pe lng mnstire, dar numai neputinele noastre i lipsa de ajutor din afar ne-au mpiedicat s-l realizm pn acum. Cnd spun un centru cultural, nu m refer la unul strict ortodox, ci la unul care s-i nvee pe tineri s deprind valorile umane profunde, general valabile, s-i nvee s fie oameni. Pe urm, ar trebui s facem tot felul de activiti care s-i pun mpreun pe fetele i bieii din biseric. Tinerii notri nu se mai cunosc n bise ric, ci n cu totul alte medii, i asta se traduce ndeobte n tot felul de nenelegeri i ne mpliniri, atunci cnd formeaz cupluri. Mi-aduc aminte c printele Emilianos, stareul mnstirii Simon Petras din Grecia i duhovnicul mnstirii de maici de la Ormilia, a ngduit ca tinerele i tinerii s mearg mpreun n tabere mnstireti, nu pentru desfru, ci pentru a nva s fie mpreun. La vremea aceea, duhovnicii mai tradiionaliti s-au artat indignai de o asemenea iniiativ. Iar printele Emilianos le-a rspuns c cel mai "ru lucru care se poate ntmpla este ca tinerii aceia s se cstoreasc, altceva nimic (rde). "Ironia sorii face ca marea lor majoritate s fie astzi membri ai obtilor de la Simon Petras i Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc n bise ric, pentru c nu avem activiti s-i punem mpreun, s comunice i s dobndeasc valorile fundamentale ale vieii i o perspectiv cretin-ortodox asupra lor. Cine-i vinovat n afar de noi? i nc o problem. Tot ce ofer Biserica, de la sistem de educaie, pn la petrecerea timpului liber, de la pres la cultur, este insignifiant prin comparaie cu ce ofer restul societii unui om n formare. i atunci, acest rzboi este unul pierdut. Asta nu nseamn c trebuie s ne predm. Ca printe, sunt obligat s-i dau copilului tot ce pot eu mai bun i, cndva, acea smn bun va nflori. Domnul nu a spus c toate neamurile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli s arunce smna la toate neamurile, s propovduiasc la toat fptura Evanghelia. Ci din toi cei care au auzit Cuvntul l vor asculta i-l vor urma e o problem care nu e a noastr. - Printe, ai atins multe rni n acest interviu, dar zmbetul de pe chip nu vi s-a ters. De unde v vine aceast putere? Cumva de la acei, ci vor fi fiind, care v nvluie cu dragostea lor?

Printele Teofan i autorul interviului - i de la ei. Dragostea cu care sun tem nconjurai este una dintre marile bucurii pe care Domnul ni le d din cnd n cnd, n ciuda nevredniciei noastre. Cnd am venit aici, la mnstire, la nceput triam ntr-o srcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie n vrst avea un teren pe care venea s-l lucreze de la civa kilometri deprtare, de unde locuia, pe jos. Era un om trit greu,

muncit mult, ca ranul romn veritabil. Dar avea mereu o bucurie pe fa. ntr-o zi, a venit la mnstire, i-a deschis desaga i a scos un bo de mmlig cu brnz, pe care ni l-a dat. Era mncarea ei, de la care se nfrnase, dei fusese toat ziua la sap. Ne vzuse cum trim i a considerat c avem mai mult nevoie de boul acela de mmlig cu brnz. Omul sta este emblema poporului romn, care i-a rupt ntotdeauna de la gur pentru cel mai n nevoie. tia sunt oamenii care ne dau speran i pe care se ntemeiaz binele pentru generaiile care vin. Pe oamenii bucuriei se cldete ndejdea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, i nu sunt numai btrni, sunt i tineri, care fie au avut parte de o educa ie sntoas, fie Domnul a gsit n sufletul lor o fant prin care a putut s-i strecoare iubirea lui i minunata Lui chemare ctre o via nou.

Printele Teofan, mpreun cu dou micue i reporteri ai revistei "Formula AS

- Suntei o mnstire care se implic social, din dragoste pentru semeni. Simii c dragostea sfiniilor voastre este primit? - Cred c Domnul ngduie pentru fiecare mnstire, ca i pentru fiecare om care vrea s-I slujeasc, s aib parte i de multe mngieri, dar i de multe mpotriviri. Cnd apuci pe calea Domnului, mergi mpotriva curentului, i atunci e normal s fii lovit. Aa a fost ntotdeauna. Alii ne primesc dragostea i ne mbrieaz, alii ne rstlmcesc i ne judec. Toate le ducem cu bucurie.

La Mnstirea Nera (com. Sasca Montan, 327330, jud. Cara-Severin) se poate ajunge pe DN 57 Oravia, spre SV (NULL km), apoi pe DJ 571 Ciuchici-Macovite-Sasca Montan (NULL km) i, n fine, pe un drum forestier de 2 km.

Gurasada - biserica de-o mie de ani

Gorunul lng care se face Sfntul Maslu n fiecare an, cu tot satul * n satul Gurasada, acolo unde rul Sada se ntlnete cu apele Mureului, se afl una din cele mai vechi i frumoase biserici din Transilvania. Istoria ei se mpletete cu cea a localnicilor de aici, urmai ai marilor cneji, care au inut vie flacra neamului romnesc n acest col de ar. Arheologii cred c bisericu a de piatr are cel pu in apte secole i c e

printre cele mai vechi sfinte lcae din ar * Un cimitir ca o gur de rai Mai nti e cimitirul. Uria, tlzuit de apele ierburilor nalte, sub care simi oasele strmoilor. Se urc pe fiece vinior de plant, ca s se soreasc-n petalele de narcise ncl cite printre crucile btrne. N-au avut parte de prea mult lumin n via. inutul acesta a fost rscolit de sabie i rzboi, iar ei au trebuit s lupte continuu. Nu le-a fost uor, dar nici nu s-au plns. Cnd a fost nevoie de moarte, au murit. Cnd a fost nevoie de via, au trit. Acum dorm linitii i mpcai, inndu-l n brae pe Domnul, aa cum i El i-a inut la sn n timpul vieii. E atta nviere aici, nct te crezi mai degrab pe-o gur de rai dect ntr-un lca al morilor. i e pace. O pace ca de nceput de lume. oseaua care tun i trsnete e departe, n urma ta, parc pe ceea parte de lume. Aici eti doar tu, cufundat ntre iarb i cer. Lcaul Apoi e biserica. Micu, tupilat n valurile de iarb i strjuit la drum de doi goruni uriai. Copacii sunt fiecare ct o catedral. Au crengi lungi, noduroase, i o coroan ct s cuprind tot satul sub ea. Bisericua e de piatr, iar pe cretet poart cum de i, tiat din lemnul gorunilor. Zidu-i durat la fel ca cel din cetile dacilor. Piatr de ru, rostogolit din munte, dltuit doar de ap, apoi aezat de mini truditoare i legat cu un fel de mortar. Cum? Nu mai tie nimeni! Dar zidul fcut astfel e mai tare dect stncile Retezatului i poate ndura orice viforni. De aceea lau i fcut. Nu numai pentru rug. Nicidecum. n lcaul Domnului, te poi i lupta. i atunci, ruga se face spad i i nfricoeaz pe nvlitori. Merg aproape. Mngi bolovanii btrni rnduii n perete, peste care au trecut veacurile. Bisericua de la Gurasada a crescut n timp, ca un prunc, nt rindu-se i mrindu-se veac dup veac. Pe atunci, oamenii i tiau i taina, i rostul. O nclzeau cu inimile lor i i ddeau suflet prin rug.

Biserica i marea de iarb Astzi... parc ne-am rcit. Nahlapii puhoaielor barbare nu mai sunt. S-au tlzuit de sfntul lca, l-au frmntat n pumnii lor negri, l-au luat pe coamele cailor slbatici, ba chiar au rupt din el frme, dar, pn la urm, s-au spart i s-au risipit ca viscolul n faa soarelui de primvar. Acum

e pace! Dar ce folos, dac noi suntem mai strini de noi nine, dac nu mai tim graiul bisericii i nu-i mai purtm glasul clopotelor ctre inim, aa cum fceau strbu nii? i dac acum, sfntul lca mi pare singur, prsit n iarba mare i neostoit n durerile lui, e pentru c noi ne-am nsin gurat. De el i ntreolalt. i trec pragul nfiorat. O u mic, de lemn, prins-n chingi de fier, te las s intri doar dac te apleci. E felul ei de a chema la o sfnt umilin, pe care ntregul lca o respir firesc. Pe ziduri, chipuri palide de sfini, zugrvite cu veacuri n urm, pe cheltuiala criesei Maria Tereza. A crezut ea, criasa creia i se pleca tot apusul, c ranii din Gurasada i vor schimba legea, dac le zugrvete lcaul. Dar ei, strnepoi ai cnejilor, mndri i neplecai, au mulmit pentru sfinii zugrvii, dar legea strbun, cea ortodox, nu i-au schimbat-o. Cumini, au scris n pisania pus n fruntea bisericii: "Cu ajutorul Tatlui i cu ndemnarea Fiului i cu pur cederea Duhului Sfntu s-au zugrvit aceast sfnt biseric, n zilele nlatei chesaro-criesii noastre Mariei Terezii. Att. -apoi i-au vzut de traiul lor ca i mai nainte. Mo Petrea La nceput, nici nu l-am zrit. Sttea aplecat pe mormntul reavn, cruia i meterea o cruce. Avea o fa btrn, btrn, brzdat de cute adnci, dinluntrul crora i luceau ochii vii, albatri i sfredelitori. Un aer mre, de mprat n zdrene, completa figura aceasta stranie i greu de ptruns.

Foto: www.hunedoara.djc.ro "Bisearica i taaaare veche. i gorunii la fel, spune de parc mi-ar fi citit ntrebarea pe buze. "i d p vremea cnejilor, cum le zc ominii p-aicea. Faini brbai! i viteji! Ei conduceau toate satele d pn prile aistea i tot ei mnau poporu-n lupt i fceau i bisearicile. Le fceau ca cetile lu' Decebal. La fel tt! Din pchiatr la fel, cu var la fel. Vede c ochii mi sclipesc curioi atunci cnd aud de meteugul tinuit al zidarilor daci. Trgneaz vorbele, plim bnd fiecare cuvnt nainte s-l lase s curg linitit spre mine. Are timp, parc e de o venicie aici, n cimitirul bisericuei. "Io tiu cum o fceau. Spau adnc n pmnt -api azau pchietre mari i pntre ele var cu nsp. Var nestins! -api legau tt cu drugi d lemn pn sus. Api aruncau pst pchietre ap mult, mult, d stngeau varu' dinluntru i ieea un zid de nu-l farmi acu' nici cu barosu. Nu mai tie nima s fac ce fceau iei. Nima! N-am aflat de unde era mo Petrea. Cnd l-am ntrebat, a tcut luminat de o amintire din strfund. Dar eu l-am simit a fi de aici, din cimitirul necat de iarb, potopit de narcise, din locul n care dorm strmoii. Viaa lui e aninat acum ntre dou lumi - cea de aici i cea de dincolo. Le aeaz la sfat i d sam uneia de cealalt. Parc s-a nscut btrn, parc e de cnd lumea, fcut aa, ca o poart prin care trecutul se vars n ziua de astzi. Cnd am vrut s-l cercetez i s aflu de unde

tie attea despre bisericu, mi-a ngnat stins, abia auzit - "Dn btrni. Cei 7 preo i i Maslul cu minuni P0ntocreatorul De la ei va fi aflat i c "p cnd era bisear'cua gata, vrjmaii o prdat conacul cneazului. -or fcut prpd, prpd. Numa' o fomeie o scpat, da', 'nainte d-a scpa, s-o jurat c de-o rmne cu via, i d ti ficiorii s hie preoi! -o avut pte ficiori. pte! Cn' s-o fcut ei preoi, gorunii erau mici. Puss cneazu' smna cnd o-nceput lucru' la bisearc. -api ficiorii s-or legat ti, ca, de ziua lu' mum-sa, care cdea d Schimbarea la Fa a Domnului, s hie ti aci, la cimitir, i s fac Sfntu' Maslu lng goruni, cu tt satu'. i d-atunci, ntru pomenirea lor, aa facem i noi, n fiece an. n fiecare an s strnje tt satu' sub goruni la slujb. Tt! i vin ominii i din alte sate, i vin apte preoi, ci ficiori avea fomeia. i s face slujba sub gorun, p locu' nsmnat d ei cu pchiatr. M duce s vd i eu altarul de piatr. E ridicat ca de cteva palme din iarb, lng trunchiul gorunului btrn. Aici, sub cerul nalt, se strng urmaii cnejilor de odinioar, s-i nale rugile strvechi dimpreun cu cei apte preoi. apte... Numr din Cartea Sfnt. "-api multe minuni s-o-ntmplat la Maslu' cela! C cine are rugciune tare i credin mult, s vindec d-orice boal. Maslu cur tt, tt! Numa' s crezi! D-aia vin ominii d dparte tare, s se roaje cu noi aci, i cu cei apte preoi. Nea Gheorghe Haida St n casa lui, ca un boier de demult. O curte larg i o grdin n care te pierzi.

Catapeteasma bisericii E trecut de 70 de ani, dar e mai voinic i mai sprinten dect mine. Oelit de via i de munc. Tot ce vd, vite, acareturi, arin lucrat, toate-s grijite de el i de soia lui. Doi oameni care toat viaa nu au cerut lumii nimic. Doar s nu-i piard rnduiala, s-i pstreze rdcinile din care sau nscut. Dup ce ne d "zua bun, mie i printelui Ovidiu, parohul bisericuei, ne poftete-n tind. Se uit departe, la vzduh, cnd l ntreb cum era lumea odinioar, dac era ca acum. "Nu! Nu era ca acu'! O fost mai credincioas, mai cu fric de Dumnezeu. Nu erau ominii aa dumnoi. Erau

foorte mpcai. Nu se crtcheau unu p' altu' ca acuma, nu s-auza s-i bat ficioru' tata, -alte lucruri de mi-i ruine s vi le spui!. Din rspunsul su rzbate o tristee amar. Nea Gheorghe Haida tie ce-i cu schimbrile "aistea. nelege mersul lumii.

"Timpu-l face p om. Timpu'! Or vinit comunitii, omini fr Dumnezu, i nu i-or mai lsat p copchii la coal s-nvee relijia. P nevast-mea o prt-o unu c de ce-i due copchiii la bisearc. I-o spus scurt - Ct s n curtea mea i duc unde vrau!. Da' altora le-o fo' fric. Or nceput s nu mai tie de Dumnzu. Ceva ce io n-am pominit p lume!

Nea Gheorghe Haida a crescut n suferin. Cnd era copil, tatl i-a murit pe front, n Rusia. A rmas acolo ntr-o groap comun, iar mama s-a descurcat "cum o putut. Adolescena i prima tineree le-a petrecut n lipsuri. Pentru mine e de mirare c acum i-amintete de anii aceia ntunecai cu nostalgie. Le regret tihna pe care le-o ddea credina i viaa ritmat de clopote. A fost botezat n bisericua cneazului, s-a cununat n ea, acolo merge n fiece duminic sau srbtoare i tot acolo va fi prohodit. Tot ce-a fost mai important n viaa lui s-a scurs sub cuma ei de i, ntre zidurile de piatr veche, sub privirile sfinilor aintite de veacuri spre credincioi. "P vremea tinereii mele, numa' la era om de merjea la bisearc i se lua. Fr pop, brbatu' i femeia nu s fac una! -api, dac nu-s una, nici casa nu e una, nici co piii, nii'ca. S destram tt! -api, noi fceam nunt! Cu alai, d-acas, luam mireasa i merjeam p jos cu lu minile aprinse pn la bisearc. Merjeam i juma' d ceas. Api, dup slujb, viniam acas, -o zi -o noapte petrecea la mire, i alt zi -alt noapte la mireas. -api te fceai om la casa ta. No! Da' acu', ti nerii nici nu mai tiu. Triesc aa... fr cpti. Lumea s-o fcut cum nu poate s-o mai priceap nimeni. S-o destrmat! Un ban ct un mileniu Printele Ovidiu Stretean e voinic. Dac nu ar fi prul alb, ai spune c nu-i trecut de 50 de ani. i totui, face 20 de ani de cnd e aici pstor. 20 de ani n care a svrit Taina Maslului de sub gorun. El i adun pe ceilali ase preoi, mplinind numrul feciorilor femeii de odinioar. Apoi, mpreun cu preoii i credincioii, svrete taina. tie i el c rnduiala e strveche. La fel de veche precum e i biserica. Printele mi spune cum se lupt s pstreze sfntul lca aa cum e, n frumuseea lui dintotdea-

una. Cum a salvat fresca btrn, n urm cu aproape dou decenii. Atunci a refcut i ziduri, i acoperi.

Scene din martiriul lui Hristos Apoi au trecut anii i nu a mai putut face nimic, pentru c nimeni nu a mai vrut s-l aju te. mi arat nsufleit c sub fresca marii criese Maria Tereza se afl o alta, cu mult mai btrn, de la nceputurile bisericii. O fresc pe care, probabil, a aezat-o aici cneazul-ctitor. Cte ne-ar putea spune acele chipuri de sfini, dac ar fi scoase la lumin? Dar astzi nimeni nu mai vrea s tie de cele motenite din btrni. Preuim doar altarele noi, catedralele de ora, pentru care suntem gata s jertfim totul. Jertfim chiar i bisericuele vechi, care stau aninate de sufletul nostru prin ie nevzute, esute prin noi de strbuni. Cu ani n urm, arheologii au spat aici. Chiar n biseric. Sub strana dreapt. Printele mi spune c acolo sunt nmormntai ctitorii. Cu fal, la fel ca mpraii. Acolo l vor fi pus pe cneazul care s-a luptat ca acest lca s fie ridicat. Arheologii nu l-au mai gsit sub lespezile reci. Poate c timpul, n curgerea lui nvalnic, i topise oasele btrne. Sau poate c vrjmaii le risipiser. Au gsit n locul lui doar un ban. Un ban mncat de vremuri, vechi de mai bine de 1200 de ani. Va fi fost pus acolo chiar de la nceput? Va fi fcut parte din comoara cneazului? Dac e adevrat, atunci Gurasada nu e numai una dintre cele mai vechi biserici ale noastre, ci este, poate, cea mai veche! Asta pentru cei care nc mai iubesc trecutul i tainele lui cele vechi. Pentru ceilali, aici e doar un cimitir tlzuit de valurile ierbii, cu o bisericu n mijloc. Att! n rest e tcerea strbunilor, care dorm dedesubt, ateptndu-ne la marea ntlnire. O ntlnire n care va trebui s le spunem cum le-am rnduit motenirea. i lcaele. i ruga.

Un mare duhovnic romn, evocat de ucenicul su - Avva Petroniu, chip al smereniei

 Sfntul din vrful muntelui Era o icoan, nu un om, nc din timpul vieii. Credincioii veneau la el pentru a-l venera, a-i atinge vemintele, a-i sruta mna, a-i asculta btile inimii, pe ritmul Rugciunii lui Iisus, n tcere deplin. Cci printele nu vorbea dect rar, numai cui avea cu adevrat trebuin. Aproape niciodat ntrebat. Pentru c oamenii nu aveau nevoie s-l ntrebe. n preajma lui simeau Duhul i deodat se luminau. Sufletele cptau strlucire de diamant bine lefuit, minile deveneau clare ca vrfurile de muni n zile senine, trupurile li se ndreptau i li se alungeau, de parc ar fi crescut spre cer, cu fiecare respiraie a btrnului clugr. De att aveau nevoie. S stea lng sfntul acesta, s li se ngduie s-i oboseasc privirea cu fpturile lor. Dintre cei care i-au trecut pragul chiliei, probabil c muli nici nu tiau cum i-a clit printele Petroniu, stareul mnstirii Prodromu de pe Muntele Athos, sufletul n focul credinei, ntr-un veac duman. C a fost membru al micrii "Rugul Aprins, de la mnstirea Antim, n anii '40; c n aceast lavr a ortodoxiei i totodat cetate a culturii prigonite a deprins Rugciunea Inimii de la printele Ioan Kulaghin, zis "Cel Strin; c mai trziu s-a strduit s refac atmosfera "Rugului Aprins la mnstirea Slatina, alturi de prinii Cleopa Ilie, Antonie Plmdeal, Arsenie Papacioc (cruia i-a fost na de clugrie la Antim) i Daniil Teodorescu (Sandu Tudor); c s-a nevoit alturi de prini mbuntii, ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Ioanichie Blan sau Marcu Dumitrescu - zis "Fachiru (mare martir al temnielor comuniste), la mnstirea Sihstria; c abia foarte trziu, la vrsta de 62 de ani, a reuit s ajung unde i dorea cel mai mult, la Athos, iar acolo a slujit exemplar, ca duhovnic i bibliotecar, pn s devin stareul mnstirii Prodromu. Cnd s-a mutat la cele venice (NULL februarie 2011), nimeni nu s-a mirat, nimeni nu a plns, ci toi cei care l-au ntlnit sau doar i-au auzit numele pomenit cndva au nceput s sufere de dor. Nu doar ca dup un tat duhovnicesc, ci ca dup un om extraordinar de frumos, lng care ai trit cndva i tii bine c nu vei mai putea tri. Ca dup adie rea Duhului, pe care nu tii s o descrii, dar care te-a rcorit n clocotul acestei lumi. Un dor sfietor de dulce, care nu-i dezleag lacrimile, ci te face s treci dincolo de barierele firii, pentru a te vindeca. Cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit...

Eu nu l-am cunoscut pe printele Petroniu Tnase. Nu m-am nvrednicit s merg pe Sfntul Munte Athos. Dar nu l-am simit niciodat strin, niciodat departe, ci aa cum fiecare cretin i simte pe sfini, mereu prezeni i att de familiari. Cei care l-au cunoscut ns mrturisesc despre printele Petroniu c era, ntr-adevr, un sfnt. Pentru generaii ntregi de monahi, printele Petroniu este modelul desvrit de clugr. Cci era "cel mai smerit, cel mai smerit, cel mai smerit - cum l descria alt mare duhovnic al nostru, printele Adrian Fgeeanu. n plus, avea o dragoste uria, pe care nu o declara, ci care te topea atunci cnd ajungeai la sfinia sa. Biografia printelui Petroniu Tnase e la ndemna oricui, dar cum era el cu adevrat, ce-i ddea puterea aceea nepmnteasc tiu foarte puini. Nu l-au neles pe de-a-ntregul nici toi clugrii din obtea Prodromului, darmite ceilali credincioi. Unul dintre cei foarte puini este printele Modest Moldovan, aflat astzi la Schitul Gbud din Alba. n vrst de aproape 50 de ani, chip blnd, surztor i smerit, clugr subire la trup, cu barb hirsut i ochi arztori, se las greu prins n plasa ntrebrilor. i place taina i nu o stric nici pentru curiozitatea lui, nici pentru a altora. Totui, din buntate, scap cuvinte de lmurire. Aa ncepem s-l adulmecm pe avva Petroniu cel netiut, cruia monahul Modest i-a fost ucenic vreme de douzeci de ani, ngrijindu-l pn n ziua din urm.

Pr. Petroniu Tnase n prima tineree Dup douzeci de ani de clugrie pe Athos, printele Modest s-a decis s se ntoarc pe un vrf de deal din Romnia, pe malul Mureului, n coasta satului su natal, Gbud. "M-am ntors ca s nu-mi pierd identitatea de romn. nc mai demult mi-am promis c voi rmne la Prodromu ct triete printele Petroniu, ca s-l slujesc. Nu se putea lipsi de mine, mrturisete, cu sfial, monahul. S-a ntors i din prietenie pentru printele Iustin Mi ron, stareul mnstirii Oaa, al crei metoc este schitul Gbud. Cei doi se cunosc din copilrie i au crescut duhovnicete mpreun, chiar dac monahul Modest a apucat drumul clugriei mult mai devreme, pe cnd avea 16 ani. Printele Modest i-a fcut ucenicia cu mari duhovnici ai neamului, cu printele Arsenie Boca, cu printele Serafim Popescu de la Smbta de Sus (Braov), cu printele Teofil Prian, pe care l-a slujit 12 ani, pn ce, n 1993, a ajuns la Athos i l-a cunoscut pe printele Petroniu. Acum a revenit n ar cu o comoar: amintirea, manuscrisele i fotografiile printelui Petroniu. Crede c era de datoria sa s se asigure c acestea sunt bine pstrate, pentru a fi de folos ortodocilor romni. Este motenirea palpabil lsat de printele Petroniu. Cealalt parte a motenirii, de credin i nelepciune, se adpostete n fiecare, ct ne vom fi silit s agonisim.

O zi din via a printelui Petroniu - Printe Modest, cum era o zi din viaa printelui Petroniu? - Simpl, ordonat, strict. Printele tria extrem de simplu, era un ascet. Cu greu a acceptat ca mnstirea s aib main i s se fac un drum pn acolo. Pn n ultimul an de via, cnd boala l-a copleit, i fcea toat gospodrirea singur. i spla, i cosea nasturii, totul...

Pr. Modest Moldovan de la Gbud, ucenicul printelui Petroniu n chilia lui era o curenie impecabil. Dimineaa se trezea foarte devreme, cam cu dou ore naintea nceperii slujbei, care iarna este la ora 2.00 noaptea. i fcea rugciunile numai n genunchi, i se pregtea de slujb, apoi mergea n biseric. ntotdeauna era primul. Sttea n picioare tot timpul, ore ntregi. Numai cnd l-au ajuns neputinele trupeti a n ceput s mai ad i n stran. i atunci i lsa pe toi c lugrii s stea i ei. Pentru c printele nu-i cerea s faci nimic din ce nu putea face el. Cnd n-a mai putut, n-a mai fcut nimnui nici o observaie. Dup slujb, fiecare pleca la ascultrile lui. Printele sttea mai mult n chilie, cci se ruga mereu. Evita s mearg la alte mnstiri, la hramuri sau parastase, refuza s plece din mnstire. Spunea c aceasta este a clugrului, chilia, c ea l nva i tot ea l mntuiete! n unele zile i ngrijea florile. Se purta cu ele de parc ar fi fost oameni, le tia pe numele lor tiinific, dar le chema i pe nume populare sau le boteza cu nume inventate de el, ca s-i arate dragul pentru ele. Era tare ndrgostit de flori. Spunea c n ele se vede frumuseea lumii. O alt pasiune a sa era cititul, citea mult i tia multe, era un crturar. Desigur, avea i treburile sale de stare de rezolvat... i mai primea credincioi la sfat. Le era de ajutor, dar mai mult pentru c-l vedeau, pentru c el spovedea pe puini i vorbea puin. Era foarte interiorizat i tria Rugciunea Inimii. Cred c streia i-a fost povar, cci tnjea dup linite. - Era un printe aspru? - Era aspru, dar era i bun. Era dur cu el nsui, nu numai n privina clugriei, ci n tot. Dei a

avut mari suferine fizice, iar de la o vreme coloana vertebral i era diform, c nu se mai putea ndrepta, n-a zis o dat un "au!, nu s-a plns niciodat. Era foarte ferm i cu nvtura de credin. Dac treceai de pojghia aceea de rceal, de armura lui, ddeai de o mare buntate. Aa se face c era foarte iubit, dei n-a cutat s fie popular i nu fcea gesturi sau declaraii de afeciune. Dar simeai c el te iubete ca om, ca purttor al chipului lui Hristos. Dac erai cu sufletul pregtit s-l ntlneti, n prezena lui te nvluia o mare bucurie i o mare buntate. Pur i simplu iradiau din el. E ceva ce mi-e greu s explic. Trebuie s fi trit asta ca s nelegi. Altfel este ca i cum a ncerca s descriu gustul mierii cuiva care nu a mncat niciodat miere. "Cnta Paraclisul Maicii Domnului n chilie

Avva Petroniu - cel smerit - Cum se mpca smerenia cu aceast duritate a sa? Era stare i duhovnic i, inevitabil, trebuia s dojeneasc i s pun ordine. Cum o fcea fiind att de smerit, dup cum povestesc toi cei care l-au cunoscut? - Smerenia sa era autentic. El nu ridica niciodat vocea, nu ddea porunci, ci doar i cerea s-i faci ascultarea de clugr, nu certa niciodat pe nimeni n mod direct i vehement, ci vorbea n pilde i spunea celui care a greit unde a greit, fr s-l numeasc, n convorbirile nostre de la trapez sau n cte o predic (pentru c predica rar). Era foarte nelept i delicat cu ceilali. tia ct pot s doar cuvintele i, ca unul care fcuse i Literele, i le alegea cu grij. Vedei c n toate fotografiile are privirea plecat. Nu-i plcea s ias n eviden. Nu povestea cte coli a fcut, cte mnstiri a condus, ce oameni extraordinari a cunoscut. Pentru c era foarte smerit. Aa c nici obtea nu l-a cunoscut bine. Eu am fost privilegiat n cele dou luni ct l-am ngrijit la pat, nainte s moar, pentru c i-am rsfoit caietele personale, n care se aflau ciorne de scrisori, scrisori primite de la credincioi, amintiri, autobiografia lui i altele. - Se supra vreodat? - Sigur c l mai necjeau fraii. Dar nici atunci nu se manifesta de fa cu toi. Mergea la el n chilie i cnta Paraclisul Maicii Domnului. Cnta tare, de se auzea n curte, ca s se liniteasc i s capete ajutor de Sus. Era foarte bun cntre i avea mare evlavie la Maica Domnului. De cte ori era pomenit Maica Domnului n biseric, l vedeam lcrimnd.

- Dar de rs l-ai vzut rznd? - El mai mult zmbea, nu rdea aa, cu toat gura. Cci clugrul trebuie s fie n toate strunit. ns avea un umor foarte fin. "Pe msur ce mbtrnea, i cretea entuziasmul credinei - V voi pune o ntrebare care st pe buzele multora: ai trit vreo minune cu printele Petroniu? Ucenicii multor mari duhovnici mrturisesc minuni pe care le-au vzut cu ochii lor nfptuite de acei prini...

Printele Petroniu i ali clugri

- Nu a ti s v spun un fapt concret. Dar eu simeam c e un miracol permanent pre zena sa. Cred cu adevrat c fcea minuni, dar noi eram legai la ochi s nu le vedem. Era minunat, de exemplu, i faptul c lui i cretea tot mai mult entuziasmul credinei, pe msur ce mbtrnea. Este neobinuit, pentru c btrneea aaz lucrurile, entuziasmul este la tineree. n ultimele luni, a suferit c nu mai putea merge la biseric. Pn atunci a mers continuu, chiar dac de ani muli nu mai auzea i ar fi putut r mne n chilie s se roage. ns voia s dea un exemplu. Minuni a trit, cci i s-au artat ngeri i sfini. Ne-a povestit. i avea deosebirea duhurilor, nu putea s se nele, s fie nelat de cel ru. tia i cnd este vis i cnd e aievea. Avea un caiet de vise, unde i nota ce visa mai interesant, ca apoi s descifreze visul. Visa mult i frumos, duhovnicete. - Cum se raporta la moarte? - Cu bucurie. Spunea c s-a pregtit, c nu are nici o team i c abia ateapt s vad cum e dincolo. De altfel, el tria deja pe jumtate n cealalt lume. n unele fotografii, care i suprind privirea, se vede c e dus departe cu gndul i cu fiina ntreag.

Pr. Modest, la cptiul printelui Petroniu, cu cteva zile naintea morii

- Care e nvtura cea mai de pre pe care ai primit-o de la printele Petroniu? - Eu nu prea l-am ntrebat, n-am fost un iscoditor, mi-a fost de ajuns s fiu lng printele. i toate cte mi le-a spus vor fi lucrat pe undeva n mine. Dar cred c mai mult propovduieti prin viaa trit, dect prin cuvnt. Iar felul n care a trit avva Petroniu mi folosete mai mult dect orice sfat. Autobiografia printelui Petroniu *) - ciorn -

"Sunt nscut n com. Frcaa, rai. Ceahlu, reg. Bacu, nregistrat la 23 mai 1916, din prini rani agricultori, Ion i Olimpia Tnase, al aptelea din cei 8 copii (ase fete i doi biei). coala primar am urmat-o n satul natal (NULL clase), dup care la vrsta de 14 ani - an 1930 am intrat frate n mnstirea Neam. Aci am urmat cursurile coalei de cntrei, iar n 1935 am mers la Seminarul monahal Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8-a precum i diploma de absolvirea seminarului le-am dat la sem. [seminarul - n. red.] Central Bucureti, ntruct sem. monahal Cernica se desfiinase n 1941. * n acelai timp, n urma examenului de diferen, am dat bacalaureatul - secia tiine - la liceul Mihai Viteazul din Bucureti, sesiunea din toamn, 1942. * M-am nscris apoi la Fac. de Teologie i la Fac. de Matematici din Bucureti, pe aceasta din urm ntrerupnd-o dup un an de studiu, fiind prea mpovrat cu dou faculti i cu obligaiile de serviciu de la cancelaria Sf. Sinod, unde intrasem ca angajat din oct. 1942, pentru ami asigura mijloacele de ntreinere la studii. Din 1943 m-am nscris la Fac. de litere i filo sofie Bucureti, pe care am absolvit-o n 1946, odat cu Fac. de Teologie.

Autobiografia pr. Petroniu * Dup terminarea studiilor, am continuat s fiu funcionar la Cancelaria Sf. Sinod, iar din 1946 pn n 1948, detaat la Secretariatul Patriarhului Nicodim; pn n septembrie 1950 am fost numit suplinitor la seminarul monahal din m-rea [mnstirea] Neam. Pn la aceast dat intrasem n cinul monahal i fusesem hirotonit diacon i ieromonah (NULL). * La sem. Neam am funcionat doi ani, la catedrele de pedagogie i cate hetic (an I) i la cat. [catedra] de muzic (an II); n 1952 contopindu-se seminarul cu coala de Cntrei Eparhial, am mers la m-rea Slatina, unde mi s-a ncredinat conducerea co lii monahale i a cursurilor de pregtire elementar - 7 ani - din acea mnstire. La m-rea Slatina am rmas pn n anul 1959 ndeplinind, pe lng ascultrile de mai sus, i pe acelea de preot i stare al m-rii [mnstirii],

ntre 1957 - 1959. * n 1959, luna mai, n urma dispoziiilor chiriarhale, a trebuit s prsesc m-rea, retrgndu-m n com. Broteni, reg. Suceava, rai. Vatra Dornei, la o sor, unde am stat pn n prezent. * Munca, cinstea i corectitudinea le-am nvat nc din copilrie, de la prini, care fiind sraci, nu ne-au putut lsa alt motenire, i cu ele am strbtut pn acum de-a lungul anilor. * Nu am fcut niciodat nici un fel de politic i nici n-am suferit vreo condamnare, nici de legile bisericeti, nici de cele civile. * n prezent, m aflu cu sntatea ubred, nenstare de eforturi fizice, avnd nevoie de ngrijire deosebit i tratament medical. Decembrie 1961 Petroniu (Petru) Tnase ________________________ Salariat la Curtea de Arge 1 dec. 1961 - 1 febr. 1966. Pensionat motiv boal 1 II 1966. La mnstirea Sihstria: 1 mai 1966. *) Am pstrat grafia autorului.

Virtu ile rugciunii

Fecioara cu pruncul "Cine merge prin lume va ntlni cet i fr ziduri, ora e fr bog ii, fr coli sau teatre, dar o cetate fr un templu, fr un cult divin sau lipsit de rugciuni n-a existat niciodat." Plutarh Mai, anul 2005. Una dintre revistele medicale cele mai serioase din SUA, "Journal of the American Medical Association", a publicat un articol intitulat "Medicii trebuie s le prescrie pacienilor lor rugciunea?". Textul a avut un mare impact asupra comunitii tiinifice internaionale. Civa ani mai trziu, muli dintre medicii americani - chiar i cei atei - au admis c rugciunea ajut la vindecare. Nu e vorba, firete, de a n locui bisturiul cu acatiste, ci de a folosi rugciunea ca ntritor al tiinei. Care e raiunea acestui ndemn? Faptul c oamenii de tiin americani au izbutit s msoare precis efectul rugciunii asupra organismului omenesc. Pe plan fizic, rugciunea produce un "reflex de destindere", care se traduce printr-o ncetinire a ritmului cardiac i a respiraiei, o scdere a presiunii arteriale, o diminuare a necesitii de oxigen

i a produciei de bioxid de carbon. Pe plan mental, ea aduce un sentiment de linitire, de bunstare i pace, nlturnd teama i gndurile negre. Bolnavii pentru care s-au rostit rugciuni s-au vindecat n cercetrile lor, medicii americani au constatat un fenomen de-a dreptul surprinztor: rugciunile colective au avut un efect uluitor asupra anumitor maladii, aa dup cum dovedete experimentul condus de medicul cardiolog Randolph Byrd pe 393 de pacieni internai la Clinica de Cardiologie din San Francisco. Maica Domnului ndurerat Practicianul i-a mprit bolnavii n trei grupe: A, B i C. Apoi, el le-a solicitat unor diferite grupuri de rugciune aflate n diferite orae de pe teritoriul american s se roage pentru bolnavii din grupa A. La captul experimentului, cardiologul a descoperit c starea acestora se mbuntise spectaculos, n comparaie cu bolnavii din grupele B i C. Astzi, att n America, ct i n Eu ropa, exist numeroase astfel de "grupuri de rugciune", care funcioneaz n strns legtur cu diferite instituii de sntate. Una dintre cele mai cunoscute se afl n Frana. Compus n urm cu 25 de ani, doar din patru persoane, grupul de rugciune francez numr astzi 400 de membri, care se ntlnesc o dat pe lun ntr-o biseric din Paris. n cursul reuniunilor, fiecare dintre participani e invitat s adreseze, din strfundul inimii, rugciuni pentru cei bolnavi. Se presupune c aceast uria energie benefic este "medicamentul" care tmduiete mai repede dect medicamentele. Icoane pe sticl de la Sibiel

Biserica de lng zidul cu trandafiri

Printele Constantin Srbu Sfin ii de lng noi Din prima clip prinzi drag de ea. Ai vrea s o iei n brae, s o aperi cumva de toat zar va i agitaia urban din jur. Retras la adpostul unui zid plin de ieder i de trandafiri urctori, biserica Sapiena tace i se roag. Abia i auzi respi raia. Parc i acum se teme, amintindu-i de lungile zile de cumpn de dinainte de 1990, cnd buldozerele ateptau la poart ordi nul de

demolare, iar credincioii plngeau, cernd Domnului mil i iertare, pentru lcaul lor modest, dar istoric, construit de fiica lui Constantin Brncoveanu, doamna Safta, dimpreun cu marea familie a boierilor Cretzuleti. Sapiena sau "Sfnta nelepciune" este o biseric minuscul, de buzunar; o biseric discret, fr turle, clopotni sau pridvor. Dac te afli prin zon i nu eti cu adevrat atent, poi foarte bine s treci pe lng ea i s n-o vezi cum st pitit printre flori i un rnd de case vechi, cu etaj, marchiz i geamlc. St i ateapt vremuri mai bune, pe locul unde Podul Izvor se ntlnete cu dealul Uranus, celebrul deal al Bucuretiului interbelic, martirizat de comuniti pentru a face loc unui gnd imens i urt: Casa Poporului. Be i orul lui Dumnezeu n fiecare zi, tanti Maria i potrivete hainele cu vremea de afar, i ia bastonul i cartea de rugciune, dup care pornete tocmai din Bariera Vergului, pentru ca, strbtnd o jumtate de ora, s ajung la biserica Sapienei. Nu ine cont nici de distan, nici de cei 90 de ani ai si. Tanti Maria vine zi de zi s ajute la cur enia bisericii. Vine la ntlnirea cu Domnul i cu amin tirea duhovnicului ei, Constantin Srbu, al crui mormnt este parc pus anume, chiar lng poart. De cte ori trece prin dreptul mormntului, btrna se oprete, face o mic rugciune i ateapt un semn, convins c fr ncuviinarea printelui, n-ar mai putea s nainteze nici mcar un pas. Pentru ea, printele Constantin Srbu e o prezen concret. l vede aievea, stnd i acum n dreptul intrrii, aa cum sttea pe vremuri n faa altarului i le cerea oamenilor s nu tulbure prin nimic Sfnta Liturghie, oprind pe oricine se agita s scrie acatiste sau s cumpere lumnri. i certa blnd, cum numai el putea s-i certe ("Nu lumnarea mntuiete... Lumnarea nu se roag n locul tu"), n timp ce privirea lui senin i albastr repeta fiecruia n parte cuvintele spate adnc deasupra uii de la intrare: "n aceast biseric nu se vorbete... E o biseric a tcerii i a iubirii". Aspru i blnd totodat, i se mai spunea "Beiorul lui Dumnezeu", omul fr concesii, fr alte gnduri ascunse. Acum, printele i ntmpin credincioii, aa cum fcea pe vremuri, naintea slujbelor de priveghere, din mormntul lui plin de flori.

Printele Srbu lng troia ridicat n cinstea eroilor neamului La 90 de ani, tanti Maria se scoal de cu noapte i se pregtete de drumul ei zilnic. Nu are timp s se plng de singurtate i, cu att mai puin, s cad bolnav la pat. La Sapienei, are nc multe de fcut - s grijeasc mormntul i florile din jur, s ajute la pangar sau s pregteasc mncarea pentru agapa cretineasc ce are loc n fiecare duminic, dup obiceiul impus de printele. Nu

conteaz c acum civa ani a fost operat de cancer i c medicii nu-i ddeau s triasc mai mult de cteva sptmni. n fiecare diminea traverseaz jumtate de Bucureti, ca s se ntlneasc, n gnd mcar, cu eternitatea. La Bariera Vergului, unde locuiete, are mai multe biserici n preajm, dar n nici una nu simte ce simte la Sapienei. E o biseric parc tocmit anume dup sufletul ei - mic i ncptoare, plin de volbur i trandafiri urctori. E biserica ce mai pstreaz nc duhul printelui i cuvintele lui spate cu litere de foc, direct n crmid: "Acest loc e tcere... E dragoste". Minunile printelui Constantin

Slujind n biseric Cei care l-au avut cu adevrat duhovnic pe printele se cunosc de cum intr n biseric. i fac cruce mare nc de la poart i se reculeg cteva clipe, pentru ca apoi s strbat curtea n vrful picioarelor, nevrnd s-i tulbure prin nimic odihna. La fel ca ntotdeauna, printele i ateapt acolo, n ua bisericii, ca o imagine vie a suferinei - grbovit i aple cat ntr-o parte, incapabil s peasc normal sau s-i lege singur ireturile de la pantofi, din pricina loviturilor cu ranga aplicate la tlpi i pe ira spinrii de ctre securiti. El, care svrise mai multe minuni (o femeie i-a recptat vederea n Joia Mare, iar o alta s-a vindecat de epilepsie, doar atingndu-se de odjdiile lui), nu a fcut nimic s treac de la el paharul suferinei. Era nc la biserica Vergului (ridicat n 1944 de el nsui), cnd pe ua de la intrare s-a proiectat inexpli cabil i miraculos imaginea Maicii Domnului. Toat lumea s-a bucurat, creznd c se arat semn c se va sfri rzboiul i c le va fi bine tuturor, dar printele s-a nnegurat la fa, tiind c ceea ce era desenat cu lumini i umbre pe ua de la pridvorul bisericii reprezenta de fapt Drumul Crucii, suferinele prin care el va trece nu peste mult: arestarea, btile atroce i umilina, lagrul, munca silnic la Canal, deportarea n Brgan i hituirea permanent, pentru simplul motiv c cineva scrisese o poezie mpotriva lui Stalin i, ntr-un vers, pomenea numele de Constantin Srbu.

Mormntul printelui Vztor cu duhul, a cunoscut dinainte tot ce o s i se ntmple. i-a cunoscut pn i moartea. Nu ntmpltor, nainte de a fi omort, a pus pentru ultima oar ordine n treburile parohiei i i-a repetat lui tanti Maria de mai multe ori: "Eu plec i nu mai vin... S tii c am pltit toat lucrarea - inclusiv pardoseala. Nu v las cu nici o datorie... Am la voi, ns, o mare rugminte. S nu prsii niciodat biserica i s m ngropai n curtea ei, c tare am iubit-o. Pentru amintirea mea, s o iubii i voi la fel". De cte ori i amintete aceast scen, tanti Maria d s plng. Printele tia c o s moar, nc din 1968, cnd a venit la Sapienei. tia c nimnui nu o s-i convin lucrarea lui misionar. Cnd ofierul de Securitate l-a chemat la el i l-a somat s in tre n spital pentru operaie, printele a surs. Sosise vremea. Lucrurile erau aranjate. Din spital nu mai avea s ias viu niciodat. Singura concesie care i s-a fcut printelui a fost s i se acorde ultima mprtanie. Pe patul de spital, cu ultimele puteri, a primit taina mpreunrii cu Hristos chiar de la marele duhovnic Ilarion Argatu, care, nchizndu-i ochii dup datin, a vzut cu mare mirare aureola sfineniei deasupra capului printelui. Schimbndu-i poziia de mai multe ori, pentru a verifica s nu fie simpl iluzie optic, arhimandritul Ilarion Argatu s-a convins c Dumnezeu dduse semn. Printele Constantin Srbu primise cu adevrat cununa muceniciei. Era o zi ploioas i rece de octombrie, 1975. "Orice ruin i-a da, tu vei face acolo o grdin" Din orice parte ai privi-o, Biserica Sapienei nu te impresioneaz prin nimic.

Biserica Sapienei, pitit ntre flori E ca printele Constantin Srbu - mic, plpnd i povrnit uor pe-o parte. Bi seric modest i fierbinte. Biseric ndelung rugtoare. Pe printele paroh, Marin Cojoc, l gseti mai tot timpul la altar. Aa i ncepe el ziua, intrnd devreme n biseric, s dea binee sfinilor i lui Hristos, s se nchine la rclua cu sfintele moate aduse de la Vatopedu i apoi s pomeneasc n rndul ctitorilor numele lui Constantin Srbu, dimpreun cu Constantin Voicescu - alt martir i mare

lupttor al bisericii Sapiena. Aa simte printele Marin c e bine. Rostind numele celor de dinainte i al celor care au mai fost, se instituie o continuitate, un lan de triri i un sui ca treptele unei scri nevzute, fr de care nu putem iei nicicum din egoism i din sine, pentru a ne nla apoi spre cer. Printele Marin st n scaunul lui de spovad i parc nu se mai satur de tihna bisericii, abia primenit i refcut din temelii, dimpreun cu pictura lui Tttrescu i a inegalabilei Olga Greceanu. St cu faa spre icoane i cu privirea ntoars duios spre trecut, fericit s-l cunoasc pe printele Srbu, mcar din crile i mrturiile altora, din epopeicul "memoriu-spovedanie" adresat de el patriarhului Justinian sau din amintirile enoriailor, adunate cu mult drag, ntr-un frumos album, de micua Xenia Mmlig, fiic a bisericii, azi clugri la mnstirea Diaconeti.

Interiorul bisericii Chiar dac nu l-a cunoscut personal, fiind prea tnr n acea perioad, printele Marin a strns destule imagini i ntmplri minunate cu btrnul preot Constantin Srbu. Convins de sfinenia printelui, l pomenete mereu la ectenie, dimpreun cu toi ctitorii - domnitori, boieri i ispravnici miluitori ai bisericii. Se cutremur cnd i pronun numele i simte c printele l ncu viineaz, privindu-l de undeva, din preajm. l simte n linitea i concentrarea epiclezei. l simte n cntrile psalmodiate uor, cu ntreit emoie i transfigurare, aa cum au fost lsate chiar de el. Nici o abatere nu e cu putin. Printele Marin Cojoc i amintete cu un surs ierttor i o anume strngere de inim cum enoriaii bisericii (doamna Lucia Popor, domnul Chiril, tanti Maria) l-au nconjurat din chiar prima lui zi de paroh i l-au corectat spunnd: "La noi, cntrile aces tea se fac aa, pentru c aa le-a lsat printele Srbu". S-a suprat puin, dar i-a i plcut curajul mirenilor, gndind c un om ca preotul Constantin Srbu nu a trit degeaba; c patriarhul Justinian a avut mare dreptate atunci cnd i-a spus printelui, n chip de dojan prefcut: "Nu-mi cere cea mai mic i mai srac biseric din Bucureti... Crezi c nu tiu de ce eti n stare? Orice ruin i-a da, tu vei face grdin din ea". Oricte lucruri s-ar spune despre el, Constantin Srbu rmne netiut nc. Un sfnt i un martir care nu s-a dezis de Hristos nici cnd tlpile i-au fost arse cu fierul nroit. Un mare suflet ce a tnjit toat viaa dup dragoste i mngiere. Un om chinuit, cu o biografie grea i uneori nemiloas, dar plin de iubire pentru aproapele. Un om al rbdrii i al jertfei de sine, n stare s-i dezbrace haina n toiul iernii pentru a nveli cu ea un alt deinut; n stare s-l culce pe Calciu Dumitreasa n patul lui de deportat, i el s doarm afar, sub cerul liber.

Biserica Vergului, ctitoria printelui Srbu, din care a fost alungat Dei nu l-a cunoscut, printele Marin Cojoc se nchin la amintirea preotului Constantin Srbu (exemplu de neopatristic romn), descoperind cu uimire c toat viaa lui a fost o suferin i o ran deschis - c a rmas orfan de la civa ani, c i-a cres cut din greu copiii orfani (draga lui soie a murit rpus de cancer), c a fost alungat chiar de la biserica pe care a construit-o cu minile lui (biserica Vergului) i a ajuns apoi la cea mai srac biseric din Bucureti, Sapienei. Printele paroh Marin ar putea vorbi mult despre marele Constantin Srbu i despre lucrrile lui de la Sapiena, dar se oprete pentru a se pregti de slujba privegherii. Pri mii credincioi trebuie s soseasc. Sunt oameni venii de departe, din alte zone ale Capitalei. Ca tanti Maria, tra verseaz jumtate de ora pentru a se ntlni cu linitea, cu eternitatea. Cam aa era i pe vremea printelui Srbu, mereu reclamat i mprocat cu vorbe grele, de chiar oamenii care locuiau n casele din spatele bisericii. ntmplare sau nu, din toi cei care au ncercat s-l umileasc i s-l alunge pe printele, nici unul nu mai triete n cartier - ori au murit, ori s-au mutat n alt parte. "Stupul" de la Sapienei s-a refcut, cu oameni din toate colurile Bucuretiului - oameni pe care i leag dragostea printelui Srbu i porunca lsat de el, cu limb de moarte, ca nimeni s nu plece n alt parte. Biseric a tcerii (nu-i atrage atenia prin nimic), Sapiena sau "Sfnta nelepciune" continu s rmn o biseric minuscul, de buzunar; o biseric discret i plpnd, care st la o margine de strad, ascuns printre flori i un rnd de case vechi. St, se roag ndelung i ateapt vremuri mai bune, pe locul unde cndva ntorcea tramvaiul 20 i fcea legtura dintre Podul Izvor i dealul Uranus. St asemenea printelui Constantin Srbu, care, n puinele lui momente de linite, ieea la poart i privea n deprtarea strzii, ateptndu-l plin de rbdare i speran pe Hristos.

Manastirea Cucuis

Parintele Andrei Mihali, staretul Schitului Cucuis Calatorie in poveste: De cate ori iau drumul unei manastiri, ma pregatesc sa intru in poveste. Dincolo de ravna, evlavie, dragoste si nadejde - punctele cardinale ale pelerinului -, se afla un copil tanjind dupa povesti minunate, cu sfinti coborati din icoane si cu oameni care primesc aripi ingeresti. Stiu ca povestea ma asteapta vie, puternica si pulsand ca inima unei fiinte nemaiintalnite. Stiu ca vrea sa fie spusa, dar nu se da oricui. Si sper sa mi se dea mie, asa cum poetului i se da de Sus versul care il poarta spre lumi nebanuite. Cine stie de cate ori am ratat o poveste extraordinara, fara s-o banuiesc, sub straiele modeste ale unei aparente normalitati? Pentru ca intotdeauna povestea este ascunsa, tainica, nevazuta decat de ochii inimii, daca ii ai deschisi. Asadar, cand pleci la drum spre o manastire, trebuie sa-ti deschizi bine ochii inimii, ca sa traiesti povestea adevarata. Putin a lipsit sa trec orb si pe langa povestea Schitului Cucuis, din judetul Alba. Aveam ochii legati de griji lumesti, si sufletul prea tulburat de mirosul inceputului de primavara. Dar cineva de Sus a vrut altfel... Curtea miracolelor Se facea ca m-am ratacit pe un drum de tara, care, dupa ce depasea casele semete ale unui sat bogat, de oieri, inainta printr-o padure, ca intr-o pestera de frunze uscate, de iarba batrana si de fluturi cu aripi uriase. Soarele n-avea putere acolo si totusi "pestera" era luminata feeric. Din loc in loc, ochi de veverite, de vulpi si de lupi punctau ca niste stele bolta de lemn a padurii. Din loc in loc, cerbi mandri isi scuturau capetele si coarnele incepeau sa le straluceasca... Acel drum, sinuos ca un sarpe de apa si parca necalcat de picior de om, nu avea sfarsit. Mergand, te apuca ameteala, de parca te-ai fi invartit intr-un carusel. As fi vrut sa ma opresc, sa ma pravalesc pe spate in iarba si sa-mi pironesc ochii in vazduhul nesfarsit de albastru, dar atunci, de parca miar fi ascultat cineva gandurile, mi s-a deschis, in dreapta, o poiana, peste un parau, la poalele Muntilor Sureanu. Iar in oaza aceea crescuta din verdele brazilor si din petecele albe ale iernii abia trecute, doi calugari imi zambeau dinaintea unei biserici. Peretii lacasului pareau claditi din lumina. Si pe cel dinspre Sud, trona icoana Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, ucigand balaurul. Hramul sfantului lacas. Ograda era patata inca de zapada inghetata, caci aici aerul devenise mai rece si mai limpede. De jur imprejur paseau, care mai delicat, care mai tantos, fazani aurii, caprioare sfioase, pisici alintate, pauni cu cozile-nfoiate de-ti luau ochii si gaini ciudate, cu picioarele imbracate in botosei de puf.

Parea ca ma aflu intr-o curte a miracolelor. Si mai tarziu, am aflat ca asa si era. Staretul Andrei

In catapeteasma bisericii Doua lucruri te izbesc la parintele Andrei Mihali, staretul Schitului Cucuis: o barba rosie ca focul si un zambet ca de pe alta lume. Dar amandoua ii tradeaza sufletul de "nebun intru Hristos", caci sunt semnele exterioare ale unei arderi intense pe dinauntru. Surasul sau bland si necurmat se potriveste cu ochii albastri, din care razbat bunatatea si linistea. Desi tanar, are in el ceva asezat, de bunic starnit la povesti. Maramuresean de obarsie, dintr-o familie cu zece copii, dintre care doi calugari, parintele Andrei si-a facut ucenicia in manastiri faimoase - Hodos-Bodrog (Arad) si Colt (Hunedoara) - inainte de a se aseza la Cucuis, acum unsprezece ani. A stiut dintru inceput ca aici, la poalele cetatilor dacice ale Muntilor Orastiei, e locul sau. La Cucuis a gasit un taram al linistii binecuvantate din care infloreste rugaciunea, un pamant sfintit de nevointele unor sihastri, demult disparuti cu trupul, dar permanent prezenti cu duhul lor. Asa incat nu simte ca are in obste un singur monah, cel pe care il vad si eu trebaluind prin curte, ci o adevarata armata de suflete nevazute. O lume din alta lume, pe care o simt si credinciosii care participa mai ales la slujbele de noapte. Uneori aud nu doar glasul preotului si al cantaretului din strana, ci un intreg cor de voci pogorand din vazduh, voci puternice, barbatesti, precum dangatul de clopot. Mai cu seama unul dintre fostii pustnici de la Cucuis, parintele Damian Vasile, trecut la Domnul cu vreo suta de ani in urma, ii da mare ajutor parintelui Andrei. Intai, parintele Damian si-a trimis inainte crucea. De acolo de unde e ingropat, undeva in munte, unde nu stie nimeni, a facut sa-i coboare crucea pe apa, pana in poarta manastirii. Cruce e o vorba, pentru ca e mai degraba o troita masiva, frumos taiata in lemn si incrustata cu vechi simboluri crestine.

 Parintele Andrei a pus crucea aceasta de straja in poarta schitului, protejand-o cu gard si acoperis. Si il pomeneste la rugaciune mereu pe parintele Damian. Ba si mai mult, la ananghie i se roaga parintelui Damian, care stie mai bine tot rostul locului, iar sihastrul il ajuta mereu, nedezmintit. Pe seama mijlocirii facute de calugarul Damian, pe langa puterile ceresti, pune parintele Andrei, de pilda, cele 14 femei sterpe, trecute de 40 de ani, care au nascut, dupa ce li s-a slujit la Cucuis. "Paisprezece, le stiu pe nume pe toate. Au venit, s-au spovedit, m-au rugat sa fac ce pot sa le rodeasca pantecele. Numai Dumnezeu poate sa faca asta. Si trebuie multa rugaciune. Le-am pus la Liturghie, le-am chemat la Sfantul Maslu, pe care il fac in fiecare vineri, le-am mai citit si alte rugaciuni, si Domnul s-a milostivit. Si mereu am simtit ca ma asista parintele Damian, care deja are locul lui in Cer" - spune parintele Andrei. Pesemne ca vestea marilor izbanzi ale acestui preot maruntel, cu zambet copilaros si un par neobisnuit de rosu, s-a dus prin tot Ardealul, caci vineri seara, puhoaie de lume urca la Schitul Cucuis, sa participe la Sfantul Maslu. In alte zile, siruri de credinciosi fac acest veritabil drum al Crucii, de la ultimul sat pana la schit, pe jos, pentru a participa la moliftele Sf. Vasile cel Mare, la care se incumeta parintele Andrei mai ales atunci cand mai are un preot, doi, cu care sa slujeasca. Doua biserici In unsprezece ani, parintele Andrei a facut si alte minuni: a construit douazeci de chilii si o biserica mai mare, unde sa poata incapea numerosii pelerini. Cea in care se slujeste azi, ridicata la inceputul anilor '90, cand la Cucuis era schit de maici, e prea modesta pentru a cuprinde sutele de credinciosi, din marile posturi de peste an si din zilele de sarbatoare, care iau drumul manastirii ascunse intre paduri. Noua biserica va fi sfintita, cu ajutorul lui Dumnezeu, in aceasta toamna. Este impunatoare, puternica si eleganta ca o principesa.

Crucea parintelui Damian, cea adusa de ape Sigur ca parintele Andrei n-a reusit toate astea de unul singur, ci cu sprijinul unor crestini cu dare de mana si cu suflete aprinse de credinta, precum sotii Lidia si Gheorghe Munteanu din Orastie, al caror fiu a sihastrit vreun an aici, apoi s-a stabilit la Sf. Munte Athos. Insa, la mijloc se afla si darul parintelui Andrei de a provoca generozitatea oamenilor. "Am suferit multe umilinte, caci unii considera ca, atunci cand ceri pentru Biserica, cersesti pentru tine. M-au injurat, m-au dat afara. Dar eu am avut multa rabdare, i-am iertat si m-am rugat pentru ei. Asa s-a intamplat ca, dupa o vreme, sa vina singuri la poarta manastirii si sa-mi ofere ajutor oameni care ma prigonisera. Dumnezeu i-a castigat de partea Lui si le-a luminat mintea cum sa-si plateasca greseala. Mereu iam primit cu dragoste, pentru ca eu vad in fiecare om chipul lui Dumnezeu si fiecare fiu risipitor intors la sanul maicii sale, care e Biserica, un fiu credincios", spune, zambind luminos, parintele Andrei. O alta minune a acestui protosinghel blajin sunt cele 1.700 de flori care fac manastirea sa straluceasca precum gradinile Raiului. Parintele insusi le ingrijeste, le inmulteste, le pune toamna in ghivece si le adaposteste in chilii, pentru a le replanta primavara. "Inima omului se bucura cu rugaciune, dar si cu frumusetile pure ale acestei lumi - ca nu degeaba le-a lasat Dumnezeu. Imi plac florile, cum imi plac si animalele, pasarile si pestii. Asa ca am adunat aici tot ce am putut: pasari rare, caprioare pe care le-am domesticit, am facut un helesteu pentru peste... Fiecare manastire trebuie sa fie o mica gradina a Raiului", crede parintele Andrei. Inapoi, in lume

Printre animalele padurii, pe care le ocroteste cu drag Binecuvantarea parintelui imi deschide drumul inapoi, spre lumea dezlantuita. Pe masura ce ma indepartez de schit, padurea isi schimba infatisarea, din pestera fermecata devine un codru sur, care mai are de asteptat pana ce suflul primaverii ii va face mugurii sa plesneasca. E ca un camp de cruci stranii inchipuite de arborii seculari pe care se odihneste cerul. Putin mai sus sunt cetatile dacice. Parintele spune ca simte prezenta istoriei, o energie neobisnuita a locului, care curge de peste tot. In urma mea, padurea se inchide ca un labirint de ziduri, pentru a se deschide altui pelerin, cu ochii inimii treji. Peste satul de ciobani, cu case vechi, din lemn, si ograzi fara poarta, se lasa, incet, apusul. Cirezi de vaci coboara, alene, din pasunile abia inverzite, pe drum de stele... Aceasta a fost povestea. Vam spus-o cu drag, dar n-o puteti trai aievea decat la ea acasa, la Cucuis.

Schitul Cucuis se afla in comuna Beriu, judetul Hunedoara. Acces: DN7 / E68, Deva-Orastie, 25 km, dreapta pe DJ705A, 3 km, stanga la Castau pe DC54A, 8 km.

Puterea rugaciunii

Maica Domnului Platytera "Doamne, e tarziu in viata mea, ramai cu mine..."

Sunt o cititoare veche si fidela a revistelor "Formula AS" si "Asul Verde! Sunt abonata la ambele si pentru mine e o bucurie cand mi le aduce postasul. Citesc cu mare placere tot ce scrieti, imediat in ziua in care le primesc. Felicit colectivul redactional, pe doamna Sanziana Pop, si va multumesc ca existati si ne daruiti clipe frumoase, prin lectura celor doua publicatii. Va doresc sa ramaneti inca multi ani in fruntea putinelor reviste bune din tara. Pe langa laude, va fac, insa, si-o rugaminte. Doresc sa dau si eu marturie, ca multi alti cititori, ca Dumnezeu exista si ne ajuta de cate ori ii cerem sprijinul. Noi trebuie sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne tina de mana si sa ne conduca pe calea cea buna in viata, pentru ca el o cunoaste cel mai bine. Sfintii sunt mijlocitorii nostri. Fecioara Maria este mama mea din ceruri, ea a mijlocit pentru mine la Domnul, de cate ori am rugat-o. I-am deschis usa casei mele si am invitat-o sa intre si sa fie stapana familiei mele, i-am deschis portita sufletului meu si Ea a intrat si mi l-a oblojit de cate ori era ranit sau sangera. Drept multumire, am umblat la multe sanctuare mariane, ca sa fiu mai aproape de ea prin rugaciune, pocainta si dragoste. In cele mai grele momente din viata mea, i-am simtit ajutorul, iubirea si grija ei de mama. Sotul meu facuse un accident vascular cerebral grav. Sansele de-a supravietui erau minime. Era in coma, se zbatea intre viata si moarte. Ma rugam intruna, fara sa-mi pierd speranta. Dumnezeu a fost alaturi de noi prin Fecioara Maria. Dupa 40 de zile de spitalizare, sotul si-a revenit. Acum, desi a ramas cu unele sechele, traieste, totusi, duce o viata normala, umbla. Au trecut de atunci multi ani. Rabdarea mea si dragostea in a-l ajuta, a fi mereu langa el, a-l sprijini, ii dau putere, bucurie de-a trai. Impreuna ii multumim Maicii Sfinte pentru miracolul pe care l-am trait. Despre Sfantul Nectarie am auzit, citind in paginile revistei dvs., Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul, izbavitor de cancer, il cumparasem de la o manastire, il citisem o data si-l pusesem langa celelalte carti. Dar, iata, ca din nou, Dumnezeu mi-a dat sa traiesc probleme grave de sanatate, legate de sotul meu. N-am incetat sa ma rog Maicii Domnului. In decurs de trei luni, sotul a fost operat de trei ori. Avea cancer. Cat timp am stat la spital, mi-am luat si Acatistul Sfantului Nectarie si am inceput zilnic sa-l citesc si sa cred in minuni si in ajutorul lui. Au trecut de atunci doi ani, rezultatele sunt bune, iar eu cred in miracole. Dumnezeu e bun, ne ajuta. De doi ani, in fiecare seara, pe langa alte rugaciuni, citesc si Acatistul Sfantului Nectarie, pentru a-i multumi. Nu voi inceta sa-i aduc laude si multumiri Sfantului Nectarie si sa-l numesc "mare facatorule de minuni". Sfintii sunt mijlocitorii nostri, legatura noastra cu Dumnezeu. Bogatia, puterea, aparentele sunt desertaciune. Eu il chem pe Dumnezeu sa ramana cu mine, caci e tarziu in viata mea, il rog sa-mi daruiasca din el cat mai mult si atunci mi-a daruit totul. MIRA - Timisoara Icoana de pe usa imparateasca Suferinta care m-a intors pe mine spre rugaciune a fost provocata de o tradare. O tradare in dragoste. Eram pe punctul de a ma casatori cu un barbat mai mic decat mine cu sapte ani (primul meu sot a murit intr-un accident de masina), cand, intr-o zi, mi-a spus sec, privindu-ma in fata, ca se casatoreste cu altcineva. O femeie mai tanara. Strategia lui de viata se potrivea mai bine cu ea. Era toamna si tocmai ne intorsesem dintr-un concediu la mare, unde totul fusese perfect. Urma sa ne casatorim imediat dupa sarbatorile iernii. Hotarasem sa se mute la mine, intr-o casa pe care o

cumparasem cu mari sacrificii pentru noi doi. Am ramas inlemnita in drum. Nu puteam crede ca este adevarat. Dar era. A repetat inca o data, cu o brutalitate de macelar care isi ascute cutitele: "Ma insor, am o relatie paralela, de patru ani". Nu stiu de ce n-am murit. Ar fi fost mai usor decat sa indur suferinta care a urmat. Jena, rusinea, umilinta ca ma lasase pentru alta mai tanara. A fost cumplit. Bunul Pastor (icoane vechi basarabene) M-am simtit injosita, nevrednica, si cred ca as fi ajuns in cele din urma la sinucidere, daca intr-o buna zi, din senin, nu mi-ar fi venit sa intru intr-o biserica. Eram credincioasa in felul meu, dar la biserica ajungeam foarte rar, de sarbatori si in cate o duminica. Astazi sunt sigura ca indemnul de a intra in lacasul acela modest, o biserica mica, de cartier, mi-a fost trimis din cer. De parca m-ar fi impins cineva de la spate. Nu stiam prea bine ce urma sa fac inauntru, dar odata intrata, am simtit cum ma cuprinde o emotie uriasa si-am inceput sa plang. Intai incet, apoi cu sughituri, ingenuncheata in fata altarului. Disperarea mea se transformase in rugaciune: "Ajuta-ma, Doamne, nu ma lasa, arata-mi drumul catre lumina. Spala-ma de rusine! Salveaza-mi sufletul din mizerie si urat!". Apoi m-am ridicat in picioare si-am inceput sa caut sprijin, cu ochii, in icoanele de pe iconostas. Cui sa ma rog? Care dintre sfinti ar fi vrut sa ajute o nefericita ca mine? Am privit indelung o icoana foarte frumoasa cu Sfantul Dumitru, apoi ochii mi-au alunecat catre o Maica a Domnului invelita in argint, cand, dintr-o data, am simtit ca cineva ma priveste insistent dintr-o parte. Am intors capul, iar cel care ma privea cu nesfarsita iubire si intelegere (am simtit lucrul asta cu toata fiinta mea) era tocmai Mantuitorul. Domnul nostru Iisus Hristos. Minunat de frumos, mai bland ca in alte icoane, cu privirea luminata de-un zambet, parca ivit dinadins ca sa imi dea speranta. Am cazut din nou in genunchi, am inceput iar sa plang, spunandu-i in gand toata suferinta si povara vietii mele, toate sperantele naruite, pustiul care ma stapanea. Cand m-am ridicat din nou in picioare, am simtit fara nici o tagada ca gasisem drumul pierdut. Sprijinul era acolo, in icoana din fata mea. De atunci nu m-am mai despartit niciodata de El. Nici la biserica, nici acasa. Mi-am facut un mic altar cu o iconita cumparata de la pangarul bisericii, reprodusa dupa aceea de pe usa imparateasca, si cu o cruce din lemn, de pus pe prescura, cu un Hristos pictat pe ea, in supliciul rastignirii. Incet-incet, nadejdea si lumina s-au intors in viata mea. Forta de care am avut atata nevoie ca sa ma eliberez din amintirile dureroase am gasit-o rugandu-ma zilnic, chemandu-l pe Domnul sa vina in viata mea, sa ma ierte, sa ma impace, sa-mi stearga amintirile dureroase, sa-mi arate drumul pe care sa merg. Si, pe masura ce ma rugam, primeam raspuns la toate asteptarile mele. Simteam, pur si simplu, ca Iisus ma vegheaza si imi vindeca ranile. Luminita aceea care mia licarit in suflet la inceput a devenit o lumina puternica, biruitoare, de care nu ma mai pot dispensa. Imi incep dimineata cu Mantuitorul in gand, il port peste zi pretutindeni cu mine, imi inchei ziua multumindu-i pentru tot ce mi-a daruit. Ma rog sau ma gandesc tot timpul la El. I-am facut loc in sufletul meu si de acolo mi-a venit mantuirea. Pe masura ce rugaciunea era mai sincera si mai simpla, fara vorbe prea multe, suferinta se topea ca zapada. L-am rugat sa ma fereasca de ura si razbunare, si protectorul meu din ceruri m-a auzit. Intr-o zi, cand m-am intalnit din intamplare pe strada cu cel care imi zdrobise viata, ca sa si-o aranjeze mai bine pe-a lui, n-am mai avut nici o tresarire. Un om, nici frumos, nici urat, fara urma de stralucire, un ins strain. Eram vindecata. Sufletul meu fusese salvat de la putrezire, prin rugaciunile catre Domnul nostru Hristos. Nu pun la indoiala puterea sfintilor degraba ajutatori, despre care se scrie atat de des in aceasta revista, dar pe acei dintre dvs. care aveti nevoie de sprijin, mai ales pentru chin sufletesc, eu va indemn, cu tot dragul, sa-l gazduiti in inima pe Iisus. Faceti-l tovaras pentru toata viata si veti descoperi fericirea

si linistea.

Despre Rugaciunea Inimii cu Parintele Mina Dobzeu

"Eu L-am vazut pe Domnul Iisus. Asta mi-a dat putere" Chilia parintelui Mina Dobzeu miroase a tamaie si-a mir. Peretii sunt imbracati in icoane si intre ele arde neincetat o candela. Aerul e subtire si incarcat cu o tacere smerita. Dupa 91 de ani de credinta si rugaciune, dupa chinurile din temnitele comuniste, parintele sta intins in pat, orb si aproape fara auz. Mainile ii sunt firave. Mainile sale, care l-au botezat pe Nicolae Steinhardt in inchisoare, care au cioplit troite si au binecuvantat mii de credinciosi. Dar chiar si asa, firav si fara puteri, intreaga sa fiinta iradiaza bunatate si liniste, iar vorbele sale, pline de intelepciune si traire duhovniceasca, iti incalzesc inima. Unul dintre cei mai induhovniciti calugari ai Romaniei m-a primit pentru a-mi vorbi despre rugaciunea inimii, pe care o cunoaste indeaproape. "Bate la usa inimii. Loveste cu cuvinte!" - Parinte, v-ati intarit de-a lungul vietii practicand rugaciunea inimii. Ati vorbit despre importanta ei si ati raspandit-o in toata Romania, in biserici si manastiri. De ce ati considerat important sa faceti cunoscuta aceasta rugaciune, in mod special? - "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Aceasta este rugaciunea inimii, scurta si simpla, dar cu o mare putere si de mare ajutor. Este o rugaciune de pocainta, adresata Domnului Iisus, si e plina de Har si de Adevar. Porunca este de la Domnul: "Privegheati, dar in toata vremea, rugandu-va". Rugaciunea inimii nu este o taina de care au parte numai preotii, sau o practica ce apartine doar monahilor nevoitori. Este o rugaciune de pocainta, pentru tot crestinul. Prin aceasta rugaciune, omul devine curat cu inima. Rugaciunea inimii ii mantuieste pe cei credinciosi, iar monahii cu pravila calugareasca se si sfintesc. Domnul o primeste ca o jertfa curata, se bucura de ea si se veseleste, iar pe noi, rugaciunea aceasta de toate relele ne pazeste, ne imbraca intr-o putere de sus, de nebiruit.

- Exista anumite reguli pe care e bine sa le urmam, pentru ca ea sa fie ascultata?

Acasa, in satul nasterii sale din Basarabia - Oricine poate spune rugaciunea inimii. E pentru toata lumea. Prima conditie este sa te impaci cu ceilalti. Fara pace in inima fata de aproapele tau, nu poti porni sa te rogi. In ce priveste locul rostirii ei, el poate sa fie in biserica sau in odaia ta. In liniste totala, in singuratate sau in camara inimii tale, indiferent unde te-ai afla. Cum sa ne rugam? Mai intai zicem Tatal nostru si apoi, dupa cum spune Apostolul Pavel, "rugati-va neincetat". Exista si o parte tehnica a acestei rugaciuni. Stai in genunchi sau pe un scaunel micut si incepem sa rostim rugaciunea cu mintea coborand in inima. Trebuie sa spui rar, in ritmul inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Acestea zise cu smerenie multa si fara sa gandim nimic altceva si fara sa ne miscam. In felul acesta, primim tarie sufleteasca si se face simtita lucrarea Harului dumnezeiesc. Ne despatimim, ne izbavim de vicii: de ura, invidie, nerabdare, razbunare, betie, lacomie, desfrau sau zgarcenie. Apostolul Pavel spunea: "si Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite". Cu timpul, pacea se va asterne in intreaga noastra fiinta. Asta trebuie facut de trei ori pe zi, si sa nu uitam sa coboram mintea in inima, si la celelalte rugaciuni. Nimeni sa nu spuna ca nu poate duce la capat suta la suta rugaciunea inimii! Dumnezeu te va primi si cu un sfert din cat ar trebui. Unii poate va vor spune sa nu va apucati de rugaciunea inimii, pana nu va veti curati mai intai de vicii. Eu va sfatuiesc sa incepeti, chiar daca sunteti prinsi in mrejele poftelor trupesti, caci treptat, rugaciunea va aduce si despatimirea. E necesar doar sa ceri ajutorul lui Dumnezeu si sa te rogi cu staruinta. "Coboara-ti mintea in inima" - Aceasta rugaciune e legata de respiratie sau de bataile inimii? - Ambele metode sunt bune la inceput. Pentru a te deprinde, poti spune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" pe inspiratie, apoi "Miluieste-ma pe mine, pacatosul" pe expiratie. Dar daca vei lipi rugaciunea de bataile inimii, aceasta nu va inceta niciodata. Sfatul meu este sa umbli la inima. Bate la usa inimii, loveste cu cuvinte.

Inca in putere Mai intai cu vocea si apoi tainic. Asa vei deprinde inima sa se deschida si sa lucreze cu mintea, pana ce se va incalzi. Cand spui rugaciunea dupa bataia inimii, ritmul va fi altul si vei avea sapte timpi: 1. Doamne 2. Iisuse 3. Hristoase, 4. Fiul lui Dumnezeu, 5. miluieste-ma 6. pe mine, 7. pacatosul. Pentru omul de rand, zece minute dimineata, zece la pranz si la fel seara, si ii de ajuns. E bine sa nu lipseasca nici celelalte rugaciuni. Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si altele. Sa mergeti la biserica si sa tineti posturile, iar un duhovnic sa te spovedeasca si sa te impartaseasca regulat. Eu sunt bolnav si stau la pat si spun rugaciunea asa, la pat cum sunt. Is slabanog... Spun rugaciunea cu mintea, vorbita sau tacand. Totul e sa ai mintea coborata in inima. Asta inseamna ca o faci cu inima. Este o lucrare pe care o atribui inimii spirituale si nu inimii carnale. Nu trebuie sa te opresti asupra inimii carnale! Acolo cultivi patimile. Spre stanga trebuie sa te opresti, doua degete sub sanul stang, acolo ti-e inima duhovniceasca. Si mai mult te opresti cu cuvantul. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!". Un suspin trebuie sa fie in cuvantul "miluieste-ma". M-a intrebat cineva unde sta sufletul? Sufletul sta in tot corpul, dar centrul il are in inima duhovniceasca. E ca o faclie, ca o flacara care arde in noi! Arde! El raspunde la rugaciunea inimii. Pe masura ce vei spune rugaciunea vei simti cum se infierbanta. Nu cautati semne si minuni - Rugaciunile sunt intrerupte, adesea, de ganduri, care nu se lasa alungate usor. Cum poti lupta cu asemenea rataciri? - Daca ai venit sa afli despre rugaciunea inimii, de ce iti pui matale problema ca vei avea rataciri? Ii ceri lui Dumnezeu cele bune, de ce crezi ca El nu te va calauzi spre cele bune si de folos? Domnul a zis asa: "Cine este omul acela intre voi care, de va cere fiul sau paine, oare ii va da piatra? Sau de-i cere peste, oare el ii va da sarpe? Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?". Sa nu umbli dupa minuni si vedenii sau soapte. Atunci, da, diavolul poate sa lucreze. Trebuie sa ramai in

rugaciune, fara sa cauti senzatii sau stari sufletesti extraordinare si vei fi ferit de ratacire. Si chiar daca le ai, sa nu le spui, sa le pastrezi pentru tine. Se poate ca Dumnezeu sa ne dea semne ca sa ne incurajeze si sa ne intareasca in credinta noastra, dar nu acestea sunt scopul si nu trebuie nici sa te mandresti cu ele si nici sa faci aprecieri despre tine, ca atunci esti neispravit. Nu cautati semne si minuni.

Manastirea "Sfintii Apostoli Petru si Pavel" din Husi / Foto: Agerpres Domnul a zis: "De veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia muta-te de aici dincolo, si se va muta si nimic nu va fi cu neputinta". Da' matale crezi ca trebuie sa ne apucam sa mutam muntii din loc? Sa mergem pe apa sau sa levitam, cum spun yoghinii ca fac? Muntii stau bine unde i-a lasat Dumnezeu. Muntii pacatelor noastre trebuie sa ii mutam! Sa ne despatimim de vicii, de betie, invidie, dusmanie, desfrau, vorbire in desert, acestea sunt minunile credintei. Sa nu ne trufim, ca aceasta ne rataceste mai mult decat orice. Aceasta poate sa mahneasca Harul lui Dumnezeu, ca celor mandri Dumnezeu le sta impotriva, iar celor smeriti le da har. - Cateodata simti ca Dumnezeu e in arbori, in pietre, in tot ce inseamna natura, si parca intelegi acest limbaj si descoperi o dragoste dulce in toate. In astfel de momente, am ajuns in taina lui Dumnezeu sau e doar ceva premergator? - E doar ceva premergator. Sentimentele noastre sunt de la Dumnezeu si El nu ni le anuleaza. Ne da simtaminte bune si nobile ca sa intelegem ca suntem pe drumul cel bun, dar inca nu am ajuns la taina. Sentimentele pe care le avem, Domnul le foloseste de multe ori, ca sa intelegem tainele dumnezeiesti si lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Ia sa vezi, stii sa canti "Trandafir de la Moldova"? Iata, Domnul mi-a aratat prin cantarea asta simpla cat de mult ia aminte asupra sentimentelor noastre, cand sunt calauzite catre lucruri bune si frumoase. Eu iubeam cantarea aceasta, mi-a vorbit despre sentimentele mele. Orice sentiment sadit in noi de Dumnezeu ii bun, ne desteapta, ne invata ca dincolo de simplitatea lor, au inteles mai adanc. "Orice duhovnic e mare, daca asculti de el" - Pentru a inainta in rugaciune, avem nevoie de duhovnic, sau ne putem stradui singuri? - Da' matale la ce-ai venit la mine? Pai iata, singur ti-ai gasit raspunsul. Si eu, care cunosc mai multe, as avea nevoie de un duhovnic iscusit, ca multe se ivesc. Un duhovnic te ajuta, ai limpezime ca sa urci pe trepte mai inalte, e important sa ai. Da' unii alearga peste dealuri si peste vai ca sa isi gaseasca un duhovnic mai iscusit. Tot umbla prin manastiri si biserici si pana la urma ei nu asculta nici de vreun duhovnic mare si nici de vreunul mic. Oricare duhovnic e mare, daca

asculti de el. Altfel e de prapura si nu-ti e de nici un folos. "Lumina necreata a venit peste Romania" - Spuneati ca prin rugaciune nu trebuie sa asteptam semne de la Dumnezeu. De ce?

Fotografia din dosarul penal - Sa nu umblam dupa acestea. Smereste-te inaintea lui Dumnezeu si incolo le vei avea pe toate. Daca umbli dupa minuni se poate amesteca cel rau, care te poate duce in ratacire. Smerenie si rugaciune, atat ai nevoie. Sa nu umblam dupa supra-natural, ca noi nu stim sa facem prea bine distinctia si acolo se amesteca si cel inselator, diavolul. New Age si tot spiritualismul oriental, african, cu magii de tot felul si ritualuri pagane, duc la o ratiune fara ratiune, fara cunoasterea lui Dumnezeu. Sunt practici fara Adevar, oricat de senzationale ar parea. Si cel ce nu are Adevar este in minciuna. Fiecare crestin trebuie sa cunoasca Adevarul, caci el este cunostinta de Dumnezeu. Mantuirea noastra este prin credinta, har si fapte bune. Credinta o avem cea intru Hristos, in biserica ortodoxa, nu oriunde. Avem adevarul si lumina. Si acum, cand va vorbesc, vad lumina cea necreata, Adevarul Adevarurilor. Domnul ne indruma dupa legile sale, dupa poruncile sale. - Ceeste lumina necreata?

Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu, anul trecut, la 90 de ani / Foto Bogdan Frentescu (2) - Lumina cea necreata, ii aproape anul de cand am primit-o. In istoria bisericii este la Grigorie

Palama, el a mai vazut-o. Se numeste astfel, ca sa nu creada oamenii ca este ca lumina soarelui sau a lunii. Este o lumina ce emana direct din Dumnezeu. Eu o vad. Este peste toata tara. Mi se arata si are un rost cand o vad, ca un indemn cateodata, sau ca o explicatie. Ea aduce mai multa lumina in viata bisericii. Aduce peste toti oamenii indreptare, intelepciune, intelegere, sfaturi, evlavie, frica de Dumnezeu, barbatie, ridica pe cei surpati, dezleaga pe cei robiti, intelepteste pe cei orbi. Iata ce face lumina cea adevarata! A venit deasupra tarii noastre si am facut cunoscut asta Patriarhului. Se extinde pe toata harta Romaniei. Este o binecuvantare a poporului acestuia, care a luptat mult impotriva Antihristului. "Doamne, apara-ma de oamenii galcevii, de draci si de patimile trupesti!" - Lumea de azi e o competitie intre oameni: in societate, la serviciu, chiar si in dragoste. Cum putem totusi sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, cand dintre noi, unul singur poate sa castige?

Ochelarii si file de manuscris ale lucrarilor sale - Te rogi pentru el. Cand te rogi, nu inseamna ca te rogi pentru ce-i in mintea lui, rugaciunea ta nu este sa se implineasca gandul celuilalt. Ci sa il fereasca Dumnezeu de rele, sa-i aduca mantuire si lui. De-acolo mai departe, stie Dumnezeu cat sa dea fiecaruia. Asta e fapta cea mai minunata: ca tu vrei sa-ti pui sufletul tau si pentru aproapele tau. Chiar daca te gandesti ca nu merita, roaga-te pentru celalalt, ca poate se afla si el in multe pacate. In rest, incearca sa nu gresesti fata de el, sa nu fii respingator. Uita raul, rabda mult, iarta totul! In felul acesta vei avea pace cu toti cei din jurul tau si cu tine insuti. Iar cand esti la stramtoare mai poti zice asa: "Doamne, apara-ma de oamenii galcevii, de draci si de patimile trupesti!". Cu aceasta rugaciune scurta, iata de cate ma apar deodata! Aceasta rugaciune trebuie spusa mereu, oriunde. Important este sa fim cu inima smerita si cu duhul umilit, asta conteaza. Io am zis: Mie, a mari pe Domnul, bine imi este! Dar Domnul, ca sa ma pot lipi de El, mi-a pus conditii. A zis sa am cuget curat, inima smerita si duh umilit. Numai cu acestea ma pot apropia de Dumnezeu, si cu iubire de aproapele meu. - Ati reusit sa treceti prin anii grei ai ateismului feroce, fara sa va pierdeti credinta. Ce anume v-a dat aceasta putere?

Cu un grup de basarabeni - Da-mi Doamne lacrimi, sa-mi plang pacatele mele! Unii au lacrima usoara, eu insa nu am avut

acest dar. Am plans cu amaaaaar! Cand am vazut umbra lui Antihrist prima data, intunericul care ma inspaimanta, plangeam... Al doilea, cand m-au scos din manastire si m-au dat afara... Am plans cu amar... Am plans si cand m-au lovit securistii, niste banditi antihristi... M-am angajat la o lupta cu Antihristul si l-am dat pe fata. M-am luptat cu dracul, am luat batai, zeci de batai! Ei s-au suparat ca i-am dat pe fata. M-a intarit si m-a aparat Domnul! Lupta a fost grea. Si acum lupta e grea. Batai... batai... atatea batai, ca acuma nu mai vad cu ochii. Eu l-am vazut pe Domnul Iisus! Asta mi-a dat putere. Am vazut si Duhul Sfant, planand deasupra tarii, si am stiut ca o sa ne apere de ceva, poate de o boala, sau de o foamete, sau de vreun razboi. L-am vazut pe Domnul Iisus de o frumusete raaaara! De o frumusete raaaaraaaa! L-am vazut asa de frumos! Eram acasa, la Grozesti, cand l-am vazut in toata frumusetea Lui! Nu-mi sterge nimeni imaginea asta din suflet! Stiu unde l-am vazut. Cand merg la biserica, sa ma impartasesc din trupul si sangele Lui, ma gandesc la El, cat de scump si de frumos e! L-am intampinat cu candela aprinsa, acolo unde l-am vazut, in satul meu.

Bolnav, in chilia sa Am facut o troita acolo, pe dealul Basarabiei. S-a coborat si s-a asezat pe un tron, cu o coroana de aur pe cap. Si banditii au incercat sa ii ia coroana, iar El le-a spus: "Nu veti lua nimic! Aceasta este Imparatia mea si voi veti pieri cu totii!". Acolo, acasa, in Basarabia, am facut o capela sa odihneasca Domnul. Eram cu Vasile de la Poiana Marului. L-am primit cu candela aprinsa, impreuna cu poporul din satul meu. Domnul a venit si Antihristul a fost nimicit. Asa au inceput sa se reinfiinteze manastirile si sa avem din nou invatatura duhovniceasca in scoli. A venit Hristos la noi pentru acestea si Satana a plecat. - Cat de puternica poate sa fie o rugaciune? - Rugaciunea cea mai inalta, de unire cu Dumnezeu, e fara cuvinte. E alipirea de Domnul cu afectiunea si caldura inimii, precum copilul alipit de sanul maicii sale se simte odihnit si fericit fara sa spuna cuvinte.

Mari figuri ale ortodoxiei - Sfantul Siluan Athonitul

Sfantul Siluan Athonitul "Dumnezeu este iubire. Iubire nesfarsita si nepatrunsa" * Sfant "nou" al ortodoxiei, nefacator de minuni si nevazator inainte cu duhul, se bucura, totusi, de mare evlavie printre credinciosi, datorita unei insusiri supreme a monahismului: smerenia si puterea rugaciuni totale a inimii * As vrea sa va istorisesc viata unui sfant aparte. Unul care nu a facut minuni si care a trait in Sfantul Munte Athos, intr-un anonimat desavarsit, ascuns in chilia lui, ca un melc intr-o cochilie. Cei care l-au cunoscut isi amintesc de el ca de un om foarte bland, un monah care intreaga viata nu a ranit pe nimeni, nici macar cu un cuvant. In inima sa era insa foarte greu sa patrunzi, pentru ca isi acoperise sufletul cu valul de nepatruns al smereniei. La moartea lui, acest val a fost ridicat. Un caiet vechi, in care isi insemnase trairile, singura sa avere, a fost gasit in chilia-i saracacioasa. Gratie lui, putem patrunde acum in tainitele de lumina ale sufletului sau. Un suflet de sfant, peste care harul a curs ca o ninsoare de aur. Trairi stravezii, o iubire mai delicata decat o boare de vant, ireala, nepamanteana, straluciri mai transparente decat lumina, si o mila nesfarsita pentru tot raul din univers compun realitatea diafana a inimii Sfantului Siluan, o inima care pare ca ti se scurge printre palme atunci cand incerci sa o cuprinzi - "Sfintii tamaduiau bolnavii, inviau mortii, mergeau pe apa, se inaltau in vazduh in vremea rugaciunii, dar eu as dori sa invat doar smerenia si dragostea lui Hristos, ca sa nu supar pe nimeni, ci sa ma rog pentru toti, ca pentru mine insumi". Lumea interioara a acestui om atat de simplu si, in acelasi timp, de profund a marcat secolul XX. Dupa moartea sa, cartea in care si-a insemnat trairile zilnice a fost tradusa in peste cincisprezece limbi, semn ca omul zilelor noastre a inteles ca prin Sfantul Siluan i-a vorbit insusi Hristos. Copilul lui Dumnezeu Sfantul Siluan s-a nascut in Rusia tarista, taramul misticilor si al nebunilor intru Hristos, al monahilor vizionari si al preotilor mireni cu slujire de foc. A venit pe lume in anul 1866, intr-o vreme in care se anuntau prefaceri uriase pentru lumea toata, prefaceri in care el avea sa joace un rol aparte. La botez, parintii l-au numit Simeon. Tatal si mama sa erau tarani fara pregatire, dar care ucenicisera la inalta scoala a rugaciunii si a urmarii lui Hristos. Peste ani, Siluan va scrie ca nu a ajuns niciodata la masura duhovniceasca a tatalui sau, un om cu o intelepciune adanca si o iubire

de Dumnezeu atat de cuprinzatoare, incat sfantul si-ar fi dorit sa-l aiba duhovnic in manastire.

Sfantul Siluan si ucenicul sau, Sofronie Saharov Desi Simeon nu era un copil obisnuit, el a crescut la fel ca orice prunc de tarani rusi, nascut intr-o familie numeroasa. A facut putina scoala si a muncit mult. Credinta i-a fost sadita in suflet firesc, asa cum se obisnuia odinioara si in satele noastre. Inima copiilor era incalzita de rugaciunile mamei, apoi de liturghisirea preotului, iar satul, care era invesmantat in Hristos ca intr-o haina strabuna, o pecetluia definitiv. Mai tarziu, Sfantul Siluan avea sa scrie: "Din anii copilariei ma rugam pentru cei ce ma obideau zicand: "Doamne nu-i socoti pacatul pentru mine!". Dar, desi imi placea sa ma rog, de pacate nu am scapat". In formarea launtrica a lui Simeon un loc aparte l-a avut natura. Pentru un suflet ales, frumusetea ei este transparenta, e ca o scoala a limpezirii de har. "Din pruncie, am iubit lumea si frumusetea ei. Iubeam crangurile si gradinile inverzite, iubeam campiile si toata faptura lui Dumnezeu, cat de frumos este ea zidita, iubeam sa privesc asupra norilor luminosi, cum se purtau spre inaltimile albastre". In toata curgerea aceasta lina, nimic nu parea sa prevesteasca viitorul sau destin. Totusi, biograful si ucenicul sau, parintele Sofronie Saharov, descrie cateva intamplari care vadesc un zbucium launtric clocotitor si neobisnuit de matur pentru un copil. Astfel, intr-o seara, tatal lui Simeon a primit vizita unui vanzator de carti, venit de la oras. Omul era un necredincios militant. In timpul unei discutii, acesta a afirmat sfatos ca Dumnezeu nu exista si l-a hulit pe Hristos. Negustorul a sfarsit cu o intrebare: "Unde-i El, acel Dumnezeu?". Pe atunci, Sfantul Siluan avea doar patru anisori, dar intrebarea aceea l-a marcat profund. I-a spus tatalui sau ca atunci cand se va face mare, va colinda intregul pamant pentru a-l afla pe Dumnezeu. El nu stia ca, in felul acesta, isi alesese deja drumul in viata, caci monahii asta sunt: cautatori de Dumnezeu. Vapaia Iadului Desi se hotarase sa plece in lume, in cautarea Domnului, sufletul lui Simeon era framantat. Pe cerul senin al inimii lui de copil discutia cu negustorul de carti starnise o furtuna. Atmosfera aceea

pura in care crescuse fusese sfasiata de un gand demonic: "Dar daca, totusi, negustorul de carti avea dreptate, si Dumnezeu nu exista?".

Pe Athos Cincisprezece ani au trecut de la acea intalnire, iar Simeon, de acum adolescent, isi cauta de lucru. A gasit pe mosia printului Trubetkoi. Aici avea sa asculte povestea unei femei simple, care sosise de curand dintr-un pelerinaj de la mormantul Sfantului Ioan din Sezionov. Acesta murise cu doar cateva decenii in urma, in 1839, si acum savarsea multe minuni printre credinciosi. Povestea vietii acestui ascet l-a zguduit adanc pe Simeon: "Daca e sfant, inseamna ca Dumnezeu e cu noi si ca nu trebuie sa strabat tot pamantul ca sa-L gasesc". Din acel moment, nelinistea care se infiripase in sufletul sau in urma discutiei cu negustorul ateu s-a risipit, iar credinta s-a revarsat din nou. A inceput sa se roage lui Hristos fierbinte si s-a gandit chiar sa plece sa se calugareasca, la manastirea Lavra Pesterilor, din Kiev. Starea aceasta de har a durat trei luni. Apoi, sufletul sau s-a racit. A inceput sa petreaca si sa se distreze impreuna cu prietenii sai, ca un rus autentic. Sufletul lui Simeon adormise si avea nevoie de o noua zguduire pentru a-si reveni. Aceasta a venit printr-un vis. Se facea ca, in timp ce dormea, un sarpe i-a patruns pe gura, iar el l-a inghitit. In momentul acela, a simtit o scarba cumplita si s-a trezit, dar chiar atunci cand isi revenea, a auzit un glas de o frumusete si duiosie fara seaman: "Tu ai inghitit sarpele in somn si te-ai ingretosat. Asa si mie, imi este neplacut a privi cele ce faci". Desi Simeon nu a vazut chipul care rostise aceste cuvinte, sufletul sau a dat incredintare ca fusese chiar Maica Domnului. Si nu atat cuvintele Prea-Curatei, ci prezenta care stralucea din ele a produs asupra sufletului sau o inraurire de nezdruncinat. S-a cait amarnic si si-a schimbat viata intr-o clipa. De atunci a petrecut in rugaciune, caindu-se pentru departarea sa de Dumnezeu, asteptand clipa cand va putea pleca la manastire. In armata i-a facut o vizita Sfantului Ioan de Kronstandt, un preot mirean care fusese invrednicit cu darul inainte-vederii. Simeon nu l-a gasit acasa, dar i-a lasat un bilet: "Batiuska, voiesc sa ma fac monah. Rugati-va sa nu ma tina lumea". Si, din momentul in care marele duhovnic a inceput sa se roage pentru el, Simeon a spus ca a simtit cum "vuia imprejurul sau vapaia iadului", stare care nu l-a parasit nici macar cand a ajuns la manastire.

Manastirea Sf. Pantelimon de pe Muntele Athos Chinul pe care el il resimtea, anume acela de a se afla in iadul parasirii de Dumnezeu, era, de fapt, un mare dar pe care i-l oferea Hristos. Era in el o sete napraznica dupa Lumina divina, dar si o cainta pentru departarea de ea. Acest zbucium nu l-a parasit nici atunci cand a pasit ca monah in Sfantul Munte Athos. Era toamna anului 1892, iar Simeon, acum in varsta de 26 de ani, s-a indreptat catre stravechea manastire inchinata Sfantului Pantelimon, o lavra uriasa, cu 70 de biserici si paraclise, in care se nevoiau pe atunci aproape 2000 de calugari rusi. Dupa obiceiul aghiorit, a fost lasat cateva zile sa mediteze intr-o chilie, iar apoi s-a spovedit. Incordarea launtrica in care traise i-a prilejuit o marturisire profunda, care a spalat toate pacatele sale, dar n-a pus pe fuga ispitirile diavolesti. Dintr-o data s-a simtit napadit de ganduri de curvie, care ii spuneau ca nu e facut pentru manastire si ca ar fi mai bine sa se intoarca acasa, sa-si gaseasca o femeie si sa se insoare cu ea. S-a mahnit adanc, simtind ca, din nou, se departase de Maica Domnului. A mers si s-a spovedit, iar duhovnicul i-a cerut sa nu se mai invoiasca in minte cu gandurile spre desfranare. Fapt minunat printre asceti, pana la moartea sa, el nu a mai cugetat niciodata la un astfel de pacat. Rugaciunea inimii Trecusera doar cateva saptamani de la venirea lui Simeon in Sfantul Munte Athos. Rostea acum cat de mult putea rugaciunea lui Iisus, pentru a-si feri mintea de ispite. Pe cand se afla in chilie, numele lui Hristos s-a scurs ca o apa in inima, iar aceasta a inceput sa-l rosteasca fara incetare. O fericire nespusa l-a potopit si, de atunci, nu s-a mai despartit de aceasta lucrare sfanta, la care ajung putini monahi, dupa ani si ani de staruinta. Pana la moarte, din adancul fiintei sale, chiar si in somn, Sfantul Siluan va striga catre Mantuitorul: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!". Sfantul Siluan rugandu-se in chilie Dar atunci, la inceputurile calugariei, ispitele au fost pe masura harului neobisnuit pe care-l primise. Incercarea suprema a venit intr-o noapte adanca. Sfantul Siluan se ruga stand pe un scaunel micut, fara spatar, atintindu-si atentia inlauntrul sau. Deodata, intreaga chilie s-a umplut de o lumina atat de puternica, incat si-a putut contempla chiar si interiorul propriului sau corp. Un gand ratacit de niciunde i-a spus: "Primeste-o, este harul!". Nu s-a invoit cu el, dar, din acel moment, bucuria dumnezeiasca a inceput sa il paraseasca. Rugaciunea se rostea ca si inainte, in adancul inimii, dar pacea se risipise, semn ca vedenia nu fusese de la Domnul si ii retrezise o ascutita patima a mandriei. Lumina nu era divina, ci demonica. Odata cu ea, un ochi interior i se deschisese, si acum ii putea percepe pe demoni. Acestia ii umpleau adesea chilia, ispitindu-l cu stari contradictorii: "Esti sfant!" sau, dimpotriva, "Nu te vei mantui niciodata!". Ca sa iasa de sub

influenta lor, Simeon s-a dedicat unei rugaciuni istovitoare. Dormea nu mai mult de doua ceasuri pe noapte, iar in timpul zilei, lucra din greu la moara manastirii. O nevointa care ar fi rapus un om obisnuit. A petrecut in aceasta stare de maxima incordare timp de cateva luni. Noptile se scurgeau in privegheri, zilele in munca si ruga, dar sufletul sau nu isi mai putea afla nici odihna si nici bucuria risipita de demoni. Vederea lui Hristos

Pe Muntele Athos Era vremea dupa-amiezii, a slujbei vecerniei, cand in lume incepe sa se strecoare lumina molcoma a inserarii. In bisericuta inchinata Sfantului Prooroc Ilie, de la moara manastirii Sfantul Pantelimon, Sfantul Siluan se roaga nemangaiat. De luni in sir e in aceasta stare, din care nu gaseste iesire. Cerul e surd, iar iadul se casca bucuros sa-l striveasca. Si totusi, in adancul sau, rugaciunea lui Iisus se scurge linistita, la fel ca un rau subteran, puternic, limpede si neinduplecat de stransura stancii. Inainte de pleca la slujba, o clipa, doar o clipa, prin minte i-a trecut un gand negru, izvorat din intunecimile iadului: "E cu neputinta sa-l induplec pe Dumnezeu!". A fost destul pentru ca o neagra deznadejde sa il inghita. Si, in pofida luminii ce se cernea curata si linistita prin feresti, sufletul sau nu gandea ca pentru el va mai fi scapare din granitele deznadejdii. A stat asa, smolit si innegurat, fara scapare, pret de un ceas. Disperat, si-a ridicat ochii spre icoana lui Hristos si, in acel moment, s-a intamplat o minune! In locul chipului zugravit pe lemn i s-a aratat Domnul insusi, aievea, Viu, privindu-l cu blandete. Sufletu-i s-a umplut de har si a fost rapit in ceruri. Parintele Sofronie, ucenicul sau, spunea ca "inima si trupul i-au fost napadite, cu totul, de un foc atat de naprasnic, incat, daca vederea ar fi durat doar o clipa mai mult, n-ar mai fi putut sa-i supravietuiasca. De atunci, n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negraita blandete, nesfarsit iubitoare, plina de pace si bucurie". "Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui"

Sfantul Siluan lucrand la moara manastirii Dar anii au trecut si timpul a spalat vederea suprafireasca a Domnului, bucuria si harul, lasandu-i sufletul prada unei suferinte greu de inteles pentru oamenii obisnuiti. Dupa ce luni de zile petrecuse in lumina si fericire cereasca, dupa ce vazuse cerurile si pe insusi Hristos, faptul ca acum Domnul se ascunsese de la fata sufletului sau il indurera nespus. A incercat din rasputeri sa revina la starea dintai, atunci cand Hristos l-a privit senin din sfanta sa icoana, dar zadarnic. Toate eforturile sale se risipeau ca ploaia in pamantul ars de soare. A petrecut asa cincisprezece ani. Cincisprezece ani arsi de dorul unei iubiri mistuitoare, care nu ii ingaduiau odihna, nici macar in timpul noptii. Abia atipea cate un sfert de ceas, cochilit pe scaunelul sau de rugaciune. Intr-una din nesfarsitele nopti, cufundat (pentru a cata oara?) in intunericul tristetii, a dorit sa se inchine icoanei lui Hristos. Un demon, aparut in neagra sa deznadejde, s-a asezat had intre el si Chipul Celui iubit. Ajuns la o limita a nadejdii, Sfantul Siluan a spus o rugaciune scurta, poate cat un suspin: "Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog tie cu minte curata, dar demonii nu ma lasa. Invatama ce trebuie sa fac ca sa nu ma mai impiedice". Si, deodata, in suflet a auzit limpede glasul lui Hristos insusi: "Cei mandri asa sufera, intotdeauna, din partea demonilor". "Doamne", i-a raspuns Siluan, "invata-ma ce trebuie sa fac ca sa mi se smereasca sufletul". Iar raspunsul a venit repede si scurt, de nepatruns pentru mintea noastra: "Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!"

Indumnezeirea Pentru Sfantul Siluan cuvintele acestea enigmatice si simple au fost dezlegarea vietii sale. A inteles, brusc, ca nu Domnul se ascundea de el, ci el il parasea, prin mandria pe care o lucra inconstient. Iadul pe care trebuia sa il descopere era chiar launtrul sau, mandru si neinduplecat, invecinat cu demonii care de aceea puteau sa-l si chinuie. A pus in practica acest nou sfat. Vreme de ani de zile si-a smerit sufletul, iar harul dumnezeiesc a revenit. Iluminari line, o fericire nesfarsita, si, mai presus de toate, vederea lui Dumnezeu intru Duhul Sfant i-au mangaiat ultimii ani ai vietii. Odata cu indumnezeirea sa a inceput sa se roage pentru lume, neostoit, suferind pana la lacrimi ca ceilalti oameni nu au parte de bucuria sa nesfarsita, de Lumina in care el se scalda de acum neincetat, ca un prunc in bratele lui Dumnezeu. In anii acestei revarsari de har l-a cunoscut parintele Sofronie Saharov, cel care ii va deveni ucenic si care se va ocupa mai apoi de raspandirea scrierilor sale. Potrivit acestuia, sfatul pe care Hristos

l-a adresat Sfantului Siluan este cuvantul Mantuitorului pentru omenirea mileniului trei, cea sfasiata de necredinte si angoase, cea chinuita de depresii si sinucideri, suferinda din pricina unei necontenite parasiri a lui Dumnezeu. Pentru ea, ca si pentru Siluan, Domnul spune: "Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui!". Nu deznadajdui, pentru ca eu sunt acolo, cu tine, neincetat, iubindu-te mai mult decat parintii tai, mai mult decat o faci tu insuti!

Puterea rugaciunii

Sfantul Mina Doua minuni Draga prietena "Formula AS", A venit si randul meu sa iti multumesc pentru ca existi, pentru ca ne faci viata un pic mai frumoasa, saptamana de saptamana, ajutandu-ne astfel sa mergem inainte, prin noianul greutatilor vietii. As dori acum sa te rog sa ma ajuti, ca prin intermediul rubricii de spiritualitate "Puterea rugaciunii", sa-mi indeplinesc o promisiune facuta binefacatorului meu, Sfantul Mina. Cu marturisirea minunilor pe care le-a facut pentru mine nevrednica, nu vin decat sa intaresc randurile celor ce mereu lauda si vestesc darurile si minunile nenumarate ale acestui Sfant, grabnic ajutator in nevoie si durere. Multe lucruri bune stiu ca s-au intamplat in viata mea, datorita rugaciunilor catre drag Sfantul Mina, dar acum as vrea sa impartasesc cu dvs. doua dintre minunile ce mi-au schimbat existenta. Prima dintre ele s-a intamplat exact pe data de 11 noiembrie 2010 (ziua de hram a Sfantului Mina). In acel moment al vietii mele, incercam sa-mi fac un nume, sa-mi cladesc un drum intr-o bransa in care tocmai intrasem. Eram dezorientata si nu stiam incotro s-o apuc, cand minunea s-a intamplat. In acea zi binecuvantata, am primit un telefon, din senin, iar persoana de la celalalt capat al telefonului se oferea sa colaboram, imi oferea un contract in domeniul meu, un contract serios si consistent. Am fost de-a dreptul uimita si fericita peste masura. Desigur, imediat am realizat din partea cui venise acest dar minunat. Era Sfantul meu cel iubit, caruia ma rugam neincetat. Ulterior, acest contract m-a ajutat, prin simpla sa existenta, sa-mi pot achizitiona, prin intermediul bancii, un apartament. O casa! Casa mea mult dorita! Atat de mult mi-o dorisem si atat de imposibil parea ca vreodata voi putea atinge acest maret vis! Si totusi, Sfantul Mina m-a ajutat sa am de lucru, si mai mult, sa am cuibul meu.

***

A doua minune despre care vreau sa va povestesc s-a intamplat pe 23 septembrie 2011. Atunci, prietenul meu si-a uitat din greseala portofelul cu acte, bani si carduri, intr-un carucior dintr-un mare supermarket de langa Galati. Acest lucru l-a realizat abia dupa cateva ore. Imediat dupa ce a inteles ce s-a intamplat, ne-am reintors la magazin. Pe drum spre supermarket, m-am rugat din tot sufletul Sfantului Mina sa faca inca o minune, de data asta, pentru amandoi. Si, iata ca minunea nu s-a lasat mult asteptata. Desi pare ireal pentru Romania zilelor noastre, totusi, cineva, un bun crestin care a gasit portofelul ratacit, nu doar ca nu si l-a insusit, ci a mers si l-a predat la paza magazinului, de unde prietenul meu si l-a recuperat. Parea, realmente, imposibil sa incerci sa crezi ca s-ar putea intampla o astfel de minune. Si totusi, Sfantul Mina ne-a ascultat inca o data rugaciunile! Cat despre acel OM, nici macar nu a dorit sa stim cum putem lua legatura cu el, pentru a-i putea multumi. A spus doar ca il cheama Nicolae. Si atat. Pe aceasta cale si prin aceste randuri, dorim sa-i multumim, atat eu, cat si prietenul meu, pentru gestul sau nobil. Sunt convinsa ca un astfel de om deosebit cu siguranta citeste o revista speciala ca "Formula AS". Am scris aceste cateva randuri, pe care va rog din suflet sa le publicati, pentru a marturisi tuturor cititorilor dvs. minunile pe care Dumnezeu si Sfantul Mina le-au facut pentru mine, pacatoasa. Nicicand nu voi putea sa le multumesc indeajuns pentru binefacerile revarsate asupra mea si a celor dragi mie. Rugati-va lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfintilor Sai si mereu veti fi ajutati! Cu respect si drag,

M. D.

Chipul Mantuitorului

Cautarile unui mare pictor bisericesc - parintele Sofian Boghiu Cine l-a cunoscut pe parintele Sofian si-l aminteste cum spovedea credinciosii pana tarziu, in

crucea noptii, zidindu-se, de-a dreptul, in strana lui de la Antim. Nemiscat si rabdator ca un sfant, parintele statea sa asculte pe oricine, tresarind cand si cand la auzul cumplitelor marturii, pentru ca apoi, la sfarsit, sa adune in soapta catorva cuvinte intreaga lucrare a sfatului si a mangaierii sufletesti. Nimeni, nici macar prietenul Grigore Babus sau fostii lui colegi de temnita, nu l-a auzit vreodata pe parintele Sofian Boghiu sa-si marturiseasca gandurile ori sa aduca in vreun fel vorba despre sine. O singura data si-a deschis inima. O singura data s-a marturisit public, de fata cu toti prietenii si credinciosii, intr-o minunata carte despre icoana Mantuitorului - carte in care se intreba cu uimire si un anume fior, destul de tulburat si nu lipsit de dramatism, cum va fi aratat cu adevarat Iisus Hristos, in scurta lui viata pamanteana? Cum ii era fruntea? Dar calcatura pasilor? Cum ii erau glasul, mainile sau statura? Dar buzele? Dar taietura fetei? Cu infrigurarea abia stapanita a celui indragostit de adevar, parintele nu a incetat nici o clipa sa caute raspuns, chiar si atunci cand banuia ca, la capatul efortului, il astepta dezamagirea altor nedumeriri si fapte nestiute. Cum singur marturiseste, nu a fost deloc usor. "Am intrebat profetii Vechiului Testament si nu m-am lamurit deplin. Am intrebat Evangheliile si pe Sfintii Apostoli care L-au vazut si L-au pipait, dar nici ei nu mi-au spus cum a fost. De pe Tabor n-am putut afla cum era fata Lui si nici din Apocalipsa. Am intrebat parintii mai vechi sa-mi spuna ei, dar m-am uimit cand l-am auzit pe Sfantul Irineu de Lyon marturisind, la sfarsitul secolului al II-lea: "Chipul trupesc al lui Iisus ne este necunoscut"... Dintr-un indemn tainic al inimii mele, de mult caut Fata Domnului. O caut pentru indeletnicirile mele de iconar, dar si pentru cerintele sufletului meu de om simplu, de monah". Prinsa in stransoarea timpului, marturia parintelui Sofian a capatat ceva din nobletea perlelor de mare pret. Parintele ne-a lasat o comoara. Asa modesta, discreta si fara mare fast tipografic cum este, cartea parintelui ar trebui asezata in fata catapetesmei, in strana citetilor glasuitori, alaturi de alte carti de cantare si ison psaltic. Este mai mult decat un studiu academic. Este, de fapt, testamentul unui mare duhovnic si pictor bisericesc, lasat ucenicilor si credinciosilor ce s-au invrednicit sa-i stea in preajma. Este indemnul rostit cu vocea lui blanda si apasata, sa nu ne multumim cu putin si sa cautam neobosit chipul Domnului Iisus Hristos. Sa-L invocam in orice moment al vietii, in orice imprejurare. Sa-I redesenam mereu Sfantul Chip cu mintea, fara sa ne temem de ezitari si pareri. Cea mai trainica si mai intensa culoare a adevarului trebuie sa fie culoarea propriilor noastre intrebari. Parul de culoarea vinului, ce, uneori, capata o nuanta de castane coapte

Pe Hristos il stim doar din icoana. Nu l-am vazut cu ochii nostri si nu i-am stat aproape nici o clipa.

 Icoane vechi, cu chipul Mantuitorului Nu i-am putut asculta glasul si nici nu ne-am atins de straiele lui largi si cernite. A facut-o pentru noi Lentelius, mare dregator roman, uimit sa descopere puterea unui iudeu tanar si mereu calator, care vindeca bolnavii de orice slabiciune sau necaz si chiar inviaza mortii din morminte, de fata cu toata lumea. La inceput curios, apoi din ce in ce mai uimit, Lentelius prinde a indragi infatisarea Mantuitorului, care pare a se impune cu de la sine putere. "O figura serioasa si plina de virtute, asa incat, la o prima vedere, o poti iubi si totodata respecta". Marele dregator roman observa si incepe sa admire fiecare detaliu al infatisarii lui Iisus si, mai ales, parul lui "de culoarea vinului pana la urechi, neted si fara luciu, dar de la urechi pana la umar, stralucind in bucle frumos ondulate. De la umeri in jos, parul se desparte in doua, dupa obiceiul nazaritenilor.

Fruntea e curata si plina de armonie cu restul infatisarii. Fata poarta expresie nobila si delicata. Nasul si gura sunt fara cusur. Barba e bogata si despartita usor in doua. Ochii sunt vinetii si foarte stralucitori. Este plin de autoritate la mustrari si dezaprobari. Altcumva, cuvantul Lui este placut si convingator, cand invata si incurajeaza pe ceilalti. Atrage atentia faptul ca fata lui are o deosebita demnitate si se incheie mereu in ceva placut. Nimeni nu l-a vazut razand, dar uneori a fost surprins plangand. La infatisare e zvelt. Are maini albe si lungi. Brate frumoase... Dupa infatisarea Sa, e cel mai frumos om pe care l-am vazut vreodata". Vrand parca sa-l confirme pe Lentelius, o epistola scrisa Cezarului de Publus Ventulus, guvernator

in Iudeea, observa si altceva la Hristos. Mai mult decat frumusetea si armonia fetei, Ventulus constata un fapt aparent ciudat. Constata ca nimeni nu-L poate privi drept in ochi pe Iisus.

"Cand mustra pe cineva, inspira frica. Dar, indata ce a mustrat pe cineva, se intampla sa planga. Se zice ca nimeni nu l-a vazut razand vreodata. Plangand, insa, a fost vazut de mai multe ori... Rar apare in public, dar daca se prezinta undeva, se arata cu multa modestie si foarte retras. Are o tinuta foarte frumoasa si majestuoasa. Este asemenea mamei lui, care este cea mai frumoasa femeie din aceste parti". O frumusete desigur aparte, neobisnuita, poate nepamanteana - o frumusete izvorata parca din armonia intregului si nu neaparat din parti si detalii, facand sa straluceasca parul lui "de culoarea nucilor sau a castanelor coapte pana la urechi si, de acolo, pana la umeri, de culoarea inului - o culoare deschisa, blonda si stralucitoare", pentru a trece la fruntea lui "neteda, fara incretituri sau pete" si la barba de culoarea parului, usor ondulata, dar nu prea lunga si impartita la mijloc de o carare, atat cat sa puna in lumina ochii si privirea "serioasa si patrunzatoare", fierbinte ca sagetile incandescente ale razelor de soare. "Daca doresti sa-l vezi, Cezare, precum mi-ai scris odata, atunci ma instiinteaza si eu ti-L voi trimite indata. Desi nu a studiat niciodata, cu toate acestea cunoaste toate stiintele. Umbla descult si fara acoperamant pe cap. Multi rad daca il vad in departare, dar indata ce vin in apropierea Lui tremura si totdeauna nu mai scot nici un cuvant. Se zice ca in aceste parti nu s-a mai vazut niciodata un asemenea barbat". "Ochii, asemenea a o mie de maini fara trup"

Rascolind cu fervoarea lui de tanar monah marturii, arhive si chiar texte aprocrife, parintele Sofian a cautat chipul dumnezeirii, a ratacit un timp prin "cosmosul iconografic" al tamplelor bisericesti, a crezut ca primeste raspuns in icoana de la manastirea Boiana din Bulgaria, pentru a sfarsi spre batranete in adancul de intelepciune al unei revelatii simple si fundamentale. De ce sa ostenim atata? Nimic nu ne opreste sa-L aflam pe Hristos. E langa noi si peste tot. E in constelatiile indepartate ale Universului si in inima fiecaruia. Pe cer si pe pamant. Pe tron de heruvimi, inaripat sau in Treime. Pelerin sau prigonit pe Cruce. Pe scaun de Judecata sau chiar dormind. Bland ca jugul lui cel dulce sau sever si aspru cu cei pacatosi. Singur sau in alai. Aflat printre monahi sau printre ingeri. Tanar si uneori copil. Tronand sau mergand pe cale. Pastor sau chiar ostas. Emanuel sau Cel Atotputernic (Pantocrator). Imparatul slavei sau Painea vietii. Mielul sau Vita nemuririi.

Multe sunt felurile in care Il vedem pe Iisus. Pe crucea grea a Rastignirii sau in plutirea aerata a Invierii. In haine de pastor sau in vesmant de mare preot. Pe tron, in picioare sau pe nouri. Cu rani la maini, la picioare sau la coasta. Cu coroana de spini pe frunte sau triumfator ca un Imparat. Infasurat in giulgiu sau inviat din morti. Hristos are nenumarate infatisari, dar oricum L-am vedea, ramane acelasi - neschimbat si mereu altul. Imberb, ca in vremea catacombelor. Mai batran si aspru, ca in ziua Judecatii. Cu barba sau fara. Sirian, bizantin, roman, britanic sau slav. Sever sau senin. Omul durerii din naframa Veronicai ori chipul frumos de la Edessa. Realist ca in portretele renascentiste sau redat naiv, cu mai multi ochi, ca in icoanele romanesti pe sticla, chipul lui Hristos ne indeamna sa nu lenevim niciodata. Daca El e urcusul, noi trebuie sa fim pasii Lui. Daca El e conturul, noi trebuie sa fim culorile si nuantele de lumina ce se adauga la urma. * Chipul Mantuitorului e fara de sfarsit. Nu intamplator, fiecare neam si fiecare generatie a simtit nevoia sa-I mai adauge cate ceva - un strai de-al locului, o emotie, un mic tresalt sufletesc. Nu intamplator, un "zugrav de subtire" ca parintele Sofian se cutremura pe schele si nu indraznea uneori nici macar sa-I atinga sfantul contur, darmite sa-I deseneze ochii, fara indelunga cugetare, fara post si rugaciune. Stia si el ca, din tot portretul, ochii se picteaza doar la sfarsit. E ca suflul creator abatut asupra desenului si a culorii. E gestul adamic al fiecarui pictor bisericesc. E intarirea vorbelor lui Vasile cel Mare, vorbe de poet si de mare indragostit al pustiei: "Ochii sunt asemenea a o mie de maini fara trup". Ochi cu irizari violete. Ochi dincolo de fire.

 Icoana cea nefacuta de mana a Domnului Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos in cetatea Edesei Nu e nici o trufie sau, Doamne fereste, ceva eretic sa ne intrebam si sa cautam adevarul ca niste orfani care vor sa-si cunoasca parintii. Dimpotriva, trebuie sa ne deschidem ochii mintii si sa cercetam chipul lui Iisus. Ce culoare aveau ochii lui? Dar parul? Dar pielea? Dar forma fetei? Era inalt sau scund? Avea umerii drepti si mandri sau trupul lui se pierdea discret si firav in camasa de in facuta dintr-o singura bucata? Nu e blasfemie sa meditezi si sa cauti, sa compari mai multe infatisari de icoana si sa te intrebi, asemenea tanarului licentiat in teologie, Sofian Boghiu, care din aceste icoane ar putea fi cea mai aproape de model, de Hristos Cuvantul, de Hristos cel viu si intrupat. Ridicat pe schelele bisericii din ceruri, parintele Sofian nu mai cauta de mult chipul Mantuitorului. L-a gasit. Se roaga pentru noi sa facem acelasi lucru, incredintandu-ne sa credem ca icoana lui Iisus nu are egal. Drept dovada - zice parintele, singura rugaciune din Molitvelnic inchinata sfintirii icoanelor este doar una; cea pentru icoana lui Hristos. Drept dovada, in Bizant, alaturi de tronul imparatului, se mai afla inca un tron gol, pe care odata bazileii puneau Evanghelia deschisa sau, cel mai adesea, icoana Domnului, cea nefacuta de mana omeneasca, de la Edessa. "Sa ne obisnuim cu aceasta prezenta a Domnului prin icoana" - ne indeamna parintele. Sa ne invatam a cunoaste chipul Lui de aici, de pe pamant. Numai asa Il vom recunoaste dincolo si, mai ales, vom fi recunoscuti de El, in ziua in care nu vom mai privi prin icoana, ci ne vom uita unii la altii, firesc, fata catre fata.

Parintele Arsenie Boca in amintiri Marturiile Parintelui Ioan Sofonea

"Avea atata forta de convingere, incat schimba constiinta oamenilor"

Parintele Ioan Sofonea are astazi 83 de ani si traieste la Sibiu, alaturi de doamna preoteasa Aurelia Sofonea. Nu o data ne-a mangaiat cu amintirile sale despre marele duhovnic de la Sambata, pe care l-a cunoscut inca din copilarie. S-a nascut si a crescut la Dragus, localitatea fagarasana atat de apreciata de etnografii si muzicologii din echipele de cercetare sociologica ale profesorului Dimitrie Gusti. Contemporan cu oameni de valoare ai neamului romanesc, multi trecuti prin iadul inchisorilor comuniste, Parintele Ioan a avut el insusi de facut fata unor incercari grele. Darul lacrimilor "Nu o data, ii curgeau lacrimile in timpul predicii" In 1946, dupa ce a terminat Scoala de Cantareti "Dimitrie Cuntan" din Sibiu, unde fusese trimis si sustinut financiar de Parintele Arsenie Boca, tanarul Ioan Sofonea a venit la Sambata pe postul de cantaret bisericesc, cu gandul de a ramane definitiv acolo, ca monah. "Aveam doar 17 ani si nu cunosteam prea multe despre viata calugareasca. Stiam ca este o viata deosebita, de slujire a lui Hristos. Mama s-a bucurat de hotararea mea de a merge la manastire, nu pentru ca n-ar fi avut cu ce ma intretine, ci mai ales pentru ca Parintele Arsenie, care era asa de cautat si vestit, m-a luat sub ocrotirea sa. Tatal meu s-a suparat un pic. Voia sa raman urmasul lui, acolo in sat. Totusi, daca a vazut ca nu oricine m-a chemat, ci Parintele Arsenie, care era un nume, a acceptat". La manastire era o viata de rugaciune si munca. Randuiala era aproape ca astazi, cu slujbele obisnuite: Vecernie, Utrenie si Liturghie, zilnic. "Veneau multi credinciosi, multi mireni si Parintele spunea: "Mai, ei nu pot sa se scoale la ora 12 noaptea". Asa ca slujbele se faceau dimineata si seara. Peste zi, celor care ramaneau pe-acolo le dadea de lucru. Fie sapau in gradina, fie coseau iarba, fie participau la alte lucrari gospodaresti. Ii integra si pe mireni intr-o randuiala".

Manastirea Sambata, in perioada parintelui Arsenie Boca "La inceput, la manastire se manca foarte putin. Carne nu se manca deloc" - isi aminteste Parintele Sofonea. "Parintele Arsenie tinea un post sever: paine si apa. Nu manca decat paine, seara. Dupa un timp, a facut o cadere fizica si i-au spus doctorii: "Daca nu iti schimbi regimul alimentar, o sa cazi la pat". A ascultat de medici si a revenit la un regim alimentar obisnuit. Uneori, Parintele mergea pe valea Sambetei, luni dimineata, cu Biblia in mana, si ramanea toata saptamana pe munte, in rugaciune, singur. Nu lua nici macar o paine. Si venea sambata de acolo. Apoi slujea si predica. Cuvantul lui era patruns de multa simtire, incat nu o data ii curgeau lacrimile in timpul predicii. Spunea: "Mai, voi ma rugati sa fac minuni! Eu nu fac minuni. Am venit sa facem minunea de a asculta de poruncile lui Dumnezeu si a le implini. Aceasta e cea mai mare minune".

Cand predica Parintele Arsenie, toti erau atenti. Nici nu puteai sa fii cu gandul in alta parte. Te capta, te desprindea de cele pamantesti, te inalta sufleteste, incat nu mai doreai sa te desparti de Parintele si de Sfanta Manastire, ci sa devii si tu un bun credincios, marturisitor si slujitor al Domnului Iisus Hristos. Atat erau de convingatoare cuvintele sale, incat te hotarai cu tot sufletul sa-i urmezi sfaturile si invataturile, sa fii mai ravnitor pentru o viata in Hristos, modelul de urmat pentru o viata curata si sfanta, dupa voia lui Dumnezeu. Avea atata forta de convingere incat schimba constiintele oamenilor. Credea ceea ce spunea. El propovaduia iubirea lui Dumnezeu fata de oameni. Le zicea: "Sa va spovediti si sa va impartasiti. Sa veniti sa-L luati pe Hristos cu inima impacata cu Dumnezeu. Sa folositi clipa intalnirii cu Hristos ca pe o raza de soare care lumineaza, ca Hristos este Calea, Adevarul si Viata. Sa nu plecati din fata lui Hristos ca tanarul bogat, care nu a inteles cu Cine statea de vorba si a plecat intristat"". Spovedania "Cand te privea in fata, nu mai puteai ascunde nimic" Parintele Arsenie avea o singura atitudine fata de toti cei care se inchinoviasera la Manastirea Brancoveanu. Astepta de la ei sa fie corecti, sa fie disciplinati si sa-si faca fiecare datoria la locul lui, sa slujeasca si sa lucreze ca pentru Dumnezeu. Tanarul Ioan Sofonea a fost si el intre miile de oameni care si-au plecat genunchii sub epitrahilul Parintelui Arsenie, pentru a-si marturisi pacatele si greselile, si a primi sfat duhovnicesc.

Lacul din preajma manastirii

"La spovedanie, Parintele Arsenie nu se grabea niciodata. Te lasa sa spui tot ceea ce aveai de spus, si apoi te-ntreba el: "Asta de ce n-o spui, astalalta de ce nu o arati, ca si asta ai facut-o". Si atunci iti dadeai seama ori ca le-ai uitat, ori ca n-ai vrut sa le spui. Prin aceasta se dovedea ca el este si un cunoscator al gandurilor, ceea ce pe multi ii uimea. Cand te privea in fata, nu mai puteai ascunde absolut nimic. Si nu mai indrazneau oamenii sa nu spuna tot ce aveau rau asupra lor, fie ca era vorba de defecte, pacate sau patimi. Pe oameni ii primea la spovedanie si la impartasanie numai dupa o pregatire. El socotea marturisirea mai importanta pentru credincios - nu ca Taina, ci ca lucrare de cercetare a cugetului. Spunea: "Impartasirea este actul prin care omul ajunge la desavarsire. Marturisirea este cea mai indicata pentru a te curata. Daca nu faci aceasta marturisire din toata inima, sincer, nu te cureti. Si de multe ori nu stii s-o faci". De aceea, ii si tinea pe oameni la manastire mai multe zile si le vorbea despre spovedanie si le arata pacatele: cum sa le cunoasca, cum sa le spuna. Privind la fata lor, isi dadea seama daca au

inteles. Avea acest dar al cunoasterii. Abia dupa aceasta scoala de cateheza ii primea la spovedanie. Daca omul nu era pregatit, il mai lasa la "scoala". Si au fost unii care, mancand doar paine si apa, stateau la Sambata si sapte saptamani. Nu mergeau acasa. Participau la slujbe si ramaneau acolo, la "scoala". Si asta nu se intampla doar vara, ci si iarna, ca avea manastirea un camin incalzit". Pentru marea sa lucrare duhovniceasca, Parintele Arsenie era respectat de toti preotii, dar unele idei mai indraznete, mai ales cele privind viata in familie, n-au fost aprobate de toti. "Ziceau unii ca s-a gasit el sa spuna altceva decat in realitate. De fapt, Parintele voia sa-i atraga pe oameni la o viata de familie mai curata, cat de cat dupa voia lui Dumnezeu, la o viata sfanta". Vremuri vitrege "Ca sa-l scoata din vizorul securitatii, mitropolitul Nicolae Balan l-a dus la Manastirea Prislop" "Mama mea, Ana", ne spune doamna preoteasa Aurelia Sofonea, "a fost la Manastirea Brancoveanu pe 15 august 1944, la praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Biserica manastirii, acum 50 de ani Atunci Parintele Arsenie i-a indemnat pe credinciosi sa-L roage pe Dumnezeu sa se milostiveasca de tara noastra, sa nu se intoarca dusmanul cu manie asupra poporului roman. Peste o saptamana, a urmat actul de la 23 august. Ma gandesc ca rusii ar fi facut mult mai multe crime, fara acea schimbare politica si militara din august 1944". Dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in Romania, prin violenta si minciuna, cu sprijinul Uniunii Sovietice, s-a instaurat regimul ateu comunist. Sute de mii de oameni au fost aruncati in inchisori. Parintele Arsenie a fost arestat si anchetat la Ramnicu-Valcea si Bucuresti in 1945, la Fagaras si Brasov, in 1948. Ca sa-l scoata din vizorul securitatii, pe 25 noiembrie 1948, Mitropolitul Nicolae Balan l-a dus la Manastirea Prislop din Tara Hategului. Ctitorita in secolul 14, de Cuviosul Nicodim cel Sfintit de la Tismana, Manastirea Prislop fusese preluata de grecocatolici pe la 1760. In toamna lui 1948, calugarii greco-catolici o parasisera, dupa revenirea unitilor la ortodoxie. La Sambata, in zi de sarbatoare "Mai erau doar doi calugari care se ocupau cu cazanul de rachiu, adica faceau rachiu pentru taranii din imprejurimi. Parintele le-a zis ca pot ramane la manastire, cu conditia sa renunte la facut rachiu, pentru ca nu e o indeletnicire calugareasca. Au ales sa ia cazanul si sa plece. Manastirea

Prislop a gasit-o in paragina. Se apropia iarna si, desi ii era foarte greu, a ramas. L-a luat cu el pe fratele Nicolae Zaharie de la Sambata, viitorul ieromonah Nicodim, care are mormantul chiar langa mormantul Parintelui Arsenie. Fratele Nicolae era si cantaret bisericesc, facuse scoala de cantareti, si tamplar de meserie. Si s-au pus amandoi la lucru. Au reparat chiliile si biserica. Prin pilda lui, Parintele stia sa mobilizeze si pe ceilalti la lucru. Si a facut din Manastirea Prislop o gradina a Maicii Domnului, o gura de rai: flori si alei frumoase, lac si clopotnita, de toate. Pe unde a fost Parintele, s-a cunoscut". Ioan Sofonea a ramas in obstea de la Sambata, sub indrumarea Parintelui Serafim Popescu, si a fost calugarit cu numele Ieronim, in Saptamana Luminata a anului 1950, la praznicul Izvorului Tamaduirii. "Odata, am plecat de la manastire la Fagaras, ca sa merg la dentist. Prin 1951. Pe drum a aparut o motocicleta cu atas. "Hai, urca, si noi mergem la Fagaras." M-au dus la sediul Securitatii, unde am fost anchetat in legatura cu luptatorii anticomunisti din munti. Credeau ca stiu ceva, pentru ca eram ruda cu Remus Sofonea, care facea parte din grupul de partizani condus de Ion Gavrila Ogoranu. Mi-au pus niste sarme electrice la degete, ca sa ma chinuie. Dar eu chiar nu stiam nimic si nici n-am vazut pe vreunul dintre luptatori venind la manastire. In cele din urma s-au lamurit si m-au eliberat".

Parintele Ioan Sofonea

Intre 1952 si 1954, a urmat cursurile Seminarului monahal de la Manastirea Neamt, unde a avut profesori de cel mai inalt nivel, din elita tinerilor monahi, precum Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Benedict Ghius sau Andrei Scrima. Duhovnicul elevilor era Parintele Arsenie Papacioc. In cei zece ani cat Parintele Arsenie Boca a fost la Prislop, credinciosii lui mergeau sa-l caute, incat lumea zicea ca s-a mutat Sambata la Prislop. Acest lucru a alertat Securitatea, si Parintele a fost retinut de doua ori, pe perioade mai lungi. De aceea, la Prislop, activitatea lui a fost mai restransa. Era mult mai retras. Stia ca e mereu urmarit. Am fost si eu la Prislop si l-am cercetat, in 1956". "La Sambata, veneau credinciosii si povesteau despre Parintele Arsenie. Asa isi mai alinau dorul fata de Parintele lor drag", isi aminteste doamna preoteasa. Tin minte cum, in 1953, fiind la manastire, am pornit intr-o plimbare pe urmele Parintelui Arsenie. Asa spuneau oamenii care il cunoscusera: "Mergem pe unde pasea Parintele". Si am mers de la biserica la staretia veche. Acolo, pe la jumatatea drumului, era un copac cu o radacina iesita, in forma de cruce. Si cei mai in

varsta ziceau ca le-a zis Parintele: "Sa va faceti cruce cand treceti pe-aici, ca Dumnezeu a facut radacinile acestea in forma de cruce"". Alungarea din manastire "Te dezbraci de hainele calugaresti si nu mai ai ce cauta aici" Paradoxal, chiar daca multe terenuri si cladiri ale manastirilor au fost confiscate, numarul calugarilor a crescut in primul deceniu de oranduire comunista. In 1958, erau 224 de manastiri, cu aproximativ 6.400 de monahi si monahii. Un motiv de reala ingrijorare pentru un regim politic care isi propunea raspandirea ateismului. Masurile n-au intarziat sa apara. Pe 4 aprilie 1959, intra in vigoare un nou regulament al manastirilor, elaborat de Departamentul Cultelor, prin care mai multe categorii de vietuitori urmau a fi scosi din manastiri: minori, fara studii, "imorali", cu atitudine dusmanoasa la adresa regimului, condamnati penal. La actiunea de strangere a informatiilor despre traitorii din manastiri au participat inspectori si imputerniciti ai Departamentului Cultelor, organele de militie si numerosi agenti ai Securitatii.

Alaturi de sotia sa, Aurelia Sofronea

In 1959, dupa Pasti, in Saptamana Luminata, de Praznicul Izvorului Tamaduirii, ierodiaconul Ieronim Sofonea a slujit impreuna cu ceilalti preoti Sfanta Liturghie, la Manastirea Brancoveanu. Imediat dupa slujba a venit imputernicitul politic al Mitropoliei Ardealului, reprezentantul puterii comuniste, si i-a zis: "Dumneata te dezbraci de hainele calugaresti si din acest moment nu mai ai ce cauta aici!". "Fara nici un fel de hartie oficiala, doar verbal. Nici prin gand nu-mi trecuse vreodata ca voi pleca de la manastire. Voiam sa stau acolo toata viata. Ei au hotarat altceva in locul meu. M-au urmarit sa vada daca mai raman. Si mi-au zis securistii: "Nu mai sta! Pleaca!". A fost un ordin verbal, dar categoric". Parintele Serafim i-a dat atunci 600 de lei, ca sa-si cumpere un costum de haine, pentru ca i-au interzis sa mai umble in reverenda. Cu lacrimi in ochi, tanarul monah Ieronim a plecat la Sibiu. Numai cei care au trait 20 sau 30 de ani intr-o manastire si au fost fortati sa plece pot intelege ce a fost in sufletul lui. "La Institutul Teologic n-au primit nici un ordin in privinta mea si am putut sa-mi continui studiile. Parintele Nicolae Mladin - viitorul Mitropolit al Ardealului, Parintele Milan Sesan si alti profesori m-au incurajat ca in vara acelui an, 1959, sa termin facultatea. Eu am umblat mai departe in reverenda si cu barba, pana cand intr-o zi am dat nas in nas cu imputernicitul politic de la Mitropolie, Francu, care mi-a zis: "De ce nu te-ai dezbracat, vrei sa zbori si din facultate?!...". Atunci mi-am cumparat haine civile, apoi m-am dus la frizerie si mi-am tuns parul si barba,

plangand. Nici pana azi nu stiu de ce am fost scos din manastire. Sa fi contat legatura de rudenie cu Remus Sofonea, care fusese prins, condamnat la moarte si executat?... Ori faptul ca eram un ucenic al Parintelui Arsenie Boca?... Mai tarziu, am aflat ca in aceeasi zi a fost instiintat si Parintele Arsenie ca trebuie sa plece de la Manastirea Prislop. Si timp de 30 de ani, cel mai inzestrat liturghisitor, predicator si duhovnic roma

Puterea rugaciunii

"Descoperiti-l pe Dumnezeu inainte de a va trimite incercari" Poate ca va scriu mult mai tarziu decat ar fi trebuit, dar chiar daca o fac cu intarziere, imi exprim speranta ca aceasta va fi in folosul celor care sunt in necaz si isi pun speranta in ajutorul Sfantului Ierarh Nectarie. Viata mea a fost lipsita de griji, pana in urma cu 4 ani. Totul parea asa de bine randuit, incat aveam impresia ca mie nu mi se poate intampla nimic rau, ca eu sunt cea care imi fac destinul. Nu eram atenta la nevoile celor din jur, nu puneam pret pe lucrurile cu adevarat importante, ii dispretuiam oarecum pe cei care nu erau "contemporani" cu schimbarile vremii, pe cei care mergeau prea des la biserica, vazandu-i ca pe niste habotnici. Chiar daca stiam de existenta lui Dumnezeu, nu aveam nevoie de el, nu il primeam nici in casa si nici in suflet, de altfel, nici eu nu prea mergeam in casa Domnului, la biserica, decat foarte rar. Inainte ca raul despre care povestesc sa se intample, am primit ceva semne, pe care insa nu le-am inteles. Era vorba de boli relativ grave, dar nu incurabile, cu care fusesera diagnosticati mama si sotul meu. Dar a fost abia inceputul. La scurta vreme, copilul meu, Andrei, s-a imbolnavit de leucemie. Nici atunci nu am inteles imediat morala acestei nenorociri, insa stiu ca primul lucru pe care l-am facut dupa ce am aflat diagnosticul a fost sa cad in genunchi si sa ma rog cu disperare lui Dumnezeu pentru vindecarea baiatului. Chiar daca nu am ignorat rolul doctorilor, in sufletul meu eram convinsa ca doar de la Dumnezeu va veni vindecarea. Cu acea ocazie, am aflat si de Sfantul Nectarie si de Sfantul Ioan Rusul, la care am inceput sa ma rog neincetat (pana a afla de existenta acestor doi sfinti, ma rugam la Sfantul Pantelimon si la Sfantul Andrei, la ultimul rugandu-ma si azi, zi de zi). Acelasi lucru il facea si sotul meu. De la un moment dat, dupa ce starea de sanatate a copilului nostru s-a stabilizat, eu am continuat sa ma rog la Sfantul Nectarie, iar sotul meu la Sfantul Ioan Rusul. Atunci ne-am legat ca primul drum pe care il vom face cu copilul, dupa ce acesta va fi cat de cat in stare sa stea pe picioarelui lui, o sa fie in Grecia, la moastele celor doi sfinti. Asa am si facut, chiar daca, cu o zi inainte de plecare, am avut toti trei un accident de masina, in care am suferit leziuni minore, si in pofida faptului ca baiatul nostru era bolnav si cu febra, slabit de citostatice. Dar la sfatul duhovnicului nostru, am plecat. Pana sa ajungem in Grecia, s-au ivit si alte obstacole in cale, insa cu credinta in Bunul Dumnezeu, le-am depasit. Cert e ca am ajuns la cei doi sfinti care ne-au ajutat la nevoie si am simtit binecuvantarea lor revarsata asupra baietelului nostru. La intoarcerea acasa, medicii, cat si duhovnicul nostru, ne-au confirmat cu mare emotie, minunea vindecarii copilasului. In urma cu putin timp, a mai venit o incercare din partea lui Dumnezeu. Sora mea, in urma unor

analize de rutina, a fost diagnosticata cu cancer. Insa rugaciunile pe care le-am facut catre Sfantul Nectarie (atat noi, familia, cat si mai multi preoti) au ajutat in asa masura, incat diagnosticul nu s-a mai confirmat. Iar acest lucru s-a datorat doar Sfantului Nectarie, care a oprit la timp evolutia bolii, astfel incat nu a fost nevoie de chimioterapie sau radioterapie. Sfinte Nectarie, iti multumim din tot sufletul. Morala pe care eu am inteles-o in urma acestor intamplari este ca viata pe care o ducem pe pamant trebuie sa fie mereu raportata la Dumnezeu, iar celor care cunosc legea lui Dumnezeu si nu o respecta, Domnul le trimite incercari, tocmai ca sa nu repete greselile si sa inceapa o alta viata, crestineasca, mai profunda si mai plina de satisfactii. *****

As vrea sa va impartasesc o minune pe care Sfantul Nectarie a facut-o in toamna anului 2009, in Grecia. Cativa romani plecati la munca acolo, au dorit sa-si boteze copiii in tara unde lucrau, insa doreau ca slujba sa se efectueze in limba romana. In acest sens, au mers la episcopul din zona, ca sa ceara binecuvantarea pentru slujirea botezului in limba romana. Episcopul nu a fost de acord. Atunci oamenii s-au dus la moastele Sfantului Nectarie, cerandu-i sa se roage pentru ei si sa induplece inima episcopului. In urmatoarea duminica, un preot care vorbea romaneste a anuntat ca toti romanii care vor sa-si boteze copiii in limba romana sa vina pe malul marii, iar el va oficia aceasta taina. Evenimentul s-a si petrecut si fiecare copilas a primit un certificat de botez semnat de preot. Ca urmare, grupul de romani s-a dus cu flori sa-i multumeasca episcopului, pentru ca le daduse binecuvantarea ceruta. Surprins, episcopul le-a spus ca nu-si daduse acordul pentru botezul in limba romana. Atunci oamenii i-au marturisit ca faptul se intamplase deja, ca au primit si certificate de botez, pe care le-au aratat episcopului. Erau semnate "Nektarios". Totodata, i-au aratat si poza acelui preot, care se afla pe un perete al incaperii. Era fotografia Sfantului Nectarie. El in persoana venise pe malul marii si infaptuise minunea. Oameni buni, descoperiti-L pe Dumnezeu si faceti-L tovaras de viata, inainte de a va trimite El incercari. Cu El alaturi, nu exista decat speranta si biruinta. Va spun asta cu pretul vietii mele si va indemn sa ma ascultati. TEODORA-BECLEAN - Bistrita-Nasaud n al secolului XX n-a mai avut voie sa slujeasca la altar".

Maica Veronica de la Vladimiresti

 Maica Veronica inainte de surghiun Sunt 7 ani de cand Maica Veronica s-a mutat la Domnul. In 2005, cand si-a presimtit sfarsitul, le-a vestit pe maicute ca va muri. Ele erau in lacrimi langa ea. Dar un lucrator de la gradina a intrebat, nelinistit: - Si ce-o sa se intample aici, cu obstea? Cine o sa conduca manastirea dupa ce muriti? Maica Veronica a raspuns: - Cum cine? Eu o sa conduc manastirea! Eu o s-o conduc, de acolo de sub dudul de langa biserica. Maica Veronica a fost inmormantata sub dud. Ea continua sa fie o prezenta intens resimtita la manastirea Vladimiresti. Si calugaritele din obstea mare, si pelerinii resimt prezenta ei. Asa cum tonica si vesela a promis la plecare, ea continua sa conduca, sa indrume, sa inspire sfat si sanatate, de acolo, de sub dud. Atingeri revelatorii Vasilica Gurau-Barbu, viitoarea maica Veronica, s-a nascut intr-un sat langa Tecuci, in 1920. Sau in 1922, dupa o indreptare adusa mai tarziu. A vadit de copil o sensibilitate particulara, o inzestrare spre atingerea unui alt plan al realului. Socul initiatic, adica acea zguduire care te muta din planul simturilor in planul duhului, Vasilica l-a primit la 9 ani, de la mama ei. Mama era pe moarte (in 1929). Copila, plangand, a intrebat-o: "Toti spun ca ai sa mori. Ce-o sa ma fac singura?". Mama i-a raspuns: "Eu numai te-am adus pe lume; dar tu ai o alta mama, cea adevarata: Maica Domnului. Ea iti va purta de grija. La Ea sa te rogi; si de la nimeni sa nu astepti mila, decat numai de la Ea". Si i-a incredintat icoana Preacuratei, care se afla pe peretele casei. Copila a simtit bucurie si protectie, a stiut ca are o Mama.

 La 15 ani, cand a inceput sa ridice manastirea De atunci, ea s-a aflat intr-o relatie speciala cu Maica Domnului: aceasta ii aparea la orice rugaciune, sau chiar spontan. Ii aparea prin semne clare, prin inspiratie, prin coincidente. In situatii grele, ea cerea: "Maica, da-mi lamurire! Ce sa fac?". Si primea raspunsul. * Primele descoperiri religioase i s-au facut in 1937. Lucra la camp si, deodata, in fata ei a vazut o lumina care o umplea de fericire. Aceasta trezvie i s-a daruit dupa ce trecuse prin multe suferinte. Intre 9 si 11 ani, orfana Vasilica a fost supusa unui regim de suprimare de catre o ruda haina, care i-a spus in fata ca vrea s-o omoare; doua ierni a tinut-o intr-un grajd fara usa si a fost infometata. Dar a supravietuit si a iesit intarita; a reusit sa fuga de la acea ruda haina si nu i-a purtat pic de ranchiuna, n-a simtit nici razvratire sau ura. A perceput - uimitor de corect - ca persecutorul ei era, el insusi, o victima a unei naturi ticaloase, cazatoare. De fiecare data cand a suferit prigoane (si au fost multe!), maica Veronica nu-si acuza persecutorii, ci se ruga pentru indreptarea firii oamenilor. A cerut si a primit blagoslovenie de la Sfantul Sinod si de la Episcopul zonal sa propovaduiasca lumii primele ei descoperiri. Este semnificativ acest fapt: ea a cerut mereu supervizare teologica pentru vedeniile sale si a cerut binecuvantare ierarhica pentru a le propovadui sau a le pune in practica.

"Ispitele vin, dar zidurile cresc" In august 1938, i se descopera ca este chemata sa faca o manastire de maici; i se arata ca se va aduna obste mare, "sa tina dreapta firea omului". Smerita, zice ca se socoteste "vas subred". Dar i s-a conferit de sus taria sa faptuiasca aceasta. A cerut si a primit binecuvantare ierarhica sa faca manastire. A inceput sa adune fonduri, prin tara. La 17 ani, este rasofora, purtatoare de vesmant calugaresc. La 15 august 1940, a primit "chip ingeresc"; a facut legamantul calugariei, primind numele Veronica.

 Crucea din porumbi, unde a avut prima viziune La 8 septembrie 1940 sfinteste paraclisul de intemeiere a viitoarei manastiri. La 15 august 1943, sfinteste biserica mare. Lucrarea buna se extinde. Se fac ateliere de lucru, se face bolnita. Se produc convertiri, inaltari duhovnicesti. Intre altele, a convertit la crestinism o famile de evrei sionisti, care i-au ramas atasati si recunoscatori mereu. Apoi familia crestinata a plecat in Israel. Iar peste ani si ani, Maica Veronica primea de acolo, de departe, semne de gratitudine. Zicea: "Viata lunga are floarea recunostintei". Fericiti cei prigoniti Harisma tinerei starete atrage multime de pelerini si produce multe fapte duhovnicesti. In acest timp, incepe si prigonirea staretei. Rastalmaciri, acuzatii. "Invidii asupra harului" din partea unora. Inversunare din dezinformare, din partea altora. Este chemata la Vladica din Galati si la Patriarh, in 1945. Este acuzata de "invataturi straine" la manastirea ei, cum ar fi spovedania colectiva si prea deasa impartasanie, practicate de duhovnicul manastirii, parintele Ioan Iovan. E acuzata ca tolereaza "Oastea Domnului". Este acuzata ca nu percepea nici o taxa baneasca pentru spovedit si alte servicii! Dar mai ales, Patriarhul o opreste sa raspandeasca vedeniile ei, prin tiparituri noi, desi editia dintai, din 1940, beneficiase de aprobare teologala. La fel, se limiteaza venirea masiva a pelerinilor la Vladimiresti, "ca sa nu nasca manifestatii". Maica Veronica a aratat supunere. Dar n-a avut parte de pace. Mistica si fapta Mistica, "forma cea mai inalta a spiritualitatii", presupune mutatia de la lumesc la duh, stare premergatoare intalnirii cu divinul. Pentru Maica Veronica, trairile in duh devenisera stari continui, in lume si pentru lume. I se revela ce interventii concrete sa aiba in viata comunitatii unde traia, apoi in viata obstii sale, a vremii. Misticul in viata nu este avuat de Institutia ecleziasta. Ba adesea este privit cu mefienta, este persecutat. Si Maica Veronica a avut parte de prigoana. Dar Patericul spune: "Unde nu-i obstacol,

nu-i biruinta". Intre transa si extaz Evident, mistica spontana naste suspiciune. Chiar duhovnicul Teresei din Avila (sec.17) nu indraznea sa supervizeze extazele sfintei. Nu stia daca sunt extaze divine sau numai transe pamantene. Caci e greu sa faci deosebirea intre transa si extaz. O asa-zisa viziune poate fi o elaborare subiectiva, un produs al mintii. Numai un duhovnic poate sa confirme autenticitatea viziunii. Dar de unde sa iei un duhovnic vazator in duh? Maica Veronica a fost bine inspirata si-n aceasta privinta. A stiut ca trebuie sa caute pe cineva "invatat", care sa-i spuna daca viziunile ei sunt autentice, daca vin dintr-o sursa divina. Mergea la monahi vestiti, care au stat pe Athos. L-a cautat la timp pe Parintele Arsenie Boca, unul din cei mai inzestrati la acea vreme. Intuitia Veronicai a lucrat excelent si ea a mers sa ceara sa-i indrume experienta vazatoare.

Manastirea Vladimiresti - din cele 318 maici alungate in 1956, doar 160 s-au mai intors in 1990, dar soborul a fost primenit cu surori tinere Arsenie Boca rezida in acea vreme la Sibiu, locuia la profesorul Dumitru Staniloae. Veronica a fost bine primita. Arsenie Boca si Dumitru Staniloae i-au pus intrebari teologice si filocalice si au fost impresionati de raspunsurile pe care le dadea dansa, desi ea nu avea studii inalte. Stareta Veronica l-a invitat pe Parintele Arsenie Boca sa vina la Vladimiresti, sa stea o perioada, sa catehizeze, sa-i indrume elanurile vazatoare. Parintele Arsenie Boca a venit la Vladimiresti, a stat aici o perioada, indrumand. In alta etapa istorica, aici a poposit si Parintele Teofil Paraian, de la Sambata de Sus, atras de valoarea poetei Zorica Latcu (maica Teodosia), nevoitoare si ea la Vladimiresti. In inchisorile comuniste Maica Veronica a fost tarata in tribunale si-n inchisori comuniste de catre un episcop. Este o constatare trista, zguduitoare. Manastirile Vladimiresti si Sihastru-Adjud au fost tarate in doua procese, unul civil, altul penal, de catre episcopul Buzaului, numit Antim. De ce? Din rautate, din ispita lui Cain, din ignoranta, din aroganta, din rigiditate doctrinara? Daca era vorba doar de "sfantul" conformism religios, conflictul putea fi judecat in Sinod si-n Consistoriu, nu in proces penal. Episcopul Antim a jurat sa distruga Vladimirestii.

 Manastirea Vladimiresti

In plin scandal, Petre Pandrea scria: "Daca prelatii inalti sunt cu adevarat ortodocsi, vor evita tragedia!". Dar ei n-au evitat tragedia. "Cauza a fost data pe mana pro curaturii, a militiei, a artileriei" (zice Pandrea), pe mana securitatii. Petre Pandrea, scriitor si filosof, avocat de profesie, a fost angajat sa apere aceste manastiri la proces. El a pledat stralucit. Dar stihia bolsevica a fost nimicitoare. Au urmat arestari, intemnitari. De la Sihastru-Adjud au fost arestati 30 de calugari. De la Vladimiresti au fost arestate 40 de calugarite, in frunte cu stareta Veronica. Era in 1954-1955. Ani grei de temnita. Maica Veronica a fost condamnata la 15 ani de temnita grea, iar dupa un recurs, la 8 ani. Manastirile Vladimiresti si Sihastru au fost desfiintate. Maica Veronica avea sa-mi povesteasca, in intalnirile cu ea de dupa 1990, cum a supravietuit "bucuroasa" in inchisori, invatand engleza de la o detinuta scolita, dar mai ales facand rugaciunea mintii in inima. Si induhovnicindu-l pe unul dintre temnicerii ei. Fisa de personalitate harismatica In 1954, Petre Pandrea a notat in jurnalul sau, despre Maica Veronica: "Ea este un supraom rasarit in penuria de oameni mari ai tarii mele. Dotata cu harul rar al contemplatiei, concomitent cu geniul organizatoric. Este o Jeanne d'Arc a Valahiei, pornita dintr-un satuc tecucean, predicand lumina, curatenia, curajul unor neo iobagi aflati in intunericul si-n mocirla unei vieti fara orizont metafizic". Dupa iesirea din inchisoare, fiindu-i interzisa calea monahiceasca, fara manastirea care era garantul personalitatii sale, fara obstea de 318 maicute care-i dadeau sens existential si buna investire a harului duhovnicesc, urmarita indeaproape de Securitate, singura, Maica Veronica se intreaba care este noua ei misiune. Mereu senina, mereu "deasupra lumii", cuceritor de optimista. Are rapiri in duh, spre un paradis pe care-l numeste "lumea nevazuta". Nu mai beneficiaza de o canalizare teologica pentru vederile sale, nu are nici pe cineva care, cum zice Patericul, "s-o traga de picioare in jos, cand o ia prea navalnic spre cer...". Atunci se casatoreste cu George Vasai, un credincios al Vladimirestilor.

 Toaca la Vladimiresti

Era in 1969 si George Vasai tocmai iesise din inchisoare. Fusese arestat in 1958, cu lotul "Rugul Aprins"; condamnat la 8 ani de munca silnica. Trecuse prin cateva inchisori dure: Fortul 13 Jilava, Stoienesti, Salcia, Gherla (unde compusese "Psalmii mortii temporare"). A fost eliberat prin decretul de gratiere din 1964. Veronica avea 44 de ani, Vasai avea 29... La casatoria lor, in 1964, au fost asistati de Antonie Plamadeala si alti cativa prieteni din timpul "Rugului Aprins". Veronica avea, in continuare, rapiri in duh, in Raiul ei populat de persoane biblice. Iscodeste ardent sa isi cunoasca ingerul pazitor, pare sa-l fi intrezarit in imaginea vie a Serafiei, cea care a sters cu naframa chipul Mantuitorului. I-a dictat lui Vasai cateva lucrari ample, cu extaze, poate si cu exaltari. Credem ca vedea mai complex decat era in stare sa exprime. Se exprima uneori in coduri folclorice, sau afective. Trairile sale erau mai vaste decat puterea ei de "calibrare" verbala a celor vazute. Limbajul ei imprumuta imagini de spiritualitate folclorizata, atingerile ei metafizice au un limbaj care ni-i amintesc pe tumultuosul Arhimandrit Nicodim Mandita, sau pe candidul parinte Argatu. Dar suita de reflectii Casa tacerii (1982) a Veronicai Gurau are un limbaj pertinent, aforistic. Nu stim daca G. Vasai era doar stenograf docil, sau ii potenta unele elanuri mitizante, prin aplauze sau rezonari. (Vasai insusi, in inchisoare, se pasionase de un personaj fantast, un medium...). Profesional, George Vasai a fost 8 ani arhitect titular al Arhiepiscopiei Bucurestilor (numit chiar de Patriarhul Justinian); a restaurat 5-6 manastiri. Avea si comenzi civile, pentru constructii de stat; a avut conflicte de munca. A obtinut azil politic in RFG, de unde a plecat dupa doi ani, tot dupa un conflict de munca. Era iritabil si chinuit. In 1971, s-a simtit crunt vexat de pensionarea sa fortata, pe motive psihice. Se zbuciuma; nici parintele Benedict Ghius, duhovnicul sau, nici Veronica nu-l pot insenina. Nu stim cand s-a petrecut separarea ei oficiala de Vasai, probabil in anii '80. Oricum, imediat dupa revolutia din 1989, Veronica a dat definitiv monahismul casei pe cel al manastirii. Pastreaza pacea cat vei putea... Dupa 1990, manastirea Vladimiresti reintra in drepturi. Maica Veronica redevine stareta mult indragita, polarizand ca un magnet suflete spre sporire. Asa i s-a vestit mereu in intalnirile ei

vizionare cu Mantuitorul, cu Maica Domnului si cu cei trei barbati "placuti Fiului": Simion Stalpnicul, model de viata ascetica aspra; Sfantul Pantelimon, pazitorul sanatatii; si Ioan Evanghelistul, aparatorul castitatii.

Maica Veronica, stand de vorba cu florile, in curtea manastirii

Puternica personalitate a Maicii Veronica a facut ca autoritatile ecleziale actuale sa o "ingaduie". Ceva diplomatie a dobandit si inaltul nostru cler, poate a dobandit si acea "sophrosyne", sau doar un pic de prudenta fata de postumitate. Maica Veronica si-a pastrat mereu acea "agalia", veselia duhovniceasca: ii privea cu uimire si drag pe infantilii ei prigonitori lasati de Dumnezeu pe lumea asta cu flori si spini, toate avand rostul lor la mantuire. Cand trupul maicii Veronica era pus in mormant, sora Celestina, zugrava de icoane in manastire, atat de atasata de stareta ei, a cazut in lesin. Obstea de maicute inca nu poate gasi "bucuria intristarii", cum le zicea stareta, din Pateric. De acolo, de sub dud, Maica Veronica le readuce in minte indemnul de foc, asa cum ea insasi il primise: "Pastreaza pacea cat vei putea, caci spinii ii ard Eu".

Parintele Florin Botezan

"Bucuria Invierii depinde de cat de mult ne-am pregatit pentru ea" Nascut in 1968 la Ludus (Mures), a visat la o cariera de economist si s-a inscris la ASE Bucuresti. Dar parintele Constantin Galeriu i-a schimbat viata. Atras de extraordinarele sale predici de la Biserica Silvestru, cu timpul i-a devenit ucenic marelui duhovnic. Sub influenta acestuia, s-a hotarat sa urmeze Teologia, fara gand de preotie, ci doar dorind a se adanci in tainele credintei. Pana la sfarsitul facultatii, se hotarase insa deja sa devina preot, simtind ca aceasta ii este

adevarata vocatie. A inceput studiile doctorale cu acelasi parinte Galeriu, dar, pentru ca batranul profesor s-a imbolnavit grav, le-a finalizat la Sibiu, cu IPS Laurentiu Streza. Teza sa de doctorat este si singura carte publicata pana acum: Sfanta Liturghie, cateheza desavarsita. In 1995, IPS Andrei Andreicut, arhiepiscopul Albei, l-a chemat sa slujeasca in cetatea Unirii ca preot paroh al bisericii memoriale "Mihai Viteazul", un sfant lacas care a fost de la inceput, si a ramas in buna masura si astazi, o biserica de misiune pentru tineri. Desi acum are si o mica parohie, aici vin mai ales tineri din intreg orasul, dar si din imprejurimi. Parintelui Florin Botezan i s-a dus vestea de preot bun, smerit, plin de bucurie si har. Intr-o zi de primavara pripita, l-am intalnit in curtea bisericii, mangaindu-si cativa enoriasi cu blandetea glasului sau. Am stat de vorba pe o banca, in decorul pomilor inca neinfloriti, care isi intindeau lacomi bratele spre soarele neasteptat de generos pentru o zi de martie. Despre puterea unui loc sfintit, ctitorit de un erou, Mihai Viteazul, despre post si rugaciune, despre bucuria Invierii si despre datoria noastra de crestini de a ne impartasi cu Hristos. Biserica sub care se odihneste Mihai Viteazul - Preacucernice parinte, credeti ca exista un inteles mai ascuns, o semnificatie mai aparte a faptului ca ati fost chemat sa slujiti in acest loc, insemnat de biruinta lui Mihai Viteazul si de jertfa lui Horea si Closca? - Pot sa va spun doar ca, dupa mai multi ani de slujire in biserica aceasta, am aflat cu surprindere ca ziua mea de nastere coincide cu ziua mortii lui Mihai Viteazul. Si m-am simtit mai legat de ea, intelegand ca nimic nu e intamplator. - De ce a fost dedicata aceasta biserica memoriei lui Mihai Viteazul? - Pentru ca este pe locul vechii Catedrale Mitropolitane construite de Mihai Viteazul. In 1575, sediul mitropolitului ortodox a fost stabilit la Alba Iulia, caci aici era capitala Principatului. Iar Mihai Viteazul a hotarat, in 1597, cu prilejul unei vizite la principele maghiar al Transilvaniei, sa ridice o catedrala ortodoxa. Nu se mai stie ce arhitectura avea, ci doar ca era din piatra. In cateva luni, in vara lui 1597, a si fost cladita, iar dupa informatii ramase de la martori oculari, se spune ca a avut loc o minune legata de construirea ei.

Biserica memoriala Mihai Viteazul Dupa cum era si firesc, oficialitatile romano-catolice s-au opus inaltarii unei biserici ortodoxe in coasta lor, si atunci ortodocsii au cerut asa-numita proba a agheasmei. Au sfintit agheasma atat clericii ortodocsi, cat si cei romano-catolici, au inchis vasele cu apa sfintita timp de trei luni, urmand ca aceea care va ramane nestricata sa arate cine are dreptate. Totul s-a facut asa, festiv, in

prezenta lui Mihai Viteazul, iar la desfacerea vaselor, apa "sfintita" de romano-catolici a umplut biserica de un miros greu, iar agheasma sfintita de ortodocsi era ca la inceput, neschimbata. In fata acestei evidente, oficialitatile maghiare si clericii romano-catolici au permis ridicarea bisericii, foarte aproape de catedrala romano-catolica. Mai este insa un motiv de cinstire a lui Mihai Viteazul. Se pare ca si osemintele voievodului se afla ingropate aici. Exista doua cronici din secolul al XVII-lea care spun ca dupa ce Mihai Viteazul a fost ucis la Campia Turzii, capul lui a fost luat de boierii Buzesti si dus la Manastirea Dealul, la Targoviste, iar trupul i-a fost ingropat de secui pe locul asasinatului, "sa nu-l manance cainii". Alte cronici, mai tarzii, spun, insa, ca dupa ce lucrurile s-au linistit, trupul voievodului a fost adus la ctitoria sa de la Alba Iulia, adica in catedrala de aici.

- Din vechea catedrala se mai pastreaza vestigii? - Aici, nu. Dar cu o parte din materialele obtinute in urma demolarii, in 1714, a catedralei, s-a construit biserica "Maier 2", jos, in oras, in apropierea garii. Catedrala a fost daramata cu ocazia lucrarilor de reamenajare a cetatii din Alba Iulia. Desi se afla in afara cetatii (romanii nu aveau dreptul sa aiba cladiri in interiorul zidurilor, fiind o natiune tolerata, in vremea aceea, in Transilvania), pare-se ca biserica ii deranja pe nobilii maghiari, care o vedeau pe fereastra. - Arhiva catedralei s-a pastrat?

Poarta din lemn, cu cruce

- Nu s-a mai pastrat nimic. Cand a fost demolata, au fost distruse complet si toate cladirile anexe, iar locul a ramas in parasire, din punct de vedere bisericesc, pana in 1988, cand s-a ridicat biserica din lemn pe care o vedeti. A fost o intamplare de-a dreptul miraculoasa, pentru ca in anii aceia, cand in Bucuresti se daramau biserici, episcopul Albei, PS Emilian Ghirdas, a obtinut autorizatie pentru cladirea aici a unei biserici in stil maramuresan. - Cand s-a sapat fundatia, s-au gasit oseminte? - Da, foarte multe oseminte, pentru ca aici a fost un mare cimitir ortodox. Ramasitele pamantesti au fost ingropate sub altar. Probabil ca printre ele sunt si cele ale lui Mihai Viteazul. Si, cu siguranta, sunt si foarte multe moaste sfinte, caci pe acest loc s-au nevoit oameni cu viata sfanta, sfinti adevarati. Un loc sfintit de harul rugaciunilor

- Sfintia voastra locuiti in curtea bisericii, impreuna cu familia. Cum va simtiti stand pe un loc plin de jertfa si de ramasite sfinte? - Este un loc plin de har, si toata lumea care ajunge aici marturiseste ca simte ceva special, chiar daca nu constientizeaza ce anume. Cred ca este harul rugaciunilor care s-au facut aici atata timp si harul tuturor oamenilor cu viata sfanta care si-au gasit odihna in acest loc. Sfintenia inaintasilor nostri isi lasa amprenta asupra locului si consider ca e o extraordinar de mare binecuvantare sa slujesc si sa locuiesc aici. E o pace deosebita a locului, care te ajuta sa dobandesti si o pace a inimii. Sigur, nu automat si in mod magic, ci in masura in care te straduiesti sa te deschizi lucrarii harului dumnezeiesc.

Crucea taiata in poarta maramuresana

- Iar preacucernicia voastra incercati sa-i ajutati pe cei care vor sa dobandeasca pacea inimii. Stiu ca sunteti foarte iubit de tineri... - In afara programului obisnuit de slujbe, facem si alte activitati, cu copiii, cu tinerii si chiar cu adultii. In incinta curtii bisericii functioneaza si un centru cultural catehetic, "Sfantul Ioan din Kronstadt", in cadrul caruia pregatim programe cu cei mici pentru marile sarbatori, avem discutii duhovnicesti, proiectii de filme crestine, cateheza... Dar toate acestea sunt doar mijloace de a ajunge la scop: cunoasterea lui Hristos si impartasirea cu El. Punem un mare accent pe participarea constienta la Sfanta Liturghie a tuturor, care sa culmineze cu impartasirea cu trupul si sangele Domnului, pentru toti cei care se pregatesc asa cum se cuvine pentru acest moment al intalnirii cu Hristos. Si pot sa marturisesc ca, de fapt, ceea ce-i schimba cu adevarat pe copii, pe tineri, si ceea ce-i tine aproape de biserica, este tocmai Sfanta Impartasanie. Relatia personala cu Hristos il schimba pe om. Omul care incepe sa descopere ca Biserica nu este o simpla institutie, ca este viata adevarata, nu se mai dezlipeste de ea. "Fiecare om atat posteste cat iubeste"

- Ne aflam in plin post al Pastelui, cea mai mare sarbatoare a crestinatatii. Vi se pare ca odata cu natura ies din "hibernare" si credinciosii, devin mai entuziasti, mai dornici de Dumnezeu? Biserica memoriala Mihai Viteazul

- Am remarcat, intr-adevar, ca Postul Pastelui este o perioada de deosebit de intensa traire duhovniceasca. Este o perioada binecuvantata, in care foarte multa lume se deschide mult mai mult fata de Dumnezeu, decat in alt timp al anului. Este cel mai important post al Bisericii si cel mai aspru post. In masura in care omul reuseste sa intre in ritmul liturgic al Bisericii, inevitabil el se angajeaza mai mult in trairea vietii duhovnicesti. Sunt oameni care chiar daca nu reusesc sa posteasca alimentar, incearca sa posteasca rupandu-se de bombardamentul informational, rupanduse de mass-media, rugandu-se mai mult, citind mai mult, participand mai mult la slujba; foarte multi vin acum sa se spovedeasca... - Creste puterea de rugaciune a celui care posteste mai aspru? - Categoric! Postul este un act foarte complex. El nu se rezuma doar la oprirea de la anumite alimente. Postul hranei este doar prima treapta. Parintii Bisericii au identificat opt patimi capitale, din care se dezvolta apoi toate celelalte care il inrobesc pe om. Patimile capitale izvorasc din egoismul omului - care are trei radacini: iubirea de placere trupeasca, iubirea de avere si iubirea de slava. Din aceste iubiri apar cele opt patimi capitale: lacomia pantecelui, curvia, iubirea de arginti, mania, tristetea, akedia, slava desarta si mandria.

Interiorul bisericii (se picteaza) La baza tuturor sta lacomia pantecelui - care e maica curviei. In momentul in care esti stapanit de asta, urmeaza curvia; ca sa iti poti implini patima, umbli dupa bani si daca nu poti s-o implinesti, te manii; dupa manie urmeaza tristetea; dupa tristete vine akedia, adica starea aceea de lancezeala, in care nu mai poti face nimic. Stiind acestea, in efortul de despatimire, incepem cu cauza: taiem

lacomia pantecelui, prin postire, ne infranam, ca apoi sa putem merge la esenta, la lupta cu egoismul, cautand sa cultivam in noi iubirea. Nu intamplator Mantuitorul Hristos spune ca porunca fundamentala este porunca iubirii: "Sa iubesti pe Dumnezeu din tot sufletul tau, din tot cugetul, cu toata puterea ta. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Pentru ca toate patimile cresc pe tulpina egoismului, care este opusul iubirii. Daca tai egoismul, pica tot copacul patimilor si te eliberezi. Dar raman radacinile. Spun Sfintii Parinti ca sunt trei radacini din care cresc toate astea: nestiinta, uitarea si nepasarea. Sa nu stii ce ne invata Dumnezeu, sa uiti sau sa nu-ti pese. Daca radacinile astea raman, atunci imediat creste la loc tot copacul. Asadar, postul este o perioada in care incepem cu infranarea de la mancare, dar tindem spre dobandirea iubirii. Fiecare om atat posteste cat iubeste. "Daca nu postesti de hrana, sa postesti de televiziune si internet" - Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca exista si un post al celor care nu postesc. In sensul ca sunt oameni care nu se abtin de la anumite alimente, dar se infraneaza la celelalte ale trupului, ale mintii si ale inimii...

Pr. Florin Botezan in fata bisericii

- Parintii Bisericii vorbesc, intr-adevar, de complexitatea postului. Exista un post al gurii nu numai in privinta mancarii, ci mai ales in ceea ce priveste vorbirea, adica sa nu spunem cuvinte grele, jignitoare, sa nu lovim cu cuvantul, sa nu vorbim de rau s.a.m.d.; un post al urechilor, adica sa nu mai plecam urechea spre barfe, judecati si rautati; un post al ochilor, in care sa incercam sa nu mai scotocim, sa vedem slabiciunile, pacatele celorlalti si nimic din ceea ce ar putea starni patima in noi, ci sa cautam sa ne vedem propriile noastre pacate; si toate inaintand spre postul mintii, in care sa ne pastram mintea curata, astfel incat nici macar sa nu mai gandim pacatul. Acum, sigur ca teoretic nu putem nega posibilitatea de a ajunge la acest post al gurii, al urechii, al ochilor si, in cele din urma, al mintii, in absenta postului alimentar. Dar experienta de doua mii de ani a Bisericii ne dovedeste ca lucrul asta este foarte greu, daca nu de-a dreptul imposibil, cand nu exista macar o minima straduinta a unei infranari si pe partea alimentara. Oricum, eu cred ca pentru omul zilelor noastre este extraordinar de important, poate chiar mai important decat postul

alimentar, un post de mass-media, postul in care sa incercam sa ne eliberam de bombardamentul acesta informational la care suntem supusi si care nu face altceva decat sa cultive continuu patimile in noi. Si i-am indemnat mereu pe credinciosii care vin aici, la biserica, si pe cei care miau cerut sfatul, sa tina acest post informational. - Si da roade? - Extraordinare! Ganditi-va ca mediul in care noi traim astazi este radical diferit de cel al omului traditional, al bunicilor nostri, sa zicem. Omul traia cea mai mare parte a zilei in liniste, avea timp sa-si adune gandurile, iar munca pamantului il predispunea la rugaciune. Noi traim o viata extrem de artificiala... Tot timpul in orase, stand intre betoane, in blocuri, si sub influenta dominanta a televiziunii si a internetului, traim intr-o realitate virtuala. Nu mai avem constiinta realului. De aceea, cred ca cel putin perioadele de post sunt extraordinar de importante, ca intervale in care sa ne smulgem - macar atunci sa ne smulgem! - din toata lumea aceasta virtuala si sa incercam sa traim mai adevarat. Vom descoperi, deodata, ca avem foarte mult timp pe care sa-l folosim pentru cresterea noastra duhovniceasca si pentru relatiile personale, cu familia si cu prietenii. Lipsa de timp de care ne plangem mereu si graba in care traim sunt artificiale, ne sunt induse de mijloacele de informare. - Parinte, dar omul care nu poate posti sau nu vrea, si poate ca are si alte neimpliniri in relatia lui cu Dumnezeu, dar crede totusi, mai poate simti bucuria sarbatorii?

Alba Iulia vazuta de la biserica

- Orice pas, cat de mic, facut catre Dumnezeu, conteaza. Fiecare gest are un efect, fie si numai o cruce tremurata in fata unei biserici, ori o rugaciune murmurata la culcare, sau participarea din cand in cand la Sfanta Liturghie. Important este ca tot ce facem, cat de putin, sa fie cu sinceritate, si nu doar in virtutea inertiei. Toata lumea se impartaseste de bucuria Invierii, dar masura in care ne impartasim de aceasta bucurie depinde de cat ne-am pregatit. Este ca atunci cand soarele rasare si ne patrunde lumina in casa; daca geamul e murdar, ea patrunde intr-o anumita masura; cu cat geamul este mai curat, cu atata ea inunda mai mult si lumineaza camera. Tot asa este si sufletul omului. Cu cat am reusit sa ne curatim mai mult sufletul, prin post, prin spovedanie, prin rugaciune, cu atat mai mult patrunde in inima noastra lumina Invierii si ne copleseste sufletul de bucurie. Cu cat suntem mai murdari, cu atat patrunde mai greu aceasta lumina. Intr-o anumita masura, fiecare gusta ceva, se bucura un pic. Dar una este sa ai sufletul curat si sa-ti inunde sufletul bucuria, si alta este sa ai sufletul murdar si cu anevoie sa se strecoare un mic firicel de lumina in el. Cam asta este diferenta intre cel care se pregateste si cel care nu se pregateste pentru Inviere.

Rugaciunea zilelor saptamanii

Ascultand slujba la care n-au incaput / Foto: Kosei Miya * In Maramures, rugaciunile se mostenesc pe linie de familie. Nu stie nimeni cine le-a izvodit, dar sunt nedespartite de oameni. Mai ales femeile le poarta zilnic cu ele, dar scump, la sarbatori, la munca sau, ca acum, in postul Sfintelor Pasti. Rugaciuni minunate, pline de credinta si intimitate, care-l coboara pe "Bunucu' de Dumnezau" pe pamant * Rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata Cu inima plecata, Catre Maica Sfanta din cer Preacurata, Cum se roaga lumea toata. Rogu-ma, Doamne, sfintei Luni Incepatoarea saptamanii, daruirea postului Rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau Sa-si intoarca fata, Sa ne deie ce-om cere: Naroc si videre (vedere) si putere, Sanatate si iertare de pacate. Rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata Cu inima plecata, Catre Maica Sfanta din cer Preacurata, Cum se roaga lumea toata.

Rogu-ma Doamne, sfintei Marti Cadelnita lui Cristos, Mie sa-mi fii de folos Rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau, Sa ne deie ce-om cere: Naroc si videre si putere, Sanatate si iertare de pacate. O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata, Cu inima plecata Catre Maica Sfanta din cer Preacurata, Cum se roaga lumea toata. O, rogu-ma, Doamne, sfintei Miercuri Vesnica, puternica! Rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau, Sa ne deie ce-om cere: Naroc si putere si videre, Sanatate si iertare de pacate. O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata, Cu inima plecata, Catre Maica Sfanta din cer Preacurata Cum se roaga lumea toata. Rogu-ma, Doamne, sfintei Joi Sabornica ingereasca, Rogu-ma la Maica sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau, Sa ne deie ce-om cere: Naroc si putere si videre,

Sanatate si iertare de pacate. O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata, Cu inima plecata, Catre Maica Sfanta din cer Preacurata, Cum sa roaga lumea toata. Rogu-ma, Doamne, sfintei Vineri Stalpu' ceriului si-al pamantului! Rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau, Sa ne deie ce-om cere, Naroc si putere si videre, Sanatate si iertare de pacate. O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata Cu inima plecata Catre Maica Sfanta din cer Preacurata Cum sa roaga lumea toata. Rogu-ma, Doamne, sfintei Sambata Slujba ingerilor si zua mortilor, Rogu-ma la Maica Sfanta, Maica sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau, Sa ne deie ce-om cere: Naroc si putere si videre, Sanatate si iertare de pacate. O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata, Cu inima plecata, Catre Maica Sfanta din cer Preacurata, Cum sa roaga lumea toata. Rogu-ma, Doamne, sfintei Duminici Slujba-n ceri si hodina lu' Dumnezau, Imparateasa lu' Cristos, mie sa-mi fii de folos. Rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage.

Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau, Sa ne deie ce-om cere: Naroc si putere si videre, Sanatate si iertare de pacate. Rogu-ma, Doamne, cum s-o rugat 99 de calugari In 99 de manastiri, Cu 99 de (E)Vanghelii deschise, Cu 99 de lumini aprinse, Cat is noptile, nu-si inchid Vangheliile, Cat is zalele nu-si stang lumninile. Doamne, vazutu-i-ai? Doamne, auzitu-i-ai? Primit-ai rugaciunile lor? Doamne, auzi-ma si pa mine gresita si pacatoasa! Doamne, vezi-ma si pa mine gresita si pacatoasa. Doamne, primeste-mi s-a mele rugaciunele Aieste gresitele si putinele!

Maica Domnului (Icoana pe sticla din Transilvania)

O rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa ne deie ce-om cere: Naroc si putere si videre, Sanatate si iertare de pacate. O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata Cu inima plecata

Catre Maica Sfanta din cer Preacurata Cum se roaga lumea toata. Rogu-ma, Doamne, cum s-o rugat 99 de calugarite, In 99 de bisericute, Cu 99 de lumini aprinse, Cu 99 de Vanghelii deschise. Cat is noptile, nu-nchid Vangheliile, Cat is zilele, nu stang lumninile. Doamne, vazutu-le-ai? Doamne, auzitu-le-ai? Doamne, primit-ai rugaciunile lor? Doamne, auzi-ma si pa mine gresita si pacatoasa! Doamne, vezi-ma si pa mine gresita si pacatoasa! Doamne, primeste s-a mele rugaciunele, Aieste gresitele si putinele! Rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa sa-ndure Bunucu' Dumnezau, Sa ne deie ce-om cere: Naroc si putere si videre, Sanatate si iertare de pacate. O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata, Cu inima plecata, Catre Maica Sfanta din cer Preacurata, Cum se roaga lumea toata. Rogu-ma, Doamne, cum s-o rugat cele patru fete batrane, In patru cornuri (colturi) de lume, Cu geruntii (genunchii) crunti (insangerati), cu lacrimi fierbinti, cu inima topita, cu fata vestejita, Cata (catre) Maica Sfanta din cer rugandu-se. Maica Sfanta din Poarta ceriului, Le-o vazut si le-o auzit, Drept la ele-o coborat, Cu Duhul Sfant peste ele-o suflat, Si le-au binecuvantat! Doamne, vazutu-le-ai? Doamne, auzitu-le-ai? Doamne, primit-ai rugaciunile lor? Doamne, auzi-ma si pa mine gresita si pacatoasa!

Doamne, vezi-ma si pa mine gresita si pacatoasa! Doamne, primeste s-a mele rugaciunele, Aieste gresitele si putinele! Rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa ne deie ce-am cere: Naroc si putere si videre, Sanatate si iertare de pacate. O, rogu-ma, Doamne, cu ruga rugata, Cu inima plecata, Catre Maica Sfanta din cer Preacurata, Cum se roaga lumea toata. Rogu-ma cum s-o rugat cei trei tineri in cuptioriu' cel de foc, Cu geruntii crunti, cu lacrimi fierbinti, Cu inima topita, cu fata vestejita, Cata (catre) Maica Sfanta din cer rugandu-se. Atata s-o rugat pana cuptioriu' de pa ei o ars. Si tinerii au ramas Maica Sfanta din Poarta ceriului i-o vazut si i-o auzit, Drept la ei o coborat, Cu Duhul Sfant peste ei o suflat Si i-au binecuvantat! Tinerii s-au vindecat Doamne, vazutu-i-ai? Doamne, auzitu-i-ai? Doamne, primit-ai rugaciunile lor? Doamne, auzi-ma si pa mine gresita si pacatoasa! Doamne, vezi-ma si pa mine gresita si pacatoasa! Doamne, primeste s-a mele rugaciunele Aieste gresitele si putinele! O, rogu-ma la Maica Sfanta, Maica Sfanta sa sa roage Fiului Sau si Dumnezaului nostru, Sa-si puie mila, sa-si intoarca fata, Sa ne deie ce-am cere! Naroc si putere si videre, Sanatate si iertare de pacate! Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si-n vecii vecilor amin.

(Inregistrare pe caseta, martie 2011, de la Ioana lu' Pretilus, de 74 de ani, fara nici o clasa, dar care scrie, socoteste rapid si citeste expresiv. Nascuta in satul Harnicesti si venita de nora in Desesti, unde locuieste de 46 de ani.)

"Stiu rugaciunea asta de la mama, Dumnezau s-o ierte si s-o hodineasca. Cand o zaci, o zaci toata, ca nu-i as de lunga. Ca dupa ce zaci a zalelor, apoi is cei 99 de calugari, 99 de calugarite, cele patru fete batrane, cei tri tineri in cuptioru' de foc si-i gata", spune Ioana. "Sa poata zace oricand, in orice zi de peste an. Ii bine zasa in posturi, da' noi o zacem cand merm (mergeam) la fan, in Poiana, vara. Pana acolo, is mai mult de zece kilometari. Poate doisprezace, trisprazece, de nu si mai multi. Si urci tat alala-n (pieptis) sus. Noi am fost cinci fete si doi feciori. Noa, s-apoi noi fetele merem cu mama. S-apoi margand pa carare, zace mama: "Fetelor, hai sa zacem Rugaciunea zalelor saptamanii". Si o zaceam. Si nici nu samtem ca urcam in munte si batar (macar) ce greutate avem in cos ori pa umar, nu era gre. Si numa' ne aflam acolo." Scurta istorie a acestei rugaciuni O inregistrasem in urma cu treizeci de ani, de la Ioana Cora din Barsana, insa cineva, din greseala, a distrus caseta, asa incat o credeam pentru totdeauna pierduta, fiindca batrana Ioana s-a mutat la Domnul nu dupa multa vreme si nimeni nu parea s-o mai stie! Rugaciunea a venit insa cu de la sine putere, cand nici nu o mai asteptam si nici nu ma mai gandeam la ea, intr-o duminica dupaamiaza, stand la sfat, pe satra, cu Ioana lu' Pretilus. Suparata ca nu mai poate merge la biserica din cauza durerilor de picioare, incepu sa-mi spuna rugaciune dupa rugaciune, pana ajunse si la cea a zilelor saptamanii. Ioana lu' Pretilus recita "Rugaciunea zilelor saptamanii", nu o spunea pur si simplu. Atat de expresiv o zicea, incat ma treceau fiori. Apoi, intr-o seara, am inregistrat-o, uimindu-ma iarasi de umilinta si sufletul pe care-l punea in fiecare cuvant. Pentru ca fiecare cuvant era viu.

Maica Indurerata (Icoana pe sticla din Transilvania)

Povestea Ioanei ar putea fi subiect de scenariu pentru un film, insa ar fi unul trist, cu deznodamant revoltator. Ea insa nu se revolta. Plange si se roaga. Se roaga si plange. Fiind ei sapte copii, doi parinti si un bunic, adica zece guri la fiecare masa, ea a fost data cand

avea cinci ani ca "prunc de suflet" unei matusi ce nu avea copii, Peste Deal, in Ferneziu. Matusa a promis ca o va ingriji foarte bine si ca o va purta la scoala, ceea ce nu s-a intamplat. Nefiind inscrisa la scoala in Ferneziu si nefiind localnica, nimeni n-o intreba de sanatate. In satul ei, parintii spuneau ca umbla la scoala in Ferneziu. Ioana umbla insa la gaste, la pui, la miei si iezi. O purtau imbracata in aceeasi rochita rosie, cu floricele albastre, si desculta. Parintii n-aveau timp sa mearga s-o vada, fiind manati din urma de anotimpuri si in veci neterminate lucrari agricole. Matusa le transmitea numai vesti bune, desi o batea din ce in ce mai des. Unchiul se purta la fel. In cei opt ani cat a stat in Ferneziu, a fost vizitata de mama si tata doar o singura data. Pe la treisprezece ani, a reusit sa-i induplece s-o lase pana acasa si nu s-a mai intors niciodata. Scoala insa nu mai putea fi recuperata, de-acuma fiind o fetisoara numai buna de pus la tors, la tesut, cusut, impletit, ca sa poata fi imbracata familia, fiindca toata imbracamintea se facea numai in casa, incepand de la bobul de canepa si terminand cu camasa; apoi de la lana de pe oaie pana la lecric (suman) si zadii (catrinte). "Am umblat la scoala numa (i) doua-tri ceasuri, int-o duminica dupa-amiaza la... cum ii zace, alfabetizare. O mai fost si altele care nu si-o stiut scrie nici numele. Da' io am stiut scrie orice, am cetit s-o zas ca nu mai trebe sa zin altu'. Am invatat cu coconii mei. Cand o umblat la scoala, ei mo invatat din abecedar. Mi-o fost invatatori! Si am cetit acolo, la scoala, mai bine ca un cocon de-a patra. Apoi, la matematica n-am habar. Stiu socoti si numara banii, ca i-as put numara si pa ceia de la banca tarii, numa' sa mi-i deie pa mana. Cand o lucrat la magazin in Mara pruncii mei, Parascuta si Ionuc, imi place sa numar banii. Ceia manantai (marunti) ii faceam fisicuri de cinci bani, de zece, de cincizeci de bani, de leu; ii pocaluiem (impachetam) in hartie strans, infundam hartia la capete si scriem cati is. Ceia de hartie, bancutele (bancnotele) iara ii asezam cu cap la cap, pa categorii, si-i legam cu ata si punem hartiuta sa stim cati is. Ase pun io la orice si la semintele de le pun in gradina. Scriu si de la cine am primit si cand, ca nu poti semana seminte vechi; nu ies. S-apoi, de la cine nu-mi rasar, stiu ca mi-o dat in batjocura, cu gand rau, si altu' si mai mult nu ieu. Orice dai, orice faci, trebe sa sie (fie) cu gand bun, ca bine ti sa intoarce."

Despre puterea rugaciunii - Cu parintele staret IUSTIN MIRON de la Manastirea Oasa

"Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu" - Ma fac, in fata sfintiei voastre, purtatorul de cuvant al cititorilor revistei "Formula AS", care ne cer necontenit, prin scrisori, sfaturi legate de rugaciune. Cum sa ne rugam pentru ca dorintele

noastre sa fie implinite? Exista o stiinta a rugaciunii? O scara pe care sa ajungem la cer? - Parintele Teofil de la Sambata avea un sfat cunoscut printre credinciosi: sa te rogi cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie. Din experienta pe care o am, am invatat si eu ca dascalul cel mai bun al rugaciunii este chiar rugaciunea. Iti spune ea cum sa te rogi. Tu numai roaga-te. Iti spune ea ce sa faci, tu numai sa o asculti. Spunea Sf. Ioan Gura de Aur: "Cum sa iti asculte Dumnezeu rugaciunea, daca tu nu ti-o asculti?". Daca noi nu ne ascultam, atunci cand le rostim, propriile rugaciuni, daca nu suntem prezenti in ele, daca le spunem formal si cine stie unde suntem cu mintea si cu simtirea in clipele acelea, atunci cum sa asculte Dumnezeu ce-i ceri? Rugaciunea impune prezenta. Traire integrala, trup si suflet. Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu. Urcusul nostru spre Dumnezeu este prin noi insine. Drumul catre Dumnezeu este launtric. Si rugaciunea, ca sa ajunga la Dumnezeu, trebuie sa mearga pe drumul acesta. Daca nu ajunge la tine, nu ajunge nici la Dumnezeu. - Presupunand ca ai taria aceasta, de a-ti asculta propria rugaciune, de a ti-o face stapana pe minte, gonind gandurile care te bantuie necontenit, ce reguli ar trebui sa folosim mai departe, ca sa fim siguri ca dorintele ne vor fi auzite si implinite? Exista o randuiala a rugaciunii? - Rugaciunea este un mod de a fi. Ne raportam la ea uneori prea simplist, prea utilitarist, ca in paganism, unde preotul cerea de la zei sa aduca ploaia, comunicai cumva pe interese cu divinitatea. Rugaciunea inseamna cu mult mai mult. E o convorbire cu Dumnezeu, pe care il iei partas la viata ta. Iti deschizi sufletul in fata lui. Te imprietenesti cu el si ti-l iei tovaras de drum. Nu e potrivit ca de cum incepi sa spui rugaciunea, sa ceri. Sa soliciti ceva. In primul rand, trebuie sa multumesti. Sa multumesti ca existi, ca ti-a mai daruit Dumnezeu o zi insorita, ca vezi lumina si frumusetile lumii. Sunt atatea motive de multumire in viata ta, doar sa ti-o privesti de mic copil si pana unde esti azi, si vei vedea cat de mult poti sa multumesti. Si mai exista o randuiala a rugaciunii: recunoasterea vinovatiei. Rugaciunea nu poate sa se implineasca daca nu-ti recunosti vina. Nu poti sa-l incarci pe Dumnezeu cu problemele tale, cu nevoile tale, cu viata ta, daca nu ti-o asumi. Iar ca sa ti-o asumi, trebuie sa-ti recunosti greselile. Zilnic ne incarcam cu lucruri bune, cu lucruri rele, ne tot incarcam. Cand ne incarcam prea mult si ne slabesc puterile si nu mai putem duce greul, sa luam povara asupra noastra si prin noi sa o punem, prin rugaciune, asupra lui Dumnezeu. Este un transfer extraordinar! Descarcarea asta permanenta de toate grijile, pana ce ramai usor si curat. Prin faptul ca-l incarci pe Dumnezeu cu poverile tale nu inseamna ca devii nepasator, ca nu-ti mai pasa, dimpotriva, te raportezi cu atat mai esential si mai corect fata de el. Dumnezeu vrea sa rezolve toate problemele noastre. - Ce rugaciuni trebuie spuse la inceput? Cele rostite cu cuvintele noastre, sau cele consacrate, din carti? - E foarte bine sa ne rugam cu cuvintele din cartile sfinte, dar e bine sa ne rugam si cu cuvintele noastre. Rugaciunea prin cuvintele noastre e mai directa. Nu pot sa nu leg rugaciunea de concretul vietii. "Faca-se voia ta, Doamne", dar in imediatul existentei mele. Cat priveste ordinea lor, mai intai se spun rugaciunile consacrate, Crezul, Tatal Nostru, pe dinafara, cine le stie, cine nu, le citeste din ceaslov sau din cartea de rugaciuni. Celelalte rugaciuni, exprimate prin cuvintele

noastre, le rostim la sfarsit. Bine ar fi sa citim si cate un acatist. "Domnul Hristos e intrupat si in clipe" - Lumea traieste astazi pe fuga, oamenii sunt grabiti, n-au timp totdeauna sa citeasca din carti, mai ales dimineta, cand incepe o zi de munca si griji. - Oamenii sunt grabiti pentru ca traiesc in logica lumii care ii inconjoara. De mine depinde sa-mi organizez astfel viata, incat sa fac loc pentru rugaciune in ea. Graba asta, asa de tiranica, este artificiala. Daca seara, cand ma intorc de la munca, in loc sa ma asez in fata televizorului sau a calculatorului, ma integrez linistit in viata mea de familie, traindu-i rostul firesc, voi avea timp suficient sa ma odihnesc si voi avea si starea sa-mi spun rugaciunile, si pe cele de seara, si pe cele de dimineata. Daca traiesc in logica lumii si-n graba ei, voi ajunge sa mai zic doar un "Doamne ajuta" si sa-mi fac o cruce, asa cum fac majoritatea oamenilor de azi. Dar iata ca ce nu pot unii, altii pot, exact in aceleasi conditii de viata. Exista multi oameni care stiu sa isi faca timp pentru rugaciune, ceea ce inseamna ca ea depinde de noi, de felul in care ne randuim zilele.

Manastirea Oasa

- Exista un timp anume, o ora a rugaciunii, de care depinde izbanda ei? - Sfintii parinti spun asa: cel care se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga. Acela care se roaga numai cand se roaga e cel ce spune rugaciunea numai dimineata si seara. Important este sa te rogi si dupa rugaciune, sa spui rugaciunea si peste zi. Care nu trebuie sa fie lunga. E de-ajuns doar o clipa. Domnul Hristos e intrupat si in clipe. - O rugaciune intr-o clipa? - Lucrul acesta se dobandeste in timp, prin practica neintrerupta a rugaciunii si cu deschidere mai mare spre cer. Cerul nu e numai in cer, cerul e si pe pamant. Odata cu intruparea domnului nostru Hristos, s-a intrupat cerul si pe pamant. Sa ne deschidem catre cerescul din pamantesc. Sa fim prin pamant mai deschisi catre cer. Mosii si stramosii nostri au fost dintotdeauna preocupati sa cucereasca cerul. Astazi, noi suntem atat de evoluati si de civilizati, incat nu mai stim nici cum sa cucerim pamantul. Am coborat infinit mai jos fata de ei. Batranii nostri erau tot timpul cu ochii la cer, voiau sa il cucereasca, sa cucereasca vesnicia, iar eu, acum, vreau sa cuceresc si sa stapanesc timpul, imediatul vietii, si ajung macinat de timp. Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, nu ne poate sta nimic inainte. Asupra lui Iisus din mine, din tine, a lui Iisus din flori si din iarba. Ruptura asta intre

pamantesc si ceresc, asta este marea greseala. De asta nu mai avem timp si suntem grabiti. Sa incercam sa facem aceleasi lucruri, dar fara graba, sa le facem cu ochii inaltati catre cer. Asta este dimensiunea care ne lipseste, ori rugaciunea tocmai asta face. Ne deschide catre cer. Te deschizi catre Dumnezeu in tine, dar deschizi si locul, pamantul din jurul tau. Lumea in care traiesti. In toate trebuie sa-i fac loc lui Dumnezeu. Tot vorbim in ultimul timp despre comunicare, pai si cu Dumnezeu trebuie mai multa comunicare. Ce-i rugaciunea? Vorbirea cu Dumnezeu. Trebuie sa vorbim cu el tot timpul. Dumnezeu se culca si se trezeste cu noi, domnul Hristos merge cu noi la munca, deci sa vorbim mereu cu el. Raportarea asta la el, mereu la el, e rugaciune. In felul acesta, nu am nevoie de o ora anume, de un spatiu anume, intreaga mea viata e rugaciune. "Rugaciunea coboara singura in inima" - Cu toata stradania noastra de a fi elevi silitori, sunt zile in care rugaciunea ni se refuza. O spunem, dar simtim ca n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca in pildele biblice, cand fumul jertfelor, in loc sa urce la cer, se risipeste peste pamant. De ce? - Nu ca rugaciunea nu-i primita, dar ea nu trece de mine, e respinsa de mine, de viata mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul catre noi, tot timpul! Spunem pe nedrept cateodata: "M-a parasit!". Nu-i adevarat, Dumnezeu nu paraseste pe nimeni. Noi il parasim pe el, ne ascundem, raul se intampla in noi. Zicea sfantul Ioan Gura de Aur ca rugaciunea se naste din atentie, din prezenta noastra in ea, dar si din cantitate. N-o sa ajungi niciodata sa te rogi foarte intens si foarte profund, foarte viu, cu rugaciuni putine. Cu cateva rugaciuni rostite intr-o zi n-ai facut nimic. Cantitatea devine un obicei si el iti schimba firea. Sunt multi oameni care zic rugaciunea mergand pe strada. Se spune ca-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate. Chiar si mergand, faci un exercitiu al rugaciunii, mintea ta se antreneaza cumva sa se roage si cand prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternica si profunda, pentru ca dorinta adresata lui Dumnezeu a fost exersata indelung. Am spovedit si spovedesc un om care este foarte depravat, betiv in ultimul hal. I-am spus sa zica rugaciunea lui Iisus si s-a apucat sa o zica, dar asta nu l-a impiedicat sa se apuce iar de baut. A venit si mi-a spus: "Da, parinte, m-am imbatat, dar sa stiti ca am zis si atunci, cazut in sant, rugaciunea".

Rugaciuni si cantari L-am certat ca bea, dar in mintea mea l-am si laudat: un om, fie el si beat, dar care spune rugaciunea lui Iisus in orice imprejurare, e pe calea cea buna. Rugaciunea lui e primita mai repede ca a mea, care e facuta dupa program. Chiar am gasit un cuvant undeva, ca Dumnezeu primeste anumite rugaminti de la pacatosi mai mult decat altele de la drepti. - Se vorbeste mult despre Rugaciunea inimii. Aveti vreun sfat despre cum se poate rosti cu folos?

Cum sa-i aprindem cuvintele, cum s-o facem sa arda cu adevarat? - Rugaciunea coboara ea singura in inima. Tu trebuie doar s-o faci. Sa te rogi cu adevarat. Tu lucrezi rugaciunea si rugaciunea te lucreaza pe tine. Ajungi sa fii locuit de rugaciune, isi face ea viata ei, inlauntrul tau. Si-ti orienteaza si tie viata dupa ea. Ca pana la urma, viata rugaciunii e viata lui Dumnezeu in tine. Prin rugaciune aduci cerul in tine, il aduci in tine pe Dumnezeu. Dumnezeu locuieste si lucreaza in tine. - Cand se implineste o rugaciune, cum stiu ca acolo-i Dumnezeu si nu intamplarea?

- Dumnezeu aduce pacea, bucuria si linistea. Intamplarea trece cum a venit. Nu aduce odihna aia adanca, asezarea, ocrotirea, speranta... Nici nu poti defini pana la urma ce stare iti da Dumnezeu. E mai presus de cuvinte. Doar sufletul poate sa vorbeasca deplin despre ea. Vorba batranilor, ca nimic pe lume nu e intamplator, e adevarata. Asa este. Nimic, nimic nu-i intamplator... "Pune-ti sufletul in fata oglinzii" - Puterea rugaciunii e masurata, indeobste, prin implinirea dorintelor. Am cerut, mi s-a dat. Din cate spuneti, ea pare insa cu mult mai mare. Infinita! Rugaciunea ne schimba viata. Ne ajuta sa-l aflam pe Dumnezeu si in noi, dar si in lumea care ne inconjoara, sa-i recunoastem pecetea, dupa cum spuneti, chiar si in iarba si-n flori... - Rugaciunea te face alt om. Chiar se spune despre ea ca e oglinda vietii. Atunci cand te rogi, vezi cine esti. In rugaciune, incerci sa privesti la Dumnezeu si te vezi pe tine. Prima data te intalnesti cu tine, dupa aceea cu Dumnezeu. Iar cu Dumnezeu te intalnesti in tine, nu in afara ta. Oamenii stau atata vreme in fata oglinzii, sunt asa de preocupati de infatisarea lor, se straduiesc sa arate bine. Hai sa stam si cu sufletul in fata oglinzii, sa vedem cum ne-am trezit dimineata, cum aratam, poate ne e sufletul cam botit si ar trebui sa il aranjam si pe el, sa ne aranjam caracterul, vointa, sa ne facem frumosi la suflet, pentru ziua care incepe. Sa plec frumos la drum dimineata! Iti rezolvi ziua, rezolvandu-ti starea. Iar ziua depinde de rugaciunea ta. Daca rugaciunea ta nu-i buna dimineata, si-i fuserita, si ziua o sa-ti fie la fel. Daca vrei sa rezolvi o zi inainte sa inceapa, rezolva rugaciunea, rezolva-te pe tine prin ea. Pune-ti sufletul in fata oglinzii. Ca sa va dau un exemplu, la noi in manastire, slujba incepe dimineata la trei. Terminam pe la opt. Incepem ziua cu cinci ore de rugaciune. Si mai sunt parinti care se trezesc si la 12, ca sa-si faca pravila personala. Dar nu ai nevoie de timp de odihna. Te refaci si te odihnesti rugandu-te. Rugaciunea noastra e respiratia noastra. Il respiram tot timpul pe Dumnezeu. Rugaciunea a fost si la poporul nostru lege. Prin doua lucruri am mers inainte si am ramas in istorie: prin rugaciune si post. Astea sunt cele doua aripi cu care s-a inaltat poporul nostru la cer. - Suntem in plin postul Pastilor. Exista recomandari anume pentru a ne ruga? - Postul Pastilor e o perioada cu totul si cu totul speciala. Rugaciunea liturgica e mult schimbata fata de restul anului si ea te orienteaza si in rugaciunea personala. Pe langa liturghia obisnuita de

duminica, peste saptamana se face liturghia darurilor mai inainte sfintite, specifica doar postului mare. Toate slujbele sunt schimbate, amplificate, dublate de minunate cantari. E foarte important sa mergem mai des la biserica in postul Pastilor, ca sa ne integram si sa simtim mai mult. Cel putin o data pe saptamana sa ajungi la biserica. La manastire, in postul mare, psaltirea se citeste de doua ori. Nu mai vorbim de faptul ca se fac peste o suta de metanii intr-o zi. Este o perioada foarte foarte intensa de viata duhovniceasca. - Postul sporeste, si el, puterea rugaciunii? - Cand postim mai mult, trebuie sa ne si rugam mai mult, altfel se creeaza un dezechilibru. In post, si incercarile sunt mai mari. Spun parintii ca in postul mare diavolul iese la lupta cu cei credinciosi, in frunte cu generalii, cu toate fortele pe care le are. Daca nu postesti, daca nu te rogi mai mult, te vei intalni cu armata puternica a lui Satan. Multi oameni vad ca au mai multe ispite si incercari in post. Si sa fim atenti, mai ales la prima saptamana din post. E perioada cea mai intensa de infranare la mancare din tot anul. Ar trebui tinut post negru, de duminica pana miercuri. - Si mirenii? - Mirenii tin, si ei, postul cum pot. Dar macar trei zile ar trebui sa tina tot omul post negru. Si sunt care tin. In prima saptamana din post, la noi, la Oasa, vin o multime de tineri, unii casatoriti, vin sa tina prima saptamana din post cu noi. E plina biserica de ei. Nu mai putem face metanii, unii de altii. Desi sunt tineri, ei nu fug de post. Dimpotriva! Fug catre el, catre post. Nu e usor, dar dupa aceea simti ca zbori. - Rugaciunea din biserica e mai puternica decat aceea de acasa? - Cea mai puternica rugaciune e aceea in care esti tu mai prezent. Dar daca e sa alegem, rugaciunea de la biserica este mai importanta. In biserica, in mod obligatoriu, e prezent Dumnezeu cu toti sfintii si cu toate puterile ceresti. Dar si prezenta mea la biserica este obligatorie. Mersul duminica la biserica nu-i facultativ. Noi facem prea multa democratie in biserica. Democratizam si biserica, si familia. Nu-i corect. Biserica e teocratica, nu democratica. Acolo avem porunci. Cum spunea si parintele Arsenie Boca: "Noi avem de multe ori mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie". - Nu este oare un comandament prea sever? Dumnezeu pe care il chemam in rugaciunile noastre e bland. - Si rugaciunea e blanda. Rugaciunea trebuie sa fie o mangaiere foarte-foarte subtire a celorlalti. Cum zice Dumnezeu prin prorocul Isaia: "Mangaiati, mangaiati, pe poporul meu". Cand am citit prima oara Biblia, n-am inteles: cum adica sa mangaiem poporul? Apoi am gasit o talcuire la sfintii parinti, care spunea ca prin mangaiat, Dumnezeu intelege si ne cere rugaciunea. Prin rugaciune, cand te rogi pentru cineva, il mangai. Cum am mai spus, noi, la Oasa, ne rugam noaptea. Incepem slujba la trei. Este un sentiment extraordinar ca atunci cand aproape toata lumea doarme, tu sa te duci sa-i mangai cu rugaciunea, pe toti. Ramai acolo in varful muntelui, in

biserica, dar totodata te duci si-l mangai pe fiecare, cu rugaciunea ta. Si poate ca unii dintre ei chiar simt, se trezesc mangaiati si nu stiu de cine. E minunat sa mergi asa si sa mangai, fara sa stie celalalt. Prin rugaciunea din biserica pleaca harul, pleaca duhul sfant, e ca un izvor de putere. Tasneste harul si se duce in lume. Dumnezeu nu vrea sa mearga fara noi sa sfinteasca lumea, ci numai prin noi, si atunci pleci si tu cu el, peste tot. Noi, la biserica, ne rugam pentru pacea lumii, ne rugam pentru toti credinciosii, ii insotesti pe toti cei care calatoresc, te duci pe la toti cei care sunt bolnavi, acoperi toata existenta lumii prin harul care vine din biserica. Te duci cu el! Este extraordinar! Daca am simti efectiv ce se intampla acolo, n-am mai putea pleca din biserica. Asa cum am patit cu multi tineri care vin in tabere studentesti la noi si nu mai vor sa plece. Nici acasa, nici la scoala, nici nicaieri. Pur si simplu nu mai vor sa plece din manastire, dintre rugaciuni. Vor sa plece cu harul, sa mearga in lume cu el, sa duca pacea si bucuria la toti. Va dati seama? Faci lucrul lui Dumnezeu si devii ca Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea fara tine, nu vrea pamantul fara tine, trebuie sa-l insotesti peste tot. "Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori" - E multa iubire in tot ce spuneti. Cu siguranta ca rugaciunea nu poate exista fara ea. - Dintre toate virtutile, rugaciunea inmulteste cel mai mult iubirea. Asa cum faci cand te intalnesti cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, caruia abia astepti sa-i spui totul, totul, ca sa te simti dupa aceea eliberat, asa sa faci si cand mergi sa te intalnesti cu Dumnezeu. Sa spui rugaciunea cu dragoste. Dumnezeu ne iubeste cel mai mult. Sa avem o relatie de iubire in rugaciune, sa ne apropiem de Dumnezeu ca de un prieten drag. Si mai presus de toate, sa nu avem o relatie interesata cu el. Interesul distruge o relatie. Intre oameni, daca exista interes, ei nu pot construi o relatie adevarata. Iar daca intre oameni nu se poate cu interes, nici cu Dumnezeu nu se poate. Alege-l pe Dumnezeu, nu interesul. Vedeti cate fete ale rugaciunii exista? Cate consecinte benefice pentru noi? Mai poti sa nu te rogi? Toate astea le-au trait si stramosii nostri, de asta s-au lipit de Dumnezeu. Au inteles ca rugaciunea iti deschide cerul. Prin rugaciune privesti in cer. Este extraordinar sa privesti in cer mereu.

Nelipsiti de la Oasa: studentii in costume populare

- Sa tragem concluzia ca rugaciunea este marele eveniment al vietii? Taina bucuriei si a linistii sufletesti? - Rugaciunea este o nastere continua. O inaltare continua. O iluminare continua. Asta e adevarata schimbare de care avem nevoie, evenimentul pe care il asteptam. Asta-i noul care ne adauga zi de

zi, care ne face sa crestem. De fapt, noul e innoirea mea. Noul sunt eu, cel innoit. Eu maine trebuie sa stralucesc mai mult decat azi. Asta e noul care apare, noua stralucire din viata mea. Intalnirea cu cerul, intalnirea cu Dumnezeu. Un eveniment care valorifica toate evenimentele. Care umple de lumina si de valoare toate intamplarile vietii de zi cu zi. Iti regleaza toata viata. Cu o conditie: sa fii atent la starea ta de rugaciune. Rugaciunea este o stare. O stare pe care poti s-o ai mereu. Chiar si cand nu faci rugaciuni poti sa fii in stare de rugaciune. O stare pe care trebuie s-o urmarim, s-o atingem. Degeaba spui niste cuvinte, daca nu atingi starea de gratie, unirea, intrepatrunderea cu Dumnezeu. - Beatitudinea, apogeul sufletesc al vietii... - Rugaciunea nu inseamna numai sa plangi, inseamna sa si zambesti, sa te bucuri. Cum spunea parintele Teofil: "Draga, dar Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori". Cand iubesti pe cineva, poti sa nu zambesti? Nu poti, pentru ca revarsarea asta launtrica iti produce zambetul, zambesti fara sa vrei. Daca am relatia asta de bucurie cu Dumnezeu, e normal sa zambesc. Ma trezesc zambind catre el, ma trezesc imbratisandu-ma cu el. Rasare bucuria in mine ca soarele.

Sandu Tudor - "Sa crezi, frate, tot ce se va spune rau despre mine. Am fost un pacatos"

* 50 de ani de la moartea monahului-poet al "Rugului Aprins" * Aventura si sfintenie Rar gasesti un om care sa fi trait atat de intens viata, cu placerile si multele ei amagiri de tinerete. Capabil de gesturi extreme, dar si de sfinte fulgerari de regret, Sandu Tudor refuza orice lauda sau judecata pripita, ramanand pe mai departe o enigma, un caz greu si complicat. Cand vine vorba despre marele monah de mai tarziu, e bine sa fii precaut. Observi si recunosti de departe trasaturile lui expresive - trasaturi de actor care stie sa pozeze in fata aparatului de fotografiat. Admiri

privirea mandra si plina de incredere in sine, asa cum admiri calitatea impecabila a costumului de tweed englezesc, fara a sti insa vreodata care era chipul lui cel adevarat - omul frumos, ambitios si elegant din tinerete, sau batranul intelept, tragic si profund, cum il arata o fotografie facuta cu putin timp inainte de arestarea si moartea lui de martir, in penitenciarul de maxima securitate de la Aiud. Asculti marturii uimitoare despre el. Ii citesti biografia plina de aventuri, de caderi si convertiri miraculoase. Te minunezi si il admiri, dar pe cat incerci sa-l intelegi, pe atat te adancesti in mister si nedumerire. Parintele si creatorul "Rugului Aprins" apare mereu incomod si surprinzator, precum deciziile din viata lui - cea mai importanta fiind sa-si vanda intreaga avere si sa se calugareasca, dupa ce, inainte de a se prabusi cu avionul lui personal, un inger l-a purtat pe palme, lasandu-l usor pe pamant, fara nici cea mai mica zgarietura. Poet, gazetar, pamfletist, teolog, calugar, preot, duhovnic, isihast si martir, Sandu Tudor a fost in multe omul contrastelor extreme - omul slabiciunilor omenesti, dar si al sfinteniei duse pana la sacrificiu, pana la jertfirea de sine. Cine pretinde ca l-a cunoscut si l-a inteles cu adevarat ori minte, ori nu stie ce spune.

Minunea din temnita Aiudului De-a lungul vietii a schimbat mai multe infatisari, mai multe stari sufletesti si mai multe nume: Alexandru Teodorescu, fratele si rasoforul Agathon sau ieroschimonahul Daniil. Sandu Tudor e pseudonimul lui de poet si ziarist temut, admirat si hulit deopotriva.

Sandu Tudor si Alex Mironescu Om dedat placerilor si mondenitatilor bucurestene. Om bogat, cu multe proprietati si blocuri situate chiar in centrul Capitalei. Om lumesc si barbat chipes, ca un actor hollywoodian, atragator si trufas, trecut inca de tanar prin experienta a trei casatorii esuate. Ieroschimonahul Daniil e opusul total al lui Sandu Tudor. E numele lui de preot si de mare duhovnic; nume de staret la misterioasa manastire Rarau din Bucovina si, mai ales, nume de

martir - de om care nu a murit, ci, asemenea unui sfant, s-a lasat omorat, dupa ce a savarsit una din marile minuni petrecute in puscariile comuniste, asa cum marturiseste parintele Augustin, de la Manastirea Aiud. Parintele Daniil a fost bagat intr-o iarna la celula numita "Alba" sau "Frigiderul", cum i se mai spunea, la temperatura de -20 Celsius. Era o celula fara geamuri, cu multe gunoaie, umezeala si mucegai inghetat peste tot. Acolo erau bagati toti incomozii regimului, toti cei care trebuiau sa moara. Parintele Daniil a fost aruncat in celula cu un medic, foarte bun prieten de-al sau. Dupa ce gardienii au ferecat usile, pentru a se implini pedeapsa celor 8 zile de recluziune totala, parintele Daniil a privit in jur, a cumpanit, s-a scufundat in tacerea adunata a unei rugaciuni, dupa care, cu o liniste venita parca de pe alta lume, s-a asezat pe burta, cu mainile intinse in semnul Sfintei Cruci, cu fata in toata mizeria de acolo, si i-a spus doctorului deopotriva bland si poruncitor: "Pune-te pe mine!". Doctorul s-a asezat cu spatele pe spatele lui, in aceeasi pozitie de Sfanta Cruce, iar parintele i-a spus asa: "Doctore, nu mai spui nimic altceva, decat numai atat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul"".

Atras, inca de tanar, de mediul monahal Doctorul a facut asa cum i-a cerut parintele, gandindu-se la minunatul sau gest de sacrificiu, prin care il proteja, dar si la inutilitatea lui (era limpede ca aveau sa moara amandoi, in decursul acelor opt zile de pedeapsa), cand, deodata, dimpreuna cu rugaciunea si numele lui Iisus rostit de buzele lui invinetite de frig, s-a cutremurat parca pamantul si o lumina orbitor de stralucitoare a cuprins toata celula. Insotita de o liniste si impacare aproape nepamanteana, lumina a inceput sa creasca in intensitate si sa pulseze in nuante de armonie aproape sonora, de pace interioara si fericire, in timp ce o caldura blanda si invaluitoare venea de peste tot. Nu a trecut mult timp (o ora, doua sau trei), cand usile "Albei" s-au deschis si gardienii s-au grabit sa-i ridice de jos pe cei doi detinuti, cu brutalitate. Fara sa inteleaga prea bine ce se intampla, doctorul s-a supus ordinului si a revenit in celula, unde, spre marea lui uimire, a aflat de la colegii de temnita ca nu statuse doar cateva ore la "Alba", cum credea el, ci rezistase in "celula mortii" 8 zile intregi, mai mult de o saptamana - fara apa, fara mancare, fara somn si fara nimic gros de imbracat, intr-o ghetarie de -20gr. Celsius.

Plangea el, plangeau si taranii bucovineni Ca sa intelegi ceva din destinul ieroschimonahului Daniil, trebuie sa te imbraci o clipa cu straiele lui ponosite si sa-ti potrivesti pasii tai cu pasii lui. Nu e suficient sa reiei anecdotic legamantul de a se calugari, facut de tanarul Sandu Tudor sub cupola instelata a Athosului, sau sa pomenesti de

salvarea lui miraculoasa din accidentul de avion. Nu e suficient sa rasfoiesti ziarele vremii (Gandirea sau Floarea de foc), in care a publicat sute de articole, nici sa-i citesti cartile de memorii. Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor Ca sa ti-l apropii pe ieroschimonahul Daniil, mai bine e sa mergi la manastirea Antim, sa-l cauti si sa intrebi de novicele Agathon care, in urma cu zeci de ani, in linistea si tihna turlei sau a Bibliotecii sinodale se intalnea cu marii teologi si carturari ai "Rugului Aprins": Sofian, Ghius, Vasile Voiculescu, Staniloae, Anania, Scrima, Petroniu, Braga, Anton Dumitriu, Alexandru Mironescu sau Ioan Kulaghin. Sa stai si sa-i asculti pe oamenii care l-au cunoscut, trecuti, si ei, intre drepti, cum a fost parintele Adrian Fageteanu, care isi amintea cum tanarul rasofor Agathon, chiar in altar si in timpul slujbei fiind, tasnea uneori de la locul lui si, cu un creion pregatit din vreme, scrijelea infrigurat pe o bucata de hartie ganduri sau capete de versuri ce ii treceau in acel moment prin minte. Sau cum a fost Andrei Scrima (cel ce l-a numit pe prietenul Agathon "octava adevarului") sau parintele Petroniu de la Muntele Athos, care, elev la Seminarul de la Cernica, il asculta pe Sandu Tudor cum predica cele sfinte sub un nuc batran, asemenea "lautarului cu capul plecat pe alauta, rapit de frumusetea cantarii, cu care voia sa atraga toata luarea aminte asupra dumnezeirii si a rugaciunii celei de gand". La atatia ani distanta de la disparitia sa, Sandu Tudor mai starneste si astazi amintiri, regrete si evocari infrigurate de emotie, incat nu poti sa nu gandesti ce prezenta de foc trebuie sa fi fost. Ce lumina vulcanica si stralucitoare aducea cu sine, de vreme ce fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plamadeala, si-l aminteste ca pe "un continuu scandal al adevarului", un predicator care "cand credeai ca a terminat de vorbit, abia atunci incepea", in timp ce "taranii bucovineni stateau cat stateau, oboseau, se asezau in genunchi, ca sa se mai odihneasca, dupa aceea oboseau si genunchii, si atunci se asezau pe sezut, asa, pur si simplu, mai ales femeile, in timp ce el nu obosea niciodata. Continua sa predice, sa pomeneasca despre calea Mantuirii si sa evoce stralucirea sfantului din ziua aceea, cand si incepea sa planga. El chiar traia evenimentul. Traia ca nimeni altul. Traia si se ruga vorbind... Plangea el, plangeau si ei, taranii bucovineni, care il sorbeau din priviri".

Fotografiile din dosarul de securitate

Intre cele doua imagini contrastante - imberbul polemist de la Gandirea si staretul muntelui Rarau privind aparatul de fotografiat de parca si-ar fi privit drept in ochi sfarsitul, isi face loc o a treia; imaginea insufletita de marturia unui coleg de celula, care isi amintea cum, inainte de a fi izbit cu capul de treptele din spalatorul de la Aiud, parintele Daniil l-a apucat de mana si i-a zis soptit, la ureche: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Orice vei auzi rau despre mine sa crezi, ca am

fost un mare pacatos!". Ce cuvinte si ce smerenie de sfant! Fie si numai pentru atat, ar trebui sa ne inchinam la icoana suferintei lui Sandu Tudor-Daniil, ucis in 1962 la Aiud, fara nici o vina. Apostolul muntelui Rarau Nu trebuie sa avem nici o indoiala - parintele Daniil si-a cunoscut sfarsitul. A discutat indelung cu clipa care il astepta. A cantarit-o si i-a verificat consistenta. A interogat-o usor si a incercat sa vada cat de hotarata este, dar fara alt gand - fara sa ceara ceva sau sa se targuiasca vreun moment. Stia prea bine ca va fi arestat, asa cum stia ca nu va mai iesi viu din inchisoare. Stia totul si, prin urmare, a parasit muntele, coborand la Bucuresti, la Alexandru Mironescu - bunul sau prieten (si el intelectual convertit), unde il vor gasi oamenii Securitatii. Simtea ca decizia era deja luata si nu dorea sub nici un chip ca spatiul sacru de la Rarau sa fie pangarit de cizmele si brutalitatea soldatilor. Pentru parintele Daniil, Raraul era centrul lumii; era al cincilea punct cardinal. El, ca preot si duhovnic, se putea misca, atragand raul asupra lui - Raraul, nu. Ca "Apostol al inaltimilor", cuviosul Daniil trebuia sa protejeze muntele, sa-l apere cum stia el mai bine. Trebuia sa tina curat acest loc de rugaciune si intreaga lui comoara - cele 13 icoane facatoare de minuni, 6 icoane izvoratoare de mir si 7 cu lumina cereasca.

Manastirea Rarau

Asa era parintele Daniil - vazator cu duhul. A trebuit sa se intample tot ce s-a intamplat, ca cei ce l-au cunoscut sa-si dea seama ca pentru el timpul era un geam. Vedea totul prin el. Vedea cum obstea de la Rarau se va destrama dupa 1958, iar el va fi smuls din munte, pentru a fi aruncat in adancurile pamantului, de unde nu se va mai intoarce decat in clipa in care obstea manastirii va fi innoita si se va naste a doua oara. Atunci si numai atunci va reveni in "pacea si maretia muntelui Rarau", aratandu-se tuturor celor care vor dori sa-l vada, asa cum s-a si intamplat, intr-un sfarsit de martie 2002, cand staretul Ioan de la Rarau a trait aievea minunea. "In plina noapte, deasupra manastirii Rarau, cerul a pornit dintr-o data sa arda mocnit. Era ca jarul in vatra. Era incandescent. Stea langa stea si lumina langa lumina. Ghirlande si ciorchine. Candelabre si lumanari palpaitoare, ca cele aprinse la pangar. Era aproape miezul noptii si, daca aruncai acul in iarba, il vedeai poate mai bine ca ziua. Apoi, dintr-o data, un brau de lumina s-a apropiat din partea dreapta, peste curtea

si turla bisericii, catre hotarul de apus al manastirii. Un brau lat cam de jumatate de metru. Un brau aruncat spre inaltul cerului, care s-a desprins intr-un tarziu in mii si mii de alte lumini. Facandu-ne cruce si putin speriati, cu totii am vazut cum trec prin brau, de trei ori la rand, 7-8 lumini (sau ce-or fi fost), care s-au imprastiat si mergeau asa, parca jucandu-se pe cer. Intr-o secunda era disparuta lumina, intr-o secunda trecea in partea cealalta si din toate partile tasneau prin braul de lumina forme si dare minunate. Trei nopti la rand a tinut spectacolul acesta. Trei zile, in chipul Sfintei Treimi. Multi au zis ca e un semn spre pocainta. Altii, ca ar fi Acoperamantul Maicii Domnului, care, ca la Vlaherne, a acoperit lumea cu Sfantul ei Omofor... Eu insa zic altceva. Pe cer, in noaptea aceea, s-a aratat "Apostolul Raraului", parintele Daniil. S-a aratat in dragostea lui catre noi. O dragoste si un dor pe care nu-l pot cuprinde nici stelele in maretia lor cosmica. Asa am simtit - era el. Era cum il stiam. Pasare de noapte. Noaptea era ziua lui. Cand te duceai la el, vedeai mereu lampa aprinsa la geamul sau. Nici nu ajungeai la treptele chiliei, ca el si deschidea usa. Noi mergeam prin iarba desculti, ca era vara, dar el auzea fosnetul si ne-o lua inainte: "Ce-i fiule?". Stia in rugaciune cine vine si pentru ce. Era un monah desavarsit. Cand facea o rugaciune, se si implinea. Iti punea mana pe cap, iti facea o dezlegare si gata. Dintr-o data, totul era foarte bine. Totul disparea - si ganduri, si pofte, si dureri ale trupului. In urma lui nu ramanea decat o dara de miere. Mila si dragostea lui Dumnezeu". * Cei care l-au cunoscut stiu: nimeni nu se compara cu staretul Raraului, parintele Daniil. Cu el, totul parea simplu, fierbinte si direct, ca vorbele acelea pe care, uneori, foarte rar, se intampla sa le rostesti cu toata convingerea, din chiar adancul inimii tale. In tot ce facea, parintele era o flacara si un vartej colosal de energie. Degeaba incerci sa-l intelegi, sa te pui in locul lui. Nu ai cum. Nu ai nici harul si nici arderea lui spirituala. Ca sa-l intalnesti si sa stai de vorba cu parintele Daniil, iti ramane o singura cale - sa-i rostesti numele si sa astepti. Nu trebuie sa-l cauti nici la Aiud, nici la Rarau. Daca ingaduie Domnul, vine el si te gaseste. Te cerceteaza de la distanta, poate iti incearca uneori si rabdarea, pentru ca apoi sa te imbratiseze parinteste si sa-ti dea o ultima lectie de smerenie, soptind ca in curtea inchisorii din Aiud: "Multe se vor zice dupa ce nu voi mai fi... Sa crezi, frate, tot ce o sa auzi rau despre mine. Am fost un pacatos".

Pr. Sebastian Lican

Tanar preot in Transcarpatia (Maramuresul de peste Tisa) "Trebuie sa razi la Dumnezeu. Sa te bucuri de viata pe care ti-a dat-o si atunci si el iti va zambi"

- parintele romanilor din Siberia si Ucraina Preotul Sebastian Lican a plecat din Romania la chemarea inimii, pentru a sluji Biserica Ortodoxa si pe romanii aflati departe de tara. Dupa absolvirea Seminarului Teologic de la Suceava, in 2001, a slujit in comunitatile de romani din fostul Maramures istoric, de peste Tisa, din Ucraina. Timp de opt ani a luptat cu nepasarea si abandonarea romanilor din Transcarpatia, a luptat pentru pastrarea identitatii lor. Mai tarziu, s-a "autodeportat" pe meleagurile Orientului indepartat rusesc, tocmai in Siberia necrutatoare. Acolo, cu speranta, cu dragoste si cu entuziasm, parintele Sebastian cladeste o alta viata pentru romanii care au ajuns la mii de kilometri departare de casa. De cand locuieste in Siberia, vocatia de preot a fost dublata de cea de iconar. Prin picturile sale realizate pe sticla, parintele Sebastian ii cheama pe crestinii romani si rusi sa se bucure laolalta si sa se insenineze, alungand mahnirea si insingurarea. Cu modestie si simplitate, din banii obtinuti din vanzarea tablourilor organizeaza actiuni caritabile pentru copiii orfani, pentru cei bolnavi si neputinciosi. Dialogul cu el este o invatatura despre romanism, despre misiunea fiecaruia dintre noi, despre credinta si adevar. "Pentru romanii din diaspora, Biserica este "acasa" lor" - Parinte Sebastian, ce inseamna sa fii preot misionar in veacul al XXI-lea, cand totul se deruleaza sub scenariul pragmatismului si al consumismului exagerat, cand omenirea se indeparteaza de viata spirituala si de biserica? - Fiecare preot in parohia sa este, de fapt, un misionar. Nu doar cel care este trimis in punctele cele mai fierbinti ale lumii are o misiune, misionar este si cel care slujeste in inima Bucurestiului. Pentru ca asta este misia: sa fii alaturi de cel aflat in nevoie. Trebuie sa te asezi langa el, sa ii asculti durerile, sa te identifici cu suferintele lui si sa il readuci pe calea cea luminata, intru zidirea vietii vesnice.

La botez Iar viata vesnica trebuie zidita oriunde, si acasa, si in Transcarpatia, si in Siberia. Eu spun parinte, nu preot. Un parinte trebuie sa iti fie si prieten, si frate, iar lui ii poti spune tot ce te impovareaza. Oamenii au nevoie de iubire si de intelegere, pentru ca blandetea este rodul Duhului Sfant, spre care tindem prin insasi alcatuirea sufletului nostru. Asta cred ca e misia mea, sa fiu alaturi de romanii de aici, din Siberia sau din Transcarpatia, sa ii unesc intru credinta, sa le ostoiesc dorul de familie. Parintele trebuie sa ii invete pe copiii sai duhovnicesti sa iubeasca si sa nu deznadajduiasca. Crestinii romani de aici se afla in primejdie sa-si piarda increderea. Caci, uneori,

departarea de casa, de familie aduce instrainarea, dezradacinarea, pierderea apartenentei la ceva care ii defineste si este numai al lor. Oamenii pleaca la mii de kilometri distanta in speranta ca vor putea sa-si ajute mai lesne familia, iar aici descopera o lume dura, o lume aspra. Se poate intampla ca frigul asta patrunzator sa le intre in suflet si se pot pierde pe ei insisi. Sarcina mea este sa nu ii las sa ajunga coplesiti de starea asta apasatoare, caci deznadejdea este poate cel mai mare pacat al omului. Daca lumea lui devine una intunecata de deznadejde, atunci nu mai zideste nimic. - Este Biserica un refugiu pentru omul care a fost smuls din matca sa si aruncat de nevoi pe meleaguri indepartate?

- Biserica este ca o mama care isi strange la piept toti copiii, fie ei fericiti si impliniti de viata pe care o au, fie ei urgisiti si surghiuniti. Pentru romanii din diaspora, Biserica a fost si va ramane mereu locul in care, cand pasesti, te simti despovarat, eliberat de haina grea a strainatatii. Biserica este "acasa" lor. Sprijinindu-ne unii de ceilalti, ca in orice familie, cu Dumnezeu Tatal veghindune, ne incurajam, ne ajutam si mergem mai departe pe drumul ce ne-a fost oranduit. Mai glumim, ne mai dojenim unii pe altii, dar inaintam impreuna. - Cu tot efortul pe care-l depuneti, strabatand spatii uriase pentru a ajunge la credinciosii romani, sunteti plin de entuziasm si de optimism. De unde vi se trage bucuria de a trai viata ca un copil?

Cu credinciosii romani din Siberia

- Mantuirea nu se face doar prin lacrimi si prin suferinta. Trebuie sa razi la Dumnezeu, sa te bucuri de viata pe care ti-a dat-o, si atunci, El, la randu-i, iti va zambi. Iar darul acesta divin este preaplin, daca stii sa il pretuiesti, este singurul lucru de care ai nevoie in viata, fie ca esti acasa si mai ales daca esti departe. Noi toti, prin darul lui Dumnezeu si prin lucrarea faptelor bune, putem ajunge la curatenia si inocenta pruncilor, mantuindu-ne, prin bucurie, catre imparatia cerurilor. Eu am primit aceasta bucurie si vreau sa ii indrum si pe ceilalti sa o gaseasca in sufletul lor. Eu consider ca uneori principiile si teoriile obligatorii indeparteaza de la adevarata viata crestina. Cand incepi sa te ocupi cu studiul teologiei, cand privesti viata duhovniceasca dintr-o perspectiva pur teoretica, atunci apare o ispita: incepi sa-ti pui prea multe intrebari. Din punctul meu de vedere, o singura

rugaciune iti aduce mult mai multa bucurie. Toata iscusinta noastra aparenta, de a gandi si a talmaci cuvantul Domnului, vine doar de la Dumnezeu. Caci asa cum spune Biblia, "Slova ucide, dar duhul da viata"! Asadar, trebuie sa spun ca bucuria mea de a trai o simt din copilarie si incerc sa o pastrez curata pana voi muri. - Cum au fost anii copilariei dvs. la Piatra Soimului, in judetul Neamt?

Dupa spovedanie

- Vai, copilaria a fost ca o imbratisare a lui Hristos! A fost ca pe vremea lui Creanga, plina de veselie si galagie! Am crescut nu departe de biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului, din Piatra Soimului. Ca toti copiii, alergam dintr-un capat al satului in celalalt, pe dealurile de la poalele Carpatilor Rasariteni. Imi placea indeosebi sa ma joc de-a preotul. Ingropam gainile sau orataniile care piereau, asa cum vazusem ca face preotul la biserica: cu prapuri din stergare, pe care pictam cate o cruce, cu clopote din oale de metal. Iar la sfarsit, ne buluceam la praznic! Pe la 6 ani, am fugit de-acasa, peste dealuri si prin padure, numai eu stiu cum, pana la Manastirea Nechit. Voiam sa ma calugaresc. Monahii au trimis vorba in sat si dupa vreo saptamana a venit mama si m-a luat. Atunci tipete si vaiete! Tin minte ca de cate ori ma intreba cineva ce vreau sa ma fac cand o sa fiu mare, spuneam ca "sfant". Se vede ca, pentru mine, a fi sfant era o profesie. Ii iubeam si ii invidiam pe sfintii zugraviti pe peretii bisericii. Se odihneau in nori, mereu alaturi de Iisus si de ingeri! Pentru mine, dorinta de a locui in biserica era echivalenta cu aceea de a trai ca in povesti, unde totul se sfarseste cu bine. Inca mai cred in aceasta poveste frumoasa, povestea mea, traita in Biserica, inconjurat de sfinti, imbratisat de Hristos! Inca din copilarie am vrut sa cant "Iara si iara, cu pace Domnului sa ne rugam" si "antrenamentul" duhovnicesc mi l-a facut bunica mea, Elena. Era o femeie cu credinta, cu ea mergeam la biserica, la spovedanie si la impartasanie, cu ea am invatat rugaciunile de seara, in fata candelei mereu aprinse la icoana Sfintilor Constantin si Elena. Imi amintesc cum de Pasti se aduna intreaga familie in casuta ei. Veneau intai toate femeile sa coaca pasca si cozonacul si se umplea casa de miresme de coptura imbalsamata cu vanilie, lamaie si nuci. Se umplea casa de vorba si hohote de ras. Tin minte cum plecau seara tarziu, fiecare cu "zestrea" ei de copturi si de oua rosii in cos. Filmul se desfasura identic, an de an. In Saptamana Patimilor, casa noastra se umplea de lume, pentru ca numai noi aveam cuptor traditional cu lemne, facut de bunicul Costica! Vai Doamne, pentru mine, cand se adunau asa toti, era cea mai mare sarbatoare! Acum, desi suntem departe de acele zile pline de soare si de mireasma parinteasca, toti romanii de aici, din Siberia, ne intalnim in fiecare an la marile sarbatori, ca o familie. A fi roman in Ucraina inseamna tradare de stat!

- Tot o familie a devenit si comunitatea de romani din Transcarpatia, din Ucraina, unde ati fost preot paroh. Cum ati ajuns acolo?

Biserica Sf. Nicolae din Apsa de Mijloc (1428)

- Despre aceste comunitati romanesti din regiunea ucraineana Transcarpatia, multi nici nu stiu ca exista. Altii poate nu vor sa stie. Dar la numai cativa pasi de Maramuresul romanesc, la frontiera de nord-vest a Romaniei, aflate azi pe teritoriul Ucrainei, stau insirate, cu incapatanare, sate locuite aproape in exclusivitate de romani. Localitatile vechi, atestate din secolul al XIV-lea (Maramuresul istoric), adapostesc peste 40 de mii de suflete maramuresene. Peste acesti oameni au trecut, ca un tavalug, imperiile Regatului Maghiar, Habsburgic, Austro-Ungar si cel al Uniunii Sovietice, incercand sa franga orice urma de romanism. Dar nu au reusit! Au mai ramas inca manastirile si bisericile maramuresene din lemn, cimitirele vechi de sute de ani si cetatile dacice milenare, care stau drept marturie, ca un ghimpe, in coasta ucrainenilor. Au mai ramas miile de romani care sa le apere si sa le cinsteasca. Inca de cand eram elev la Seminarul Teologic de la Suceava, am fost preocupat de soarta romanilor de peste Tisa, din Ucraina. M-au impresionat oamenii aceia simpli, care isi aparau cu darzenie credinta stramoseasca si graiul romanesc. In ultimii 20 de ani, autoritatile ucrainene au dus o lupta inversunata de asimilare a acestor romani, prin presiuni si amenintari. Desi a fi roman in Ucraina inseamna aproape tradare de stat, maramuresenii din Transcarpatia au luptat mereu, izolati de patria-mama, pentru traditiile lor. Este impresionant sa vezi ca, la capataiul mortului, baba isi canta inca "versul". E nemaipomenit sa vezi ca dacii astia liberi si-au pastrat obiceiurile nealterate de duhul rau al Imperiului Rosu. Erau la un pas de Romania, dar nu o puteau vizita. Dimineata se auzeau de peste rau cocosii cantand parca romaneste, ne salutam unii pe altii peste apele Tisei, fara a putea sa ne strangem mainile. Pe noi, romani din stanga si din dreapta, ne despartea "doar" raul: de nepasare, de ignoranta, de uitare. I-am vizitat pentru prima oara, mergand la ei, cu daruri care sa le lumineze viata amara, carti romanesti cu grafie latina, manuale pentru copii, icoane. Imi crestea inima cand ii vedeam cum se tin aproape de altarul nostru, de Biserica si limba romaneasca. Oamenii m-au indragit repede, eram aproape un copil, energic, optimist, plin de entuziasm. Intr-o buna zi, in 1993, la poarta seminarului din Suceava s-a infiintat o ceata de maramureseni. Venisera sa-mi ceara a merge cu ei in Ucraina, ca sa le slujesc in biserica. Printre ei, imi amintesc perfect, erau parintele Dorin din Slatina, mosu' Nicorici Gheorghe din Apsa de Mijloc, Domnul sa-l hodineasca, si

matusa Ileana. Toti venisera intr-un glas: "Asta-i popa al nost' si trebuie sa-l hirotonim si sa-l sfintim la noi". Si asa a fost. Dorinta si credinta oamenilor mi-au dat curaj si putere sa-mi parasesc tara si familia. - Ati fost hirotonisit in Ucraina? - A fost lucrarea lui Dumnezeu! Cand am ajuns acolo, in satul Apsa de Mijloc, din raionul Rahau, nu exista preot. La biserica cantau batranii satului. Dar asa cantau, ca le-am spus, voi nu cantati, voi strigati. Atata suflet puneau, ca nici ingerii nu aveau odihna si trebuiau sa le dea ascultare. In bisericuta cea de lemn, care vegheaza de pe deal, veche de la 1428, am fost intai hirotonit diacon. Dupa ce am absolvit Facultatea de Teologie din Muncaci (Mukacevo) din Transcarpatia, am fost preotit. Trebuie sa recunosc ca ma ispiteste un sentiment necumpatat de bucurie personala, ca am fost singurul preot care a primit, prin punerea mainilor si rugaciune, puterea de a propovadui cuvantul lui Dumnezeu de la adormitul in Domnul Evfimii, marele arhiereu de Mukacevo si Ujgorod. Apoi, credinciosii s-au adunat si mai multi "acasa", sub streasina bisericii. Impreuna am inviat, am odraslit biserica si am marit familia noastra crestina din Maramuresul ucrainean. De la ei am invatat multe, ei au facut din mine un misionar. Parohia il ridica si il transforma pe preot. Marturisesc ca in Apsa oamenii m-au inaltat, m-au intarit si m-au educat. - Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost in intregime reconditionata, practic ati rezidit-o. Ati pictat icoanele pentru altar si ati facut schitele frescelor. Ati savarsit o adevarata minune, cum spun apsanii. - Trebuie spus ca Biserica este singura scoala de limba romana din Maramuresul de dincolo de Tisa. Prin intermediul Bisericii se propovaduiesc credinta si nadejdea, datinile, cultura. Romanii din Transcarpatia au nevoie de biserici ortodoxe ca de aer!

La Piatra Soimului, familia adunata laolalta. In dreapta jos - Sebastian, la 5 ani Si ei simteau aceasta nevoie patrunzator, dureros. M-au intampinat cu bucurie, cu paine si sare, asa cum numai romanii stiu, si m-au pus la lucru de indata. Constructia bisericii Adormirea Maicii Domnului a inceput prin anii '30, apoi asupra romanilor din dreapta Tisei s-au abatut in sir nenorocirile. Au venit comunistii si au transformat lacasul lor cel sfant intr-un spatiu de depozitare pentru cerealele colhozului. Ce le pasa muncitorilor stahanovisti de biserici, de credinta, de durerile bietelor suflete care se simteau ca aruncate intr-un hau?! In anul 1993, biserica ajunsese o epava, iar rezidirea ei era o urgenta. Am gandit intregul proiect si impreuna am reconditionat-o, au muncit toti, batrani si copii la un loc. Banii erau putini si trebuiau bine gospodariti, asa ca m-am apucat sa pictez eu singur frescele de pe pereti si cupola. Nu a fost usor, dar fiecare sfant ce se ivea

din tencuiala rece a bisericii imi dadea aripi, putere de la Dumnezeu sa continui. Si asa, cu voia Celui de Sus, am mantuit, am reusit sa ridicam ceea ce altii au daramat si au blasfemiat. La slujbe, venea apoi tot satul, ba uneori chiar oameni din alte localitati. Alaturi de romani, veneau si ucraineni, si unguri, si rusi. Mi-era drag cand vedeam cum se strang in jurul meu si asculta cuvantul lui Dumnezeu cu ochii mari, cu sufletele deschise, de parca ar fi vrut sa cuprinda toate intelesurile ceresti. Veneau si credinciosi ai altor culte, pentru ca eu nu faceam deosebire intre ei, nu faceam nici politica, doar slujeam. Daca ii slujesti pe ai tai cum ei se asteapta, totul e ca in rai! Am inceput sa ridic in localitatea Biserica Alba, tot din Transcarpatia, o alta biserica, si timpul a trecut in defavoarea noastra, iar lucrarea nu a fost finalizata. Am avut atatea promisiuni pentru fonduri, dar nimic nu s-a concretizat. Ce puteam sa fac cu o mana de oameni si bani putini?! Ma supara tare sufletul pentru raspunderea asta, pe care mi-am luat-o in fata lui Dumnezeu. - Pe langa preotie, v-ati gandit sa organizati si un festival de folclor, pentru reinsufletirea traditiilor. Cum a inceput totul? - Nici eu nu stiu cum! Se vede ca citeam in sufletele credinciosilor. Cand reusesti sa ii mobilizezi pe oameni, ramai uimit de cate resurse descoperi inlauntrul lor. Totul a decurs de la sine. Caci romanismul nu e un proces al educatiei, roman te nasti, cresti, traiesti, respiri, gandesti si adormi in Domnul! Asta te face sa nu ai stare, iar noi, acolo, impreuna, am pus totul la cale. Acum, anual, in luna mai, morosenii de peste Tisa organizeaza "Festivalul Creatiei Populare a Romanilor din Transcarpatia", care, prin rotatie, se tine in fiecare localitate din zona. Am aflat de la ai mei, din Apsa de Mijloc, ca in ultimii ani au inceput sa soseasca la festival chiar si romani din tarile invecinate, din Ungaria si din Serbia. Mi se umple sufletul de voiosie cand ma gandesc la ei si, ca romanul, cu un ochi rad si ma bucur, iar cu altul plang de dor! In Siberia frigul ingheata raul iar binele face focul in vatra - In anul 2001, ati ales sa plecati din comunitatea de romani din Maramuresul istoric si ati ajuns in Siberia, pe acel taram inghetat, unde romanii au calcat fara voia lor, deportati sub regimul cumplit al lui Stalin. - In Siberia, satele sunt rasfirate la sute de kilometri unele de celelalte. Cele mai multe au fost ridicate de deportati, prin munca fortata. E greu sa gasesti aici oameni ai locului, cei mai multi "siberieni" sunt oameni dezradacinati. Dupa ce vremurile au devenit mai blande, oameni din mai multe colturi ale Europei, printre ei si romani, au venit aici, sa-si caute norocul. Pe cand eram in Transcarpatia, romanii plecati de acolo in Siberia, romani din stanga si din dreapta Tisei, ma rugau sa merg printre ei. Se simteau singuri printre straini, abandonati, fara familie si fara Biserica. Si atunci am zis, de ce nu, daca este nevoie de mine acolo, ma voi duce. Am fost de cateva ori in vizita la ei si am aflat ca acolo traiesc sute de romani, imprastiati in intreaga regiune, sute de suflete care au plecat in cautarea unui trai mai bun. M-au primit cu bucurie, cu speranta ca impreuna vom putea forma o comunitate unita.

 Biserica in iarna Am simtit ca este de datoria mea sa raman aici si sa incerc a forma o familie mare, familia romanilor din Siberia. Ajungand la Novosibirsk, am descoperit un oras imens, o capitala a culturii, cu teatre, opera, balet si muzee uimitoare, un centru universitar fabulos. Ma simteam naucit, ma asteptam sa gasesc un taram incremenit, arid, neprimitor. In schimb, am aflat ca dincolo de Ural, frigul ingheata raul si binele face focul in vatra. De cativa ani voiam sa imi continui studiile, sa urmez cursurile de doctorat, si aici mi s-a parut a fi locul cel mai potrivit. Pamantul acesta, semanat cu trupurile si oasele celor care au murit in numele credintei si al adevarului, m-a inspirat. Tema mea de doctorat se numeste "Despre estetica miresmei in viata bisericii crestine". Aici, in lacasurile de cult, aerul este daruitor de mireasma. Se simte aerul "sfintilor" omorati, nenumiti, de parca binele s-ar fi razvratit si ar fi adus, in sfarsit, dupa zeci de ani de negare inversunata, de prigonire si oprimare, crestinismul inapoi acasa. - Ce forta a dobandit credinta aici, dupa aproape un secol de comunism salbatic, dupa ce Stalin a secerat toate bisericile de la Moscova si pana la granita cu Japonia? Vin romanii din Siberia la biserica? - Am constatat cu bucurie ca exista chiar o inflorire a Bisericii. Viata in Siberia este dura, aspra ca gerurile, si de aceea oamenii aici sunt mai uniti, mai aproape unul de celalalt si de Biserica. Siberienii nu sunt inca "patati", "virusati" de civilizatia occidentala, sunt mai aproape de natura, duc o viata simpla si sanatoasa. Romanii de aici s-au lasat molipsiti de acest mod de trai, pleaca cate 6-8 luni in regiuni indepartate, dincolo de Cercul polar, ca lucratori in mine sau in pustietatea intinsa din taiga ca muncitori forestieri, numai ei si natura salbatica. Intorcandu-se acasa, in Novosibirsk, isi aduna puterile in sanul familiei. Eu as spune ca sunt ca pasarile calatoare. Pleaca toti odata si se intorc stoluri, stoluri. Tot asa vin si la cuibul lor, la biserica. Chiar daca slujba propriu-zisa nu se tine intotdeauna dupa cum mi-as dori, dupa toate canoanele si randuiala fireasca, chiar daca uneori suntem nevoiti sa purtam altarul din loc in loc, obligati de autoritati sa ne preumblam ca niste negustori ambulanti, romanii vin la biserica. De multe ori, oficiez slujba sub cerul liber, caci natura este tot creatia mainilor lui Dumnezeu. Mai tin slujbele si in salile de curs de la Universitatea Ruso-Germana. Rectorul, fiind si el un pribeag, ne-a ingaduit acest lucru. E greu cand nu ai biserica! Dar cu voia lui Dumnezeu si daca vom ramane tot ca fratii, vom ridica si aici o bisericuta. Ma doare sufletul cand vad ca alte state, precum Germania, Polonia, chiar si Bulgaria, ii ajuta foarte mult pe etnicii lor din Siberia. Noi, romanii, vorbim mult despre patriotism, dar numai atunci cand traiesti in strainatate, realizezi ca statul roman, din indiferenta sau reticenta, nu se implica mai deloc pentru a-si ajuta cetatenii pribegiti. Politicienii de la Bucuresti isi amintesc de romanii din fosta Uniune Sovietica doar cand pot castiga capital politic,

pentru ca da bine in discursuri sa amintesti de romanii de peste granite. Iar aici, in Siberia, sunt multi romani, nu exista o statistica, dar cred ca sunt sute. Ne adunam de cate ori avem ocazia, iar de sarbatori, obligatoriu. Simtim cu totii nevoia de a ne auzi graiul matern, de a canta versuri romanesti, de-a juca cate-o hora. Si ce mai hore incingem uneori! Eu, ca parinte, cred ca este de datoria mea sa fac si asta, sa-i bucur pe oamenii acestia insingurati, sa-i alin. In Novosibirsk incercam acum sa organizam o asociatie a romanilor, "Luceafarul". Dar, deocamdata, este in stadiul de proiect, poate data viitoare va voi putea spune mai mult. - In ultimii ani, ati inceput sa lucrati la un nou proiect: icoane pe sticla si tablouri care infatiseaza heruvimi si ingeri. Cum v-ati descoperit acest dar? - Darul meu de a picta vine de Sus, eu nu sunt decat un simplu instrument, o pensula in mana Creatorului. Ma straduiesc sa fac ceva bun din asta. Banii obtinuti, practic, nu-mi apartin, de aceea datoria mea este sa-i impart mai departe celor care au nevoie. Imi rade sufletul cand vad ca pot ajuta copiii orfani, abandonati, suferinzi. Nu este meritul meu, este puterea lui Dumnezeu!

Dialoguri in pridvor - Pr. Marius Ciprian Pop

"Pentru mine, cantecul e precum rugaciunea" Sambata il gasesti pe scena, imbracat in frumosul costum popular al clujenilor, cantand doine si hore, cu glas puternic. Duminica il vezi slujind in biserica, in vesminte preotesti. Luni te va intampina in uniforma de politist. Nu e vorba despre un actor care trece abil dintr-un rol in altul, ci de o persoana cu care Dumnezeu a fost generos in daruri. Parintele Marius Ciprian Pop este preot misionar al Patriarhiei Romane, interpret de muzica populara traditionala si director adjunct al Centrului Cultural al Ministerului de Interne. Nascut pe 1 septembrie 1976, la Cluj-Napoca, a crescut mai mult la bunicii materni, in satul Filea de Jos, dincolo de padurea Faget de la marginea capitalei Ardealului, ceea ce il face sa se declare, cu mandrie, taran. "In mine s-au intiparit toate mirosurile - de la cel al brazdei de pamant intoarsa de plug si cel al iernii, pana la cel de fan cosit proaspat si de stergare noi, prinse la icoana - si toate trairile profunde ale unui taran, cum e emotia nascuta de bataia unui clopot, care ii plange pe cei morti sau ii cheama la rugaciune pe cei vii". I-a placut viata la tara si iubeste muncile campului care sunt felul sau de a se regasi pe sine. "Ma intorc din tumultul Bucurestiului, pun mana pe o coasa sau pe o sapa si, lucrand, simt cum mi se spala sufletul si capat putere". La Filea de Jos a invatat sa se roage si sa cante, dar nu s-a imaginat nici preot, nici cantaret. Pentru el, rugaciunea si cantecul erau doar moduri de a-si manifesta dragostea pentru Dumnezeu si pentru neamul romanesc. O lovitura de lumina si fericire - Parinte, cum s-a hotarat sa devina preot un copil neastamparat, care s-a antrenat opt ani pentru pentru a ajunge mare fotbalist?

 In costum popular din Ardeal

- Intr-adevar, am facut fotbal de performanta si nu eram nici un elev stralucit. Insa, in vacanta mare de dinaintea clasei a opta, pe cand adunam fan, parca i-a venit de Sus un gand bunicii mele, care a zis catre mama: "Ei, ce frumos ar fi ca Ciprian sa fie preot". Cred ca a fost o realitate dumnezeiasca. Am fost foarte marcat de cuvintele bunicii. Mergeam si pana atunci la biserica, ma rugam, cat se roaga un copil, dar nu eram din cale afara de evlavios. Dar cand am auzit-o pe bunica, am simtit ca se intampla ceva in viata mea. Dupa trei, patru saptamani, am mers in vacanta cu parintii la manastirile din Nordul Moldovei. Prima la care am ajuns, dupa ce am trecut Pasul Tihuta, a fost Moldovita. Era si prima manastire la care mergeam in viata mea. Ma emotioneaza si acum aceasta amintire. Am vizitat manastirea, m-am rugat in biserica, iar cand am iesit, le-am zis parintilor, cu o hotarare care i-a facut sa ma ia in serios: "Vreau sa ma fac preot". - Dar ce anume v-a facut sa luati aceasta decizie? - Dorinta mi-a izvorat din emotie, dintr-o stare sufleteasca aparte, care m-a umplut de bucurie, de liniste, de multumire - o stare care nu poate fi exprimata in cuvinte. Sunt sigur ca l-am intalnit pe Hristos. A fost ca o lovitura de lumina si de fericire. Si am vrut sa pastrez aceasta traire. M-am gandit ca numai ca preot voi putea sa nu ma mai lipsesc de bucuria asta. Nu mi-a venit gandul sa ma calugaresc, dar sa devin preot - da. Parintii mei au ramas socati. Tatal meu era militar de cariera, iar intentia mea nu dadea deloc bine la dosar, in acele vremuri comuniste. Insa ne iubea foarte mult pe noi, copiii, si a zis: "Cum va vrea Dumnezeu!". Era dispus sa renunte la cariera lui, ca sa ma vada fericit. Pe atunci, nu se preda religia in scoala. Asa ca am inceput sa ma pregatesc ca sa dau la seminar. M-a ajutat foarte mult parintele Mihai Mesesan, care mi-a devenit un fel de tata spiritual. Am lasat fotbalul si nimic n-a mai contat in afara de teologie. Eram incantat de tot ce aflam, si voiam sa spun si altora. Intr-o zi, eram deja dupa revolutie, m-a gasit diriginta in clasa, vorbindu-le colegilor despre existenta ingerilor. In pauza, m-a luat la cancelarie si, cu mare discretie, m-a intrebat de ce vorbesc despre lucrurile astea. I-am spus ca dau examen la seminar. "Si cum, tu chiar crezi ca exista ingeri?" - m-a chestionat. "Da, sunt si acum de fata si ne aud ce vorbim" - i-am raspuns. A doua zi, a chemat-o pe mama la scoala si a rugat-o sa-mi faca un control

psihiatric. (Rade cu pofta.) Parintii s-au conformat si m-au dus la un medic. Am stat de vorba singur cu doctorul si cand am iesit de acolo, medicul le-a spus parintilor, de fata cu mine: "Nu stiu cat de credinciosi sunteti dvs., dar va sfatuiesc sa nu treaca nici o zi fara sa-i multumiti lui Dumnezeu pentru ce copil v-a dat!". Sigur ca mi-a crescut inima cat un bostan. Mi-a ajutat Dumnezeu si am intrat la seminar, desi era concurenta mare. Mi-a prins foarte bine seminarul, care m-a angajat intr-o lupta duhovniceasca apriga, cu ore de studiu, cu rugaciune dimineata, la pranz si seara, cu program aproape ca la manastire. Pe urma a fost Facultatea de Teologie...

"Inaltul Bartolomeu Anania m-a binecuvantat sa cant folclor" - V-ati indreptat pe un drum care nu avea nici o legatura cu pasiunea pentru cantec. Cand v-ati descoperit vocatia de cantaret? - In paralel, Dumnezeu a lucrat si altfel cu mine. Parintele Stanciu, profesor de muzica, si-a dat seama ca am voce, dar nu aud bine si de aceea falsez. Betesugul l-am capatat in copilarie, in urma unui tratament medical gresit pentru otita. Parintele profesor m-a trimis sa iau lectii de canto, asigurandu-ma ca, facand vocalize si exercitii, o sa-si revina auzul. Voind sa fiu un preot bun, cantaret bun la altar, m-am dus la Scoala Populara de Arta.

"Cantecul trebuie impartasit lumii" M-a preluat d-l profesor Vasile Boldor, care, impresionat de vocea mea, a inceput sa lucreze cu mine gratuit, in fiecare zi. Mi s-a dezvoltat foarte bine vocea si mi s-a rezolvat si problema de auz. In 1996, Scoala a primit o invitatie la Festivalul de muzica traditionala "Cindrelul - Junii Sibiului". D-l profesor Boldor era suparat ca nu are cine sa participe la festival, pentru ca la clasa de folclor nu se inscrisese nimeni. M-am oferit sa particip. "Ciprian, e folclor, nu canto clasic" - a incercat dansul sa ma potoleasca. "Pai, stiu sa cant si folclor, ca la mine in familie toata lumea canta si am cantat pe la petreceri cu ai mei" - am zis. M-a trimis la concurs si am luat si un premiu. Am avut sansa sa o intalnesc atunci pe d-na Marioara Murarescu; dansa m-a indemnat sa fac imprimari audio si sa vin la televiziune. Eram in anul cinci de seminar si ma temeam ca o sa am probleme la scoala daca ma vad profesorii cantand pe scena. I-am spus d-nei Murarescu. Insa dansa mi-a explicat ca primii care au promovat valorile traditionale romanesti au fost preotii, ca nu gresesc cu nimic si ca isi asuma toata responsabilitatea pentru aparitia mea la televiziune. M-a convins. Dupa ce am intrat la Facultate, IPS Bartolomeu Anania, Dumnezeu sa-l odihneasca, mi-a propus sa-i fiu diacon. Eram incantat din cale afara, dar l-am intrebat daca nu intra in contradictie cantatul de muzica populara cu preotia. Inaltul mi-a tinut o prelegere de vreo doua ceasuri despre identitatea si spiritualitatea romaneasca si mi-a dat binecuvantare sa cant numai folclor romanesc. Ce mai, mi-a dat aripi! Asa mi-am inceput cariera artistica.

- Totusi, v-ati urmarit si visul de a va preoti.

Pr. Ciprian cu fiica sa, Victoria

- Era bine pe partea artistica, aveam multe aparitii publice, imprimasem si un compact disc, dar eram nemultumit sufleteste ca nu pot sluji la altar. IPS Bartolomeu nu m-a hirotonit diacon, pentru ca mi-a spus ca pe urma n-o sa mai am timp pentru cantat si ca e musai sa-mi folosesc "talantul". Dar pentru ca insistam sa ma preotesc, s-a gandit la un post de preot militar, care era vacant la Cluj si care imi conferea mai multa libertate decat o parohie. Inaltul m-a sustinut, am facut demersuri, m-am rugat, am facut metanii, si pana la urma a venit altcineva pe post, prin transfer. (Rade) Dupa alte zbateri, am gasit un alt post in Ministerul de Interne, la Sectia de Asistenta Religioasa din Bucuresti. Mi-am luat sotia si copila si am venit incoace. Am luat concursul, care n-a fost usor, iar Preasfintitul Galaction, episcopul Alexandriei si Teleormanului, m-a hirotonit preot. Ceva mai tarziu, am facut studii postuniversitare de Drept International, iar mai apoi, am fost activat ca ofiter si am fost numit sef de birou in cadrul Centrului Cultural al MAI. Fiind ofiter, a trebuit sa renunt la postul de preot in MAI, dar am ramas preot misionar. Nu mi-am dorit o pozitie de conducere, dar Dumnezeu a randuit sa fiu numit director adjunct al Centrului, in jurul caruia graviteaza vreo 10.000 de artisti politisti, jandarmi sau pompieri, care picteaza, scriu, danseaza, canta... Imi dau seama ca pentru unii e foarte mare sminteala: "Domne, asta e si preot, canta pe televizoare, ii mai trebuie si grade si functie in MAI?". Sper insa sa o combat prin fapte ziditoare. "Comunicarea cu parintele Iustin e dincolo de cuvinte. Il vad, plang, si stiu ce am de facut"

- Cum va impartiti intre atatea activitati? - Duminicile si sarbatorile merg la Academia de Politie, alaturi de un alt preot militar, parintele Felix. Avem acolo o capela, care devine neincapatoare la slujba. Studentii de la Academie sunt copii foarte buni, luminati si credinciosi. Avem si un cor care canta toata liturghia, iar de la el s-a transpus cantarea la toata suflarea din biserica, asa cum si trebuie. E un spectacol extraordinar sa

vezi atatia politisti cantand si laudand pe Dumnezeu! Pentru activitatile culturale, am primit canon de la duhovnicii mei, parintele Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda si parintele Andrei de la Nicula, la care alerg cand nu mai pot. Comunicarea cu parintele Iustin e dincolo de cuvinte, merg si plang, imi da o binecuvantare si stiu ce am de facut. Peretele cu icoane

- Ce relatie aveti cu colegii din Minister, se marturisesc si se impartasesc la sfintia voastra? - Sunt unii, inclusiv generali mai tineri, oameni foarte credinciosi, care tin post nu numai miercurea si vinerea, ci si lunea, au duhovnicii lor si merg impreuna in pelerinaje, la manastiri din tara sau la Muntele Athos. Cu acestia am discutii teologice, dar nu si o relatie duhovniceasca propriu-zisa, cum am cu studentii de la Academie. O alta parte sunt superstitiosi. Ma solicita la o sfintire de casa sau de birou, la un parastas, cand dau de un necaz, ma cheama sa-i intaresc si sa le explic. Nu se spovedesc si nu se impartasesc, n-am reusit sa-i determin... Pe cativa i-am indreptat spre anumiti duhovnici, ca la mine nu voiau sa se spovedeasca, pentru ca sunt prea apropiat de ei, si mai tanar. Totusi, eu nu pierd nici un prilej sa-l introduc pe Hristos in sufletele lor, prin gesturi mici, de la daruitul unei iconite de calatorie, pana la un sfat si un cuvant de imbarbatare. "Cantecul e precum rugaciunea" - Vi s-a intamplat sa fiti tratat cu suspiciune ca preot, pentru ca sunteti si cantaret de muzica populara?

- Ei, sigur ca se uita unii cu neincredere. Dar si eu am avut framantarile mele. Insa eu nu ma consider artist. Pentru mine, cantecul e o conditie a trairii, precum rugaciunea. Nu te rogi pentru ca esti preot, te rogi pentru ca esti om. Ca si respiratia, rugaciunea trebuie sa fie o realitate a trairii tale. Iar cantecul nu il canti neaparat pentru ca esti artist, decat daca traiesti din asta, ci ca pe ceva ce vine din interiorul tau si trebuie impartasit lumii. Sufletul taranului era atat de plin de

frumusete, incat trebuia sa se reverse. Si atunci, femeia a inceput sa-si puna sufletul pe camasile populare, intr-o virtute pe care nimeni nu o mai are astazi, cea a rabdarii, iar barbatul, cand tinea de coarnele plugului, a inceput sa cante: "Boii mei cand aud doina, ara tarina si moina, cand maud boii doinind, merg pe brazda rumegand"... Taranul nu s-a gandit sa cante ca sa fie aplaudat. Era felul lui de a trai, pe care eu, ca taran, cred ca am datoria sa-l duc mai departe. - Au melodiile pe care le interpretati o substanta crestina? - Nu toate. Incerc sa ma feresc de mesajele care pot sa sminteasca, pentru ca, sa fim sinceri, in folclorul romanesc sunt si versuri obscene. Insa eu vad altfel misiunea de preot promotor al folclorului, nu neaparat prin mesajul cantecelor. Mi-am insusit aceasta perspectiva de la parintele duhovnic, care mi-a spus: "Te uiti pe un deal si vezi o turma de mioare. Atunci cand turma e pe drumul cel bun, pastorul sta in spatele ei si vegheaza. Cand turma a luat-o pe o directie gresita, pastorul trece in fata ei, ca sa-i arate calea. Asa se intampla si in relatia dintre romani si preot. Daca vi s-a dat sfintiei voastre sa cantati muzica traditionala, ca si altor preoti, este pentru ca Dumnezeu vrea sa aratati drumul bun. Daca ar fi cantat 100.000 de cantareti, muzica aceasta ar fi fost o forma de divertisment. Cand a iesit un preot in fata, inseamna ca traditia este in declin". Si cu adevarat, cand am inceput sa cant, traditia era in mare suferinta la noi. Acum au aparut multi tineri talentati, care vin in costume romanesti foarte frumoase si canta o muzica romaneasca autentica. S-ar putea ca, peste un timp, sa nu mai fie nevoie de mine sau de alti preoti care sa dea tonul. Atunci, nu voi mai canta in public, ci numai pentru mine, ca mosul meu odinioara. Minunea Sfantului Gheorghe - La inceputul dialogului nostru, ati povestit cum, printr-o "realitate dumnezeiasca", v-ati hotarat sa deveniti preot. Ati avut vreodata o mai puternica senzatie ca traiti o minune? - Odata am scapat, impreuna cu familia, dintr-un accident de masina in Grecia. Eram in vacanta pe insula Tasos si, pentru ca m-a enervat unul in trafic, am apasat prea tare pe acceleratie, am pierdut controlul volanului, am intrat intr-o cabina telefonica, am rupt un stalp de electricitate si am scos un pom din radacina, oprindu-ma cu masina pe scarile unei biserici. N-am avut nici o zgarietura, nici eu, nici sotia, nici fiica mea, desi masina, care era una obisnuita, s-a facut praf.

Dupa zece minute, a iesit din biserica un calugar mic de statura si l-a rugat pe politistul care cerceta accidentul sa ne spuna sa intram in biserica si sa-i multumim Sfantului Gheorghe, ca el nea salvat. Calugarul era la rugaciune si i s-a aratat Sf. Gheorghe, care i-a spus ca va fi un accident aici si ca o sa ne salveze. Am intrat, am multumit, iar cand ne-am intors la masina, sa ne luam bagajele, in spatele scaunului meu am gasit o icoana a Sf. Gheorghe. O cumparase fetita mea, Antonia, cu trei zile inainte, dintr-o manastire de acolo. Se inchinase la ea si o pusese in buzunarul scaunului. - Aveati evlavie la Sf. Gheorghe? - Imi placea Sf. Gheorghe, mai ales pentru reprezentarea lui pe cal, omorand balaurul, dar nu-i citeam acatistul, nu ma rugam la el in mod special. Imi explic insa altfel relatia aceasta. La un moment dat, din saracia mea, voiam sa fac un cadou cuiva si am luat o icoana de la un magazin bisericesc, din ultimii mei bani. Era o litografie in care Sf. Gheorghe este reprezentat cu o tava in maini pe care se afla capul sau, ca semn al muceniciei. Dar eu nu stiam ca este Sf. Gheorghe. Am luat-o pentru ca mi-a placut si costa exact cati bani mai aveam in buzunar. Nu m-am mai intalnit insa cu persoana careia voiam sa o daruiesc si am pus icoana pe perete, la mine in casa. Desi mai tarziu mi-am cumparat icoane pe lemn si sticla, mai frumoase si facute dupa toate canoanele, n-am inlaturat de pe perete iconita asta. Insa, abia dupa accident, parca mi s-au deschis ochii, m-am uitat mai bine la icoana, am descifrat ce scria pe ea si am vazut ca era Sf. Gheorghe. De atunci, am mare evlavie la el.

Parintele ILIE VASILE - "Aici, mai mult decat oriunde, simtim ca Dumnezeu este roman"

- preot in Targul Secuiesc * Superba biserica ortodoxa din Targul Secuiesc, veche de trei sute de ani, este locul in care cele cateva familii de romani ramase in oras se intalnesc pentru a se ruga cu bucurie sau tristete. Comunitate restransa, aflata in minoritate fata de cea a maghiarilor, isi gaseste

alinarea in jurul crucii. Parintele paroh Ilie Vasile le cunoaste lacrimile si a acceptat sa ne vorbeasca despre umilinta de a fi minoritar in propria tara si despre importanta credintei, acolo unde alta speranta nu mai exista * "Colinde? Nu se poate!" - Sunteti preot intr-una dintre cele doua parohii ale orasului Targul Secuiesc si cunoasteti indeaproape viata minoritatii romanesti de aici. Cum este sa fii roman ortodox, intr-o comunitate majoritar maghiara? - Sunt in Targul Secuiesc din 2003, cand, cu binecuvantarea Episcopului Ioan, s-a facut aici o a doua parohie. Ca preot, am avut liniste, pentru ca am incercat sa cumpanesc lucrurile si sa caut intelegerea intre oameni. In parohia mea sunt 80 de familii, in majoritate moldoveni veniti de peste munti in Ardeal, si trebuie sa recunosc ca traiul nostru nu e la fel de usor ca in alte parti ale tarii. Din pacate, faptul ca suntem minoritari, alaturi de majoritatea maghiara, face cateodata ca viata enoriasilor mei sa fie grea. Pe plan local, primaria nu ne ajuta cu mare lucru. Dar am putea avea mai mult sprijin la Bucuresti, din fondurile pentru culte, de exemplu, momentan impartite inechitabil. Nu s-au facut presiuni asupra noastra, dar comunitatea sufera. Pana de curand, noi nu am avut nici macar un loc al nostru, unde sa ne manifestam, sa ne intalnim. Doream cateodata si noi un concert de colinde de sarbatori, sa ne putem bucura impreuna. Mereu am primit acelasi raspuns din partea autoritatilor locale, in totalitate maghiare: "Nu se poate". Nu vreau sa discut politica, dar simtim permanent nevoia unui ajutor, nu putem sa ne descurcam fara strictul necesar. Va spun, spre exemplu, ca se intampla cateodata sa nu avem nici macar lemne de foc pentru sfanta biserica. Apoi, ca roman, este foarte greu sa iti gasesti un loc de munca. Esti refuzat, nu cu brutalitate, ci elegant. Dar chiar si asa, ne fac sa ne simtim marginalizati, mai putin importanti decat conationalii nostri maghiari. Pentru un serviciu, primul lucru la angajare te intreaba daca vorbesti maghiara. Cumva e de inteles, ca majoritatea sunt maghiari aici, dar pentru noi este greu. Si cand ai o familie de intretinut si grija zilei de maine te apasa, ajungi sa te intrebi daca e normal sa existe astfel de conditii in propria ta tara.

"In jurul crucii e singurul loc in care ne simtim liberi" - Sa inteleg ca nu exista nici o autoritate a statului roman care sa sprijine comunitatea dumneavoastra, sa vegheze la egalitatea de sanse fara discriminari etnice? - Probabil ca pentru cei de la Bucuresti sau de la judet, doua sute de familii de romani nu inseamna mare lucru, in calculul politic. Patru sute, cinci sute de voturi sunt nimic, cand calculezi cinic si pragmatic. Isi amintesc de noi politicienii strict o data la patru ani, in campania electorala. In casa mea, la aceasta masa, s-au perindat toate partidele politice. O data la patru ani vin aici cu aceeasi rugaminte: sa predic in biserica o anume sustinere politica, desi ei nu fac absolut nimic pentru noi. Si mereu le-am dat acelasi raspuns: "Cine sunteti? Nu va cunosc! Eu nu propovaduiesc partide in biserica!". Singurul nostru sprijin real este Preasfintitul Episcop Ioan Salajan. Si Dumnezeu. Pentru ca aici, poate mai mult decat oriunde, simtim ca Dumnezeu este roman.

- Poate ar trebui sa nu mai asteptati ajutor nici de la autoritatile locale si nici de la politicieni. Ati incercat sa faceti ceva in comunitate ca sa va fie mai bine?

Parintele Ilie Vasile si cativa enoriasi, imbracati in costume populare - Din pacate, la aceasta concluzie am ajuns si noi. Am incetat sa mai strigam suferinta noastra si am inceput sa facem ceea ce putem. Am vrut, de exemplu, sa ridicam o troita pentru neamul romanesc si pentru cei ce, din dragoste fata de acest popor, s-au jertfit. Decat sa mergem si sa ne rugam la primarie, pentru o palma de pamant pe care sa o punem, am decis sa o ridicam chiar in curtea bisericii. Ceea ce am si facut. Si pentru ca romanii nu aveau un loc de intalnire, de cativa ani, de cand troita a fost ridicata, aici a devenit punctul de intalnire si de sarbatoare al romanilor din Targul Secuiesc. Anul asta de ziua nationala a Romaniei au fost aproape trei sute de persoane. Copiii au recitat poezii, am depus flori pentru eroii nostri, am facut o masa mare si ne-am bucurat impreuna. Ne-am putut bucura ca suntem nu doar crestini, dar si romani. Ne-am adunat fara teama. Si asta, pentru ca aici au fost evenimente triste, care au lasat urme. La revolutie, protopopul a trebuit sa fuga, ca sa nu fie omorat. L-au cautat si sub Sfanta Masa si, pana la urma, tot un maghiar l-a salvat. A fost omorat un politist, chiar in centrul orasului. Asa ca teama unor romani este cumva justificata, sunt rani inca proaspete in sufletul lor. De aceea, in jurul crucii e singurul loc unde ne putem simti liberi cu adevarat. Mai exista cativa romani care inteleg ce se intampla aici, si cu ei ne adunam la sarbatori, in curtea bisericii: bucuresteni, buzoieni, moldoveni, tineri de la ASCOR sau calugari. Nu e canonic, dar ne simtim romani si plangem de bucurie ca au venit fratii nostri sa ne colinde sau sa stea cu noi la masa, in zi de sarbatoare. Mai stim inca sa plangem si sa ne rugam pe acest pamant, sub streasina bisericii. "Mai mult decat sa imi indoi genunchii si sa ridic mainile spre cer, ce pot face?" - Sunteti preot si duhovnic pentru romanii de aici, o misiune grea. Cum reusiti sa le vorbiti oamenilor despre iubirea si bunatatea lui Dumnezeu, cand viata lor de zi cu zi este apasatoare? Ce le spuneti celor ce vin la dumneavoastra cu deznadejdea celui uitat, marginalizat sau dispretuit pe nedrept? - Este greu, dar oare pentru Iisus n-a fost greu sa se ridice pe cruce pentru noi si sa indure batjocura? Le spun mereu acelasi lucru: cautati pacea. Si pacea nu o poti gasi decat prin iubire. Indiferent de limba vorbita, iubirea de semeni este cea mai importanta. De-asta s-a facut Dumnezeu Om: ca sa nu raspundem raului cu rau. Daca nu facem asta, inseamna ca nu am inteles

nici misiunea preotiei, nici a credinciosilor. Oamenii prin oameni se schimba, si in rau, si in bine. Cand suntem jigniti, plecam capul. Ce putem sa facem noi, mai mult decat sa ne bucuram de traditiile noastre, de limba noastra, de faptul ca am fost crestinati de Sfantul Andrei? Atata vreme cat cei de sus tolereaza situatia aceasta asa de grava, stand de 20 de ani cu spatele catre noi, ce putem sa facem, decat sa ne rugam ca cei care ne conduc sa se mai aplece si asupra noastra? Cat timp ne putem ruga in limba noastra, aici, in inima tarii, spunem "Multumesc, Doamne!". Mai mult decat sa imi indoi genunchii si sa ridic mainile spre cer, spunand: "Doamne, da-ne pace!", ce pot face? Cred ca de-asta m-a lasat Dumnezeu sa ajung aici, sa ii ajut pe oameni sa isi gaseasca in sufletele lor pacea. Daca nu aduc pacea in comunitatea mea, inseamna ca nu am inteles de ce s-a intrupat Dumnezeu. Menirea mea ca preot e sa incerc sa ii mangai cum pot. Dar oamenii stiu, vad, citesc ce se intampla. Pleaca de multe ori capul, de multe ori plangand, pentru ca nu suntem auziti. Conducatorii nostri nu ne aud ca strigam in romaneste, ce sperante sa avem de la cei ce asculta doar ungureste? Speranta noastra este sa ne auda Dumnezeu. Mai degraba ma va auzi Dumnezeu, cand ii voi cere pacea, intelegerea si linistea intre oameni. Dumnezeu face in asa fel, incat si pe ungur, daca e tulburat, sa il linisteasca. Sa ma lase sa imi traiesc si eu viata mea, pe care mi-a lasat-o Dumnezeu, cu limba mea si traditiile mele, in tara mea.

"Eu am copilarit printre maghiari si i-am cunoscut. Sunt oameni minunati!" - De multe ori am auzit afirmatia aceasta, ca in problema romanilor din Harghita si din Covasna politica face marele rau, si ca oamenii de rand se inteleg foarte bine... cand nu sunt atatati.

Biserica din Targul Secuiesc - Vecinii mei sunt unguri. Toata strada asta, cat vedeti, sunt doar maghiari. Ma inteleg extraordinar de bine cu ei. Cand plec de-acasa, ii las cheia vecinului si el cand pleaca mi-o lasa mie. Oamenii se inteleg extraordinar la acest nivel, trebuie sa spun asta. Problemele apar cand intervine politicul, cand intervine puterea, indiferent ca este cea locala sau cea de la Bucuresti. Eu am copilarit printre maghiari si i-am cunoscut, vorbesc si limba maghiara. Sunt oameni minunati. Oamenii obisnuiti nu vor decat sa manance aceeasi pita, sa o aiba pe masa, indiferent ca sunt maghiari sau romani. Marko Bela este chiar de aici si tocmai el a venit si a spus ca noi, romanii, mancam pita secuiasca, desi el nu a facut nimic concret, nici macar pentru maghiarii din zona, care nu ar fi indraznit sa spuna asa ceva unui roman. Puterea, indiferent ca este financiara sau politica, ii orbeste pe oameni. Fiecare primarie din aceasta zona face ce vrea ea, pentru ca toti consilierii sunt maghiari. Suntem la bunavointa lor, si bine ar fi daca si ei ne-ar trata la nivel local, asa cum ii tratam noi pe ei ca minoritate, la nivel national. Dar nu se intampla asta. Biserica are mult pamant de recuperat si nu

vor sa il dea inapoi. Avem acte, suntem indreptatiti, si uite ca nu vor sa il dea inapoi. Sigur ca ne putem judeca. Intrebarea este, avem timp si bani? In fata sistemului, simtim ca suntem minoritari, dar cu oamenii de rand nu e bai. Dar cate zile ne-o da Dumnezeu, limba nu ne-o poate lua nimeni. De multe ori sistemul, administratia te fac sa te simti mic si strivit. Norocul este ca Dumnezeu lucreaza prin oameni, indiferent daca sunt maghiari sau romani. - Pe enoriasi ii imbarbatati dumneavoastra. Dar dumneavoastra de unde va luati puterea de a merge mai departe alaturi de ei? - Speranta vine mereu din rugaciune. Caut pacea si am credinta ca pe cei rai Dumnezeu ii va face buni, si pe cei puternici Dumnezeu ii va lumina sa se aplece si spre cei slabi si in suferinta.

Cu dragoste, despre bisericutele istorice ale Bucurestiului

Poarta Manastirii Plumbuita "Secretul dainuirii noastre e ca acest pamant romanesc isi are pentru noi ultima temelie in cer, ca el e strabatut de bogatia negraita a cerului, ca nicaieri nu putem avea plinatatea spirituala ca aici." Preot Prof. Dumitru Staniloae

Trebuie sa te apropii de ele intr-un fel anume - duios si cu rabdare. Altcumva, se poate intampla sa treci fara sa le observi. Timide, mici si firave, bisericutele istorice ale Bucurestiului se ascund. Stau ca parintii pustiei in crapaturi si scorburi, in intersectii si strazi demult desfiintate. Stau acoperite de umbra grea si urata a Casei Poporului, asteptand resemnate vremuri poate mai bune, mai drepte, mai luminoase. Asezate strategic in apropierea unor case salvate miraculos de la demolare, vechile bisericute din Uranus sau Izvor nu cer si nu se plang de nimic. Isi vad doar de pravila zilnica si de rostul pentru care au fost ridicate. Isi vad de Liturghie si rugaciune, de sarbatori si Sfinte Masluri, tresarind usor doar atunci cand clopotul din turla cinsteste prelung hramul si numele bisericii. Nume frumoase si usor colbuite. Nume vechi, cu sonoritati vetuste si vag cosmopolite, desprinse parca din batrane cronici muntenesti: Schitul Maicilor, Darvari, Antim, Stavropoleos, Sapientei, Bucur Ciobanu,

Curtea Veche sau Fundenii Doamnei.

Cand Sfintii lasa vopseaua pe ziduri si coboara printre oameni Ridicat direct in mijlocul campiei romane si expus din toate partile oricarui atac, Bucurestiul trebuia sa se apere singur, inconjurat inca din vechimea anului 1700 cu trei randuri de zidiri, trei cercuri concentrice de lavre monahale si lacasuri de cult. La intrare, in marginea mai intarita si mai pietroasa a Dambovitei, vegheau portile inalte si greu de trecut ale manastirilor intarite cu piatra si creneluri: Cernica, Plataresti, Pasarea, Plumbuita, Caldarusani, Sitaru, Vacaresti. Urmau apoi schiturile mai mici, de incinta (Schitul Maicilor, Schitul Magureanu, Mihai Voda, Antim, Darvari, Stavropoleos, Radu Voda, Coltea, Cotroceni) si, intru final, bisericile de parohie sau de cartier.

Manastirea Plumbuita Multe si felurite, mai bogate sau mai sarace, bisericile pareau hotarate toate sa pazeasca jur imprejur altarul asezat in varful Mitropoliei, dimpreuna cu urcusul strazii Uranus - adevarata Golgota a ortodoxiei romane, dealul pe care se vor savarsi mai apoi, in zilele noastre, cele mai mari demolari si crime culturale. Din locul lor sufocat de firme sau alte lacomii imobiliare, cele cateva bisericute istorice ofteaza si tac. Ofteaza asemenea bisericii Stavropoleos, despre care Arghezi spunea ca e "o lebada adormita pe un musuroi de asfalt si galagie urbana". Ofteaza precum biserica Sapientei, la intrarea careia marele duhovnic parintele Constantin Sarbu a scris, dupa eliberarea lui din temnitele comuniste, doua propozitii si un indemn ca de Evanghelie: "In aceasta biserica nu se vorbeste. E o biserica a tacerii".

Manastirea Radu Voda

Dincolo de caramida aparenta, cu mici ornamente brancovenesti, cu brau in torsada si frunze de

acant, tencuiala fiecarei biserici mai pastreaza inca rasuflarea fierbinte a unui mare duhovnic - fie ca e parintele Sofian de la Antim, fie parintele Vornicescu de la Sapientei sau parintele Daniel de la Bucur Ciobanu. In pofida sutelor de ani pe care ii poarta pe umeri, zidurile acestor biserici sunt inca vii. Respira, tresar, se roaga si nu raman vreodata singure, cu atat mai putin in momentul liturgic cel mai tainuit - momentul epiclezei. Momentul jertfei fara de sange. Momentul in care, spunea candva batranul parinte Sarbu: "Firea incremeneste de uimire, ingerii coboara cu totii din cer, iar Sfintii se alatura cuminte langa credinciosi, lasand pe pereti doar vopseaua si conturul infatisarii lor omenesti".

Bisericile de sub pamant Ca niste batranei senini si cumsecade, bisericutele istorice nu mai pot trai fara sprijinul si afectiunea noastra. Se vede cu ochiul liber ca pe an ce trece sunt tot mai mici, mai plapande si vulnerabile. Abia mai lumineaza ca o lumanare spre sfarsit, in stramtoarea unor blocuri cenusii si inestetice, incat s-ar cuveni, poate, sa le admiram de la distanta, fara a le tulbura cu ceva. Sa pasim in varful picioarelor, atunci cand trecem prin fata lor. Sa ne purtam cu grija si sa le pastram exact asa cum sunt, fara nici cea mai mica modificare, ocrotindu-le atent de toate relele pamantului - de gresie, de marmura, de termopane, de tabla argintata, de navalirea altor constructii peste ele.

Poarta Manastirii Radu Voda Uneori, poate ca par bogate si pline de stralucire voievodala, asemenea manastirii Antim, Cotroceni sau Radu Voda. Privite mai de aproape, incepi sa le descoperi crapaturile si mucegaiul din ziduri, acoperisul ros de ploi si curtea incredibil de stramta - atat cat sa incapa un zarzar, un mormant si o carare subtire, pregatita parca anume pentru cei putini si alesi. Cu cat zabovesti mai mult in fata lor, cu atat incepi sa le deslusesti secretul. Maretia bisericutelor istorice este chiar smerenia. Inaltata la capatul a 33 de trepte abrupte, pe culmea unui deal incovoiat, biserica Bucur Ciobanu este o spinare de calugar in rugaciune, cu pridvor taranesc in fata si potop de trandafiri jur imprejur. Frumusetea acestor biserici sta in detalii si in putinul ornamentelor. Sta in simplitatea miraculoasa a translarii lor, imbratisate ca doua bune si nedespartite surori (Schitul Maicilor cu Antim; Sapientei cu Mihai Voda), avand ca sprijin doar mila Domnului si geniul unui inginer prea repede uitat si dat deoparte (Eugeniu Iordanescu), cel care a reusit sa duca la bun sfarsit cea mai ciudata, crancena si totusi salvatoare calatorie a patrimoniului romanesc. Ce odisee, ce spectacol magnific

si terifiant deopotriva trebuie sa fi fost in acele zile! Pana si mintea refuza sa-si imagineze cum, cale de zeci si sute de metri, coborau pe strazile ce duceau spre Izvor sau Unirii nu mai putin de 23 de biserici - grele, corpolente, speriate si prinse in chingi de otel, trosnind din toate incheieturile, pe punctul de a se narui cu totul. Un convoi intreg de ziduri si turle umblatoare; un sobor imens de biserici smulse din locul lor si pornite intr-o procesiune ciudata, pe drumul salvator al bejeniei: Schitul Maicilor, Mihai Voda, Palatul Sinodal, Sf. Ilie Rahova, Sf. Gheorghe Capra, Sf. Ioan Piata.

Manastirea Antim Fara voie, comunismul a facut din dealul Uranus o imensa cripta, un osuar de sfinte relicve. A facut exact ce nu ar fi voit sa faca vreodata. A canonizat pietrele si mortarul strabunilor. A martirizat o buna parte a Bucurestiului vechi. L-a pus in icoana laolalta cu sfintii, scriindu-l direct in Cartea Vietii. Ar trebui sa pasim usor, cu luare aminte, pe vechiul drum al Uranusului. Sa spunem mereu in gand rugaciunea lui Iisus si sa ne cerem iertare, inchinandu-ne la fiecare intersectie, la fiecare colt de strada disparuta. Uranus si toata zona domneasca a Bucurestiului e plina si acum de biserici. Bisericile de sub pamant: Spirea Veche, Postavari, Izvor sau Tamaduirii. Biserici disparute, la care nu mai arde astazi decat o singura candela - cea a iertarii si a cuvintelor rostite de avva Selafil; cuvinte simple si rascolitoare ca o denie cantata in Postul Pastelui: "Lumea asta e bolnava si are nevoie de iubire... De foarte multa iubire". Bogatia e chiar langa noi, la doar cateva statii de tramvai

Imagini preluate de la Editura Idaco (Dar din Har)

Nu stiu cum se face, dar din toate bisericile si manastirile distruse de Ceausescu, cel mai mult a ars sufletul credinciosilor demolarea Sfintei Vineri si a lavrei Vacaresti - bijuteria artei brancovene si cea mai armonioasa constructie monahala din toata Europa ortodoxa. Si acum te infioara imaginile bisericii devastate si pangarite - imagini marturie, imagini facute pe ascuns, imagini de ziduri sparte si naruite, din care mai razbate ici si colo un chip de sfant fara nume, o sabie de heruvim sau o mana delicata de inger. Si acum te cutremura graba oamenilor de a salva o caramida macar din lavra Vacarestiului, facand si mai mult sa straluceasca amintirea ultimului sau preot, parintele Dumitru Argint - un om cu suflet de serafim, pierdut cu totul in multimea care statea pe margine si plangea neputincioasa, cu lumanari aprinse ca la mort, in timp ce buldozerele desavarseau sfarsitul si ocara. Nu stiu cum se explica, dar invatam prea putin din erorile si pacatele trecutului. Ridicam biserici mari si faloase. Cu eforturi uriase, greu de imaginat intr-o perioada de criza si stramtoare, inaltam nu biserici, ci adevarate catedrale judetene, ansambluri ecleziastice impozante, mari si incapatoare cat un aeroport international, in vreme ce bisericutele istorice, mici si smerite, se prabusesc sub indiferenta noastra, grea si vinovata. De ce cautam comori si locuri sfinte tocmai la capatul pamantului, in Athos, Ierusalim sau Meteore, cand bogatia e chiar langa noi, la cateva statii de tramvai. Degeaba asteptam raspuns. In lume, unii cheltuiesc bani sa cumpere biserici si monumente, statui si ziduri de incinta. Isi cumpara propria lor istorie, in timp ce noi - bogati saraci cum suntem - risipim avutul mostenit de la parinti, cu zambetul pe buze. Prin tot ce facem, aratam ca nu ne pasa si lasam totul la voia intamplarii, acceptand senini gigantice planuiri de catedrale, fara ca cineva sa observe si sa protesteze ca, pe vechiul loc al manastirii Vacaresti, s-a ridicat deja un Mall imens si stralucitor, ca un sfidator templu pagan inchinat lacomiei, muschiuletului de vita si tigailor la promotie. *

O oaza in mijlocul desertului: Schitul Darvari

Nu departe de Piata Sudului, la cateva statii de metrou, in pustiul cenusiu si betonat al Centrului Civic, vechile bisericute istorice isi vad de pravila zilnica, de rostul pentru care au fost ridicate. Isi vad de Liturghie si rugaciune, de sarbatori si Sfinte Masluri, asteptand cu sfiala vremuri mai bune. Timide, mici si firave, bisericutele Bucurestiului stau la o margine de drum. Stau ca parintii pustiei in crapaturi si scorburi, in intersectii si strazi de mult desfiintate. Stau acoperite de umbra grea si urata a Casei Poporului, in timp ce tu te apropii, admiri vesmantul alb-stralucitor al varului ce se intretaie cu rosul molcomit al braului de caramizi lacuite si micile sincope vizuale ale ocnitelor de la intrare, pentru a te opri apoi in prag si a constata, cu un frison de gheata ca, la ora vecerniei,

biserica e aproape goala. E lipsita de credinciosi, cum se mai intampla uneori in cartierele nou aparute, cu sedii de banci si apartamente rezidentiale, cu oameni elegant imbracati, fara timp liber si fara liniste sufleteasca; oameni grabiti si atenti mai mult la soneria telefonului celular decat la chemarea clopotului de slujire de sub fereastra casei lor.

Puterea rugaciunii

Trei sfinti "Sa nu treaca o zi fara sa vorbim prin rugaciune cu Dumnezeu" Ma numesc Mihaela Neacsu, locuiesc in comuna Dobroesti-Ilfov si vreau sa va vorbesc despre puterea rugaciunii in familia mea. Suntem constienti ca traim intr-o lume plina de nedreptate si rautate. Dumnezeu insa are un scop cu noi, vrea ca noi sa comunicam cu El in orice problema am avea. In familia mea am avut nenumarate experiente in ce priveste puterea rugaciunii. Fiul meu a fost diagnosticat cu epidermoliza buloasa, inca de la nastere. O maladie grava. La inceput, cautam un raspuns si ziceam: "De ce, Doamne, eu?". Am mers la mai multi medici, dar nu primeam un raspuns concret. Atunci mi-am zis ca ce nu este cu putinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu. Mi-am pus nadejdea in El si am inceput sa ma rog mai mult. Impreuna cu intreaga familie, participam la diferite rugaciuni: la slujbele de sfanta Liturghie, sarbatori, la Sfantul Maslu, la sfintirea bisericilor sau punerea pietrei de temelie, cat si la citirea celor 40 de paraclise, rugaciuni ajutatoare si de trebuinta fiecarei persoane. Este mare bucurie pentru noi sa mergem la citirea lor, unde o simtim pe Maica Domnului in mijlocul nostru, ii simtim ajutorul concret pentru fiecare dintre noi si purtand rugaciunile fiecaruia catre tronul lui Dumnezeu. Privind din exterior lucrurile, mi-am dat seama ca noi, crestinii, folosim rugaciunea mai ales pentru a cere, a cere si mereu a cere. Parca uitam esenta rugaciunii, puterea si importanta ei. Spun asta pentru ca vad in viata mea ce face rugaciunea si ce se intampla cand ea lipseste. Asa cum nu putem trai o zi fara sa vorbim cu cineva, asa ar trebui sa fie si cu rugaciunea, sa nu putem sa stam o zi fara sa vorbim cu Dumnezeu prin ea. Rugaciunea este esentiala in relatia personala cu Dumnezeu. Asa cum, atunci cand nu mai vorbim o perioada cu cineva, ne indepartam de acel cineva, la fel este si atunci cand uitam sa ne rugam: ne

indepartam de Dumnezeu. Rugaciunea este un liman pentru cei zbuciumati de furtuna, un ajutor impotriva bolilor si ocrotirea pentru sanatate. Este esenta cea mai tare, visteria care niciodata nu se goleste, bogatia nesecata si mama tuturor bunatatilor. Participand la Taina Sfantului Maslu, ne intarim credinta in Dumnezeu si in nadejdea mantuirii, ni se coboara pacea si smerenia in inima. Prin Sfantul Maslu ni se impartaseste harul Duhului Sfant pentru vindecarea bolilor trupesti si sufletesti, in fata incercarilor pe pamant. Sfanta Treime

Starea de sanatate a fiului meu s-a imbunatatit radical si nu va pot descrie in cuvinte bucuria pe care o avem noi, parintii. Ii multumim lui Dumnezeu. Chiar acum, cand am terminat de scris acest articol, ne pregatim sa mergem la slujba celor 40 de Paraclise. Doamne ajuta! MIHAELA NEACSU - com. Dobroesti, str. Dobroesti-Fundeni, nr. 12, jud. Ilfov, tel. 0745/37.52.32

"Dumnezeu exista si ne ajuta" E adevarat! Va spun cu mana pe inima ca da, Dumnezeu exista si ne ajuta de fiecare data cand avem nevoie de El. Nici eu nu credeam in ceea ce spun acum, dar am vazut ca m-a ajutat, si de aceea va scriu. Nu disperati, rugati-va si va va ajuta. M-am rugat mult si la Sfantul Nectarie. E adevarat ca ne ajuta, daca ii citim acatistul de cate ori avem nevoie. O mare rugaciune este si aceea a Maicii Domnului de la Nicula. Va spun drept, cum s-au implinit cele 10 zile, ruga mea a fost ascultata. Toate au mers ca pe apa, pentru mine e o mare implinire, pentru ca aveam probleme mari si nu credeam ca se vor rezolva, indiferent cui ma voi ruga. Dar Maica Domnului si Sfantul Nectarie mi-au aratat mie, pacatoasei, ca gresesc. Astazi le multumesc din suflet. Minunile exista si se intampla. Rugati-va la Maica Domnului si la Sfantul Nectarie si veti vedea semnele. Dvs., "Formula AS", va multumesc ca existati si sa dea Dumnezeu sa aveti viata cea mai lunga. CATALINA (Reproduceri dupa icoane pictate de pr. Vasile Trif)

Pr. EMIL POP - parohul bisericii "Sfintii Apostoli Petru, Pavel si Andrei" din Miercurea Ciuc

 "Nu ma las influentat de diferentele etnice si religioase, ci ies in fata lumii cu slujirea mea ortodoxa" Pare rupt din icoana. Ochi blanzi, barba alba, gesturi calme, voce domoala, zambet larg. Parintele Emil Pop, parohul bisericii "Sf. Ap. Petru, Pavel si Andrei" din Miercurea Ciuc, este pentru romanii de acolo omul care le pune balsam pe suflet, cel care le indulceste "exilul" si ii imbarbateaza pentru a merge cu nadejde pe calea mantuirii. Desi ar fi avut temeiuri s-o faca, in vorbele parintelui Emil nu am gasit nici o patima nationalista, dar sfintia sa respira dragoste de neam si de Biserica, prin toti porii. Modelul sau duhovnicesc este parintele Arsenie Boca, pe care l-a cunoscut pe cand era student, si sub inraurirea caruia spune ca este si azi. "Duhul lui Dumnezeu lucreaza prin oamenii sai, iar eu am simtit ajutorul parintelui Arsenie in Duh, si in anii '70, cand am avut mai multe intalniri cu el, si dupa moartea sa", marturiseste cu lacrimi in ochi. Parintele Emil este preot in inima secuimii, din 1983. Tot de atunci s-a atasat de biserica unde slujeste azi si care, la acea vreme, era o ruina. Construit in 1936, sfantul lacas fusese lasat in paragina in mod deliberat, de autoritatile bisericesti si laice, dupa moartea preotului ctitor al ei, Isidor Vlad, in 1965. "Chiar delegatul mitropoliei de la Sibiu a spus ca suntem putini romani si nu avem nevoie de biserica. Eu am venit initial preot pentru aceasta biserica, dar nu s-a acordat buget pentru parohie si atunci am fost numit preot la catedrala, unde am slujit pana in 1990. Dar am vrut cu tot dinadinsul sa facem biserica, am adunat credinciosi langa mine, o curatam, puneam lacat, dar in cateva ceasuri era iarasi profanata, desi e in plin centrul orasului. Era clar o actiune premeditata. In loc sa ii caute pe raufacatori, autoritatile m-au luat la rost pe mine", spune parintele Emil. Abia dupa revolutie a inceput refacerea bisericii si, pas cu pas, cu rugaciune ridicata intre zidurile ei in fiecare zi, minunea s-a infaptuit. Episcopia l-a numit paroh, iar parintele a construit o comunitate de credinciosi solidara si harnica. Cu tinerii din parohie a organizat un minunat cor, ateliere de sculptura si pictura, a pus in scena piese de teatru crestin si a facut pelerinaje in toata tara. In urma cu cateva saptamani, pentru ca s-a incheiat si pictarea bisericii, sfantul lacas a fost sfintit. Este prima biserica de mir sfintita in Harghita, in ultimii 70 de ani. "Indiferent de etnie si confesiune, toti vrem acelasi lucru: pace sufleteasca" - Preacucernice parinte, sunteti nascut la Subcetate, in Harghita, un sat numai de romani. Ati fost vreme indelungata paroh intr-un alt sat exclusiv romanesc, la Sarmasel, in Mures, iar de aproape

30 de ani, sunteti preot intr-un oras unde romanii sunt minoritari. Este vreo diferenta in relatia sfintiei voastre cu credinciosii dintr-un oras dominat de maghiari reformati si romano-catolici? Vin ei cu alte asteptari spre biserica? - Cand vii dintr-un orizont spiritual si cultural in altul, desigur ca iti trebuie o perioada de acomodare. Dar perceptia ta asupra noului mediu depinde foarte mult de varsta, experienta de viata si mai ales de gradul de induhovnicire. In esenta, avem aceleasi sapte sfinte taine si aici, ca si la Sarmasel... Problema este daca pui accentul pe diferentele care ii despart pe oameni sau pe asemanari. De asemenea, e foarte important daca ai un nivel de viata duhovniceasca prin care sa poti comunica cu cei care au ce sa comunice din punct de vedere al credintei, indiferent de confesiune. Cand am venit aici, eu eram pregatit. Intelesesem, deja, ca pot tamadui ceva din ranile omului, daca vine cu credinta la mine si daca urmeaza poruncile lui Dumnezeu. Caci eu sunt numai un mijlocitor, il pot invata, atat. Dumnezeu il vindeca. Si m-am deschis catre toti, indiferent de confesiune sau etnie, dornic sa-i ajut. Toata credinta noastra este una care te vindeca de diferite boli, intai de cele sufletesti, apoi si de cele trupesti. In ultimii ani, s-a demonstrat stiintific ca majoritatea bolilor pornesc de la suflet, dupa cum noi stiam din traditia ortodoxa bimilenara.

Biserica in haine noi Revenind la intrebarea dvs, nu ma las influentat nici de mediul cultural, nici de diferentele etnice si religioase, ci ies in fata lumii cu ceea ce pot, cu slujirea mea ortodoxa. Pentru ca toti oamenii au suferinte si cauta alinare, cauta pacea sufletului. Iar eu sunt in masura sa le arat calea si sa ii invat mijloacele. Calea e numai una, iar mijloacele prin care sa o realizezi sunt unice. Pacea omului este strans conditionata de relatia lui cu Dumnezeu. L-a gasit, il cauta, vrea sa creasca duhovniceste? - Inteleg ca pentru sfintia voastra conteaza mai mult apropierea de oameni, pe care o realizati in duh ortodox. Si daca cineva va cere ajutorul duhovnicesc, i-l dati.

- Asta este hotarator in viata omului crestin. In calitate de credinciosi, trebuie sa ne castigam puterea de a fi deasupra diferentelor dintre noi, oricare ar fi ele. Pe masura ce ne apropiem de varful piramidei, acolo locuieste Dumnezeu si acolo este puritatea. Ai ajuns acolo, esti credincios, n-ai ajuns, nu esti. Si cum iti dovedesti credinta, decat ajutandu-ti semenii?

"Daca raspunzi cu rau la rau iti atragi si mai mult rau" - Sunteti cautat si de oameni de alte religii?

- Da, vin la mine si reformati, si catolici. Omul, cand are o durere, mai ales daca persista, cauta ajutor. Si, probabil, in cultul ortodox exista o aplecare mai adanca a preotului asupra credinciosului. Prin prisma invataturii noastre, suntem capabili de o mai mare afectiune, cunoastem si psihologie, si pedagogie, dar si cum sa ne revarsam dragostea. Daca lucrezi cumsecade virtutea si daca ai si o oarecare capacitate de jertfa, il privesti pe fiecare semen prin ce are el nevoie.

Biserica "Sfintii Apostoli Petru, Pavel si Andrei" din Miercurea Ciuc Cand ii e bine, el nu stie cine il tine, cand ii este rau, stie ca are nevoie de Dumnezeu. Si vine la tine. Eu il indrum si, daca ma asculta, incepe sa se regaseasca, prin rugaciune, prin citire biblica, prin schimbarea modului de a gandi... Daca cere sa-i moara dusmanul, nu-l pot ajuta. Eu le arat tuturor ca rautatea facuta altuia se intoarce asupra celui care a facut-o. Daca raspunzi cu rau la rau iti atragi si mai mult rau. - Strainii de ortodoxie vin doar sa va ceara un sfat, un cuvant de folos, sau si pentru slujbe? - Participa si la diverse slujbe, mai ales la Sfantul Maslu, caci vor sa scape de boli si durere, dar la Sfanta Liturghie vin mai rar. Ortodoxia si-a pastrat mostenirea nealterata si are mijloace mai multe de a-i ajuta. Reformatii au renuntat la mai toate tainele, iar catolicii la o parte a traditiei, ceea ce ii face mai reci si mai seci. Cel putin asa imi spun credinciosii lor care vin la mine.

- Exista reformati si catolici care se convertesc la ortodoxie in secuime? - Da, dar mai rar. Eu nu presez asupra lor, ii ajut sa se impartaseasca de frumusetea ortodoxiei, de binefacerile ei si, atunci cand ajung sa simta toate acestea cu adevarat, nu vor mai vrea sa se lipseasca de ele. "Daca romanii nostri au credinta, se vor intampla minuni"

- Parinte, stim ca situatia romanilor din Harghita si Covasna nu este una fericita. Sentimentul nostru este ca ne aflam intr-un tinut sub ocupatie. In aceste conditii, sfintia voastra cum rezistati? - De cand am venit in Miercurea Ciuc, m-am straduit sa nu ma gandesc in acesti termeni, sa nu iau in seama ce mi se intampla rau. Nu las raul sa-si faca culcus in inima mea. Nu vreau sa ma gandesc la lucrurile care nu-mi plac, nu-mi cad bine, nu sunt drepte, am un singur obiectiv: sa urc, sa urc, sa urc pe calea mantuirii, luand cu mine cat mai multi crestini. Nu trebuie sa te lasi atras in aceste probleme, ci sa lupti pentru puritatea sufletului tau. Cum spune si in Evanghelie: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!" Acolo trebuie sa ajungem. Spre asta trebuie sa tindem. Si nu poti, daca te lasi purtat de toate umorile.

- Personal, reusiti sa va gasiti pacea intr-o izolare pe calea credintei. Faceti abstractie de rautatile din jur si va indepliniti misiunea sfanta. Dar cand slujiti Sfanta Liturghie si iesiti cu Sfintele Daruri inaintea credinciosilor, nu le simtiti durerea, ca sunt tratati rau ca romani si ca ortodocsi? - Sigur ca vad si simt. Sunt solidar cu ei si ma rog pentru indepartarea acestor rele si dureri. Insa nu pot face mai mult. Singurul care poate sa ne scoata din aceasta situatie este numai bunul Dumnezeu. Eu sunt numai o unealta a Domnului. Lucrarea este numai a lui Dumnezeu si reusita este si in functie de credinta noastra. Daca romanii nostri au credinta, se vor intampla minuni. De fapt, spun "minuni" folosind intelesul comun. Dar noi, crestinii, stim ca ce trece drept minune pentru omul modern este, in realitate, un fapt firesc, la nivelul dumnezeiesc la care suntem chemati noi, oamenii, sa traim. Potentialul acesta este pus in om de la crearea sa si ar trebui sa fie vizibil permanent in viata noastra. Numai pacatele noastre ne indeparteaza de aceasta stare dumnezeiasca si, cand reusim, fie si pentru o clipa, sa ne apropiem de ea, atunci traim ceea ce numim o minune.

Casa din inima bisericii

Ne framantam degeaba pentru lucruri marunte: ca imi incalca un drept, ma jigneste... Nu trebuie

sa ne concentram pe asta, ci pe viata noastra sufleteasca si de acolo ne va veni puterea. Mantuitorul ne-a spus: "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor da voua". Daca eu ma supar, ma framant, incerc sa ma razbun, e pacat de mine, ca viata e scurta si traiesc la un nivel atat de scazut. Sunt oameni care au ramas fara maini si au invatat sa picteze cu picioarele, care au stat ani de zile paralizati la pat si totusi nu si-au pierdut nadejdea, ci le-a crescut credinta. De ce sa disperam noi? Am avut o credincioasa care era tintuita la pat de multi ani si era si oarba. Se ruga pentru fiecare in parte, pentru familie, pentru prieteni si necunoscuti, pentru ea insasi, cu o ardoare extraordinara. O spovedeam si impartaseam si cand ieseam de la ea, ma simteam mai intarit in credinta, de parca as fi fost la o sfanta. Asta e puterea credintei! Un credincios isi depaseste neputintele fizice, daramite nemultumirile pricinuite de altii?! "Din pacate, nu exista o strategie unitara a Bisericii Ortodoxe Romane, pentru pastrarea si afirmarea identitatii nationale" - Incercati sa faceti abstractie de apartenenta etnica, dar credeti ca pentru romanii din parohia sfintiei voastre era totuna daca erati maghiar? - Lucrurile nu pot fi simplificate asa. Daca cineva se dezbraca de hainele sale si afara e frig, raceste. Daca renunti la "haina" ta de roman, mai e un pas sa renunti si la cea de crestin-ortodox... Unii se dezbraca foarte usor si se imbolnavesc, dau in stres, depresie si alte boli psihice, fara sa stie nici de ce, nici cum se pot vindeca. Cand renunti la identitatea ta integral sau in parte, se produce in sufletul tau o fisura si te imbolnavesti. - Asadar, Biserica are si rolul de a intretine identitatea nationala? - Sigur. Biserica este totul. Chiar si pentru noi, credinciosii, este greu sa constientizam asta. In Biserica este si diversitate si unitate totodata. Biserica este ca organismul omului: fiecare celula are rostul ei, dar toate fac corp comun si nu pot unele fara altele. Daca Biserica e totul, este si identitate nationala. Din pacate, nu exista o strategie unitara a Bisericii Ortodoxe Romane pentru pastrarea si afirmarea identitatii nationale. Si sa stiti ca si aici se manifesta indepartarea de Dumnezeu. Cu cat se indeparteaza omul de Dumnezeu, cu atat se rataceste mai mult, inclusiv fata de el insusi, adica isi pierde identitatea. - Dar nici sfintia voastra nu puneti accent pe identitatea nationala... - O vad subordonata in destinatia noastra finala: sfintenia. Daca nu mergem spre asta, ne risipim. Daca eu il gasesc vinovat pe cel care nu ma lasa sa vorbesc romaneste, pe cel care nu-mi da un drept pentru ca sunt roman, pe conducatorul meu care nu-mi pune la dispozitie ce am nevoie, la ce ar folosi? Eu unul am depasit stadiul asta. Atunci cand am fost in cea mai crunta cumpana din viata mea, ma intrebam: "Doamne, oare cu ce am gresit eu, familia sau neamul meu, de trebuie sa patimesc asa?". Si o voce din inaltul cerului mi-a spus asa: "Daca Dumnezeu ingaduie o greutate omului, o face numai pentru ca el sa devina mai puternic. Ramai intru bucuria Mea". A disparut vocea, iar eu m-am cutremurat si de atunci n-am mai vrut sa ma mai gandesc la patimile mele, ci numai la ale lui Hristos, care m-a rascumparat si mi-a deschis calea spre Bucuria vesnica.

- Dupa ce ati auzit acea voce, cum s-a schimbat viata sfintiei voastre?

Racla cu particele din sfintele moaste ale martirilor Zotic, Atal, Camasie si Filip de la Niculitel

- Cand mai apareau necazuri, nu ma mai afectau. Ele existau, dar nu ma tulburau, pentru ca am in mine o pace care nu mai poate fi deranjata de om. Omul ucide prin gand rau, prin injuratura, il ucide si pe Dumnezeu prin injuraturi si nu-si da seama ca se ucide in acelasi timp si pe sine. Am constientizat ca trebuie sa alungam orice gand rau de la noi si orice tentatie de a ne plange, pentru ca Dumnezeu nu ne vrea decat binele. Trebuie doar sa ne straduim si noi putin. Pentru ca nu vom fi judecati dupa meritele noastre, care, oricat de mari, in fata lui Dumnezeu sunt ca o carpa lepadata, ci dupa eforturile noastre. Cel care se sileste foarte putin, dar cu toata puterea lui, chiar daca a fost foarte mica, va primi ajutorul lui Dumnezeu, care il va conduce cum nu poate sa-l conduca nici un om si il va bucura cum nimic din cele omenesti nu-l poate bucura. Eu am gustat aceasta bucurie, ii simt realitatea si puterea si vreau sa ma tin de ea.

Maica Tereza * Despre mila si dragoste

Mediafax / Reuters (3) Sfanta din Calcutta Ma aflam la Calcutta, in Sambata Mare, pe 25 aprilie 1992. Eram intr-o scurta vacanta dupa prima etapa a masteratului in Filosofie, si am ales sa petrec cateva zile in Bengal. Asadar, era Sambata Mare si cautam un lacas sfant, o biserica, unde sa petrec sarbatoarea Invierii. Calcutta, la prima vedere, este un oras ingrozitor, zgomotos si greu de stapanit. Oras atipic Indiei,

o combinatie de americanesc si oriental, de masinism si jungla. La Calcutta, India se schimba in altceva, se schimba intr-un Babilon marcat de pragmatism si poluare, obsedat de bani si inhatare, contrastand cu spiritul atemporal al Indiei initiatice. Vreo sapte insi trageau de mine si ma intrebau daca am dolari de schimbat: dolarul e aici mai coltos decat oriunde. Nu, nu aveam dolari de schimbat. Dar ma simteam excelent, in ciuda haosului; simteam ca orasele mari au si ele un "suflet", un "genius loci" (duhul locului), o zare de mantuire... Ma intrebam de unde sa incep descoperirea acelei lumi. Povestea de dragoste intre Mircea Eliade si Maitreyi, petrecuta aici, dadea o nota de inrudire intre mine si zgomotosul oras. Faceam planuri rapide, posibile. S-o vizitez pe sora lui Maitreyi, singura care a supravietuit tuturor personajelor din roman! Planuiam vag sa vizitez Memorialul Victoria, biserica Sf. Pavel, catedrala Sf. Iacob. Cel mai tare as fi vrut insa sa o intalnesc pe Maica Tereza. Cand ajung intr-un loc nou, vreau sa-l intalnesc pe inteleptul locului, pe sfantul locului! Dar n-aveam nici un reper unde sa o gasesc, intr-un oras imens si haotic. Nu vedeam realizabil acest proiect, in scurtele mele zile bengaleze. Dar deodata apare in fata mea un om si ma intreaba direct: - Vreti sa va calauzesc la Maica Tereza? - Da, zic, chiar asta doream! - Bine, zice. Sa mergem. Mi s-a parut miraculoasa aparitia lui si, in timp ce strabateam cu ricsa strazi si stradute, l-am intrebat cine este si ce lucreaza, ca sa apreciez daca este totusi o fiinta in trup. Da, se pare ca-i fiinta in trup! Il cheama Rodriguez, este indian din Goa, din cei crestinati de portughezi. Este invatator de profesie. Este somer si a venit la Calcutta sa caute slujba. Nu gaseste slujba, asa ca va pleca inapoi in Goa. Dupa o ora de mers, am ajuns la sediul Maicii Tereza. Este pe Calea Acharya Jagdesh. Poarta stabilimentului este impunatoare, ca o poarta de manastire. Am tras de un lantuc, a sunat un clopot, mi s-a deschis imediat. Am intors capul sa-i multumesc celui care m-a condus, dar nu am vazut nici urma de om. Strada - goala! Si iarasi m-am intrebat cine era, in realitate, acel invatator...

Un mit in picioarele goale La sediul ordinului "Misionarele milei" (Missionaries of Charity) sunt anuntat la stareta. Urc la primul etaj, merg pe un gang. Apare in fata mea Maica Tereza: cu simplitate si cu o expresie de bunatate rustica. A aparut fara fast si fara protocol. Este desculta. Scunda, fragila si desculta. M-a frapat sa vad picioarele acelea mult umblate, taranesti. Ochii foarte vii, dand o mare lumina fetei sale.

 Tanara, in costum aromanesc Ma conduce spre curtea interioara. Aici, vreo zece maicute mai tinere triau un morman de haine, colectate de nu stiu unde, sosite cu un camion, donatii modeste, care se vor indrepta spre saracii lumii. Ele triau de zor. Maica Tereza zice: "Asta facem noi aici, lucram si ne rugam". Am intrebat-o despre viata ei minunata si despre taina misiunii sale. Mi-a raspuns cu multa simplitate ca viata ei este obisnuita, iar taina ei este mila si dragostea. Intreb ce-a insemnat pentru dansa si pentru misiune recunoasterea mondiala, prin premiul Nobel, in 1979. Raspunde: "Nu sunt vrednica de atata cinste". Crede ca este doar un instrument al vointei lui Dumnezeu. In 1992, cand am vizitat-o, ea avea 82 de ani. Roadele se impleteau cu incercarile, cu "ispitele". A supravietuit miraculos unui accident aviatic in care au murit multi. A vrut sa se retraga din misiune, dar puterea i-a revenit iarasi. "Am fost la Bucuresti, stiti?", ma intreba. "Da, stiu. Dar nu eram acolo cand ati fost. Si oricum, la Bucuresti v-as fi vazut numai de la distanta: as fi vazut numai mitul, nu si omul. Aici vad si omul". Rade, ii place cum am rezumat eu distanta intre om si legenda, om si masca, om si ecou. Apoi zice: "Avem aici si maicute din Romania. Sora Prema o sa vi le prezinte". Prema in sanscrita inseamna dragoste. Inseamna "agapis". "Filocalia" a fost tradusa in hindi cu titlul: "Prema atma", adica "dragoste de duhovnicie". Apoi ma invita sa vin diseara la rugaciune, cu obstea sa. Este o zi aparte. La ortodocsi, este Sambata Mare, ajunul Pastelui. Il voi sarbatori rugandu-ma cu Maica Tereza. Este semnificativ ca voi astepta aici Invierea. In India, toti crestinii, si catolicii, si ortodocsii, au Pastele in aceeasi Duminica (au reusit ei acest acord!) si e cu o saptamana inaintea noastra. Am convenit, asadar, sa revin. I-am zis Maicii Tereza, in aromana, "Sa-ni banedzi" si am facut plecaciunea de ramas bun. Sora Prema ma conduce. La toate calugaritele - majoritatea indience - vad acest vesmant specific: ceva intre sari-ul indian si haina monahala crestina si broboada alba cu bordura albastra, si crucea in dreptul umarului.

Intre cei mai saraci dintre saraci Seara, am venit iarasi la resedinta Maicii Tereza. Am fost condus in naos, pentru rugaciune. Calugaritele erau in genunchi, si au ramas tot timpul in genunchi. Atunci mi-am amintit ca intr-o perioada istorica, in crestinismul timpuriu, rugaciunea chiar se numea "goniklysia" (termen grec, insemnand "ingenunchere"). Sau "klysis gonaton" (plecarea genunchilor). Asta era rugaciunea insasi! In latina: genuflexis.

Mult pretuita de Papa Ioan Paul al II-lea

Maica Tereza a stat si dansa ingenuncheata in spatele naosului, in ultimul rand de rugatori. Am stat in preajma sa. Mai erau si alti pelerini, indieni si europeni. Maica Tereza se ruga fara sa iasa in relief. Doar la urma, dupa terminarea rugaciunii, ea s-a ridicat si a mers sa inchida simbolul din sfanta cruce intr-un cilindru special. Rugaciunea a avut doua parti distincte. Una, cu voce tare, si alta, silentioasa. Rugaciunea silentioasa este individuala si fiecare isi alege textul sau forma care ii aduce mai multa sporire. In ce ma priveste, eu am zis in gand rugaciunea lui Iisus, stihul isihast. Am aflat ca unele din calugarite repetau simplu numele "Iisus". Altele ziceau rugaciunea Maicii Tereza, care suna astfel: "Marie, Maica a lui Iisus, da-mi inima ta, atat de curata, atat de neprihanita, atat de plina de iubire si smerenie, ca sa fiu vrednic(a) sa-L primesc pe Iisus, Painea Vietii, sa-L iubesc asa cum L-ai iubit tu si sa-L slujesc in mijlocul mizeriei celor mai saraci dintre saraci. Amin". Dupa rugaciuni, vorbesc cu Maica Tereza si cu sora Prema, despre minunile lor "cotidiene". Apoi sister Prema imi propune sa vad si Casa de copii orfani, numita "Shishu Bhavan", situata pe aceeasi artera. Pe strada vad masini de toate tonajele, dar vad si ricsa trasa de oameni. Ma cuprinde o mila imensa, vazand omul inhamat la ricsa, carand, pentru 10 rupii, pe "semenul" sau. Porunca divina Viata de exceptie a Maicii Tereza a inceput cu o porunca divina. Altfel nu se poate. Nici ambitie, nici vointa, nici trudire nu pot face sa explodeze in om marea energie harica. Viziunea care schimba viata vine lent, dupa ani de purificare si meditatie, de slujire si despatimire. Lent, foarte tarziu, cand terenul sufletesc este pregatit. Sau, in alte cazuri, mutatia poate veni rapid, naucitor: mai ales dupa o trauma afectiva sau in preajma mortii. Am cunoscut oameni din ambele categorii,

in Romania, in Grecia, in India. Maica Tereza a primit porunca divina (viziunea) dupa ani si ani de purificare si de slujire. S-a nascut la 27 august 1910, in Skopje, din parinti aromani, care pastorisera pe plaiuri albaneze. Numele ei de familie era Boiangiu. A devenit calugarita la 18 ani. La 19 ani a venit la Calcutta, a facut cursuri de catehism si a stat sub ascultare monahala. In viata ei inca nu se aratase nimic de exceptie. Abia dupa ani multi de calugarie, in 1946, cand avea 36 de ani, slujirea ei a dat rod vizionar: intr-o noapte a avut chemarea, semnul ceresc ca este aleasa: L-a vazut si a auzit glasul lui Hristos, care i-a poruncit: "Sa-i hranesti pe cei flamanzi, sa-i imbraci pe cei goi, sa-i adapostesti pe cei fara adapost, sa-i vindeci pe cei bolnavi, sa-i alini pe cei alungati". Ea a spus: "Doamne, dar da-mi si puterea sa fac aceasta!". Si i s-a raspuns: "Vei avea puterea". Dupa aceasta viziune, faptele ei sunt mari si curgatoare ca si de la sine. Chiar in anul viziunii, a fondat o scoala pentru saracii din Calcutta. Iar in anul 1949, a fondat Congregatia (Ordinul) "Misionarele Milei". Aceasta s-a extins mereu si a focalizat toate energiile pozitive ale vremii. "Cei drepti se vor aduna in jurul meu..." zice Psalmul. Astazi, acest ordin misionar are filiale in 115 tari, printre care si Romania. In India, el hraneste si da asistenta medicala si spirituala la 500.000 de persoane: copii abandonati, saraci, infirmi, leprosi, handicapati mintal, paria. In scolile, in spitalele, in casele Misiunii, napastuitii pamantului gasesc nu numai paine si asistenta medicala, dar si ceva mai mult: gasesc demnitatea de a apartine omenirii induhovnicite. Ei capata un rang. Am constatat in India ca oamenii percep ca religia este un rang, o noblete. Dosarul de canonizare

Alaturi de celelalte maici Dupa ce Maica Tereza din Calcutta s-a mutat la Domnul, s-a propus canonizarea sa. Pentru aceasta s-a intocmit un... dosar cu miracole. Unii surad cu candoare cand aud aceasta. La Vatican, o comisie anume, Congregatia Riturilor, examineaza viata personalitatii harice si repertoriaza semne si minuni... Exista miracole discrete, nevazute. Si altele rasunatoare. Lumea le percepe mai ales pe cele vazute! In Romania au existat ambele tipuri de oameni cu viata sporita. Parintele Arsenie Boca avea daruri izbitor de vizibile, citea in om caracterul si destinul. Altii au tamaduit tainic sau in vis. Parintele Calinic Caravan avea puterea discreta, nevazuta, simtita doar de cei rabdatori, miracolul lui era tacut, tainuit. Miracolul milei

Ce minuni a savarsit Maica Tereza? Ea s-a aparat toata viata de cuvinte mari si de consumatorii de mituri contemporane. La evaluarile de canonizare, trebuia sa se ateste si efecte precum: vindecarea de catre Maica Tereza a celor care o invocau sau faceau pelerinaje la ramasitele ei pamantene. Dar minunea vietii ei a fost puterea de a polariza binele. Traind in privatiune, la ea convergeau bogatii de peste tot, donatii din India si din Occident, bani, produse, prestatii. Cand nu avea lucruri noi, stia sa recicleze, sa revalorifice. Acesta este un har: sa nu posezi nici o avere, dar sa hranesti sute de mii de oameni! Acesta este semnul de exceptie: mila eficienta. Miracolul este un factor de intensitate a vietii. "Sunt un om obisnuit", repeta ea mereu, convinsa. Da, un om obisnuit, cu o credinta neobisnuita, cu mare putere de convingere, cu har. A fost numita Maica Tereza a Milei. Tot un miracol este si darul ei de a sadi speranta. De a face din speranta o energie a mantuirii, a rascumpararii.

Puterea rugaciunii

Maica Domnului - Tristete fara margini (sec. XIX) Un vis implinit Eu si sotul meu eram casatoriti de 13 ani. Formam un cuplu frumos si aveam o viata linistita. Cu toate acestea, exista "ceva" care ne lipsea si care ar fi desavarsit relatia dintre noi doi. Acel "ceva" era un copil, care ne-ar fi implinit pe deplin si ar fi dat un nou sens vietii noastre. Facusem nenumarate investigatii medicale, dar peste tot primeam aceeasi "ridicare din umeri", aceeasi replica: "Clinic, sunteti sanatosi; consolati-va, mai sunt si alte cupluri care nu au copii". Am fost peste tot in tara, la manastiri, schituri, biserici, oriunde aflam de icoane facatoare de minuni, gandindu-ne ca numai Dumnezeu este Cel care hotaraste pentru noi si ca numai El este singurul care poate sa ne ajute. De la niste prieteni apropiati, am aflat de Sfantul Nectarie si de minunile sale. Am inceput sa mergem la Manastirea "Radu Voda" din Bucuresti, unde se afla o particica din moastele Sfantului, dupa care am plecat in Grecia, pe insula Eghina, intr-un pelerinaj organizat chiar de ziua Sfantului Nectarie, in data de 9 noiembrie 2008. Am ajuns pe insula care era in sarbatoare si am mers la mormantul Sfantului, unde era o mare de lume care se ruga si se inchina, intr-o liniste deplina; mam apropiat cu smerenie si am ingenuncheat langa piatra mormantului; mi-am lipit capul de ea, am inceput sa ma rog si l-am intrebat in gand pe Sfantul Nectarie daca eu si sotul meu vom avea

vreodata copii (intrebare pe care, de altfel, o rostisem obsesiv, in sinea mea, de-a lungul drumului cu vaporul, pana sa ajungem pe insula); instantaneu, am auzit doua batai, ca doua scrijelituri usoare. M-am uitat nedumerita in jurul meu, sa vad cine este persoana care produsese acel zgomot, dar nu avea cine sa faca asa ceva, toata lumea se ruga, se reculegea, era o liniste mormantala. Atunci mi-am dat seama ca Sfantul Nectarie auzise rugaciunile noastre si acel "zgomot" fusese, de fapt, un raspuns afirmativ la intrebarea mea. Plina de bucurie si speranta, m-am indreptat catre sotul meu si i-am relatat ceea ce se intamplase. Impreuna, ne-am indreptat spre chilia unde-si traise Sfantul Nectarie ultimii ani pamantesti, si in momentul cand am patruns in camera unde totul era de un alb imaculat, am fost coplesiti de o emotie imensa; aveam impresia ca Sfantul Nectarie este cu noi si ne conduce discret peste tot. A fost ceva inimaginabil si greu de exprimat in cuvinte, o experienta unica in viata. Am plecat de pe insula increzatori si impacati sufleteste. Ne-am intors in tara, si dupa aproximativ o luna am aflat, in urma unei ecografii, ca sunt insarcinata, iar in data de 10 august 2009, a venit pe lume minunea noastra, Nectaria-Maria, copilul mult dorit. Il slavim pe Dumnezeu si il purtam in sufletele noastre pe Sfantul Nectarie, ocrotitorul fetitei noastre, acum si pentru totdeauna, cat vom fi pe acest pamant! Rugati-va Sfantului Nectarie si veti primi raspuns! IOFCEA LAURA - e-mail: laura.iofcea@yahoo.com "Indreptarea" Sfintei Paraschiva

Stimata redactie, Pentru noi, cei din Iasi, Sfanta Paraschiva face parte din familie. Vorbim despre ea (poate prea usor) ca despre o persoana apropiata, o ruda si o prietena la care apelam, careia ne confesam si care ne ajuta de fiecare data. Cred ca ii ajuta pe toti cei care apeleaza la ea, fie ei din Iasi sau nu, dar am vazut ca de putine ori ne aratam, in scris, recunostinta fata de aceasta Sfanta. Pentru noi, usa "casei" ei, Catedrala Mitropolitana, este mereu deschisa, iar pentru "urgente", nici macar nu-i nevoie de telefon. Auzi mereu printre cunoscuti replici de genul: "Am trecut pe la Sfanta", "M-am inchinat la Sfanta" sau "N-am mai fost de mult pe la Sfanta". Oamenii care trec pe langa Mitropolie, chiar si in timpul saptamanii, se inchina cu evlavie sau chiar intra cateva minute pentru "a-i da binete" Sfintei si a-i vorbi despre necazurile sau dorintele sau bucuriile lor. Sfanta ii asculta si ii ajuta pe fiecare dintre ei, dupa cum are nevoie sau nu de lucrul pe care il cer. Asa mi s-a intamplat si mie, ca tuturor celor care o cunosc pe Sfanta Paraschiva. Si eu, ca si ei, alerg la racla cu sfintele moaste atunci cand am o problema sau cand sufletul mi-e plin de bucurie. Catre ea m-au purtat pasii atunci cand, insarcinata fiind in luna a patra, o analiza mi-a iesit prost si o doctorita lipsita de tact mi-a spus ca, in mod sigur, copilul va avea sindromul Down. Am iesit ametita si foarte tulburata din cabinetul ei. Am inceput sa plang si o spaima cumplita mi-a cuprins inima. Pasii m-au purtat aproape automat spre Mitropolie. M-am asezat la rand si m-am rugat Sfintei din toata inima mea: "Te rog, Sfanta Paraschiva, ajuta-mi copilul sa se nasca si sa fie sanatos!". I-am promis atunci ca imi voi arata recunostinta facand cunoscut ajutorul ei. Dupa ce am atins racla, o liniste deplina s-a facut in sufletul meu si am simtit ca va fi bine. Si asa a fost. Mam spovedit, iar Parintele meu duhovnic mi-a spus ca va fi bine. Am schimbat medicul si am dat

peste un om inimos, care m-a linistit spunandu-mi ca totul e in regula. Intr-adevar, copilul (o fetita pe nume Maria) este sanatos si are acum cinci luni. Multumesc Sfintei Paraschiva si Maicii Domnului pentru ca m-au ajutat si de data aceasta, si le rog sa ne ocroteasca in continuare. Mare este Dumnezeu, intre Sfintii sai! Pe cei care sunt disperati sau speriati sau in necaz ii sfatuiesc din toata inima sa apeleze la ajutorul sfintilor si la puterea rugaciunii sincere. IRINA H. - Iasi O minune cu acte Ultimii trei ani din viata mea au fost ingrozitori. O cascada de nenorociri au curs parca fara sfarsit peste sufletul si trupul meu si nici azi nu cred ca s-au oprit. Sunt sigura ca am gresit in aceasta viata, dar fara voie si fara stiinta, dar acum platesc scump, foarte scump.

Maica Domnului a maracinisului arzand (Sec. XIX)

Mama mea draga si unica a facut o boala groaznica, o boala care iti rataceste mintea, iti imbolnaveste trupul. Boala ei a fost devastatoare pentru ea, dar si pentru mine. Din mandretea de femeie care a fost, a ramas o mana de oase fara putere, niste ochi goi si o minte ratacita. M-am zbatut sa fac pentru ea tot ce se putea (medici, medicamente, supraveghere 24 de ore, rugaciuni catre Dumnezeu), tot ce am putut. Am spalat-o, i-am dat mancare si apa in gura. Nu m-am indurat sa o duc la un centru de ingrijire, nu am putut psihic, nu as fi avut liniste si pace sufleteasca. Nici mama nu m-a lasat cand mi-a fost greu in viata si a facut pentru mine si copilul meu tot ce a putut. Sotul meu i-a fost recunoscator pentru asta, m-a ajutat enorm si pe mine, si a avut multa rabdare, bunatate si dragoste si fata de soacra lui. In acest an, mama a trecut in lumea dreptilor insotita de durerea din sufletul meu si un dor imens. Dar greul abia incepea: sotul meu a avut probleme grave cu locul de munca. In acest context foarte greu, unica noastra fiica a fugit de acasa si s-a maritat in taina. De atunci ne uraste si nici nu mai vrea sa stie ca are parinti. Toate acestea, viata grea si aparent nedreapta de zi cu zi, m-au dus in pragul disperarii. Mi-am rugat adeseori moartea, cu lacrimi in ochi si durere in suflet. Gandul sinuciderii nu mi-a dat pace si nu m-a parasit nici azi, dar gandul ca mama mea cea iubita ma vede si ma dojeneste din cer m-a facut sa-mi aman gandul cel rau. Am avut puterea sa merg la medic dupa ajutor si sa ma straduiesc sa fac un tratament antidepresiv. Partial, m-am echilibrat putin, dar

o nenorocire nu vine singura. In luna iunie, am fost la doctor si diagnosticul a fost crunt: sarcom. Am pierdut orice speranta in viata si m-am intors, tarziu, ce-i drept, dar cu hotarare si ardoare, catre Maica Domnului, Sfantul Nectarie, Sfantul Mina si Sfantul Ciprian. Si m-am rugat sa faca Domnul ce doreste cu mine. Dupa patru luni, inainte de ziua in care eram programata la operatia care avea sa ma mutileze, am simtit nevoia sa mai fac un control amanuntit, dar fara recomandarea medicului. Asa am simtit ca trebuie sa fac. Si asa a aparut minunea. Formatiunea tumorala disparuse. Stiu ca e greu de crezut, ca se vorbeste prea usor de minuni, dar pentru minunea mea, eu am acte medicale. Am scris aceasta scrisoare pentru a multumi bunului Dumnezeu, Sfantului Nectarie si celorlalti sfinti la care m-am rugat cu tot sufletul. MINA - Bucuresti Reproduceri dupa icoane vechi basarabene

Manastirea Calugara

Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului * In urma cu vreo doua sute de ani, in Cheile Nerei, pe un varf din Muntii Aninei, s-au auzit cantari ingeresti. Un semn divin, prin care Dumnezeu i-a chemat pe oameni sa ridice un sfant lacas. Inaltat pe muntele Rol, nu departe de Oravita, el mai dainuie si astazi, marturie peste vremuri a unor intamplari miraculoase * Ca sa ajungi la Manastirea Calugara, o iei de la Ciclova Montana in sus, catre munte. Drum furisat printre stanci potopite de arbori batrani. Un tunel sapat prin paduri neatinse, pana azi, de secure. Codru, cat vezi cu ochii, adancit in apele unei taceri profunde, cu margini de necuprins. Nici timpul nu pare sa curga aici. Daca nu ar fi limba neagra a asfaltului ai crede ca prin partile astea nu a calcat niciodata picior de om, ca te afli la inceputul lumii, in ziua cand Dumnezeu a ales pamantul de ape si l-a invelit cu paduri. Frumusete, singuratate si pace. Rai pentru pustnici si rugaciuni. Cantecul din stanca S-a intamplat in dimineata zilei de 8 iunie 1830. Iancu Carsovanul, un taran din Ciclova Montana,

isi scosese caprele la pascut si urcase cu ele pana in fundul Vaii Calugarului, langa stanca Rolului. Abia apucase sa se intinda pe iarba, ostenit de drumul abrupt, cand, dintr-o data, a auzit o cantare. Un glas omenesc, ce parea sa iasa chiar din adancul pietrei. Pastor incercat, Iancu nu s-a pierdut cu firea, a dat ocol locului, dar nu a vazut tipenie de om. Apoi cantecul s-a mai auzit inca o data. Tulburat de intamplare, a coborat fara sa stea pe ganduri in sat si le-a spus oamenilor ce a patit. Curiosi, satenii au urcat muntele, impreuna cu Iancu, dar cantarea nu s-a mai auzit. Intamplarea a starnit insa valva in sat si, incet-incet, batranii si-au amintit povesti ingropate in timpuri stravechi. Pe muntele Rol traisera, candva, cu multi ani in urma, calugari. Veneau din alta parte, de la Manastirea Ciobanu, ca sa ii cerceteze sufleteste pe cicloveni, inainte de Sfintele Pasti, randuindule sufletul prin spovedanie si cuminecare, si apoi plecau. Intr-un an, unul dintre monahi nu a mai plecat. Si-a durat chilie in Stanca Rolului si a ramas in ea, pana la moarte. Biserica ridicata de Alexie Nedici

Alti batrani spuneau o alta istorie. Cum ca pe vale fusese chiar un schit, durat de monahii de la Mracunea, o manastire ce strajuia Cazanele Dunarii, inca de pe vremea imparatilor de la Tarigrad. Dupa ce marea cetate cazuse prada turcilor si necredinciosii s-au apropiat de Dunare, parintii s-ar fi refugiat de frica lor la Orastie, de unde au fost insa alungati de banul Severinului. Asa ca o parte au ajuns la Oravita si de aici la Ciclova Montana. Intre ei, unul era mai deosebit, caci se nevoise mai inainte in Sfantul Munte, de unde adusese o icoana a Preacuratei, facatoare de minuni. Oamenii nu l-au uitat, ca avea viata sfanta si nevointa aspra pentru Domnul. Statea mai mult in pustietati si prin pesteri, decat prin schitul ce si-l durase, ba chiar se zvonise ca putea, prin rugaciunile lui, sa tamaduiasca boli si alte neputinte omenesti. Asa ca, atunci cand a murit, i-au spus locului "Valea Calugarului", sa-i fie de pomenire si lui, si schitului pe care-l ridicase impreuna cu ceilalti calugari de la Mracunea. Din pacate, monahii nu au adastat prea mult pe acea vale. Turcii au ajuns si prin Muntii Aninei si, intr-una din navalirile lor, au dat foc bisericii si chiliilor. Apoi, parintii s-au risipit si totul a cazut in uitare. Dar povestile batranesti n-au facut uitata intamplarea pastorului. Minunea cantarilor izvodite din stanca insufletise tot satul si ii trezise dorul de Dumnezeu. Credinciosii au inceput sa urce coasta mai des si sa adaste in linistea codrului. Au aninat icoane si candele aprinse prin copaci, sa fie de pomenire minunii. Apoi i-au adus cu ei si pe preotii satului, care aveau sa savarseasca aici slujbe la marile praznice. Si straduinta lor a dat rod. Tot mai multi sateni au inceput sa auda cantarea cea minunata. Unii au povestit ca vocile veneau de pretutindeni, in vreme ce altii ar fi jurat ca rasunau direct din stanca.

Calugarul impietrit Misterul avea sa fie dezlegat mult mai tarziu. Trecusera exact 28 de ani si o luna de cand minunea cantarii dumnezeiesti trezise spiritual tot satul. Acum, locul era tinut drept sfant. Tanarul Alexie Nedici, fiul preotului din Ciclova Montana, teolog si om cu multa evlavie, tocmai urcase coasta, pana in dreptul Stancii Rolului, impreuna cu alti preoti si un grup de credinciosi, cand miracolul sa repetat. Era intocmai dupa cum povestise Iancu Carsovanul! Din piatra stancii razbateau voci care intonau o cantare dumnezeiasca. Glasurile erau atat de limpezi, iar melodia atat de frumoasa,

venita parca din cealalta lume, incat au cazut cu totii in genunchi si au ascultat-o vreme indelungata. Starnit si nelinistit de intamplare, Alexie le-a cerut ajutorul unor prieteni de la Oravita. Doi dintre ei, Mihai Nafir si Ilie Strambei, s-au hotarat sa cerceteze in amanuntime Stanca Rolului.

Crucea purtata la piept intreaga viata de pustnicul sfant In Duminica Floriilor din anul 1859, ei au largit o fisura stramta, prin care susura un izvor. Asa au descoperit ca, pe dinauntru, piatra era goala. In ea fusese sapata o mica grota, care se astupase cu timpul. In adancul ei, oamenii au gasit urme de salas pustnicesc: un altar de stanca, doua cruci de metal, o icoana veche a Maicii Domnului si, mai pretioase decat toate, moastele pietrificate ale monahului de care isi aminteau mosii satului... Sihastrul isi daduse duhul nestiut, probabil, de nimeni, in racoarea pesterii in care se nevoise. Anii au trecut peste el, carnea i s-a mistuit impreuna cu vesmintele, iar apa calcaroasa care susura printre pietre i-a acoperit osemintele si le-a ferecat in stanca, pietrificandu-le. Calugarul necunoscut s-a nemurit in tainita din munte, facandu-se una cu el. Cand l-au gasit, ciclovenii au fost nevoiti sa sparga piatra, ca sa poata elibera oasele. Pe unele nu le-au putut desprinde complet din stransura stancii si le-au lasat acolo, in mormantul de piatra.

Coliba sihastrului Anastasie Descoperirea i-a tulburat pe cicloveni, mai cu seama ca a fost urmata de semne ciudate. Cand au luat, de pilda, din pestera, icoana Maicii Domnului, gandindu-se ca ii va sta mai bine in biserica din Oravita, ea a disparut... Au cautat-o zile intregi, gandind ca un suflet rau o furase, dar au descoperit-o acolo unde se asteptau mai putin: in pestera din Valea Calugarului. Maica Domnului se intorsese acasa. Si acolo avea sa ramana, in locul sfintit de rugaciunile aprinse ale monahului. Minunile i-au cutremurat pe cicloveni, dar mai cu seama pe tanarul preot Alexie Nedici. Cu un an in urma, ascultase cantarea ingerilor din Stanca Rolului, acum vedea ca Maica Domnului nu poate fi mutata din grota. S-a gandit ca Maica lui Dumnezeu ii transmite un mesaj: dorea pe varful

muntelui un salas de calugari, aidoma celui care fusese distrus de turci. Primul monah a fost chiar Alexie. Baiatul preotului din sat, teolog cu studii in strainatate, avea sa devina monahul Alexie, primul staret al Schitului Calugara. Manastirea cea noua si jertfa ei Asa s-a transformat pestera cea modesta in manastire. Mai intai a fost largita cu ajutorul unor mineri, iar un lemnar i-a asezat deasupra o sfanta cruce, semn al biruintei vietii asupra mortii. Apoi pictorii Mihail Popoviciu si Dimitrie Turcu din Oravita au zugravit icoanele pentru altar.

Una din cele doua cruci ale sihastrului anonim Dupa doar cateva luni, in noaptea de 10-11 iunie 1859, o multime de credinciosi din Ciclova au urcat la Stanca Rolului impreuna cu cei doi Alexie Nedici, tata si fiu. Au savarsit acolo slujba privegherii urmata de sfintirea salasului pustnicesc. In linistea si racoarea muntelui si in sunetul cantarilor psaltice va fi luat poate tanarul Alexie hotararea de-a se zidi chiar pe sine in temelia noii manastiri. A parasit lumea si a intrat in cinul monahal. Un an mai tarziu, era hirotonit ierodiacon si, cu voia episcopului sau, a purces la strangerea de fonduri. Erau vremuri grele. Pe atunci, romanii din Caras-Severin erau sub stapanirea Imperiului Habsburgic. Nu aveau nici macar un vladica de acelasi neam cu ei, fiind pastoriti de episcopul sarb de la Varset. Dar Alexie Nedici nu a luat seama la greutati. Pe 16 februarie 1860, a inceput sa stranga danii si, peste doar trei luni, in ziua de 16 mai, punea deja piatra de temelie a sfantului lacas. Nu avea suficienti bani, caci romanii de pe Valea Carasului erau tare saraci. In trei luni stransese doar 701 florini si 43 de creitari. Va pleca, insa, pana la Viena, incercand sa induplece sufletele unor compatrioti avuti. N-a reusit.

Manastirea Calugara Tot oamenii umili si sarmani au alergat sa dea o mana de ajutor, punand umarul la zidirea sfintei biserici. De buna seama ca minunea cantarilor iesite din piatra lucrase in sufletul lor si doreau ca prin munca sa-i aduca o jertfa Domnului. A fost munca de robi, dar facuta cu daruire si drag. Ca sa

ajunga la Stanca Rolului, urcau pe Valea Calugarului, napadita de un parau repede. Nu exista drum, iar materialele de constructie trebuiau carate in spate. Sfantul lacas l-au zidit din piatra luata direct din munte. Altarul l-au asezat chiar peste pestera, in locul in care fusese si altarul pustnicesc. In naos au lasat sa susure izvorasul care pietrificase osemintele sihastrului, pentru ca dobandise, de la rugaciunile acestuia, darul facerii de minuni. Cu toate greutatile, biserica a fost terminata in doar un an si patru luni. Pe 1 octombrie 1861, Emilian Kengeleat, Episcopul Sarb al Caransebesului si Varsetului, va sfinti, de fata cu tanarul ctitor, biserica noii manastiri Calugara. Dar inimosul Alexie Nedici, primul staret si primul vietuitor al noului asezamant monahal, nu va trai sa-l vada inflorind. Misiunea lui pe pamant se incheiase. A trecut in imparatiile luminii, la un an dupa sfintire, pe 23 iulie 1862. Petrecuse pe pamant doar 26 de primaveri. Vremuri de restriste Dupa Alexie Nedici nu s-a mai gasit nici un calugar care sa aiba insufletirea de a-i duce mai departe misiunea. Rand pe rand, s-au perindat pe la altarul din munte preoti de mir din Ciclova Montana sau cate un ieromonah care venea aici, dar nu prindea radacini. Poate ca nu ii chema Domnul si de aceea nici nu puteau implini lucrarea pornita cu indemn ingeresc.

Parintele Arsenie Abia in 1913 avea sa poposeasca un calugar vrednic, Bartolomeu Durain, care a incercat sa aseze o obste in munte si chiar sa restaureze icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Atunci, Prea Sfanta a savarsit o noua minune. Se spune ca restauratorii au incercat sa aplice pe lemnul vechi, acolo unde culorile erau sterse, un nou strat de pictura. Dar ceea ce aplicau peste zi, cadea in timpul noptii, de parca o mana nevazuta stergea tot ceea ce pictorii adaugau. Asa ca au hotarat sa lase vechiul chip neschimbat. Dar peste tara si schit au venit vremuri grele. In 1959, comunistii au hotarat sa stearga de pe harta Romaniei majoritatea lacaselor monahale. Au izgonit aproape toti vietuitorii, iar pe cei care s-au opus, i-au trimis in temnite. Martiriul s-a extins si peste schitul Calugara, care si-a recapatat un staret abia in anul 1973, in persoana ieromonahului Eftimie Bilan, care a pastorit vreme indelungata, timp de aproape 27 de ani.

Parintele Anastasie Schipor Odata cu el a venit aici si un pustnic, parintele Anastasie Schipor. Si-a zidit o coliba nu departe de schit si petrecea acolo, in liniste si rugaciune. Salasul mai este in picioare si astazi. Doi vietuitori, monahul Arsenie si fratele Lazlo, m-au dus sa il vad. Chilia este de o simplitate desavarsita. Nu are decat trei pereti ridicati din stanci goale, nelegate cu mortar, si un acoperis din barne de brad. Asa umila, e de o salbatica frumusete. Un pat tare, din scanduri, este unicul loc de odihna. Pe el, parintii au asternut un maldar de fan. Stau si privesc poiana insorita, ce se deschide in fata chiliei de piatra. Traiul parintelui Anastasie nu va fi fost foarte diferit, de cel al sihastrului pietrificat, ale carui moaste sunt acum in biserica. Si nici nu trebuia sa fie. Pentru ca stradania omului spre unirea cu Domnul nu se schimba cu trecerea anilor. Hristos e acelasi, ieri, astazi si in veci, le spunea evreilo

Moastele pietrificate ale sihastrului anonim r Sfantul Apostol Pavel. Si ca el suntem si noi. Parintii mi-au aratat si mormantul vrednicului Anastasie. E simplu si curat, strajuit de copacii care si-au infipt radacinile in el. De pe cruce ma priveste un chip senin, umbrit de sprancene groase si incadrat de o barba stufoasa. O fata incercata in lupta cu patimile si in dobandirea Duhului sfant. A trecut la Domnul la sfarsitul anului 1998, nevazut si necunoscut de vietuitorii manastirii de azi. Dar ei nu inceteaza sa vina la el. Ii cerceteaza coliba, ii spun necazurile. Astazi, manastirea e innoita. A venit un nou staret, parintele Casian, urmat de sapte vietuitori. Doi dintre ei, monahul Arsenie si fratele Lazlo, un batran si un novice, mi-au descalcit itele acestui caier, din care timpul a tors deja aproape un veac si jumatate. Convertirea Fratele Lazlo nu e de prin partile acestea. E venit din Covasna. Ca mai toti maghiarii, s-a nascut in credinta catolica. In timp, ceva l-a atras insa catre ortodoxie. "In timpul liturghiei, am vazut ca ma simt altfel, ca aveam mai multa dragoste, mai multa mila, mai multa rabdare. Nu faceam nimic altceva. Nu citeam carti, nu vorbeam cu preoti. Doar intram intr-o biserica ortodoxa, stateam la

liturghie si ieseam alt om".

Fratele Lazlo Vorbeste putin, cautand sa aseze fiecare cuvant in inima. Din cand in cand, parca si privirea ii coboara inlauntru. E bucuros de trecutul manastirii, ca un copil. Loc sfant, caruia i se simte puterea. Imi arata izvorul tamaduitor, coliba parintelui Anastasie Schipor si racla din biserica in care sunt pastrate moastele sihastrului impietrit. Asezate langa oseminte se afla cele doua cruci descoperite in pestera, in urma cu 150 de ani. Una dintre ele e roasa de atata purtare. Probabil ca aceasta e crucea de calugarie, pe care pustnicul sfant a purtat-o pe piept intreaga viata. In timp, metalul s-a tocit, pentru ca un monah nu se desparte de aceasta cruce nici o clipa. E semnul care il leaga de Patima si Invierea Domnului. Fratele Lazlo o saruta cu evlavie. In ortodoxie, exista credinta ca obiectele purtate de un sfant pot transmite, la randu-le, harul. Asta l-a atras la Calugara pe proaspatul convertit - unda invizibila care iradiaza din racla cu sfintele moaste si care-i conecteaza pe vietuitorii de astazi, la duhul sihastrului de odinioara.

Asa s-a apropiat de locul acesta si parintele Arsenie, un batran cu ochi adanci, de un albastru verzui, in care cerul se intalneste cu padurea. E trecut de 70 de ani. A venit la manastire dupa o viata implinita, lasand in urma patru copii si patru nepoti, carora le-a asezat un rost in viata. "Cand aveam doar cativa anisori si mergeam cu oile, s-o ridicat langa noi manastirea de la Bogaltin. Si io ma vorbeam cu un verisor: "No, hai sa lasam oile si sa fugim sa ne facem calugari". Am ramas cu gandul asta... Si daca mi-o murit acum sotaia, le-am spus la copii ca eu vreau sa merg la manastire. S-apai, ei nu m-or oprit. Si asa am ajuns aici... Sa stiti ca batranetea il schimba pe om, il face sa se gandeasca mai mult la vesnicie. Poate de asta tinerii vin in manastiri, da' pleaca repede. Se

gandesc prea mult la lume. Da' la varsta mea iti sta mai mult mintea la mantuire. La mantuire si la rugaciune. Te rogi pentru tine, da' si pentru neamuri, pentru obste, pentru toata lumea". Parintele zambeste cand ii spun ca si eu am venit si-o sa plec, dar zice ca asta nu conteaza. Cine vine o data

Schitul Gumesti
la Calugara

Morometilor

din

Silistea-

Biserica de lemn a manastirii Minunile Sfantului Fanurie si alte intamplari de campie Inca se mai lucra la gardul unitatii de aviatie din marginea satului Silistea-Gumesti, cand un batran a trecut prin dreptul portii de la intrare si, curios, a intrebat pe unul din oamenii ce trebaluiau pe acolo: "Ce construiti aici, taica?". Glumet si hatru, cum sunt oamenii din zona, muncitorul a lasat mistria din mana si, intorcandu-se, i-a raspuns batranului in raspar, spre veselia celor din jur: "Iaca, ridicam si noi o manastire". Batranul nu s-a suparat de gluma si nici nu l-a certat pe zidar. A cazut doar putin pe ganduri, a cumpanit in sinea lui cuvintele, dupa care a spus limpede si apasat, ca o profetie: "Daca zici ca-i manastire, atunci manastire sa fie". Razand si pusi pe glume, oamenii nu au dat importanta nici la cele spuse, nici la faptul ca batranul a disparut la fel de brusc si misterios dupa cum aparuse. Au reluat lucrul, au continuat sa glumeasca intre ei si intamplarea a fost repede uitata. Nimeni, dar absolut nimeni nu a crezut vreo clipa ca 50 de ani mai tarziu, dupa 1999, in Silistea lui Marin Preda se va sfinti o manastire, chiar pe locul acelei cazarme austere, si ca vorbele batranului se vor implini intocmai, dovedind ca nimic nu e intamplator si fara voia Domnului. Nici locul predestinat dintru inceput zborului si inaltarii spre cer; nici faptul ca singurul schit din tara inchinat Sfantului Fanurie are ca staret un militar, pe parintele Benedict Mihalcea, multi ani inginer-colonel la Fabrica de Armament Mizil. Refugiati in niste cladiri abandonate si triste, fara apa si uneori fara curent electric, cei trei calugari ai schitului "Sfantului Fanurie" traiesc asprimea vietii de ostas, intr-un razboi nevazut cu lipsurile, cu indiferenta celor din jur, cu multele slabiciuni ale firii. Icoana alungata de bolsevici La Silistea Gumesti, dincolo de gardul fostei unitati militare de aviatie, esti ca intr-un film SF. Fara turle, clopotnita sau alte repere vizuale, curtea manastirii arata asemenea unui spatiu selenar, lasat in voia vanturilor solare, un interval creat, ca din intamplare, intre cladiri parasite si pline de mucegai, platforme de fier ruginit si cateva alei betonate, ce se ivesc de nu se stie unde, pentru a se indrepta spre nicaieri.

Parintele staret Benedict Mihalcea Din aerodromul de altadata nu au mai ramas decat o pista de aterizare, cateva magazii fara acoperis, un hangar imens si o fosta sala de sedinte, careia staretul Benedict viseaza sa-i dea viata. Viseaza sa o crestineze si sa o transforme in biserica, multumind lui Dumnezeu ca incaperea e mare, inalta, cu zidarie solida si, mai ales, orientata spre Rasarit, in asa fel incat sa permita adaugarea catapetesmei, a unui pronaos sub forma de cruce si a unei cupole in stil bizantin. Nu e chiar asa simplu sa traiesti printre mormane de moloz si ruine, pazind doar vantul si singuratatea golasa a campiei, dar, in cei zece ani de cand a venit la Silistea, parintele Benedict s-a obisnuit. Deja nu mai observa decorul dezolant din jur. Privirea lui se opreste indaratnic pe lucruri si detalii placute: mica livada de pruni si gutui, pe care a sadit-o cu mana lui, bisericuta de lemn, ce sta intr-o margine de drum si asteapta, sfioasa, vremuri mai bune, un ochi de apa si o mica gradina in jur, chilii reunite sub forma unui patrulater si, in mijloc, o alta biserica, suficient de larga si de primitoare cu toti pelerinii care vin aici de la mari distante. Fara sa fie vreo clipa mistic sau vizionar, parintele tine sa ne descrie manastirea, asa cum o vede el ca va fi peste niste ani. Viseaza cu ochii deschisi, nu fara a ignora trecutul si maruntele sacrificii ale inceputului - prima iarna, petrecuta intr-o magazie cu acoperisul spart, si primele slujbe de noapte, la care asistau doar sfintii din catapeteasma si stele otelite de pe cer. Corabia salvatoare La Silistea Gumesti, parca mai mult decat in alte parti, fiecare lucru sau ungher locuibil de incapere e in sine o izbanda. De regula, parintelui Benedict nu-i place sa vorbeasca despre sine si, cu atat mai putin, sa se planga. Realist din fire, fuge de vorbe intortocheate si formule ceremonioase. De fapt, nici nu are timp de asa ceva. Oricat de obosit ar fi, nu sta o clipa. Munceste toata ziua. Alearga la Rosiori dupa aprobari si acte cadastrale. Se lupta sa achite factura la curent. Se pregateste de iarna, cumparand lemne si carbuni.

Sfantul Fanurie Tine cu sfintenie toata randuiala slujbelor, tine, de asemenea, obiceiul "phanuropitei" de ziua Sfantului si, nu in ultimul rand, cauta sa-si arate dragostea oricarui om care ii paseste pragul, obisnuind sa primeasca personal oaspetii ce vin la manastire cu o urare crestineasca si o iconita a Sfantului Fanurie in dar. Nu face parada de nimic - nici de varsta, nici de experienta lui inginereasca. Ca orice fost militar, prefera lupta in camp deschis si cauta sa paraseasca cat mai repede moleseala calduta a chiliei. Cauta sa iasa pe teren, la aer curat si largime, pentru ca apoi, traversand curtea brazdata de gropi si santuri, ca un poligon de instructie, sa ne prezinte incinta manastirii si troita monumental cioplita dintr-un singur trunchi de tei. Sa ne arate, mai ales, bisericuta de lemn, inceputa de mesteri moldoveni si terminata de altii, din Maramures, asa cum apare din suprapunerea (unica in tara) a celor doua forme canonic consacrate: si de cruce, si de corabie salvatoare. E cu adevarat frumoasa biserica. E frumoasa, oricum ai privi-o. Si de departe, din drumul ce duce la Rosiori, si de aproape, de la Troita. E monumentala si deopotriva calda, intima si primitoare, ca o casa de gospodar. E curata si simpla, cum trebuie sa fie locul de rugaciune dintr-un schit. Parintele nu se mai satura sa o priveasca. Cu greu se rupe din contemplatie si urca treptele abrupte ale pridvorului. Ca la o intalnire importanta, isi aranjeaza grabit rasa si culionul in fata usii de lemn sculptat cu ornamente stelare si aripi de arhangheli, pentru a se inchina la odorul cel mai de pret al manastirii - icoana Sfantului Fanurie. Icoana praznicara. Icoana de intemeiere. Icoana de care se leaga cele mai grele momente ale manastirii si o anume intamplare, care il face si acum pe parintele Benedict sa-si aminteasca ziua cand cineva din Rosiori (domnul Vladescu) i-a batut la usa chiliei, sa-i povesteasca cum parintii lui au fost alungati de bolsevici din Basarabia, cum au trecut noaptea peste Prut si cum au ascuns, intre fete curate de perna, chipul Sfantului Fanurie, atat cat sa incapa intr-o singura desaga.

Cei trei vietuitori ai manastirii Cu o mana a daruit manastirii icoana Sfantului si cu alta a scos din buzunarul de la piept dovada

de adevar a povestii - o fotografie, o imagine veche si usor voalata, ce infatisa doi tineri. Erau parintii lui, abia sositi din Basarabia. Plini de speranta si surazatori, priveau undeva, spre zare, de pe chiar locul viitoarei bisericute de lemn. Nu era nici o indoiala ca acela era locul. La stanga se profila liziera de salcami, in dreapta era pista de aterizare, iar spre orizont, aparea dunga verde a padurii Cotigioaia, impreuna cu primele case ale satului Silistea-Gumesti, semn ca icoana fusese menita dintru inceput sa ajunga aici, in inima Campiei Burnasului. Fuga si exilul luasera sfarsit. Prin voia Sfantului, icoana alungata de rusi isi gasise, in sfarsit, odihna. Dupa aproape 50 de ani, Cuviosul Fanurie revenise la casa lui, in singura manastire din tara care acum ii poarta numele si-l cinsteste ca pe un Sfant cu mari puteri. Phanuropita si vindecarile miraculoase ale Sfantului De fiecare data, pe 27 august, de ziua Sfantului, cerurile se deschid la Silistea, iar cei trei calugari ai schitului savarsesc ritualul special si unic al phanuropitei - acea placinta coapta cu lacrimi si rugaciuni, lasata drept porunca de Cuviosul Fanurie, spre mantuirea mamei sale, pe care o crede neprihanita, desi nu era, drept pentru care placinta se imparte la credinciosi, impreuna cu lumina unei lumanari aprinse si o urare spusa cat mai apasat: "Sa fie spre iertarea pacatelor mamei lui Fanurie, care a murit pacatoasa". Grabnic ajutator in sanatate si in paguba, asemenea Sfantului Mina, Cuviosul Fanurie nu vrea zarva sau publicitate. Sta cuminte si rabdator in iconita lui argintata de la Silistea, pazind pe toti cei care vin sa se inchine la el. E mare Fanurie, si tot asa isi arata puterea. Niciodata insa nu da voie sa se trambiteze ajutorul dat. Minunile savarsite de el raman in sufletul fiecaruia, pe masura credintei si sperantelor puse la rugaciune. Minuni nenumarate. Minuni uimitoare, savarsite in taina sau, de-a dreptul, in vazul tuturor. De zece ani de cand slujeste la schitul Sfantului, parintele Benedict a fost martor la multe asemenea intamplari. Pe o tanara din Bucuresti a gasit-o plangand la icoana. La 27 de ani, avea cancer la san si, pentru ca medicii ii cereau sa se opereze de urgenta, nu stia ce este mai bine sa faca. Sfantul s-a milostivit de tineretea ei si nu numai ca a indemnat-o sa refuze interventia, dar, in mod cu totul inexplicabil, tumora s-a micsorat si a disparut in scurt timp. Un alt credincios, inginer din Pitesti, a venit cu totul prabusit la Sfantul, convins ca mai are doar cateva saptamani de viata, cum ii spusesera medicii. Omul traieste si acum, nelipsind niciodata, de sase ani incoace, de la hramul manastirii si de la marile sarbatori de peste an. Parintele Benedict nu vorbeste din auzite sau din susoteli prinse din zbor la pangar. Vorbeste despre cazuri vazute cu ochii lui. Cazuri grele si fara speranta. Cazuri vindecate numai prin credinta si prin lucrarea speciala a Sfantului Fanurie. Ar putea sa umple o intreaga carte cu numele celor vindecati si cu povestile lor dramatice de viata. Ar putea, in primul rand, sa se dea pe sine de exemplu - el care, in urma cu cateva luni, avea ficatul sfasiat si patru coaste rupte de un taur, de se mirau doctorii de la Rosiori si Alexandria ca mai este in viata, dupa ce pierduse trei litri de sange si asteptase, aruncat intr-un sant, mai bine de o ora venirea Salvarii. Acum, nu numai ca traieste, dar peste osteneala slujbelor de zi si de noapte, parintele munceste in curte, la santierul bisericii de caramida, pune umarul, ridica saci de ciment si coseste iarba la nevoie, ca si cum nimic nu i s-ar fi intamplat. Ar putea sa se laude cu puterea Sfantului, care l-a ajutat sa se ridice din pat dupa numai cateva saptamani. Ar putea sa descrie lungile momente in care se zbatea intre viata si moarte, stapanit fiind de o ciudata stare de liniste, vecina cu extazul, cu pacea rugaciunii si a duhului

coborat din cer.

"Muntele vrajit" din mijlocul campiei Nu o face, gandindu-se la o intamplare cu mult mai impresionanta si poate mai dramatica din viata lui de staret si duhovnic; gandindu-se la ziua in care i-a batut la usa chiliei o tanara, care ii cerea, nici mai mult nici mai putin, decat sa-i dea binecuvantarea sa avorteze, pentru ca doctorii stabilisera un verdict cumplit. Fatul din burta ei avea sindromul Down si, medical vorbind, nu se mai putea face nimic. Tulburat peste poate, parintele nu i-a dat voie sa faca avortul. A mangaiat-o doar, vorbindu-i indelung despre mantuire si sacrificiul lui Hristos, despre povara crucii si mucenicia maternitatii (inclusiv mucenicia mortii la nastere), dupa care s-au prabusit amandoi in genunchi, la icoana, si s-au rugat impreuna, rugaciune fierbinte, clocotitoare, cu multe lacrimi siroind pe obraz. Cateva luni mai tarziu, tanara aducea pe lume o fata frumoasa si sanatoasa, fara nici un sindrom, fara nici o boala. E o minunatie, o zgatie de copil, cum zice parintele. E o incantare sa o vezi alergand prin curtea manastirii, spre bucuria parintilor si uimirea medicilor, care nu-i mai dadeau nici o sansa. De cate ori vine la schit, fetita (Ingrid Maria) fuge sa sarute chipul Sfantului, fuge sa se joace in aer liber, intrand curioasa in chilii, in magazia de lemne, in curtea ingradita a animalelor mici (iepuri, gaini sau porumbei). Se poarta firesc, fara nici o retinere, ca la ea acasa, in timp ce calugarii se topesc de dragul ei si nu stiu cum sa-i intre mai bine in voie si sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru darul facut. Darul voiosiei pure si inocente. Din icoana lui mica, veche si prinsa usor de patina timpului, Sfantul priveste binecuvantand cu blandete toata suflarea schitului. Se bucura cand vin autocarele cu pelerini si credinciosi din toata tara. Se bucura cand oamenii se intorc sa-i multumeasca pentru ajutor si alinare. Nu vrea nimic special de la ei. Ii este suficient un gand, o floare, un suras nevinovat de copil. Surasul unei fete zglobii si sanatoase, cum este Ingrid Maria. Un munte vrajit in mijlocul campiei Iarna nu e cel mai frumos anotimp al campiei; mai ales o iarna ca aceasta - saraca, zgribulita, meschina si fara zapada. Jur-imprejur, monotonia palid cenusie a campiei teleormanene ecraneaza intreg orizontul, de la pista de aterizare si fostul turn de control al zborurilor de noapte, pana departe, dincolo de Rosiori, anuntand ploi indesite si reci, amestecate cu moina. Din chilia lui mica si austera ca o ghereta de soldat, parintele Benedict vede altceva. Fara sa fie neaparat o natura poetic visatoare, a inceput sa indrageasca iernile silistene. La Silistea-Gumesti, in inima Campiei Burnasului, iarna esti uneori ca in pustia parintilor filocalici. E locul unde poti sa te impaci cu singuratatea si orele de veghe din noapte, cu propriile ganduri si nelinisti sacaitoare. Renuntand la orice lucru sau placere, brusc incepi sa le ai pe toate. Incepi sa descoperi dulceata tacerii si mierea rugaciunii meditative. Campia e tematoare si chiar mai sperioasa decat animalele ce isi gasesc cuibar in spini, in haturi, in crapaturile ascunse ale pamantului. Campia e vie si plina de evenimente, mai ales iarna, cand

manastirea si anexele ei devin loc de refugiu pentru iepuri si caprioare, iar fazanii isi impart puii cu fazanitele, intr-o larma casnica de nedescris. Cu nostalgia inaltimilor montane in suflet, parintele Benedict a invatat sa respecte si sa iubeasca imensitatea plana a campiei. A invatat sa o inteleaga si sa se apropie de ea cu multa rabdare, descoperind singur si mereu uimit cum sa indrageasca toate fapturile marunte ale lui Dumnezeu si sa se preumble prin salbaticia din jur, fara sa sperie serpii cei blanzi de casa sau bufnita alba, ce zbura deasupra parintelui, suparata ca el si monahii lui ii ocupasera teritoriul. Uneori, in noptile lungi de iarna, parintele se simte ca pe un varf de munte, vertical si inaccesibil. Cu putina imaginatie, se simte ca la manastirea Crasna, acolo unde ar fi vrut sa fie tuns in monahism si sa ramana pentru tot restul vietii. Neavand parte de el, si-a facut muntele lui vrajit in mijlocul campiei. Cu buna stiinta s-a abatut de la poteca si s-a ascuns, s-a refugiat in spatele pistei de decolare, fara sa dea de veste nimanui, fara sa puna nici un inscris, nici o tablita indicatoare din drum. Asa se face ca la Sfantul Fanurie ajungi numai daca vrei si iti propui special acest lucru. La Sfantul ajungi - cum frumos si inspirat spune parintele: "Numai si numai daca te trimite Dumnezeu". Pentru cei ce doresc sa ajute sfantul asezamant, iata datele de contact: com. Silistea-Gumesti, jud. Teleorman, cod 147350, telefon 0724/96.36.83 BRD - Unitatea Rosiori de Vede, judetul Teleorman, cont: RO 52 BRDE 350SV 283 6750 3500 CIF 24234734

Poetul temnitelor comuniste - Demostene Andronescu

"Daca n-as fi reusit sa fac poezie in inchisoare, as fi murit" Nascut la 3 decembrie 1927, la Cimpuri, judetul Vrancea, la granita dintre spiritul contemplativ moldovenesc si neastamparul muntenesc, Demostene Andronescu este un amestec rar de poet si luptator, de visator liric si om al faptelor. Firea lui de cavaler medieval l-a oprit sa fie "cuminte" in fata tavalugului comunist si totodata l-a salvat de la pieire in temnitele prin care a suferit vreme de 12 ani. Fost copil de trupa, si-a facut studiile medii si superioare in Bucuresti. In 1952 a absolvit Facultatea de Istorie, dar numai in 1969 i s-a permis sa-si sustina licenta. Ani in sir a fost nevoit sa faca munca necalificata, abia in 1972 primind un serviciu potrivit cu pregatirea sa. Intre 1952 si 1964, cu o intrerupere de cateva luni, a fost detinut politic, trecand pe la Jilava, Gherla si Aiud. Dupa eliberare, Securitatea a continuat sa-l hartuiasca, pana in decembrie 1989. In 1995, si-a vazut

publicate versurile din inchisoare (Peisaj launtric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu), iar in anii din urma, i-au aparut volumul de memorii din temnita, Reeducarea de la Aiud, si cel de publicistica, De veghe la cumpana veacurilor (Ed. Christiana, Bucuresti). Este considerat cel mai de seama poet al inchisorilor comuniste in viata. "In urma lor, pe gloaba mea" - Domnule Demostene Andronescu, astazi stim ca in temnitele din Romania comunista s-a dezvoltat un fenomen unic si uimitor: cel al poeziei din inchisori. In conditii de tortura fizica si psihica permanenta, oamenii si-au gasit libertatea, alinarea si speranta intr-un vers. Cum a fost posibil? - In detentie, omul moare intai sufleteste. Nemaiavand nici un licar de viata spirituala, se prabuseste in depresie, disperare, ura, apoi cedeaza si fizic. Ca sa se salveze, multi s-au indreptat, mai degraba instinctiv, spre tot felul de activitati spirituale. S-au salvat mai intai cei care au avut vocatia rugaciunii, dar nu toti putem trai rugaciunea ca pe o flacara interioara, care sa le dea puterea de a merge mai departe. Si atunci, cei mai slabi rugatori am coborat cu o treapta mai jos, de la etic la estetic, de la rugaciune la poezie. Poezia fiind mai usor de pastrat in minte, a devenit, alaturi de rugaciune, una din formele de viata spirituala a detinutilor.

Rasplatit pentru suferinta, cu har poetic si stima celor din jur

- Era doar o forma de rezistenta particulara sau si colectiva? Poeziile circulau de la unii la altii, va intareau? - Mai intai era o forma de rezistenta personala. Cel putin eu, daca n-as fi reusit sa gasesc acest mod de a ma exprima, n-as fi supravietuit. Sigur ca impartasirea unor versuri crea o anumita relatie intre oameni si ii vedeai pe unii cum se lumineaza la fata, cum traiesc poezia, cum sunt imbarbatati de ea. Apoi, cei cu memorie buna se simteau utili daca invatau versurile si le transmiteau prin codul Morse celorlalti detinuti. In felul acesta, poezia a ajuns sa ne dea tuturor, alaturi de rugaciune, o intensa energie spirituala. Stiam pe dinafara cateva poezii de Radu Gyr si Lucian Blaga, care imi redau moralul si increderea. Cand eram dezolat si dezarmat, cel mai adesea spuneam poezia "Cavalcada", a lui Gyr, si imediat imi recapatam puterile. "In freamat lung de mare treapat/ pe armasari de-arama grea,/ gonind s-ajunga pan la capat,/ inalti, cu pumnul pe plasea,/ atatia trec si rad cum schioapat/ in urma lor, pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Galopul lor inghite poste,/ potcoava sfarma cremenea,/ sau scoala smarcuri sa mamproste/ cu smoala-i putreda si rea,/ caci m-au lasat la zeci de poste/ in urma lor, pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Nu-i poticneste-n drum nici sete,/ nici rani nu-si spala la cismea,/ nici

muntii nu le stau perete./ Eu cad in fiece valcea,/ las zdrente-n fiece scaete,/ julit ma urc pe gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Si cum merg cetele buimace/ spre nicaieri, spre nimenea,/ seafunda goana in baltoace/ si cade primul frant din sa./ Pe langa santu-n care zace/ eu trec la pas cu gloaba mea./ In urma lor pe gloaba mea!// Si rand pe rand incep sa cada,/ le suna zaua a tinichea,/ eu n-am nici zale, n-am nici spada,/ dar cred intr-un crampei de stea;/ si-n timp ce corbii vin sa-i roada/ taras ma urc pe gloaba mea./ Naintea lor pe gloaba mea!". Aceasta poezie era pentru mine "dovada" si suprema incurajare ca voi depasi toate greutatile, mergand tenace pe drumul meu, asa cum pot, dar urmarind un crez. Imi dadea o putere de nedescris, ma scotea din impas. La fel simteam si cand compuneam poezii. "Poeziile se transmiteau prin Morse, prin batai in tevile caloriferelor" - Cum circulau poeziile in inchisoare? - Intai, comunicarea prin codul Morse a devenit aproape generala, pentru ca exista o nevoie presanta de informatii. Voiam sa aflam ce se intampla, cine a mai fost adus, cine a murit, cine si cum a fost pedepsit, daca au venit vesti de afara prin cineva. Era foarte greu sa vorbim cu cei din alte celule in mod direct. Asa incat 95% dintre detinuti stiau codul Morse. Chiar daca nu toti eram la fel de priceputi, puteam comunica. Exceptie faceau cei batrani si bolnavi, care nici nu mai puteau si nici nu mai aveau chef sa invete. Dar sa nu stii Morse era un handicap major. Mai ales seara, cand gardienii erau ocupati cu altele, se transmiteau prin Morse, batut in tevile de calorifer, "buletine de stiri" si se tineau adevarate conferinte pe anumite teme. Tot asa au inceput sa circule si poeziile. Tonul l-au dat Nichifor Crainic si Radu Gyr, cei mai mari poeti ai inchisorilor, urmati de altii, foarte valorosi si ei, ca Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Fane Vladoianu, care isi transmiteau poeziile.

Dar au fost si cativa eminenti oameni de cultura care stiau pe dinafara volume intregi de versuri de-ale poetilor nostri clasici si interbelici, precum si din poeti straini, si le transmiteau prin Morse. Bunaoara, Ovidiu Cotrus, discipolul lui Blaga si preparator la catedra de estetica a acestuia. Apoi s-au contaminat toti de aceasta pasiune a poeziei. Odata ce era transmisa prin Morse, unii, cu memorie foarte buna, retineau poezia, altii o scriau cu o aschie pe o bucata de sapun sau cu un cui pe muchia de lemn a patului si apoi o invatau, pentru a o spune mai departe. Dupa cum se stie, in inchisoare nu aveam dreptul la vreun instrument de scris sau la hartie. Daca

eram prinsi cu asa ceva, eram aspru pedepsiti si, oricum, nu puteam sa le procuram. Asa ca circulau oral, aproape in editie completa, Blaga, Arghezi, Bacovia si altii. Cei care nu stiau o strofa cand au intrat in penitenciar au iesit de acolo cu zeci de poezii in memorie. - Gardienii nu incercau sa va opreasca aceasta comunicare? - Ba da. La inceput au crezut ca avem carti la noi de stim atatea, ca li se raporta. Si faceau perchezitii degeaba. Pe urma au chemat specialisti care sa verifice daca se poate comunica in codul Morse, prin batai in zid sau in tevile caloriferelor. Au ajuns la concluzia ca e imposibil. Dar nu luau in calcul ca detinutul nu avea altceva de facut si putea exersa, pana cand ajungea la performante incredibile. Transmiteam prin prescurtari, intelegeam un cuvant doar dupa inceput si comunicam printr-un singur semn ca am inteles, astfel incat devenisem foarte rapizi. Erau cativa care ne uimeau si pe noi. Odata, eram in celula cu unul dintre cei mai buni transmisionisti si receptionisti Morse, ne plimbam si vorbeam. Deodata, el zice: "Ia auzi, a venit un lot de la Jilava cu cutare, cutare". Zic: "Dar de unde stii?". "Pai n-auzi ca se bate Morse?". El avea urechea asa de exersata, incat prindea totul, chiar daca in acelasi timp vorbea si cu mine. "De atunci fara-ncetare luminez intruna/ Nu falos ca sfantul soare,/ ci sfios ca luna" - Scriati poezii si inainte de inchisoare sau v-ati descoperit aceasta vocatie in celula? - Am mai scris si eu poezie, ca fiecare roman - ca nu degeaba se zice ca romanul s-a nascut poet (rade) - in adolescenta. Mai bine zis, am incropit niste versuri, dar m-am luat apoi cu altele si am abandonat poezia. Pana cand, prin 1954, fiind in inchisoare, am fost bagat la izolare cu unul dintre bunii mei prieteni, Traian Anderca. In sarbatorile comuniste, ca si de Craciun si de Paste, ne scoteau din celule pe cei mai recalcitranti si ne izolau, pentru a nu avea surprize neplacute cu noi. Asa s-a intamplat si atunci.

De data asta eram doi in celula, cu lanturi la picioare - iar peste cateva zile, ne-au pus si catuse la maini, dar asta e alta poveste. Nu ne mai vazusem de cativa ani si ne-am pus la curent cu ce ni s-a mai intamplat, apoi am inceput sa vorbim despre ce ne preocupa. El era un cititor pasionat de poezie, iar pe mine ma framanta de mult un poem al lui Blaga, "Ioan se sfasie in pustie". Ii tineam

minte numai inceputul, care ajunsese ca un laitmotiv pentru mine, in momentele cand aveam sufletul greu. As fi vrut sa-mi reaminteasca cineva restul poeziei si nu gaseam pe nimeni care sa o stie. Nici Traian n-a stiut-o. Abia dupa cativa ani am invatat-o, de la cineva, si am scapat de obsesia lui Elohim. (rade) "Unde esti, Elohim?/ Lumea din manile tale-a zburat/ ca porumbul lui Noe./ Tu poate si astazi o mai astepti./ Unde esti, Elohim?/ Umblam tulburati si fara de voie,/ printre stihiile noptii te iscodim,/ sarutam in pulbere steaua de sub calcaie/ si-ntrebam de tine Elohim!/ Vantul fara de somn il oprim/ si te-ncercam cu narile,/ Elohim!/ Animale straine prin spatii oprim/ si le-ntrebam de tine, Elohim!/ Pana in cele din urma margini privim,/ noi sfintii, noi apele,/ noi talharii, noi pietrele,/ drumul intoarcerii nu-l mai stim,/ Elohim, Elohim!". (Elohim este un nume folosit in Vechiul Testament pentru Dumnezeu - n. red.) Ei, in una din noptile alea, cand le ceream tuturor prin codul Morse sa-mi spuna despre Elohim, Traian zice: "Ce tot bati pe la usi straine, de ce nu te apuci tu sa scrii, ca stiu ca aveai nitel talent". Si atunci am facut prima poezie in inchisoare, intitulata "Prefacere", pe care i-am recitat-o, victorios, a doua zi dimineata: "Am cersit un timp lumina/ Pe la usi straine,/ Nestiind ca luna plina/ Prinsa-i toata-n mine.// La raspantiile vietii/ Stam cu mana-ntinsa/ Si ma miluiau drumetii/ Cu lumina stinsa.// Cand si cand, cate-o scanteie/ De-un nebun zvarlita,/ Imi parea cale lactee,/ Mie daruita.// Si treceam asa prin viata,/ Miluit de lume,/ Ca si ea catand prin ceata,/ Nu stiu ce anume.// Dar odata, pe-nserate,/ Obosit de vise,/ Am gasit la lume toate/ Portile inchise.// Si ramas in noapte-afara/ Fara lumanare,/ Am privit asa-ntr-o doara-n/ Mine ca in zare.// Si am tresarit deodata/ Caci vazui ca-n mine/ Bezna-i ciuruita toata// Si mijesc lumine.// Am dat zgura la o parte/ Cu infrigurare/ Si-n strafundurile-mi moarte/ S-a iscat cantare.// Iar prin rana-mi sangeranda,/ Ca printr-o spartura,/ A tasnit o raza blanda/ De lumina pura,// Ce-nveselindu-ma in toate,/ Matasoasa, moale,/ A dat vietii mele plate/ Sensuri verticale.// De atunci fara-ncetare/ Luminez intruna,/ Nu falos ca mandrul soare,/ Ci sfios ca luna.// Iar cand malul se aduna/ Si-mi astupa vrana,/ Ma sleiesc ca pe-o fantana/ Adancindu-mi rana." - Puscariile comuniste erau locuri de exterminare. Erati chinuiti permanent de foame, de frig, de lipsa odihnei, de mizerie si batuti des. Cum va mai gaseati tihna si resurse pentru inspiratii poetice?

D. Andronescu, alaturi de doi mari duhovnici, Pr. Iustin Parvu si Pr. Gh. Calciu

- Tineretea face minuni. Aveam fizic puternic, aveam, cel putin la inceput, speranta ca nu vom ramane mult timp inchisi, gaseam mereu rezerve de entuziasm in noi. Si-apoi, repet, poezia era pentru noi precum rugaciunea sau cum e pentru un sportiv de performanta antrenamentul - da, era un antrenament al mintii si al sufletului, fara de care am fi innebunit sau am fi murit. Pentru mine, unul, poezia a suplinit adesea rugaciunea. Acum am certitudinea ca mi se sopteau aceste poezii de catre Cineva. Pentru ca nu-mi explic altfel cum mi-au venit unele versuri destul de reusite - dupa parerea unor cunoscatori. De exemplu, eram odata la o izolare pentru sapte zile. Si dupa ce a inchis gardianul usa dupa mine am inceput sa socotesc: 7 zile ori 24 de ore fac 168 de ore, de inmultit cu 60 de minute, fac 10.080 de minute... Dar iata, mi-am spus, ca de cand am intrat aici a si trecut o jumatate de ora. Atunci mi-a venit poezia "Zadarnicie": "Rod din timp, ma roade timpul,/ Cerc un gand sa surp Olimpul,/ Cu nesat un gand ma-ncearca/ Si launtric coace parca. // Junghi o taina, surp un inger,/ Clocotesc, ma zbat, ma sanger,/ Sufletul mi se indoaie/ Ca o creanga grea de ploaie..." si asa mai departe. E o poezie lunga... - Inlocuiati rugaciunea cu poezia, pentru ca va era mai la indemana sau pentru ca simteati ca are ceva transcendent si mistic in ea, care tot rugaciune era? - Prin poezie parca intram in legatura cu Dumnezeu mai usor. Puteam sa-mi exprim momentele de revolta, de incantare, de indoiala... Prin rugaciune, traiam evlavie si credinta. Dar aveam mult mai multe momente in care eram rascolit de revolta si deznadejde, decat de umilinta si impacare. Intrun astfel de moment, s-a nascut poezia "Indoiala", dupa o intalnire cu scriitorul Vasile Voiculescu. Fusesem mutat intr-o alta camera si am cautat sa vad cu cine ma invecinez, intreband prin Morse in stanga si-n dreapta. In celula de deasupra mi-a raspuns cineva, care mi-a spus ca printre ei se afla si Vasile Voiculescu. L-am rugat sa-i transmita scriitorului salutarile mele. Atunci, Voiculescu a tinut sa vorbeasca cu mine, dar nu stia codul Morse.

Parintele Gh. Calciu si Demostene Andronescu Am folosit o alta metoda. Am pus o cana de tabla pe teava de calorifer si vorbeam pe rand, iar cand unul vorbea, celalalt punea urechea pe cana lui si ne intelegeam aproape ca si cum am fi vorbit la telefon. M-a intrebat de unde il cunosc. I-am spus ca numai din scrierile sale si i-am facut cateva complimente pentru nuvelele fantastice. El era bolnav - de altfel, peste cateva zile a si fost dus la infirmerie - si mi s-a parut foarte, foarte descurajat. Omul acesta, un monument de credinta, avea totusi o indoiala. Si atunci am conceput poezia "Indoiala": "Mai este, Doamne, pana-n Cer? Mai este/ Pan-sa ma faci partas luminii Tale?/ Sau poate tot n-a fost decat poveste/ Si-am colbait degeaba-atata cale. // De-atata vreme urc taras, pe coate/ Si-am smuls in catarare-atati luceferi/ Ca de-o mai tine mult urcusul, poate/ Doar cei prea-nalti sa mai ramana teferi.// Si-am risipit atata suflet, Tata,/ In ravna mea neasemuit de mare/ Ca de-o mai fi s-ajung in cer vreodata/ N-o sa mai am ce-ti pune la picioare.// L-am dat tribut la fiecare vama,/ L-am asternut pe fiecare treapta,/ Si-l risipesc-ntruna, dar mi-e teama/ Ca la sosire nimeni nu m-asteapta.// Taras, pe branci, cu sufletul la gura,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sunt o picatura./ Mai este,

Doamne, pana-n pisc, mai este?!". "Atat de dor imi este cateodata/ De mangaieri, de galesi ochi de fata" - Cum reuseati sa tineti minte atatea versuri, unele scrise de altii, altele proprii? - Era, intr-adevar, o problema. Si de aceea, le transmiteam altora, pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, se intorceau poeziile la autorii lor. Eu am retinut cam o suta de poezii din cele peste doua sute cate am facut. Sunt cele care au aparut in volumul Peisaj launtric. La un moment dat, cand deja aveam un bagaj serios de poezii proprii, am gasit intr-o celula alaturata un elev de liceu, cu o memorie foarte buna, care s-a oferit sa-mi memoreze toate poeziile. Si numai gandul ca ele se afla in mintea altcuiva la adapost mi-a usurat munca pentru alte poezii. Din pacate, acel elev a murit in inchisoare. Oricum, cand scriam, eram sub inspiratie si aveam o traire care ma facea sa fac abstractie de celelalte poezii. - Existau momente anume care declansau poezia?

Demostene Andronescu, impreuna cu prietenul sau de o viata Marcel Petrisor - Da, asa cum s-a intamplat si intr-o noapte naprasnica de iarna, la Aiud, cand s-a petrecut un abuz asupra scriitorului Constantin Gane, cel cu "Trecute vieti de doamne si domnite". Eram la izolare, in celule de beton neincalzite, cu geamurile deschise larg, fara pat, fara nimic pe care sa te asezi. Un ger cumplit. Daca te-ai fi culcat pe jos, ai fi murit. Asa ca trebuia sa ne plimbam continuu prin celula. Iar la ora stingerii, cand ni se baga un petec de patura rara in celula, luam acea carpa si o puneam intre umar si zid, pentru a ne mai odihni putin, in picioare. Invatasem sa dormim in picioare, precum caii. Eu m-am obisnuit sa dorm si mergand, inca din anchetele de la Securitate, unde nu eram lasati sa dormim zile si nopti la rand. Faceam trei pasi pana la usa, ma intorceam automat si faceam alti trei pasi spre perete si tot asa, timp in care dormeam. Dar sa revin la mos Gane. In timpul acela, eu ma rugam. Cand i-a dat gardianul fleandura aceea de patura, scriitorul sa rugat sa fie scos, ca altfel va muri. La care gardianul i-a raspuns: "Mori in pastele ma-tii, ca de aia te-am adus aici, sa mori!". Si a inchis usa. Am inceput sa batem toti cu pumnii in usile metalice si sa cerem sa fie dus la infirmerie. Era un zgomot infernal. In 20 de minute, au venit mai multi caralii, in frunte cu ofiterul politic si colonelul Gheorghe Craciun, comandantul penitenciarului. Noi le-am cerut sa vina procurorul sa vada cum suntem tratati si sa-l scoata de acolo pe mos Gane. Colonelul Craciun a stat putin in cumpana, s-o fi sfatuit cu ceilalti, si pana la urma a dat ordin sa fie dus Constantin Gane la infirmerie. Apoi au plecat cu totii si s-a facut iarasi liniste. Dupa vreo jumatate de ora, am incercat sa-mi continui rugaciunea, dar am simtit ca nu ma mai pot ruga, si mam pomenit zicand: "In seara asta, Doamne, Te vei culca flamand". N-am dormit toata noaptea, dar am scris poezia "In loc de rugaciune". Suferinta batranului Constantin Gane ma impresionase profund.

- Ati scris si poezii de dragoste in inchisoare? - Doar cateva, caci am fost arestat inainte sa cunosc cu adevarat dragostea.

Doi vechi luptatori, ieri in temnita, azi pe frontul presei national-crestine: Gabriel Constantinescu si Demostene Andronescu N-aveam experienta. (Zambeste amar.) Aveam o fata cu care vorbeam, dar dupa ce m-au condamnat la 20 de ani de temnita, mi-am dat seama ca nu o voi putea revedea si am incercat s-o uit. Si apoi erau alte trairi care ma inundau in acel mediu. Totusi, in poezia "Regrete", arat cam ce simteam fata de dragostele mele netraite. "Atat de dor imi este cateodata/ De mangaieri, de galesi ochi de fata/ Cu pleoape moi si tremurari in gene/ Sub cari se tolanesc priviri viclene;/ Si-atat de obosit sunt de-asteptari,/ Mi-e buza arsa de nesarutari,/ Ma dor dorinti ce-n mine-au putrezit,/ De nevibrari mi-e sufletu-mpietrit,/ Sunt cimitir de doruri ne-mplinite/ Si de pacate nepacatuite,/ De pofte moi care mustesc in mine/ Si ma framanta ca pe orisicine/ Dar nu-si gasesc izvorul sa seadape./ Ma dor priviri si-amintiri ma dor,/ De ochii tai adanci si mari mi-e dor,/ M-aplec si plang peste trecutul meu/ Cu lacrami ce se varsa-n Dumnezeu". - Care poezie va este mai draga din toate cele pe care le-ati scris? - Toate imi sunt dragi, pentru ca sunt izvorate din preaplinul de emotii traite atunci. Dar cred ca le simt mai aproape pe cele de revolta, caci aceea a fost starea care m-a dominat. Eram un tanar nevinovat, care patimea ingrozitor, si nu puteam intelege de ce si cum ingaduie Dumnezeu asa ceva. Eram revoltat si pe lumea romaneasca, pentru ca era inerta si nu se impotrivea unui regim ateu si criminal.

Povestea unui miracol

Chipul unui miracol Nectaria

Doamna Maria Oprea este asistent universitar la Sibiu, cu doua doctorate, unul in filologie, iar celalalt in teologie. In urma cu cativa ani, s-a confruntat cu o intamplare miraculoasa, pe care se simte datoare s-o impartaseasca si altora, pentru a-i intari pe oameni in rugaciune si in credinta in Dumnezeu. Sotie de preot si mama a doi copii, cand astepta venirea pe lume a celui de-al treilea prunc, doamna Maria Oprea a aflat ca are o sarcina extrauterina. Medicina are pentru astfel de cazuri un singur "leac" - sacrificarea copilului. Dar desi propria-i viata era pusa in pericol, ea a refuzat operatia, alegand un alt drum: ruga fierbinte catre unul din cei mai puternici sfinti ai timpului in care traim, Sfantul Nectarie, marele facator de minuni din insula Eghina. O decizie aflata permanent sub umbra mortii, dar care s-a transformat in victorie. Victoria credintei in Dumnezeu. Pruncul nedorit - Doamna Maria Oprea, ati trecut, in urma cu cativa ani, printr-o experienta la limita. Eu as vrea sa dam putin firul timpului inapoi si sa incepem cu imprejurarile care au determinat, de fapt, tot ceea ce a urmat. - Cand am ramas insarcinata cu cea de a treia fetita, am avut niste incercari cumplite. Stiti cum e... La primul copil, toata lumea este bucuroasa: tatii, socrii, rudele... La al doilea, se mai stramba putin din nas. La al treilea, deja intervin toti: "Ai grija ce faci, ai luat-o razna!" sau: "Mai oprestete!". Mie nu mi-a fost teama de reactia celor din jur. Am fost insa foarte surprinsa de reactia mea. Am o profesie care necesita multa munca si, intrand intr-o cariera universitara, inainte de a ma casatori, voiam sa-mi finalizez macar studiile doctorale. Cand a aparut al treilea copil, eu nu aveam nici un ajutor. Sotul meu e preot, parintii mei lucreaza amandoi, iar socrii sunt decedati. Am doua surori, dar nu ma puteau ajuta, pentru ca sunt maicute in manastire. In plus, eram intr-o parohie de tara si aveam multa treaba pe langa casa.

Maria Oprea Cand am aflat ca sunt insarcinata a treia oara, la doi ani dupa ce nascusem al doilea copil, s-a nascut in sufletul meu o stare pe care o regret si acum: ganduri de intristare, deprimare... Ma gandeam: ce voi face? Cand voi mai finaliza doctoratul? Eram convinsa ca voi plati penalizari. Asa a si fost pana la urma, am platit penalizari de prelungire. M-am convins atunci ca gandul pe care-l ai in momentul zamislirii unui copil poate influenta sarcina in mod negativ. Daca nu ti-l doresti, daca nu esti dispusa cu toata inima sa primesti viata pe care o trimite Dumnezeu in pantecele tau, vei avea probleme.

Un verdict sumbru Pe langa tulburarea sufleteasca, mie imi era insa si foarte rau, un rau general - nu mai puteam manca aproape nimic. Imi era atat de rau, incat m-am alarmat. Am venit in Sibiu, la un doctor de la Policlinica Esculap. De cum am intrat si mi-a facut un consult, el mi-a spus: "Ceva nu este in regula. Haideti sa va vad si la ecograf!". S-a uitat, s-a uitat, o jumatate de ora a tot insistat, ca sa vada ceva. Nimic! Nici o urma de viata in uter! Sarcina era extrauterina, fixata pe una dintre trompe. Cand a fost convins de diagnostic, doctorul l-a chemat pe sotul meu si a spus: "Sa stiti ca nu este de gluma! Doamna este la capatul a doua luni de sarcina extrauterina. Una din trompe risca sa explodeze, iar dansa sa ajunga in stare de soc la spital si chiar sa moara. Alegeti dumneavoastra ce este de facut. Eu sunt dispus s-o operez chiar maine dimineata, cu mainile mele. Uite, va fac o programare la ora 8". Eu stiam ce inseamna un avort. Fiind si doctoranda la teologie morala, participand la tot felul de seminarii de bioetica, stiam, totusi, ca este si un chiuretaj scuzabil, cumva, de care mama n-ar fi extrem de vinovata. Inca nu ma lamurisem cam ce reactie ar trebui sa am: sa merg pana in panzele albe si sa spun: "Nu, duc sarcina mai departe, orice s-ar intampla", sau sa accept interventia chirurgicala, sub pretextul ca "Doamne, n-am avut incotro!". Medicul m-a luat prea repede, prea pe nepregatite. Invatam teorie foarte bine la facultate, dar in momentul acela, efectiv am simtit ca clachez. Si mi-a trebuit timp de gandire. N-am putut sa-i spun doctorului nici da, nici nu, asa ca nu am ramas la spital cum ne-a recomandat el, ci ne-am intors acasa. - Dar dincolo de argumente teologice, dumneavoastra ce va spunea inima? - A fost o lupta in sufletul meu. Ma gandeam: "Aici, Dumnezeu imi pune credinta la incercare. Trebuie sa fac ceva, efectiv, sa ma pocaiesc de gandurile negre pe care le-am avut, la inceput, cand am aflat ca sunt iarasi insarcinata, sa-mi para rau de ele, sa merg pana la capat". M-am gandit si ca daca Dumnezeu va ingadui sa mor, atunci asa sa fie! Stiam si faptul ca daca mori, dandu-ti viata pentru o alta viata, practic, asta este mucenicie. Desi lumea o considera pe mama care face acest lucru o nebuna sau o inconstienta: cum sa-si lase alti copii orfani si sa moara pentru un copil care n-are nici o sansa sa supravietuiasca?

- Nu va gandeati ca n-aveati nici o sansa, ca veti muri daca nu avortati? - M-am gandit, am mai avut incercari in gand, dar credinta surorilor mele, care sunt calugarite, a parintilor mei, a duhovnicilor, a celor din jur, si mica mea credinta m-au sustinut sa merg pana la capat.

D-na Maria Oprea impreuna cu familia A contribuit mult si sfatul pe care mi-l daduse mai demult duhovnicul meu, parintele Lavrentie de la Frasinei, inainte de a pleca din lumea aceasta. Pur si simplu, fara nici o legatura cu ceea ce-i spuneam, ma apuca asa, dintr-o data, de mana, si-mi zicea: "Marie, draga, ai grija, sa nu faci niciodata avort! Ai inteles? Mai, tata, mai, ai inteles? Niciodata sa nu faci avort!". Era de neinteles de ce facea asta si ii spuneam: "Parinte, dar eu stiu lucrurile astea. Eu stiu ca nu este bine si n-am sa fac niciodata avort. Douazeci de copii de-oi avea, nu o sa fac avort". "Mai, tata, tine minte ce-ti spun eu: ai grija, sa nu faci!". La urmatoarea intalnire repeta din nou. Eram foarte mirata de acest sfat al parintelui, pe care mi l-a dat pana la ultima spovedanie, pana la internarea dansului la Bucuresti, in stare critica. Eu cred ca el a avut un dar de la Dumnezeu si a prevazut ce-o sa mi se intample. Atat de bine mi s-a imprimat sfatul lui, incat in momentul in care a trebuit sa aleg, am ales sarcina. Nu teoria pe care am acumulat-o la seminariile de morala m-a influentat, nu ea mi-a rasunat in cap, ci sfatul parintelui: "Ai grija, sa nu faci avort!". Si poate imi va mai rasuna in minte. Nu se stie pentru ce momente care ma asteapta in viitor mi-au fost adresate acele indemnuri. Minunea - Cand ati luat decizia sa mergeti pana la capat? - Imediat dupa ce am citit Acatistul Sfantului Nectarie. Trebuie sa va spun ca in momentul in care eu treceam prin toate aceste intamplari, sora mea cea mica se pregatea sa fie calugarita. Ea a fost linistita cand a auzit ca am o sarcina extrauterina si imi spunea mereu sa fiu pe pace, ca acel copil se va naste cu bine prin rugaciunile Sfantului Nectarie.

Ea stia ce putere are acest sfant si in momentul calugaririi si-a pus in suflet o singura dorinta - ca pruncul meu sa traiasca si sa se nasca normal. Si se spune ca in acele clipe, orice iti doresti se implineste... Ajunsa acasa dupa ce aflasem diagnosticul, am inceput sa citesc cu lacrimi Acatistul Sfantului Nectarie. El ma mai ajutase o data, la cea de a doua nastere, si nadajduiam sa o faca si acum. Nu am avut trairi mistice, cum povestesc unii, sau aratari cum au pelerinii de la Maglavit sau Fatima. Nu! Am simtit doar o pace, o linistire a gandurilor, o impacare cu Dumnezeu si chiar o bucurie, o bucurie foarte mare si o asteptare luminoasa, nu cu ganduri de spaima: "Vai de mine, ce voi face daca va fi handicapat?", sau: "Sa vezi ca o sa moara, n-o sa tin sarcina!". Apoi a venit minunea. Intr-o zi, am simtit exact cum simte o mama prima miscare in pantec a copilului ei. Am simtit un fel de lovitura usoara si lina, un fel de zvacnet, de saritura lina. O senzatie extraordinara. Nu am de unde sa stiu exact, dar e clar ca atunci pruncul a revenit acolo unde ii era locul, de pe trompa in uter. Avand experienta de la celelalte doua sarcini, si stiind cum misca un copil, m-am mirat ca acesta a miscat la doar doua luni. Practic, prima miscare n-a fost la trei luni jumate, ci la doua, atunci, in timpul citirii acatistului. Din punct de vedere medical, e imposibil. Dar din punct de vedere crestinesc, ce sa zic? Totul e posibil! Dupa ce m-am rugat si m-am linistit, am ales sa merg la un doctor reputat. Eu eram cu inima in dinti! Imi batea mai tare ca niciodata. Doctorul a inceput sa ma examineze atent si, de la ecograf, ii dicta asistentei: "Sarcina absolut normala, copilul este la locul lui, nu este nici un pericol". Pot sa spun ca pana in momentul de fata nu am mai avut asemenea momente de bucurie, in intreaga mea viata. A fost chiar mai mare decat in momentul nasterii. Dupa aceea, sarcina a decurs mai bine. M-am rugat zilnic. Imi amintesc, ca acum, ca atunci cand citeam acatistul, la fiecare "Bucura-te, Sfinte Nectarie", copilasul dadea ori din manuta, ori din piciorus, efectiv, lovea usurel in burta, la fiecare "Bucura-te"! Mi-am dat atunci seama ca nu am de ce sa ma tem. Chiar daca se va naste cu probleme de sanatate, Sfantul Nectarie il va avea in ocrotirea lui. Nectaria La ora 10 dimineata, cand m-au apucat durerile foarte mari pe care simteam ca nu le mai pot suporta, mi-am sunat din nou surorile din manastire si le-am zis: "Acuma incepeti Acatistul Sfantului Nectarie, ca nu mai pot! Cand terminati acatistul, sa-mi dati un bip!". Aveam telefonul in halatul cu care am nascut, si la 10.30, in momentul in care Nectaria a iesit, atunci a vibrat mobilul in buzunarul halatului.

Nectaria, Daria si Anastasia Efectiv, cat s-au rugat ele, o jumatate de ora, atat a durat si nasterea. M-am simtit atunci o

privilegiata a cerului. Nasterea a decurs extraordinar, desi doctorul mi-a spus ca o sa dureze cam 8-10 ore, pentru ca nu eram absolut deloc pregatita, colul era inchis, membranele nu erau rupte, nu am avut semne ca as naste. Chemat de urgenta, doctorul nici n-a apucat sa stea efectiv la nastere, a ajuns doar cand m-a cusut, spre sfarsit. - Si cum e acum fetita? - Cum sa fie? Mai dulce decat nectarul. Este frumoasa, cuminte, sensibila. Parca ii seamana Sfantului Nectarie. L-a indragit de mica. Primul cuvant pe care l-a spus n-a fost "mama", ci "tata", batand asa, des, cu degetelul pe icoana Sfantului Nectarie, pe care o avea la patut. In fiecare dimineata, atunci cand apare soarele si Dumnezeu ne daruieste o noua zi, imi dau seama ca acest copil exista numai din dragostea lui Dumnezeu si din mila sfintilor. Fiecare zi din viata ei este o minune pentru care Ii multumesc din toata inima!

Puterea rugaciunii

Iisus Hristos "Sfantul sufletului meu" Mie imi place sa cred ca Sfantul Nectarie m-a gasit el pe mine si nu eu pe el. Ma aflam intr-o perioada urata a vietii mele, eram disperata, nu stiam incotro sa ma indrept, ce sa fac. Eram terminata psihic, facusem o depresie grava, slabisem vreo 10 kilograme, nu ma mai puteam concentra pe absolut nimic, numai la suferinta mea ma gandeam. Nu gaseam absolut nici o rezolvare, plangeam incontinuu, ce mai, eram o epava. Si, intr-o zi, nu stiu de unde mi-am amintit ca mama imi vorbise candva de un anume Sfant. Si apoi mi-am amintit ca avea si un acatist al acestui Sfant si ca el era grabnic ajutator si ca nu te trece cu vederea, oricine ai fi. Apoi, mi-am dat seama ca este vorba despre acelasi Sfant despre care citesc destul de des in ziarul meu de suflet, "Formula AS". Era, desigur, vorba despre Sfantul Nectarie. Mi-am zis ca trebuie neaparat sa fac rost de Acatistul sau, insa mi-a luat destul de mult timp. Am tot amanat, pana cand, intr-o zi, la Mitropolie fiind, l-am cumparat, stiind ca a doua zi voi pleca din oras si ca voi avea timp sa-l citesc in liniste. Ce sa va zic, mi-a schimbat viata! Inca din prima zi de cand am inceput sa-l citesc, m-a linistit, m-am simtit mai calma si mi-am recapatat puterea de concentrare. Nu-mi venea sa cred, de fapt nu realizam de ce sunt asa de calma. Am citit Acatistul si il citesc si acum in fiecare zi, desi a trecut o luna si ceva. M-a ajutat enorm de mult acest Sfant. Am cumparat si Paraclisul,

pe care il citesc impreuna cu Acatistul, in fiecare zi, mi-am cumparat si Acatistul Sfintei Maici Grabnica ajutatoare. Sfantul Nectarie a reusit sa ma scoata incet-incet din prapastie si, desi inca ma lupt cu depresia, cred ca voi reusi in cele din urma sa o birui. Am momente cand ma gandesc ca poate rugaciunea mea este insignifianta, dar Sfantul imi arata ca nu este asa. Intr-o seara, de pilda, ma gandeam ca tare mi-as dori sa ajung si eu la moastele lui, si regretam ca nu se gasesc si in Iasi, orasul in care traiesc. Imediat dupa ce m-am gandit la asta, am intrat pe o pagina de internet, unde chiar asta scria: ca moastele Sfantului Nectarie se gasesc si in Iasi la biserica din cartierul Alexandru. M-am dus acolo in urmatoarele zile si de atunci ma duc cand pot, nu conteaza in ce zi, si ma rog. Imi dau lacrimile de fiecare data cand ma rog la Sfant. Pur si simplu ma emotioneaza atat de tare, incat plang fara sa vreau si apoi ma cuprinde o stare de liniste. Sfantul Nectarie m-a ajutat si ma ajuta in continuare. Este Sfantul meu de suflet si are grija de mine. Ii multumesc extraordinar de mult. Cautati-l si voi si o sa va ajute. Slava Domnului, SfantuluiNectarie si Maicii Domnului! MIHAELA SAMSON Mi-am botezat copilul cu numele lui"

Dragi cititori ai revistei "Formula AS", a sosit, in sfarsit, momentul mult asteptat, cand le pot relata si altora despre inca o minune savarsita de Sfantul Nectarie din Eghina in viata unui neinsemnat crestin, cum sunt eu. Dupa nasterea primului copil (pentru a carui sanatate m-am rugat tot Sfantului Nectarie), mi-am dorit nespus de mult sa mai pot aduce pe lume un prunc sanatos. A urmat o sarcina care a esuat, dar la scurt timp, am aflat ca am ramas din nou insarcinata. Inca de la inceput, am avut o apasare in suflet, spaima surda ca as putea pierde din nou copilul. Primele trei luni au trecut cu bine. La finalul celei de a treia, a venit insa o lovitura grea. Am suferit o hemoragie foarte puternica, doctorii anuntandu-ma ca am un hematom extrem de mare, langa placenta, iar sansele de a pastra copilasul sunt rezervate. Va dati seama ce a urmat in sufletul meu si al sotului meu. Cand vezi la ecograf un copilas in miniatura, cu toate organele formate, cum te poti, oare, resemna cu gandul ca ar putea muri, ca ar inceta sa mai existe in viata ta? Au urmat zile, saptamani de cosmar sufletesc. Bineinteles, primul lucru a fost sa incep a ma ruga intens Sfantului Nectarie, care stiam ca e vindecator minunat de boli, dar si ca ajuta femeile insarcinate. M-am rugat, desigur, si Maicutei Domnului si Bunului Dumnezeu sa ma ajute sa duc sarcina pana la capat, dar foarte mult mi-am indreptat ruga catre Sfantul Nectarie. Pe parcursul sarcinii, au mai fost cateva episoade, cand am fost suspecta de infectii virale extrem de periculoase pentru copilul nenascut. De fiecare data, nu am incetat sa citesc Acatistul Sfantului Nectarie, desi nu erau semne ca situatia mea s-ar fi indreptat. Eu, pacatoasa, asteptam sa vad petrecandu-se minunea peste noapte, asa cum citisem ca poate face Sfantul, cand este rugat. Credinta mea cand slabea, cand revenea, dar nu incetam sa ma rog. Si n-a fost in zadar! La inceputul celui de al treilea trimestru de sarcina, am primit vestea ca hematomul nu mai este vizibil la ecograf. Pur si simplu nu mai exista! Nu se micsorase si nici nu se eliminase, asa cum ar fi fost de asteptat, ci deodata, a disparut. Bucuria si recunostinta mea au fost teribile, si am avut imboldul sa va scriu atunci, imediat, dar, din superstitie, am asteptat ca Binele sa se intample si abia apoi sa scriu despre el, sa astern in scris povestea mea si a micutului Nectarie, dupa ce se va fi nascut sanatos. Slava Domnului, minunea s-a intamplat! Acum pruncul

meu are doua saptamani de viata si nu incetez a ma minuna, privindu-l langa mine. Doctorii mi-au spus ca voi avea nevoie de foarte mult noroc, ca sa duc sarcina la bun sfarsit. Eu voi spune oricui ca nu de noroc am avut nevoie, ci de ajutorul unui Sfant deosebit, care nu a lasat sa se stinga viata unui prunc nevinovat, ci l-a salvat in mod uimitor, in ciuda pacatelor mele. Si inca o fapta minunata, prin care Sfantul Nectarie si-a aratat puterea. Nasterea primului copil a fost de-a dreptul traumatizanta, cu o durata foarte mare si cu dureri cumplite. De data aceasta, stiind ca Sfantul are darul de a usura durerile nasterii cand mamele il cheama in ajutor, m-am rugat din suflet sa nu ma lase sa mai trec printr-o nastere asa de grea ca prima. Ei bine, cea de a doua nastere a fost mult mai usoara. Dupa 3-4 ore de travaliu, cu mult mai suportabil si incomparabil mai scurt decat primul, am nascut minunea de copil pe care l-am botezat Nectarie. Nu se putea altfel! Copilul poarta numele Sfantului care l-a ocrotit si care, sunt sigura, il va ocroti si de acum inainte. Cu drag si recunostinta, TEODORA din Germania "Dumnezeu exista!"

Arhanghelul Mihail Desi ma rugam in fiecare seara si mai mergeam cateodata la biserica, am descoperit puterea rugaciunii prin intermediul revistei dvs., la care era abonata mama mea. Nu stiam de existenta acatistelor si de puterea lor nemarginita, pana cand nu am citit marturii ale cititorilor de la rubrica "Spiritualitate". Eram foarte emotionata cand citeam povestile celor implicati si parca traiam alaturi de ei bucuria implinirii acelor minuni. Primul acatist pe care l-am citit a fost Acatistul Maicii Domnului, Bucuria tuturor celor necajiti. Nici nu terminasem de citit de 40 de ori, ca minunea pe care o asteptam s-a si implinit. Apoi am inceput sa citesc si alte acatiste: Acatistul Sfantului Mina, Acatistul Sfantului Nectarie, Acatistul Sfintei Xenia, Acatistul Maicii Domnului Grabnica Ajutatoare si Acatistul Maicii Domnului Bucurie Neasteptata. Toate acestea m-au ajutat enorm! Sfantul Nectarie l-a ajutat pe sotul meu sa isi gaseasca un serviciu foarte bun, pentru care a dat examen chiar in ziua cand s-a nascut baietelul nostru. De asemenea, cand am avut probleme de sanatate, m-a ajutat sa iau un examen foarte important. Prezenta Maicii Domnului am simtit-o mereu in viata mea, ori de cate ori i-am cerut sprijinul. Mesajul pe care vreau sa il transmit cititorilor este ca Dumnezeu ne ajuta de fiecare data cand avem nevoie. Pot spune cu mana pe inima ca Dumnezeu exista, iar acatistele si rugaciunile reprezinta o punte de legatura intre om si

divinitate. Ii multumesc din suflet Bunului Dumnezeu pentru tot si sper ca ii voi putea multumi toata viata. Va multumesc si dvs. ca existati si va doresc sa aveti parte de tot ce este mai bun. CRISTINA VATAVU Reproduceri dupa icoane de la Schitul Ghelari

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - Cartile si icoanele sfintilor

- De la Bucuresti la Bixadul Oltului "E frumos sa mori pentru o idee, dar e greu sa traiesti pentru ea. Eroismul adevarat, desi despodobit de destinul tragic, e acesta din urma" Nichifor Crainic Dupa absolvirea Liceului National Ortodox "Avram Iancu" din Brad si alti patru ani de studii temeinice la Academia Teologica "Andreiana" din Sibiu, la recomandarea profesorului Nicolae Popovici, care avea sa devina Episcop de Oradea, tanarul Zian Boca, viitorul ieromonah Arsenie, este trimis la Academia de Belle-Arte din Bucuresti, cu o bursa acordata de Mitropolitul Ardealului, Nicolae Balan. In Capitala tarii, rezista oricarei tentatii de a se implica in vreo miscare studenteasca sau grupare politica. Urmareste cu tenacitate perfectionarea sa in domeniul picturii, petrecand cele mai multe ore in atelierele si salile de curs de pe Calea Grivitei, la sediul Academiei de Arte Frumoase. Cunostintele sale duhovnicesti se largesc si se adancesc, gratie cursului de teologie mistica, predat de poetul si ganditorul crestin Nichifor Crainic, la Facultatea de Teologie, pe care Zian il frecventeaza in 1935-1936. Un deschizator de drum In 1941, in discursul pe care l-a rostit sub cupola Academiei, cu ocazia primirii lui Nichifor Crainic in cel mai inalt forum stiintific al tarii, Lucian Blaga, facand vechiului sau prieten si colaborator un frumos portret, spunea inspirat: "Crainic nu vine singur, odata cu el intrand in

Academia Romana Dionisie Areopagitul, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin". Astazi, aproape toate scrierile importante ale Sfintilor Parinti ai Bisericii au fost traduse si publicate in limba romana, incat orice credincios poate aprofunda invatatura si spiritualitatea ortodoxa. Rugaciunea lui Iisus nu mai e doar indeletnicirea pustnicilor sau a calugarilor din manastiri, ci a coborat din munti si paduri in mijlocul oraselor, unde sunt mireni care incearca s-o rosteasca si s-o dobandeasca. La inceputul anilor '30 ai veacului trecut, paradoxal, mistica lipsea din teologia academica ortodoxa, chiar daca "stiinta indumnezeirii omului", cum a numit-o Nichifor Crainic, a fost preocuparea de capatai a Rasaritului crestin, din epoca patristica si pana la Sfantul Paisie Velicikovski sau Sfantul Ioan de Kronstadt. Prin cursul sau de ascetica si mistica, scriitorul-teolog ii familiariza pe tinerii auditori cu operele marilor scriitori bisericesti: de la Clement Alexandrinul, Macarie Egipteanul, Marcu Ascetul sau Ioan Scararul, la Sfantul Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama sau Nicolae Cabasila. Pe vremea aceea, aceste scrieri ajungeau la noi mai ales pe filiera occidentala, cel mai adesea in limba franceza. Scara Sfantului Ioan Despre cum isi petrecea vremea ca student in Bucuresti, Parintele Arsenie Boca va scrie peste cativa ani, in autobiografia ce i s-a cerut in iulie 1945, cand a fost retinut la sediul Sigurantei din Ramnicu-Valcea: "Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai ramanea liber acasa il foloseam citind si discutand teologie, cu inca un coleg de-al meu, care studia Conservatorul. Asa s-a intamplat ca odata, placandu-mi foarte mult scrierea mistica a Sfantului Ioan Scararul, am tradus-o in romaneste, in vreme de 5 luni".

Zian Boca in ziua hirotonirii ca diacon, incadrat de preotii Octavian Flucus (st.) si Ioan Comsa (dr.) Scara Sfantului Ioan este o scriere fundamentala pentru orice monah sau aspirant la calugarie. Avva Ioan, egumenul Sfintei Manastiri a Sinaiului, "apostol al monahilor", prezinta urcusul duhovnicesc pe care poate sa-l implineasca acela care s-a lepadat de lume si si-a inchinat viata lui Dumnezeu. "Monah inseamna randuiala si stare a celor fara de trupuri, care in trup materialnic si intinat sa

savarsaste. Monah iaste acela ce numai de hotararile si cuvintele lui Dumnezeu sa tine in toata vremea, si locul, si lucrul. Monah este sila a firii necontenita, si pazire a simtirilor nelipsita. Monah iaste trup neintinat si gura curatita si minte luminata. Monah iaste suflet dureros, care intru necontenita pomenire a mortii se indeletniceste, si dormind, si priveghind" - scrie Sfantul Ioan Sinaitul in Scara sa, cuvinte pe care le-am redat, pentru frumusetea limbii romanesti vechi, in talmacirea de la 1814 a Mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache. Gandul unei vieti in curatie trupeasca si sufleteasca, al lepadarii de lume, adica de pacat, il avea Zian Boca inca din primul an de studii teologice la Sibiu. Celebra lucrare a monahului originar din Palestina, care a pustnicit in Muntele Sinai, "la un loc de liniste", timp de 40 de ani, i-a intarit hotararea pentru "o logodna cu modul mai presus de veac al vietuirii ingeresti": "M-a ajutat foarte mult la incheierea convingerii mele de-a intra in calugarie". Diaconia Parintele Nicolae Streza, ani buni parohul Bisericii de piatra din Targu-Mures, traieste astazi la Sibiu, impreuna cu familia fiicei sale, Tatiana Elena Morar. Pentru a afla date cat mai exacte despre Parintele Arsenie, duhovnicul sau, a cercetat arhivele de la Arhiepiscopia Sibiului si a gasit o scrisoare trimisa in 1936, din Bucuresti, de catre Zian Boca, Mitropolitului Nicolae Balan, in care e formulata urmatoarea cerere, pe care o reproducem intocmai: Inalt Prea Sfintite Stapane Prea Venerat Consiliu Arhiepiscopesc Subsemnatul absolvent al Academiei Teologice din Sibiu si student al Academiei de Arte Frumoase din Bucuresti, cu adanca smerenie Va rog sa binevoiti a ma primi la Taina sfintei hirotonii, in treapta I, a diaconiei, - hotarandu-mi-se o data din Septemvrie c. care se va afla mai nimerita. In credinta rezolvarii favorabile, astept anuntarea datei hotarate. Cu fiasca supunere Zian Boca Str. Justitiei 14, Buc. 6 Bucuresti, la 17.VIII. 1936 Pe 28 august 1936, ca raspuns, Zian Boca primeste o instiintare prin care este invitat sa se prezinte "la sfintire pe data de 1 Septembrie a.c. ora 8 dimineata, aducand Liturghier, Sfanta Scriptura si reverenzi. Vei sta aci 2 saptamani". Comunicatul trimis de Arhiepiscopia Sibiului se adreseaza si altor doi candidati la preotie: Octavian Flucus din Sacel, comuna Saliste, judetul Sibiu, si Ioan Comsa din Galati, Fagaras. Sunt cei doi clerici tineri care il incadreaza pe Zian Boca in fotografia realizata in ziua cand viitorul duhovnic de la Sambata a fost hirotonit intru diacon, la 11 septembrie 1936. Pentru mine, descoperirea acestei fotografii, pe care am primit-o de la doamna Veronica Patru din Fagaras, a fost o intreita bucurie. Mai intai, o noua poza de tinerete a Parintelui Arsenie! Apoi, cu surprindere, l-am recunoscut pe preotul Octavian Flucus, parintele care m-a botezat la Saliste, in Marginimea Sibiului, unde a fost paroh timp de mai bine de 40 de ani. Totodata, am aflat ca Ioan Comsa, care a devenit preot chiar in satul sau, Galati, astazi un cartier al Fagarasului, a lasat o importanta marturie despre zilele anului 1948, cand a fost retinut la Siguranta din Brasov, unde l-a avut coleg de suferinta pe Parintele Arsenie. In 1935, ca absolvent al "Teologiei" din Sibiu, Zian Boca a fost facut citet si ipodiacon, calitati

care se acorda numai printr-o rugaciune a ierarhului. Pe 10 septembrie 1936, pentru a fi hirotonit diacon, s-a spovedit si a primit o Dovada de marturisire de la preotul Mihail Neagu. Pe 11 septembrie, in ziua hirotoniei ca diacon, Zian Boca a citit o Declaratiune, semnata de preotii Dumitru Staniloae si Mihail Neagu, care, cu siguranta, au slujit la Sfanta Liturghie a hirotoniei.

Catapeteasma bisericii din Bixad A devenit astfel diacon-celib, pe seama Catedralei mitropolitane din Sibiu. Potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe, daca un tanar este hirotonit diacon, fara a fi casatorit, inseamna ca a ales celibatul si nu mai poate opta pentru casatorie, dar poate alege calugaria. Asadar, din acel moment al anului 1936, optiunea lui Zian Boca pentru monahism era cu adevarat definitiva. Peste cativa ani, va scrie in Cararea Imparatiei: "Porunca desavarsirii s-a dat inca prin Legea veche, evreilor, dar cu deosebire s-a dat prin Legea noua, crestinilor. Desavarsirea si sfintenia sunt cele ce masoara apropierea sau departarea noastra de Dumnezeu. De aceea, in trei cete se randuiesc ostasii razboiului duhovnicesc: in chemati, alesi si credinciosi - sau cu alta numire: incepatori, sporiti si desavarsiti. Dar s-a ales o ceata de crestini care gasesc inlauntrul lor chemarea numai spre viata duhovniceasca, ca singurul rost vrednic al vietii. Acestia sunt calugarii. Precum cand merg la oaste, oamenii lumii lasa toata grija de acasa, ca sa nu-i incalceasca in vremea ostasiei, asa si nevoitorii mantuirii lasa toata grija lumii pentru Imparatul cerurilor". Ortodoxia la Bixad "Am terminat "Belleartele" cu bine, in 1938. Am facut anul de practica la o biserica din Bixadul Oltului, judetul Ciuc, zugravita in fresca, impreuna cu profesorul meu, Costin Petrescu", aminteste Parintele Arsenie in autobiografia sa. Situata la aproximativ 80 de kilometri de izvorul Oltului, localitatea Bixad este astazi cea mai nordica asezare rurala din judetul Covasna, pe drumul dintre Sfantu-Gheorghe si Tusnad. In vecinatatea sa este lacul vulcanic Sfanta Ana. Ca si acum, satul era locuit dupa primul razboi mondial mai ales de secui. Comunitatea romaneasca avea o biserica ortodoxa cu hramul "Sfantul Gheorghe", construita in 1845.

Am pornit spre Bixad intr-o frumoasa duminica de toamna, impreuna cu regizorul Nicolae

Margineanu, dupa ce participasem la Sfanta Liturghie slujita la Biserica "Sfanta Treime" din satul Chichis, tot in judetul Covasna, unde se afla o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul pictata de Parintele Arsenie Boca. La Bixad, ne-a primit cu inima deschisa si ne-a fost ghid Arpad Dobrita. Tatal sau, roman din partile Fagarasului, s-a casatorit cu o secuianca si a ramas la Bixad. A fost multi ani cantorul bisericii ortodoxe. Arpad a mostenit de la tatal sau o voce frumoasa si astazi ii continua slujirea de cantaret bisericesc. E botezat ortodox, dar are un prenume unguresc!... Ne-a spus cu tristete ca acum 30 de ani a vrut sa se inscrie si sa studieze la Seminarul Teologic de la Cluj, dar a fost respins pentru ca il cheama Arpad. "Avea multa dreptate cineva cand spunea: ca sa-ti faci ideea infinitului, gandeste-te la prostia omeneasca - nu mai are margini", sunt cuvinte notate candva de Parintele Arsenie, gasite de Preasfintitul Daniil Sotenescu, intre insemnarile pastrate la Sinaia, publicate in cartea Parintele Arsenie - "Omul imbracat in haina de in" si "Ingerul cu cadelnita de aur". Am aflat ca acum 80 de ani, la marginea satului Bixad, se afla o cariera de piatra, patronata de inginerul Dumitru Bogdan. Intrucat pentru exploatarea carierei era folosit si un teren al parohiei ortodoxe, preotul romanilor, Dumitru Trifan, i-a cerut omului de afaceri sa-l ajute la restaurarea bisericii, care avea nevoie de reparatii capitale. Dumitru Bogdan a ales sa construiasca pe cheltuiala sa o biserica noua, din piatra si caramida, cu forma treflata, avand trei abside semicirculare. Pentru pictura, l-a angajat pe cel mai en vogue artist plastic al momentului, autorul monumentalei fresce de la Ateneul Roman: Costin Petrescu. L-a insotit diaconul Zian Boca, unul dintre studentii sai favoriti. Asa a luat nastere o fresca frumoasa, intr-un locas ortodox care a primit hramul "Sfantul Dumitru", in amintirea ctitorului si a preotului paroh. Pe cupola este pictat Domnul Iisus Hristos, iar pe interiorul tamburului cei 12 Apostoli. Pe cele patru pandantive de sustinere, cei patru evanghelisti: Matei, Marcu, Luca si Ioan. In pronaos, la intrare, in dreapta este pictat Mitropolitul Andrei Saguna - canonizat in ceata sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane anul acesta - si in stanga, Mitropolitul Nicolae Balan, inginerul Dumitru Bogdan si sotia sa, Elena.

Icoanele pictate de Arsenie Boca la Biserica Sfantul Dumitru Bixad, jud. Covasna

Icoanele de pe catapeteasma, mai ales cea a Mantuitorului, amintesc de stilul caracteristic Parintelui Arsenie, asa cum s-a cristalizat mai tarziu, in icoanele de la Draganescu si Prislop. Pictura a fost finalizata doar in partea superioara a bisericii, intrucat in martie 1939, Zian Boca a plecat la Muntele Athos, si in 1940, o buna parte a Ardealului a fost cedata Ungariei, in urma dictatului de la Viena. Din toamna infierbantata a anului 1940 dateaza, probabil, si zgarieturile cu care au fost mutilate chipurile Mitropolitilor Andrei Saguna si Nicolae Balan, doi mari luptatori pentru afirmarea sufletului romanesc, intr-o parte de tara unde au fost descoperite multe necropole si asezari dacice, si monede imperiale romane.

Dupa 10 ani, de data aceasta ca preot si duhovnic incercat si calit, Parintele Arsenie va reveni la Bixadul Oltului si va predica in biserica ale carei ziduri le-a mangaiat cu pensula si cu sufletul in zilele formarii sale duhovnicesti, rostind pe 8 noiembrie 1949, la praznicul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, cuvinte adanci si de mare curaj, in vremurile in care "cozile de topor" incercau sa impuna ura si necredinta: "O mie de ani de-ar trai ateul, tot "pe neasteptate" e tras de Dumnezeu la raspundere, - ca unul ce nu se mai astepta sa existe Dumnezeu, ba sa mai si traga la raspundere.

Pe primejdioasa panta, inclinata spre neant, a antrenat rationalismul pe oameni. Toti oamenii recunosc suprematia adevarului - numai ca putini mai stiu exact ce mai este adevarul. Una dintre definitiile sale, de mari ravagii, e si echivalenta ratiunii cu realul. De aci pana la a spune ca realitatea e numai ceea ce imi spune mie mintea ca e realitate, si ceea imi spune ca nu e, nu exista, nu e decat un pas. Afirmatia aceasta mai cuprindea in sine un sambure stricat: eul. Eul e bun la locul lui, dar nu exaltat la rangul de criteriu al adevarului. Numai gandirea lui Dumnezeu echivaleaza creatia. Omul e creator in fantezie, in iluzie. Cea mai fantastica creatie a unor oameni e negativa: ca nu exista Dumnezeu. Iata o interpretare gresita a demnitatii omenesti. - Oameni pe care-i asteapta cea mai mare deziluzie!..."

PUTEREA RUGACIUNII

Un mare pazitor al cumpenelor vietii: Sfantul Nectarie Locuiesc in Canada de aproximativ 22 de ani, dar nu am pierdut legatura cu tara din care am plecat. Printre alte publicatii, am primit in permanenta revista "Formula AS", o revista de mare tinuta, in care am gasit sfaturi si indrumari spirituale, relatari legate de miracole ce s-au infaptuit datorita credintei, a rugaciunilor, a sfintelor moaste, care se gasesc in multe biserici din Romania. Astfel am aflat si despre puterea de vindecare a Sfantului Nectarie, de care mi-am dorit sa ma apropii si eu. Am reusit sa obtin cartea cu acatistul Sfantului Nectarie si o sticluta cu mir de la

biserica "Radu Voda" din Bucuresti, pe care o pastrez cu sfintenie si la care apelez pentru ajutor, in momente de grea cumpana. Si el nu intarzie sa vina. Sfantul Nectarie ne-a ajutat totdeauna cand am fost in momente grele. Fiica mea era sa moara la nasterea fetitei, dar am mers la spital si am uns-o cu mir, s-a rugat si ea cu ardoare sfantului Nectarie - si ajutorul Lui nu a intarziat. Si ea, si fetita, au depasit faza critica - cu ajutorul acestui mare si minunat sfant. In urma cu cateva luni, a fost randul meu sa fiu incercata. Chemata la spitalul din orasul unde locuiesc, ca sa mi se ia probe de piele pentru biopsie - s-a dovedit ca sunt suspecta de cancer de piele. M-am rugat cu disperare Sfantului Nectarie pentru ajutor, si El mi-a auzit din nou glasul si nu m-a lasat. Rezultatul ultimelor analize a fost "negativ". Am inteles ca Sfantul Nectarie nu lasa pe nimeni fara ajutorul Lui. Va multumesc pentru aceasta revista, pe care va straduiti sa o realizati in folosul nostru, al celor ce o citim, ajutandu-ne, uneori, sa biruim cumpene mari ale vietii. De departe, cu dragoste,

L. L. "Toti cei aflati in necazuri apelati la mila lui Dumnezeu" Buna ziua! Ma numesc Cristina, am 30 de ani si incep prin a va spune ca sunt recunoscatoare divinitatii pentru ca existati. "Formula AS" este singura revista serioasa care a mai ramas pe piata romaneasca. Datorita articolelor publicate de dvs., am invatat cum sa ma rog Bunului Dumnezeu, pentru a primi ajutor. Si am primit mereu, citind acatistele indicate de cititorii revistei. V-am descoperit in urma cu 10 ani, si, de atunci, va citesc saptamanal. Primul acatist pe care l-am citit a fost Acatistul Maicii Domnului Grabnica Ajutatoare, pe care nici nu apucasem sa-l termin si rugamintea mea s-a indeplinit. Am descoperit apoi alte acatiste care, citindu-le, imi aduceau liniste si imi implineau rugaciunile. In urma cu vreo trei ani, mi se facuse o rana urata la picior, care se infectase si pe care am incercat sa o tratez acasa, dar mai rau i-am facut. Dupa o luna de improvizatii, am decis sa citesc Acatistul Sfantului Nectarie si a doua zi am avut taria de a merge la doctor, care mi-a prescris niste unguente, iar rana mea s-a vindecat intr-o saptamana. Ramas fara serviciu, sotul meu tot cu ajutorul Sfantului Nectarie si-a gasit un nou loc de munca. Multumesc bunului Dumnezeu pentru tot si ii sfatuiesc pe toti cei aflati in necazuri sa apeleze la mila Lui. CRISTINA

Pictorul MARIN GHERASIM - "Prin Craciun ne pastram identitatea crestina"

Fecioara cu Pruncul (Icoana din Laz, Valea Sebesului) * Orice intalnire cu maestrul Marin Gherasim iti lasa o impresie intensa, la fel ca si pictura sa. De ani buni, impins de o delicata fervoare a credintei, el picteaza o lume esentializata, coborata parca din Scripturi si din icoane. O lume din care respira smerenia si renuntarea de sine a vechilor zugravi de biserici * "Sa traim in lumina" - Revista "Formula AS" se incapataneaza de ani de zile sa salveze memoria Craciunului de altadata, pe cand el era praznuit ca o mare sarbatoare crestina: nasterea lui Hristos. Acum semnificatia lui s-a pierdut, inlocuita de un Craciun al cadourilor si al meselor imbelsugate. E bine ce facem? De ce trebuie pastrat spiritul originar al Craciunului? - Eu cred ca semnificatia curata si straveche a Craciunului nu s-a pierdut la romani! Si taranii, si orasenii tin inca aceasta sarbatoare cu pietate, cu religiozitate, iar bisericile sunt pline, si peste an, si la marile sarbatori crestine. Eu nu vad un pericol de abandonare, de disparitie a trairii noastre religioase. Daca ea s-a mai diminuat, asta se intampla mai mult la oras, si acolo, mai ales in mediul snobismului intelectual, care, din dorinta de a primi un certificat de buna purtare din partea Occidentului, este dispus sa dispretuiasca obiceiurile si sa intre in corul denigratorilor traditiei crestine. Sigur, exista si printre intelectualii nostri multi credinciosi, dar sunt si foarte multi care au trait prin strainatati, si in loc sa duca acolo ceea ce este autentic si profund in spiritualitatea poporului lor, au invatat lectia negatiei, in spiritul Europei atee, pe care incearca s-o aplice si in Romania. Sa nu uitam ca in Constitutia europeana nu s-a acceptat sa se spuna ca Europa are origini crestine. Demersul de ani de zile al revistei dvs. capata, in acest context, o mai mare greutate. De ce avem nevoie de spiritul originar al Craciunului? Pentru ca prin Craciun ne pastram identitatea noastra crestina.

Ca si prin toate traditiile noastre. Ne pastram spiritualitatea ortodoxa, ca ax moral si spiritual de popor in istorie. Caci noi suntem un popor care a primit invatatura crestina inca din inceputuri, ceea ce si explica vocatia romanilor pentru viata spirituala. Crestinismul a fost temelia formarii noastre. De aceea, poporul roman este si azi un popor bine credincios, si asta se simte mai ales la tara, acolo unde credinta si traditiile legate de Paste si de Craciun sunt foarte puternice. Acolo nu exista o degradare a puritatii celei vechi, a Craciunului. Aceasta curatie trebuie sa o pazim neincetat, ca sa nu ne pierdem si noi odata cu ea. - Cum sa ne pregatim sufleteste pentru cea mai luminoasa sarbatoare de peste an? Exista trepte ale initierii? - Intai de toate, trebuie sa nu ne indoim de minunea Nasterii Domnului. De minunea intruparii lui Dumnezeu. Trebuie sa ne patrundem de miezul tainic al intruparii lui Dumnezeu. Dumnezeu a coborat pe Pamant pentru mantuirea noastra si s-a jertfit pentru noi. Iar noi trebuie sa traim cu adevarat acest miracol, sa-l traim cu fiecare fibra a fiintei noastre. Sa laudam, sa cantam, sa ne bucuram de aceasta minune. Sa traim in lumina! Sa traim cu necesitatea luminii spirituale. Acestea sunt, cred eu, treptele initierii. Altfel, exista riscul ca miracolul Craciunului sa devina o simpla obisnuinta. Si sa se banalizeze. Sa fie o sarbatoare care vine si trece, fara sa lase urme in noi. O rutina a petrecerilor copioase. - Intr-o lume pragmatica, dominata de televizor si de internet, miracolul despre care vorbiti, din pacate, este greu de intretinut, iar ritualul Craciunului pare anacronic si depasit. Colindatorii, atat de numerosi altadata, au disparut cu totul din Bucuresti... - Credinta nu poate sa dispara din om, pentru ca ea a fost sadita in noi de cand e omenirea pe Pamantul acesta. Este asa cum spunea Mircea Eliade: "Omul se naste cu nevoia divinitatii in el. Dumnezeu nu este un moment, nu e o etapa din istoria omenirii, ci face parte din fiinta omului". De aceea, tehnologia nu poate sterge nevoia de miracol din om, nevoia credintei. Tehnologia nu poate sterge nevoia unei forte superioare noua, careia sa ne adresam si careia sa-i cerem cu incredere dragoste si ajutor. Asa ca vremea colindelor nu a trecut si nici nu va trece vreodata. Din contra, poate ca omul simte azi mai acut nevoia lor, puterea lor innoitoare. Bucurestiul nu inseamna Romania. Cat despre toata aceasta propaganda si cadere in derizoriu, pe care o fac presa, televizorul si internetul, acestea sunt incercari la care este supus omul. Sunt incercari mari. Numai

ca si raul a fost dat ca omul sa aleaga. Iar puterea de a alege ne-a fost data, si ea. Icoane pe sticla din Tara Fagarasului Toate astea sunt ispite. Ele il forteaza pe om sa se defineasca, sa se decida de partea cui este. Sansa noastra este ca totdeauna exista o reactie de aparare in fata raului. Cei care promoveaza ideile acestea de destructie morala si fizica aproape ca nu au in vedere ca exista o reactie de aparare, care in timp va duce la anihilarea acestor provocari ale raului. Iar sarbatorile crestine, cum este si Craciunul, fac parte din armatura noastra de aparare impotriva raului.

- Chiar si minunile se laicizeaza de la un timp. Recent, un savant rus a marturisit ca a incercat sa demonstreze matematic cum a mers Iisus pe apa. Poate fi explicat stiintific misterul?

- Sa nu uitam ca exista oameni de stiinta profund religiosi. Unul dintre ei era Einstein. Iar cercetarea stiintifica nu este opusa credintei. Hegel spunea ca incearca prin argumente logice sa demonstreze existenta lui Dumnezeu. Omul de stiinta face la fel. Nu face decat sa descopere, a cata oara!, minunea creatiei. Mergand in profunzime prin analiza, savantul nu-L anihileaza pe Creator, ci Il reveleaza si mai mult. Spiritul stiintific adevarat si profund, iar nu tezismul ideologic, nu e in contradictie cu spiritul religios si cu revelatia crestina. Dimpotriva, stiinta aduce argumente suplimentare intemeierii credintei. Cu forta argumentului stiintific, omul se intoarce, pe caile revelatiei si credintei, si mai inarmat, mai puternic credincios. Eu nu vad o contradictie intre stiinta si credinta. Un cer albastru si instelat - Daca ar fi sa va pictati Craciunul copilariei, ce ar figura in tablou? - Daca ne pastram copilaria si fragezimea inimii, imaginile inchipuite de noi ca artisti vor fi asemanatoare cu ale copilariei. Brancusi ne aminteste acest adevar mare: "Cand nu mai suntem copii, am murit demult!". Daca miracolul copilariei se pastreaza, orice imagine a mea va fi atinsa de acest miracol. Toate imaginile! Vedeti, eu am pictat "Ingeri", "Aripi albastre", "Tronuri", "Abside" transfigurate de lumina, "Porti de initiere", "Cartea Cartilor", "Potirul". Ele sunt imagini care mi-au populat fabulos copilaria, pentru ca tatal meu era preot si eu il vedeam mereu in mijlocul acestor simboluri liturgice si hristice. Iar daca ma gandesc la Nasterea Domnului, pentru mine imaginea Craciunului este un cer imens, albastru si instelat. Cerul care ne inconjura pe cand

mergeam sa colindam. Aceasta este imaginea Craciunului copilariei mele. In Bucovina nasterii mele, cerul are iernile o adancime greu de inchipuit si, in plus, este plin de stele extraordinar de stralucitoare, care vibreaza. De cate ori ma gandesc la colindele copilariei mele, imi amintesc cerul inundat de stele vii. De aceea am pictat si mai pictez si acum aripi albastre de ingeri, sau porti mari, de un albastru intens.

Inchinarea pastorilor (Icoana basarabeana - 1830) Dar am si amintiri mai putin luminoase din anii copilariei. Imi amintesc, de pilda, cum, prin anii '50, in plina teroare a comunismului ateu, atunci cand aveau loc descinderi si arestari, facute cu salbaticie si cinism, la noi, in Radauti, se pastrau cu sfintenie toate obiceiurile crestine. Aceasta era si o forma de rezistenta neostentativa in fata urgiei. In acei ani, noi, copiii, impreuna cu parintii mei si prietenii lor, mergeam la colindat, din casa in casa. Si nu ocoleam nici casele din care oamenii tocmai fusesera ridicati miseleste. Nu ne era teama, chiar daca stiam ca suntem urmariti. Ii colindam pe cei loviti de napasta, parca mai cu foc. Era un act de solidaritate. Si tin minte ca eram primiti in casa, dupa ce cantam la ferestre, cu o bucurie neasteptata, de acele familii lovite de soarta. Aceasta este o imagine care m-a marcat si pe care o pastrez in suflet. Dar mi-a mai ramas si imaginea mea si a fratelui meu, mergand si colindand pe la rude. Eram atunci posesorul unui arsenal foarte mare de colinde. Colindam amandoi cate un sfert de ora. Eram cunoscuti in Radauti, pentru ca noi cantam frumos si asezat, cantam linistit si indelung. Pe cand aici, in Bucuresti, aproape ca s-a instituit un comert al colindelor. La Radauti era altfel. Pentru ca eram niste copii educati si aveam o anumita curatie interioara, scopul nostru era sa transmitem aceasta mare veste, de care noi eram foarte patrunsi. Si ce poate fi mai pur si mai curat decat un copil care sa iti vesteasca Nasterea lui Hristos? - Cum era sarbatoarea Craciunului la dvs. in familie? - Ne adunam mai multe rude la noi acasa. Tatal meu, Oreste Gherasim, era un preot de vocatie, de chemare autentica. Cand venea de la biserica, ne ridicam in picioare. Se aseza in capul mesei, spuneam toti rugaciunea, era o masa ritualica. Tata avea calmul si certitudinea omului profund credincios. Se simtea asta in tot comportamentul lui. Craciunul era o sarbatoare adevarata in familia noastra, care ne unea. Cantam colinde cu totii, tata avea o voce extraordinar de placuta. Lucrul acesta, mediul in care traiesti in copilarie, in care te formezi, oamenii pe care-i ai in preajma ta sunt niste repere pentru o viata intreaga. Si eu stau si ma gandesc acuma, cum ar fi fost pictura mea, arta mea, daca nu ma formam in acel mediu. Un mediu adanc spiritual, imbibat de credinta, dar si de cultura, pentru ca tatal meu era si scriitor. A scris foarte mult despre istoria

Bucovinei, despre mai multe monumente de acolo, dar a scris si studii teologice. Si la noi in casa s-a facut si muzica. Fratele meu a facut vioara, eu am facut pianul. Se asculta muzica simfonica. Toate acestea simt acum ca lucreaza in mine. Un artist trebuie sa aiba motivatia si energia de a produce arta, imagine, trebuie sa aiba justificarea de a o face. Eu am aceasta justificare, care vine foarte de departe, din copilaria mea. Si sunt indatorat si recunoscator acelui mediu de familie in care am copilarit. Iar daca esti crescut in cultura si credinta, le vei transmite la randul tau si in familia ta, dar si acolo unde lucrezi. Eu, profesor fiind la Institutul de Arte plastice, cream momente de reculegere in postul Craciunului, impreuna cu studentii mei. O faceam fara nici un fel de ostentatie. Nu i-am obligat vreodata pe studenti sa picteze imagini religioase sau sa imi continue drumul. Dar o anume traire in duh crestin exista la clasa mea. - Domnule Marin Gherasim, oare bucuria se poate picta? Bucuria Craciunului, de exemplu? Cum se transpune un asemenea sentiment in culori? - Bucuria Craciunului trebuie pictata cu inima plina de incantare, ca o ofranda! Fara ambitii, fara orgolii de maestru, cu dragoste pentru ceilalti. Cu suflet senin, deschis, pentru a primi minunea. In ultimii ani, paleta mea s-a luminat. Culorile mele au devenit mai pure. Imaginea mai simpla, mai calma, mai asezata. E poate un proces firesc. Odata cu varsta, cauti repere certe, stabile. Imaginile se spiritualizeaza, ca si intreaga ta fiinta. Pot sa-l dau ca exemplu pe agitatul, tensionatul muzician care a fost Franz Liszt. El incepuse sa-i cerceteze la batranete pe Palestrina, pe Monteverdi, pe Vivaldi, pe autorii de madrigale. Avea nevoie de spiritualitatea lor luminoasa, transfigurata prin credinta, de elanul lor pur, spre Dumnezeu. Si pentru un romantic involburat ca el, oratoriile pe care le-a compus spre sfarsitul vietii au o spiritualitate intensa si transfigurata. Este altceva decat ce facuse pana atunci. Si eu, la randul meu, privesc cu mai multa intelegere spre "primitivii italieni", spre Cimabue, spre Fra Angelico. Nu pentru a-i imita. Ci pentru a intelege puterea lor de a transcende efemerul, de a cauta absolutul, sensurile inalte ale vietii si artei. De a-l cauta pe Dumnezeu. Caci daca iti pastrezi credinta si copilaria intacte, orice pictura ai realiza, ea e facuta cu bucurie sarbatoreasca. De parca ai trai un Craciun permanent. "Omenirea aflata in deriva are nevoie de paznici ceresti" - Craciunul este si o sarbatoare a ingerilor, care au vegheat nasterea lui Iisus. Dvs. v-ati intalnit vreodata cu un inger? - Mai intai, tin sa va marturisesc ca eu am simtit toata viata mea ca sunt aparat si indrumat de un inger. Si viata mea a fost una plina de incercari. Iar daca e sa va raspund daca am intalnit cu adevarat vreodata un inger, va voi spune ca da. Tatal meu era pentru mine, in usa altarului bisericii Sfantul Nicolae Bogdana din Radauti, un inger. Atunci, in clipele acelea, el era un preot transfigurat de har, nu semana cu cel de acasa, cel "de toate zilele". Si eu cred ca era un inger si pentru ca, la fel ca si ingerii, el facea legatura intre oameni si Dumnezeu. Mijlocea aceasta legatura cu o mare chemare, cu o vocatie profunda.

"Camasa" Tata a fost, cat a trait, dar si dupa aceea, ingerul meu pazitor, ingerul meu bun, care m-a calauzit si care ma calauzeste mereu, ma apara de rau, ma inalta. Dar el nu a fost singurul inger din viata mea! Intalnirea cu copiii, cu lumea lor, cu privirea lor pura este, de asemenea, o inlantuire cu lumea ingerilor. Renasterea a figurat ingerii dandu-le chip de copii. Astazi, cand ma priveste senin nepotica mea, Rebeca-Ana, in varsta de sapte ani, ma simt in preajma unui inger de lumina. Si asta mi se intampla inca de cand era mica si o tineam in brate, iar ea ma privea direct in ochi, asa cum numai un copil face. Oamenii maturi privesc mai in laturi, cum se spune la noi in Bucovina, "priveste sub laita". Dar ea ma priveste direct in ochi si am senzatia ca sunt in fata unui inger. - De la o vreme, ingerii sunt foarte prezenti pe pamant. Pretutindeni, in lume, tot mai multi oameni marturisesc ca se intalnesc, aievea, cu ei. Oare necazurile si fricile noastre ii cheama? Omenirea, aflata in deriva, are nevoie de paznici ceresti? - Intr-o lume meschina, fara orizont spiritual, sufocata de interese meschine, pragmatice, intr-o lume falsa, ipocrita, egoista, fara grija de celalalt, fara iubirea aproapelui, omul simte nevoia unei lumi mai pure, mai drepte, a unei lumi calauzite de cinste. A unei lumi a valorilor stabile, eterne. A unei lumi calauzite de spiritualitate. Aceasta este lumea ingerilor! Care proslavesc Creatia, Il proslavesc pe Dumnezeu, Il doxologesc fara incetare. Cu adevarat, omenirea aflata in deriva are nevoie de paznici ceresti! De paznici care sa aduca legea cea buna a lui Dumnezeu, nu legea cea stramba a oamenilor, legea care sa aduca dreptatea absoluta. Brancusi spunea in aforismele lui: "Frumusetea este echitatea absoluta". Omul are nevoie de pace, si in suflet, si pe pamant. Frumusetea aduce pace, aduce bucurie. In lumea culturii, a artei, oamenii sunt obositi de prea multe distorsiuni, de parodie, de cultivarea si venerarea grotescului, de disimulari de tot soiul. De lumea lui "ca si cum", nu lumea adevarului. Si atunci, unii cauta refugiu in orizontul de puritate al ingerilor. Unii, nu toti. Altii raman fascinati de Lucifer. Dumnezeu cel mititel - Lumea din preajma noastra e plina de nesiguranta si griji. Cum reusiti sa intrati in atmosfera celesta a Craciunului?

- Pentru mine e o perioada de "asezare in sine", de parasire a vietii abrazive de fiecare zi, de intoarcere in lumea sarbatorii, a ritualului, a trairii ritualice, transfigurate. Este o perioada a linistii, de incetinire a ritmurilor vietii trepidante. O perioada de staza si de extaza, prin rugaciune.

"Cartea Cartilor" - Picturi de Marin Gherasim (2)

E o vreme de curatie, de primenire interioara, cand "omul cel vechi" ramane in urma si se naste "omul cel nou din noi", cand suntem apti sa-L primim in noi pe Cel fara de inceput, pe Cristos Mantuitorul. Cand suntem apti sa ne nastem si noi din nou. Pentru ca asta este Craciunul pentru noi: o nastere si o renastere permanenta in Duh. - Le puteti dedica cititorilor nostri o colinda pe care o cantati in anii copilariei? Sau poate o rugaciune... - Da. Le dedic cu drag si din suflet versurile pline de fragezime ale unui Vicleim, pe care l-am auzit in Bucovina copilariei mele: "Ia-n sculati, boieri, sculati, Domn, Domn in cer, Ia-n sculati si va spalati, Domn, Domn in cer, Ca va vin colindatori Noaptea pe la cantatori Si nu va fac nici un rau Si v-aduc pe Dumnezeu, Dumnezeu cel mititel, Mititel si-nfasetel. Fasa alba de matasa Sa-i fie moale la oasa. Cu scutecul de fuior, Moale pentru trupusor. Cu chitia de bumbac Sa-i fie moale la cap." Dumnezeu devenit un copil delicat si fragil. Iata o imagine si un adevar extraordinare. Dumnezeu care trebuie aparat si ocrotit de om, de noi toti... Cu acest ultim gand, va doresc tuturor Sarbatori

fericite!

Sveti Vlaho - Sfantul vlahilor din Croatia

Sfantul Vlasie si Sfantul Paul (1500) Urme romanesti in Croatia * Este patronul spiritual al Dubrovnikului, frumoasa asezare de pe malul Marii Adriatice. Revendicat de catre croati, si numele sau, si legenda, dovedesc mai degraba ca este vorba de un sfant roman, adorat de pastorii vlahi din Balcani * Legenda Statea pe malul marii, rugandu-se, ca de obicei. Intinderile albastre ale Marii Adriatice ii purtau mai usor gandurile spre cer. Vantul matura tarmul, iar parintele Stojko il infrunta cu vesmintele fluturandu-i ca panzele unei corabii in furtuna si cu privirea pierduta spre orizont. Undeva, in departare, spre vest, in locul unde marea incepea sa inghita soarele ce cobora catre asfintit, se afla bogata si razboinica cetate a Venetiei. Preot slujitor in marea catedrala a Ragusei, parintele Stojko se rugase mai intai in biserica, pornind apoi catre malul marii, pentru a scruta orizontul, de unde puteau oricand rasari corabiile dusmane ale Venetiei, care visa sa-si intinda stapanirea peste Ragusa. In amurgul tarziu nu se auzea decat zgomotul marii furioase. Dar pe cand voia sa se intoarca din nou in biserica, ii aparu dinainte, de nicaieri, un calugar batran, din care parca izvora lumina. "Pregatiti-va de razboi, caci venetienii va vor ataca in curand. Barcile lor, incarcate cu soldati, sunt ancorate aproape, in Gruz si langa Lokrum. Spune-le raguzenilor ca i-a avertizat Vlasie, episcopul martir al Sevastiei", rosti arhiereul si se facut nevazut. O clipa, parintele Stojko s-a temut ca are vedenii, dar apoi a inteles ca ii vorbise un sfant si a convocat Senatul Ragusei, pentru a transmite mesajul primit. Avertizati din vreme prin acel semn ceresc, raguzenii i-au asteptat pregatiti pe venetieni si i-au infrant. Asa a scapat de la nimicire, in anul Domnului 972, Ragusa, Dubrovnikul de azi, perla Croatiei. De atunci, Sveti Vlaho este cinstit ca protector al orasului. Chipul sau, asa cum a fost descris de preotul Stojko, cu barba lunga pe piept si mitra bogata, a ramas ca efigie pe sigiliul de stat al Ragusei (republica intre 1272-1808) si pe monedele emise de ea, pana cand Napoleon a cucerit si desfiintat micul stat-oras de la Adriatica.

O camera captusita cu sfinte moaste In septembrie, la Dubrovnik este inca vara torida. Strazile orasului se grabesc spre mare, serpuind printre cladiri medievale acoperite cu tigla. Odata cu strazile, aluneca inspre batrana cetate a Ragusei si puhoaiele de turisti. Se aduna in piata de la intrare si acopera cu zarva lor respiratia orasului. Se apleaca peste o margine de tarm intarita de ziduri, ca sa vada Adriatica, se mira cu glas tare, sporovaiesc si isi insotesc fiecare vorba cu un clic al aparatului de fotografiat, pentru ca apoi sa dea navala spre poarta vechiului oras. Si trec pe sub ea, primind, fara s-o ceara, binecuvantarea Sfantului Vlaho, turnat in piatra, chiar deasupra intrarii.

Ne lasam purtati de multime pe pavelele de piatra, pe langa case, cafenele si magazine din piatra alba, pana in centru, in fata bisericii Sveti Vlaho, construita la inceputul veacului al XVIII-lea, in stil venetian. Cea mai iubita biserica din Dubrovnik. De inteles, de vreme ce ii este inchinata celui care pastoreste spiritual orasul. De altfel, intreg Dubrovnikul e impanzit cu statuetele sfantului protector. Dar sfintele moaste ale episcopului martir nu sunt adapostite in catedrala ce-i poarta numele, ci in biserica de alaturi (cu hramul "Adormirea Maicii Domnului"), bizantina la origine, astazi catolica. In relicvariul catedralei se afla capul sfantului, mainile si piciorul sau drept, de la genunchi in jos, imbracate in somptuoase broderii din aur. De aici sunt scoase in procesiune in fiecare an, pe 3 februarie, cand croatii il sarbatoresc pe Sf. Vlasie. O mare de oameni, veniti din toata tara si de mai departe, insotesc sfintele moaste intr-o procesiune desfasurata in jurul orasului, cantand imnuri religioase. O procesiune urmata de o mare sarbatoare populara, la care coboara si locuitorii din munti, imbracati in costume populare, izbitor de asemanatoare cu cele de pe la noi. La fel de impresionanta este si camera sfintelor relicve din catedrala Dubrovnikului. N-am mai vazut niciodata un asemenea loc: pereti intregi ascoperiti de rafturi, pe care odihnesc particele din trupurile unor sfinti, prinse in aur si argint; sute de sfinte moaste ale unor purtatori de Dumnezeu, care si-au dat viata pentru Hristos, cu sute de ani in urma, in vremea cand Biserica Crestina era nedespartita. Sveti Vlaho, un sfant martir

Viata sfantului Vlaho, caruia latinii ii ziceau Blasius, francezii Blaise, italienii Biaggio, croatii Vlaho, iar romanii Vlasie, este cunoscuta atat de catolici, cat si de ortodocsi, care il praznuiesc pe 11 februarie, data la care a fost ucis, in anul 316.

Nascut intr-o familie avuta, Sf. Vlasie a ales sa-si inchine toata viata lui Hristos si a ajuns episcop in Sevastia, pe vremea aceea o localitate aflata in Armenia, iar astazi in Turcia (Sivas). In timpul persecutiilor asupra crestinilor, ordonate de imparatul Diocletian, sfantul s-a retras intr-o pestera, in muntele Argheos.

Dubrovnikul vazut de pe Muntele Srd Acolo, ducand viata pustniceasca, se ruga neincetat, vindecand, cu o simpla binecuvantare, oamenii care il cautau, dar si fiarele padurii. Prins de romani, in timpul domniei lui Liciniu, a fost intemnitat si schingiuit, cerandu-i-se sa se lepede de Hristos. Refuzand tradarea, sfantul a fost dat mortii, fiind aruncat intr-un lac. Dar, prin voia lui Dumnezeu, Vlasie a mers pe apa ca pe uscat, indemnandu-i pe slujitorii romanilor, care se inchinau la idoli, sa faca la fel, daca ei cred ca zeii lor ii vor ajuta. 68 de pagani s-au inecat, incercand sa se apropie de sfant pe apa. Deodata, Vlasie a auzit o voce din inaltul cerului care-i spunea: "Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primeste cununa cea gatita tie", si a inteles ca trebuie sa accepte mucenicia, caci invierea sa in Imparatia vesnica era aproape. Prins de romani, sfantului Vlasie i s-a smuls carnea de pe trup cu piepteni de fier pentru scarmanat lana, si i s-a taiat capul cu sabia. De aceea, emblema sa iconografica sunt pieptenii de lana, iar pastorii si l-au luat drept sfant protector. Moastele sale au fost aduse, in anul 855, in Imperiul Roman de Apus si asezate in manastirea care a dat ulterior numele orasului, Sankt Blasien, din Baden-Wurttemberg (Germania), iar o parte din ele au fost luate de catre Ragusa, dupa ce sfantul i-a salvat pe raguzeni, in chip miraculos, in anul 972. Sveti Vlaho - un sfant roman?

Sf. Vlaho protejeaza intrarea in cetatea veche Nonagenarul cercetator si luptator pentru drepturile romanilor din Sudul Dunarii, Cristea SanduTimoc, sustine ca, dupa unii autori sarbi, inainte de a ajunge in cetatea Ragusei, moastele Sf.

Vlasie au fost purtate prin toate asezarile unde traiau vlahi, din Asia Mica si pana in teritoriile de azi ale Greciei, Bulgariei, Albaniei, Macedoniei, oprindu-se pentru cativa ani la Cetinje, in Muntenegru. Pe atunci, la Cetinje domnea Radule Vlah, un principe roman. Dovada originii romanesti a Sfantului Vlasie si a acestor peregrinari ale sfintelor sale moaste ar fi ca, in majoritatea asezarilor locuite de vlahi in Balcani, exista cate o biserica inchinata Sf. Vlasie: in orasul albanez Durres, la Cetinje, in Muntenegru, iar o localitate bulgareasca de la Marea Neagra poarta numele de "Sveti Vlas". Cristea Sandu-Timoc este convins ca vlahii recunosteau in Sf. Vlasie pe unul de-al lor. Poate ca nici numele sfantului nu e intamplator. Slavii ii numesc pe vlahi - vlaski si vlasi. Iar Vlas e usor de transformat in Vlasie. Asa se face ca in croata ii spun Vlaho, care nu poate veni decat de la vlahi. Dar ce sa caute un vlah in Armenia? In volumul "Cinci conferinte despre Venetia" (1926), N. Iorga noteaza ca vlahii erau asa de buni luptatori, incat formau trupele de elita ale Imperiului Bizantin si au ajuns pana in Asia Mica, pentru apararea teritoriului in fata navalirilor turcesti.

Alaiuri de copii si de tineri in costume populare E posibil, deci, ca parintii sau stramosii Sf. Vlasie sa fi fost romani. De altfel, Bizantul e plin de toponime legate de vlahi, ceea ce arata ca ei au fost numerosi si au locuit pe intinderi mari din imperiu. Intr-o fireasca urmare logica, Cristea Sandu-Timoc afirma ca insasi aparitia Sf. Vlasie la Ragusa a avut ca temei salvarea unui oras cu o populatie majoritar vlaheasca, adica romaneasca, de la care se revendica si el.

Ragusa era, intr-adevar, in acel ev, o cetate a vlahilor. Dalmatia intreaga, componenta a Imperiului Bizantin, era un punct de intalnire a romanitatii rasaritene, a vlahilor bastinasi, cu cea apuseana, italienii, veniti aici cu timpul - asa cum arata etnologul si folcloristul Teodor T. Burada (in cartea "Puncte extreme ale spatiului etnic romanesc"), citand cronica presbiterului Diocleate (1874). In vremea aceea, Ragusa era locuita de populatia de origine romanica (stra-romanii), in vreme ce slavii locuiau in Dubrava, la cativa kilometri distanta. Abia din secolul al XIV-lea, vlahii si slavii au inceput sa se amestece, iar odata cu cucerirea si desfiintarea statului raguzan de catre Napoleon (1808), asimilarea vlahilor de catre croati se desavarseste, mai ales prin intermediul Bisericii Catolice, la care romanii au trecut pentru avantaje politice si economice. Pana atunci, vlahii erau toti ortodocsi si isi pastrasera limba, dupa cum mentioneaza diferite hrisoave medievale, citate de Burada.

In "Cinci conferinte despre Venetia" (1926), N. Iorga noteaza ca pana spre finele secolului al XVII-lea, zona Ragusei era plina de vlahi, care vorbeau o limba romaneasca foarte veche, dar ca in zilele cand a vizitat el orasul, vlahii fusesera deja slavizati.

Marea sarbatoare populara dedicata Sfantului Vlaho Si Burada, si Iorga, afirma ca romanii din Dalmatia se ocupau mai ales cu cresterea oilor - fiind foarte apreciati pentru branza lor, "Caseus vlachicus" (casul romanesc), care, intr-o vreme, a fost folosit ca mijloc de plata pe langa moneda -, si cu carausia - duceau caravane comerciale, trase de cai, spre si dinspre Ragusa, in alte tari. Pe de alta parte, daca Ragusa i-a tinut departe de zidurile ei pe slavi, secole intregi, n-a acceptat niciodata, nici dominatia venetienilor - desi a fost, pentru o scurta perioada, sub suzeranitatea Serenissimei Republici -, pentru ca s-a considerat un oras de latinitate orientala, atat prin originea etnica, cat si prin credinta. Un oras vlahesc. De altfel, Ragusa a avut stranse legaturi cu Tara Romaneasca, despre care se face vorbire in "Cronicile Ragusei". In aceste documente este consemnata si prezenta in oras, in anumite momente, a printului Petru Cercel precum si a printului Ioan, nepotul lui Mircea cel Batran, care a avut si posesiuni in Dalmatia. De asemenea, la 1397, Republica Ragusa incheia o alianta cu Tara Romaneasca. Minunile Sfantului Vlasie

Mana Sf. Vlasie - relicva sec. 12 Maica Emilia, o femeie intre doua varste, blajina dar riguroasa, in cel mai pur stil catolic, este adevarata stapana a bisericii Sveti Vlaho, cand parintele Toma Lucic lipseste. Ii intampina, fara exceptie, pe toti cei care calca pragul lacasului de cult. Iscoditoare cu turistii, despre care spune ca adesea strica randuiala locului si nu ii lasa pe credinciosi sa se roage in buna pace, maica Emilia e ca o sora mai mare pentru enoriasii obisnuiti ai bisericii din centrul vechi al Dubrovnikului.

Slujeste de numai trei ani aici, dar le stie credinta si necazurile, bucuriile si incercarile. Ne povesteste despre veneratia deosebita a oamenilor din zona, pentru Sveti Vlaho, despre procesiunile luminoase care se tin an de an. Cu prilejul uneia dintre ele, a asistat, ea insasi, la o mica minune. Ploua cu galeata, inaintea slujbei, care se face, conform traditiei, in fata catedralei. Ca de fiecare data, sute de inalti prelati erau prezenti la sarbatoare, plus zeci de mii de credinciosi din toate colturile lumii.

Capul Sf. Vlasie, intr-o caseta lucrata de bijutieri locali, este pastrat in trezoreria Catedralei din Dubrovnik Potopul ameninta ceremonia. Numai ca taman inainte de inceperea ei, norii s-au indepartat, iar procesiunea s-a desfasurat fara probleme. Nu s-a terminat bine slujba, ca norii au potopit apoi, din nou, peste Dubrovnik. Maica Emilia crede ca Sveti Vlaho ii ajuta foarte mult pe copii. Pe o fetita grav bolnava, parintii o aduceau mereu la slujbe, iar cand micuta nu putea sa ajunga la biserica, veneau ei si se rugau pentru ea. "Dar Sveti Vlaho ii ajuta nu doar pe copiii bolnavi, ci si pe cei care vor sa aiba succes la scoala. Inainte de examene, nu ai loc de tineri in biserica", ne incredinteaza maica Emilia. Ne luam ramas bun si, dincolo de usa bisericii Sveti Vlaho, pasim in alt oras decat cel lasat cand am intrat. Strazile s-au golit de turisti, care prefera pentru seara si noapte cluburile si restaurantele din orasul nou. Abia acum se poate auzi si marea. O briza usoara mangaie zidurile Ragusei, pastratoare ale atator taine.

Mari duhovnici: Teofil Badoi

- Staretul Manastirii Slanic, jud. Arges Un brat de lemne, pe foc Stateam de ceva vreme in manastire, urmarindu-l cum se invartea printre ucenici. Avea iutimea unui prasnel si nesiguranta mersului de copil. O rasa neagra, larga, ii ascundea umerii mici si trupul plapand. Doi ochi negri, cand gravi, cand iuti si veseli, scrutand intrebator catre tine, ii inviorau obrazul alb si senin. Intreaga faptura a parintelui emana un amestec ciudat de fragilitate si forta, de smerenie duioasa si fermitate launtrica, pecetluite toate de un zambet bun si deschis, care facea lumina in jurul sau. Un om de o nevinovatie nepamanteana, care te cucerea instantaneu, fortandu-te sa-l indragesti din prima clipa. Nu puteai altfel! Nu aveai cum! Asa l-am cunoscut, cu ani in urma, pe parintele Teofil Badoi, staretul Manastirii Slanic din judetul Arges, unul dintre cei mai mari si mai nestiuti duhovnici ai acestui pamant. O inima de prunc, prin

care a curs sangele unui leu, un suflet zidit intr-o smerenie desavarsita. Ultima noastra intalnire s-a petrecut in ceas de iarna, atunci cand intunericul musca deja din lumina zilei, iar nametii sterg cu albeata lor toate urmele ruginii ale toamnei. M-a poftit in chiliuta lui sa stam de vorba. O incapere liliputana, potopita de carti si icoane, nadusita de caldura aromitoare a unei sobe cu lemne, ce trosneau cuprinse de flacari mari. Parintele chicoteste fericit si, cu zambetul acela imbietor care i se revarsa peste toata fiinta, imi face semn sa ma asez. Peste batranul staret au trecut anii. De cand il stiu, are parul si barba ninse, dar parca acum i s-a albit si trupul, din care pare ca o lumina nestiuta iradiaza discret in penumbra chiliei. E ceasul de taina al rugaciunii si confesiunii, ceasul in care orice om iti e parca mai aproape si orice cuvant ramane suspendat intre lumi, apropiind cerul de pamant. Afara, zapada groasa vatuieste pasii si soarbe zgomotele manastirii. Parintele isi deapana firul vietii biciuite de intamplari naprasnice, de clipe de cumpana, care s-au vadit mai apoi incercari grijite sau randuite de Sus. Iubirea Domnului e, uneori, greu de patruns pentru noi, cei din lume. O copilarie rastignita Parintele Teofil s-a nascut in anul 1925, in ziua de 11 septembrie, in satul Vladesti din Arges. Fire sensibila, s-a apropiat mai mult de mama sa, pe care a iubit-o enorm. Nu vor sta prea mult impreuna. La doar 42 de ani, dupa ce daduse nastere la patru copii, ea va pleca la cer. Aceasta disparitie avea sa ii incerce lui Titu (numele de botez al parintelui) sufletul si credinta. In lipsa mamei, cei patru copii s-au imprastiat, cautand fiecare un rost prin lume. Tatal, chinuit de patima betiei, nu a fost in stare sa le ofere nimic.

Asa a intrat parintele Teofil in adolescenta. La varsta la care altii ridica palate ale visului si indraznesc sa spere ca vor cuceri luna de pe cer, el lucra deja ca sluga. Avea sa povesteasca despre "stapanul" sau ca a fost "un om rau si fara de Dumnezeu". Atat. Dar suferinta nu a fost fara de rost. Adesea, Dumnezeu intoarce raul in bine si se foloseste de necazurile vietii ca sa-i intareasca pe cei credinciosi. Parintele Teofil a fost unul dintre ei. La un moment dat, un batran intelept i-a dat un sfat care avea sa-i schimbe viata. Era la o raspantie de drumuri si nu stia incotro sa o apuce. Mos Ionica i-a vorbit de Sfantul Nicolae si i-a daruit si o carticica, in care erau viata si acatistul marelui ierarh. L-a povatuit sa se scoale in miezul noptii, "atunci cand canta cocosii", sa citeasca in liniste rugaciunile si la sfarsit sa adauge: "Sfinte Ierarhe Nicolae, roaga-te la Dumnezeu, sa ma aduca pe calea cea mai buna!". Titu a facut intocmai. Sufletul sau curat, primenit de necazurile pe care le rabda fara sa se revolte, i-a deschis cerurile.

Adesea, la astfel de oameni, o simpla pravila de rugaciune e de ajuns sa le lumineze calea. Un credincios obisnuit are nevoie de ani buni langa un mare duhovnic, pentru a se dumiri. Pentru Titu a fost nevoie doar de o carticica de rugaciuni si de un mosneag intelept.

In chilia plina de icoane si rugaciuni Sfatul decisiv avea sa vina de la un unchi al sau, care i-a aruncat intr-o zi o vorba: "Auzi Titule, de ce nu te faci tu calugar ca sa te rogi linistit?". "Da' ce sunt aia calugari?". "Niste oameni care traiesc in manastiri!". "Si ce fac acolo?". "Stau in biserica si se roaga mereu". Desi nu auzise pana atunci de manastiri si monahi, in sufletul baiatului, unde dorul pentru cer palpaia ca o candela, s-a nascut dorinta apriga de a-si darui, si el, viata lui Dumnezeu. Pentru noi, oamenii obisnuiti, astfel de iluminari subite sunt greu de inteles. La noi, Dumnezeu patrunde anevoie prin perdeaua patimilor si licareste in inima abia simtit. Dar la cei care s-au dezlipit, intr-un fel sau altul, de lume, harul navaleste nezagazuit de nimic. In astfel de clipe omul se poate schimba din temelii, deprinzandu-se indata cu zborul launtric. Ani mai tarziu parintele Teofil Badoi avea sa spuna ca, din momentul in care a auzit de viata calugareasca, in inima i s-a aprins o dragoste greu de inteles. "Simteam ca arde ceva in mine. Ca atunci cand pe un foc plapand arunci un brat de lemne uscate. Din clipa aceea nu am mai avut liniste. Doream sa plec sa vad cum e calugaria". Si a plecat...

Sfaturi scrise pe inima Aproape de comuna Domnesti din Arges, aninat pe o culme de deal, umbrit de paduri batrane de fag, Schitul Slanic e o marturie istorica a credintei romanilor. Ctitorul sau a fost chiar Vlad Tepes. Veacurile au risipit insa biserica si chiliile, din care in secolul al XVIII-lea nu mai ramasesera decat urme de ziduri si o cruce de piatra. Abia in 1922, satenii din apropiere au hotarat sa refaca biserica, pentru care au carat piatra cu spatele pe panta abrupta a dealului, asezand-o drept temelie, impreuna cu sudoarea fruntii si dragostea lor pentru cer. Domnul le-a intors darul si le-a trimis un povatuitor incercat in rugaciune si post - parintele Vitimion Netoiu. Acesta a intemeiat o mica obste de calugari si a introdus randuieli aspre, la fel ca in Sfantul Munte. Se ruga neincetat, cat e ziua de lunga, iar Sfanta Liturghie o savarsea in fiecare noapte. In afara de asta, el nu a mai ingaduit nimanui sa manance carne, pentru ca, spun parintii, fara post, sufletul calugarului e ca o pasare care incearca sa zboare cu o singura aripa.

Biserica mare a manastirii

In aceasta atmosfera si-a inceput Titu Badoi viata monahala. L-a indragit pe staretul Vitimion inca din prima clipa - "Era un rugator fierbinte, iar invataturile sale erau puternice, pentru ca veneau de la Duhul Sfant. Eu incerc si acum sa merg pe urmele lui, dar ar trebui sa fug foarte repede ca sa il ajung". Parintele isi aminteste de povatuitorul sau cu duiosie. De cand acesta a plecat la Domnul a ramas singur. Il intreb daca l-a iubit si-mi raspunde scurt si sincer - "Da. Foarte mult. Ca un copil pe parintele lui". Orfanul de mama, chinuit de feluriti stapani fara inima, isi gasise la smeritul schit de la Slanic nu numai un povatuitor, ci si un tata. Poate ca de aceea sfaturile avvei i-au ramas, asa cum spune astazi, "scrise pe inima". Batranul Vitimion l-a invatat ca in zilele noastre duhovnici incercati sunt putini, si de aceea calugarul se cuvine sa se aplece asupra sfintelor carti. Cuvintele lor strabat secolele ca un rau de foc al harului si ii pot aprinde de dorul ceresc chiar si pe cei mai neputinciosi monahi. Asa a inceput tanarul Titu sa citeasca din scrierile pustnicilor desertului egiptean. Aforismele lor, desi asternute pe papirusuri in urma cu mai bine de 1700 de ani, sunt proaspete si vii. In fond, sufletul omului este acelasi. La calugarie a primit numele de Teofil, care se talcuieste "iubitor de Dumnezeu" si, dupa ce a fost hirotonit diacon, a inceput sa le vorbeasca crestinilor ce urcau dealul Zlatinei. "Aveam mare dragoste. Eram in stare sa aduc tot tineretul si sa-l bag in manastire". Parintele a iubit mult anii aceia. Imi vorbeste despre ei pierdut in amintiri. Chilia stramta e cuprinsa deja de intuneric si din soba se strecoara limbi rosietice, muscand din bezna catifelata. Afara, obstea pare ca a adormit in asteptarea rugaciunii de la miezul noptii. Povestea vietii parintelui se apropie de negura din vremea dictaturii. Atunci, fervoarea predicilor tanarului Teofil a atras nu numai tinere inimi spre Hristos, ci si iscoadele Securitatii. Peste tara noastra se lasa inghetul. Rascoala din Corbi "Tovarasii" au venit noaptea. Asa cum vin toti talharii. Ii conducea Barbulescu, inspectorul cultelor pe Arges. "Era cel mai rau om pe care l-am cunoscut in tara asta. Venise si mai inainte si m-a prevenit: "Am venit pana la tine ca sa te cunosc. Sa te cunosc si sa iti spun sa pleci". Si asa a fost. Ca el". Securistii nu l-au arestat pe parintele Teofil, dar l-au dat afara din manastire si l-au silit sa semneze

o declaratie stranie. Prin ea, el le "cerea" autoritatilor ca, daca va mai fi gasit la schitul Slanic, sa fie impuscat! Politrucii nu i-au facut nimic parintelui staret Vitimion Netoiu. Era prea batran.

Manastirea Slanic, vedere de ansamblu A ramas singur, sa grijeasca schitul gol, pustiit de vietuitori. Ucenicul sau a mers la Corbii de piatra, un sat intemeiat de cativa ciobani sositi din Ardeal, in vremea prigoanei catolice. Acolo i sa stabilit domiciliu fortat si tot acolo avea sa fie anchetat in repetate randuri. Comunistilor nu le ajungea faptul ca il izgonisera din schit. Doreau cu orice pret sa il compromita, fortandu-l sa-si lepede voturile monahale si sa se casatoreasca. Nu se multumeau cu amenintari, ci recurgeau deseori la batai salbatice: "Cand plecam de acolo, beat sa fi fost, si tot as fi mers mai bine. Ajunsesem piele si os. Atunci am inteles ca lupta cu comunistii e mai grea decat cea cu diavolii. Dracii fugeau de rugaciune, pe cand comunistii nu". Prigoanei din afara i se adauga lupta launtrica. Parintele fusese cu desavarsire cufundat in calea sa monahala. O iubise cu nesat, robit de frumusetea si linistea slujbelor de noapte, de prezenta luminoasa a parintelui Vitimion, de dragostea calda a celorlalti frati. Acum, izgonit inapoi in lume, lipsit de dogoarea duhovniceasca in care se formase, traia ca intr-o inchisoare. Se ruga fierbinte pentru ca Domnul sa ii mijloceasca intoarcerea, dar dorinta nu i se implinea. Cerul parea surd la rugaciunile sale necontenite. Nopti nenumarate au trecut in priveghere si suferinta. Ore intregi in care plangea, cerand indurare pentru pacatele sale. Cei care l-au cunoscut in acea perioada povestesc ca durerea sa interioara era atat de intensa, incat lesina de multe ori in timpul rugaciunii. Il gaseau prabusit in fata icoanelor, intr-o balta de lacrimi, topit de rugaciune si plans. Singura mangaiere erau intalnirile sale tainuite cu parintele Vitimion Netoiu. Cand nu mai putea rabda dorul dupa manastire, lua calea Slanicului.

Avva Vitimion Netoiu, duhovnicul parintelui Teofil Mergea noaptea prin paduri, ca un fur, sub amenintarea temnitei si a mortii. Staretul il primea cu bucurie, il spovedea si il impartasea, slobozindu-l apoi intarit. La un moment dat, rabdarea securistilor a ajuns la sfarsit. Satenii din Corbi facusera zid in jurul

parintelui iubindu-l nespus, pentru credinta si bunatatea lui. Comunistii l-au arestat, amenintandu-l ca daca nu se leapada de calugarie va putrezi pe veci intre zidurile celulei. "Parea ca nu mai am scapare... Racneau mereu la mine: "Banditule, de ce nu te insori?". Atunci i-am spus si eu ofiterului: "Daca dumneata ai fi amenintat cu moartea, ai fi dispus sa-ti calci juramantul depus ca militar?". Mi-a raspuns ca nu. Atunci i-am spus ca juramantul meu ca si calugar e mai important decat cel depus de el ca militar si ca nu mi-l voi incalca nici mort! Mai repede ma gandeam la moarte. Si la puscarie. Pentru mine era totuna. Temnitele comuniste erau tot un fel de mormant". Soarta parintelui parea pecetluita. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan... Vestea arestarii sale a facut inconjurul satului si aprigii ciobani din Corbi s-au rasculat, repede si fara veste. Au luat cu asalt Militia, iar anchetatorii s-au speriat. Au chemat armata de la Pitesti, dar pe parintele Teofil au fost nevoiti sa il lase sa plece. Revolutia de la Corbi a fost semnul dumnezeiesc al rugaciunilor ascultate. O revolta nebuneasca si neasteptata, unica in felul ei. Un sat care apara un calugar in plin comunism! La scurta vreme dupa rascoala din Corbi, parintele Teofil avea sa se aciueze din nou intr-o manastire. Dar nu ca monah, ci ca portar, la obstea de maici de la ctitoria valceana a lui Preda Brancoveanu si a domnitorului Matei Basarab, Manastirea "Dintr-un lemn". Desi era cleric, a vietuit smerit, ca un simplu muncitor care le ajuta pe maici prin gospodarie. Chiar daca nu putea sa slujeasca, pentru ca era inca un prigonit, se bucura in adancul sufletului ca putea trai din nou intr-o obste monahala si chiar sa stea in biserica, in timpul slujbelor. Din aceasta ascultare smerita avea sa primeasca vestea redeschiderii manastirilor din Romania. A auzit-o chiar de la Patriarhul Iustinian, venit in vizita la manastire. De bucurie, parintele a cules un brat de flori si i le-a daruit. "Erau cele mai frumoase din manastire, iar eu nu mai puteam de bucurie!". Reintoarcerea Dupa sapte ani de pribegie, Teofil Badoi, monahul care inflacarase sufletele ciobanilor din Corbi cu rugaciunile sale, s-a intors acasa. Parintele Vitimion l-a intampinat cu bratele deschise, la fel ca atunci cand intrase pentru prima data pe portile schitului, la nici 19 ani.

Cruce din vremea lui Tepes Acum avea 43, dar trecuse prin incercari ca pentru 100 de ani. Imi vorbeste despre ele cu un fel de evlavie biblica. "Sa fi invatat eu la cele mai inalte scoli din lumea aceasta si nu mi-ar fi fost de folos pe cat mi-a fost scoala suferintei!". Anii in care rugaciunile sale staruitoare pareau fara raspuns erau deja in urma. Poate ca Domnul ii incercase inima, ingaduind celor fara de lege sa il

asupreasca, dar din aceasta inclestare teribila iesise un alt om, un adevarat barbat al lui Hristos. El va fi in stare de acum incolo sa poarte in suflet nu numai linistea senina a vietii monahale, ci si viforul naprasnic al ispitelor. Incet, prin rabdare, se cladise o inima de parinte. Durerea acelor ani a fost stearsa intr-o clipa de fericirea revenirii in obste. "Domnul ma certase, dar nu ma daduse mortii. Nu stiam eu, in anii de pribegie, ca atata suferinta imi va aduce atat de multa bucurie. Dar nu o bucurie obisnuita, ci una fara margini, care vine de la Dumnezeu si pe care mintea nu o poate cuprinde". Sa te trezesti noaptea, sa te cufunzi in ruga, sa robotesti apoi intreaga zi si apoi sa o iei de la capat. Pentru ritmul acesta, care pare amenintator de monoton, parintele Teofil a plans cu lacrimi timp de sapte ani! E aici un dor ascuns, o patima mistuitoare pentru Cel Nevazut. Pentru ca nu de reintoarcerea la schit se bucura dansul, ci de reintalnirea cu Domnul, prin rugaciunea tihnita si pravila cuminte. Anii care au urmat au fost tot atatea trepte spre adancul dumnezeirii. Iertarea pacatosului Incet, ca un ostean zdrobit de lupte, dar cu sufletul imbarbatat de frumusetea biruintei, batranul staret Vitimion slabea pe zi ce trece. Desi duhul ii era acum mai treaz ca oricand, lutul i se farama incet, ca al oricarui muritor. In anul 1978, i-a trecut staretia ucenicului sau iubit. Parintele Teofil a primit slujirea cu bucurie. Acum putea sa isi urmeze visul care il aruncase in bratele Securitatii - sa umple manastirea de tineri. A inceput pe nesimtite. Vorba sa jucausa, firea senina si rabdarea nemarginita din anii de inclestari ii atrageau pe credinciosi ca un magnet. Printre ei, unii doreau sa ia calea manastirii. Parintele nu punea conditii. Ii imbratisa cu inima si le asternea la picioare viata si rugaciunile sale. In scurt timp, obstea a inceput sa sporeasca. Dar nu numai cea de la Slanic, pentru ca parintele a povatuit si sute de fete tinere spre monahism. Inainte sa isi aleaga o obste, el le lua cu masina si le purta intr-un pelerinaj prin tot Argesul. Vedeau pe rand lavre mari si mici, schituri aruncate in munti, obsti numeroase sau vietuitoare singuratice. La sfarsit, ucenica alegea singura locul in care dorea sa ramana. Delicatetea inimii parintelui ii cerea sa nu intervina. Dar castiga inima tinerei, tocmai prin aceasta nespusa libertate pe care o risipea cu marinimia unei iubiri statornice si dezinteresate. Asa se face ca astazi parintele are sute de calugari si calugarite care, desi presarati prin toata episcopia Argesului, se socot fiii sai duhovnicesti. Dar in tot acest timp, in care obstea de la Slanic sporea si se intarea in Hristos, securitatea ii statea pe urme parintelui. Pentru ca oamenii si calugarii nu mai aveau loc sa se roage in biserica, parintele Teofil s-a hotarat sa ridice un locas mai incapator. Cum de aprobare oficiala nici nu putea fi vorba, parintele s-a decis sa o construiasca pe ascuns. In acele vremuri, un astfel de gest te putea trimite direct in inchisoare. Incercat deja in luptele cu politrucii, parintele a inceput, totusi, lucrarile. Invidios, un preot mirean dintr-un sat vecin l-a turnat si, imediat, au venit inspectorii de la culte.

 Putin inainte de moarte

"M-au luat la rost. "Ce faci tu aici? Biserica fara aprobarea partidului?". Le-am raspuns ca nu e o biserica, ci un adapost in care sa ne mai strangem iarna. "Adapost?! O sa vezi tu adapost! Dupa ce termini ti-o vom darama!"" Batranul zambeste ghidus si apoi inchide abrupt episodul cu Securitatea: "Dupa ce am terminat de construit, au venit, au vazut si-au plecat, dar Teofil si biserica au ramas... Pana astazi". Ani mai tarziu, preotul tradator avea sa vina si sa i se spovedeasca, spunandu-i cum l-a denuntat. Dar in sufletul parintelui nu era loc decat pentru iertare. Imi povesteste linistit cum l-a luat in brate si i-a sarutat apoi mana, ca oricarui preot. "Frate, eu iti multumesc din inima pentru ce ai facut. Ca, daca nu ma denuntai tu, eu ma perpeleam de frica Securitatii, pana terminam de construit biserica. Asa, au venit, i-am infruntat si apoi m-am linistit, vazandu-mi mai departe de treaba!". Cei doi s-au despartit apoi cu pace. Atitudinea parintelui Teofil Badoi i-a vindecat pe amandoi. O atitudine in masura sa stinga si lupta surda dinlauntru neamului nostru. Iertarea deplina, iertarea insotita de uitare, poate vindeca atat rana victimei cat si pe cea a calaului. Intr-o astfel de imbratisare muta, ei se pot regasi apoi pe celalalt mal al existentei, luminati de harul lui Dumnezeu. Este, de fapt, singura iesire din iadul comunist, un iad care ne mai bantuie si acum. Spre taramul luminii La 12 ani dupa ce parintele Teofil Badoi preluase conducerea manastirii, a plecat la Domnul batranul staret Vitimion Netoiu. S-a stins asa cum a trait. Incatusat in rugaciune, vesnic treaz. Nu a murit ca un om obisnuit. Stia dinainte, prin vestire dumnezeiasca, ziua si clipa marii treceri. Se pregatise pentru ea intreaga viata. Pentru un calugar desavarsit, ea este ca o nunta, asemenea unei mari sarbatori, cand te reintalnesti cu toti cei dragi. Parintele Teofil l-a tinut in brate, pana in ultimele clipe. Se intampla in 1990, de Bunavestire. Pamantul era reavan inca si, pe alocuri, umbrit de zapada. In chilia sa, batranul Vitimion suferea rabdator de mai bine de zece zile. Stia taina despartirii sufletului de trup, care nu se face fara zdroaba si durere. Cand s-a apropiat clipa, a cerut sa i se citeasca o rugaciune speciala, Canonul pentru iesirea sufletului. Cand preotul l-a terminat, s-a intins pe pat linistit, a intins mainile catre cer, soptind: "Maica Domnului, primeste-ma!", si a murit. Sfarsit de om sfant. Parintele Teofil a asistat cutremurat la intreaga scena. Imi spune ca asa

ar vrea sa treaca si el la Domnul. Constient pana in ultima clipa, scaldat in rugaciunile preotului, imbarbatat de prezenta sfintilor. In chilia micuta, intunericul e acum deplin. De abia ne mai vedem fetele. Pe parintele il simt insa foarte aproape, ca si cum s-ar fi ridicat nestiut de pe scaun si s-ar fi asezat, tiptil, inlauntrul meu. E cald. Cald si luminos. Asa cum cred eu ca este Domnul, cu fiecare dintre noi. Am inchis aparatul de inregistrat asteptand in tacere. In bezna molcoma, faptura lui iradiaza o afectiune fara margini. Avea sa fie ultima noastra intalnire. In ultimii ani ai vietii sale, nu am mai avut ragazul sa urc la manastire. De la Slanic imi veneau, din cand in cand, vesti printr-un prieten. Parintele era bine, sanatos, desi anii se asezau peste el linistiti, la fel ca zapezile in miezul iernii. Aveam un sentiment ciudat, pe care l-am incercat la mai toti marii nostri duhovnici. Anume, ca batranetea nu ii ajunge ca pe toti muritorii. Ca undeva, intr-un tainic colt al fiintei lor, sta ascunsa o farama de vesnicie. Si, treptat, ea le va mistui intreaga faptura, nemurindu-i. Fara argumente, in pofida firii, speram ca moartea nu se va atinge de ei si vor ramane cu noi de-a pururi, asa, cu pletele lor dalbe, dar voinici si proaspeti, revarsand mereu acea bucurie voioasa care i-a facut atat de iubiti.

Padurea de fagi prin care venea noaptea, din Corbi la Zlatina, Parintele Teofil In preajma lor simteam ca tineretea este, in primul rand, o stare a inimii. Si, ca orice stare a inimii, nu tine seama de lut, ci de Duh. Dar nu s-a intamplat asa. Parintele Teofil Badoi s-a stins asa cum se sting toti oamenii. A trecut dincolo discret, la fel cum a si trait. S-a intamplat anul trecut, in prag de vara, pe 17 iulie, iar parintii l-au inmormantat chiar de praznicul Sfantului Prooroc Ilie. L-au invelit in psalmi si cantari, faurindu-i un cocon de ruga, pentru calatoria spre taramul luminii, sufletul parintelui n-a plecat cu totul de pe pamant. Poate ca nu a vrut sa plece de tot din manastire. Cu inima sa de copil, parintele Teofil o fi reusit sa-l induplece pe Domnul sa-l lase aninat intre lumi, desertandu-si harul peste noi. Daca mergeti la Slanic in serile sticloase de iarna, cand zapada vatuieste toti pasii si parintii sunt adunati la rugaciune, ascultati linistea. Undeva, ca un murmur, ca o adiere de vant, veti simti rugaciunea plina de o lumina voioasa a parintelui Teofil. Lasati-va purtati de ea si veti vedea cum trezeste nadejdea. E primul pas spre imparatiile luminii.

Sihastria Putnei - Portret de monah in prag de iarna

Un "Cine" numit Hristos Te opresti in fata manastirii si privesti indelung. Oricat ai cauta, nici o comparatie nu i se

potriveste. Dureaza, pana sa intelegi ca, de fapt, Sihastria Putnei nu este un loc anume. E mai degraba un sentiment, o nostalgie din care mai razbate, ca un ecou, cate ceva din troparul anahoretilor batrani si rugaciunile diminetii. In preajma icoanelor facatoare de minuni ale manastirii si a Sfintilor putneni canonizati de curand (Sila, Natan si Paisie) cuvintele sunt de prisos. Locul vorbeste de la sine si, deloc intamplator, daca il cauti si il rogi pe staretul Nectarie sa spuna ceva despre Sihastria Putnei, parintele tresare usor incurcat, se scuza cu multele treburi gospodaresti pe care le are de implinit si apoi te imbie sa privesti cu ochii tai. Pe usa ce da in pridvorul bisericii, sta inramat istoricul manastirii. 600 de ani povestiti deodata, ca o suflare, vorbind despre Marele Stefan si despre Daniil Sihastru, al carui deget se afla si astazi, ferecat cu argint si margaritare, intr-un sipet tainuit la Putna. Degeaba insisti, intreband curios de ce simt oamenii nevoia sa vina la manastire. Parintele Nectarie ofteaza, isi cumpaneste vorbele si, intru tarziu, recunoaste ca e greu de spus. "Nimeni nu cunoaste raspunsul cu precizie... Stim cum este o manastire. Stim unde sa o gasim.

"Daca vrei sa cauti in lumea aceasta un om fericit, nu ai unde sa-l cauti mai sigur decat intre calugari" (Par. Teofil Paraian) Aflam din cand in cand de ce este nevoie de o manastire, dar esenta acestui loc sacru, tocmai asta ne scapa. Ne scapa, deoarece oamenii care nu sunt din manastire se multumesc doar sa caute drumul pana la ea, sa se minuneze in fata zidurilor manastirii, dar nu au aplecare si timp sa patrunda in taina vietii ei. Nu au timp, pentru ca sunt grabiti. Pentru ca mai au si alte manastiri de vizitat... Nu gresesc daca spun ca la poarta oricarei manastiri stau doua lumi, doua lumi, dintre care una stie, si cealalta e doar curioasa... Ar trebui ca oamenii care ne bat la poarta sa afle ca manastirea nu este un lucru anume, un "Ce", un "Ceva". Manastirea este un "Cine" numit Hristos. Este un trup, un suflet, o fiinta, in fata careia inima tresare cu bucurie, asa cum tresare in fata lui Dumnezeu. Manastirea nu trebuie gandita nicicum ca o prelungire a pamantului. Pamant e destul... Cand eram eu copil, ma intrebam de multe ori ce-i intre cer si pamant. Mai tarziu aveam sa aflu ca intre cer si pamant este manastirea. Tot asa trebuie sa traim si noi, calugarii - cu picioarele pe pamant si ochii spre cer". Crucea stralucitoare

La Sihastria Putnei, monahii sunt grabiti si cu treaba in orice moment al zilei. Nu prea ai cu cine vorbi. Parintele Nicodim trebaluieste la arhondaric, parintele Damaschin nu pridideste sa mai spovedeasca pelerini veniti din toata tara, in timp ce parintele Gavril imbie pe credinciosi sa intre in trapeza, sa guste din vinul negru si vartos al manastirii, deopotriva cu bucatele pregatite numai cu legume calugaresti, crescute in gradina, prin vrerea lui Dumnezeu, fara pic de adaosuri sau alte chimicale. Doar parintele Serghie, monahul de la pangar, "bibliotecarul" raspunzator cu albumele si cartile religioase, pare ceva mai liber si dispus sa te asculte.

 Slujba spalarii picioarelor, din Postul Mare

Imbracat dupa cuviinta, in hainele cernite ale rasoforului, sta aplecat cu totul asupra Psaltirii si citeste usor leganat, in ritmul respiratiei, pentru ca apoi sa-si ridice privirea si sa se lamureasca, inclinand usor din cap - da, a auzit si a citit "Formula AS", insa el nu poate spune prea multe despre manastire. Nu are multi ani de cand a venit la Sihastria si, ca filosoful din vechime, stie ca nu stie nimic. Ceea ce poate el sa zica este ca "viata de calugar e fara egal". Atat si nimic mai mult. O spune un om candva boem si libertin, care a fost profesor de muzica, profesor de franceza, inginer si chiar autor al unor importante brevete de inventie. Un om care a trait din plin experientele tineretii, fara a-si refuza curiozitatea de a trece prin cele mai ciudate experiente ezoterice - de la budism, pana la reyki si tantra yoga. Pe Hristos l-a descoperit tarziu, dupa ce a absolvit Politehnica din Brasov si a devenit autorul unei inventii ce se anunta revolutionara in domeniu (turbina cu ax orizontal). "In acea perioada, ma simteam un geniu neinteles", isi aminteste parintele Serghie. "Voiam bani si glorie, dar momentul intarzia sa apara, asa ca am inceput sa ma tulbur, sa cad in deznadejde. Cand l-am cunoscut pe parintele Nectarie eram pe marginea prapastiei, iar el a simtit deznadejdea mea si m-a poftit sa-l insotesc, sa-mi iau un ragaz de odihna. Asa am ajuns intr-o chilie de la Sihastria Putnei unde, inspirat de viata tihnita din jur, am inceput sa ma rog, cum nu ma rugasem niciodata in viata mea, cerandu-I lui Dumnezeu sa-mi vorbeasca. Sa-mi spuna clar ce-i cu mine si ce am de facut in viata... Am venit pentru cateva zile si n-am mai plecat niciodata. Dumnezeu m-a intors din drum. Mi-a dat semn imediat. Mi-a scos in fata ochilor o cruce mare si plina de stralucire, tocmai cand citeam Acatistul Mantuitorului. Asta m-a tulburat putin, neintelegand semnificatia crucii (eu voiam bani, nu cruce). Apoi m-am asezat pe pat, m-am recules in voia Domnului si, intru tarziu, simtind linistea blanda si alba care ma coplesea, mi-am dat seama ca Dumnezeu imi vorbise deja, ca locul meu era in manastire si drumul meu trebuia sa inceapa chiar din chilia in care ma aflam". Psaltirea arsa

In timp ce vorbeste, parintele Serghie tine in maini o carte de care nu se desparte niciodata. E o

Psaltire veche, cu o urma carbonizata pe coperta, ca o rana veche si inca necicatrizata. Daca il intrebi ce s-a intamplat si de ce tine atat de mult la acea carte, parintele se lumineaza la fata si isi aminteste cu multa bucurie.

Dangatul clopotelor este ca si glasul arhanghelilor E marturia unei minuni - minunea Maicii Domnului, care l-a pazit in timpul somnului sa nu ia foc, si a facut ca o lumanare aprinsa sa cada peste Psaltire, fara ca flacara sa atinga textul rugaciunilor. "Nu stiu de ce, atunci cand ating cu degetele urma de scrum lasata pe coperta, ma simt ca Toma atingand rana din coasta Mantuitorului. Ori de cate ori ma incerca vreo ispita, un necaz sau gand de trufie, mangai si strang la piept Psaltirea. Urma carbonizata a lumanarii ma readuce cu picioarele pe pamant. Imi reda credinta". Parintele Serghie se opreste brusc, cu un suras de om vinovat. Priveste in jur, lasandu-se certat de tacerea icoanelor si a cartilor duhovnicesti randuite in vitrina. Stie si el ca a vorbit prea mult, ca monahul trebuie sa tina paza mintii, ca mai are mult pana sa ajunga la rugaciunea deplina si la intelepciunea vorbirii in putin. Stie, vrea sa ne despartim si isi cere iertare cu o privire frumoasa, de om care nu doreste sa-si supere aproapele, pentru ca la sfarsit, inainte de a se intoarce la pravila si la gandurile lui, sa ne ofere in dar o amintire a intalnirii noastre - un sobru si elegant album de fotografii surprinse la Sihastria Putnei de un tanar artist, Dragos Lumpan. Un pui de inger Nu stie parintele Serghie ce bucurie mare ne-a facut! Cartea pe care mi-o da e-o minune. Un album simplu, curat si frumos ca o rugaciune.

Monahul este cel care, despartindu-se de toti, este in unire cu toti O carte a vietii de monah, surprinsa in mici naratiuni fotografice, in gesturi spontane, in gesturi

firesti si deopotriva metaforice, cum este chiar imaginea de pe coperta - doua palme de prescurar ce tin in causul adunat al degetelor painea harica, painea Invierii, intr-o expresie de infinita dragoste, mila si protectie, de parca degetele curate si sfintite ale prescurarului ar fi sprijinit nu aluatul dospit, ci un pui de inger, cu aripile abia crescute. Nu l-am cunoscut niciodata pe Dragos Lumpan, dar mi-l pot imagina cu usurinta dupa fotografiile lui. Il vad la strana, repetand cu rasoforii canturile unduite ale miezonopticii. Il vad sculandu-se in geana noptii, odata cu monahii cei batrani. Il vad pasind dimpreuna cu fratii, mergand la altar, apoi la trapeza, innoind uleiul din candela sau framantand aluatul prescurilor sfintite. Il vad cu aparatul pregatit, asteptand ingenuncheat momentul sa surprinda in obiectiv lumina - clipa aceea unica de adevar. Abia cand parcurgi paginile albumului, incepi sa intelegi cat de bogata, de plina si de surprinzatoare poate fi viata de calugar. Unii alearga ca intr-un zbor de noapte, grabindu-se spre biserica sa nu piarda nimic din slujba Utreniei. Altii se reculeg cu fruntea lipita de zid. Pe unii, citeti la strana, pogoara din fereastra de sus lumina laptoasa a diminetii. La altii, lumina pare sa urce din interior, intr-o cromatica de mare expresivitate si tresalt poetic. E o lume intreaga in albumul lui Dragos Lumpan. Calugari tineri si batrani. Figuri mai aspre si figuri mai copilaresti. Figuri grav adancite in preajma Sfantului Pocal. Figuri senine si inveselite de praznicul unei sarbatori. Un monah sta in genunchi cutremurat, ca la Judecata de Apoi. Un altul se pierde in lumina usii deschise, sugerand prin pliurile miscatoare ale straielor o disparitie tainica, plina de mister. E multa poezie si mult clocot afectiv in fotografiile lui Dragos Lumpan. Un intreg poem al contrastelor. Negru si alb. Lumina solara si straie cernit monahale. Miscare si meditatie... Sarguieste-te intotdeauna in asemanarea cu Dumnezeu

Cred ca Dragos Lumpan e unul din putinii artisti care te pot face sa intelegi elanul si miscarea. De multe ori, in fotografiile lui, calugarii par ca stau pe loc. Doar vesmintele si panza neagra a culionului sugereaza freamatul vantului, pasul, nerabdarea. Uneori, la manastire poti sa mergi fara sa umbli. Tu stai si Dumnezeu te poarta. * E limpede ca parintele Serghie nu stie ce bucurie mi-a facut cu darul sau. Si acum, din cand in cand, mai rasfoiesc albumul primit la Sihastria Putnei, amintindu-mi de spusele lui si ale tanarului staret: "Lumea si manastirea nu se resping. Sunt ca ipostazele vietii - doua realitati complementare, dintre care una stie si cealalta e doar curioasa". Rasfoiesc, cuget si admir. In una din poze, il descopar chiar pe el - parintele Serghie in spatele unui geam, privind intr-o expresie meditativ uimita spre cer. Monahul si turla abia reflectata a bisericii - calm, inteligent si sensibil. Discret, profund si temator de slava desarta, asa cum l-am cunoscut candva, in pangarul Sihastriei de la Putna. Cateva fire albite din barba il dau insa de gol. Dinspre padurea ce da spre dealul Radautiului a inceput deja sa bata un vant ascutit si rece. Un vant grabit si aducator de iarna.

Puterea rugaciunii

 "Rugaciunile m-au ajutat sa ies din pacat" As vrea sa va povestesc, pe scurt, ultimele luni din viata mea, pentru ca si voi sa vedeti cum am vazut eu cat de mare este puterea si iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Sunt o fata pacatoasa, in varsta de 23 de ani. Am facut multe, multe rele, de la faptul ca am stricat casa unui barbat insurat, indragostindu-ma de el, pana la faptul ca m-am folosit de trupul meu pentru a castiga bani. Din fericire, m-am trezit, iar Dumnezeu mi-a luminat mintea, dandu-mi putere sa nu mai privesc inapoi. In luna martie m-am hotarat pentru a nu stiu cata oara sa termin cu toate prostiile, m-am despartit, am plecat din oras si am cautat sa gasesc un serviciu cinstit. Nu a fost usor deloc, pentru ca dupa multi ani in care m-am obisnuit cu o viata usoara, plina de distractii, m-am trezit singura, intr-o tara straina, fara nici un ban, cu un serviciu platit foarte prost. Salariul primit nu imi ajungea nici de mancare. Apoi, eram absolut singura, nu exista nici macar un om cu care sa vorbesc, simteam cum totul se ruineaza. Familia era departe, imi era rusine de ei, nu le puteam spune cum ma simt; ei nu au stiut niciodata ce fel de om eram eu de fapt, nu am vrut sa ii ranesc. Parintii mei sunt oameni cu o pozitie sociala cat de cat buna si cu frica de Dumnezeu, mi-au oferit mereu tot ce au avut, dar pentru mine nu a fost suficient, din pacate, si am luat-o pe cai gresite... Dupa doua luni, stand intr-un sat izolat, la familia la care lucram ca menajera, am intrat intr-o stare de depresie, in care plangeam intruna si nu vedeam nici o iesire din starea aceea de durere si dor, voiam sa am bucuria vietii cinstite, sa ma bucur de viata fara sa mai pacatuiesc. Iar acolo, in Anglia, era numai singuratate, saracie, tristete, dor de familie. Pana in ziua cand l-am descoperit pe internet pe Sfantul Nectarie. Nu imi venea sa cred cate minuni, cata bucurie a adus in viata altor oameni. Le citeam de nenumarate ori, pentru ca in viata mea trista bucuria lor ma lumina si ma bucura. Cu nadejde si cu tarie ca Bunul Dumnezeu ma va ajuta si prin rugaciunile Sfantului Nectarie, ca voi reusi sa gasesc un serviciu bine platit, ca imi voi gasi noi prieteni buni si credinciosi, ca ma voi muta intr-un oras si voi gasi chirie la oameni cumsecade, am inceput sa ii citesc al doilea acatist, timp de mai bine de 40 de zile; in acest timp, din fericire, i-am descoperit si pe Sfantul Ioan Rusul, Sfantul Efrem cel Nou, Sfanta Parascheva si Sfanta Maria Egipteanca, careia m-am rugat sa ma ajute sa sting dorul si ispitele care ma intristau si imi faceau atat de mult rau. Am citit si Paraclisele si Acatistele Maicii Domnului (timp de 40 de zile). Imi vine sa plang, acum, pentru ca nu pot sa cred ca ieri am primit primul salariu, dupa o saptamana la noul meu loc

de munca, platit foarte bine. Da, am reusit sa imi gasesc un loc de munca, exact cum visam; Sfintii acestia bineplacuti lui Dumnezeu m-au ajutat pe mine, o pacatoasa, sa imi gasesc un serviciu bun. Am gasit o casa cu chirie, exact cu o zi inainte de data in care familia unde eram imi spusese sa parasesc casa.

Am prieteni noi acum, am serviciu, nu mai stau izolata, zambesc si ma bucur de noua mea viata; toate acestea nu sunt decat ajutorul lui Dumnezeu. Le-am promis Sfantului Nectarie, Sfantului Ioan Rusul si Sfantului Efrem cel Nou ca voi marturisi minunile pe care le-au savarsit cu mine. Nu am cuvinte sa va spun cat de mult le multumesc si cat incerc, acum, sa ma feresc de ispite si sa nu mai cad in pacat. Nimic nu se compara cu bucuria pe care o ai dupa ce castigi bani munciti cinstit. Sa nu va lasati inselati de bucuriile trecatoare ale unei vieti pacatoase si murdare. E atat de bine sa te simti implinit si sa privesti cu incredere viitorul. Dumnezeu le randuieste pe toate cum e mai bine. Sa nu deznadajduiti, sa va intariti prin rugaciune; daca o pacatoasa ca mine a fost ajutata, e dovada cea mai vie pentru mine ca Dumnezeu asculta chiar si rugaciunile celor netrebnici. Le multumesc pentru tot ajutorul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, Sfantului Nectarie, Sfantului Ioan Rusul, Sfantului Efrem cel Nou, Sfintei Parascheva si Sfintei Maria Egipteanca, Sfantului Nicolae, Sfantului Gheorghe si tuturor sfintilor! A. ELENA

"Am avut un singur gand: sa ating moastele" Deschid ochii, imi indrept privirea spre fereastra si simt o bucurie imensa cand vad ca se lumineaza de zi... Inainte nu stiam sa ma bucur de lucrurile marunte, intr-o lume condusa de lucrurile materiale, de concurente absurde sau de suparari nefondate. Eram o adolescenta ca oricare alta, preocupata de multe lucruri importante sau nu, care imi umpleau zilele si pe care ma simteam indreptatita sa le traiesc, indiferent din ce erau compuse. O viata banala, fara semnificatii, o viata la intamplare, dar care avea sa se transforme total intr-o zi... Tin minte ca era primavara cand m-am dus la un doctor sa-mi excizez o ulceratie de pe zona sublinguala. Trimisa la un laborator histopatologic, rezultatul a fost cumplit... Celulele erau canceroase. Am avut un moment in care m-am gandit ca e imposibil, ca sunt prea tanara, dar apoi, cand am inceput sa ma obisnuiesc cu ideea, adica dupa o jumatate de ora, am simtit o usurare de nedescris. Poate frica ma facuse asa. Amenintarea voalata a mortii. Cert este ca niciodata nu ma simtisem asa de independenta, asa de libera de orice obligatii si apasari. Acum ma puteam dedica rugaciunii. Eram energica, vesela si primul imbold pe care l-am simtit in starea aceea a fost sa merg sa ating Sfintele Moaste ale Sfantului Nectarie. In clipa cand am pus mana pe racla, am simtit cu adevarat binecuvantarea lui Dumnezeu. Eram in biserica si ma rugam impreuna cu

ceilalti credinciosi ce asteptau sa ajunga la moaste si tot ce puteam spune era "Sfinte Nectarie, iti multumesc ca m-ai ajutat!", o rugaciune de implinire, iar nu de solicitare, asa cum s-ar fi cuvenit. Nu puteam cere ajutor. Deloc! Simteam ca-l primisem deja. Stiam ca Dumnezeu e cu mine. Il simteam peste tot. In afara de Sfantul Nectarie, ii pomeneam in rugaciuni si pe Sfantul Ioan Rusul, pe Sfanta Parascheva si pe Sfantul Arsenie Boca, toti trei sfinti degraba ajutatori. Implinirea rugaciunilor mele a venit odata cu diagnosticul. Noile analize dovedeau ca nu mai existau urme de celule canceroase si ca nu am nevoie de nici un tratament. Momentan monitorizez limfo-nodulii, monitorizare care va trebui efectuata o perioada, pentru siguranta ca nu vor fi afectati. Dar simt si acum faptul ca sunt pe deplin sanatoasa, ca Sfantul Nectarie cel bun si indurator imi vegheaza viata.

Dupa experientele mele, spun cu mana pe suflet ca Dumnezeu ne iubeste neconditionat si ne implineste toate dorintele, iar cand ne trimite cate-un necaz e pentru ca vrea sa ne aduca aproape de el, caci asa e firea omului, in necaz suntem cel mai aproape de Dumnezeu! As vrea sa mai adaug faptul ca trebuie sa fim constienti ca toti avem sansa aceasta, sa ne vindecam; trebuie sa solicitam binecuvantarea si sa ne rugam din tot sufletul. In perioada aceasta, am ajuns si la mormantul Sfantului Arsenie Boca de la Prislop si la Manastirea Radu Voda din Bucuresti, si pot spune ca m-a ajutat enorm. Sufletul meu e mai aproape de Dumnezeu, implinirea este foarte mare. Tin sa multumesc atotputernicului stapan ceresc si bunului Sfant Nectarie pentru viata mea salvata de la moarte si pentru binecuvantarea primita. Multumesc, desigur, si Maicutei lui Dumnezeu, purtatoarea spre cer a rugaciunilor noastre, precum si tuturor sfintilor care m-au ajutat. De asemenea, aduc multumiri oamenilor pe care Dumnezeu mi i-a scos in cale si care mi-au batatorit drumul spre vindecare. Doamne ajuta! OANA, 21 de ani

Pr. Radu Totelecan - "Dumnezeu nu cunoaste criza. E bogat si milostiv"

- Parohia Ortodoxa Romana din Nisa, Franta -

L-am intalnit pe parintele Radu Totelecan in biserica parohiala a satului Sirnea, din judetul Brasov, unde a savarsit Sfanta Liturghie, intr-o duminica aurie a acestei toamne, impreuna cu preotul paroh Lucian Aghinitei, fost coleg de facultate. Am ramas impresionata de sarutul fratesc cu care s-a incheiat slujba, de vorbele pline de har care s-au legat spontan intre cei prezenti, precum si de bucuria calda cu care l-au primit satenii pe oaspetele francez, pe care il vedeau pentru intaia oara. Am povestit, apoi, cu parintele Totelecan, care este preot misionar, paroh al Bisericii Ortodoxe Romane din Nisa, despre rolul prieteniei si al iubirii crestine in aceasta perioada, in care lumea intreaga este incercata de atatea probleme economice, financiare si este amenintata de secularizare. Dincolo de indoiala si ingrijorare, mesajul parintelui este unul al sperantei si al increderii. - Parinte Totelecan, traim vremuri agitate, amenintate de criza, suntem mereu bombardati de stiri negative, de vesti deprimante. Cum sa le depasim, ca sa pastram un echilibru in tot ceea ce facem? - Vremuri grele au fost si altadata, poate chiar mai grele decat acum, dar au fost depasite, in primul rand cu iubire fata de aproapele nostru, de cei alaturi de care traim. Traversam astazi zile dificile, auzim vorbindu-se des de criza financiara, recesiune, blocaje economice, greve si asa mai departe. Si nu stim ce sa facem pentru a depasi aceasta nenorocire, care loveste omul modern acolo unde-l doare cel mai tare, la buzunar. "Purtati-va sarcinile unii altora..." invatam din scrierile sfinte si ar trebui sa tinem minte acest indemn. Cred ca e bine sa nu uitam ca Dumnezeu nu cunoaste criza! E bogat, e milostiv! Si, inainte de toate, Dumnezeu este iubire. Oare pe cine iubim mai mult, pe Dumnezeu sau pe mamona? In limba ebraica, "mamona" inseamna bogatie, respectiv satana. Cred ca sunt vremuri tulburi in care trebuie sa invatam sa daruim. Preot sau mirean. Sa intelegem ca ceea ce posedam nu ne apartine noua, ci toate sunt daruri de la Dumnezeu, iar noi suntem doar chivernisitorii acestora! De fapt, ar trebui sa intelegem ca adevarata bogatie o dobandesti atunci cand te multumesti cu putin.

Cu parintele Lucian Aghinitei, in curtea bisericii din Sirnea Ne pierdem tineretea, familia, sanatatea, pentru a avea o bunastare materiala, iar mai pe urma,

cand o dobandim, suntem in stare sa ne cheltuim averile dobandite, pentru a recapata sanatatea, sau ajungem sa gandim ca am da oricat, ca sa fim mai tineri sau sa avem o familie unita.Vedeti, solutia o gasim la Domnul nostru Iisus Hristos. Se daruieste pe sine pentru viata noastra! Sa invatam, asadar, cu atat mai mult in aceste vremuri nesigure, sa fim milostivi si, implicit, slujitori. "Cel care doreste sa fie mai mare intre voi sa fie slujitorul tuturor!" Tata si mama sunt mari in familie si fac toate cele necesare binelui copiilor, daca ei sunt ascultatori. Daca ascultam si noi de Dumnezeu, si El ne da tot ceea ce ne trebuieste. Si nu da cu masura, ca altfel n-ar mai fi Dumnezeu, ci da cu prisos. Din prisos suntem datori sa daruim si noi mai departe. Sa ne facem si noi asemenea Daruitorului. - Are Biserica solutii pentru framantarile omului modern? - Acum, mai mult ca oricand, trebuie sa existe si in Biserica fratietate, iubire, intre preoti, intre enoriasi, si intre preoti si enoriasi. Relatiile acestea trebuie sa se formeze pe baze bune, de incredere, de deschidere, de comunicare, ca in familie. Biserica strange preotii si credinciosii in jurul ei, precum o closca puii. Ii iubeste pe toti, fara exceptie, si nu considera pe unul mai mare sau mai interesant decat pe celalalt. Asa ca si noi, la randul nostru, trebuie sa fim frati buni, sa ne iertam si sa ne iubim unii pe altii, sa ne ajutam si sa nu ne lasam ispititi de vrajbe, invidie, conflicte materiale sau orgolii. Suntem oameni, cu defecte, dar tindem spre sfintenie, asa ca, tocmai in aceste crize de tot felul, materiale si spirituale, trebuie sa ramanem uniti, sa ne sprijinim, cu rabdare si intelegere, ca in familie.

"Tanjesc sa fiu preot in tara" - Sunteti preot misionar in Franta. Este mai grea misiunea dvs. fata de aceea a unui preot dintr-un sat de munte, cum este Sirnea, de exemplu, cu doar cativa enoriasi? Este responsabilitatea unui preot misionar in strainatate mai mare decat aceea a unui preot de la o parohie din tara? - Nu stiu ce inseamna sa fii preot in Romania. Dar stiu ca, departe de tara fiind, tanjesc sa fiu preot in tara. Ce bine este sa fii la tine acasa! Ce dulce si draga este limba noastra invatata acasa. Ma aflu pentru prima data in satul acesta, Sirnea, si sunt incantat de frumusetea locului si de dragostea oamenilor fata de Sfanta Biserica. Au trecut noua ani de cand nu l-am vazut pe Parintele Lucian si acum gasesc in el un foarte bun slujitor al Sfantului Altar. Si vad ca este si foarte iubit de catre credinciosi. Impreuna au realizat lucruri minunate in aceasta parohie. Responsabilitatea unui preot misionar este mare, dar si a unui preot de la o parohie din tara este mare. Desigur, este foarte greu sa fii preot misionar in strainatate, sa n-ai biserica ta. Sa slujesti in locasuri de cult inchiriate si improvizate, sa ai Altarul pe roti, sa faci de fiecare data cerere scrisa, pentru a ti se permite sa slujesti, de exemplu, luna viitoare, sa ai bani sa platesti chiria, sa fii minoritar. Iar pe de alta parte, pentru cel de acasa, e la fel de greu sa lupte cu secularizarea, desacralizarea, cu crasmarul care poate se lauda ca are mai multi clienti decat "Parintele", duminica, la slujba, sa vada tineri lipsind de la slujbe si vlaguiti de alte tentatii! Doamne miluieste!

 Preotul Radu Totelecan, la deschiderea expozitiei de icoane romanesti din Nisa

Eu am ajuns peste hotare in 2002, cand sotia mea a fost angajata, in urma unei auditii, la Opera din Strasbourg. A fost foarte greu la inceput, am locuit un an la Colmar, un oras frumos din Alsacia, unde nu cunosteam pe nimeni. In perioada aceea am fost hirotonit preot pentru o parohie care nici macar nu exista, urma sa o formam, la Mulhouse, aproximativ la 35 km de Colmar si, in acelasi timp, mi-am continuat studiile superioare la Strasbourg. Am trecut prin toate fazele binecunoscute, in general, pentru a forma o parohie ortodoxa romana noua. Nu e usor sa incepi o biserica de la zero. Am trait o vreme din banii sotiei mele si o parte din salariul ei il foloseam si pentru organizarea noii parohii. Am cautat apoi si am intalnit si oameni minunati, pe care nu-i voi uita niciodata, cu care am format comunitatea de enoriasi. Sunt multe de spus si imi amintesc cu bucurie de dragostea de Dumnezeu sadita acolo, cu Binecuvantarea Mitropolitului meu, IPS Iosif.

- Cum arata viata unei parohii romanesti din strainatate? Ce fel de actiuni desfasurati pentru romanii din Franta? - In acest moment, suntem in asteptarea unui permis de construire, din partea autoritatilor franceze, care sa ne ajute sa ridicam o biserica romaneasca, mult dorita de catre comunitate, pe un teren pe care l-am cumparat deja, tot cu ajutorul enoriasilor si al oamenilor apropiati de Biserica. Nadajduim cu ajutorul Domnului sa-l obtinem! Din suflet, multumim tuturor binefacatorilor nostri, care s-au implicat in acest proiect indraznet, de a ridica o biserica departe de tara. Avem o scoala parohiala, in care se desfasoara multe activitati: cateheza pentru copii si adulti, studiu biblic, atelier de pictat icoane pe sticla, discutii duhovnicesti, activitati sportive, expozitii, pelerinaje, conferinte, cursuri de limba franceza, engleza, muzica, biblioteca, dansuri populare, piese de teatru si poezie si, bineinteles, asistenta sociala. E un efort financiar destul de mare, pe care-l facem ca sa platim o chirie in plus, insa consider ca este necesar pentru a veni in intampinarea romanilor, a enoriasilor care ne cauta. In ce priveste viitorul, ne dorim sa ne ocupam mai mult de cele ale "Mariei" si sa nu ne lasam prea mult pe seama "Martei" . Ne-am dori sa savarsim de mai multe ori pe saptamana Sfanta Liturghie, acum slujim doar in fiecare Duminica si in zilele de sarbatoare. - In Occident, multe biserici si catedrale au ramas goale. Sunt mai degraba locuri de pelerinaj in loc sa fie locuri de intalnire cu Dumnezeu. Situatia bisericilor romanesti din diaspora e mai buna?

 Cu printul Albert de Monaco, la aceeasi expozitie

- Bisericile romanesti din diaspora sunt pline ochi de enoriasi. Vin la slujbele noastre atat romanii din zona, cat si oameni ai locului, convertiti la ortodoxie. La slujbe, avem ca participanti si multi copii si tineri, care sunt trup si suflet credinciosi si activi in Biserica Ortodoxa. Traitori! Dupa binecuvantarea si purtarea de grija a IPS Iosif, parohiile romanesti din Mitropolia Europei Occidentale si Meridionale sunt, an de an, in continua crestere, la fel ca si numarul clericilor. Cred ca este foarte important ca si politicienii romani sa se ocupe in mod special de generatia tanara de copii romani nascuti in strainatate, pentru a putea mentine legatura lor cu tara mama, tinand cont ca liantul care-i uneste este Biserica! Existenta bisericilor romanesti peste hotare este singura cale care poate sa faca ca neamul romanesc de aici sa nu se piarda pe parcursul anilor, pentru ca o parohie dainuieste pastrand, odata cu limba romana, cultul si cultura noastra nationala. Mi se pare un lucru esential pentru generatiile viitoare sa nu-si piarda identitatea, radacinile. - Sunt romanii din diaspora mai credinciosi decat alte natii? - Romanii din diaspora sunt credinciosi prin excelenta! Daca ma gandesc la alte neamuri ortodoxe de peste hotare, dupa parerea mea, romanii sunt pe primul loc, in ceea ce priveste credinta. De multe ori am auzit preotii greci, rusi sau de alte neamuri marturisind acelasi lucru si laudand credinta romanilor! Bine ar fi sa fim si uniti la fel. - Cei mai multi dintre romanii plecati din tara se gandesc doar cum sa castige mai repede bani. Mai au ei ragaz pentru intalnirea cu cele sfinte? Cum ii aduceti spre Biserica? - Romanii pleaca in lume cu Biserica dupa ei. Romanii, tinerii, cauta Biserica imediat ce au ajuns in strainatate. Unii dintre ei isi amintesc insa de ea doar daca trec prin incercari grele. Din nefericire, aceste incercari vin mai devreme sau mai tarziu, atat acasa, in tara, si cu atat mai mult departe de casa, de familie si de prieteni! De aceea, Biserica trebuie sa fie langa oameni, pentru a-i insoti in toate momentele vietii lor. Noi, dupa sfatul si pilda Mitropolitului Iosif, incercam sa fim cat mai mult alaturi de enoriasii nostri. Adresam invitatii permanente tinerilor de a face mici excursii, pelerinaje, lectura, conferinte, agape, impreuna, in timpul liber. De asemenea, ii incurajam pe parinti sa-si trimita copiii in fiecare vara in taberele organizate de Mitropolie, in Romania. Sunt tabere duhovnicesti, extrem de reusite si de apreciate de catre toti copiii si tinerii care participa la ele. Savarsim cateheze inainte de oficierea unui Botez sau a unei Cununii, invitand sa participe la acestea pe cei direct implicati. Iar studiul biblic este incadrat, de o maniera permanenta, dupa anumite slujbe.

Astfel, putem sa ne provocam la discutii duhovnicesti, fiind cat mai mult timp impreuna, sa ne cunoastem, sa ne intelegem si sa ne ajutam la nevoie.

Enoriasi romani prezentand actul de proprietate a terenului viitoarei biserici ortodoxe din Nisa Oriunde am merge in lumea in care traim, este nevoie de mangaiere duhovniceasca. Sa va dau un exemplu: am fost invitat ca aumonier (preot-capelan care ii asista pe cei din inchisori, spitale, armata etc.) ortodox in inchisoarea de la Nisa, de catre directorul acesteia, la cererea detinutilor ortodocsi, si am fost validat de catre autoritatile locale. De aproape un an, oficiez acolo in mod permanent cateheze si Sfanta Liturghie. Cunosc multi oameni inchisi, singuri, batuti de soarta, abandonati de familiile lor. Ma asteapta de fiecare data. Ne rugam impreuna, discutam, cercetam cartile sfinte si vorbim un pic despre starea lor, despre lumea de astazi, despre viitor. O buna parte dintre cartile personale le-am daruit lor. Multi nu cunosc limba franceza si sunt de diferite nationalitati. Nu este deloc usor pentru cineva sa fie privat de libertate, intre straini. M-am apropiat de ei si ma bucur daca le pot fi sprijin. Deunazi, imi spunea unul dintre ei: "Parinte, ma bucur ca v-am cunoscut aici, m-am apropiat de Dumnezeu, daca eram afara, sunt sigur ca ma desparteam de sotie si de copii". Inchisoarea este un loc inter-religios prin excelenta! Acolo sunt oameni de religii diferite, care sunt siliti sa convietuiasca, sa se accepte fiecare cu religia si traditia specifica. Fiind privati de libertate, se apropie mai mult de Dumnezeu. Incep sa-l caute, sa-si puna intrebari, sa se roage si sa-si revizuiasca comportamentul, multi se insanatosesc spiritual acolo, in inchisoare, se trezesc si se intorc la o viata cumpatata. - Ce ii cereti cel mai des Lui Dumnezeu in rugaciunile dvs.? - Ma rog deseori Domnului sa fiu dupa voia Lui ! Domnul sa ne ajute! Fotografii din arhiva Parohiei romanesti din Nisa

Vasile Lechintan - "Dezmembrarea Arhivelor Nationale este un fapt periculos pentru siguranta Romaniei"

 - Istoric din Cluj-Napoca Pe neobservate, zilele trecute, deputatii coalitiei majoritare din Camera Deputatilor au pus pe tava partidelor maghiare, in frunte cu UDMR, o lege scandaloasa, pe care unii o numesc "de tradare nationala": Legea de modificare a Legii Arhivelor. Mai corect spus: Legea retrocedarii arhivelor la emitent! Vorbind de neghiobia politicienilor romani care au fost capabili sa voteze aceasta lege, marele istoric Dinu C. Giurescu spune: "Potrivit acestei legi, arhivele se vor intoarce la emitent! Dar emitentul a fost, pana in 1918, Ungaria sau Austria. Acolo le intorc? Eu cred ca nu-si dau seama deputatii puterii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei". Intr-adevar, de dragul ramanerii la putere, PDL si UNPR fac cele mai aberante concesii "partenerilor" udemeristi, santajisti de cariera, pentru care slabiciunea partidelor romanesti din ultimii 20 de ani a insemnat o mana cereasca si o sansa istorica de a anula, de facto, Marea Unire de la 1918, ghimpele etern din pieptul iredentismului maghiar. Pana acolo merge "orbirea" PDL, in materie de ingaduinta fata de extremismul colegilor de coalitie, incat nici macar o sfidare inadmisibila, precum montarea Stemei Ungariei Mari pe fatada Liceului din Gheorghieni nu-i mai ingrijoreaza pe liderii acestui partid condus, ironia sortii, de un ardelean. In primitiva lor obsesie de a crea o Ungarie Mica in centrul Romaniei, liderii partidelor maghiare isi calculeaza fiecare pas. In acest scenariu diabolic, politicienii romani, posedati de boala puterii, sunt descoperiti. Vorbim despre toate acestea cu istoricul clujean Vasile Lechintan. "Recentele amendamente maghiare la Legea Arhivelor sunt o batjocura pe obrazul natiunii romane, fiind profund anticonstitutionale si jignitoare pentru majoritatea populatiei" - Liderii UDMR par terorizati de obsesii istorice. Recent au cerut modificarea Legii Arhivelor, aprobata de parlament. Ce se urmareste, de fapt, prin aceasta actiune? - Maghiarii din Romania tanjesc dupa privilegiile medievale pe criterii etnice. Ofensiva repetata cu retrocedarea arhivelor confesionale urmareste, practic, destramarea unei nobile institutii de baza a statului roman - Arhivele Nationale - care a slujit cu promptitudine, solicitudine si competenta pe toti locuitorii din Romania, dar si pe cercetatorii din tara si strainatate. Daca a fost vreo institutie, in toti acesti ani tulburi de dupa 1989, care sa fie fidela interesului cetateanului si stiintei istorice, aceasta a fost institutia Arhivelor Nationale. - Ce prevede noua lege a arhivelor si ce consecinte practice are votarea ei?

- Printre altele, prevede retrocedarea arhivelor confesionale, bisericesti, catre institutiile care le-au emis. Initiatorul maghiar al amendamentelor la Legea Arhivelor Nationale n-a acceptat sa fie retrocedate copii ale documentelor respective, ci numai originalele, statul fiind cel care va ramane cu copiile. Este o batjocura pe obrazul natiunii romane, legea fiind profund anticonstitutionala si jignitoare pentru majoritatea populatiei Romaniei. Dezmembrarea institutiei Arhivelor Nationale este un fapt periculos pentru siguranta Romaniei, deoarece se deschide Cutia Pandorei, pentru o perpetua instabilitate a statului roman. De ce, in comisiile pentru cultura, arta si pentru culte, nu se prevad asociati si consultanti cu drept de veto, alesi dintre adevaratii oameni de cultura ai Romaniei? Macar sa stim ca, in caz de tradare nationala, ne tradeaza - Doamne fereste - un Plesu, un Simion, un Liiceanu, si nu un Turcanescu, un Ciobanescu si alti anonimi. E jalnica si extrem de umilitoare o asemenea tradare. - A fost consultata conducerea Arhivelor Nationale? Dar Biserica Ortodoxa si Biserica GrecoCatolica? - Am aflat ca, la dezbaterea din 12 octombrie 2011, de la Comisia de Cultura a Camerei Deputatilor, a fost de fata directorul general al Arhivelor Nationale, Dorin Dobrincu, un istoric respectat. Din pacate, domnul director nu a anuntat tot corpul de slujbasi ai Arhivelor Nationale, astfel ca n-am avut timp sa dezbatem public aceasta problema de interes national. Ca lucrurile sa fie si mai incurcate, initiatorul amendamentelor, deputatul Marton arpad Francisc, nu a informat nici Bisericile Ortodoxa si Greco-catolica despre intentia sa. Totusi, pentru a-si atinge scopurile, a bagat la inaintare necesitatea retrocedarii arhivelor catre toate Bisericile, inclusiv cele romanesti, desi n-au fost consultate, si nimeni din partea acestor culte nu si-a exprimat vreodata dorinta de a avea arhivele. In primul rand, pentru ca nu au spatiu de depozitare, iar in al doilea rand, pentru ca poarta respectul cuvenit unei institutii fondate de Alexandru Ioan Cuza si consolidate de regii luminati Carol I si Ferdinand. - Arhivele vor fi, in consecinta, imprastiate pe intreg cuprinsul tarii. Cine va avea de suferit cel mai mult? - Va avea de suferit, in primul rand, cetateanul roman, caruia i se ia dreptul fundamental la trecut. Si aici este vorba si de cetatenii de etnie maghiara. De exemplu, in comuna mea natala, Silivasu de Campie, judetul Bistrita-Nasaud, s-au aciuat, in secolul al XIX-lea, cateva familii sarmane de secui, lucrand ca vizitii, paznici de vie si de hotar, gradinari, pe la curtea baronilor. Nefiind biserica reformata in acest sat romanesc, secuii apelau la preotul roman sa le boteze copiii sau sa le inmormanteze mortii, si apar astfel in registrele de stare civila romanesti si unele cazuri despre minoritari, cum apar, de exemplu, si romani si sasi in registre parohiale "maghiare" de stare civila din secolul al XVIII-lea de la Cluj, cand nu era permisa inca ridicarea de biserici romanesti in oras. Daca aceste registre se risipesc cu nemiluita si nu sunt pastrate de profesionisti, mai stie cineva ca in acest patrimoniu exista date care ne privesc in comun, referitoare la destinul tuturor etniilor si confesiunilor din tara?

- Exista vreo alta tara postcomunista care sa-si fi dezmembrat institutia Arhivelor?

- Nu am auzit, nu cred ca exista. Daca vorbim despre vecina noastra, Ungaria, stim bine ca, desi este obligata de tratate internationale, nu vrea sa retrocedeze Romaniei Arhivele Transilvaniei. Primele incercari nereusite s-au facut in perioada interbelica, iar de atunci, lucrurile s-au tergiversat, pana cand politicienii romani au uitat. - Chestiunea arhivelor confesionale se discuta intr-un context mai larg de cedari romanesti pline de lasitate. Va rog sa citati cateva exemple. - Adeptii de astazi ai renasterii privilegiilor medievale pe criteriul etnic maghiar alunga elevii romani din scoli, inclusiv in judetele Harghita si Covasna, scoli care nu sunt construite nicidecum numai de maghiari; in realitate, romanii majoritari au sustinut mai mult, prin impozite si dijme, aceste institutii istorice decat maghiarii, inclusiv in secuime. In localul fostului liceu iezuit, respectiv piarist din Cluj-Napoca, unde au invatat cele mai mari personalitati ale trecutului romanesc transilvan, de la Sincai si Maior la Iancu si Papiu Ilarian, azi nu mai intra nici un elev roman. Liceul este sechestrat de adeptii sovini maghiari ai privilegiilor medievale antiromanesti. Si nici o comisie a Parlamentului Romaniei nu se sesizeaza. Aceasta comisie nici nu ar trebui sa cerceteze arhivele, deoarece scrie chiar pe fronton ca aceasta cladire este ridicata din Fondul de Studii, un fond public, constituit de statul austriac si nu "exclusiv de maghiari". Tribunale cu judecatori ignoranti din Romania au improprietarit, practic, episcopii si biserici maghiare din Ardeal (ca de retrocedare nu poate fi vorba), cu numeroase imobile din centrele oraselor transilvane. "Promovand aceasta lege, initiatorul nu mai recunoaste practic suveranitatea statului roman asupra patrimoniului sau material, administrativ-teritorial, spiritual si cultural" - De ce este atat de grav ca noua lege trimite originalele bisericilor, lasand Arhivelor doar copiile? - Faptul este de o gravitate fara precedent. Noi nu trebuie sa privim, cum se zice, numai in lungul nasului. Noi trebuie sa ne gandim la viitor, cum s-au gandit si fondatorii institutiei Arhivelor. Cea mai sigura forma de pastrare e cea pe suport de hartie, cele electronice au o durata de viata scurta. Sa le trimitem, acum, pe cele originale si unicate in spatii precare (ceea ce nu face nici un stat care se numeste civilizat in Europa), supuse furtului si distrugerii, este cea mai crunta si mai periculoasa dovada de barbarie. Celor ce doresc din tot sufletul sa scoata aceste unicate de la statul roman si sa ne intoarcem la Evul Mediu ar trebui sa le platim niste excursii, sa viziteze putin Europa, chiar daca merg pe bani publici. - De ce credeti ca o astfel de lege este antistatala? In ce masura se inscrie ea in planurile autonomiste maghiare? - In orice tara civilizata, statul isi aroga, prin Constitutie, niste drepturi in raport cu cetatenii si face ca nimeni sa nu fie mai presus de lege. Legea Arhivelor din 1925 prevedea ca pana si actele de stare civila ale Familiei Regale sa ajunga in depozitele Arhivelor Generale ale Statului. Si,

bineinteles, nu sub forma de copii. Iata ca nimeni nu era mai presus de lege, tocmai ca sa se respecte interesul public. Astazi, cei care vor cu orice pret sa sfideze statul, sa nu mai recunoasca statul roman si sa aiba cat mai putine raporturi cu acesta, se inroleaza in actiuni antistatale si nu dau doi bani pe interesul public. Sa zicem ca o minoritate, intr-un stat, lupta pentru autonomie pe criterii etnice. Acea minoritate scoate de sub obladuirea statului, treptat, toate prerogativele asupra unui domeniu sau altul, pana te trezesti ca statul nu mai reprezinta nimic pentru acesti cetateni, care au devenit deja mai egali decat egalii, ca-n George Orwell. Promovand amendamentele la aceasta lege, initiatorul nu mai recunoaste, practic, suveranitatea statului roman asupra patrimoniului sau material, administrativ-teritorial, spiritual si cultural. O autonomie de-a gata, care nu mai trebuie aprobata in parlament si senat. - Ce propuneti pentru utilizarea mai intensa a Arhivelor Nationale in scop cultural? - Crearea de urgenta, printr-un mare efort stiintific colectiv si prin folosirea fondului arhivistic national, a Enciclopediei Romaniei. Suntem printre ultimele, daca nu chiar ultima tara din Europa, care nu are o enciclopedie, si enciclopedia unei tari da masura civilizatiei si consolidarii nationale a statului respectiv. Consolidarea noastra spirituala si nationala din acest punct de vedere este inca aproape de zero. - Se spune ceva in lege despre costurile imense presupuse de dezmembrarea arhivelor? - Nu se spune nici un cuvant. Guvernul taie de peste tot, bugetul nu are bani, tara si Europa sunt in criza, dar cei ce doresc destramarea arhivelor statului roman ordona ca transferul documentelor sa se faca intr-un an! Este culmea cinismului, deoarece arhivele au un volum impresionant si valoreaza miliarde de euro! Ca sa nu mai vorbesc de operatiunile presupuse de acest transfer, care costa alte miliarde. Numai la Oradea avem un kilometru liniar de dosare! La Cluj-Napoca, 500 de metri s.a.m.d. De unde bani, logistica si oameni, ca sa microfilmezi, in 365 de zile, zeci de kilometri liniari din toata tara, tone de arhiva? E o dovada de inconstienta crasa, ca sa crezi ca se poate face o astfel de munca de Sisif intr-un an, fixat cu atata "generozitate" de deputatul Marton arpad. El are cinismul sa propuna acest lucru, intr-un moment cand institutia Arhivelor se zbate in lipsuri ingrozitoare, cu personal concediat, trebuind, totusi, sa serveasca si populatia reala - cea fara vise medievale de reconstituire a privilegiilor antiromanesti.

Sfintii de langa GHERASIM ISCU

noi

Arhimandrit

 - Un mucenic al inchisorilor comuniste Inca mai avem sfinti pe care nu-i cunoastem. Inca mai calcam pe urmele lor adancite de pasi, de lacrimi si de genunchi plecati in rugaciune, de suferinte si torturi inimaginabile. Sunt Sfintii inchisorilor comuniste - mucenici rabdatori, smeriti si fara cruce la mormant. Nu le stim nici numele si nici numarul. Sunt multi si, adesea, stau nevazut langa noi - cete intregi, preoti sau mireni, calugari sau tarani blajini. Ne privesc si nu vor nimic. Asteapta doar sa-i descoperim. Asteapta sa le vina vremea, asemenea arhimandritului Gherasim Iscu, staretul manastirii Tismana, care a murit la Peniteciarul Targu Ocna, alinand durerile tortionarului sau - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sortii, coleg de celula cu parintele. "Ai un sfant in familia ta!... Cauta si o sa afli" Sfintii nu se grabesc niciodata. Au timpul si lucrarea lor nevazuta. Au planul si misiunea lor tainica. Unii raman in ascuns veacuri intregi, pentru a iesi apoi la lumina, printr-o simpla rugaciune sau joaca de copil, cum s-a intamplat cu sfintii dobrogeni de la Niculitel. Altii dau semn si vorbesc la momentul potrivit. Apar in visul cuiva de trei ori sau pun stol de pasarele sa atraga atentia, sa arate locul, asemenea porumbeilor de la pestera Sfantului Ioan Iacob Hozevitul. Cu arhimandritul Gherasim Iscu s-a intamplat cumva altfel, parintele intrand discret in viata nepotului sau, avocatul Ion Iscu. L-a vegheat si l-a pazit de multe cumpene, iar dupa caderea comunismului, l-a indemnat sa-si schimbe viata - sa-l caute pe Dumnezeu si sa urmeze teologia, trimitandu-i vorba printr-un calugar batran si ratacitor, care l-a oprit pe strada, undeva in dreptul Patriarhiei, pentru a-i transmite, clar si apasat, porunca parintelui: "Ai un sfant in familia ta!... Cauta si o sa afli". Inalt, umeros, cu trasaturi leonine ce contrasteaza vadit cu sfiala nemarturisita a gesturilor, Ion Iscu sta pe o dunga de scaun si se tulbura, amintindu-si cuvintele acelui calugar navalnic si cu haine ponosite, ca un "nebun intru Hristos". Tine emotionat in brate un dosar cu cateva declaratii si poze de familie. Un dosar subtire, dar important. O culegere de citate luate din cartile si din povestirile celor care l-au cunoscut candva pe unchiul sau. O relatare sobra si punctuala, ca un jurnal de front, cu vorbe putine, dar de mare pret, in care nimeni nu tine prelegeri si evocari. Nimeni nu incearca sa elogieze sau sa ridice statuie cuiva, ci cauta faptele si adevarul, lasand

imaginea parintelui Gherasim sa apara abia filigranat, in camara stramta a unei cugetari sau a unui suspin de durere.

Tatal lui Gherasim Iscu Intrebat, intr-un interviu din 1991, despre pasivitatea slujitorilor Bisericii fata de abuzurile criminale ale comunismului, Valeriu Anania raspundea, intreband, la randul lui, dezamagit si cu repros: "De preotul Gherasim Iscu n-ati auzit?... Numele asta nu va spune nimic?". Inca nu indraznea nici el sa spuna ca arhimandritul Gherasim a murit in temnitele comuniste, ca un martir. L-a lasat pe Inalt Preasfintitul Teofan sa-i recunoasca sfintenia si sa marturiseasca, pe cand vizita manastirea Tismana, ca e fericit sa calce pe urmele "ultimului sfant roman" (staretul Gherasim Iscu). L-a lasat pe Patriarhul Teoctist sa ofteze si sa recunoasca, fara ocol, ca fratele Gherasim era, ca traire, deasupra celor mai vestiti teologi, iar lui Grigore Babus (coleg de seminar cu parintele), i-a oferit prilejul de a rosti o propozitie memorabila, prin adevarul si simplitatea ei de Pateric: "Staretul Gherasim? Un om cu o moralitate pe masura inteligentei si o inteligenta pe masura trairii lui intru Hristos". Cel ucis isi mangaia ucigasul

Asa cum scrie in orice pagina de martirologie crestina si asa cum i se intampla oricarui mucenic adevarat, arhimandritul Gherasim traieste exact acolo unde altii inceteaza a mai vietui. Traieste tocmai prin moarte, prin stralucirea apoteotica a sfarsitului. Din locul lui tocmit anume printre ingeri, parintele Gherasim ne priveste. E la fel de bland si plin de dragoste cum l-a surprins un alt mare Fericit al inchisorilor, pastorul Richard Wurmbrand, coleg de celula la Penitenciarul Targu Ocna. "La dreapta mea zacea preotul Gherasim Iscu. La 40 de ani ai sai fusese asa tare torturat, incat urma sa moara. Fata lui insa era senina. Vorbea de nadejdea sa in ceruri, despre dragostea sa in Hristos, despre credinta sa. Radia de bucurie. La stanga mea era chiar tortionarul comunist care il torturase pe Gherasim Iscu, pana aproape ca-i luase viata. S-a intamplat insa ca acel tortionar comunist sa fie si el arestat si torturat pana la moarte de camarazii sai. Sufletul lui era in agonie. In toiul noptii, acest om s-a trezit si atinganduma usor cu mana sa ma trezesc, mi-a spus: "Parinte, roaga-te pentru mine. Nu pot muri. Am facut atatea crime infricosatoare! Nu am liniste". Ma pregateam sa-i spun cateva cuvinte de imbarbatare, dar in clipa aceea am vazut o minune... Am vazut pe preotul care agoniza, Gherasim Iscu, cum

cheama la el alti doi detinuti si, sprijinindu-se pe umerii lor, incet-incet, a trecut peste patul meu. Apoi, s-a asezat pe patul tortionarului si i-a mangaiat capul. Niciodata nu voi uita acest gest! Am privit cum cel ucis isi mangaia ucigasul si am gandit: aceasta e dragoste; a gasit mila pentru el. Preotul Gherasim a zis apoi: "Esti tanar, nu stii ce ai facut si te iubesc din toata inima mea".

Mama si surorile Arhimandritului Nu a spus pur si simplu aceste cuvinte. Preotul chiar iubea cu adevarat, zicand: "Te iubesc din toata inima mea". si a continuat: "Daca eu, care sunt un pacatos, te iubesc atat de mult, imagineaza-ti-l pe Hristos, care este iubirea intrupata, cat de mult te iubeste... Te intrebi daca pacatele tale vor fi iertate. Hristos doreste sa-ti ierte pacatele, mai mult decat doresti tu ca pacatele tale sa fie iertate. Hristos doreste ca tu sa fii cu El in cer. Nu trebuie decat sa te intorci catre El si sa te pocaiesti". Viata e mai presus decat orice imaginatie. Nici un scriitor nu poate sa imagineze asa ceva si sa descrie o scena atat de apriga. Cel aproape de moarte a primit marturisirea ucigasului. Cel ucis a dat iertare acelui ucigas. S-au rugat impreuna, imbratisandu-se reciproc, iar preotul s-a intors cu greu la patul sau... Amandoi au murit in aceeasi noapte. Era Ajunul Craciunului. Nu era insa un Ajun obisnuit, in care sa ne amintim, pur si simplu, nasterea lui Iisus in Bethleem. Era un Ajun de Craciun in timpul caruia Iisus s-a nascut in inima unui comunist tortionar". Ca intr-un miracol, sfantul si talharul, prigonitul si prigonitorul s-au regasit in aceeasi incapere. Sau imbratisat si au murit in acelasi timp, traind aceleasi dureri, purtand aceeasi cruce. Inainte de moarte, parintele l-a luat cu sine pe talhar si i-a usurat suferinta. S-a ingreunat pe sine cu greutatea altuia, implinind astfel un gest liturgic de curatare a lumii, gest care a facut - nu intamplator - ca zile in sir sa pluteasca in temnita de la Targu Ocna o mireasma de mir si o pace nefireasca, ce a imblanzit pana si pe cei mai cainosi gardieni. Nimic nu s-a pierdut din gestul apoteotic al parintelui. Nici macar rasuflarea lui calda si milostiva. A ramas impregnata in peretii negri si zgrunturosi ai inchisorii mult timp. A ramas la modul cel mai concret si material cu putinta. Dupa cum marturisesc cei care au trecut prin Penitenciarul Targu Ocna, 1951 a fost anul cu cea mai blanda iarna din toata perioada detentiei. Iarna parintelui Gherasim. Salvat de la moarte, dupa ce masina s-a rasturnat de sase ori

Marturiile despre arhimandritul Gherasim sunt putine si omenesti. Faptele lui nu au starnit niciodata pelerinaje sau alte acte de devotiune religioasa. In toate, a vrut sa fie el insusi. I-a lasat pe altii sa fie celebri in locul lui. A preferat ca, in locul legendei, sa ramana imaginea lui de monah obisnuit; sa ramana numele si simpla lui prezenta, pe care maicile de la Tismana continua sa si-o aminteasca infiorat, ca o metanie de gand pusa la icoana.

Gherasim Iscu in anii de liceu Parintele s-a multumit cu putin - cu cele cateva randuri scrise de Wurmbrand sau Ioan Ianolide, randuri pe care avocatul Ion Iscu nu reuseste niciodata sa le citeasca, fara sa scape cateva lacrimi. Citeste si, imediat, simte sub pleoape cum se starneste un plans aparte si discret, ca o scurta si linistita descarcare de emotie. Se vede ca il iubeste mult pe parintele, asa cum se vede ca, din aceeasi iubire, a facut tot ce a facut pentru amintirea lui. A rascolit arhive, a conspectat la CNSAS un vraf de dosare inalt de aproape un metru, a cautat pe ultimii supravietuitori ai temnitelor comuniste si a cules de la ei pana si cele mai mici farame de amintiri legate de parintele, dar tot putin i se pare ca a realizat. La capatul a zece ani de munca si cautari, s-a convins ca nu oricine poate sta in preajma staretului Gherasim. Nu oricui ii este dat a-l cunoaste. Uneori, viata si faptele staretului Gherasim par de neatins. Alteori, cu cat te apropii de el, cu atat risti sa te departezi. Chiar si cei care i-au fost aproape si l-au iubit se dau sfios deoparte, cerand multa rabdare, cum nu obosea sa ceara fratele parintelui (tatal lui Ion Iscu), cand repeta cu dojana: "Lasati-l acolo unde e. Nu incercati nici sa-l razbunati, nici sa-i ghiciti vrerea. Totul va iesi la lumina cand va da porunca el". * Discret, dupa cum i-a fost toata trecerea pe acest pamant, parintele Gherasim dispare usor, se estompeaza, refuza pompa si fala canonizarii. Sta deoparte, ca desenat intr-o icoana cu sfinti multi, din care nu li se vad decat fruntea si aura solar galbuie a cununei de mucenic, pentru a face loc Maicii Domnului sau a lui Hristos. Sta si se roaga pentru suferinta celor multi, neuitand nici o clipa sa se roage si pentru toti cei din familie care au suferit persecutii sau nedreptati din pricina lui. Avocatul Ion Iscu e convins ca, din inaltul cerului, arhimandritul Gherasim l-a iubit si l-a vegheat mereu. L-a pazit sa nu fie exmatriculat de la facultate, din cauza dosarului. A facut sa fie reprimit

in avocatura. I-a dat o familie minunata si l-a aparat de tentatii sau compromisuri morale, ca intru sfarsit, sa-l vindece pe dragul lui frate de leucemie in faza terminala, iar pe el sa-l salveze miraculos de la moarte. Niciodata avocatul Ion Iscu nu o sa poata uita ziua aceea. "Era o zi linistita si senina de toamna. Mergeam spre Slobozia intr-un Audi 80, nou-nout. Drumul era liber si masina mergea impecabil. Mergea cu 180 de kilometri la ora, fara probleme. Eram fericit. Meseria de avocat se arata a fi banoasa, eram sanatos, iar tata (icoana vietii mele) apucase sa vada cu ochii lui caderea comunismului. Nimic nu putea sa strice armonia vietii si multele ei promisiuni. Inca simteam vartejul de placere al vitezei, cand in fata mi-a aparut, brusc, o portiune in lucru, acoperita de criblura. Totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda... tin minte ca am piscat frana si am inceput sa derapez ca pe gheata. Avocatul Ion Iscu Atat. Era ca un dans haotic, care nu se mai termina. Apoi a urmat rasturnarea si o negura pastos albicioasa m-a cuprins, abia intr-un tarziu simtind cum o forta nevazuta ma apuca de umar si ma scoate incet, cu multa grija, din masina. Cand am deschis ochii, eram in picioare, in mijlocul unui lan de floarea soarelui, si ma gandeam in zapaceala momentului ca e totusi bine, ca nici dupa moarte nu e atat de rau cum se spune. Spaima a venit ceva mai tarziu, cand am zarit urmele de roti ce duceau printr-un sir indesit de plopi si cand mi-am amintit ca nu purtam nici macar centura de siguranta. Apropiindu-ma de fiarele contorsionate ale masinii, am gasit mai multi oameni care intrebau unde poate fi soferul si priveau uimiti acul kilometrajului oprit la 154 km/h, iar unul din martori povestea cum a vazut cu ochii lui ca masina s-a rasturnat de sase ori, ocolind parca anume sirul de plopi... N-am mai incercat vreodata sa refac traseul accidentului, sa-l recompun macar in minte. N-ar fi avut nici un rost si nici o logica. Traseul parcurs de masina (prin sant, pe criblura si printre plopi, de-a lungul axului drumului) sfida toate legile fizicii, in timp ce eu scapasem intreg si nevatamat, cu o simpla escoriatie la cot. Noaptea, sotia mea a stat la capataiul meu, treaza si ingrijorata ca nu cumva sa manifest niste efecte intarziate ale accidentului, dar eu am dormit ca niciodata, fericit ca un copil, ca un om nascut pe drept cuvant a doua oara. Am dormit in bratele si leganarea parintelui Gherasim. Nu mint. Era el. I-am recunoscut dogoarea mainilor si mirosul vag de tamaie din straiele lui. Numai el putea fi. Numai el radia atata blandete si caldura sufleteasca la un loc". Avocatul Ion Iscu a facut mult pentru amintirea unchiului sau, arhimandritul Gherasim, dar niciodata destul. Acum, dupa zece ani de truda prin arhive si biblioteci, stie prea bine ca jerfta unui om nu poate fi cuprinsa de nici o marturie, oricat de exacta ar fi ea. Continua sa stranga la piept dosarul cu amintirile despre parintele, incercand sa respecte porunca tatalui sau ("Lasati-l si nu incercati sa-i ghiciti vrerea. Totul va iesi la lumina cand va da porunca el"). Ion Iscu sta si asteapta ziua cand va gasi osemintele parintelui, pentru a le cinsti cu o troita sau macar cu o cruce simpla, de crestin, unde sa aduca o floare si sa citeasca un icos din acatistul Sfintilor din inchisori: "Iar noi, de la acest slavit Marturisitor, care de la staretia Tismanei a ajuns in temnita la Targu Ocna, fiindu-ti frate de suferinta, invata-ne a-ti cere ajutorul, ne rugam tie!". Ion Iscu sta si asteapta, stiind prea bine ca nu are nici un rost sa se grabeasca. Sfintii au timpul si lucrarea lor nevazuta. Au planul si misiunea lor tainica. Unii raman in ascuns veacuri intregi, pentru a iesi apoi la lumina, printr-o simpla rugaciune sau joaca de copil; altii dau semn si vorbesc profetic, asemenea parintelui care le spunea colegilor de celula: "Nu va intristati fratilor! Candva

aici va fi loc sfant. Loc de pelerinaj". * Din albastrul inalt al cerului, parintele Gherasim ne priveste. E la fel de bland si plin de dragoste cum l-au cunoscut colegii lui de celula - "Fericitii inchisorilor", Valeriu Gafencu si pastorul Richard Wurmbrand. Cu siguranta se roaga pentru noi si cu siguranta nu regreta nimic. Chiar daca i s-ar da ocazia sa mai traiasca o data, n-ar ezita nici o clipa si ar alege drumul calvarului spre Aiud sau Targu Ocna. Jertfa e singurul drum care nu coboara niciodata. E drumul bucuriei, al Mantuirii si a-l regasirii lui Hristos.

Cel mai mare teolog al neamului romanesc: Parintele Dumitru Staniloae

Spre sfarsitul vietii * Pe 16 noiembrie ar fi implinit... 108 ani * Inainte de a-l cunoaste personal pe Parintele Dumitru Staniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Il chema Constantin Chirila. Era eminent, dar cam pasional, cu o anumita deschidere culturala mai larga, iesind in felul lui specific din conduita de cazarma impusa atunci internilor de la Teologie. Mai tarziu s-a calugarit la manastirea Putna, iar acum, dupa ani buni de ratacire prin Statele Unite, slujeste, din cate stiu, la Iasi, la catedrala. Nu stiu de ce, dar in vremea aceea a fi "teolog", cu alte cuvinte student la Teologie, impunea mult, parea o stare cu totul aparte. Ulterior, tot Constantin Chirila mi-a facut rost de cartea Parintelui Staniloae, "Iisus Hristos sau restaurarea omului". Cunostintele mele de teologie la vremea aceea erau extrem de limitate, asa incat nu am prea priceput mare lucru. Cu toate acestea, cartea mi-a trezit un respect extraordinar. Ceea ce nu pricepeam, simteam. "Sa mai vii pe la noi" Apoi a venit si momentul intalnirii fata catre fata cu Parintele Staniloae. Nu pot sa spun cu

precizie in ce an a fost, dar cert este ca o prima dedicatie din partea sa o am pe volumul al V-lea al "Filocaliei", aparut in 1976. Aceasta prima intalnire s-a datorat tot lui Constantin Chirila, care, generos, a provocat "evenimentul" cu multa iscusinta. Anume, a simulat (cel putin asa cred eu) ca din cauza faptului ca intarziase prea multa vreme sa inapoieze Parintelui o carte imprumutata ii este rusine sa i-o duca personal. Ca atare, ma roaga pe mine s-o fac. Am acceptat, ce era sa spun? Am plecat intr-o seara catre casa Parintelui, cu o mare sfiala. Am nimerit adresa. Era un imobil vechi, cu o casa a scarilor intunecoasa si intortocheata, cu apartamente micute, pe strada Cernica, un nume frumos si potrivit cu un astfel de riveran (acum ea poarta numele Parintelui). Am sunat la usa si mi-a deschis doamna preoteasa.

Simplu la port, dar mare la suflet O batranica marunta la stat, putina la trup, de o simplitate si de o modestie extraordinare. Chipul ei mi l-a amintit imediat pe cel al bunicii mele. Am intrat destul de intimidat. Parintele a fost extrem de simplu si de deschis. M-a intrebat, cald, cine sunt, ce fac, ce familie am, asa cum se intereseaza orice om, atunci cand ii calci pragul. A fost o vizita foarte scurta. Eram prea emotionat, ca atare complet pierdut, si nu am fost prea constient de acea prima intalnire. Parca de abia asteptam sa plec, sa-mi domolesc intensitatea trairii. Ceva minunat s-a intamplat, insa, la plecare: doamna preoteasa, care m-a condus, mi-a zis foarte serios, cu o lumina jucausa, buna-buna, in ochi, parca fiind Sfanta Vineri din basme: "Sa mai vii! Sa mai vii pe la noi!" A fost asa de imperativa (dar intrun fel frumos), incat am simtit obligatia, aproape, sa revin. Incet, incet, cunoscandu-l mai bine pe Parintele, cu chipul sau de o lumina extraordinara, am scapat de poticnirea de prima data. Pe urma, destul de repede, am facut poteca intr-acolo, poteca pe care i-am purtat in continuare pe toti prietenii, deoarece simteam nevoia sa impart o astfel de bucurie si cu cei de aproape ai mei. Unii iau devenit mai apropiati decat mine, mai mult si mai indeaproape slujitori in cele simple, dar atat de necesare ale acestei vieti, mai ales in cazul unor oameni in varsta, carora puterile le scad pe an ce trece si care au nevoie sa fie inconjurati cu o atentie iubitoare. Maica preoteasa era bratul Parintelui, vocea lui si prima care il intelegea. Impreuna ma faceau sa ma simt ca acasa, ca un copil al lor. Aflata, undeva, in apropiere de Mantuleasa, in Bucurestiul vechi, locuinta parintelui era o garsoniera dubla, sau ceea ce se numeste in Occident un mic studio. De primit erai primit in prima dintre incaperi, practic fara lumina naturala, care nu masura mai mult de 10 mp. Asa, minuscula,

avea mai degraba aspectul unei chilii. Mobila era extrem de modesta: o biblioteca intinsa pe doi pereti, o masuta-birou in spatele careia se aseza de obicei Parintele, o canapea si doua-trei scaune pentru vizitatori. Intr-un colt, un televizor pe care nu-l deschidea decat doamna preoteasa, la sfarsitul Telejurnalului de seara, ca sa stie cum e "vremea", dupa care il inchidea. Cartile, prea multe pentru capacitatea bibliotecii, erau indesate cum se putea, fara o logica anume, sfarsind prin a se revarsa prin toate colturile incaperii, in stive al caror echilibru era mereu instabil. Pe pereti, mai multe icoane vechi pe sticla, unele foarte frumoase, probabil aduse de Parintele de acasa, de la Vladeni, satul lui de langa Brasov.

Dincolo de o usa dubla cu geamuri mate, cel mai adesea deschisa, era dormitorul, care da spre strada, unde, la picioarele patului dublu, se afla masa la care Parintele Dumitru Staniloae si-a lucrat o mare parte a scrierilor si traducerilor sale. Vedeai mereu pe ea una sau doua carti, un teanc de foi de scris, un toc cu cerneala sau un stilou. Parintele scria totdeauna cu cerneala. Dupa publicare, arunca manuscrisele. Pana intr-o zi, cand, dandu-mi seama de acest lucru, l-am rugat sa mi le dea mie. S-a cam mirat, dar apoi a facut-o bucuros. Avea un scris regulat, dar greu descifrabil. Probabil ca asta venea si dintr-o nesiguranta fizica adusa de varsta. Daca-i privesti fila scrisa, parca vezi un deal arat temeinic, cu sarguinta si cu mestesug. Totdeauna, scrisul urca destul de accentuat spre dreapta, incat la sfarsitul paginii randurile sunt tot mai scurte, ca sa umple coltul din dreapta jos. Sa intri la el era un lucru neinchipuit de usor. Parintele primea oricand si pe oricine. Au trecut pe acolo, de-a lungul anilor, probabil, sute, daca nu mii de oameni. Un pomelnic al lor ar fi deosebit de graitor. El ar cuprinde o lume extrem de diversa de aici si din strainatate: vladici si preoti de tara, monahi si studenti, teologi vestiti si doctoranzi, intelectuali modesti de diverse profesiuni, personalitati ale vietii culturale etc. Unii au trecut numai o data... Altii i-au devenit un fel de casnici si intrau acolo de mai multe ori pe saptamana. Nu putini au trecut pe acolo pentru ca stiau ca "da bine", sau pentru a obtine scrieri cu care sa-si sustina publicatiile. Altii, din pura curiozitate. Dar cei mai multi cu constiinta clara ca se afla in preajma unui dar de foarte mare pret, pe care Dumnezeu ni-l facuse si de care se cuvine sa te folosesti ca atare. Cu unii mi-am intretaiat pasii, de altii am auzit numai.

Un paharut de vin Erau cateva zile pe an, cand "chilia" Parintelui se largea enorm. In primul rand, de Sfantul Dumitru. Cam acelasi lucru se petrecea, insa, si de ziua sa de nastere (16 noiembrie). Veneam in serii. Eram ca verigile unui lant aurit. Cand unii intrau, altii se simteau datori sa plece, ca sa faca loc. Adesea veneam acolo de pe deal, de la pelerinajul de Sfantul Dumitrie Basarabov, ca sa-i povestim. Vedeam in felul in care se desfasura pelerinajul, in numarul pelerinilor, un fel de barometru al starii Bisericii in acel moment. Pe de-o parte, al starii interne de credinta marturisitoare, pe de alta parte, al gradului de opresiune la care era supusa Biserica intr-un moment sau altul si care varia din motive nu totdeauna detectabile. Ne bucuram intotdeauna cand constatam "semne" bune, ne intristam cand ele erau, dimpotriva, descurajante.

Familia Parintelui Dumitru Staniloae, alaturi de Parintele Arsenie Boca De ziua lui, telefonul suna necontenit din Bucuresti, din tara, din strainatate. Imi aduc aminte ca unul dintre cei care dadeau nesmintit telefon ca sa-l felicite pe Parintele era Preafericitul Daniel, pe atunci numai teologul laic Daniel Ciobotea. Dadea telefon de prin strainatate, de pe unde se afla la studii (Anglia, Franta, Elvetia). Parintele se bucura foarte mult de aceste telefoane, deoarece il considera marea speranta a teologiei romanesti si tinea la el. (Marea atentie pe care o da Preafericitul de astazi memoriei si valorificarii mostenirii teologice a Parintelui Dumitru Staniloae este probabil unul dintre cele mai bune semne de incredere in el, pe care le putem detecta fara nici o greutate.) Cu nezdruncinata rabdare, Parintele ridica batraneste receptorul de zeci de ori, raspunzand felicitarilor si urarilor. Primeam cate o prajitura si un paharut de vin, dar care, nu stiu cum se facea, ni se pareau totdeauna foarte de ajuns. La o scara putin mai mica, si de Sfanta Maria venea destula lume, pentru maica preoteasa. Se mai umplea chilia si de Craciun, cand cei apropiati Parintelui sau cete de studenti veneau cu colindatul in Ajun. Parintele si maica preoteasa isi alaturau glasul imputinat, stins, celui al colindatorilor, nici ei, adesea, prea buni cantatori. Noi ne salvam cu Horea Pastina, care canta absolut ingereste, un colind numai de el stiut, invatat din familie, in copilaria-i de la Alba Iulia. Chiar daca repertoriul nu era prea larg, bucuria ne era imensa, generata de intampinarea laolalta a marelui eveniment al Nasterii. Intr-un fel, redeveneam cu totii copii. La sfarsit, gazdele erau pregatite si imparteau mere, nuci, covrigi... Dar, mai ales, Parintele ne vorbea... Despre Craciun, despre Nasterea din Fecioara, despre minunatia colindelor, despre vremurile copilariei la Vladeni si despre altele asemenea. La aceste sarbatori am vazut intrand in camaruta aceea si treizeci de persoane, fara ca cineva sa se simta stanjenit. Dimpotriva... Cine ne-ar fi vazut chipurile cand plecam de-acolo probabil ca s-ar fi uimit vazand pe ele atata lumina si fericire. Pentru mine, ca pentru oricine intra cu buna credinta acolo, casa Parintelui era un loc de pace

spirituala si de validare duhovniceasca. Validare, in sensul ca ajungand din cand in cand in preajma unui astfel de om, in care asemanarea lui Dumnezeu este lucrata cu sarg, poti sa ai acces la o anumita isihie, care te poate vindeca, macar pentru un timp, de orice tulburare spirituala. Ingerul pazitor Chilia aceasta era insufletita de prezenta Parintelui, dar si de vegherea maicii preotese in preajmai. Cartea de convorbiri cu Parintele Staniloae a lui Sorin Dumitrescu incepe brusc, cu o intrebare despre inger. Eu as spune ca am vazut mereu prezent un inger in preajma Parintelui Dumitru. Nu te poti referi la Parintele Staniloae si la chilia sa din mijlocul Bucurestilor, fara a te gandi imediat si la maica preoteasa Maria. Cine l-a cunoscut pe Parintele a cunoscut-o neaparat si pe dumneaei.

In odaia de lucru, de unde florile nu lipseau niciodata Prezenta discret intr-un colt, ea incalzea locul. In ochii ei gaseai stralucirea entuziasmului. Era un suflet care se daruia sincer si necontenit. Daca Parintele era cu adevarat parinte, in sensul ultim si deplin al cuvantului, apoi si maica era cu adevarat maica, dupa modelul Maicii Domnului. Gasea totdeauna disponibilitatea sa te intrebe, nu formal, ci plina de interes, despre ale tale si despre ai tai. Pentru Parintele, ea a fost toata viata un sprijin extraordinar si neobosit. Prin prezenta, prin caldura, prin daruire de sine, intr-un cuvant, printr-o iubire fara margini, calma si devotata. De aceea, se poate spune ca Parintele Staniloae a avut intreaga sa viata langa el, de veghe, un inger in trup, mult rugator. Te cuprindea si te invaluia in preajma acestei perechi sfinte o pace binefacatoare, venind din iubirea ei puternica si calma, o iubire care insemna, cu adevarat, o impreuna deplina traire intr-un trup si intr-un suflet, dupa indemnul Bisericii lui Hristos. Era absolut impresionant sa-i vezi, dupa aproape 70 de ani de impreuna vietuire, impovarati de ani si imputinati de batranete, cu cata fireasca si infinita tandrete si delicatete se inconjurau unul pe celalalt. Incercam sa-i stam duminicile in preajma Parintelui Dumitru, pe la bisericile la care mergea, cu speranta ca-l vom auzi predicand, dar si pentru pura si simpla bucurie de a fi langa el. Nu totdeauna se simtea in putere sa mearga. Era un lucru care nu se putea sti dinainte.

Masa de lucru a Parintelui Dumitru Staniloae

De aceea, eu dadeam telefon sambata seara sau duminica dimineata, iar daca raspunsul era unul afirmativ, in ceea ce priveste mergerea sa la biserica, ne anuntam imediat intre noi. Mergea cel mai adesea la bisericile din preajma (la biserica Razvan - avea o pretuire mare pentru parintele Moise, un batran ardelean "atat de simplu, dupa vorba, dupa port", dar de o rara ardoare a slujirii; la biserica Negustori, care-i era parohie si unde se simtea acasa), dar adesea si la biserica Lucaci ("a lui Anton Pann"), unde era invitat cu mult drag si cu multa staruinta de parintele consilier Ilie Georgescu. Nu totdeauna slujea, nu totdeauna predica... Dar cel mai adesea o facea. Predica simplu, cu glasul stins, apasand unele cuvinte, pentru a le sublinia incarcatura. Ceea ce mi se parea important era fluxul de traire care ti se transmitea dincolo de cuvinte. La sfarsit, il conduceam acasa. Purtare pe aripi Parintele lucra tot timpul la ceva. La ceva important, fie ele scrieri originale, fie traduceri din Sfintii Parinti. Cu o harnicie si cu o repeziciune incredibile. Acum il auzeai ca-i pare rau ca nu mai are timp sa faca cutare lucrare si acum vedeai ca a si terminat-o. Mereu, cartea la care lucra in momentul acela era cea mai buna. Mereu, ultimul Sfant Parinte tradus era cel mai important, cel mai profund. Iubirea Parintelui era localizata in prezent, contactul sau cu Dumnezeu si cu Sfintii Lui era mereu viu, conducand la prietenie.

Parintele Dumitru Staniloae si un grup de seminaristi de la Buzau veniti la colindat Cred ca acolo unde se afla, Sfintii Parinti erau foarte multumiti atunci cand se vedeau tradusi si comentati de Parintele Staniloae. Orice carte pe care o scria sau o traducea Parintele ti-o rezuma in cateva cuvinte. Totul ne aparea limpede si complet. Te intrebai ce se mai putea adauga, dar, citind, gaseam, mai apoi, o nesfarsita defoliere a nuantelor, a detaliilor, toate avand importanta lor in iconomia lucrarii (textului). Parintele Staniloae descoperea adancimi nebanuite, acolo unde altii vad locuri obscure sau fara importanta. In multe, Parintele Staniloae era un om ca noi toti. Avea nelinisti si bucurii, avea nedumeriri si intrebari fara de raspuns, avea doruri neimplinite, se temea ca nu-si va mai vedea unele carti tiparite, se bucura cand auzea un cuvant bun despre el, ii placea sa glumeasca, suferea alaturi de prietenii sai, il necajeau adesea ochii si salele, te imbarbata din toata inima, iar atunci cand o facea, te imbratisa si te saruta cu adevarat... Intre cele ce m-au atras foarte mult la Parintele Staniloae era si faptul ca participa la cele ale tale. Il vedeai cum compatimeste sincer cu tine, atunci cand afla de vreun necaz al tau. Stia sa te asculte atent si sa-ti raspunda exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvantul lui te ajungea si te insotea. Dupa o prima comunicare in legatura cu cele ale lumii acesteia, importante prin implicatii in viata fiecarui om, Parintele te purta totdeauna, in final, la cele ale intalnirii cu Dumnezeu. Era ca un fel de decolare minunata, un fel de purtare pe aripi iubitoare intr-o lume mantuita.

Mi-aduc aminte cum, atunci cand a venit pe ecrane, in ani de mari restrictii in ceea ce priveste viata culturala, filmul rusesc "Calauza" a produs, pe buna dreptate, o mare valva. Veneam la parintele si-i povesteam, in fel si chip, reactiile noastre, unele foarte entuziaste, altele mai rezervate. Si atunci, a acceptat sa mearga impreuna cu noi, intr-o seara, la cinematograful Luceafarul, ca sa-l vada. A fost foarte impresionat. A gasit apoi interpretari de mare profunzime, cu mult mai multe si mai subtile decat cei mai entuziasti dintre noi. Imi pare rau ca nu le-am notat. Ar fi fost, si astazi, de mare folos. Si o sa mai povestesc un moment cu totul unic si emotionant. Dupa ce ne-am mutat in casa noua, in toamna anului 1978, cand am facut sfestania, am indraznit sa chem trei preoti mari si apropiati: Iulian Stoicescu, care-mi era duhovnic, Constantin Galeriu si Dumitru Staniloae. In mod obisnuit, Parintele Dumitru nu prea oficia astfel de slujbe. De data asta, a acceptat. Era foarte emotionat, ba chiar putin intimidat, alaturi de niste slujitori ferventi pe la casele oamenilor, cum erau Parintele Iulian si Parintele Galeriu. Dar si Parintele Iulian era extrem de emotionat, de slujirea alaturi de marele teolog al neamului. Bineinteles, cel care era mai in largul lui, ca totdeauna, era Parintele Galeriu, care, de altfel, intarziase destul de mult, tot ca totdeauna, si intrase in slujire din mers. In aceasta slujire, Parintele Staniloae s-a lasat condus cu totala smerenie. Era o concentrare de traire duhovniceasca rara, o extraordinara intensitate a participarii fiecaruia, a parintilor si a noastra, a multilor prieteni chemati la acest festin spiritual. Si, bucuria a fost pe masura! Imensa! Ruda lui Dumnezeu Cand vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatal lui; cand vorbea despre Hristos, vorbea ca despre un prieten apropiat; cand vorbea despre Sfantul Duh, vorbea ca despre inspiratorul intregii sale vieti; cand vorbea despre Maica Domnului, vorbea cu nesfarsita duiosie, ca despre maica lui apropiata, asa cum vorbesc indeobste taranii; cand vorbea despre sfinti, vorbea cu multa admiratie, ca despre prietenii Prietenului Hristos si prieteni apropiati noua. Iubirea, Persoana, Treimea erau cateva teme de meditatie constante ale lui, pe care ti le aseza si tie in preajma. Felul acesta de traire era molipsitor. Cand erai acolo, iti uitai neputintele, deveneai altul, mai bun si mai puternic. Era ca atunci cand te duci cu un vreasc prapadit la foc, si lemnul acela se aprinde si devine la fel cu focul. Deodata simteai ca Dumnezeu este cu tine, alaturi, acolo, nu intr-un fel naiv, copilaresc, dar nici intr-unul savant, rece, ci, asa, simplu, firesc, natural.

La inmormantarea Parintelui Dumitru Staniloae Pentru Parintele Dumitru, comunicarea nu era teorie, ci act asumat in fiecare clipa, cu tot omul. Era o comunicare cu totul personala. Il simteai totdeauna aproape, aproape... Cu tine! Il simt si acum... Iar in intalnirea cu el, asa cum am aratat, nu lipsea niciodata Dumnezeu, prezenta mangaietoare si incurajatoare. Chipul Parintelui, atat in partea vadita, cat si in cea launtrica, inaintase pana departe, pe drumul asemanarii cu Dumnezeu.

Cineva spunea ca omul se cunoaste dupa cum rade. Parintele Staniloae trebuia vazut si atunci cand radea. Tot timpul odihnea o lumina pe chipul sau, dar atunci cand radea, parea ca aceasta lumina se amplifica. Ochii i se faceau mici, mici de tot, in fapt deveneau doua fante, si bucuria ce o degaja era molipsitoare. Odihnea pe chipul lui o lumina care venea dinspre Tabor. Un munte pe care l-a suit taraneste, staruitor, spre a-si face coliba duhovniceasca in proximitatea lui Dumnezeu. De fapt, intreaga sa viata si lucrare au fost luminate taboric.

MINUNI DE IERI SI DE AZI

Sfanta Parascheva (biserica Dragu - Salaj, 1750) * Sfanta Parascheva s-a nascut in Epivata, un satuc de pe tarmul Marii Marmara, pierdut in Imperiul Bizantin. A trait intr-un anonimat total. Dupa moarte, trupul neputrezit i-a fost descoperit printr-un miracol. De atunci, moastele ei au peregrinat prin Balcani, veacuri la rand. A stat la Tarnovo, Belgrad si Constantinopol. Pe 13 iunie 1641, a sosit in capitala Moldovei, pe care nu a mai parasit-o niciodata * Randul Astepti la un rand fara capat... Uneori cateva ceasuri, alteori aproape o zi. Gandurile se razletesc, grijindu-se de drumul lor prin amintiri. Noaptea, frigul te patrunde muscand prin haine. In astfel de clipe, doar rugaciunea te poate desparti de osteneala. Sub cerul intunecat, te incalzeste pe dinlauntru ca un cuptor al duhului. Alteori, parca pana si oasele se razvratesc in trupul neputincios, nenorocit de atata asteptare. Atunci ai vrea sa se termine, sa ajungi in fata, printr-un salt miraculos! Acolo, sub un baldachin de flori impletit cu mainile credinciosilor, in mireasma de tamaie, sta trupul neputrezit al Sfintei. Pe 14 octombrie, toata suflarea crestina a tarii este cu ochii inimii atintiti spre ea. Pentru cateva zile, capitala Moldovei este si capitala noastra spirituala. Fluvii de pelerini inunda strazile linistite ale Iasiului. Daca vrei sa stii unde merg nici nu e nevoie sa ii intrebi. Li se citeste asta pe chipul insufletit de o bucurie interioara, se vede de pe mainile lor, ale caror palme sunt invatate sa se uneasca firesc intru rugaciune. Sunt ucenicii Sfintei, confidentii ei tainici. Cu ei se vede macar o data in an, dar le asculta rugile in orice clipa, oriunde s-ar afla. Pentru ca Sfanta, care a trait printre noi doar 27 de ani, asta face de noua secole. Sta si asculta, cu

o dragoste si cu o duiosie pe care nici o mama de aici de pe pamant nu o poate imita. E darul ei pentru cei care i se arunca in brate. Si cine a gustat din imbratisarea ei miraculoasa se simte ca nou. Sfanta Parascheva l-a zamislit, din lacrimi si har, dandu-i o noua existenta.

Pelerinii "Am stat 23 de ore pana sa ajung la Sfanta si as mai fi stat daca ar fi fost nevoie. M-am asezat la rand la ora 12, in ajunul sarbatorii, si am ajuns in fata si m-am inchinat a doua zi la ora 11. Nu mau durut nici picioarele, nici spatele, am fost ca nou-nouta dupa aceea!" Placuta si zambitoare, doamna Maria Tudor rosteste cuvintele domol, fara nici o exaltare, ca si cum toata jertfa ei ar fi un fapt firesc. A venit la Iasi de la Moinesti, din judetul Bacau, dar spune ca nu drumul conteaza, ci credinta. E in sufletul ei atata linistite si impacare cu viata, incat, cred eu, Sfanta o asculta numai pentru asezarea curata a inimii: "Eu nu numar orele de asteptare. Cand ajung, ajung... Pana la urma, Sfanta face atatea minuni cu noi! Eu una nu pot sa ii slujesc cu suficienta credinta pentru cat bine mi-a facut. Si nu numai mie, ci si familiei mele, mamei, fratilor, copiilor, nepotilor mei. Sa stiti ca numai Dumnezeu ne tine. Daca nu ne rugam si ne indepartam de El, s-a zis cu noi! Degeaba strangem averi si facem atatea in viata asta. Cand impreunam mainile pe piept si mergem dincolo, nu putem lua cu noi decat credinta si faptele noastre. Pe Dumnezeu nu avem cum sa il mituim". Pe straduta care coboara de la catedrala mitropolitana e multa liniste.

Moastele Sf. Parascheva sunt purtate in cadrul procesiunii "Calea Sfintilor" / Foto: Mediafax (2) Masinile au fost oprite mai jos, in vale, asa ca vacarmul orasului e acum gatuit. Prin aer, razbat doar glasurile protopsaltilor care canta la slujba de seara si murmurul pelerinilor. Soarele a inceput sa-si treaca geana de lumina dincolo de colina Galatei si frigul unei toamne reci se lasa peste noi. Credinciosii se zgribulesc si incep sa se foiasca. Unii dintre ei au venit cu intreaga familie si au prin preajma copilasi de o schioapa. O femeie de langa mine trage de mana un baietel. "Am venit aici pentru prima oara in urma cu cativa ani si am fost foarte impresionata. Orice rugaciune se implineste, daca o spui cu credinta. Intr-un an a plouat si apoi chiar a inceput sa ninga, dar am ramas sa astept, desi mi se facuse foarte frig. Dupa ce am sarutat sfintele moaste, am mers in biserica, m-am impartasit, si n-am avut nimic. Nici macar un guturai". Toti oamenii care asteapta la rand au un cuvant sa-i spuna Sfintei. Pentru ei ea este vie. Vin la ea an de an. Ii percep prezenta cu ochii inimii. Unde e Sfanta e si voia lui Dumnezeu. Am inteles asta, cand am intalnit-o pe doamna Lucretia. E in varsta, dar isi poarta anii cu o demnitate imperiala. Pare absorbita de ceva... Dintre toti credinciosii, ea pare cea mai impacata cu asteptarea, sta cumva cufundata in sine, privind catre interior. "Cand bunul Dumnezeu vrea sa ne spuna ceva

e foarte delicat cu noi, ca un falfait bland de aripi. Atunci apare si gandul bun in inima, usor, ca o adiere de zefir. Din pacate, oamenii nu sunt atenti la el, ci iau seama la celelalte ganduri, care vin de la "cel rau". Acestea sunt foarte puternice si ne atrag aproape intotdeauna in capcana lor. Nu poti sa le rezisti, decat cu credinta si rugaciune. Daca ne-am ruga mai multi Sfintei, poate am fi mai buni unii cu altii". Miracolele Pentru majoritatea oamenilor, miracolul e o depasire a legilor naturii. Pentru o minoritate, el reprezinta depasirea unor obstacole spirituale - sa iti vezi pacatele e o minune mai mare decat sa inviezi mortii, spune un cuvant al Patericului.

IPS Hierotheos Vlachos (Grecia) si IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, oficiaza Liturghia de Hramul Sfintei Parascheva Sfanta Cuvioasa Parascheva e cautata si pentru unele si pentru celelalte. O femeie simpla, venita la Cuvioasa dintr-un sat de langa Iasi, mi-a spus ca, pentru ea, cel mai de pret miracol este faptul ca, in fiecare an, de cand sta la rand, nu oboseste niciodata, oricat timp ar dura asteptarea. O bucurie cucernica o cuprinde mereu. Si ea se repeta an de an. Un batran asezat cuminte in rand mi-a marturisit ca, in urma cu sapte ani, Sfanta l-a scapat de bisturiul chirurgului. Si de atunci, vine la ea si, de fiecare data, se simte mai bine si amana operatia. Dar poate ca cea mai cunoscuta minune este cea consemnata in secolul al XIX-lea, chiar de catre autoritatile statului. Totul s-a intamplat in seara zilei de 26 decembrie 1888. Trecuse doar o zi de la luminoasa sarbatoare a Nasterii Domnului. Din pricina lucrarilor de restaurare, moastele fusesera mutate din biserica Manastirii Trei Ierarhi in paraclisul lavrei, unde racla din argint fusese asezata pe un piedestal de lemn. Era deja intuneric atunci cand parintii au savarsit slujba vecerniei la lumina lumanarilor. Din neatentie, atunci cand au plecat la chilii pentru odihna, au uitat sa stinga lumanarea de la racla Cuvioasei. Aceasta a aprins sfesnicul in care se afla si apoi si catafalcul din apropiere. Pana in dimineata zilei de 27 decembrie totul se transformase intr-un morman de carbuni. Focul, care a ars mocnit, nu a fost zarit de nimeni si nu s-a intins in restul bisericii, dar caldura raspandita de el a fost atat de puternica incat a topit parte din ferecaturile de argint ale raclei si a mistuit cu totul capacul acesteia.

Romanii nu se lasa usor de credinta

Dar, minune! Cand preotii manastirii au intrat in biserica impreuna cu pompierii au zarit moastele neatinse. Dogoarea care topise argintul crutase firavul trup al Sfintei! Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Naniescu, impreuna cu Leon Negruzzi, prefectul judetului, si cu procurorul general au consemnat miracolul intr-un proces verbal. A doua zi insusi presedintele Consiliului de Ministri, Teodor Rosetti, mentiona in scris "miraculoasa scapare a sfintelor moaste". De atunci, Cuvioasa Parascheva a mai savarsit multe minuni. Vin la ea bolnavi carora medicii leau luat orice speranta, someri deznadajduiti, in cautarea unui loc de munca, fete care vor un sot potrivit. Tuturor, Sfanta le intinde bratele sale. Si chiar daca bolile trupului nu li se vindeca, sau rugaciunile nu li se implinesc intocmai, ei raman in suflet cu amprenta calda a imbratisarii ei. O imbratisare pe care iadul nu o poate cuprinde si pe care nu o poti uita nici aici, pe pamant, si nici dincolo, in imparatia iubirii. In fond, aceasta e cea mai mare minune care ti se poate intampla in cetatea Moldovei. Pentru ca e singura care ramane cu tine si dupa ce treci pragul acestei vieti.

Sfanta Parascheva din Iasi

Sfanta Parascheva (Nordul Transilvaniei, sec. XVII-XVIII pictata de Zugravul Toma) Pelerinajele toamnei: In fiecare toamna, la mijloc de octombrie, prin pulbere de burniti sau raze palide de soare, strivind sub talpi frunze arse de bruma, mii de pelerini se pornesc catre Iasi, ducand cu ei, ascunse intre cele cateva flori si fire de busuioc, si dorintele cele mai dragi ale inimii lor, cu credinta neabatuta ca Sfanta le va implini. Ca intr-o veritabila transhumanta, mii de oameni de toate varstele si din toate colturile tarii se revarsa timp de cateva zile pe strazile Iasiului, ca apoi sa se aseze linistiti la randul format la moastele Sfintei Cuvioase Parascheva. Faptul ca aceasta "coada" se intinde serpuind de pe o strada pe alta, pe distante de sute de metri, nu-i descurajeaza. An de an vin pregatiti sufleteste sa parcurga aceasta distanta in zeci de ore, doar pentru a atinge pentru cateva clipe moastele facatoare de minuni ale celei mai iubite sfinte a Moldovei. In audienta

Catedrala Mitropolitana e situata in chiar inima orasului, intr-o zona intens circulata, dar de indata ce pasesti pe aleile ei pavate cu piatra cubica, printre splendide tufe de trandafiri si braduti ornamentali, vuietul orasului se stinge brusc. O oaza de liniste, unde freamatul cotidianului nu poate patrunde. Ramane timid, la poarta inalta, de fier forjat. La racla Sfintei, adapostita aici de 124 de ani, la orice ora din zi si in orice zi din an, zeci de credinciosi se aseaza cuminti, la rand, unul dupa altul, asteptand infiorati sa atinga cu evlavie moastele facatoare de minuni. Foto: Mediafax (3) Duminica sau in zilele de sarbatoare, maretul edificiu devine neincapator. Majoritatea credinciosilor sunt ieseni, dar periodic se revarsa din autocare valuri de turisti romani, straini sau elevi. Uluiti de frumusetea Catedralei si a splendidelor icoane pictate de Tattarescu, neputand sa-si desprinda ochii de la Icoana de argint Facatoare de minuni a Maicii Domnului, fermecati de cantarile religioase intonate de tinerii calugari si invaluiti de valurile de energie binefacatoare ce se revarsa din Racla Sfintei, raman neclintiti in mijlocul bisericii, uitand de sine si de aparatele de fotografiat din maini. Coplesiti de o minunata stare de bine si fericire, cu sufletele inseninate si impacate, se hotarasc cu greu sa iasa din Casa Domnului, adunand in sipetul sufletului farame din jerbele de lumini colorate ce se revarsa in valuri, in biserica, din vitraliile inalte... Dar Sfanta Parascheva nu e doar o relicva din alte timpuri, cu puteri vindecatoare. E o prezenta vie, iubita, o prietena care ajuta intotdeauna, cel mai bun si mai de incredere confident, pe la care credinciosii simt nevoia sa treaca, sa-i aduca o floare si sa se incarce din energia sa. Fiind atat de iubita, toti o numesc simplu "Sfanta". Multi ieseni, aflati in drum spre serviciu, spre scoala sau spre vreo institutie publica unde au de rezolvat vreo problema, simt nevoia sa treaca mai intai sa aprinda o lumanare si sa atinga pentru o clipa sfintele moaste, asigurandu-si astfel succesul activitatilor lor de zi cu zi. Sosesc grabiti, ingandurati, agitati, petrec 15-20 de minute in fata Sfintei si ies apoi pe usa senini, usurati si increzatori. Iasul in sarbatoare Pe masura ce se apropie data de 14 octombrie, randul credinciosilor sositi sa se inchine la Sfanta e din ce in ce mai mare.

 Rugaciune la moastele Sfintei Parascheva Timp de cateva zile, orasul isi tripleaza numarul de locuitori. Sositi cu cateva zile inainte de hram, pelerinii ocupa toate hotelurile, astfel ca in fiecare an, iesenii care pot oferi cazare pe perioada Sarbatorilor isi lasa la Biroul de pelerinaj al Mitropoliei adresa, in dorinta de a cinsti cu o fapta buna ziua Sfintei. Sau vin cu bratele incarcate cu buchete de busuioc, pe care le depun la picioarele Cuvioasei, pentru a fi impartite apoi de catre preoti pelerinilor care se perinda necontenit pe la racla cu sfinte moaste. Atmosfera de sarbatoare pluteste in aer, intra in case, se strecoara in suflete, umplandu-le de o stare de nerabdare febrila. Fiecare simte nevoia sa se imbrace frumos, sa-i ia pe cei dragi si sa iasa la o plimbare pe strazi, inspirand adanc mirosul de tamaie ce indica locurile unde se gasesc vanzatorii de obiecte religioase. Se opresc incantati sa admire si sa cumpere icoane, cruciulite, candele, care mai de care mai frumoase, ce scanteiaza aruncand jerbe de culori. Sau sa rasfoiasca cateva din nenumaratele carti cu tematica religioasa, expuse in siruri lungi, in centrul orasului. Catedrala e mereu ticsita de oameni, curtea de asemenea. In aer se amesteca imbatator mirosul de busuioc, emanat din buchetele purtate de pelerini, cu aroma de tamaie ce iese in valuri pe usa bisericii. Din difuzoare se revarsa neincetat cantari de slava aduse Domnului, atmosfera devine cu fiecare minut mai inaltatoare. De la racla Sfintei, asezata in curte, pe un podium, in ziua dinaintea hramului, energia binefacatoare invaluie pana departe orasul, ca un val diafan, ce se aseaza protector si linistitor pe umerii fiecaruia! Cei care asteapta, tacuti si rabdatori, la rand, sa ajunga langa Cuvioasa, ii simt puterea de cum se aseaza la coada: dintr-o data, constata uluiti ca nu mai simt nici oboseala, nici slabiciune, nici nerabdare. Harul Sfintei ii intareste, le da puteri, ii sustine. Altfel n-ar putea rezista sa suporte frigul de toamna, cat parcurg cele cateva sute de metri care-i despart de baldachinul frumos imbracat in cetina de brad. De cativa ani incoace, Sfanta isi intampina oaspetii cu cate o surpriza: langa moastele ei poposesc fie moastele Sf. Apostol Pavel, asa cum s-a intamplat acum cativa ani, fie un fragment din Braul Maicii Domnului sau din Sfanta Cruce a Mantuitorului, aduse la Iasi de inalti ierarhi straini. Sf. Nectarie de Eghina si-a unit si el puterile miraculoase, cu cele ale Cuvioasei, dupa ce moastele sale au atins pamantul romanesc, aduse de o delegatie de inalti ierarhi din Grecia, in frunte cu IPS Efrem, Mitropolit de Eghina, si stareta manastirii din Eghina ce adaposteste moastele Sfantului cunoscut ca vindecator de boli grele. Hramul Bineinteles, momentul de varf al Sarbatorilor il constituie totdeauna hramul propriu-zis, ziua de praznuire a Sf. Parascheva, cand in fata miilor de oameni prezenti si a zeci de mii de telespectatori (evenimentul este transmis in direct la televizor) are loc slujba Sfintei Liturghii, oficiata de un sobor de preoti si inalti ierarhi din tara si strainatate.

 Mare de oameni in fata Catedralei Mitropolitane din Iasi, de hramul Sfintei Parascheva / Foto: Agerpres Cand ii vine randul, fiecare oaspete strain vorbeste in limba sa, iar prin intermediul lor, glasuri de popoare diferite se unesc intr-unul singur, dand din toata inima slava lui Dumnezeu. Iar privelistea marii de oameni ce se revarsa din curtea Mitropoliei pe strazile dimprejur, rostind intr-un glas "Crezul" si "Tatal Nostru", este impresionanta. Coplesiti de intensitatea cu care se pogoara din ceruri Duhul Sfant, pe care il simt aproape fizic, poposind pe capetele si pe umerii lor, oamenii abia mai pot respira. Nemiscati in lumina blanda a toamnei, par incrustati intr-un bloc imens de chihlimbar straveziu. O caldura tainica le cuprinde trupul. Nu simt nevoia sa spuna nimic. Doar sa asculte si sa soarba cat mai mult din frumusetea si sfintenia clipei. Cu ochii umezi de emotie, cu sufletul usor si inimile pline de bucurie, strangand la piept firicelul de busuioc sfintit primit cand au sarutat moastele Sfintei, pelerinii coboara parca plutind scarile Mitropoliei. Acum se pot duce linistiti acasa, purtand binecuvantarea si ocrotirea Cuvioasei, pana toamna viitoare, cand se vor porni iarasi catre Iasi, pasind pe frunze aurii de octombrie. ELENA PAVALOI

"Lumea Credintei", la o suta de numere RAZVAN BUCUROIU

"Am planul sa atingem numarul 1000" La 47 de ani, Razvan Bucuroiu este un veteran al presei crestine de la noi. A intrat in breasla in 1990 si a lasat urme frumoase in redactiile ziarelor "Romania libera" si "Ziua", unde s-a ocupat de pagina de spiritualitate. A condus un timp editura "Anastasia", iar in 2003 a fondat revista sa de suflet, "Lumea credintei", care luna viitoare ajunge la numarul 100. Desi este un impatimit al cartii si al presei scrise, s-a lasat sedus de televiziune. De la PAX TV, unde a fost director de programe si

unde a realizat o emisiune de mare audienta, s-a mutat la TVR. Timp de mai multi ani, a fost coordonator pentru emisiunile de religie, istorie, minoritati si coordonator editorial al studiourilor teritoriale ale televiziunii nationale, iar in prezent este director al TVR 3. Cu prilejul celor o suta de luni de prezenta pe piata presei din Romania a revistei "Lumea Credintei", l-am rugat pe intemeietorul ei sa-i spuna povestea. "Doi "luminatori": pictorul Sorin Dumitrescu si parintele Galeriu" - Sunteti autorul celei mai citite si indragite reviste crestine din Romania, "Lumea Credintei", un proiect care cere si din partea celui care il face... credinta. Cum ajunge un om de televiziune si presa sa-l cunoasca pe Dumnezeu?

- A-L cunoaste pe Dumnezeu, in cazul meu, nu cred ca este cuvantul potrivit. A-L banui, poate, aL intui, a spera ca pricep macar o catime din haul acesta luminos care este Dumnezeu si in care ni se cere permanent sa plonjam. Misterioasa fiinta, cu totul paradoxala pentru omul cazut, chiar daca ne-a vorbit, si chiar daca intr-o pornire de totala, de dumnezeieasca iubire, S-a intrupat prin Hristos, aratandu-Se! Dar va dati seama ca si omul, la randul lui, reuseste sa-L surprinda permanent pe Dumnezeu! Il surprinde prin marii sfinti si prin marii pacatosi. In cazul meu, strict, pot spune ca taranul roman: "Mai, nu degeaba sta numele pe om". In dictionarele de nume, Razvan (nici nu am alt nume) inseamna botezat a doua oara. Si asa a si fost! Nu a ajuns botezul din cristelnita, de la biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, facut cu fereala de unchiul meu, care tocmai iesise dupa sapte ani de puscarie politica. Si spun asta deoarece, crescand, nu am lucrat in nici un fel in mine harul primit prin botez, ci am "lenevit", toropit in necredinta acelor vremuri, ca atatea generatii de copii si tineri. Familia nu m-a sprijinit cu nimic in credinta. Dumnezeu insa, in marea lui dragoste, nu m-a lasat chiar de izbeliste si m-a pus in fata unei intalniri esentiale, capitale. O experienta totala... - Sa inteleg ca v-a influentat cineva decisiv in credinta? - Nu m-a influentat, m-a luminat! De-a binelea si ireversibil. Tarziu, pe la 24 de ani, l-am cunoscut pe Dumnezeu prin pictorul Sorin Dumitrescu. La atelierul lui din strada Venerei, acasa la el sau la

mine, in convorbirile lui cu cei care apartineau la acea data, subteran, intelighentiei crestine, dar mai ales la biserica Sfantul Silvestru. Acolo slujea cel mai mare pescar de oameni, cel care avea o nada speciala pentru intelectuali: parintele Galeriu. Ei bine, odata intrat pe mana acestuia, jar mancai!

Carbunele fierbinte al credintei, al cunoasterii lui Dumnezeu, ti se parea ca roua diminetii langa parintele Galeriu. Aveai sentimentul ca poti face orice gest extrem in credinta (te gandeai chiar la calugarie, la asceza aspra etc.) si ca poti pricepe cu mintea orice taina langa omul acela deosebit. Era cunoasterea in libertate. Si era exact ceea ce comunistii nu suportau: cunoasterea si libertatea! Parintele Galeriu a pastorit o comunitate de oameni liberi. Eram ca niste atlanti, sau ca niste robinsoni fericiti in marginalizarea lor, pana in momentul in care, in august 1989, Securitatea, prin oamenii ei, a dat buzna peste parintele in casuta parohiala, in puterea noptii, l-au batut cu salbaticie si l-au umilit, spurcandu-i hainele preotesti. Un act de intimidare, brutal, nebunesc, dracesc. Unul dintre agresori - erau "deghizati" in hoti - i-a cerut soptit iertare, atunci cand a iesit pe usa. Parintele l-a iertat, cu entuziasm, pe loc! Insa ne marturisea noua, celor veniti sa-l vedem pe patul de spital, ca a avut momente de slabiciune in timpul agresiunii, momente de frica omeneasca, in care nu se putea ruga cu toata taria. Bietul parinte! Cum sa ridici mana asupra acestui sfant?! Lectia de Inviere

- Care este prima amintire legata de credinta pe care o aveti? - Despre prima amintire mi-ar fi greu sa vorbesc, deoarece nu am "inventariat-o" ca atare, insa pot sa va povestesc despre emotia pe care am trait-o in Capela Ingerului, in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Acolo, la kilometrul zero al credintei noastre, in epicentrul spiritual al lumii iudeo-crestine, te poti cunoaste cu adevarat. Acolo, in acel loc zguduitor, iti verifici si urmaresti trairile, acolo afli despre tine insuti mai multe decat in intreaga viata! Stateam la coada, printre ceilalti pelerini, sa intru si eu in acea bisericuta scunda, de doar cativa metri patrati. Langa mine erau oameni veniti de pe toate continentele, de toate rasele si culorile, cu nenumarate probleme, cu neputinte, cu necazuri, cu drame in suflete. Emotia era covarsitoare, caci urma sa

intram aplecati, aproape pe branci, exact in locul unde a fost mormantul Domnului si sa atingem piatra pe care a zacut trupul Lui chinuit timp de trei zile, pana la Inviere. Atleticul calugar grec, care monitoriza traficul si asigura fluenta cu forta bratelor, era inflexibil: fiecare grup de doi sau trei pelerini nu sta acolo mai mult de doua minute!

Razvan Bucuroiu si Dan Puric Caci, nu-i asa?, trebuiau sa ajunga sa intre toti acei oameni, care venisera la mormant. Preocupat sa intri si tu, sa nu ratezi ocazia, te trezesti impins brusc cu fruntea pe lespedea rece. Auzi ca prin vis sfaraitul lumanarilor de ceara si murmurul cuvintelor celorlalti "colegi" de pelerinaj, spuse in limba lor. Si atunci apare blocajul perfect. Ce sa-L rog eu, o mana de tarana, pe Dumnezeu, exact in locul ingroparii Lui? Stau cu fruntea lipita pe "pista" Invierii, pe rampa de lansare in vesnicie, in locul in care s-a consumat minunea cea mai mare dintre toate. Cu capul golit de orice gand si de orice emotie, fara necazuri apasatoare, fara neputinte fizice, ajuns in Tara Sfanta cu usurinta - nu ca altii, care si-au vandut pamantul ca sa-si poate lua un bilet pana aici - eram incremenit in propria uluire. De fapt, eram incremenit in intimitatea lui Dumnezeu. Acolo, in locul stramt si intunecos al tainei Invierii, neavand ceva greu pe suflet, neavand musai ceva de cerut, pur si simplu incetezi sa respiri si sa gandesti. Din acel moment esti preluat. Esti in realitatea fara timp, fara trup si fara logica omeneasca a Invierii. Asta a si fost lectia pe care mi-am luat-o: lectia de Inviere, care a pus total intre paranteze, pentru doua sau trei minute, existenta mea de care eram perfect constient si, pe alocuri, chiar incantat... - S-a repetat acea emotie si altadata? - Eram in postul Sfintelor Pasti, acum cativa ani. Inainte de Saptamana Mare, am avut un incident serios de sanatate, care a necesitat o internare. Acolo, la Urgenta, mi s-au prescris medicatie si regim de spital, cu alimentatia aferenta. Dupa postul prin care trecusem pana atunci, a fost o usurare. Cam vinovata insa, chiar daca motivata pe deplin medical. M-am externat marti, iar in Joia Mare, cand toata lumea crestina isi plange nesabuinta stramosilor, dar si propria indolenta, am ajuns si eu la biserica. Acolo, dupa slujba, am intrat in altar doar sa vorbesc cu parintele, necajit ca nu eram si eu in randul lumii. Stia de patania mea si m-a ingenuncheat brusc sub patrafir. Nu eram pregatit, nu ma gandeam la asta, dar m-am supus. A fost o spovada "pe scurt", intensa, fara floricele descriptive si paranteze inutile. Tot asa cred ca se spovedeau soldatii pe front, inainte de lupta, in vecinatatea mortii. Repede, firesc si sincer. Am primit dezlegare sa ma impartasesc, iar cand am facut-o am plans cu lacrimi de recunostinta. De unde nici nu ma gandeam ca voi avea un Paste normal in derularea lui (de la tristete la bucurie), am avut parte de un Paste memorabil: numai bucurie, si inca una pe care am considerat-o nemeritata! Asa vezi cat de bun este Domnul, cum Isi face simtita prezenta in lucruri simple, aparent. Numai oamenii - din prostie sau siretenie complica lucrurile, Dumnezeu este simplitate, bunatate si darnicie...

"Dumnezeu ne-a tras de mot" - Ca intelectual si, mai ales, in calitate de fondator si conducator al unor publicatii crestinortodoxe, sunteti legat de Biserica in mod special? - De aproape noua ani trudesc, alaturi de echipele redactionale, la "Lumea Credintei" si apoi la "Lumea Monahilor". Dar nu cred ca e potrivit cuvantul "trudesc".

Mai degraba as spune ca ma bucur si ma minunez cum, impotriva tuturor evidentelor - criza economica grava, presa tiparita in scadere, tabloidizarea publicatiilor care au supravietuit etc revista "Lumea Credintei" rezista, atingand acum numarul 100. Desigur, aceasta performanta de longevitate este rodul dragostei pe care publicul romanesc ne-o poarta. Si poate nu atat noua ci, prin contaminare - aidoma atingerii de haina preotului in timpul slujbei - cu tema revistei: credinta crestin ortodoxa si lucrarea ei minunata si continua, "din vremea aceea" si pana in ziua de azi. Dator sunt Bisericii mele - cu totii trebuie sa ne simtim asa - din perspectiva harica, mai intai. Apoi sunt recunoscator ca s-a deschis total intentiei noastre de a-i zugravi realitatile in revista, dar si in toate emisiunile TVR pe care le-am realizat si le realizez. Si nu in ultimul rand, pentru faptul ca ne-a primit mesajul si lucrarea in pangarele bisericilor, in manastiri si schituri, peste tot pe unde se afla romani ortodocsi. Cu alte cuvinte, pentru ca ne-a girat, ca pe niste fii ai ei. Mai volubili, mai scotocitori, mai nelinistiti, dar fiii sai...

- Numarul 100 e un prilej de bilant. Cand trageti linie dupa o suta de luni de "Lumea Credintei", ce puteti spune ca ati daruit si ati primit in schimb? - Vedeti, sunt doua extreme de interpretare pentru cel care isi priveste viata sau doar o secventa a ei. Omul considera, pe de-o parte, ca el singur a facut totul, ca are merite, ca i se cuvin laurii victoriei. Pe de cealalta parte, la cealalta extrema, el are o banuiala bine fixata sau chiar convingerea ca nu e meritul lui si ca Dumnezeu este Cel care l-a daruit cu ceva anume. Eu sunt extremist! Consider, fara sa cad in halucinatie mistica, ca Dumnezeu ne-a tras de mot, in sus, si ne-a pus in situatia de azi. Caci, cum altfel poti privi inapoi, acum opt ani si jumatate, cand o mana de oameni, fara nici un capatai financiar, fara nici un sprijin ocult ori institutional (de Stat sau bisericesc), intr-o piata de presa sceptica sau chiar cinica la adresa credintei ortodoxe, s-au apucat sa gandeasca si sa faca o revista religioasa de mare tiraj? Ce insemna pe atunci revista religioasa,

care era "modelul"? Acele balmajeli alb-negru, cu pogoane de scriitura si grafica putina, cu multe greseli de litera, cu texte resapate din diferite alte tiparituri, multiplicate in conditii precare... Plicul mototolit - Totusi, demarajul revistei, atunci, in 2003 - a fost impresionant: la primul numar ati tiparit 50.000 de exemplare! Or, asta insemna bani. - Primele trei numere, care s-au numit "Credinta Ilustrata", au beneficiat de investitia unui prieten dintr-o mare agentie de publicitate.

Sfintirea sediului "Credintei Ilustrate" (2003) Dupa care, omul s-a retras, vazand ca tirajul nu "sare" de 25.000 de exemplare vandute. Si aici intervine Dumnezeu! Ramaseseram complet singuri, cei trei Razvani: eu, Codrescu si Ionescu. Cu gustul dulce-amar al unei imense reusite - pentru noi, cei care stiam ca pe aceasta "nisa" era o victorie categorica -, fara nici un chior, cu un teanc de corespondenta care crestea zilnic, cu un calculator modest, dar plin cu imagini si texte, cu o camera foto digitala de 4 MP, stateam si ne uitam unul la altul. Atunci Dumnezeu Si-a trimis vestitorul (nu investitorul!). Acesta a venit printrun plic, cam mototolit, cu un scris tremurat, purtand un timbru de provincie. In esenta, o doamna in varsta, nestiind prin ce treceam, se ruga pentru noi - dar cum si de ce? "Ma gandesc la voi, dragii mei, ce-o fi in sufletul vostru, dar si in viata voastra! Daca noi, oamenii simpli, avem atatea ispite si necazuri, cand vrem sa facem o fapta buna, cum o fi la voi, cand ati aratat lumii intregi ce frumoasa si vie este credinta noastra ortodoxa? Sunt sigura ca aveti ispite mari, incercari pe potriva, dar nu va lasati. Pentru noi, cititorii, sa nu va lasati! Eu sunt in varsta si mi-e greu, dar ma intreb cum o fi la voi...?" Dupa aceste randuri, venite ca din Cer, mi s-a luminat si mie cerul sufletului. Iesise soarele! Era exact gramul de optimism si de determinare care-mi lipsea din balanta deciziei. Da, trebuia sa continuam! Din acea clipa, am lucrat aproape fanatic, purtand cu mine toata incredintarea ca numai acesta e drumul corect. Ca aceasta e crucea - si va rog sa ma credeti, nici n-a fost grea.

 In drum spre Athos Parea strivitoare pana s-o apuc, dupa care a fost ca un fulg... Desigur, cu totii am apucat de ea: Razvan Codrescu, Razvan Ionescu, Valentin Dan si... familia mea. Cu totii am strans din dinti la inceput, am rabdat o vreme, am sperat ca vom iesi la liman. Bunul meu prieten, Varujan Vosganian, ne-a oferit gazduire la Uniunea Armenilor (chiar pe strada Armeneasca, de care ne leaga cele mai frumoase amintiri), iar tipografia Cicero ne-a pasuit cu banii exact atat timp cat sa-i putem colecta din piata, pentru un nou numar. - Ce v-a indemnat, de fapt, sa faceti aceasta revista? - La lansarea din martie 2003, mi-am cerut iertare cititorilor. De ce? Pentru intarzierea de 13 ani! Desigur, era o metafora, dar care acoperea perfect realitatea. Ma uitam cu uimire si enervare cum chioscurile erau invadate (ca si acum) de tot felul de reviste glossy, lucioase, cu coperti atragatoare pana dincolo de limita decentei. In paralel, presa noastra ortodoxa arata jalnic (cu exceptia meteorica a "Scarii"), mai ales in forma, dar, pe alocuri, si in continut. Pe scurt, nu puteam intelege de ce noi, ortodocsii, avand o dreptate metafizica absoluta, beneficiind de cel mai uluitor patrimoniu de frumusete, traind in mijlocul atator fapte si minuni ale credintei, sa nu putem comunica lumii largi aceste valori? In plus, constatam o neputinta institutionala a Bisericii de atunci, o sfiala, o temere chiar fata de abordarea media: fie ca se exprimau in presa laica, fie ca produceau propria presa, oamenii credintei o faceau de multe ori stanjenitor, neveridic, necredibil. - "Lumea Credintei" a fost prima revista crestin-ortodoxa care a aparut pe hartie lucioasa si integral color. Era o asteptare in public privind o revista in straie moderne, sau ati riscat, incercand sa formati dvs. gustul publicului? - Am spus-o de mai multe ori ca Lumea Credintei si-a "inventat" publicul! Acesta "toropea", nu avea constiinta si curaj de sine, nu stia ca realitatea credintei lui, exprimata public, poate arata si altfel. Si nici pana azi nu stiu daca a fost o revansa sau o rascumparare! Oricum, acest public minunat merita, dupa 13 ani de libertate, sa primeasca un dar. Dar si aici a fost o intreaga discutie. Ne intrebau cei sceptici sau chiar oamenii de bine: "Toate bune si frumoase, dar ce veti mai scrie dupa 10 numere?". Si iata, am ajuns la numarul 100 si ne simtim ca la inceput: plini de energie, ravna si cu o lista inepuizabila de subiecte! Insa acest lucru mai arata ceva: cata bogatie, Doamne,

ai pus in partea asta de lume! Cat minereu duhovnicesc (Rosia Montana este un biet cos de cumparaturi...), cata energie lucratoare, cat har nedescoperit, cata valtoare curatitoare a drepteicredinte intalnim in lumea asta a noastra! Si, ca sa fortez pana la capat comparatia, pot spune ca noi, echipa, suntem niste mineri ai harului, ai faptelor dosite de smerenie, dar pe care trebuie sa le scoatem la suprafata, iar apoi sa le "prelucram", sa le lustruim fetele. Caci si asa cresc caratele diamantului numit lumea credintei ortodoxe. "Blogurile "ortodoxe" sunt ferestre spre infern" - De unde v-au venit cele mai mari dezamagiri? - De la mine. Si, partial, de la Asociatia Ziaristilor si Editorilor Crestini - proiect pe care l-am administrat cu maxima naivitate. In rest, fac eforturi sa-mi pastrez buna-dispozitie duhovniceasca, neintrand defel pe blogurile "ortodoxe". Acolo e o fereastra care da spre infern... Acolo, in acele spatii virtuale, la adapostul anonimatului sau al iresponsabilitatii, se comit cele mai mari grozavii de rastalmacire si de interpretare a intentiilor lui Dumnezeu. Acolo oamenii isi pierd busola duhovniceasca si se lasa prada ispitei "talibanizarii". Si asta e foarte grav pentru crestini. Dar acest comportament are o explicatie: globalizarea valorilor si credintelor, cea mai grava boala a tuturor timpurilor.

Pe Muntele Sfant

- Aveti de multumit cuiva in mod special pentru izbanda? Caci e indubitabil o reusita sa scoti o revista atata timp, intr-o piata ca a noastra. - Fara demagogie de marketing, le multumesc neconditionat cititorilor. Caci, realmente, fara ei noi nu existam nici o secunda. Ei au tinut flacara aprinsa, ei sunt autorii acestui act de comunicare si de comuniune ecleziala. Ei ne-au "exploatat" curiozitatea, nelinistea, dorinta de a afla, ei ne-au creat asa cum suntem, ne-au modelat profesional. De asemenea, trebuie sa le multumesc celor apropiati din redactie, dar mai ales celor care ne-au fost candva apropiati si care acum, din diferite motive, nu se pot bucura pe deplin cu noi. Recunostinta mea se indreapta, omeneste, catre Razvan Codrescu. - Ce planuri imediate sau pe termen mai lung aveti cu "Lumea Credintei"? - Frate draga, am planul sa atingem, asa cum spunea cineva, numarul 1.000! Lasand gluma, stiu ca acela se va scrie doar in ceruri... Dar tot se va scrie, sunt sigur de asta!

Sfinti cu chip de miel si alte uimitoare intamplari

* Nimeni nu ar putea imagina ceva mai dramatic si mai uimitor ca vietile Sfintilor - fie ei Martiri, Stalpnici, Anahoreti, Zavorati, Postitori, Chilioti sau Sfinti Copii. Daca Mantuirea e o Scara ce urca necontenit pana la marginea de sus a cerului, sfintenia e cu siguranta ultima treapta, cea mai de sus - treapta perfectiunii. Deloc intamplator, cartea Sfintilor si Mucenicilor crestini nu lipseste de pe strana niciunei biserici sau manastiri. Deloc intamplator, aceasta carte a vietii desavarsite nu are un autor anume, ci fiecare Sfant s-a scris acolo pe sine; si-a pus faptele si viata lui pagina de pagina, cu litere adanci, muncite si udate din belsug cu cerneala de lacrimi si sange * Sfintenia si simetria sufletului Sfantul este, de fapt, un om ca toti ceilalti. Cu nimic mai presus si mai deosebit. Sfantul iese din randul lumii doar prin faptul ca nu mai cere si nu mai doreste nimic. Nemaiavand nimic (nici avere, nici ganduri de prisos), el are de fapt totul - dragostea si apropierea de Dumnezeu. De acum, despatimit si rupt de cele ale lumii, poate face orice - sa zboare, sa iasa din trup, sa citeasca gandurile oamenilor si semnele viitorului, sa vindece, sa supuna duhuri si chiar sa invie morti in numele lui Hristos. E maximum de putere la care poate ajunge o fiinta pamanteana, putere pe care insa adevaratii sfinti cauta sa o ascunda, sa o faca uitata sau chiar vor sa o alunge, de teama mandriei si a inaltarii de sine. Nimic nu pare mai intunecat si plin de primejdii ca trufia. Toti cuviosii pustiei stiu asta si tac ingroziti. Degeaba incercam sa aflam mai multe - cand vine vorba despre ei insisi, sfintii pastreaza tacerea, fug si se retrag intr-o discretie absoluta, cum a facut Sfanta Teofana, Imparateasa Bizantului, care a umblat in zdrente sub porfira ei de aur si nestemate, pentru a nu uita vreodata de cei saraci si in lipsuri. Cum s-a invrednicit Sfantul Marcian de la Cir, care a trait 60 de ani intr-o chilioara cat trupul lui si s-a hranit toata viata cu doar 24 de firmituri de paine pe zi, sau Sfantul Stefan Antipa, care a dormit pana la moarte intr-un mormant deschis, cautand prin aceasta sa se pedepseasca,

doar pentru ca biserica manastirii unde era el egumen fusese daramata de un cutremur.

Sfanta Teofana a Bizantului Sfintenia e un vas mistic, in care se cuprind puteri si semne uimitoare, imposibil de gandit pentru o minte omeneasca. De ziua Apostolului Ioan (8 mai), din mormantul lui izvoraste fara veste o pulbere sfanta ca o mana, pe care credinciosii o culeg si o folosesc in chip de leac la vindecarea cancerului si a altor boli fara speranta. De hramul Sfantului Visarion, pret de cateva ore, apa lacului sarat langa care a fost ingropat se transforma in apa buna de baut, iar pe 24 noiembrie, ziua Sfantului Clement, marea se retrage trei metri, vrand parca sa arate celor mai putin increzatori ca nimic din cele ale sfintilor nu trebuie sa ne mire. Nici ca Sfantului Sadot (19 octombrie) ii creste la loc limba taiata de pagani. Nici ca o singura picatura din sangele Sfantului Epimah poate face ca o oarba, aflata intamplator in preajma mucenicului, sa-si recapete vederea. Sau ca lemnul pe care a fost martirizat Sfantul Teodor Tiron poate infrunzi brusc, redevenind copacul care fusese odinioara, pentru a intari astfel adevarul ca orice este cu putinta celor pocaiti si nascuti a doua oara prin botezul lacrimilor.

"Lasati copiii sa vina la mine!"

Petru Vamesul

Crestinismul cunoaste multi Sfinti copii, fiecare din ei ramanand in cartea Sinaxarului printr-un miracol sau un sacrificiu peste fire - de la Ignatie, zis si Teoforul (copilul luat pe genunchi de Hristos), pana la Sfantul Mamat, pe care mama lui il naste in puscarie si apoi moare, lasandu-l singur, sa mangaie zidurile reci si sa strige dupa ea - de unde si numele de Mamat. De la Teofil Marturisitorul - devenit pustnic la doar 12 ani, pana la Sfantul Luca din Elada, ce postea vinerea chiar la sanul mamei; de la Sfantul Chelsie, ucis la doar 3 ani, pentru ca strangea la piept o icoana a Mantuitorului Hristos, pana la Sfantul Sava, copilul cu minte de batran, care la nici 7 ani indemna oamenii sa se pocaiasca... Fara sa semene intre ei, Sfintii copii raman mereu aceiasi nevinovati ca niste ingeri. Unii au devenit mucenici prin chiar viata lor, asemenea Sfantului Coprie, abandonat la nastere intr-o groapa de gunoi si alaptat apoi de o ciuta salbatica. Altii au suferit pentru credinta, cu mult curaj, alaturi de parintii lor, asa cum au fost fiii Brancoveni sau fiicele Sfintei Sofia (Agapis, Elpis si Pistis, cea batuta pana la moarte cu toiagul inrosit in foc si jupuita de vie, desi nu avea decat noua ani). Unii au facut minuni ca Sfantul Neofit, care la nici 10 ani lovea stanca si izvora imediat apa. Altii si-au dat viata numai pentru milostenia si sufletul lor bun, cum s-a intamplat cu Sfanta Filofteea de la Curtea de Arges (omorata de tatal ei pentru ca dadea mancarea la saraci) sau Sfantul Simeon Stalpnicul, din Muntele cel Minunat, care, orfan bogat cum era, a lasat toata averea sarmanilor, iar el, la doar 6 ani, a plecat in pustie, unde multime de ingeri si pasari il hraneau si-l invatau toata stiinta lumii, incat, suit pe stalpul nevointei, savantii timpului il ascultau si se minunau de toate lucrurile pe care le stia acest calugar simplu si fara pic de carte.

Stalpnicul sau monahul "spanzurat de cer" In icoana, stalpnicii apar desenati ireal - doar de la brau in sus, restul trupului fiind o coloana inalta de lemn. Faptul ca iconarul nu a vrut sa respecte legea proportiei pare a spori si mai mult ciudatenia acestor "stalpnici". Simeon Stalpnicul De multe ori, alesi inca din burta mamei de catre Hristos, stalpnicii se deosebesc de alti calugari prin faptul ca tanjesc din prima clipa spre cea mai aspra traire pustniceasca, de unde si nenumaratele lor conflicte cu egumenii manastirilor, cum a patit Sfantul Simeon, care a locuit mai multe luni intr-un put parasit si apoi s-a suit pe varful unui munte din Antiohia, unde s-a legat de picior cu un lant lung de 10 metri, pentru a se intari in fata ispitei de a pleca in alta parte. Ostenitori fara egal, stalpnicii isi luau greaua nevointa de a trai in vazul lumii, drept pentru care oamenii, curiosi din fire, nu incetau sa vina si sa priveasca la ei. Pe multi ii admirau, dar, nu de putine ori, sfarseau prin a arunca spre ei cuvinte grele si pline de dispret, vazand cum stalpnicii, fara sa manance nimic, se aplecau mai tot timpul zilei in rugaciune si penitenta trupeasca. Desi cu greu poti imagina ceva mai chinuitor decat vietuirea indelunga pe stalp, cei care au ales acest fel de pustnicie s-au aratat a fi uimitor de longevivi. Simeon cel Batran a stat pe coloana 37 de ani si s-a mutat la Domnul la 70 de ani. Omonimul sau, Simeon cel Tanar, a trait 75 de ani, din care 69 pe coloana! La randul sau, Daniel Stalpnicul a atins varsta de 84 de ani si a vietuit suspendat de

pamant 33 de ani, iar Sfantul Luca Stalpnicul a trait 101 ani, intrecandu-l astfel pe Alypie, care a ajuns doar la 99.

Sfantul Teodosie

Fara acoperis si fara haine de schimb, plini de rani si bube dureroase, "stalpnicii" se protejau doar cu caldura rugaciunii si resturile carpite ale unui fost vesmant monahal, ocupandu-se, in rest, cu miile de metanii zilnice si cu psalmii pe care ii stiau obligatoriu pe de rost. Mai toti ascetii sirieni se adanceau in diferite forme de penitenta monahala. Doar stalpnicii erau "stationari", fiind urmasi ai primului "spanzurat de coloana", Sfantul Maro, care, de pe inaltimea unei platforme inalte de 16-18 metri si lunga de alti doi metri, avea grija sa nu se rupa de biserica si cerea ca Sfintele Taine sa se oficieze la baza stalpului, pentru ca apoi sa primeasca Sfanta Impartasanie, intr-un potir coborat cu franghia. * E greu sa pricepem motivarea launtrica a acestor mari asceti, care, nefortati de nimeni, traiau zeci de ani (adesea pana la moarte), suspendati intre pamant si cer, sub privirile adeseori ironice si neincrezatoare ale oamenilor. Desenati in icoane doar cu jumatate de trup, cu cerul drept acoperamant si Luna drept faclie de paza, Sfintii se arata a fi mai intregi si mai adevarati decat noi toti, traitorii de astazi - oameni tematori si precauti, inchisi ca niste melci solitari in propria casa, inchisi fara pic de lumina si dragoste in chiar inima noastra. Sfinti cu chip de miel sau de asin

Sf. Hristofor in diferite reprezentari

Sfintenia e continuu tainica si uimitoare. Cine se opreste din drum cateva minute sa viziteze Manastirea Lainici nu vede nimic. Vede cel mult culori si lucruri vremelnice - turle, incinte si ziduri; icoane, trepte, strane si lumanari. Secretul si forta locului raman pe mai departe in ascuns. Raman dosite sub chiar ochii nostri, in chiar racla cu moastele placut mirositoare ale staretului Irodion (canonizat de curand), sau in sirul ocnitelor de sub streasina bisericii vechi, unde apare cea mai stranie infatisare din toata iconografia ortodoxa - un sfant ireal si fara seaman, un sfant cu infatisare fioroasa, de neom. Cu cat privesti, cu atat mai putin iti vine sa crezi. O silueta longilina, cu capul desenat in semiprofil. Un trup abia schitat si o frunte acoperita de suvite sure, ce coboara catre obrazul care se incheie, cu totul neasteptat, printr-un bot de miel.

Pare un monstru, dar de fapt, toata atitudinea lui inspira liniste si incredere. Cu vesminte luminoase, de sacerdot, strania faptura strange in mana dreapta o cruce - semnul martirajului. E Sfantul calatorilor plecati la drum lung, Sfantul Hristofor. Multe intrebari ridica ocnita de la manastirea Lainici, dar ele se lamuresc imediat, daca ai norocul sa-l afli pe parintele Calist in preajma. Specialist in erminie bizantina si ghid al manastirii, parintele renunta la putinele lui momente de liniste si lectura filocalica, vorbind despre traditia sfintilor cu infatisare neomeneasca (cei mai cunoscuti fiind Sf. Castor si Sf. Hristofor), despre viata lor plina de suferinte si intamplari uimitoare, nu fara a uita sa pomeneasca nedreptatile la care a fost supusa iconografia lor, indepartata din biserici in mod rusinos - fie din nestiinta, fie din teama inchipuita a unor interpretari smintitoare. In multe biserici de parohie, icoana Sfintilor cu cap de miel a fost acoperita cu var. In altele - la Garlasi (Buzau), Braniste (Arges), Floru (Olt) chipul de miel s-a antropomorfizat, iar la Urlueni (Arges), reprezentarea n-a mai supravietuit refacerii decorului mural, si Sfantul Hristofor i-a cedat locul in absida nordica Sfantului Teodor Tiron.

Parintele Calist de la Lainici stie multa istorie. Ascultandu-l, te uimesti si te cutremuri. Uneori, se intampla ca suferinta muceniciei sa nu fie de ajuns si continua mult dupa moarte. Uneori, se intampla ca Sfintii sa fie alungati, ascunsi sau pictati de-a dreptul peste alti sfinti. Sfinti martirizati a doua oara. Dozesti, Schitul Papusa (Valcea), bolnita manastirii Polovragi (1738), CampulungOlari (1772), Campulung-Marina si Glambocata-Deal (Arges). Toata Tara Romaneasca e plina de icoana Sfantului Hristofor cu chip de miel, despre care se povesteste ca ar fi fost un pagan crestinat din Tara Chinocefalilor, un trib de oameni fiorosi, din desertul Siriei, daca nu dintr-o insula a Oceanului Indian, asa cum scrie Marco Polo, cand pomeneste de "chinocefali" - salbaticii cu fetele aidoma cainilor buldog; oameni care obisnuiau sa isi cresteze obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de la nastere, numai cu scopul de a descuraja atacurile invadatorilor si de a fi lasati in pace, cum si astazi fac unele triburi ce vietuiesc in Rwanda, in Amazon sau Noua Guinee. * Extrem de diferite intre ele, legendele tesute in jurul Sfantului Hristofor par ca se contrazic, cand, de fapt, se completeaza. In una, Sfantul e nascut diform tocmai spre a se apropia de Dumnezeu si a-si descoperi frumusetea sufletului. In alta, Sfantul e, dimpotriva, un fecior de o frumusete rapitoare, care, asemenea Sfintei Tatiana sau Sfintei Parascheva cea veche, a preferat sa-I ceara lui Dumnezeu sa-i urateasca fata, pentru a scapa de gandul pacatului si de insistentele patimase ale femeilor, ce nu-i dadeau pace nici o clipa. Ocrotitor al calatorilor si pazitor de moarte napraznica si fara veste, Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor, dar in moduri diferite (aproximativ opt variante), ceea ce ne face sa credem ca Hristofor poate fi intruparea mai multor sfinti cu chip fioros, unul dintre ei (puternic, inalt si umeros) avand misiunea de a trece oamenii printr-o apa adanca.

Facea aceasta munca de mai multi ani, sperand in sinea lui ca i se va implini candva dorinta lui cea mai mare (aceea de a putea sluji celui mai puternic din lume), pana cand pe mal a aparut un copil, care l-a intrebat daca e in stare sa-l poata trece apa. Uriasul a ras si l-a ridicat pe umeri, dar cu cat inainta, cu atat trupul copilului se facea tot mai greu, incat doar printr-o minune uriasul nu s-a prabusit in apa si a ajuns teafar pe malul vecin. Abia asa va afla uriasul numele copilului si-l va descoperi pe cel puternic, pe pruncul Hristos, asa cum numele si icoana il vadeste: Hristofor adica "Purtator de Hristos". E o intreaga stiinta inclusa in aceasta oglindire iconografica. Cine cauta sa vada sfintenia trebuie sa priveasca icoanele cu atentie si sa se adanceasca meditativ in detalii, in falduri, in pozitia mainilor, in latul metaniilor, in micile insemne sau obiecte ce puncteaza desenul. Ca sa intelegem ceea ce vedem, trebuie sa stim si sa ne reamintim mereu ca sfintenia e intregul. E chiar simetria sufletului ingemanat in simplitatea celor mai smerite linii si culori, ce se regasesc apoi integrator in conturul unor figuri luminoase si transfigurate de sfant, de mucenic, de stalpnic sau cuvios fara prihana.

Despre trup si suflet

Revista ROST, numarul din luna octombrie In numarul sau pe luna octombrie, revista de cultura crestina si politica ROST abordeaza, cu mare indrazneala, un subiect delicat: cum il indeparteaza "revolutia sexuala" pe omul de astazi de sine insusi, de ceilalti si de Dumnezeu. "Grija exagerata - ceea ce va sa zica: prioritara, iar adesea chiar exclusiva - a omului fata de propriul trup si de functiile imediate ale acestuia e rezultatul consec vent al unui lung proces de despiritualizare, inaugurat de antropocentrismul si naturismul renascentist, trecand prin ateismul si materialismul iluminist, pentru a ajunge la formele de perversiune si degenerare ale lumii contemporane", afirma redactorul-sef al publicatiei, Razvan Codrescu. Prin urmare, revenirea la firesc, la normalitate, atat in viata intima cat si in cea sociala, nu este posibila decat prin trairea religioasa. Ancheta de opinie inserata in numarul recent al revistei abordeaza un subiect la fel de ingrijorator si incitant: tendinta de efeminare a barbatului si de masculinizare a femeii, interpretata de un

psihiatru, un teolog, un scriitor si un jurnalist. In stransa legatura cu subiectele abordate, directorul revistei, Claudiu Tarziu, avertizeaza in editorialul pe care-l semneaza asupra declinului familiei romanesti - cauzat de pornografie, planificare familiala, competitia dintre sexe, feminism, liberalism sexual extrem si mirajul carierei. * In partea sa politica, ROST se opreste asupra recentelor revolte si revolutii din tarile arabe, asupra resorturilor care au declansat, in aceasta vara, violente intre tineri protestatari si autoritati, in cateva capitale europene, si asupra lipsei de performante a politicii externe a Romaniei. * "Afacerea Rosia Montana" beneficiaza, si ea, de o radiografie de exceptie: istoric, pericole, vinovatii. La Rosia Montana nu este doar o problema economica sau sociala ci, mai ales, una culturala si ecologica. Prin distrugerea unor munti si aparitia unor lacuri cu cianuri este desfiintata o parte foarte importanta din cea mai veche istorie romaneasca, fiind puse in pericol nu doar viata motilor din apropiere, ci existenta noastra, a tuturor. * Personalitatea omagiata in acest numar este regretatul pictor bisericesc si scriitor Radu Marculescu, fost veteran de razboi si detinut politic. Va recomandam si interviul editiei, acordat de actrita Laura Vasiliu, de la Teatrul Nottara, care si-a castigat notorietatea jucand rolul principal in filmul "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", in regia lui Cristian Mungiu. Un dialog emotionant, despre profesie si credinta. Revista ROST costa 5,9 lei si poate fi cumparata de la chioscurile de presa din toata tara, sau in sistem de abonament (cu 30% reducere), de la redactie (www.rostonline.org). In Bucuresti, se gaseste la Libraria Sophia (str. Bibescu Voda nr. 19), Libraria Bizantina 1 (str. Regina Maria nr. 50) si Libraria Bizantina 2 (str. Bibescu Voda nr. 20).

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - Intalnirea cu Nichifor Crainic

In anii studentiei bucurestene "Personalitatea este o inzestrare sufleteasca neobisnuita. Intr-o personalitate, chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic si mult mai limpede"

In Universitatea romaneasca de dupa primul razboi mondial, cei mai multi studenti proveneau din mediul rural ori din orasele mici, si ei aduceau in lumea academica valorile autohtone: un fond moral sanatos, credinta crestina, care nu faceau casa buna cu rationalismul rece, sceptic, caruia ii erau tributare majoritatea prelegerilor din scoala noastra superioara. Ca student la Academia de Belle Arte din Bucuresti, Parintele Arsenie Boca a petrecut cinci ani in cel mai important oras al tarii: 1933 - 1938. Intr-un centru cultural, economic si politic in continua miscare si framantare, ati pastra libertatea interioara nu era si nu este usor. Arhanghelul Mihail In Romania, dar si pe plan mondial, perioada 1930-1940 a fost una tulbure si violenta. Ca si astazi, in deceniul patru al secolului XX, la noi coruptia nu era deloc straina de mediul politic si economic. O buna parte dintre romani, indeosebi tinerii, visau la o lume mai buna si isi puneau speranta in Legiunea Arhanghelul Mihail si in conducatorul ei harismatic, Corneliu Codreanu. Anticomunisti si antiburghezi, legionarii propuneau un altfel de conducator al treburilor publice, gata sa se jertfeasca pentru binele comun. Multi dintre colegii de generatie ai studentului Zian Boca erau atrasi de Legiune, privita ca o scoala spirituala capabila sa formeze un om nou, credincios, onest, generos, un erou moral. Despre acei ani, Parintele Arsenie aminteste in autobiografia scrisa la sediul Sigurantei din Ramnicu-Valcea, in 1945: "In vremea aceea, miscarea legionara era in toi si se discuta de ea in toate partile.

Inmormantarea lui Mota si Marin Eu, ca un independent de politic, nu mi-am gasit inclinatie catre miscare. Apoi s-a intamplat ca nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: cand se intorceau din Spania, morti, Mota si Marin, am iesit cu colegi intamplatori prin curte, pana la trotuarul strazii "Calea Grivitei", pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Caci Academia noastra era pe Calea Grivitei. Deci, am privit o parte din convoi si pe cei doi morti. Atata tot". Tinerii anilor '30 ai veacului trecut copilarisera in timpul primului razboi mondial si aveau "un simt realist al vietii, pe de o parte, iar pe de alta, inclinarea catre un sens metafizic al existentei". Incercand sa explice mentalitatea lor, poetul si ganditorul crestin Nichifor Crainic (1889-1972) scria intr-un eseu intitulat Tineretul si crestinismul: "Razboiul a adus doliu in fiecare casa, si in aceasta atmosfera sumbra a crescut generatia de azi. Intaia ei mare senzatie de viata a fost contactul cu taina mortii. Si aceasta senzatie a fost hotaratoare pentru psihologia ei. Psihologia ei e cladita pe mortii care ii zac in inima. Aceasta o deosebeste de generatia dinainte de razboi, care purta in suflet, in loc de morti, Cosanzene si Feti-Frumosi. Mai departe, spectacolul ce i l-a oferit viata publica de dupa razboi, cu desfraul nebun al tuturor profitorilor victoriei nationale, i-a ascutit

sensibilitatea morala pana la nefericire.

In supravietuitorii aceia lacomi de viata, cari au pus stapanire pe bunurile publice, generatia tanara, fiica doliului, n-a vazut decat pe uzurpatorii salbatici si impiosi ai drepturilor mortilor. De aci, ostilitatea fata de ei". In vara anului 1948, in imprejurarile create de hotararea noii puteri comuniste de a aresta pe toti cei care i s-ar fi putut opune in vreun fel, Parintele Arsenie Boca a fost si el retinut si interogat la Fagaras si Brasov. De atunci, in dosarul sau de urmarire, se pastreaza o declaratie data pe 16 iunie, in care Parintele scrie despre preocuparile sale: "La Bucuresti, student la Academia de Arte Frumoase, intre anii 1933-1938, iarasi prin caracterul scoalei, nu tocmai "universitar", am fost exclusi din Uniunea Studentilor. In ce priveste constructia mea personala, nici nu tanjeam dupa amestecul cu studentii si cu problemele studentesti. Treaba mea era cartea si arta decorativa. Locuiam la internatul Facultatii de Teologie "Radu-Voda". Erau multi teologi. Dintre ei nu mi-a ramas in memorie, ca legionar, decat numele si figura lui Radu Leonte. De atunci nu l-am mai intalnit niciodata." Acum 15 ani, intr-o perioada cand am cercetat mai multi fosti detinuti politici, l-am cunoscut pe Radu Leonte la Sibiu. Locuia intr-o casa din apropierea parcului "Sub arini". Un om care pentru convingerile sale a petrecut 20 de ani in inchisorile carliste, antonesciene si comuniste. Ajunsese un batran inteleptit in focul suferintei. Mi-a vorbit cu iubire despre sotia sa, Atena, de origine aromana, care nu-l parasise si nu-l tradase. A plecat si el la Domnul. "Intervalul studiilor la Bucuresti ar fi fost vremea cea mai normala de-a ma inscrie in legiune, intrucat i-am vazut indeaproape", mentioneaza Parintele Arsenie in declaratia scrisa in 1948.

Biserica Radu Voda. In caminul studentilor teologi a locuit si parintele Arsenie "Am vazut si pe capitanul Codreanu, pe Generalul Cantacuzino si convoiul acela unic al inmormantarii lui Mota si Marin. N-am vorbit cu niciunul din ei, nu mi-a propus nimeni nimic, nu m-am imbiat cu serviciile, nu m-am inscris in legiune. Convoiul lui Mota si Marin l-am vazut de la poarta scolii, care avea fatada la Calea Grivitei, pe unde veneau de la Gara de Nord.

Nu m-a ispitit legiunea, intrucat scopul cu care studiam arta decorativa la Bucuresti era bine determinat. Mitropolitul Nicolae Balan, afland despre mine ca am de gand - in vremea "Teologiei" - sa ma calugaresc si afland, tot atunci, despre talentul meu la desen, Inalt Prea Sfintia Sa este cel care m-a trimis la Belle Arte, cu indrumarea de a studia pictura bizantina (fresca) si, dupa terminarea scolii, sa devin pictor de biserici. Asa am si urmat. Toata cheltuiala studiilor a sustinuto Mitropolitul Nicolae Balan". Ca unul care respecta inca de pe atunci fagaduintele monahale - saracia de buna voie, fecioria si ascultarea - Zian Boca alesese sa traiasca viata crestina in integralitatea sa. Era in mijlocul lumii, dar departat de stricaciunea ei. Intelesese cu un "ceas" mai devreme ceea ce foarte multi dintre tinerii de atunci au priceput mai tarziu: ca orice proiect omenesc cu finalitate doar in lumea aceasta e sortit efemerului sau esecului. Singura revolutie adevarata este cea declansata in urma cu 2000 de ani, de intruparea, jertfa si invierea Domnului nostru Iisus Hristos, care a deschis omenirii calea spre mantuire si indumnezeire.

Corneliu Zelea Codreanu "Cat suntem infasurati in trup, suntem destul de legati intr-o intelegere trupeasca a vietii, intr-o intelegere prunceasca", va spune mai tarziu credinciosilor. "Dar cand vom scapa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunostinta vom multumi lui Dumnezeu pentru toate incercarile la care ne-a supus cat eram in lume. Trebuie, prin urmare, sa lungim vederea pana dincolo de zarea acestei vieti, pana la cealalta imparatie, ca altfel nu putem pricepe necazurile vietii acesteia si, nepricepand-o pe aceasta prin cealalta, n-o putem rabda. Dar daca o intelegem asa cum este, pe una in legatura cu alta, atunci oricat ar fi de necajita, capata o valoare nepretuita. Si atunci se intampla un lucru minunat: omul iubeste necazurile si pe toti cei ce-l necajesc, indeosebi. Deacum, crestinul sta linistit pe conducerea lui Dumnezeu, si vede ca orice cruce a vietii sale e o marturie a iubirii parintesti a lui Dumnezeu; orice cruce e o treapta a desavarsirii". Un profesor cu vocatie

In timpul studentiei la Bucuresti, Zian Boca a locuit timp de trei ani la internatul Facultatii de Teologie de la Manastirea "Radu-Voda", si acolo, de la studentii teologi, a putut afla ce cursuri se potrivesc aspiratiilor sale. Le-a audiat cu entuziasm pe cele de teologie mistica ale profesorului

Nichifor Crainic, care era in plina putere creatoare. In anul 1931, ii aparuse volumul de versuri "Tara de peste veac", si in 1936, culegerea de eseuri cu titlul "Puncte cardinale in haos". Ca jurnalist, conducea din 1926 revista "Gandirea", care a avut o aparitie lunara, pana la 23 august 1944. In aceasta publicatie scriau oameni de cultura cu convingeri politice diferite, uniti insa de dorinta de a ridica nivelul moral al vietii publice si cel spiritual al poporului roman. O simpla enumerare a catorva dintre cei care semnau in revista "Gandirea" - Lucian Blaga, Gib Mihaescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ion Petrovici, Sandu Tudor - viitorul ieromonah Daniil de la Schitul Rarau, Tudor Vianu, Dan Botta, Ovidiu Papadima, Vasile Bancila, Victor Papilian, preotul Dumitru Staniloae, preotul Teodor M. Popescu, Vintila Horia - ne da o impresie generala asupra inaltimii scrierilor si dezbaterilor gazduite de periodicul care a impus un curent cultural si ideologic in lumea romaneasca interbelica: gandirismul. Nichifor Crainic fusese, intre 1926 si 1932, profesor universitar la Facultatea de Teologie din Chisinau, unde tinuse un curs inedit despre Dostoievski si crestinismul rus. Textul a circulat ani de zile sub forma unei dactilograme litografiate, intr-un numar redus de exemplare, pana cand a fost publicat, dupa 1990, cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Bartolomeu Anania. In 1932, Nichifor Crainic a fost chemat la Facultatea de Teologie din Bucuresti, ca profesor titular la o catedra nou infiintata - Istoria literaturii bisericesti si religioase moderne - care peste cativa ani va purta titlul corespunzator disciplinei predate: Teologia ascetica si mistica.

Nichifor Crainic, marele om de cultura, creator al revistei "Gandirea", a avut o influenta puternica asupra studentului Zian Boca

Despre imprejurarile in care l-a cunoscut pe Zian Boca, venit in Capitala de pe meleaguri transilvane, Nichifor Crainic a fost interogat pe 11 octombrie 1955, la Bucuresti. Profesorul, care se afla de opt ani detinut in inchisorile comuniste, a spus: "L-am cunoscut prin 1934 sau 1935, cand s-a prezentat el personal la mine, dupa curs, cu care ocazie mi-a spus ca intentioneaza sa mearga la Muntele Athos. Eu l-am sfatuit ca face bine, fiindca manastirile noastre din tara sunt in stare de decadenta morala si spirituala si numai la Athos se mai poate invata arta de a ne ridica din nou la nivelul spiritual de altadata". Pentru tanarul dornic sa se dedice vietii calugaresti, intalnirea cu scriitorul-teolog venea la momentul potrivit si a avut asupra sa o inraurire binefacatoare. Cunostintele pe care i le aducea cursul de teologie mistica ii vor largi perspectiva spirituala, punandu-i in atentie experientele ascetice ale marilor traitori duhovnicesti ai crestinismului. A intalnit un profesor care dorea sa faca

din studentii sai "oameni vii, ridicati din adormirea mediocritatii", un dascal care, pe tinerii care-i ascultau prelegerile, ii voia "bidivii cu aripi", pe care se straduia sa-i adape cu "jeratic ceresc". "Misiunea profesorului universitar e mare sau nula, dupa cum el o intelege si o poate realiza", scrie Nichifor Crainic, in primul sau volum de memorii, intitulat Zile albe, zile negre. "Poti fi profesor universitar repetand un singur curs viata intreaga, fara obligatia ca acel curs sa aiba vreo contributie personala. In acest caz, profesorul poate fi inlocuit foarte bine cu o placa de gramofon asezata pe catedra. Poti fi profesor universitar utilizand disciplina ta numai ca pretext pentru a improviza in fata studentilor o vorbarie de cafenea, care sa umple o jumatate de ora sau chiar un sfert. Dar adevaratul profesor universitar trebuie sa fie neaparat un creator de stiinta, un informator si un deschizator de orizonturi in specialitate, un povatuitor metodic in munca discipolilor sai si, daca e posibil, un om care sa le puna inaintea mintii o conceptie de viata, un crez pentru care ei sa simta ca merita sa traiasca si sa munceasca". Rugaciunea de Nichifor Crainic Sub stele, Doamne, cu pamantul frate, Plutesc pe mari de spaima-ntunecate. Deasupra zodii, haos dedesupt... Ma simt de haos, cu pamantul, supt.

Ne soarbe-adanc valtoarea-i de catran, Flamanda gura de leviatan. Dar noi - faramitura aruncata Spre gura lui, prapastios cascata. Ma zdruncin, Doamne, cu pamantul, scapat In golul nefiintei fara capat. Si doi - o spaima, izbucnim de-o data Spre soare, el, si eu spre tine, Tata. Vulcani - de rugaciune si de lava O deznadejde azvarlim in slava... Tresalta globu-n fesi de soare-ncins E bratul tau ce-n bezna mi s-a-ntins? Ca iata-ne: sub tine si sub soare Ne regasim - farame plutitoare.

Privesc din nou in jos si nu ma sperii: De haul nimicirii si-al tacerii, Sunt candela sub boltile divine In haos spanzur, dar atarn de tine. Ascetica si mistica Ca elev la Seminarul Central din Bucuresti si apoi ca student la Facultatea de Teologie, intre 1912 si 1916, Nichifor Crainic fusese nemultumit ca in educatia religioasa a tinerilor "nu intervenea nici o lucrare de adancire a vietii religioase individuale".

Ep. Nicolae Balan, marele protector al parintelui Arsenie Si-a dat seama ca "raportarea necontenita, pe care o implica studiul, la un trecut de cultura crestina bimilenar si la un trecut biblic multimilenar, lasa pe nesimtite in suflet un fals sentiment de nostalgie dupa Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi fost si ar fi ramas undeva in timpul departat de noi, ca si cum timpul actual ar fi gol de prezenta Lui, iar noi ne-am gasi orfani, intr-un pustiu spiritual, fata de marile personalitati biblice si crestine, care vorbeau cu El fata catre fata. Cand aceasta falsa nostalgie pune stapanire pe suflet, studiul teologic se transforma in eruditie stearpa, cum se poate observa in multe tratate de aceasta natura. Singura mistica Il infatiseaza ca o prezenta vie, care arde in suflet, singura ea ne pune in situatia vie de-a fi contemporani cu Dumnezeu". Teologia mistica era o materie noua in programa facultatilor de teologie, Nichifor Crainic fiind si in aceasta privinta un deschizator de drumuri. In prefata cartii sale, Nostalgia paradisului, parintele Dumitru Staniloae scrie: "Nichifor Crainic e cel dintai care e preocupat staruitor in teologia romaneasca nu de stadiul comun al vietii crestine, ci de varfurile ei ce ard in lumina dumnezeiasca, adica de viata pe care dansul o determina ca "viata mistica, de pe culmi, a desavarsirii in Duh, sau a sfinteniei, sau viata religioasa realizata la maximum". E cel dintai care a concentrat intr-o expunere sistematica "Teologia mistica", pe care o defineste indraznet si original, dar in acord intern cu duhul ortodox: "Stiinta indumnezeirii omului", intrucat "viata mistica e viata

dumnezeiasca participata", in ea omul devine "dumnezeu prin har"". Din fericire, Cursurile de mistica predate de Nichifor Crainic - Teologie mistica si Mistica germana - au vazut lumina tiparului in anul 2010, la Editura Deisis din Sibiu, cu o tinuta grafica frumoasa si cu un studiu introductiv exceptional intocmit de diaconul si profesorul de teologie Ioan I. Ica jr. Calea Grivitei, in perioada anilor de studentie bucuresteana a parintelui Arsenie Boca Parintele Arsenie Boca va tine de-a lungul anilor legatura cu profesorul sau si Nichifor Crainic va fi printre cei care au admirat lucrarea duhovniceasca initiata si pastorita de fostul sau student la Manastirea Brancoveanu de la Sambata, amintind in timpul anchetei din 1955: "El pretindea ca audierea cursurilor mele i-a deschis calea spre desavarsirea spirituala si, ca urmare, a plecat in Grecia la Atena si mai ales la Muntele Athos, unde si-a insusit tehnica vietii spirituale. Pregatit astfel, s-a stabilit din ordinul Mitropolitului Nicolae Balan la Manastirea Sambata de Sus, judetul Fagaras, unde a dezvoltat o mare activitate pastorala, de rasunet adanc, atat in randurile taranimii, cat si ale intelectualilor. In scurta vreme, Manastirea Sambata de Sus a ajuns loc de pelerinaje religioase, sute si mii de oameni venind sa-l asculte pe parintele Arsenie". Studentul-ascet, ajuns peste ani o personalitate de icoana, a apreciat si poezia lui Nichifor Crainic, din care a citat in predicile sale. Ii placeau versurile: "Sunt candela sub boltile divine, in haos spanzur, dar atarn de Tine", convins ca "purtatorul oricarei valori, daca va ajunge la cunostinta atarnarii sale de Dumnezeu, va ajunge drept", dupa cum putem citi in cartea sa capitala, Cararea Imparatiei. "Dreptul e omul lui Dumnezeu, ori de poarta slujba preotului, ori pe-a imparatului, ori pe-a invatatului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului, ori pe-a bogatului, ori pe-a saracului. Un singur lucru i se cere pentru aceasta: sa se cunoasca pe sine, ca avandu-si obarsia spirituala si toata inzestrarea de la Dumnezeu".

Lacrima in lemn a lui Iisus

Cimitirul cu doua biserici - Biserica monument Sfanta Parascheva din Pianu de Sus, jud. Alba La Pianu de Sus, Dumnezeu sade adanc in sufletul oamenilor. Intelegi imediat ca esti intr-un loc binecuvantat, de cum vezi dealurile cu verdele lor urias, gradinile pline de roadele fierbinti ale toamnei, satul bogat, cu case frumoase si implinite. Cand am ajuns eu in locul asta stravechi romanesc din judetul Alba, era intr-o dupa-amiaza gemand de lumina de aur a lui septembrie. Venisem sa vad bisericuta de lemn, monument istoric, unica in zona. Dar ma atrasese si numele neobisnuit al satului si-al raului: Pianu, cu rezonanta de instrument muzical. Spre norocul meu, calauza spirituala prin acest vechi colt romanesc avea sa-mi fie chiar parintele Gheorghe Deac, parohul din Pianu de Sus, despre harul caruia oamenii povesteau cu entuziasm. Si la fel despre slujbele sale infocate, ce aduc aici credinciosi din parti indepartate ale Ardealului. Cand l-am cunoscut, parintele m-a privit o vreme tacut, cu ochii lui gravi si adanci. Apoi am inceput sa

vorbim. "Numele raului si al satului nost' pare c-a fost dat de veteranii lui Traian, lasati la vatra aici si contopiti apoi cu dacii. Numele asta, spun multi istorici, e adus din Italia antica" - zice parintele. Mergem spre colina mare a satului, la Cimitirul de Sus, "batran cat lumea". Doua biserici vegheaza marea de cruci. Una sta mai la vale, cladita din piatra. Cealalta e o bisericuta de lemn, pitita intre vaioage. O bijuterie slefuita de vreme, dar cu farmecul inca neatins. Pentru ea venisem la Pianu. Biserica de brazi "Eu sunt usa. Prin Mine de va intra cineva, se va mantui. Si va intra si va iesi si pasune va afla". Prin intunericul laptos al bisericii, cuvintele Evangheliei stralucesc fosforescente din icoana imparateasca. Deasupra lor, mana veche a zugravului l-a pictat pe Iisus binecuvantand agale lumea. O raza de soare palpaie strecurata prin fereastra ingusta. Pe peretii bisericutei, sfintii pictati cu mestesug acum 200 de ani, pe panza lipita de scanduri, parca palpaie si ei. Culorile magnifice li s-au cam topit, calcinate de vreme. Doar sfintii de afara, asezati, tulburatori si hieratici, la intrarea bisericii, isi arata frumusetea dintai. Iisus Imparat si Deisis Stau o vreme langa parintele Deac si ascultam linistea binefacatoare si umbroasa a bisericii. Apoi, incet, cu sfiala, parintele incepe sa-mi citeasca pisania scrisa candva cu litere chirilice, pe arhitrava iconostasului: "Aceasta sfanta si dumnezeiasca biserica dintai nu s-a aflat nimeni sa stie cine o au facut si cand. Iar acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, ridicatu-s-au din temelie, cu osardia cinstitilor preoti, popa Moisi si popa Dumitru, popa Ioan si cu toata cheltuiala satului, anul 1761". Il rog pe parinte sa-mi lamureasca misterul bisericii. "Spun batranii, de la mosii lor, ca mai intai a fost aici o biserica din gradele. Niste nuiele impletite in jurul unor tarusi si tencuite cu pamant. Poate ca prima biserica de gradele era de pe la 1300, de cand e atestat satul Pianu de Sus, sau Pianu romanesc, cum se mai numeste. Sau poate era mai de demult. Iar biserica de lemn s-a ridicat in jurul bisericii de gradele, imbracand-o ca o camasa mai mare. Apoi, biserica dinauntru a fost surpata". Intre timp, ne plimbam prin cimitirul ce inconjoara biserica de lemn si sfintii ei ganditori. Printre crucile si pomii de la capataiul mormintelor, vad cativa stalpi funerari, in traditia veche. Martori precrestini ai unui crestinism timpuriu.

 Stalp funerar Apoi parintele imi spune ca biserica era mult mai mare la inceput. "La Pianu, era acum trei veacuri o comunitate crestina mare, cu radacini stravechi. Locul acesta este mult mai vechi in credinta decat ne inchipuim". De aceea, biserica de lemn a devenit repede neincapatoare, si oamenii, dupa 50 de ani, au mai ridicat una mai mare, de piatra. Iar biserica de lemn a cazut in uitare. O vreme s-a mai slujit si in ea, apoi tot mai putin. Pana a fost parasita. In preajma primului razboi mondial, era de-acum pe jumatate paragina. Doar icoanele mai rezistau miraculos. Icoanele si sfintii, zugraviti de mesteri din Laz si Rasinari. Mesterii cu arta lor tainica, pierduta azi... In 1918, biserica a fost pur si simplu taiata in doua, sacrificandu-i-se partea putrezita a pronaosului. Si pe locul hacuit din trupul bisericii, pastrand identic conturul, preotii au plantat brazi. Parintele Deac mi-i arata. Par niste mucenici de frunze, fosnitori. Intre brazi, se afla o cruce de piatra si-o masa de piatra rotunda, pentru slujbe. Crucea e din vremea primilor ctitori. "Au fost pusi aici brazi, pentru ca locul pe care s-a construit o biserica e un loc sacru", spune. "Aici au fost oameni care au stat la sfintele slujbe. Pe aceasta palma de pamant se calca cu sfiala". Sfintii nestiuti

- Se mai slujeste in biserica veche, "Sfanta Parascheva", parinte? - Se mai fac slujbe, dar numai afara, sub cerul liber, caci e prea mica si credinciosii sunt multi. Facem slujbe si la Sf. Parascheva, si la Pasti, cand se inconjoara biserica la Denii, in Vinerea Mare, cu toata lumea cu lumanari aprinse. Si tot aici sfintim apa, de Rusalii. Iesim cu tot poporul din biserica de piatra si venim aici, la biserica batraneasca. Oamenii vin acolo unde au stat mosii si stramosii lor si asista la slujba sfintirii apei si a binecuvantarii holdelor. - Oamenii iubesc biserica batraneasca?

 Biserica de lemn, "camasa" pentru biserica de gradele

- O iubesc foarte mult si intra cu sfiala acolo, totdeauna. Mai ales cei mai in varsta, care au fost botezati si cununati aici. Si asa cum atatea generatii au reusit sa o pastreze si s-o ingrijeasca, e mai mult decat o datorie morala, in primul rand a preotului, sa faca ceva pentru ca acest monument unic sa fie salvat in al doisprezecelea ceas. Mi-am luat un angajament in fata lui Dumnezeu ca, indiferent ce mi se va intampla, sa acopar biserica iar cu sindrila. Restul e treaba autoritatilor. Biserica fiind monument istoric, de ei depinde restaurarea, pana nu-i tarziu. Vedeti, eu sunt preot de 20 de ani. Am trecut prin multe parohii. Prima mea parohie a fost in judetul Mures. Acolo am pastorit intr-o zona unde s-au intamplat adevarate drame. Satul se chema Teleah. Si mai aveam si cateva sate apartinatoare, de cate 30-40 de locuitori, Mura Mare, Mura Mica. Si inca niste sate care in urma cu 100 de ani aveau populatie romaneasca. Intre timp, s-au maghiarizat. Mai existau acolo cimitire vechi, romanesti. Si mai erau si cativa romani. Ii chema pe toti Ianos Baci, Gyula Baci. Nume maghiarizate. Stiau ca-s romani, dar vorbeau foarte rau romaneste. In alt sat, iarasi, biserica s-a vandut.

Parintele Gheorghe Deac Era o biserica de lemn foarte frumoasa, un pic mai mare decat aceasta de la Pianu. S-a dat pentru materiale de constructii. Pana la urma, a salvat-o cineva si a refacut-o in curtea lui. Apoi au venit cei de la muzeu de la Reghin, au restaurat-o si au facut un muzeu in aer liber. Biserica aceea nu a pierit. Dar am vazut si o biserica de lemn care era doar ruine. N-avea acoperis, era daramata toata. Incet, incet, poate s-ar intampla la fel si cu aceasta biserica a noastra. Si poate n-a fost intamplator ca am trecut prin acea prima parohie. Ca sa nu las aceasta bijuterie sa cada in ruina si nepasare. - Mai vin oamenii la biserica, parinte? Cum le simtiti credinta? - Partea buna la Pianu este ca oamenii sunt foarte apropiati de biserica. Vin in numar mare la slujbe. Iar eu fac si in cursul saptamanii Sfanta Liturghie, miercurea si vinerea, cu multa grija fata de credinciosi. Dar ma intristeaza ca satul imbatraneste. Tinerii sunt plecati peste tot in Europa sa-

si castige painea. Probabil ca unii dintre ei nici nu vor mai veni inapoi. E trist ca puterea unui sat se pierde in felul acesta. Tinerii au plecat, batranii care vin la biserica in cele din urma vor ajunge acolo unde sunt mosii si stramosii lor. - In cimitirul dvs. cel cu doua biserici... - Cand se duc acolo, sa-i pomeneasca pe cei dragi, oamenii nu uita niciodata sa treaca si pe la biserica de lemn. E comoara lor, din batrani. De multe ori, seara, cand ies din biserica mare, vad lumanari arzand pe coasta dealului. Se transmite din generatie in generatie acest obicei frumos, acest cult al mortilor, aceasta legatura nevazuta intre biserica luptatoare, care suntem noi, cei de pe pamant, si biserica biruitoare din cer. Si sa stiti ca ori de cate ori se sapa o groapa in acest cimitir, sunt scoase multe oase la iveala.

Crucea veche si masa Indiferent unde s-ar sapa un mormant, rasar oase. Vechi, cine stie de cand. Caci aici au fost morti care s-au ingropat din cele mai vechi timpuri, de cand noi dainuim ca si crestini. De aceea, din cimitir nu se poate scoate pamant. Exista aceasta randuiala in legiuirile bisericii ortodoxe si in sfintele canoane. Pentru ca oriunde ai sapa, vei gasi oase. Si aceste oase pot sa fie moaste. Nu stim niciodata cand scoatem un os din fundul pamantului, daca nu cumva acel os a fost al unui sfant. Pentru ca in popor sunt si oameni sfinti. Au fost, sunt si vor fi. Dumnezeu intotdeauna si-a avut sfintii Lui. Am plecat din Pianu, incarcat de tihna bisericii de lemn. Odata cu ea, scris de aceeasi mana veche, de zugrav, pe icoana lui Iisus imparat, inca un cuvant sfant ma urmarea: "Eu sunt Lumina lumii, pre acela ce vine la mine nu voi scoate afara". Brusc, mi s-a nazarit ca biserica din Pianu seamana cu o lacrima in lemn a lui Iisus. Semn de recunoastere al celor ce pornesc spre lumina. Fotografii de ANDREI CHERAN

Mari duhovnici romani - Parintele ILIE

CLEOPA

"Manca-v-ar raiul!" Baciul Statea pe o banca simpla, din scanduri negeluite, coborate direct din munte. Un batran senin, cu doi ochi de carbune si barba colilie. Peste dulama calugareasca purta mereu un cojocel din blana de miel, ca cel folosit de ciobanii nostri de mii de ani. In fata lui, ascultand cuminti, stateau ca intrun amfiteatru sute de credinciosi. La marile sarbatori napadeau manastirea din orice colt al tarii batrani si copii, betegi si teferi, credinciosi ferventi si filosofi sceptici. Se adunau acolo ca la o scaldatoare miraculoasa, in care intri cu sufletul incarcat si iesi luminat, intarit, binecuvantat. Traiau aninati de cuvantul lui, pentru ca parintele Cleopa vorbea ca nimeni altul. Uneori glasul i se rostogolea tunand peste capetele lor, pentru ca alteori sa susure incetisor, pierzandu-se in padurea din jurul chiliei. Puteau sa il asculte ceasuri in sir, povestindu-le de vietile monahilor sfinti, de randuielile bisericii sau de un pelerinaj facut pe Muntele cel Sfant. Pentru cei care-i citeau doar cartile, Parintele Cleopa parea un batran viforos, aspru cu sine si cu cei din jur. Dar cei care l-au intalnit macar o data in viata, pe tapsanul verde din fata chiliei, nu pot uita duiosia cu care rostea: "Dragii mamei!". "Manca-v-ar raiul, mama! V-as aduna intr-o desaga, sa va slobozesc la rai! Maicuta Domnului, du-i la rai!". Se adresa, atunci, Domnului, sau Prea Sfintei Fecioare, ca unor casnici ai sai, ce sedeau alaturi de el, in umbra cerdacului. O dragoste nelumeasca invaluia adunarea si chezasuia rugaciunea batranului. De buna seama ca Maicuta ii asculta rugaciunea... Parintele Cleopa a purtat intreaga viata, in inima, un dor inspicat: sa se cufunde pentru totdeauna in codri, in limpezimea de clestar a rugaciunii, sau sa ramana in mijlocul obstii, revarsand catre oameni tot ceea ce adunase in strafundurile inimii curatite de nevointa si har. Uneori, cele doua chemari i-au sfasiat destinul, dar, pana la urma, dragostea de semeni a biruit. Parintele a reusit sa traiasca aninat intre lumi, ca o ciutura minunata, care se cufunda din cand in cand in cer, pentru a ostoi setea de lumina a pamantului. Inchinat Maicii Domnului

Parintele Cleopa a vazut lumina zilei la Botosani, pe 10 aprilie 1912, intr-o familie de oameni simpli, primind la botez numele de Constantin. Erau anii in care satul romanesc traia, inca, moral si spiritual, in jurul preotului.

Fratele Constantin, viitorul parinte Cleopa Viata, ritmata de praznicele bisericii, incepea din cristelnita si sfarsea la umbra crucii, cu slujba inmormantarii. Pentru taranii aceia simpli, dar cu intelepciune adanca, boala nu era doar a trupului, ci reprezenta un impas sufletesc, pe care tot preotul se cuvenea sa il desfaca. De aceea, atunci cand micul Constantin s-a imbolnavit grav, in primele doua luni din viata, mama sa, Ana, o femeie cu o credinta fierbinte, l-a dus la duhovnicul Conon Gavrilescu, de la Schitul Cozancea, un calugar induhovnicit, vestit pentru exorcizarile pe care le facea. Batranul a stat, s-a rugat, a cumpanit adanc si, luminat de Dumnezeu, a gasit izbavire - mama trebuie sa renunte la prunc! Sa desfaca legatura aceea zamislita inca de cand bruma de om mijeste in pantece. Sa si-l rupa din suflet, pentru a-l lega de cineva mai puternic, de Maica Domnului, care este si Maica intregii omeniri. Ana a ascultat sfatul, l-a luat pe micutul Constantin si l-a asezat la icoana Preasfintei Nascatoare din biserica schitului, spunandu-i: "Maica Domnului, iti daruiesc tie copilul acesta bolnav. Fa ce stii tu cu el!". Apoi l-a trecut de trei ori pe sub icoana, pecetluind legamantul sfant. Din acel moment, in chip miraculos, pruncul s-a insanatosit si a fost ocrotit de cer intreaga viata. A fost inceputul neobisnuit al unui destin exceptional, pe care putini muritori ajung sa paseasca: destinul unui Parinte Duhovnicesc. Scoala rugaciunii de acasa "A fost ca un sfesnic in casa!". Asa isi amintea parintele Cleopa de tatal sau, Alexandru, un barbat drept si bun gospodar.

 Dupa calugarie Stramosii sai erau din Salistea Sibiului, ciobani din tata-n fiu. Se aciuasera in Moldova, la Botosani, inca din secolul al XVIII-lea, napastuiti de prigoana greco-catolica din Ardeal. Cei zece copii ai familiei Ilie au crescut intr-o atmosfera de rugaciune si nevointa. O randuiala vecina cu cea monahala. Cand se intorceau de la scoala, copiii nu aveau voie sa manance. Abia la amiaza, dupa ce luau anafura si isi faceau rugaciunile, se puteau aseza la masa. "Te-am facut cu doi ochi, stii sa citesti, citeste-ti rugaciunile!", le spunea tatal. Apoi, la miezul noptii, cand somnul e dulce si firea incremenita, intreaga familie se trezea pentru a-si face pravila. "Bateam sute de metanii!" isi aminteste parintele Cleopa. "Eu parca aveam arcuri la picioare! Faceam si 500 pe ora!". Incet, la inceput anevoie, dar mai apoi cu bucurie, copiii s-au deprins cu nevointa si au inceput sa si-o sporeasca din proprie initiativa. Mihai, unul dintre frati, nu manca nimic pana cand nu termina de citit intreaga Psaltire. Daca mama le strecura in traista de scoala vreo bucatica de carne, ei o dadeau de milostenie celorlalti colegi, pazind sfatul tatalui, de a manca prima data doar la amiaza. Asprimea acestui fel de a trai le-a fost insa de folos in viata. Cinci din cei zece copii, patru baieti si o fata, vor intra in manastire. Dupa plecarea la Domnul a tatalui, batrana Ana, ramasa singura, se va inchinovia si ea la Agapia Veche. Constantin a luat calea Manastirii Sihastria, impreuna cu fratii lui Vasile si Gheorghe.

Trei destine exceptionale Parintii lui Constantin au fost oameni instariti. Gospodaria familiei Ilie cuprindea 20 de vite mari si 150 de oi, care erau hranite prin cultivarea a 30 de hectare. Paza mioarelor era incredintata fratilor Vasile, Gheorghe si Constantin. Tatal lor ridica stana primavara, la cinci kilometri de sat, in apropiere de Schitul Cozancea, unde se nevoia si duhovnicul celor trei, blandul si smeritul Paisie Olaru. Anii adolescentei au alcatuit in crudul suflet al lui Constantin impletitura aceea tainica pe care o tese doar rugaciunea in singuratatea naturii. Aici a deprins sa asculte glasul firii, sa se lase mangaiat de soaptele noptii, sa se bucure de prima raza de soare a diminetii, atunci cand apune Luceafarul. Zidirea i-a fost mereu parintelui o cale spre Dumnezeu. La batranete, cand episcopi

grei de har si de titluri universitare veneau in chilia-i smerita si-l intrebau unde si-a facut scoala, parintele spunea simplu: "La oi!". Fratii sai erau, si ei, sporiti in rugaciune, si i-au fost, fara doar si poate, adevarate calauze. Seara adastau tustrei in jurul focului, citind din Psaltire, si de multe ori, diavolul incerca sa ii infricoseze. Se auzeau racnete lugubre, neomenesti, bestii ciudate se iteau la marginea codrului, sau se trezeau in crugul noptii ca in podul stanii grohaie turme de porci, zguduindu-l din temelii. Constantin, care era cel mai tanar, se infricosa, dar Vasile, care era mai varstnic si mai duhovnicesc, ii spunea linistit: "Nu-l baga in seama pe diavol! Atata poate si el." Apoi citeau mai departe, nestingheriti, la Psaltire...

Parintele Paisie Olaru si parintele Cleopa, cu obstea, in 1958 Anii aceia petrecuti la stana de langa schit aveau sa le cristalizeze celor trei frati dorul dupa Dumnezeu. Nu se puteau desavarsi in lume, careia nici nu ii patrundeau rosturile. Intr-o seara, mama lor, femeie grijulie, a tocmit lautari acasa, ca baietii sa incinga o hora si, poate, sa-si aleaga cate o mandra cu care sa se insoare. Speriati, cei trei s-au ascuns, iar Gheorghe si-a taiat ghetele cu cutitul pentru a nu fi silit sa joace vreo fata. In cele din urma, ei i-au marturisit mamei dorinta lor fierbinte de a-si inchina viata numai Domnului. Primul a plecat Gheorghe. Cand Vasile si Constantin au vrut sa-l urmeze, inima Anei s-a frant. Ii mai ramanea acasa un singur fecior, Mihai, care pana la urma se va calugari si el. Era prea mult pentru un suflet de mama, chiar daca pe Constantin il inchinase deja Preasfintei Fecioare. Poate ca socotise legamantul risipit si juruinta uitata de Hristos. In apararea celor doi, a intervenit insa asprimea tatalui. Dorul sau din tinerete se ostoia acum in copii: "Lasa-i, baba, sa se duca! De ce nu am avut noi mintea lor cand eram ca ei? Maine plecam la Domnul, si ce ne-a folosit viata noastra?". Si cei doi au plecat! Un staret sfant, cu o obste pe masura Era iarna anului 1929, imediat dupa praznicul Sfantului Ierarh Nicolae. De la Botosani si pana la Neamt, Vasile si Constantin au mers pe jos. Aveau in traista doar doua icoane si cartile de rugaciuni. Aceasta era "agoniseala" cu care paraseau casa parinteasca. Maica lor i-a urmarit plangand, pana la iesirea din sat. De acolo, cei doi au inceput sa cante "Aparatoare Doamna..." si au pierit pe drumul de tara. S-au oprit in prima noapte la Cozancea, la parintele lor, Paisie Olaru, ale carui povestiri cu pustnicii din muntii Neamtului le-au aprins dorul pentru Schitul Sihastria. Au mers apoi la Suceava, de s-au inchinat moastelor Sfantului Ioan cel Nou, si de acolo au luat-o spre Neamt.

 Cioban la oi

La Schitul Sihastria, tinta calatoriei lor, vietuia in acea vreme un staret cu viata sfanta - parintele Ioanichie Moroi. Ardelean de fel, din Zarnesti, acesta apucase pe calea monahala la o varsta inaintata, dupa un pelerinaj la Muntele Athos, unde a si ramas ani de zile. A venit apoi in tara, unde a intrat la manastirea Neamt, si apoi a fost asezat ca staret la Schitul Sihastria, pe care, practic, l-a reinfiintat, in 1909. Aici si-a zidit sufletul, la temelia noii asezari monahale. A ridicat din radacini o noua obste, careia i-a jertfit toata dragostea si rugaciunile sale. Timp de 20 de ani, cu o rabdare de Sisif, a slujit aproape singur Sfanta Liturghie. Zilnic. In fiecare dimineata ii astepta pe parinti la biserica, iar daca vreunul lipsea, nu incepea slujba fara el. Intreaga saptamana nu manca nimic. Ii era de ajuns Trupul si Sangele lui Hristos, impreuna cu prescura cuvenita preotului. Anii s-au scurs si au nins peste el. In lume se framantau razboaie, se cladeau ideologii satanice, dar el nu avea sa stie de nimic. Doar de schitul sau, de care ingrijea ca de propriul suflet. In cele din urma, nevointa sa a rodit.

Parintele Ioanichie Moroi O obste mica, dar neclintita in rugaciune, strajuia la biserica. Multi dintre parinti stiau Psaltirea intreaga si multe dintre rugaciunile Ceaslovului pe de rost. Erau oameni simpli, dar cufundati in lumina lui Dumnezeu. Nu e de mirare ca aici s-au savarsit multe minuni, poate cea mai zguduitoare fiind prefacerea in chip vazut, in timpul Sfintei Liturghii, a painii si vinului in Trupul si Sangele lui Hristos. Ea s-a petrecut in anul 1932, in urma tulburarilor pricinuite de trecerea la stilul nou al calendarului, pe care il adoptase si parintele Ioanichie Moroi, impreuna cu toata obstea. Insa unul dintre parintii din manastire, Calistrat Bobu, avea mari framantari, gandind ca schimbarea nu era pe placul Domnului. Ajunsese chiar sa se indoiasca de propriul har primit la preotie si isi inchipuia ca slujbele pe care le oficia sunt fara nici un rod. Intr-una din zile, in timpul unei Liturghii oficiate de parintele Calistrat, dupa ce acesta a invocat Duhul Sfant pentru

prefacerea Sfintelor Daruri, painea nu si-a mai pastrat aspectul obisnuit, s-a transformat in carne, iar Sangele lui Hristos a inceput sa curga de pe Sfantul Disc, pe Antimis. Fratele Constantin, care era paracliser, a asistat la infricosatoarea minune si a alergat sa il cheme pe batranul staret. Parintele Ioanichie Moroi l-a mustrat pe necredinciosul Calistrat si apoi a sapat cu dalta in piciorul Sfintei Mese o nisa, unde a asezat Trupul si Sangele Mantuitorului. Acestea se afla si acum acolo, in biserica cea veche a Manastirii Sihastria. Fratii pleaca la ceruri

Cu duhovnicul sau, parintele Paisie Olaru Vasile, Gheorghe si Constantin au fost impreuna din primii ani ai vietii si tot impreuna au descoperit rugaciunea lui Iisus si calea launtrica ce duce la desavarsire. Iata-i acum inchinoviati, tustrei, la aceeasi manastire. Vasile si Gheorghe au ajuns in scurt timp la masura sfinteniei, si poate ca si de aceea, Domnul i-a chemat atat de devreme la El. Erau foarte tineri cand au murit. Ambii aveau doar 26 de ani, dar ii intreceau in dragoste si ravna pe multi dintre batranii Sihastriei. Vasile rostea ziua intreaga Psaltirea pe de rost si rugaciunea lui Iisus, iar Gheorghe avea darul lacrimilor. Cand s-a apropiat clipa trecerii dincolo, lui Vasile i s-a aratat Maica Domnului si i-a spus ca va veni sa il ia la ceruri, in trei zile. Ceilalti monahi din manastire au crezut ca e o inselare de la diavol, dar exact in ziua profetita miraculos, fratele cel mai mare al familiei Ilie, Vasile, rasoforul iubitor de pustnici si rugaciune, si-a dat sufletul in mainile lui Hristos. Atunci a inteles intreaga obste ce om ales au avut in mijlocul lor. Se nevoise doar doi ani pe calea monahala, dar ajunsese la capatul drumului. Cand a adormit, nu era nici macar tuns in calugarie, dar putea fi dat ca pilda tuturor celorlalti parinti. Biserica veche a Manastirii Sihastria Cel de-al doilea frate, Gheorghe, l-a urmat la nici doi ani, in 1933. Apucase sa depuna voturile calugaresti, primind atunci si numele de Gherasim. Parintele Cleopa povestea despre ravna lui neostoita pentru rugaciune, pentru ca au impartit cativa ani aceeasi chilie. Gherasim nu dormea pe noapte decat 3-4 ceasuri, si pe acelea si le petrecea odihnindu-se intr-un sicriu, pe care-l construise

singur, ca sa isi aduca aminte de vremelnicia acestei vieti. Stia intreaga Psaltire pe de rost si o rostea neincetat. Iubea asa de mult Liturghia, incat, dupa ce s-a imbolnavit, se ruga de parinti sa il aduca cu patura la slujba. Spre sfarsitul scurtei sale vieti, dobandise de la Domnul darul previziunii. Inainte de a muri, i-a lasat parintelui Cleopa un biletel: "Iubitul meu frate Constantin, sa stii ca pe fratia ta te va tine Dumnezeu mai mult in aceasta viata. Deci, te rog sa nu ma uiti pe mine, pacatosul, la sfintele rugaciuni". Cuvantul lui Gherasim s-a implinit intocmai. Parintele Cleopa a fost singurul copil al familiei Ilie care a trait pana la adanci batraneti. Acumulari Parintele Cleopa si-a petrecut mare parte din tinerete la oi. Acolo, in linistea naturii, sufletul sau insetat de cunoastere s-a putut cufunda in lectura Sfintilor Parinti ai Bisericii.

Cu marele calugar-carturar Ioanichie Balan Desi nu mersese la scoala decat sapte clase, tanarul Constantin era inzestrat cu o inteligenta exceptionala. Scrieri care le dau batai de cap absolventilor de teologie, el le parcurgea cu o deosebita usurinta. Era asa de absorbit in lectura cartilor sfinte, incat nu-si mai amintea daca in ziua respectiva pusese ceva in gura. Ceilalti parinti de la stana schitului trebuiau sa aiba grija ca fratele Constantin sa nu ramana infometat. "Mai copii, totdeauna sa aveti o carte cu voi. Eu citeam din Sfantul Ioan Scararul, din Isaac Sirul sau din Sfantul Vasile cel Mare. Citeam langa oi si puneam intre pagini cate-o brandusa zalog. Si parca-i vedeam pe sfintii care le scrisesera. De aceea, tot ce am citit atunci nu mai pot uita", spunea, mai tarziu, parintele Cleopa. Fratele Constantin a petrecut in aceasta ascultare sase ani. In tot acest timp, s-a intarit duhovniceste, iar mintea sa patrunzatoare a scrutat taine dumnezeiesti, a strabatut dincolo de firea celor vazute, a trecut de fiintele angelice, pentru a se intalni cu Lumina atotcreatoare. Cand a fost tuns in calugarie, pe 2 august 1937, primind numele Cleopa, avea 25 de ani, dar parintii din schit cautau la el ca la un sfetnic batran. Staretul Sihastriei 30 mai 1941. Vara sta sa inceapa, iar pelerinii au potopit orice ungher al schitului, asteptand

marele praznic al Inaltarii Domnului.

Spre sfarsitul vietii De ceva timp, o seceta aspra bantuie tara. Uscaciunea ei va aduce o mare napasta asupra obstii staretului Ioanichie Moroi. O scanteie a aprins o chilie de lemn si, de la acest foc, in cateva ceasuri, toate chiliile, paraclisul, trapeza si acoperisul bisericii de zid au fost facute scrum. Munca de o viata a batranului egumen disparuse intr-o clipita. Monah deprins a cauta mai mult la vesnicie decat la agoniseala lumeasca, staretul Ioanichie nu s-a tulburat. A socotit ca Dumnezeu il incearca. Si ajutorul Lui nu a intarziat. Un an mai tarziu, pe cand se ruga fierbinte pentru fiii sai duhovnicesti, a primit o vizita stranie. In chilia sa a intrat, fara sa fie anuntata, o femeie. I-a spus doar atat: "Nu te intrista parinte Ioanichie de soarta schitului. De acum ne vom ingriji noi de acest sfant lacas". Si a disparut. Nu i-a spus cine vor fi acei misteriosi purtatori de grija ai sfintei asezari, dar batranul a inteles in inima sa ca cea care-l vizitase era chiar Prea Sfanta Fecioara, care-i va ocroti impreuna cu Fiul ei. Si asa a fost. In acelasi an, obstea a tinut sfat, gandindu-se pe cine sa puna loctiitor de staret, intrucat parintele Ioanichie Moroi era prea in varsta pentru a purcede la recladirea schitului. Batranul egumen le-a propus ca tanarul monah Cleopa, care abia implinise 30 de ani, sa le fie lor calauza. Si parintii au acceptat bucurosi. Asa ca au purces la munte, la stana manastirii, sa ii dea vestea neasteptata. Dar el nu era dornic de marire. Asa ca a cerut ragaz, pentru a se sfatui si cu parintele Paisie Olaru, duhovnicul sau din copilarie, caruia i-a trimis o scrisoare. Raspunsul a venit dupa cateva zile: "Dragul tatei, de la mine, pacatosul, sa fii ca si cum n-ai da si ca si cum nu ai lua! Nu te bucura cand te vor pune staret si nu te supara cand te vor scoate din staretie! Fa ascultare de soborul parintilor si lasa-te in voia lui Dumnezeu". Si parintele Cleopa a ascultat. In timp, s-a dovedit ca propunerea batranului Ioanichie Moroi a fost, intr-adevar, insuflata de Duhul Sfant. Sub pastorirea parintelui Cleopa, smeritul schit Sihastria va ajunge una dintre marile lavre ale Romaniei. Baciul monahilor

 In cimitirul manastirii Un staret desavarsit trebuie sa stie a cumpani asprimea si blandetea. El trebuie sa aiba hotararea unui tata, dar si delicatetea unei inimi de mama. Mai presus de toate, trebuie sa fie un om al rugaciunii si nevointei, un sfatuitor intelept. Parintele Cleopa a avut toate aceste daruri. Iubea rugaciunea facuta in liniste si singuratate, asa cum se deprinsese din frageda copilarie, atunci cand pastea oile familiei, langa Schitul Cozancea. De aceea, obisnuitele ispite ale puterii nu s-au lipit de sufletul sau. Nu a fost orbit de functie, pentru ca nu si-a dorit-o niciodata. Paradoxal, asta facea din el staretul ideal. Si tot de aceea, parintii il vor urma, ascultandu-l in toate. Faptul e cu atat mai uimitor cu cat atunci cand l-au ales drept loctiitor de egumen el nu era preot, ci un simplu monah. Pe 23 ianuarie 1945, cu trei luni inainte de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, a fost hirotonit ieromonah, de catre episcopul Galaction Cordun, si apoi recunoscut oficial drept staret al Schitului Sihastria. Dar pentru monahi se anuntau vremuri tulburi. Pustnicie si prigoana Parintele Cleopa nu s-a speriat de greutati. Niciodata! Poate pentru ca a invatat din luptele cu sine si cu diavolul ca ele au rolul de a te intari.

Ultimii pasi

Asa a reusit ca imediat dupa terminarea razboiului sa recladeasca manastirea. Atunci cand fusese asezat loctiitor de egumen, asezarea monahala era un morman de scrum. In scurt timp, nu numai ca a refacut constructiile ridicate de parintele Ioanichie Moroi, dar a reusit sa sporeasca numarul de frati, ajungand, in 1947, la 50 de vietuitori. Asta, in conditiile in care celelalte manastiri isi restrangeau obstile si se chinuiau cu lipsa de fonduri. La nici sase ani de la marele incendiu, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane decidea ridicarea schitului la rang de manastire, iar a vrednicului sau staret la rang de arhimandrit. Noua putere instalata la Bucuresti nu putea sa priveasca aceasta ascensiune cu ochi buni. Asa s-a ajuns ca parintele sa fie monitorizat. Pe 21 mai 1948, a rostit o predica in cinstea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. Si nu a uitat ca, la final, sa le ureze "conducatorilor nostri de acum, sa fie ca Sfintii Imparati, ca sa-i pomeneasca Biserica in veac!" Nici nu a apucat sa se dezbrace de vesminte, ca a fost arestat. L-au tinut cinci zile in beciurile lor din Targu Neamt si l-au anchetat, apoi au fost siliti sa il elibereze. Un credincios a avut insa grija sa il previna ca prigoana nu s-a incheiat. Avea sa fie arestat din nou, poate definitiv. Atunci, parintele Cleopa s-a hotarat sa se retraga. In fata vifornitei rosii, nu avea sa lupte cu armele acestei lumi, ci cu cele ale taramului de dincolo. Avea sa petreaca in singuratate, cu anumite intreruperi, opt ani de zile. Multora poate ca le este greu sa inteleaga de ce nu a ramas mereu alaturi de monahi, sau de ce nu a iesit public sa-l marturiseasca pe Hristos. Tuturor li se poate raspunde ca parintele a facut toate aceste lucruri. L-a marturisit pe Hristos, in nenumaratele anchete, si a fost impreuna cu fratii sai intreaga viata si, cu osebire, in timpul petrecut in pustiu. Pentru ca acolo el nu s-a refugiat pentru sine, ci purtand in suflet durerea si pacatele noastre.

Asteptand...

La inceput, parintele si-a sapat un bordei la Piciorul Cucului. Cunostea muntii din preajma Sihastriei. Ii fusesera casa in tot timpul petrecut la oi. Le dusese dorul, si iata ca acum, poate dintro lucrare tainica a Domnului, se putea reintoarce in singuratate. Apoi, in a doua etapa petrecuta in pustietate, cea in care a stat cu parintele Arsenie Papacioc, a fost in muntii Stanisoarei, iar in a treia retragere, petrecuta intre 1959-1964, s-a nevoit in muntii din preajma actualei manastiri Petru Voda. In tot acest timp, s-a rugat. Fara preget si contenire. Petrecea 10-15 ore pe zi citind din Psaltire ori Ceaslov, iar restul era inchinat rugaciunii lui Iisus. Spre dimineata, atipea putin si o lua din nou de la capat. Mai tarziu, avea sa spuna despre acele trairi: "Cand se pogoara mintea in

inima, atunci inima se deschide si iar se inchide. Adica inima inghite pe Iisus si Iisus inghite inima noastra. In clipa aceea, Mirele Hristos Se intalneste cu mireasa, cu sufletul nostru". Mintea parintelui putea cuprinde in ea nu numai lumea intreaga, pe care o pomenea fierbinte, dar si pe Domnul. Statea neclinitit in lumina. Doruri nespuse, lacrimi nenumarate, toate curgeau ca o apa lina prin sufletul sau, in vreme ce afara lumea clocotea de ura. Povestea ca, odata, meditand la frumusetea cantarilor ingeresti, mintea i s-a coborat in inima. Si atata bucurie s-a revarsat asupra lui, incat si-a spus: "Doamne, da-mi sa mor in clipa asta!". Dupa aceasta traire, o luna intreaga nu si-a mai coborat mintea pe pamant. Revarsarea catre semeni Parintele nu a dorit niciodata sa revina in obste. Singuratatea plina de prezenta lui Hristos ii indulcise sufletul, iar coborarea intre oameni i-ar fi intrerupt suvoiul de foc al rugaciunii. Cu toate acestea, s-a intors. La prima revenire, petrecuta in anul 1948, a fost chemat de insusi Patriarhul Iustinian, care auzise de sfintenia vietii sale si de adancile cunostinte teologice. Avea sa ii incredinteze Manastirea Slatina din Bucovina, o straveche ctitorie a lui Alexandru Lapusneanu, cu misiunea de a o revigora duhovniceste. Parintele a plecat acolo cu 30 de calugari de la Sihastria, impartind, practic, obstea in doua. La Slatina, a strans in jurul sau nu numai monahi simpli, ci si mari personalitati care la Bucuresti facusera parte din miscarea Rugul Aprins. L-a avut sub ascultare pe parintele Petroniu Tanase, viitorul staret al Schitului Prodromu din Athos, pe parintele Arsenie Papacioc, pe Leonida Plamadeala (viitorul Mitropolit Antonie al Ardealului, ucenic al parintelui Arsenie Boca) si pe multi altii. Dar Securitatea a prins de veste de bulboana spirituala care lua nastere si i-a arestat pe cei mai de frunte monahi. Dupa ancheta, pentru ca nu li se putea gasi nici o vina, au fost eliberati. Atunci, parintele Cleopa a luat hotararea, impreuna cu parintele Arsenie, sa plece din nou in codru. Aveau sa petreaca acolo din 1952 si pana in 1954.

Cu Mirele in inima A fost adus in obste, din nou, la chemarea Patriarhului Iustinian, care, de data aceasta, i-a incredintat misiunea de a intari duhovniceste anumite manastiri din Banat. Avea sa plece in sihastrie, pentru ultima oara, in anul 1959, cand monahii Romaniei au fost izgoniti din manastiri, fiind siliti prin lege sa se intoarca in lume. Va reveni impreuna cu ei in

1964, anul relaxarii regimului comunist, cand au fost amnistiati si fostii detinuti politici. De atunci nu a mai parasit Manastirea Sihastria. Calugarii i-au ridicat o chilie mai la deal, aproape de linistea codrului, ca sa poata gusta, din cand in cand, din bucuria insingurarii in Domnul. Timp de 34 de ani, si-a ritmat viata intre rugaciunile de toata noaptea si povatuirea ucenicilor din timpul zilei. Oamenii se scurgeau spre el ca un fluviu. Erau insetati de cuvintele sale intelepte, de dragostea ce se itea din ele, de lumina care ii stralucea pe chip. Impreuna cu parintele Paisie Olaru, duhovnicul sau din copilarie, care venise si el la Sihastria, parintele Cleopa a spalat pacatele acestui neam si i-a curatit gandurile. In baia aceea duhovniceasca s-au cufundat de la taranii Neamtului, si pana la presedinti sau prim-ministri ai Romaniei, de la simpli calugari, pana la Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe. Cand a plecat la Domnul, incarcat de ani si rugaciune, pe 2 decembrie 1998, a fost plans de intreaga tara, de la vladica si pana la opinca, dar in urma lui nu a ramas un loc gol, ci o dara de lumina. Parintele Cleopa nu a fost doar un om sfant, ci si o personalitate geniala, care a marcat istoria ortodoxiei pentru veacuri de-acum incolo. El a reusit sa strapunga bezna iadului comunist, pentru a lasa oamenii sa priveasca un petec de cer. Viata lui a dovedit, inca o data, ca nu ura, ci iubirea are ultimul cuvant. Prin el s-a implinit acel sfat - testament lasat noua de Valeriu Gafencu "Dragostea este cea mai puternica arma a omenirii!" Foto: Arhiva Manastirii Sihastria

Stalpii mortilor si Pasarea Suflet

Loman - pasarea suflet * Un obicei stravechi de inmormantare, pare-se chiar de pe timpul dacilor, se pastreaza pana in ziua de azi, in cateva sate din judetul Alba. In loc de cruce, barbatii sunt ingropati cu un stalp pus la capatai, iar feciorilor neinsurati li se pune pe stalp o pasare din lemn. Desi adevarata semnificatie a obiceiului s-a pierdut, traditia continua sa traiasca * Isi deschide aripile colorate in albastru si pluteste in sus, tot mai sus, in lumina lunii. Din varful cerului coboara apoi in cercuri mari, deasupra cimitirului, de parca si-ar cauta stalpul de pe care sa inaltat. De fapt, zborul lent, desenand petale de trandafir albastre pe cerul galben, este unul de adio. Pasarea-suflet isi ia ramas bun de la toti ai sai, cei ale caror oase isi dorm somnul de veci in

cimitir. Isi ia la revedere, pana la A Doua Venire, si de la trupul sau, ingropat sub stalpul de lemn de pe care si-a luat zborul. S-au facut 40 de zile de cand sufletul mortului s-a desprins de corp si sa cuibarit intr-un porumbel de lemn, asezat pe un stalp sculptat si pus in chip de cruce, la capataiul sau. Acum, chiar trebuie sa plece din lumea aceasta. Si dispare incet, ca tras de o sfoara in cer. In urma ramane numai stalpul de lemn. Sa-i pazeasca ramasitele pamantesti de duhurile rele. Cimitirul din Loman Taranii din cateva sate din judetul Alba cred cu tarie ca sufletele mortilor trec in lumea de dincolo sub forma de pasare, si ca pana la sase saptamani, zboara prin toate locurile pe unde au fost cat au trait.

Stalp cu pasare si clopotei Ei mai cred si ca trupurile neinsufletite ale barbatilor trebuie aparate de necuratul cu stalpi de lemn, inalti cat un stat de om, si pe care sunt sculptate motive geometrice. De ce sunt mai aparte barbatii si de ce nu li se aseaza, si lor, o cruce la capatai, ca femeilor? Am cautat un raspuns in satul Loman (com. Sasciori), o asezare de oieri din Muntii Sebesului. Urcusul e destul de usor, pe un drum de tara, cu atat mai mult cu cat privelistea e minunata si te indeamna sa mergi la pas. In amiaza teribila de vara, oamenii se ascund prin odaile racoroase sau pranzesc in livezile din spatele caselor, la adapostul unor copaci frunzosi. Ulita e pustie. Nici un murmur nu se aude de nicaieri. O cale a tacerii, care se ridica dinspre poalele satului, pana spre varful muntelui, in padure. Ma opresc in fata portii de fier a cimitirului, crescut in jurul unei mici capele. Pasesc mirat si putin intimidat de sirurile de stalpi zvelti, cu incrustaturi maiestre si adumbriti de aripile unor pasari de lemn. Par ostasi intr-o lume pe jumatate vazuta, pe jumatate nevazuta, cu taieturile lor ferme, precum croiala unei uniforme. Am auzit demult despre ei, iar misterul lor nu-mi da pace. De unde vin? De la stramosii daci, sau adusi de legiunile romane? Si ce vor fi insemnand? De ce unii stalpi au pasari pe crestet si altii nu? Cum s-au pastrat aceste minuni de lemn pana azi, intr-o lume in care "la moda" sunt mormintele monumentale, cu cruci masive din piatra, marmura sau mozaic? La capatul de jos al stalpului, acoperit de iarba, e intotdeauna sculptat sau scris cu vopsea neagra numele mortului, anul nasterii si anul mortii. Uneori, crucea e inclusa intre figurile taiate in lemn.

Unii stalpi au o cruciulita, tot din lemn, in varf; altii, si o coroana de flori; altii - numai un clopotel care sperie linistea, in bataia cate unei pale usoare de vant. De jur imprejurul acestui platou plin de cruci si de stalpi, se intind vechile salasuri ale dacilor: coline impadurite, care iti odihnesc privirea. Marturii despre "Pasarea Suflet" Asemeni ingerilor

M-am gandit ca preotul satului trebuie sa stie ceva despre stalpi. Pe parintele Nicolae Popa l-am gasit la biserica, aflata la numai cateva sute de pasi de cimitir.

Stalp cu pasare cu aripile desfacute Sfintia sa ingaduie traditia "stalpilor dacici" - pe care a cunoscut-o in 1983, cand a venit preot aici -, desi ii este limpede ca nu e crestineasca. A fost curios sa afle mai multe despre acest obicei de inmormantare, dar n-a descoperit decat amanunte, nu si explicatiile lui adanci. "La barbatii batrani, stalpul are in varf o cruce mica, iar la cei tineri si neinsurati, o pasare ca un porumbel din lemn, in marime naturala. Pasarea poate sa aiba aripile adunate pe langa corp sau desfacute. Coada ii este rasfirata. "Porumbelul", cum i se spune, e vopsit de obicei in albastru inchis", povesteste parintele Nicolae. Dar de ce toate astea? "Ramane o taina. Cert este ca "porumbelul" de pe mormintele romanilor de pe Valea Sebesului i-a inspirat lui Constantin Brancusi "Pasarea Maiastra", iar lui Lucian Blaga "Pasarea Sfanta". De altfel, se pare ca Brancusi a facut si Coloana Infinitului, sau a Recunostintei, dupa modelul stalpilor funerari de pe la noi. Si ar fi vrut sa puna Pasarea Suflet in varful Coloanei, dar s-a razgandit. Sa stiti ca si in Gorj era obiceiul stalpilor, odinioara". Parintele Nicolae Popa ar vrea totusi sa creada ca Pasarea Suflet - cum a fost botezata prin anii '40, de folcloristul Gheorghe Pavelescu -, are legatura nemijlocita cu crestinismul: "In credinta populara, cei care mor tineri si neintinati devin ingeri slujitori ai lui Dumnezeu. Poate ca li se pune cate o pasare pe stalpii lor de mormant, ca sa se arate ca ei sunt asemeni ingerilor". Simbolul Sfantului Duh Valeria Petrascu (85 de ani), femeie cu frica de Dumnezeu, care citeste zilnic din Biblie si

cunoaste cel mai bine cimitirul satului, cu care se invecineaza, crede ca "porumbelul" de pe stalpii mortilor e simbolul Sfantului Duh.

Palc de stalpi la Pianu de Sus Sotul ei este ingropat chiar la intrarea in cimitir. Pentru ca a murit batran si a fost cununat cu Valeria vreme de 50 de ani, el are pe stalpul sau o cruce, nu un "porumbel". Batranei ii pare rau totusi ca n-are si barbatul ei un "porumbel", caci i-ar fi fost mai lesne sa-i vorbeasca pasarii cand i se face dor de omul sau, si poate ca pasarea aceea i-ar fi dat vreun semn de dincolo. Valeria si-a pregatit locul de odihna alaturi, sub o cruce de brad, caci asteapta moartea cu nadejde, nu cu teama. "Daca dincolo ne intalnim cu Domnul Hristos, n-are de ce sa-mi fie frica, mama". Doi sateni mai tineri, dar renumiti in Loman ca le stiu pe toate, Angela si Petru Lupu, ne spun ca mai inainte se infigeau stalpi purtatori de "porumbei" la capul tuturor mortilor, ca sa-i ocroteasca de duhurile rele, dar se luau si se ingropau dupa sase saptamani, iar raposatii continuau sa fie vegheati numai de cruci. "S-o fi pastrat obiceiul "porumbelului" numai la feciori, pentru ca inchipuie sufletul curat. Sau poate pentru ca despartirea e mai dureroasa cand moare un om tanar. Stiti, cand te doare rau, trebuie sa incerci sa-ti alini suferinta cumva, macar prin a arata lumii ca mortul a fost un om bun si curat ca un porumbel", spune Angela. Barbatul - stalp, femeia - cruce a casei

Candva, si cimitirele din Vaidei si Cioara, din Hunedoara, ca si in Orlat, Purcareti, Cugir, Nucet, Salistea, Rachita, Laz, Sugag, Capalna si Sibisel, din Alba, erau pline de stalpi inalti, impodobiti cu sculpturi faine, iar unii colorati cu negru, rosu, verde si albastru.

 Invatatorul Ioan Bena Semanau cu niste palcuri de copaci fara ramuri, de pe care urmau sa-si ia zborul stoluri intregi de pasari albastre. Acum, n-am mai gasit stalpi, decat la Loman si la Pianu de Sus. Poate si pentru ca ajung sa coste mai scump decat crucile: traditia cere ca mesterii de stalpi sa fie platiti cu o oaie. La Pianu, stalpii sunt fara pasari. Nimeni nu stie cand au disparut. Strecurati printre crucile de beton, atat in jurul bisericii noi, cat si al celei vechi din Pianu de Sus, stalpii de aici par stingheri fata de cei din Loman, iar unii dau semne ca ar vrea sa o ia din loc, aplecati spre morminte sau scosi din pamant si numai rezemati de monumentele mozaicate. Au supravietuit lumii lor, dar nu si celei de astazi. Doar batranii mai platesc, inca din timpul vietii, sa li se faca stalp. Asa, bunaoara, domnul Ioan Bena, fost invatator la Pianu de Sus, care va implini 90 de ani in luna octombrie. A trait o viata la Pianu si s-ar zice ca este cel mai bun cunoscator al traditiei si al istoriei locale. Cand e vorba sa cauti raspuns la intrebari mai grele, toti satenii ti-l indica, respectuosi, pe invatatorul Bena. Asadar, am mers acasa la dansul. Desi sunt bolnavi si abia se misca, sotii Bena se dovedesc gazde bucuroase de oaspeti si dezlegate la limba. "Ne-a ramas din batrani obiceiul stalpului funerar, dar am pierdut pe drum semnificatiile lui.

Parintele Nicolae Popa Totusi, multi oameni cred ca stalpul se pune numai la barbati, pentru ca barbatul e stalpul casei. Crucea e pentru femei, pentru ca femeia e crucea casei, ea se sacrifica mai mult pentru familie. Ei, dar acum nu stiu sa mai fie vreun cioplitor in sat care sa faca stalpi. Eu i-am rugat pe copii sa-mi gaseasca un mester, sa-mi fac stalp cat mai traiesc. Ca stalpul se face si se incrusteaza numai dupa ce moare omul, ca sa nu chemi moartea pana atunci". Venerabilul invatator stie ca stalpii sunt ciopliti din lemn tare, de stejar, salcam sau frasin, ca sa reziste mai mult. Asa se face ca gasim inca in picioare stalpi de 70 - 80 de ani, chiar si mai vechi. Crede ca stalpii ar fi fost adusi de romanii din Legiunea a XIII-a Gemina, care a stationat in Dacia, caci pe ei domina crestaturi cu numarul Legiunii. La romani era obiceiul de a pune la capataiul unui soldat mort un stalp cu o pasare de lemn indreptata spre tara de bastina, pentru ca sufletul sa se poata intoarce pe meleagurile natale. D-l Ioan Bena isi aminteste ca pe vremuri se puneau "porumbei" si pe crucile femeilor, iar mai

incoace, numai pe cele ale fetelor care s-au prapadit inainte de a implini sapte ani. Mai multe nu stie, si regreta. "Daca nu cunosti bine si nu intelegi traditia, nici nu o duci mai departe, si-i mare pacat. Ar trebui sa tinem cu dintii de radacinile noastre. Oricum, eu vreau sa am stalpul meu la mormant, cand va veni timpul".

Pianul de Sus - cimitirul e plin de stalpi

Dainuind in tenebre ca in povesti cu fluier parelnic de vant, canti celor ce somnul si-l beau din macii negri de sub pamant. Fosfor cojit de pe vechi oseminte ne pare lumina din ochii tai verzi. Ascultand revelatii fara cuvinte sub iarba cerului zborul ti-l pierzi. Din vazduhul boltitelor tale amiezi ghiceste in adancuri toate misterele. Inalta-te fara sfarsit, dar sa nu ne descoperi niciodata ce vezi. LUCIAN BLAGA (din volumul "Lauda somnului", 1926)

Testamentul lui EUGEN IONESCU

Despre moarte, copilarie, neliniste si Dumnezeu Pe Eugen Ionescu l-am vazut o singura data, imediat dupa Revolutie. Desi nu se simtea prea bine si apropierea mortii ii starnea destule nelinisti, a acceptat sa ma primeasca pret de cateva minute in elegantul sau apartament din Montparnasse, mai putin curios sa afle amanunte despre noile zvarcoliri democratice de la Bucuresti, cat sensibil fiind la insistentele insotitorului meu, scriitorul francez de origine romana Saint Tobi - cel care publicase la editura Gallimard un important eseu

biografic despre marele dramaturg. Timid, provincial si coplesit de emotii, m-am retras intr-un colt al camerei, atent sa nu pierd nici cel mai mic detaliu din acea vizita. Ceea ce imi amintesc si acum este lentoarea atent selectiva cu care s-a deschis usa de la intrare. Mobila discret somptuoasa din interior. Tavanul inalt si ferestrele ce cautau lacom lumina mai mereu incercanata a soarelui parizian. Privirea vigilenta a doamnei Rodica, gata in orice clipa sa intrerupa vizita daca era cazul, si figura pal-obosita a maestrului. Imi amintesc mai ales parul alb si infoiat la tample, buzele carnoase, fruntea latareata, de oltean indaratnic, si inegalabilii sai ochi exoftalmici, ce confereau figurii lui inteligente o gravitate sugubeata, de "mistic etern deghizat in farsor modern", cum ii placea sa spuna bunul sau prieten, Bruno Frappat. Nu stiu daca, de-a lungul intrevederii, marele dramaturg s-a uitat mai mult de doua ori la mine. Rezemat pe o perna, inutil de confortabila pentru diabetul de care suferea, Eugen Ionescu incerca sa converseze, mai mult tacand, despre moarte, alaturi de un preot ortodox al locului si un calugar roman de la Muntele Athos, pe care l-a si intrebat, la un moment dat, de ce Dumnezeu a decis ca batranetea sa fie urata si plina de neputinte. "De ce prin nastere ne indreptam spre degradare fizica si moarte? Nu ar trebui sa fie invers ? Logic si dogmatic ar fi sa evoluam spre starea de copil. Ar trebui sa ne intoarcem de unde am plecat - in Edenul amniotic". In jur, s-a facut brusc liniste.

In ziua primirii in Academia Franceza Exilat ca si mine pe o margine timida de scaun, calugarul a tresarit, m-a privit nedumerit o secunda, si amandoi am cazut de acord ca tocmai ascultasem confesiunea unui om chinuit de nelinisti metafizice, de spaime si umilitoare nedumeriri existentiale; ca cel mai bun lucru pe care il puteam face era sa parasim incaperea si sa-i redam maestrului intimitatea de care avea nevoie lucru confirmat, de altfel, si de Marie-France, fiica scriitorului, care, din pragul usii, ne anunta politicos, dar ferm, ca sosise momentul sa ne despartim. Din toata intalnirea cu Eugen Ionescu nu am ramas decat cu acest tulburator gand legat de batranete si cu privilegiul de a fi fost o secunda contemporanul lui. La plecare, vrand parca sa scuze graba intempestiva cu care a intrerupt vizita, Marie-France ne-a daruit o caseta inregistrata chiar de tatal ei - o caseta ce continea o singura melodie, lent-tanguitoare, un cantec de jale domoala, peste care maestrul suprapunea gutural, plictisit, mereu si precis, aceleasi vorbe: "J'en ai marre... J'en ai marre... J'en ai marre" (M-am saturat... Ajunge). Nu stiu de ce, de cate ori reascult aceasta caseta trista, cu vagi isonuri de balada romaneasca, nu-

mi vine in minte decat un chip ocultat de lumina, anonim si lipsit de contur. Nu e marele dramaturg, cu parul alb si infoiat la tample, cu buzele carnoase si fruntea latareata de om destept. E doar chipul unui batran simplu si lipsit de povara celebritatii - chipul unui mistic etern deghizat in rolul lui preferat de dramaturg si de oltean indaratnic; oltean sucit, pe jumatate francez, care l-a cautat mereu si cu disperare pe Dumnezeu, fara sa stie ca Dumnezeu era chiar langa el. Cu putin timp inainte sa moara, prietenii, in frunte cu Cioran, il acuzau dragastos ca "se inconjurase numai de popi" si ca devenise prea ortodox, fara sa vada ca, fara nici un alint metafizic, marele dramaturg transformase spaima de moarte intr-o ultima si luminoasa farsa ionesciana. Nu intamplator, marele dramaturg a murit in chiar Vinerea Mare din Postul Pastelui. Nu intamplator, ziua in care a fost ingropat s-a intamplat sa fie chiar 1 aprilie. Testamentul sau spiritual, publicat de revista pariziana "Le Figaro Litteraire" si reluat apoi de alte ziare importante din lume dovedeste (daca mai era nevoie) ca rasul grotesc si usor absurd este un alt cuvant dat suferintei - aceeasi suferinta fara de care nimeni nu poate spera la iertarea si la mantuirea lui Dumnezeu.

TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. In acest moment, mi-e totusi atat de rau, incat imi este greu sa scriu. Nici ideile nu-mi vin cand durerea este atat de violenta.

Pe balconul apartamentului sau din Paris / Foto: Muzeul Literaturii Romane (2) Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care imi aduce totusi, cateodata, un somn atat de placut. Mi se joaca piesele cam peste tot in lume si cred ca aceia care se duc sa le vada rad sau plang, fara a simti dureri prea violente. Stiu ca se va sfarsi curand, dar, cum am spuso de curand, fiecare zi este un castig. Mi-e greu sa continui, din pricina acestui vid existential Cateodata, vin sa ma vada prietenii, cativa prieteni devotati. Imi face mare placere sa-i vad, dar dupa o ora, obosesc. Oare ce altceva faceam, mai bine, inainte? Cred ca mi-am pierdut timpul si ca am alergat in van. Imi simt mintea goala si mi-e greu sa continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existential, de care e plina lumea, daca pot spune ca lumea este plina de vid. Ca de obicei, ma gandesc ca poate voi muri in aceasta seara sau, sa nadajduim, maine ori poimaine. Sau, chiar, cine stie cat timp mai tarziu. Cand nu ma gandesc la tot ce poate fi mai rau, ma plictisesc. Cateodata ma gandesc ca ma gandesc, ma gandesc ca ma rog. Cine stie, poate ca va fi totusi ceva, va fi ceva. Poate ca dupa, va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred ca forma lui Dumnezeu este ovala.

Am fost ajutat de multi oameni carora le datorez recunostinta Am fost ajutat in cariera - cariera, cum se spune - de un mare numar de oameni, carora le datorez recunostinta.

La Paris, in balconul teatrului, la un spectacol cu una din piesele sale A fost, mai intai, mama care m-a crescut, care era de-o incredibila tandrete si plina de umor, in ciuda faptului ca unul dintre copii ii murise la o varsta frageda si ca fusese abandonata - dupa cum am povestit adesea - de sotul ei, ce a lasat-o singura, in marele Paris. Dar pe parcursul vietii, mai ales sotia mea, Rodica, si fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fara ele, este limpede ca n-as fi facut nimic, n-as fi scris nimic. Le datorez si le dedic intreaga mea opera. Apoi, mai tarziu, au fost toti profesorii mei de la liceul din Bucuresti. Datorez mult si unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit in ziua ultimei reprezentatii cu "Rinocerii", la New York, ceea ce lui i-a adus, in 1940, suma de 10.000 de dolari, dar si mie mi-a adus renumele in Statele Unite. El m-a ajutat fara sa vrea. Au fost, apoi, cronicile literare engleze si franceze. In plus, aceste cronici au ridicat impotriva pe criticii de stanga care crezusera la inceput ca eu insumi sunt de stanga, asa dupa cum ceilalti ma credeau de dreapta. Apoi, inca o data, sotia mea, mereu sotia mea, care m-a obligat sa-mi trec examenul de licenta. Si mi-a facut bine, dorind sa ma distruga, cea de-a doua sotie a tatalui meu, Lola, care m-a dat afara din casa, provocandu-ma, in acest fel, sa ma descurc si sa reusesc. Mi-au facut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava, care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat sa-mi iau bacalaureatul intr-un liceu de provincie, ocrotit de sora sotiei mele, Angela, care tinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, dupa cate stiu eu, n-au reusit in viata). Vagabondand de la unul la altul, de la unii la altii, eu, cel fara adapost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, in sfarsit, ajutat cateodata de rude mai mult sau mai putin indepartate, de catre matusa mea, Sabina, si matusa mea, Angela, de catre profesori care isi imaginau ca am geniu. Am fost ajutat, mai recent, in timpul razboiului din 1940, de Anca, mama sotiei mele, care in ciuda durerii proprii, cu inima sfaramata, i-a lasat pe ginerele si fiica ei sa plece in Franta. A murit sperand sa se reintalneasca cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu aceasta nadejde. Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toata viata si eu nu mi-am dat seama

 "Cantareata cheala", piesa care i-a adus celebritatea mondiala

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci cand, refugiat la Paris, pentru ca nu voiam sa ma alatur comunistilor de la Bucuresti, am plecat intr-o zi la piata, fara un ban in buzunar, si am gasit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atatea intamplari mi-au venit in ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toata viata, care mi-a sprijinit toate eforturile si eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, d-l Colombel, Dumnezeu sa-l binecuvanteze, care nu a cutezat sa arunce in strada un biet refugiat, care nu-si platea chiria, dar era poate trimis de Domnul. In ciuda eforturilor mele, in ciuda preotilor, n-am reusit niciodata sa ma las in voie, in bratele Domnului Si astfel, din mana in mana, am ajuns sa obtin un soi de enorma celebritate si sa ajung, impreuna cu sotia mea, la varsta de 80 de ani, chiar 81 si jumatate, cu frica mortii, cu neliniste, fara a-mi da seama ca Dumnezeu imi daruise atatea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. In ciuda eforturilor mele, in ciuda preotilor, n-am reusit niciodata sa ma las in voie, in bratele Domnului. N-am reusit sa cred destul. Eu sunt, din pacate, ca omul acela despre care se spune ca facea in fiecare dimineata aceasta rugaciune: "Doamne, fa-ma sa cred in Tine". Ca toata lumea, nici eu nu stiu daca, de cealalta parte, exista ceva sau nu este nimic. Sunt tentat sa cred, ca si Papa Ioan Paul al II-lea, ca se desfasoara o lupta cosmica enorma, intre fortele tenebrelor si cele ale binelui. Spre victoria finala a fortelor binelui, cu siguranta, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare farame dintr-un tot, sau suntem fiinte care vor renaste? Lucrul care ma intristeaza poate cel mai mult este despartirea de sotia si fiica mea.

 Mormantul Si de mine insumi! Sper in continuitatea identitatii cu mine insumi, temporala si supratemporala, traversand timpul si in afara timpului. Cu toate acestea, este greu sa-ti imaginezi o lume fara Dumnezeu Nu aparem pe pamant pentru a trai. Aparem pentru a pieri si a muri. Traiesti copil, cresti si, foarte repede, incepi sa imbatranesti. Cu toate acestea, este greu sa-ti imaginezi o lume fara Dumnezeu. Este totusi mai simplu sa ti-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune ca medicina moderna si gerontologia doresc, prin toate mijloacele, sa reconstruiasca omul in plenitudinea sa, asa cum divinitatea n-a putut s-o faca: in pofida batranetii, a stricaciunii, a slabiciunii etc. Sa-i restituie omului integritatea in imortalitate, asa cum divinitatea n-a stiut sau n-a vrut s-o faca. Cum n-a facut-o divinitatea. In acelasi timp, in ciuda a orice, cred in Dumnezeu Inainte, sculandu-ma in fiecare dimineata, spuneam: slava lui Dumnezeu, care mi-a mai daruit inca o zi. Acum spun: inca o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a facut Dumnezeu din toti copiii si vitele pe care I le-a luat lui Iov? In acelasi timp, in ciuda a orice, cred in Dumnezeu, pentru ca eu cred in rau. Daca raul exista, atunci exista si Dumnezeu.

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca - Student la Academia de Belle Arte din Bucuresti

Parintele Arsenie, in anii studentiei bucurestene "Prezenta lui Iisus in toate fragmentele timpului este ceea ce da talantilor valoarea lor de energii divine" Bursier in Bucuresti Inzestrarea pentru muzica, desen si pictura a Parintelui Arsenie Boca s-a manifestat inca din copilarie. Si-a cultivat aceste aptitudini cu dascalii pe care i-a avut la Liceul "Avram Iancu" din

Brad si apoi in timpul studentiei la "Teologia" din Sibiu, cu o seriozitate pe care de obicei tinerii nu o au, incat, la sfarsitul vietii, ajuns la masura unei personalitati de icoana, va spune: "Cel mai rau viciu e superficialitatea". "Toti crestinii au sigur cate un talant, dar unii au si cate doi, iar altii si cate cinci", le-a zis Parintele calugaritelor de la Manastirea Hurezi, afirmatii reluate in cadrul unor cuvantari publicate dupa 1990, sub titlul Trepte spre vietuirea in monahism. "Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de pilda, o minte mai stravazatoare, o inima mai larga, o mare capacitate de dragoste, o vointa mai puternica, o memorie mai buna, o ingeniozitate innascuta. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului care le sfinteste. Personalitatea are, de asemenea, de facut calea de la chip la asemanare. Dar, datorita inzestrarii sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea strabate calea intr-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemanata asemanare. E destul sa ne gandim la Sfantulita de la Arges, o copilita numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat-o intre sfinti". Cel care "l-a facut transparent pentru noi pe Domnul Iisus Hristos" - cum atat de frumos ne-a spus doamna Aspazia Otel Petrescu - a primit de la Dumnezeu multi talanti, pe care prin studiu si sarguinta a reusit sa nu-i lase fara rod. Ca student la Academia Teologica "Andreiana" din Sibiu, Zian Boca era extrem de rezervat, retinut, solitar si taciturn. "Elevele de la o scoala comerciala din apropiere ii spuneau de pe atunci sfantul" - scrie in insemnarile sale preotul Petru Boldor. "In vacante invata pictura, cu cineva de la Arad. Un stil de pictura in relief. In anul IV, a fost infirmier si a avut o camaruta aparte. Acolo l-a aflat profesorul Nicolae Popovici, proaspat intors de la studii din strainatate, pictand in relief cu un soi de pasta alba care se solidifica. Si, la interventiile lui, la absolvirea Teologiei de la Sibiu, Zian Boca a fost trimis cu bursa, la specializare la Bucuresti." Bataia din copilarie

Din autobiografia scrisa de Parintele Arsenie, la sediul Sigurantei din Ramnicu-Valcea, in 1945, cu prilejul primei sale arestari, aflam urmatoarele: "In vacanta ma ocupam cu pictura. Pictura mi-a lungit scoala. Caci afland Mitropolitul Nicolae Balan ca am talentul acesta, m-a trimis anul urmator, 1933/34, la Academia de Arte frumoase din Bucuresti, pe care am terminat-o in cinci ani. Profesori principali aveam pe domnii Francisc Sirato, Costin Petrescu si Francisc Rainer, ultimul de la Facultatea de medicina". Asadar, in toamna anului 1933, cel care pe cand era elev la Brad, desenand si pictand, avusese revelatia ca "omul nu e numai carne, sange si oase, ci exista si altceva", ca "ideea, inspiratia, nu tine de materie, de ratiune", pleca de pe plaiurile ardelene, pentru a studia la cea mai buna scoala de arte plastice a tarii.

Fresca de la Ateneul Roman, la care a contribuit si parintele Arsenie Boca in anii studentiei la Belle Arte

Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti a purtat, de-a lungul timpului, mai multe nume. "Scoala Nationala de Arte Frumoase" luase fiinta la 5 octombrie 1864, prin decretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca urmare a demersurilor facute de pictorii Theodor Aman si Gheorghe Tattarescu. Prin legea invatamantului superior din 1931, Scolile de Arte Frumoase din Romania sunt transformate in "Academii de Belle Arte". Primul rector al Academiei de Belle Arte din Bucuresti a fost pictorul Camil Ressu. Studentia bucuresteana va un avea rol important in formarea personalitatii viitorului ieromonah, chemat de Dumnezeu la indeplinirea celei mai grele misiuni: "Transformarea omului in Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Sau mai mare", cum se va destainui, mai tarziu, intr-o scrisoare trimisa colegului de banca de la Liceul "Avram Iancu" din Brad, preotul Petru Boldor.

Francisc Sirato - autoportret In cadrul Academiei de Belle Arte, Zian Boca a studiat la sectia de arte decorative, cu profesori de nivel inalt. Intre acestia, Francisc Sirato (1877-1953) era in 1933 un pictor, desenator si grafician consacrat, o personalitate de seama a artei romanesti din prima jumatate a secolului XX. Portretist si peisagist, pictor de naturi moarte si autor de compozitii, infiintase in 1925 Grupul celor patru, impreuna cu pictorii Nicolae Tonitza si Stefan Dimitrescu si sculptorul Oscar Han. Ii unea o conceptie comuna despre arta si o prietenie sincera. Ni-l imaginam pe Zian Boca dornic sa absoarba cat mai multe invataminte de la maestrii sai, si pe acestia, incantati sa divulge secretele mestesugului unui ucenic constiincios si inteligent. "Vremea in Bucuresti am petrecut-o nelipsind de la scoala niciodata", scria in 1945 Parintele Arsenie. "Bolnav inca n-am fost, ca sa lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primavara mergeam de la 5 dimineata si ma intorceam la internatul Radu Voda, unde locuiam, seara, la cina. Trei ani am stat la internat, ca sa fie o garantie pentru mine ca nu ma ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau si studenti legionari, care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodata. Scoala ma absorbea total si n-aveam vreme de pierdut. Bataia din copilarie pentru a nu pierde vremea ma urmarea ca un inger pazitor." Tanarul absolvent al "Teologiei" din Sibiu venise in cel mai mare oras al tarii, intr-un Bucuresti plin de ispite si intr-un mediu universitar prins in valtoarea curentelor ideologice si politice ale momentului. Era in timpul domniei Regelui Carol al II-lea, una din cele mai sangeroase din istoria romanilor. Inca din 1922-1923, in lumea studenteasca avusese loc o ruptura radicala, intre cei care isi doreau o lume fundamentata pe valorile crestine si promotorii ateismului, fie ei pro-comunisti sau doar materialisti de sorginte liberala. Zian Boca ramane consecvent vietii ascetice, pe care si-o

impusese in timpul studentiei la Sibiu, departe de tentatiile lumesti, de tot ce sta sub semnul efemerului.

"Sfantul" si "omul cavernelor" Ca viitori artisti plastici, studentii de la Belle Arte urmau si cursuri de medicina. Zian a studiat anatomia si antropologia fizica cu profesorul Francisc Iosif Rainer, creatorul Scolii antropologice romanesti, membru de onoare al Academiei Romane. Medic si anatomist reputat, doctorul Rainer a facut studii fundamentale asupra sistemului limfatic si a inimii, asupra structurii functionale a organelor, punand bazele anatomiei functionale in Romania.

Prof. Costin Petrescu

"La medicina", isi amintea Parintele Arsenie, "de multe ori nu puteam merge din cauza framantarilor si grevelor studentesti, care ma suparau, pentru motivul ca pierdeam vremea si cunostintele de anatomie si antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus in imposibilitatea sa-si tina cursul. Abia aci m-am lovit de miscarile politice studentesti, care mi-au produs o impresie neplacuta. In miscari studentesti n-am intrat, nici de fapt, nici de drept, intrucat Academia de Arte Frumoase nu era considerata in cadrul Universitatii, ci ca o scoala aparte. Deci, pe noi, cei de la Bellearte, ne tratau ca fiind in afara de studentii care sa se poata inscrie in centrul studentesc Bucuresti. Am fost complet in afara de orice miscare studenteasca sau inscriere in vreo miscare politica". Informatiile obtinute la Facultatea de Medicina din Bucuresti, completate prin lectura multor lucrari medicale, vor fi folosite cu eficienta in sfaturile pe care Parintele Arsenie le va da oamenilor care ii vor cere ajutorul. Preotului Ioan Ginsca, autorul cartii "Parintele Arsenie Boca Mare indrumator de suflete din secolul XX", arhimandritul Teofil Paraian i-a marturisit convingerea ca: "Parintele o lucrat cu toata capacitatea lui. El, dupa cum ziceau oamenii, o fost un om cu dar de la Dumnezeu" si "avand si cunostinte de arta, putea sa-si dea seama si de pe figura omului despre starea lui sufleteasca. Chiar si de pe fotografii".

 Prof. Francisc Iosif Rainer "La noi, la Manastire (n.r. - Sambata de Sus), o fost o carte in biblioteca, nu stiu pe unde o mai apucat sau pe unde mai este, o carte intitulata: "Revelation du visage" - cum descopera fata starea interioara. Din 1949 stiu de cartea aceasta. Era si cu desene explicative. Deci, Parintele nu o lucrat numai cu asta, ca ii descoperea Dumnezeu, ci el o lucrat si cu niste lucruri stiintifice. De exemplu, in ceea ce priveste cunostintele medicale. El isi dadea seama de tarele ereditare si le explica. Ii trimitea pe unii dintre credinciosii care veneau la Parintele sa se duca sa-si faca analiza sangelui si sa vina cu rezultatul la el. Si-apoi el tragea niste concluzii." Sub influenta cunostintelor de antropologie fizica, dobandite de la profesorul Francisc Iosif Rainer, va face mai tarziu un experiment care-i va confirma existenta celor doua tendinte contrarii care se manifesta in om, spre bine si spre rau, vizibile chiar pe chipul omului. Un celebru fotograf din Sibiu, Emil Fischer, a realizat dintr-o poza tip bust a Parintelui Arsenie doua fotografii distincte. Una, folosind jumatatea dreapta a fetei, pe care a unit-o tot cu jumatatea dreapta, in oglinda; cealalta, utilizand jumatatea stanga a fetei, lipita tot cu jumatatea stanga, in oglinda. Au rezultat doua figuri diferite, intrucat cele doua jumatati ale chipului omenesc nu sunt identice. Aratandu-i doctorului Francisc Rainer cele doua fotografii, acesta le-a caracterizat scriind sub figura obtinuta din partea dreapta, Sfantul, iar sub cea din partea stanga, Omul cavernelor. Preotul Nicolae Streza, originar din Ludisor - Tara Fagarasului, astazi in varsta de 85 de ani, ucenic al Parintelui Arsenie din 1942, a vazut la Sambata cele doua fotografii, prin 1945-46, si da marturie ca "din fata dreapta s-a obtinut un chip de o frumusete angelica, cu fata alungita, serafic, cu o privire stralucitoare, senina, transfigurata. Din combinarea fetei stangi s-a obtinut o alta figura de om, cu capul turtit, cu ochii injectati de ura si violenta, cum rar se vede in realitate, poate numai la criminali si betivi ordinari". Spre sfintenie tind, bineinteles, oamenii cu mare credinta in Dumnezeu, cu viata duhovniceasca intensa, cu preocupari spirituale permanente, care vor sa se uneasca cu Dumnezeu, iar in situatia omului cavernelor ajung indivizii stapaniti de ura si violenta, inrobiti de patimi. Cele doua stari extreme se afla ca potential in om, in fiecare dintre noi, si Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru de a alege. Concluziile acestui "joc" facut de Parintele Arsenie cu propriul chip ne starnesc si mai mult admiratia fata de nevointa sa continua de a se departa de omul cavernelor din el insusi, spre care

avea libertatea sa cada, fata de efortul sau de a urca pana la nivelul inalt al omului care l-a facut straveziu in el insusi pe Domnul Iisus Hristos. Desigur, marea sa stradanie spre desavarsire a fost ajutata de harul Prea Sfantei Treimi, caci asa cum ne spune chiar Parintele, incurajator pentru noi toti, "Celuia ce da un pas catre Dumnezeu, Dumnezeu da 100 de pasi catre el". Mihai Viteazul la Alba-Iulia In perioada petrecuta la Bucuresti, interesat sa invete a picta biserici, Zian Boca s-a apropiat de profesorul Costin Petrescu (1872-1954), specializat in pictura monumentala in fresca si arte decorative.

Diploma de la Belle Arte a parintelui Arsenie Boca Fiu al unui pictor care i-a dezvaluit multe taine ale meseriei, Costin Petrescu a trait intr-o epoca in care se acorda un mare respect figurilor reprezentative si evenimentelor hotaratoare ale istoriei romanilor. A fost in perioada interbelica autorul unei serii de portrete ale unor personalitati culturale, precum Gheorghe Lazar, Vasile Lascar sau Dem. I. Dobrescu; de asemenea, a fost zugravul Bisericii incoronarii din Alba-Iulia, al Bisericilor "Sfantul Silvestru", "Mihai Voda" si "Sfantul Dumitru - Colentina" din Bucuresti si al Bisericii "Sfantul Nicolae" din Scheii Brasovului. A pictat sala de consiliu de la Palatul "Universul" din Bucuresti si o fresca in sala de festivitati a fostului Colegiu Academic al Universitatii din Cluj, prin care se evoca marile personalitati culturale ale romanilor din Transilvania. A fost invitat la Lyon, pentru a-i scoli pe viitorii restauratori de monumente din Franta, redactand si un manual important, L'Art de la Fresque, publicat la Paris in 1931. Toate aceste realizari au contat in alegerea sa ca pictor al frescei din marea sala circulara a Ateneului Roman. La inaugurarea festiva a Ateneului, pe 14 februarie 1888, Alexandru Odobescu rostise cu insufletire: "N-ar fi o adevarata minune a artei picturale feeria de scene din istoria nationala, cu care dorim a vedea acoperita friza ce inconjoara sala circulara a viitorului nostru ateneu?". Acest vechi deziderat era acum pe cale de a fi indeplinit. In 1933, a inceput ornamentarea frizei: o istorie a romanilor in imagini emblematice, la care s-a lucrat timp de cinci ani. Despre aceasta capodopera, Costin Petrescu spunea: "De 30 de ani port in mine planul acestei lucrari, pe care am schitat-o si am studiat-o aproape fara intrerupere. Se punea, insa, o problema foarte dificila. Pe un spatiu lung de 75 de metri si lat de 3 metri, trebuia sa concentrez istoria zbuciumata a tarii mele. Cum as fi putut sa o fac, daca as fi reprezentat mersul ascensiv al fiecarei

epoci? Nu mi-ar fi ajuns pentru asta nici Calea Victoriei intreaga. Am hotarat, deci, sa aleg culmile acestei istorii si sa dau frescei aspectul unei curgeri neintrerupte care, pornind de la Imparatul Traian, sa simbolizeze, ca un poem, povestea glorioasa a neamului meu". Chipurile marilor voievozi se succed unul dupa altul: Mircea cel Batran la Manastirea Cozia, Alexandru cel Bun in tinda Manastirii Moldovita, Stefan cel Mare primind pe solii Papei Sixt al IV-lea, cel care l-a numit "Atletul lui Hristos"; Vlad Tepes in apropierea cetatii de la Poenari, Neagoe Basarab si Doamna Despina, la Curtea de Arges... Intre cei care l-au ajutat pe Costin Petrescu la infaptuirea acestei opere de arta a fost si studentul sau, Zian Boca. Maestrul i-a incredintat pictarea scenei care il reprezinta pe Mihai Viteazul intrand glorios in Alba-Iulia, dupa cum ne-a destainuit, intr-un articol din revista "Telegraful Roman", preotul Teodor Bodogae, care cu siguranta avea aceasta informatie chiar de la Parintele Arsenie. Nu e o intamplare ca unui fiu al Transilvaniei, atat de incercate de-a lungul istoriei, i-a revenit cinstea de a lasa urmasilor icoana unui moment de culme din trecutul neamului romanesc. Horea, Closca si Crisan, Tudor Vladimirescu si Avram Iancu intregesc sirul luptatorilor pentru libertate si demnitate nationala. Pictura se incheie cu Regele Carol I, ctitorul Regatului Romaniei, si Regele Ferdinand, sub domnia caruia a devenit realitate visul romanilor de a trai intr-o singura tara, de la Nistru pana la Dunare, de la Tisa la Marea Neagra. In cei cinci ani petrecuti la Bucuresti, in perioada 1933-1938, cel ce avea sa fie ieromonahul Arsenie, marele indrumator de oameni, si-a inmultit talantii si si-a perfectionat "uneltele" pe care, in vremurile tulburi ce vor urma, le va folosi la "cioplirea" si "slefuirea" atator suflete, in predicile arzatoare, rostite ori pictate, ca unul care a inteles ca "toate valorile, talentele, ar trebui sa se negustoreasca intre oameni, in favoarea lui Dumnezeu, caci precum este o ierarhie a valorilor, tot asa este un Ierarh al lor". "Convertirea talentelor este un mare talent. Inzestrarile lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente, de care sa ne bucuram numai noi. Talentele sunt inzestrari de energie divina, spre scopurile ei anumite, energie pe care lumea nu o cunoaste. Aceasta da indrazneala mucenicilor, rabdare pustnicilor, darul cunostintei, curajul adevarului, nebunia pentru Hristos, interpretarea vietii in perspectiva luminii divine."

Manastirea din gradina cu meri: Magina

* Am ajuns la poarta manastirii din intamplare, atras de o sageata si un nume frumos, ca un alint de fata: Magina. Nu-mi pare rau. Departe de graba si sminteala orasului, Magina este o oaza de liniste. Veche de peste 400 de ani, mica si retrasa, cu doar doi slujitori, e un refugiu domol si tihnit. Un loc uitat de lume. Poate ultimul * O minune a lui Dumnezeu La Magina, nu departe de Aiud, vara miroase a mere parguite si a iarba proaspat cosita. In curtea manastirii, recunosc arome de mult uitate. Recunosc mai ales gustul dulce acrisor al copilariei si al vacantelor petrecute candva la tara. La capatul drumului, zaresc albul proaspat al corpului de chilii, o margine de zid circular ce protejeaza incinta veche, o poarta boltita din piatra si minunea lui Dumnezeu - o bisericuta de lemn varuit, care, cu acoperisul ei de sindrila, tocmit dupa stilul caselor din muntii Apuseni, apare ca un copil stingher, cu o cusma uriasa pe cap. La 400 de ani, bisericuta "Sfanta Treime" e inca foc de frumoasa. Asa cum sta, dosita sfios printre meri si pruni incarcati de rod, iti vine sa o strecori in buzunarul de la piept si sa o iei cu tine acasa, pentru totdeauna. E cea mai romaneasca biserica din cate am vazut. Biserica adevarat transilvana. Simpla si saraca. Lipsita de zorzoane, capiteluri sau ocnite. O casa de munte, construita din barne si lut lipit, cu tinda si odaie de primire, gata pregatita pentru venirea lui Hristos. Un mic templu taranesc, cu pridvor si usa stramta la intrare, cu pragul anume taiat mai jos, pentru a-ti impune sa nu intri oricum, ci cu spinarea plecata si capul dezgolit, asa cum se cuvine a te arata in fata Tatalui ceresc, dimpreuna cu Arhanghelii si Sfintii cei cuminti din iconostasul zidit direct in perete. Calugarul din gradina de zarzavat

La Magina esti liber sa faci ce vrei. Sa te plimbi slobod prin livada, sa bei apa cat vrei din izvorul iscat sub o veche cruce de piatra, sa asculti in voie fosnete de frunze sau soapte de vant, sa dormi la racoarea pomilor sau sa te reculegi in strana bisericii, admirand, indelung, curatenia incaperii si albastrul de sineala al peretilor, albastrul sfinteniei si al cerului senin; albastrul pe care romanii ardeleni erau obligati sa-l puna, ca o pecete a umilintei, in varul caselor, pentru a fi mai lesne deosebiti de altii - unguri sau nemti, catolici sau protestanti.

 Parintele staret Serafim La Magina, orice iti este permis, in afara sa tulburi tihna locului. Fara alte interdictii speciale puse la intrare, aici nu se vorbeste si nu se umbla haihui, la voia intamplarii. Magina e o manastire tacuta si nemiscata. Daca nu l-ai zari pe parintele Cleopa Dascalu cum trebaluieste si uda straturile de arpagic si varza din gradina, ai zice ca manastirea e pustie, lipsita de vietuitori. Fara sa rosteasca nici un cuvant, iti atrage atentia doar dupa cum te priveste de departe - interogativ si bland totodata. Degeaba te apropii si insisti sa intri in vorba cu el. Orice l-ai intreba, monahul Cleopa te asculta, zambeste si te roaga sa astepti putin, dupa care dispare in staretie sa-si cheme egumenul, pe parintele Serafim - un om tanar, distins si binevoitor, absolvent a doua facultati si doctor in teologie. Le sta bine impreuna. Ca doi frati buni, cu doua temperamente diferite. Unul (Cleopa) e harnic si muncitor. E paznicul vigilent si economul manastirii. A venit la Magina tocmai din Comanesti-Bacau, pentru a gasi raspuns la o intrebare chinuitoare (sa se casatoreasca sau nu?) si nu a mai plecat. Acum, a devenit cel mai vechi vietuitor al manastirii - omul bun la toate: diacul, lemnarul, paraclisierul sau bucatarul; pe rand si dupa nevoie. Celalalt monah, staretul Serafim (venit de la catedrala din Turda, dupa ce a fost ghidul manastirii Sinaia), e mai dedicat cartii, lecturilor filocalice si minunatelor antologii de intelepciune crestina. Ca doi monahi tineri si diferiti ca fire, fug unul de altul si se insingureaza in felul lor, impartindu-si treburile manastirii din priviri, asemenea surorilor din Evanghelie: Maria si Marta. Fiecare cu ascultarea si bucuria proprie. Fiecare cu rostul si completarea lui, laolalta si nedespartiti in lucrare. Ca in viata. Ca in familie. Ca intr-o adevarata casa de crestini. "Un turnulet de lemn peste ziduri scunde si groase"

Iesit din racoarea mai aspra a chiliei, parintele Serafim priveste in jur si nu se mai satura. Pentru el, bisericuta din lemn a Maginei e o minune - o printesa, o faptura serafica, imbracata in vesminte de inger. In timp ce o admira, se intreaba, usor retoric, de unde vine indarjirea acestui sfant locas de a trai, de a ramane mereu in picioare. Nimeni nu a gasit raspunsul corect, nici macar marele Nicolae Iorga, care scria undeva, in jurnalul de calatorie: "Intrebuintez seara pentru a merge, cale de trei sferturi de ceas, la manastirea din satul curat romanesc Magina...

 Poarta de intrare De-a lungul unei vai saltarete, sub un delut cu biserica cea alba a ortodocsilor pe culme, se desfasoara satul foarte multa vreme. Dupa ce-l mantui, lasi drumul pe sub salcii pletoase si, trecand apa, patrunzi in livada de pomi a manastirii... Biserica e de tot mica: un turnulet de lemn intr-un acoperis inalt se ridica peste ziduri scunde si groase. In zadar scotocim la lumina facliilor. Nu ies la iveala altceva decat foi razlete din Cazania lui Varlaam si o icoana din veacul al XIIIlea". In tot tinutul Aiudului nu gasesti o biserica mai chinuita si mai saraca decat Magina. In 1774, manastirea avea, dupa inventar, numai un vietuitor si un capat de vie. In 1848, revolutionarii unguri incendiaza chiliile si, cativa ani mai tarziu, monahii ajung, intr-o iarna grea, sa puna pe foc pomii din gradina, iar staretul de atunci se vede nevoit sa vanda la targul Aiudului o carte de cult pentru 17 florini si "doua mierte de grau". Saraci au fost, saraci sunt si acum monahii de la Magina. Asta nu-l impiedica pe staretul Serafim sa-si faca planuri si sa viseze cu ochii deschisi la ziua cand va repara stricaciunile facute de inaintasii lui, cand va indeparta braul nesanatos de beton de la temelie si va reface acoperisul de sita, in timp ce o placa de sticla incasabila va acoperi cele cateva morminte princiare descoperite intre timp de profesorul clujean Gheorghe Petrov. Magina trebuie si poate sa fie ceea ce merita sa fie - si muzeu, si loc de rugaciune, spune parintele.

Biserica "Aceste doua realitati nu se exclud. Muzeul e pentru minte si altarul pentru suflet. Impreuna dau rugaciunea inimii, rugaciunea adevarata, lucru pe care l-am aflat de la un mare teolog elvetian, Gabriel Bunge - calugarul si carturarul benedictin care a trecut la ortodoxie, dupa ce s-a indragostit iremediabil de pictura lui Andrei Rubliov si de isonurile bizantine. El m-a luminat, avertizandu-ma ca Biserica Apuseana moderna este o "sezatoare" (zitkerk) si tot el m-a facut sa inteleg, intr-o capela improvizata in stramtoarea modesta a unei mansarde, ca intelepciunea vine din simplitate si sfintenia din modestie. La inceput, nu am inteles ce voia sa spuna marele teolog. Apoi, dupa niste ani, ajungand la Magina, m-am convins ca Gabriel Bunge se referea, de fapt, la satul romanesc. Daca esti atent si nu ai trufia de a crede ca le sti pe toate, poti afla in predania unor tarani batrani si oameni fara carte inaltimile celei mai rafinate teologii. Nu intamplator, taranii nu au spaime in fata eternitatii, ci o imblanzesc, ridicand pe cer imagini de obiecte si de animale domestice. Privind stelele noptii, ei privesc nu eternitatea si cosmosul infinit, ci curtea lor taraneasca". Parintele Serafim vrea sa faca multe la Magina. Se vede ca e tanar si dornic sa lase ceva in urma lui.

Clopotnita sub cerul liber Se vede ca-i este draga bisericuta si tot asa, ca un indragostit, nu se mai satura sa vorbeasca despre ea, pana ajunge sa recunoasca, uimit: "Toata viata am trait printre carti, ceasloave si bucoavne, prin biblioteci si aule de mari universitati teologice, cautand adevarul si logica iubirii. In sinea mea insa tanjeam, de fapt, spre linistea pustiei si a tacerii meditative, aflate - nici in Sinai si nici in Hozevul Tarii Sfinte (cum credeam), ci la doi pasi de mine, in spatele casei, in chiar livada de meri si pruni de la Magina". Doctor in teologie si masterand in psihologie, parintele Serafim a trebuit sa rascoleasca drumurile Europei (de la Essex, la Geneva sau Roma) pentru a reveni de unde a plecat, in locul cel mai smerit si uitat de lume - la o margine de padure aiudeana, intr-o manastire cu doar doi calugari insingurati, ce se vad arar si scurt, numai de doua ori pe zi (la Liturghie si la vecernie), iar dupa zece seara, se retrag la priveghiul chiliei, repetand mereu "Doamne Iisuse", pana adorm cu rugaciunea pe buze. Daca il intrebi pe parintele Serafim ce inseamna pentru el Magina, tanarul staret tresare si cade pe ganduri. E greu de spus. E prematur. Prima tentatie ar fi sa spuna ca Magina e locul fericirii, dar se

opreste la timp, stiind ca menirea calugarului e cu totul alta - veghea, ascultarea, infranarea, paza simturilor si, la capat, ca o rasplata finala: mantuirea si cununa odihnei fara sfarsit. Parintele cauta un cuvant cat mai potrivit Maginei si nu-l gaseste. Poate ca el nici nu exista.

Poate ca ar trebui inventat. Ceva in genul linistii tihnite, a impacarii depline. Toti cei care vin la Magina marturisesc uimiti acelasi lucru - in livada manastirii e o liniste neobisnuita, densa, aproape materiala. O liniste pe care poti pune mana. Poti sa o gusti, sa-i simti aromele imprumutate din chiar parga pastoasa si darnica a verii. Parintele mai cauta un timp si apoi se recunoaste invins. Magina e un loc. E locul lui. Acum, cand l-a gasit, nu l-ar mai parasi pentru nimic in lume. Daca prin absurd l-ar pierde, nu ar avea cu ce sa-l inlocuiasca. Parintele stie ce spune. A fost in mai multe manastiri si poate compara. A fost la Secu, la Durau, la Turda, iar ca ghid al manastirii Sinaia s-a ostenit intr-atat cu grupurile de turisti si pelerini, de vorbea si noaptea in cifre, ani de nastere si nume de domnitori. Cu Magina, nimic nu se compara. Aici, ziua parca se masoara cu alt ceas si anotimpurile cu alt calendar. Aici, totul pare altfel. "Mangaie-ma cu o vorba, parinte"

Raiul pe pamant chiar exista! In timp ce calugarul Cleopa pregateste la trapeza o ciorba "cu de toate", deretica prin curte si face curat cu zambetul pe buze, amintind parca de cuvintele lui Arsenie Boca ("Monahul care nu zambeste e ca o fereastra fara lumina"), parintele Serafim se roaga la chilie, tine slujbe sau spovedeste pe sateni, minunandu-se de credinta si de intelepciunea lor nativa. "Fara nici un efort aparte, taranii din muntii Apuseni sunt teologi in chip natural, prin chiar buna lor cuviinta", zice parintele, amintindu-si cum a venit la el un batranel in itari si scurteica, pentru a se aseza in genunchi in fata lui, fara sa spuna nimic. A stat asa, nemiscat, pret de cateva minute si cand parintele l-a intrebat: "Ce vrei, omule? Pentru ce ai venit la mine?", batranul a plecat si mai mult capul si a zis: "Am venit sa ma mangai cu o vorba, parinte". In simplitatea copilareasca a dorintei lui, batranul tocmai definise esenta credintei crestine: iubirea.

Si ce daca ai barba alba, pana in pamant? Si ce daca la slujba canti de plang toate babele in biserica? Fara dragoste si mila de aproapele nu mai esti nici calugar si nici preot. Esti doar un oarecare locuitor al manastirii, un oarecare slujbas la altar. Departe de rasuflarea grea si otravita a orasului, parintele Serafim rasufla linistit. In acest refugiu domol si tihnit, a invatat sa se bucure de fiecare clipa de liniste si nu uita niciodata sa dea slava lui Dumnezeu pentru imensa bucurie de a se trezi in fiecare dimineata avand in fereastra imaginea bisericutei de lemn. Nu poate fi un dar mai mare si mai de pret sa te trezesti cu eternitatea sub pleoape si contemporan cu toti sihastrii si sfintii nasaudeni, intr-o livada imensa, edenica, mirosind de departe a mere coapte si fan abia cosit - ca o promisiune tainica a ceea ce a fost candva si cu totii speram ca va mai fi, prin mila Domnului si stradania noastra neobosita.

Inteleptul din staulul oilor: Parintele IONA, de la Manastirea Oasa

Parintele Iona, fostul profesor universitar de limbi clasice

* S-a retras la Oasa, intr-o coliba, unde traduce Biblia, dupa un text athonit. Profesor universitar de renume, la Bucuresti si la Timisoara, mult iubit de studenti, a lasat catedra pentru a se transforma in calugarul Iona. Pe varf de munte, langa cerul albastru, fostul profesor ION PATRULESCU isi zideste sufletul in credinta si iubire de Dumnezeu * L-am cautat pe parintele Iona intr-una din zilele toride ale acestei veri. Cerul de deasupra Oasei se limpezise atat de mult, ca ai fi putut sa te oglindesti in el. Drumul pana la chilia in care traieste ascuns de lume trece printr-o padurice de brazi, o pata de umbra binefacatoare, pentru ca apoi, tot urcand, sa se infunde intr-o poiana uriasa, cu iarba inalta, flori multicolore si roiuri de fluturi si de albine, care zgarie usor linistea locului. Ajuns in poiana, trebuie sa-ti croiesti singur carare prin ierburile navalnice. Fratele de manastire care m-a insotit s-a descaltat la marginea pajistii, ca si cum n-ar fi vrut sa murdareasca locul. Dincolo de poiana, aproape de poala muntelui, se afla un fost adapost de ciobani: chilia parintelui Iona. Un caine urias si rau de gura pazeste coliba, imprejmuita cu un gard de leaturi. Cand l-am gasit, distinsul profesor, imbracat intr-o rasa veche, calugareasca, isi pregatea o fiertura de cartofi, in oala de lut, la foc de lemne, pe o vatra improvizata. In mijlocul incaperii, un fel de hambar cu taieturi mari pentru ferestre, care n-au fost niciodata acoperite cu sticla, mirosea a fum. Cateva obiecte de uz casnic, intr-un colt, si trei butuci, in chip de scaune, in jurul focului, reprezinta tot "mobilierul". Peretii sunt decorati cu legaturi de ceapa. Caci, dupa cum ne-a spus parintele Iona, mancarea taranului este "apa, ceapa si cartofi". Iar el se revendica taran. Din aceasta incapere se intra in stramta chilie a parintelui, pe o usa ingusta. Acolo, un pat, o masa si vrafuri de carti. Dar gazda ne-a invitat sa stam de vorba, ca taranii, la poarta, pe o banca joasa, de lemn, cotropita si ea de iarba pana la brau. O iarba fierbinte si inflorita, prin care si parintele Iona pasea descult. In timp ce vorbeste, te fixeaza cu ochii sai verzi, puternici si luminosi. Tot timpul e numai zambet. Anii de ucenicie: parintele Galeriu S-a pregatit mai intai pentru o cariera militara: liceul militar la Breaza si Scoala de Ofiteri de infanterie la Sibiu.

Vara la Oasa A fost trei ani ofiter la Arad, timp in care a fost trimis sa pazeasca detinutii care lucrau la Canalul Dunare-Marea Neagra, sa ridice blocuri cu soldatii in Bucuresti, dupa cutremurul din '77, si sa culeaga porumb in Balta Brailei. A primit aceste "misiuni" ca pe o umilinta si a inteles ca armata comunista nu mai are nimic de-a face cu traditia militara a romanilor, ca ofiterul roman din anii '70 era la mii de ani lumina de ofiterul interbelic - cel scolit la Paris, care se insura cu fata cu dota si avea ordonanta. "Pe scurt, am considerat ca armata este o rusine si am demisionat." A cautat un nou drum, si Dumnezeu s-a ingrijit de el. A cunoscut un bibliograf, Dan Lazarescu, la

Arad, care i-a hranit pofta de carte, si-apoi, dornic de studiu, desi era "ateu pana in varful unghiilor", a ajuns la parintele Constantin Galeriu. Parintele Galeriu i-a promis ca-i va da recomandare ca sa aiba acces la Biblioteca Sf. Sinod, dar cu conditia sa vina duminica la biserica. "Nu ma inchinam, nu cinsteam icoanele, nimic, mergeam numai la predica, sa-l ascult pe parintele Galeriu. Incet, incet, am revenit la normal, adica la credinta", marturiseste parintele Iona.

Cu tactul sau binecunoscut, parintele Galeriu si l-a facut ucenic. Care e cea mai de pret invatatura primita de la parintele Galeriu? Ca "nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui Dumnezeu din om. Ultimul ratacit, ultimul criminal, inca mai are in el chipul divin intact. Noi nu ne gandim la asta, cand intram in relatie cu alti oameni. Ii judecam dupa epiderma, nu dupa chipul dumnezeiesc. Pentru ca altfel ne-am purta cu mai mare atentie si delicatete fata de ceilalti, care sunt, si ei, purtatori ai chipului lui Dumnezeu. Se pierde doar asemanarea cu Dumnezeu, din pricina pacatelor noastre, dar nu si chipul". Magistrul limbilor moarte Vreme de zece ani, Ion Patrulescu s-a increstinat. Si, ca orice convertit, a vrut sa-i lumineze si pe altii. Pentru ca a inteles ca limbile latina si greaca sunt importante nu numai pentru marea cultura, dar si pentru ortodoxie, a urmat facultatea de limbi clasice.

Poiana in care se afla chilia parintelui Iona "Toata lumea a spus ca sunt nebun: "Pai, ce mai faci cu limbile astea moarte? N-au nici un viitor". N-au viitor, dar au trecut, am zis". A ramas asistent la Universitatea din Bucuresti, si de pe aceasta pozitie si-a inceput misiunea: sa le "descalceasca studentilor semantica Sfintei Scripturi". In 1989 s-a mutat la Timisoara si a continuat sa predea la Universitatea de Vest. Acolo a cunoscut gloria ca profesor. "Cand le-am predat greaca studentilor, limba a fost o ancora pentru teologie. Am predat si la Teologie, in intentia de a forma cu adevarat teologi, adica oameni de cultura si, totodata, marturisitori ai ortodoxiei. Si au fost cativa care m-au ascultat si au devenit preoti, alti cativa s-au calugarit. Spunea cineva ca pot face de-acum oricate pacate, ca se roaga atatia pentru mine", spune parintele Iona zambind. Totusi, nici faima, nici iubirea de care era inconjurat nu i-au fost de ajuns pentru a ramane in Universitate. "Cand am vazut ca invatamantul incepe sa se degradeze accelerat, ca Universitatea incepe sa fie de rusine, ca odinioara armata, am refuzat sa fiu

partas la prabusirea ei si am renuntat sa mai predau". In urma cu opt ani, a ales sa se retraga la Manastirea Oasa. "N-am venit atata pentru calugarie - mi se pare mare cuvantul -, am vrut sa ma retrag dintr-o lume care merge intr-o directie gresita. E o simpla retragere. Ca sa te faci calugar trebuie sa o iei de tanar. Iti cere efort si rezistenta, pe care eu nu le mai am". In "Gradina de la Oasa", pe malul lacului, si apoi in chilia sa din padure, fostul profesor universitar a tradus din Septuaginta (Iesirea, III Regi si Isaia) si din Everghetinosul monahului Pavel (1054). Acum se roaga si lucreaza impreuna cu manastirea Vatopedu, de la Sf. Munte Athos, la traducerea Noului Testament dupa un text bizantin athonit.

"In orice nou se afla totdeauna o capcana" - Intr-o lume care pare ca vrea sa-si smulga definitiv radacinile, pastratorii si promotorii traditiei sunt tot mai rari. Intrucat aveti renumele de aprig aparator al ei, va rugam sa ne spuneti de ce e asa importanta traditia in viata noastra. - Mai degraba sunt vazut ca un fundamentalist - desigur, cu conotatiile peiorative ale termenului. Cei care il folosesc nu realizeaza ca fundamentalist inseamna sa ai fundamente, o fundatie, ceva solid pe care stai. Traditia este ea insasi fundatie. Iar in ce ma priveste, vorbesc despre traditia ortodoxa. In mentalitatea ortodoxa, orice inovatie, indiferent in ce domeniu, este vazuta negativ. Orice schimbare in modul de viata, de la o generatie la alta, e o nebunie.

"Biblioteca" din iarba Aceasta perceptie era comuna, pana nu demult, si la taranul roman. El, cand se confrunta cu ceva care nu se incadra in tiparele traditionale - de pilda, daca ar fi vazut un tanar cu pantofi sport, pe cand toti taranii mai purtau opinci -, exclama: "Ai mai pomenit asa ceva?". Ceva "nemaipomenit" era de rau. Traditia spunea sa te imbraci si sa te porti potrivit cu mostenirea primita de la batranii tai... Modernitatea a schimbat sensul acestui cuvant: ce era "nemaipomenit", "extraordinar", "iesit din comun" - adica de neurmat, de nefacut - a devenit pozitiv. Bun, acum cineva ar putea sa ma intrebe: "Dar ce e rau, daca in loc de roata de lemn, pui la car o roata de cauciuc, iar in loc de opinci, porti pantofi sport?". E greu sa-i spui ca e rau, pentru ca din punct de vedere trupesc e mai

comod, mai usor. Insa, principiul noului, odata instituit, nu se va opri la cateva lucruri care tin de confort, ci va schimba totul, incet, incet, inclusiv fundamentele. - Traditia nu poate sa coexiste cu noul, mostenirea cu inovatia? Ce e traditional pentru noi, azi, nu a fost nou, acum cateva secole? - Intrebarea dvs. e logica, dar e o capcana. Eu fac traduceri, si cineva m-a intrebat de ce nu acceptam sa folosim neologisme, de vreme ce si in Biblia lui Serban sau in alte scrieri apar slavonisme, care la vremea aceea erau neologisme. Nu e totuna, pentru ca a fost o perioada de formare a ethosului (limba, portul si toate celelalte), in care traditia nu era intemeiata. Nici Biserica nu avea instituit ritualul de azi la inceput, dar odata cu ultimul Sinod Ecumenic, s-a incheiat perioada de formare a traditiei Bisericii, si ce s-a stabilit pana atunci ramane valabil pana la sfarsitul veacurilor. Si e Traditia ortodoxa. Orice inovatie venita dupa ultimul Sinod Ecumenic nu mai tine de traditia noastra. - Vedeti noul ca pe ceva rau aprioric? - In nou este intotdeauna o capcana, cel putin din punct de vedere duhovnicesc. Noul este, de fapt, expresia orgoliului, manifestarea eului. Cand schimba ceva, omul o face ca sa se afirme pe sine. Pe cand principiul traditiei este al smereniei, nu te afirmi, te afirma ceilalti, te lauda ceilalti, te recunosc ceilalti. De fapt, vedeti si dvs. ca diferenta dintre oamenii traditionali si cei de acum este uriasa. Acum, daca nu te afirmi, nu te impui, nu te propui, nu te baga nimeni in seama. Pe cand, in vremurile de dinainte, a iesi in fata te facea dubios. Omul de azi nu mai adera la traditie, pentru ca este stapanit de duhul autoafirmarii.

"Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram in universalitate" - Dar daca asa stau lucrurile in privinta traditiei spirituale, avem mai multe motive de optimism in cazul traditiei nationale, etnice? Mai face parte traditia din "ADN"-ul romanilor de azi? - In acest veac, identitatile se cam topesc. In sensul ca exista un popor al traditiei, deci al lui Dumnezeu, si o populatie moderna, care se naste din fiul modernitatii - modernitatea fiind gandita duhovniceste. Pentru ca exista un duh al modernitatii care isi naste fiii, asa cum exista si un Dumnezeu ai carui fii suntem noi, crestinii. As zice ca Antihristul va aparea in acest popor care propaga modernitatea. Identitatile nationale nici nu vor mai avea prea mare importanta pana la sfarsit. Drumurile ni se despart. Vom fi noi, fiii lui Dumnezeu, si ceilalti, poporul modernitatii, in asteptarea Apocalipsei.

 Biserica Manastirii Oasa

Pe de alta parte, in masura in care suntem fideli traditiei romanesti, suntem ancorati si in traditia crestina, deci universali. Daca stim si respectam traditiile romanesti, intram, paradoxal, pe usa traditiei romanesti, in universalitate. Sigur, aici este si riscul exagerarii localului, a nationalului. - Biserica ne poate ajuta sa tinem un echilibru intre cele doua traditii? - Biserica asta si este, echilibru. Daca te duci in orice colt de lume si participi la o slujba ortodoxa, te simti ca acasa, chiar daca nu intelegi limba in care se slujeste. E ceva care e al tau, fundamental, desi este si ceva al locului, in mod fundamental. Biserica Ortodoxa a admis ca fiecare popor sa-si aiba identitatea lui, de aceea avem patriarhiile nationale. In schimb, in momentul cand, de exemplu, in Oastea Domnului s-a interzis sa se bea vin, sa se faca nunti cu lautari si asa mai departe, s-a lovit in traditie, in ce era binecuvantat de Biserica si, fara reperele traditiei, multi dintre "ostasi" au trecut la protestantism, care este expresia modernitatii. Daca te abati de la Calea Imparateasca, ajungi in fundaturi. - Spuneati ca Antihristul se va naste in "poporul modernitatii". Este modernitatea o fata a Raului sau chiar Raul insusi? - Daca traditia crestina este Binele, ceea ce i se opune ce poate fi? Ce poate fi cineva sau ceva care demoleaza ceea ce Dumnezeu a spus ca e bine? Modernitatea vrea sa indrepte binele. Or, in momentul cand vrei sa "indrepti" binele pe care l-ai mostenit de sute de generatii si care a fost sfintit cu jertfa si cu sange... Cine esti tu, ca sa te impotrivesti sau sa modifici o traditie instituita de sfinti si platita cu sange si cu viata? Eu nu dau sentinte, dar fiecare isi poate da singur raspunsul la aceste intrebari. "Nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei" - E mai usor sa te tii de traditie in manastire? Asa se explica faptul ca ati schimbat cariera

universitara pe monahism? - Ma gandesc cu durere ca nici manastirile nu mai sunt pastratoare ale traditiei, asa cum ar trebui. Pentru ca legatura dintre ucenici si batranii duhovnici a fost taiata in timpul regimului comunist, noi reinventam vietuirea in manastire, n-am mai mostenit o traditie. Stiti ca in comunism manastirile au devenit "unitati de productie" si ca multi stareti erau informatori ai Securitatii sau, in tot cazul, trebuia sa fie obedienti fata de putere. Ideea era sa-i indepartezi pe cei care voiau sa mearga la manastire. Si, in buna masura, s-a reusit, multe manastiri s-au pustiit in comunism. Apoi, dupa 1989, a fost un nou val de tineri spre manastiri, dar acest val a trebuit sa reinventeze traiul in manastire. Uitati-va peste tot, majoritatea manastirilor au stareti si duhovnici cu varste in jurul a 40 de ani.

"M-am intors la sufletul meu amarat" Toti se straduiesc sa gaseasca drumul bun, si nadajduim in mila lui Dumnezeu ca le va da si har. Asadar, in manastiri se reinventeaza traditia. Exista diferente foarte mari intre manastiri. Numai bunul Dumnezeu va deosebi ce-i autentic si adevarat, de ce este doar incercare meritorie si atat. - Ati influentat multi tineri sa se indrepte catre Biserica si pe unii, chiar sa se calugareasca. Ca profesor erati iubit si foarte respectat. Nu va e dor sa aveti studenti, sa va aflati in mijlocul unor oameni la inceput de drum, care cauta, spera si au totul de construit inainte? - Nu, nu mi-e dor. Pentru ca, in timp, pozitia mea de lider in Universitate, de om cu succes, m-a facut constient, prin nu stiu ce miracol, de carentele mele si de impostura in care ma aflam. Era o ruptura grava intre ce credea lumea ca sunt si ce stiam eu ca sunt. Era foarte greu sa rezist imaginii bune pe care si-au facut-o altii despre mine. E mult mai confortabil pentru suflet sa fii depreciat, sa nu-ti fie recunoscute meritele si faptele bune, decat sa fii laudat. A accepta o imagine care nu era conforma realitatii ma facea impostor. Atunci am spus ca trebuie sa inceteze. - Asta v-a indreptat pasii catre manastire? - Nu, dar asta a creat o tensiune, in sensul de a implini si eu ce spun altora ca trebuie facut. M-am intors la sufletul meu amarat si ma ocup nitel de el, il mai zidesc, pentru ca altfel riscam sa-i invat pe altii ce eu nu lucram. Intram in categoria fariseilor fatarnici. Asta nu inseamna ca acum sunt altceva, intre noi fie vorba, dar macar ma straduiesc... (Rade) - De ce credeti ca ati avut asa mare trecere la studenti? Aveati har pedagogic sau le vorbeati despre lucruri care tin de suflet, pe limba lor?

- A fost vorba, cu siguranta, si de har, pe care insa nu l-am banuit. M-am trezit cu o audienta pe care nu o aveam in vedere si m-am mirat de receptivitatea studentilor. Ajunsesem sa ma citeze cu niste afirmatii destepte, pe care ei mi le atribuiau, dar eu nu le recunosteam, nu-mi aminteam sa ma fi gandit la ele. Fiind mai prost, mi se dadeau de Sus, pentru acei tineri. Asta e lucrarea harului. Asa se intampla ca ultimul popa de pe pamant, un netrebnic care nici nu stie ce s-a intamplat, sa faca minuni cu un crestin, pentru credinta acestuia. Eu cred ca in anii '90-'93 a fost o perioada de har in toata tara. Eu ii gasesc si o explicatie: e harul care vine pentru suferintele neinchipuit de mari ale martirilor din timpul comunismului. Pentru sangele si jertfa lor ni s-a dat acest har, si de aceea tin sa-i pomenim si sa-i cinstim. Daca nu o facem, harul se ridica de la noi. De aceea, ma alatur si eu altor crestini si-mi exprim nedumerirea ca acei mucenici si sfintiti jertfitori din temnitele comuniste nu sunt trecuti in randul sfintilor, de Sfantul Sinod.

Sfantul cu suflet de foc: PROOROCUL ILIE

Ilie prooroc - Icoana de la Nicula "Dumnezeu este iubire!" Daca vom cerceta calendarul cu sfinti al Bisericii noastre, vom vedea cum numai doi dintre oamenii ce apartin Vechiului Testament, deci care au vietuit pe pamant inainte de Pogorarea Sfantului Duh, sunt cinstiti cu sarbatori mari, la care se face priveghere, care sunt marcate cu rosu si constituie zile nelucratoare: Sfantul Ilie si Sfantul Ioan Botezatorul. Sfantul Ilie a vietuit in Israel in veacul al IX-lea inainte de Hristos. Numele Ilie (in ebraica: liyah) vrea sa spuna "Dumnezeul meu este YHWH (Iahv)". Sinaxarul, urmand Traditiei, ne spune lucruri cu totul minunate in legatura cu nasterea si copilaria Sfantului. Astfel, la nasterea sa, tatal sau a vazut in vis oameni invesmantati in alb, invelind copilul in scutece de foc, si care, dandu-i numele de Ilie, i-au dat sa manance para de foc, simbol al ravnei pentru Dumnezeu, care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si petrecea necontenit in fata lui Dumnezeu in feciorie nepatimitoare, post neincetat si rugaciune arzatoare. In felul acesta, sufletul sau a devenit ca focul, constituind un model pentru viata monahala de mai tarziu. Istoria captivanta a vietii si a faptelor Sfantului Ilie cel din Tezva Galaadului poate fi citita pe

nerasuflate in Biblie, in cartile a 3-a (cap. 17-19) si a 4-a (cap. 1-2) ale Regilor. Cele mai reprezentative momente ale vietii sale sunt cunoscute de marea majoritate a credinciosilor: * cum a fost trimis Ilie de Dumnezeu in pustie, in rastimpul in care Acesta a abatut o seceta mare asupra poporului lui Israel, pentru a-l scoate din ratacirea de credinta in care cazuse;

Sfantul Ilie - icoana din Marginimea Sibiului * cum acolo era hranit de corbi; * cum s-a dus apoi la vaduva din Sarepta Sidonului si cum a facut ca acesteia sa nu i se termine bruma de faina din sac si putinul untdelemn din ulcior, oricat s-ar fi consumat din ele; * cum l-a inviat pe fiul acelei vaduve; * cum i-a dat de rusine, pe muntele Carmel, pe slujitorii lui Baal si pe cei ai Aserei, cu alte cuvinte, pe inchinatorii la idoli; * cum i-a infruntat pe stapanitori, pe regele Ahab si pe Izabela, sotia lui, mustrandu-i fara teama si fara reticenta pentru ereziile lor; * cum a descuiat mai apoi cerurile inchise de Dumnezeu, prin rugaciunea lui, si a facut sa ploua; * cum a fost hranit de un inger in pustie, in timp ce se ascunsese, prigonit de perechea regala; * cum a fost luat de Dumnezeu cu trupul la cer, cu "un car si cai de foc", "in vartej de vant"; * cum i-a lasat el ucenicului sau, Elisei, cojocul si, odata cu el, indoit duhul lui. "O adiere de vant lin" Nu trebuie sa uitam ca lui Ilie, si prin el si noua, pe cand se afla refugiat intr-o pestera pe Muntele Horeb, i-a fost facuta aceasta coplesitoare si atat de mangaietoare, in acelasi timp, dezvaluire: Dumnezeu nu este asemenea unei vijelii, nici asemenea unui cutremur, nici asemenea unui foc, ci ca "o adiere de vant lin" (3 Regi 19, 11-12) sau "vant subtire", cum spune o cantare a Bisericii din ziua Sfantului.

 Schimbarea la fata (detaliu) Nu inspaimantator si infricosator ni se infatiseaza Dumnezeu, ci ca o blanda si invaluitoare prezenta. Este una dintre acele revelatii care o sustin si se adauga celei a lui Ioan Evanghelistul, referitoare la faptul ca "Dumnezeu este iubire". In acest context, ar trebui mentionat si acest fapt paradoxal, si anume, acela ca Sfantul Evanghelist si Apostol Ioan nu-l pomeneste niciodata pe Ilie in scrierile sale, daca nu punem la socoteala o trimitere nenominalizata din Apocalipsa (11, 3). In acelasi timp, o analiza mai aplicata ar demonstra, probabil, cum dintre toti evanghelistii, spiritul lui Ioan este cel mai apropiat de cel al Sfantului Ilie! Si tot prin Ilie ne-a dat Dumnezeu aceasta asigurare vesnica, care ne si smereste: exista totdeauna sapte mii (numar simbolic) de credinciosi adevarati care nu si-au plecat genunchii lui Baal si nu iau sarutat chipul idolatru (3 Regi 19, 18). Cat de intaritor este un astfel de gand, in perioadele de dificultate si de slabiciune ale Bisericii! El reprezinta, totodata, un indemn si o chemare pentru cine are urechi de auzit si cuget de cugetat. Dar Sfantul Ilie ne apare, poate surprinzator pentru unii, si ca unul dintre personajele forte ale Noului Testament. Este cat se poate de interesant a-l privi si a-l descoperi prin aceasta prisma, care pune intr-o lumina noua si mai relevanta relatarea cea veche. Doi tovarasi de cer Sfantul Ilie face pereche buna, privit din punct de vedere duhovnicesc si mistic, cu Sfantul Ioan Botezatorul. Amandoi sunt prooroci, amandoi sunt inaintemergatori ai lui Hristos: Sfantul Ioan pentru prima venire, Sfantul Ilie pentru cea de-a doua. Amandoi erau asceti desavarsiti si umblau in haine de par, incinsi cu cingatoare de curea, devenind exemplari pentru monahismul crestin de mai tarziu. Cateodata, Ioan este asimilat lui Ilie, revenit pe pamant, Ioan este vestit lui Zaharia, ca avand duhul si puterea lui Ilie. Atat Ilie cat si Ioan se bucurau de un mare prestigiu in ochii dreptcredinciosilor evrei din timpul Mantuitorului, fiind considerati a fi atins un maximum de sfintenie. Asa se explica faptul ca Hristos este luat, adesea, de unii dintre acestia, drept Ioan sau drept Ilie. Ar mai fi de evidentiat faptul ca, dupa ce Iisus citeste si interpreteaza in sinagoga pe proorocul Isaia, isi continua predica cu referinta directa la proorocul Ilie, a carui respingere de contemporanii sai ("Adevar va spun Eu voua ca nici un profet nu este bine primit in patria sa") o considera expresiva pentru propria-i situatie. Tot tipologic este si postul de 40 de zile al lui Ilie, care il

prevesteste pe cel al lui Hristos.

Aparator al dreptei credinte Desigur, prezenta evanghelica cea mai impresionanta a Sfantului Ilie este aceea din episodul Schimbarii la Fata, cand Ilie si Moise sunt considerati de Dumnezeu demni si reprezentativi pentru a se afla in lumina taborica neapropiata, pe care Fiul Sau a facut sa o vedem, pe cat ne este cu putinta.

Icoana din Tara Oltului (Fagaras) Daca Moise reprezinta trecutul si Legea venita de la Dumnezeu prin el, daca Hristos reprezinta prezentul, acel prezent care ramane vesnic prezent, necuprins, deoarece leaga "deneinceputul" cu "denesfarsitul" si nu-si pierde niciodata prospetimea, in suita logica, prezenta lui Ilie ar trebui sa fie legata de viitorul umanitatii, fapt sustinut de prezumtia venirii lui inainte de a doua venire a Domnului, credinta confirmata chiar de Hristos. Care ar fi totusi motivul care conduce sa i se acorde Sfantului Ilie acest loc privilegiat in iconomia Noului Testament? Desigur, faptul ca a fost luat cu trupul la cer constituie un argument si o proba a prestigiului de care Sfantul Ilie se bucura in cer, prestigiu care se revarsa imperios si pe pamant. Numai cu Enoh s-a mai petrecut un asemenea lucru, dar el ramane un personaj secundar in iconomia Cartii Sfinte. Sfantul Ilie este exemplar si dintr-o multime de alte puncte de vedere, pe care Biserica le-a retinut ca atare, in cantarile pe care i le dedica. Dar, intre toate aceste motive de cinstire, unul, cred eu, este mai puternic si il aduce pe Sfantul Ilie in primul plan al istoriei mantuirii. Anume, acela al extraordinarului sau efort pentru ca poporul caruia ii apartinea sa nu piarda calea dreptei credinte. Pentru aceasta, el intelege sa iasa la lupta duhovniceasca deschisa, cu cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal si cu cei patru sute de prooroci ai Aserei. Lupta este o lupta pe taramul rugaciunii, pe cel al comunicarii cu un Dumnezeu personal.

 Detaliu Dar e o lupta pe viata si pe moarte. Nu este vorba, in ultima instanta, despre viata si moartea terestra, ci despre viata si moartea in vesnicie. Vedem pusa in lucru, prin Ilie, cu prilejul disputei sale cu proorocii idolatri, si o divina si amara ironie, prin care el scoate in evidenta inexistenta oricarui alt dumnezeu in afara de Dumnezeul cel viu revelat lui Israel: "Strigati mai tare, caci doar este Dumnezeu! Poate sta de vorba cu cineva, sau se indeletniceste cu ceva, sau este in calatorie, sau poate doarme; strigati mai tare, sa se trezeasca!" Odata vaditi, proorocii mincinosi sunt junghiati si dati mortii la raul Chison. Sa ne imaginam, pentru o clipa, aceasta scena, cu opt sute cincizeci de oameni "junghiati" pe loc, fara ezitare. E cutremuratoare! Cand cineva ii reprosa Medeei lui Passolini o anumita duritate, datorita realismului redarii scenei finale a mitului, cand eroina isi devoreaza copiii, ii sugeram sa se gandeasca cum ar arata, la acelasi regizor, episodul confruntarii dintre Ilie si proorocii mincinosi. Sau, mai degraba, cum arata in realitatea sa istorica. Aceasta este cheia personalitatii Sfantului Ilie: angajarea totala, pe viata si pe moarte, cum se spune, dusa in vederea apararii dreptei credinte si a pazirii neamului sau de alunecari si caderi ireversibile. Sigur, nu se pune problema de a finaliza actele noastre de disputa religioasa in acelasi fel si astazi. Dupa Hristos, altul este felul in care se cuvine a fi transate problemele de falsa credinta: intransigenta in ceea ce priveste pastrarea adevarului trebuie aliata cu o infinita iubire jertfitoare. Dar ca sa scapam cu viata, trebuie ucisi miile de prooroci mincinosi si idolatri din noi. Batalia aceasta este totdeauna pe viata si pe moarte. Lupta nu poate fi dusa decat cu aceleasi arme cu care a dus-o si Ilie: rugaciunea si apropierea de Dumnezeu, colaborarea cu El. In vremea noastra, bantuita de sincretisme si de false ecumenisme, invatatura asupra importantei vitale a pastrarii unei relatii vii cu Dumnezeu ramane ca un comandament principal al conduitei credintei noastre. Sfantul muntelui Prin prezenta sa in momentele culminante si atat de semnificative de pe Carmel si de pe Horeb, in timpul vietii pamantesti, apoi de pe Tabor, dupa intruparea lui Hristos, Sfantul Ilie se arata a fi un om al Muntelui, privit ca spatiu al aerului mai pur, propice revelatiei, inlesnind ascensiunea spre si

apropierea de Dumnezeu. Daca vom privi harta manastirilor si a schiturilor dedicate Sfantului Ilie, vom vedea ca pe cele mai multe dintre ele le aflam mai la altitudine.

Icoana din Tara Oltului (Fagaras) Pana si biserica "Sfantul Ilie Gorgani" din Bucuresti se afla pe o ridicatura, pe un gorgan! La romani, Sfantul Ilie este o sarbatoare din cele mari, care se cere tinuta cu sfintenie. Ba, in unele locuri (Bucovina), tinerea ei dura trei zile sau chiar o saptamana. In trecutul nu prea departat, nume precum Ilie si Ilinca erau frecvente la romani, dar astazi le aflam tot mai rar folosite. Sfantul Ilie este unul dintre primii sfinti despre care afla si pe care-l retin copiii. Li se spune ca atunci cand ploua cu fulgere si tunete trece Sfantul Ilie cu carul prin cer. Cerul, ca o movila nemarginita, unde sfantul Ilie iese la plimbare. Deoarece carul sau este sfant, cerul se acopera cu nori, ca sa nu fie vazut. In popor, motivele manifestarii zgomotoase si luminoase a Sfantului Ilie sunt felurite: ba ca-i fugareste pe diavoli, ba ca-i tare suparat cand vede rautatile oamenilor pe pamant, precum si altele asemenea. In principiu, cand tuna inseamna ca Sfantul Ilie este necajit. Sa si nascut, in exprimarea curenta, spunerea despre cineva care este manios, datorita supararii, ca "(ii) tuna si (ii) fulgera". Poporul crede ca Sfantul Ilie este dotat cu sapte tunuri: de ploaie, de seceta, de foamete, de holera, de boale, de moarte, de batalie. In orice caz, Ilie este sfantul care trebuie invocat in legatura cu ploaia si cu seceta, ceea ce este in deplina concordanta cu istoria vietii lui. Din acest punct de vedere, pricinuieste o anumita teama, pe care orice furtuna de vara, cu bubuiturile si strafulgerarile ei, o sporeste. Inainte de a trasni undeva, Sfantul Ilie se sfatuieste cu Sfanta Duminica, care sta la o masuta, avand o oglinda (si un sfesnic cu lumanare) prin care se uita la ce face lumea. Se spune ca dupa sarbatoarea de Sfantul Ilie tunetul nu mai are atata putere. "Antiharsul" Minuni petrecute in viata Sfantului, precum hranirea de catre corb si urcarea cu carul de foc la cer, au dat nastere in lumea taraneasca la icoane pe sticla de o neasemuita frumusete. Inspirate, probabil, de episodul uciderii profetilor mincinosi, mai toate numeroasele legende ale romanilor in legatura cu Sfantul Ilie sunt... horror. Si tare fanteziste! Ele provin, indeosebi, din Vechiul Regat (Bucovina, Moldova - Botosani, Dolj, Buzau). Nucleul lor este insa corect, constand totdeauna in constiinta unei adversitati totale intre Sfant si diavol. Pricina acestei uri neimpacate este pusa cel mai adesea pe seama unei inselaciuni tragice, pe care diavolul i-a pricinuit-o lui Ilie. Infatisanduse, fie sub aspectul fiului sau, fie sub aspectul unui preot sau in alt chip amagitor, dracul il impinge

pe Ilie la uciderea, fara stiinta, a propriilor parinti (in unele variante isi omoara sora - Oltenia, in altele nevasta si copilul - Tecuci). In consecinta, Ilie este obligat sa faca penitenta aspra intru ispasirea pacatului sau. El ramane incarcat de o dorinta neostoita de a-l pedepsi amarnic pe cel care l-a inselat. Apreciindu-i ravna, Dumnezeu i-l da pe diavol pe mana si, in acest scop, il inarmeaza, oferindu-i spre folosinta tunetele si fulgerele. Mai tarziu, vazandu-i zelul oarecum excesiv, simte nevoia sa i-l mai tempereze, slabindu-i puterea in mana dreapta si in piciorul drept. Ca atare, in legende, Sfantul Ilie ajunge a fi, uneori, schiop de piciorul drept, si stangaci. Plecand de la referatul biblic, ce spune ca Sfantul Ilie s-a ridicat cu trupul la cer, nesuferind moarte, poporul il vedea revenind pe pamant in trup si implicat in luptele aprige cu Antiharsul (Antihristul), ce vor preceda sfarsitul lumii. Acest sfarsit va insemna o curatare prin foc, premersa de o sete mare, trimisa de Dumnezeu. Din cele sapte tunuri pe care le are initial, Sfantul Ilie va ramane la sfarsit, pentru lupta finala, cu unul singur. In final, Sfantul Ilie va trebui sa guste si el moartea inainte de Invierea finala. Sarbatori populare In popor, existau in legatura cu ziua de Sfantul Ilie si o puzderie de manifestari marginale, dintre acelea pe care etnografii nostri primi le numeau atat de frumos "credinte marunte". Intre ele, si unele picante... Un exemplu: "Prin Basarabia, in ajunul lui Sf. Ilie, fetele se duc noaptea pe locurile unde este samantata canepa, se dezbraca de camesi si, dupa ce se tavalesc pe pamant, se imbraca repede si se duc de se culca. Daca peste noapte vor visa canepa verde este semn ca la maritis vor lua flacai ca barbati, daca insa vor visa canepa uscata, se vor marita dupa oameni batrani" (Tudor Pamfile).

Icoana din Tara Fagarasului

Ca la multe alte sarbatori mai mari sau mai mici, si de Sfantul Ilie, romanii fac Mosi, tinand nespus sa ii aduca pe cei plecati ai lor din aceasta lume impreuna cu ei la praznic. Mortii sunt pomeniti, vizitati la cimitir. Se da de pomana in numele lor, pentru odihna sufletului lor. In unele locuri, manifestarile sunt foarte bogate: se trimit pomeni bogate la vecini, se impodobesc mormintele cu flori si lumini. Trebuie remarcat ca de Sfantul Ilie se dadea o atentie speciala copiilor morti din neam. In vremurile vechi, numarul lor era destul de mare. De aceea, femeile adunau copii straini de prin sat, sub un mar nescuturat, pe care acum il scuturau prima data, pentru ca sa culeaga merele din iarba si sa se veseleasca. Odata cu ei, se considera ca si copiii morti se veselesc. Sfantul Ilie este un reper in calendarul taranesc, care nu stia de cifre, ci de sfinti. Zilele acestora constituie momente ale unor inceputuri, ale unor schimbari. Sfantul Ilie este, de fapt, pentru tarani, miez de vara.

Pana la Sfantul Ilie, era interzis a se manca mere. Altfel, ajungi sa culegi mere vesnic pe lumea cealalta. De-abia acum se da dezlegare la ele, dar numai dupa ce primele culese sunt duse la biserica, spre binecuvantare. In felul acesta, merele vor fi regasite "de aur" pe lumea cealalta. Sunt pline in aceasta zi mesele pentru prinoase ale bisericilor cu mere varatece, bucurand privirile! In unele locuri, se face acelasi lucru cu porumbul fiert. Asa se cuvine, ca toate cele dintai si mai frumoase ale noastre sa le consumam insotindu-ne cu Domnul, apoi prin El, cu cei de aproape. Credinte din popor spun ca marul este un dar al lui Dumnezeu pentru Sfantul Ilie, ca atare, el fiind cel indreptatit sa scuture marul raiului. Unul dintre lucrurile cele mai spectaculoase care se petrec la Sfantul Ilie sau in ajunul sarbatorii este "retezatul stiubeielor" (tunsul stupilor), cu alte cuvinte prima recoltare a mierii celei noi. Casa unde se face acest lucru se impodobeste ca de sarbatoare. Barbatul care face taierea stiubeielor se supune, in prealabil, unei asceze purificatoare, ca pentru o slujire sacerdotala. El este ajutat de un copil al sau, vreo ruda sau un vecin cunoscator, uneori chiar de femeia sa, dar cu obligatia ca si acela sa se fi supus aceleiasi asceze in perioada premergatoare. Este o adevarata arta aceea de a reteza stiubeie, trebuie sa stii cat sa iei si cat sa lasi, pentru ca sa ramana si albinelor pentru propria hranire. Se duce miere la biserica, la sfintit, dupa care se imparte, fie la biserica, fie acasa, la invitati. Dupa intoarcerea oamenilor de la biserica, are loc, practic, o adevarata pomana a mierii. Nu se cheama la ea oameni care fac vraji si farmece, al caror duh este intinat de conlucrare cu nefaste duhuri. Masa incepe cu miere si faguri de miere, alegandu-se cei mai frumosi. In continuare, se bea tuica indulcita cu miere si se mancau si alte bucate, pana seara tarziu. Totul si spre sporul albinelor. Apa ramasa de la ceara, bostina, este buna pentru tot felul de boli, dar mai ales pentru friguri. In multe locuri, se fac de Sfantul Ilie nedei, petreceri campenesti. Ele sunt si targuri, dar si prilej de intalniri, de petrecere cu mancare si bautura, cu cantece si joc. Uneori durau mai multe zile, fiind un fel de popas in lungul sir al muncilor pe care le presupune vara pentru taran. Acum avea loc si vestitul Targ de fete de pe Muntele Gaina, din Apuseni. Sa incheiem, si noi, asa cum isi incheie icoasele (strofe) Imnul de cinstire si fericire al Sfantului, anume Acatistul sau: "Bucura-te, Ilie, marite prooroc si inaintemergator al celei de a doua veniri a lui Hristos!". In rastimpul intre ceea ce fost Sfantul Ilie, prooroc, si ceea ce va fi, inaintemergator, bucuria lui imaculata si infocata sa fie si a noastra, a tuturor!

Pe urmele Parintelui Arsenie Boca STUDENTUL ASCET

 Arsenie Boca, student la Facultatea de Teologie din Sibiu "Sa fii in lume, dar totdeauna mai presus de lume. Nu ingusta rostul vietii numai la idealuri pamantesti! Implineste-le si pe acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele!" - cuvinte imperativ, care rezuma un indrumar de viata, rostite de Parintele Arsenie, in 1949, la Prislop. Pentru orice tanar care vrea sa se specializeze intr-o anumita profesie prin studii universitare, hotararea pe care o ia dupa absolvirea liceului este adesea decisiva pentru intreaga sa viata. In luna iunie a anului 1929, Zian Boca isi incheia studiile la Liceul National "Avram Iancu" din Brad, ca sef de promotie. Dintre cei 30 de absolventi din acel an ai liceului bradean, nu mai putin de 11 vor deveni preoti. Cinci vor deveni juristi. Intalnim si doi functionari, un medic, un subinginer, un profesor. Este pilduitor pentru nivelul scolii unde a invatat Parintele Arsenie, in perioada 19211929. Din autobiografia scrisa la Ramnicu-Valcea, in 1945, cu ocazia primei sale arestari, aflam urmatoarele: "Terminand liceul si luand bacalaureatul la prima prezentare, inclinam spre stiintele pozitive. Daca aveam avere sau garantau tutorii pentru mine, intram la aviatie, la Cotroceni - ceea ce n-a fost, impiedicandu-ma saracia. Drept aceea, a biruit inclinatia contemplativa, sau speculativa, si in 1929, m-am inscris la Academia Teologica din Sibiu". Prin foc si prin apa Ca unul care in cursul studiilor medii se remarcase la matematica, fizica si desen, cu vointa si disciplina care il caracterizau inca din adolescenta, Zian Boca ar fi ajuns cu siguranta un pilot de elita sau un inginer de mare clasa. Cu zestrea sa intelectuala si spirituala, ar fi excelat in orice domeniu. Peste ani, la Draganescu, unde a pictat biserica acestui sat vlascean, Parintele Arsenie ii va spune Preasfintitului Daniil Stoenescu, Episcopul Daciei Felix, pe atunci, student la "Teologia" din Sibiu: "Daca Dumnezeu are un plan cu mine, trec prin foc si prin apa". Astazi, avand perspectiva devenirii sale, putem spune despre acel moment de cumpana, cand a optat pentru Academia Teologica "Andreiana" din Sibiu, ca Dumnezeu avea pentru tanarul Zian Boca o misiune mult mai mare, pe masura talantilor cu care il dotase.

 Culoar in internatul unde a stat si parintele Boca

Cine vor fi fost tutorii, nu indeajuns de avuti, pentru a-i garanta financiar studiile superioare la Bucuresti? Dupa decesul lui Iosif Boca, tatal Parintelui Arsenie, in 1926, Vasile Crucin l-a luat pe Zian in custodie. Invatator la Buteni, localitate situata pe drumul ce leaga oraselul Brad de Arad, mai mare cu noua ani decat Zian Boca, Vasile Crucin este varul sau primar si, totodata, fiul lui Vasile Crucin, pantofar din Brad, si al Anei Boca, sora lui Iosif Boca. In casa varului sau, situata in spatele scolii, Zian va avea camera sa, pe tot parcursul cursurilor universitare. Aici isi petrece vacantele, ocupandu-se mai ales cu desenul si pictura. Asadar, tutorii la care se refera Parintele Arsenie in autobiografia din 1945 sunt, dupa toate probabilitatile, Vasile Crucin si sotia acestuia, Maria. Academia Teologica "Andreiana" din Sibiu - azi Facultatea de Teologie "Andrei Saguna" din cadrul Universitatii "Lucian Blaga" - este cea mai veche scoala romaneasca de teologie ortodoxa, infiintata inca din 1786, sub conducerea lui Dimitrie Eustatievici, si reorganizata in 1811 sub indrumarea lui Gheorghe Lazar, cu o perioada de inflorire dupa 1848, in timpul pastoririi Mitropolitului Andrei Saguna. Dupa Marea Unire din 1918, multe familii de romani transilvaneni au facut eforturi mari pentru a-si trimite copiii la studii superioare. Pe tinerii cu posibilitati financiare reduse, dornici sa studieze "Teologia", Mitropolia Ardealului ii sustinea prin acordarea de burse si ajutoare.

Fatada Facultatii de Teologie din Sibiu

"In cursul teologiei, mi-am vandut casa parinteasca, spre a-mi putea continua studiile",

mentioneaza Parintele Arsenie, in autobiografia sa. "Eram si bursier. Mamei nu i-am cerut nici un ajutor si nici nu ma induram, intrucat era divortata de tata, iar eu eram dat tatii, prin sentinta de divort, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur ca ma va da la scoala". Un document existent in arhiva Primariei comunei Vata de Jos, de care apartine satul natal al Parintelui, Vata de Sus, atesta ca salasul si casa de pe dealul Bujoara, mostenite de la bunicii materni, Gligor Popa si Pascuta Maris, au fost vandute in anul 1931. Mama Parintelui, Crestina, s-a recasatorit cu Nicolae Darau, in satul Halmagiu, tot din Tara Zarandului. Nevointa si cunoastere Preotul Teodor Bodogae, trecut la cele vesnice in 1994, ani buni profesor de istorie bisericeasca universala la Facultatea de Teologie din Sibiu, intr-un articol intitulat "In amintirea Parintelui Arsenie Boca", publicat in 1990 in revista teologica "Telegraful roman", ne ofera informatii despre studentul Zian Boca, pe care l-a avut coleg de banca timp de patru ani: "Poate faptul ca nu s-a prea bucurat in tinerete de caldura unei vieti familiale explica firea sa putin sociabila, retrasa, introvertita. Vacantele le petrecea adeseori la o rudenie a sa. Ne-a impresionat taria de vointa cu care rabda frigul, fiind imbracat adeseori in imbracaminte redusa. Tot astfel, abtinerea de la bucate mai grele, renuntand regulat la portia de carne din Institut.

Sibiu in anii '30 Nu l-a pasionat prea mult studiul limbilor straine. Cunostea, totusi, foarte bine limba franceza si citea cu aviditate studii de psihologie, de caracteriologie, de grafologie, cautand sa se adanceasca in descifrarea tainitelor sufletului. A iubit de mic desenul, sculptura si mai ales pictura. Imi amintesc si acum de usurinta cu care interpreta la flaut compozitii destul de pretentioase. Toate acestea erau tot atatea dovezi care ne ajutau sa intrevedem in el pe pictorul si pe duhovnicul de mai tarziu, care cauta sa redea, in compozitii clare si analize psihologice, destule adancuri ale sufletului omenesc". Asadar, la varsta de 19-20-21 de ani, cand aproape toti tinerii sunt atrasi de placeri si distractii, cand traiesc cu impresia ca au tot timpul si toata viata inainte, Zian isi autoimpune o asceza severa: un regim alimentar fara carne, calirea trupului prin frig, o atitudine rezervata in raporturile cu ceilalti, dedicandu-se cu seriozitate studiului si rugaciunii. Sa fi incoltit in sufletul sau, inca de atunci, chemarea spre viata calugareasca?...

 Andrei Saguna "In timpul teologiei", scrie Parintele Arsenie in 1945 "mi se lamurea frumusetea chipului vietuirii calugaresti si doream sa ma instruiesc, pe cat puteam, mai temeinic, cu deosebire in latura mistica a vietii. Cu prilejul acela, aveam urmatoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cat mai fara mine si cat mai fara corespondenta, ca oarecum sa ma uite si sa nu-i vie greu cand va afla ca m-am calugarit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumita disciplina austera, care avea mai multe amanunte greu de crezut. Asa, de pilda, mi-am propus ca toata vremea teologiei sa nu fac nici o cunostinta cu fete. Ceea ce n-am reusit, intrucat tocmai in anul acela, 1929, Ministerul ingaduie si fetelor sa studieze teologia, si m-am pomenit cu vreo cateva colege. Dar cunostinte in oras am izbutit sa n-am. Asta am reusit toata vremea teologiei, desi faceam parte si din "Reuniunea de muzica Gheorghe Dima" din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, si care era mixta". Ceea ce impresioneaza este atat sfera preocuparilor pe care le are Zian Boca, in timpul studentiei la "Teologia" din Sibiu, cat si hotararea cu care evita tentatiile specifice tineretii. Cine face curte nu face carte Pe vremea aceea, 1929-1933, regulamentul de ordine interioara de la Academia Teologica impunea frecventa obligatorie la cursuri, la rugaciunile si slujbele religioase de la Capela facultatii; de asemenea, participarea la Sfanta Liturghie, oficiata duminica si la marile praznice la Catedrala mitropolitana. Cele trei mese de la cantina Academiei incepeau si se terminau cu rugaciune. La masa de amiaza, cei prezenti ascultau si un text biblic, citit de catre studentii din anii III sau IV.

 Catedrala mitropolitana din Sibiu Studentii nu puteau pleca in oras decat cu bilet de voie de la duhovnicul facultatii, pe care il prezentau portarului. Erau liberi sa mearga in oras sambata dupa amiaza si duminica, dupa Liturghie, pana la ora mesei de amiaza. "Ma abtineam de la "voia in oras", ci stam in curtea scolii, cu poarta deschisa. Cu colegii nu ieseam in oras, decat daca trebuia in interesul scolii, a vreunui profesor, sau insotiti de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzica. N-am dansat si n-am invatat lucrul acesta. Imi dase tata grija asta - si, mai cu deosebire cand eram teolog, nu-mi puteam inchipui sa fac asa ceva". Convins ca "cine face curte nu face carte", ca "pastrarea capacitatii de incadrare in disciplina a unui suflet face dovada armoniei si valorii sale", ca luarea examenelor se face mai usor "in regim de abstinenta, de castitate", pentru ca "prin infranare, energia genezica trece ca energie vitala in sange si asigura sanatatea tuturor organelor si agerimea mintii", ca duhovnic, Arsenie va indruma pe calea unei vieti curate pe toti elevii si studentii care-l vor cauta de-a lungul anilor. Ca tanar student, Parintele Nicolae Streza de la Sibiu l-a ascultat pe Parintele Arsenie si, pe parcursul celor patru ani de studii la Academia Teologica, cu o singura exceptie, a luat toate examenele cu nota maxima. Acum 80 de ani, studentul Zian Boca traia constient ca "Dumnezeu e de alta natura decat existenta creata, si cunoasterea lui Dumnezeu ne cere si pe noi in intregime intr-un alt mod de a fi". Inaltimea spirituala pe care o va atinge Parintele Arsenie este rodul unor indelungate nevointe, incepute inca din studentie, sau poate mai devreme, adeverind o adanca zicere a sa: "Ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului". Mitropolitul Nicolae Balan

"Aveam problema vointei in stapanirea simturilor. Mai mult chiar, ma preocupa, studiind mistica comparata a diferitelor religii superioare, sa vad prin proprie experienta cat se intinde sfera vointei in domeniul vietii sufletesti si biologice", isi amintea Parintele Arsenie. "Ma interesa sa vad daca e adevarat ce afirma cartile asupra actelor reflexe si asupra instinctelor, anume, ca sunt independente de vointa si controlul constiintei. Experienta mea personala, insa, mi-a dovedit ca actiunea vointei si a constiintei se poate intinde si peste instincte si actele reflexe, dupa o oarecare variabila. Ma ajutau la aceste adanciri si studiile ce le facea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de

Universitatea din Bucuresti, pentru studii orientalistice. Iar o parte de studii le tiparea in "Revista de filosofie" din Bucuresti si-mi parveneau pe aceasta cale. Toate acestea ma interesau sa le aflu si sa le probez in vederea calugariei". Credinta si cultura

Parintele Dumitru Staniloae Profesor la Scoala Teologica de la Sibiu intre 1905 si 1920, dupa inscaunarea sa ca Mitropolit al Ardealului, Inalt Preasfintitul Nicolae Balan a cautat sa formeze un corp profesoral de elita. In perioada cand Zian Boca a studiat teologia, 1929-1933, Academia Teologica "Andreiana" avea multi profesori tineri de valoare, cu specializari si doctorate la universitati de prestigiu din strainatate. Intre acestia, merita amintiti Nicolae Colan, profesor de Noul Testament, care ulterior va fi ales Episcop de Cluj si Mitropolit al Ardealului, preotul Nicolae Terchila - profesor de Filosofie si Psihologie, preotul Nicolae Neaga - profesor de Vechiul Testament si Limba Ebraica, preotul Dumitru Staniloae, care preda atunci Apologetica si Teologia pastorala, si foarte tanarul Nicolae Popovici, viitorul Episcop de Oradea, profesor de Apologetica, cel care, dupa 1950, a preferat surghiunul la Manastirea Crasna oricarui compromis cu regimul comunist. Toti erau pedagogi buni, cu dragoste pentru studenti. Zian Boca a fost in anii III si IV infirmierul "Teologiei", si a locuit intr-o camera separata, cu un mic grup sanitar in hol. Putea, astfel, sa studieze, sa picteze, sa deseneze, sa se roage in liniste. Parintele Nicolae Streza, care la randul sau a fost infirmier al "Teologiei" din Sibiu 15 ani mai tarziu, mi-a dezvaluit ca infirmierul avea obligatia sa-i depisteze pe cei bolnavi si sa-i trimita cu bilet la medicul facultatii, care avea cabinet medical in oras. Totodata, trebuia sa controleze curatenia la dormitoarele studentilor si chiar si felul cum se pregateau alimentele la bucataria internatului. Poate ca de atunci, cel care avea sa devina marele duhovnic Arsenie Boca a devenit interesat de legatura dintre bolile sufletului si maladiile trupului, de efectul pacatului asupra corpului si a mintii. Doamna Maria Cristea de la Sibiu, astazi in varsta de 97 de ani, era studenta in anul I la Academia Teologica "Andreiana" atunci cand Parintele Arsenie era student in anul IV. Pe holul facultatii a asistat involuntar la o cearta intre studenti, in care vorbele erau rostite pe un ton ridicat. La un moment dat, Zian Boca a iesit din camera sa, deranjat de ceea ce auzea. Certaretii s-au oprit. Zian

le-a zis: "Ne pregatim pentru preotie. Daca nu suntem in stare sa ne stapanim, poate ar fi bine sa ne gasim altceva de facut". Continuand parca cele spuse colegilor de facultate, Parintele Arsenie va nota, intr-o insemnare ce se pastreaza in chilia sa de la Sinaia: "Cata vreme va tulbura nimicurile, e semn ca pierdeti esentialul. Intrebati-va, dramatic, pe voi insiva, cu toata sinceritatea constiintei, ce destin dati vesniciei voastre? Iisus e un raspuns: dar care trebuie trait. Aceasta e marea noastra raspundere in fata lui Iisus".

Interiorul Catedralei mitropolitane din Sibiu / Foto: Agerpres

Viitorul ieromonah era de pe atunci constient ca "preotia Bisericii urmareste ca nici unul din fiii Tatalui sa nu se invrajbeasca in sine insusi, sau sa se rupa din obste si din duhul dragostei lui Hristos", ca "preotii raspund cu sufletul lor de cei pe care ii pastoresc". Intr-o scrisoare adresata unui preot de mir care ii cerea sfatul, Parintele Arsenie scrie: ""Misiunea preotilor" nu e nicidecum numai licenta in Teologie si actele chiriarhiei, prin care esti trimis in buna randuiala. Desi obiectiv si asta este. Subiectiv, trebuie sa stii, trebuie sa fii constient ca esti trimis de Dumnezeu pe pamant, catre oameni, si ai anumite lucruri de spus". In concordanta cu ceea ce el insusi prin sarguinta ascetica si studiu temeinic devenise, adauga: "Trebuie deci sa fii si om de cultura, cat mai vasta, si om de credinta, care tii in fiinta ta evidenta divina intr-o neintrerupta continuitate de constiinta. Asta, ca sa poti vorbi cu contemporanii tai, cu oricare s-ar intampla, la cele mai bune nivele si alte orizonturi ale constiintei, pre limba si la pretentiile lor". Ca viitor preot, inainte de a cere altora sa duca o viata potrivit poruncilor si sfaturilor evanghelice, Zian Boca a inceput prin a le trai el insusi. Incheiem aceste randuri despre studentia la Sibiu a Parintelui Arsenie, lasand chiar cuvintele Cuviosiei sale sa-i caracterizeze trairea: "De viata altora, in afara zidurilor teologiei, am fost in cea mai perfecta indiferenta si necunostinta. Toate preocuparile mele erau si sunt pana astazi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urata, de cand ma stiu. Chiar numele calugaresc l-am ales pentru ca Avva Arsenie isi alesese nevointa tacerii, prin care s-a desavarsit interior. Teza de licenta in Academia Teologica

Mari personalitati ale trecutului romanesc - Episcopul Iuliu Hossu

rezuma stradaniile mele spre acea desav

 Episcopul Iuliu Hossu in floarea varstei * Preot greco-catolic, inaltat pana la grad de episcop si cardinal, a intrat in istorie, la Alba Iulia, in 1918, unde a citit declaratia Marii Uniri. Luptator pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia ungureasca, a fost intemnitat la Sighet de comunisti si a murit in recluziune, batran si bolnav, la Manastirea Caldarusani * Ochii mintii Parintele Gheorghe Breharu, vicarul onorific greco-catolic de Gherla, sade in fata mea, pe un scaun, la un birou pe care se afla o carte. O deschide cu maini tremurande si o apropie de geam. Cruci si rozarii stau roata imprejur. Soarele din fereastra inveleste odaia in caldura unui sfant altar. "Ia zi-mi, ce scrie aici?", ma intreaba batranul preot, subliniind cu degetele zvelte, noduroase, un titlu ingrosat al unui capitol din cartea pe care el insusi a scris-o, demult, pe cand vederea inca il mai ajuta. Ma priveste cu ochi albastri, senini, asteptand confirmarea ca am ajuns la pagina pe care o cauta. "Iata, aici scrie despre Adunarea de la Alba Iulia", spune. Ochii parintelui se insenineaza si mai mult. Cu un gest ferm, imi arata imaginea din josul paginii, din stanga. "Fotografia asta a fost facuta la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1918. E o fotografie-eveniment! Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, citind Declaratia de unire cu tara. Vezi, acolo, Prea Sfintitul e in prim-plan, inalt, intr-un palton lung, cu declaratia in maini, aplecat usor peste foaie. Pe cap trebuie sa aiba un joben elegant...", descrie parintele Breharu, cu ochii mintii, imaginea pe care eu o vad sub razele de lumina ce patrund prin fereastra. "Era un om aprig, dar avea in voce o caldura cum n-am mai pomenit in toata viata mea". Parintele Breharu merge pe 94 de ani. Se misca tot mai greu - o duzina de carje agatate sus, pe un dulap, ii confirma infirmitatea, si nu mai poate citi de ani de zile. Dar mintea i-e neatinsa.

 Dr. Iuliu Hossu preot militar in Primul Razboi Mondial Din cand in cand, in ciuda bolilor care-l chinuie, mai merge la biserica si le vorbeste enoriasilor sai din Gherla. E singurul in viata dintre preotii care au slujit in preajma Prea Sfintitului Iuliu Hossu, dupa Al Doilea Razboi Mondial. Il stia de cand era mic pe tanarul si vrednicul episcop, auzise atatea si atatea lucruri minunate despre el Elev la liceul greco-catolic din Gherla, aflat pe atunci sub conducerea si grija episcopului, a fost vizitat, nu o data, la clasa, de Iuliu Hossu. Venea si se aseza pe un scaun langa catedra si ii asculta seniorial, fara sa schiteze vreun gest, vreme de o ora intreaga. Nu conta ca greseau sau ca se fastaceau de emotii la intalnirea cu el. Tanarul episcop privea fix spre clasa, cu ochii lui scrutatori, ca si cand asculta nu lectiile, rugaciunile si psalmii invataceilor, ci chemarea launtrica a acelor copii, imbracati in vesmintele impecabile ale scolii confesionale. "Abia la finalul orei ne lua pe cate unul la el si ne dadea sfaturi, ori ne iscodea despre problemele si framantarile noastre. Iar atunci cand ii vorbeam, revenea la nemiscarea aceea imperiala. Din cand in cand, sublinia cu un inganat usor pasajele esentiale din povestile noastre, semn ca, in nemiscarea sa, era prezent cu toata fiinta lui la intalnirea noastra", isi aminteste parintele Breharu. "Ascultati, romani fericiti, buna vestire a unirii noastre cu tara"

Vicarul Gheorghe Breharu are un cult pentru fostul mare episcop unit si-i soarbe cuvintele ori de cate ori cineva binevoieste sa i le mai citeasca o data. "Citeste-mi, rogu-te, cuvintele Prea Sfintitului de la Alba Iulia...", ma roaga si pe mine. Ultima data, cuvintele episcopului i le-a citit sotia, "Dumnezeu sa o ierte!". Au trecut 7 ani de atunci.

 Parintele Gheorghe Breharu Luptator neinfricat pentru drepturile romanilor si pentru unirea cu tara, episcopul Iuliu Hossu a avut marea cinste de a da citire Declaratiei de la Alba Iulia. Orator de exceptie, inaltul prelat a invelit Rezolutia Adunarii Nationale intr-un discurs memorabil, ale carui ecouri sunt si azi vii in memoria colectiva a urmasilor zecilor de mii de transilvaneni hotarati sa se uneasca cu tara. In fata unor inalte oficialitati militare, a episcopului ortodox de Caransebes, Miron Cristea, si a numerosi batrani tarani ardeleni, trimisi de prin satele de unde se trageau sa tina sus, la Alba Iulia, steagul tricolor, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, are prezenta nobila a unui premier britanic interbelic. In fotografia pe care parintele Breharu nu o mai poate vedea clar, de ani de zile, dar ale carei cele mai fine detalii le stie pe de rost, toti cei prezenti ii sorb cuvintele, aidoma batranului vicar din Gherla: "Fratilor, ceasul plinirii vremii este acesta, cand Dumnezeu Atotputernicul rosteste prin poporul Sau credincios, dreptatea Sa, insetata de veacuri. Astazi, prin hotararea noastra, se infaptuieste Romania Mare: Ne unim pe veci cu Tara-Mama, Romania! Va reamintiti cand, prin sutele de spitale, in zilele de intuneric, va vesteam ca: "Va invinge dreptatea!". A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptatii lui Dumnezeu si al rasplatirii lui pentru nedreptatile veacurilor, purtate de un neam cu credinta in Dumnezeu si cu nadejde in dreptatea Lui. Suferintele voastre se imbraca in lumina, cum revarsa in clipa aceasta soarele asupra noastra lumina sa, cu binecuvantare.

Regina Maria si Regele Ferdinand, intampinati de tanarul episcop Iuliu Hossu in timpul unei vizite in Transilvania, imediat dupa Unire

Cuvintele Domnului se plinesc aici, intru plinirea dreptatii dumnezeiesti. "Multi au dorit sa vada ce vedeti voi si n-au vazut, si sa auda ce auziti voi si n-au auzit. Ochii vostri sunt fericiti ca vad, si urechile voastre sunt fericite ca aud!". Vad ziua intregirii neamului si aud buna vestire a dreptatii lui Dumnezeu. Ascultati, romani fericiti, buna vestire a unirii noastre pe veci cu Tara-Mama, Romania". Dupa citirea declaratiei propriu-zise, Iuliu Hossu le-a marturisit celor stransi la Alba Iulia: "Fericit am rostit hotararea judecatii lui Dumnezeu prin reprezentantii a toata suflarea romaneasca. Fericiti voi, care ati pecetluit pe veci unirea cu Tara-Mama. O viata intreaga veti marturisi cu mandrie: "Si eu am fost la Alba Iulia!". Voi sunteti marea armata a sufletelor alese ale neamului nostru. Cantarea noastra de biruinta sa fie cantarea neamului pe calea lunga si grea a veacurilor: "Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate in veac, si cuvantul tau este adevarul!". Dreptate si adevar la temelia Romaniei intregite. "Marire intru cele de sus lui Dumnezeu. Pe pamant pace. Ziua invierii, sa ne luminam popoare". Traiasca Romania Mare, una si in veci nedespartita! Amin". "Amin!", repeta parintele Breharu, rezemandu-se, cocarjat, de spatarul scaunului de la birou. L-au umplut, inca o data, cuvintele mentorului sau, episcopul Iuliu Hossu. "Numai cuvintele astea sa le fi scris toata viata lui, si tot ar fi fost, pentru neamul romanesc, un om mare", sopteste parintele. Urme de pasi si flori Parintele Breharu l-a cunoscut pe episcopul Iuliu Hossu la Gherla, intre razboaie.

Fotografia istorica in care Episcopul Hossu citeste Declaratia de la Alba Iulia din 1918 Episcopul era senator de drept in Parlamentul Romaniei si avea o reputatie fantastica in epoca. Cand slujea in Gherla si mergea, duminica dimineata, la prima ora, de la sediul episcopal spre catedrala greco-catolica, orasul intreg incremenea de admiratie, la geamurile caselor sau pe trotuarele orasului. Prea Sfintitul pasea egal, zvelt si netulburat, asa cum si-l aminteau pana mai ieri toti batranii dintr-o generatie cu vicarul Breharu. Au murit toti, rand pe rand. Parintele Breharu le-a slujit el insusi la capatai, rugandu-l pe Domnul sa-i primeasca la Dansul. Acum, e singurul martor si marturisitor al prezentei pline de har a episcopului in oraselul din judetul Cluj in care acesta si-a inceput lucrarea sa pastoreasca. E o vara linistita in Gherla. Un vanticel cald mangaie afectuos ramurile pomilor ce strajuiesc stradutele inguste din centrul baroc. Batranul vicar se intoarce catre fereastra care da catre via din spatele casei. Tace o clipa, iar privirea i se umple de soare. Apoi, isi plimba ochii plini de lumina de-a lungul intregii camere, pana la peretele cu icoane si tablouri vechi de deasupra patului. E un intreg ceremonial in gestul acesta, atat de simplu. Ca si cum Prea Sfintitul Iuliu Hossu ar trece aievea, in stralucitoare straie arhieresti, pe stradutele cochete ale asezarii. Iar fericirea muta a parintelui vicar e chiar semnul admiratiei pe care, alaturi de toti gherlenii, Gheorghe Breharu o

traise in anii '30 fata de episcop. Cum sa nu-l iubeasca lumea pe Iuliu Hossu? In Primul Razboi fusese alinatorul durerilor ostasilor aruncati in lupta de conducerea imperiului. Concentrat ca preot de razboi, militase inca de atunci, printre soldatii romani de pe front, pentru unirea cu tara. Intre timp, decesul episcopului Vasile Hossu il facuse sa se intoarca la Gherla, unde i-a urmat acestuia, in fruntea Episcopiei. Se intampla in martie 1917. Episcopul Hossu avea pe atunci doar 31 de ani! De mai bine de 7 ani, insa, era doctor in Filosofie si in Teologie, dupa absolvirea la Roma a Colegiului De Propaganda Fide.

Gheorghe Breharu, proaspat absolvent al Institutului De Propaganda Fide din Romania

In tumultul de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, Iuliu Hossu ii mobilizase pe credinciosii din eparhia sa sa sprijine Marea Unire si sa nu se mai supuna autoritatii austro-ungare! In 1918, cine daca nu episcopul Hossu stransese in fata casei episcopale intreaga suflare romaneasca din Gherla si din imprejurimi, pe care el insusi a condus-o la Alba Iulia, cu mesajul dorintei de unire cu Romania? Apoi, mai important decat toate, episcopul Iuliu Hossu era omul care citise Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba Iulia. Prea Sfintitul in persoana! Episcopul Hossu pastorea peste 600.000 de suflete, inca dinainte de Marea Unire. O clipa nu statea locului. Batea Transilvania de la Cluj si Gherla, pana la Bixad si Moisei, si de la Lupsa muntilor Apuseni, pana la Casei sau Fizes, in Satu Mare. De altfel, Prea Sfintitul Iuliu Hossu avea aceasta reputatie unica de "episcop al vizitatiilor canonice". In 1938, dupa doua decenii in fruntea Episcopiei de Cluj-Gherla, trecuse de mult peste o mie de vizite in aria pe care o pastorea ca inalt ierarh. Nu era an de la Dumnezeu sa nu treaca, macar o data, pe la toate manastirile din Episcopie. Toata lumea stia asta. Era manat de un veritabil har apostolic si, spun cei ce l-au cunoscut, "dorea sa cunoasca totul, sa vada totul, sa inteleaga mai bine atat bucuriile, cat si durerile membrilor comunitatii pe care o pastorea". "Episcopului Hossu i se datoreaza reinvierea pelerinajelor la manastirile din Transilvania. Dupa 1921, Prea Sfintitul a prezidat pelerinaje devenite celebre, precum cele de la Bixad, de Sfintii Apostoli Petru si Pavel, la Nicula, de Sfanta Marie Mare, sau la Moisei, de Sfanta Marie Mica. Importanta pelerinajului de la Nicula, din zilele noastre, e meritul lui Iuliu Hossu. Pe vremea lui, se adunau, in anii '40, pana la 50.000 de oameni, ca sa se roage la icoana facatoare de minuni", isi aminteste parintele vicar. Batranul preot scotoceste intr-unul din sertarele biroului sau de lucru.

Scoate o carticica invelita in coperti rosii, cu insemnele papalitatii. Acolo "tine bine" cateva documente dragi sufletului sau. Printre ele, decupajul din ziar al unei fotografii din anii '40, in care Prea Sfintitul Hossu le vorbeste inflacarat credinciosilor veniti din intreaga episcopie, la Nicula. Puhoi de oameni, nu-i loc sa arunci un ac, iar episcopul e acolo, printre ei, vorbindu-le, ca intotdeauna in clipele grele, despre iubirea de Dumnezeu si iubirea de Neam si de Tara. "Peste tot pe unde mergea, povesteau apoi credinciosii, starpea uneltirile diavolului, incetau ura si pizma. Se vestejeau buruienile patimilor si cresteau florile virtutii", imi spune batranul vicar, cu ochi senini. Un mare profesor spusese vorbele astea despre Prea Sfintitul Hossu, demult, chiar in anii '40. Sunt prea frumoase ca vicarul sa le fi uitat de atunci... "Credinta noastra este viata noastra" S-a intalnit de atatea ori cu Prea Sfintitul! In copilarie, cand, in drum spre biserica, se tragea cuviincios pe marginea trotuarului, ca sa-l lase pe episcop sa o ia inainte. In anii scolii confesionale de la Gherla, cand inaltul ierarh venea sa vada daca invata bine si daca au conditii cum se cade. Apoi, episcopul insusi il hirotonise ca preot si tot el il indrumase, parinteste, sa se ocupe, ca profesor, de educatia viitorilor preoti greco-catolici, chiar la liceul pe care il absolvise.

Intalnirea de la Roma, dintre parintele Breharu (primul din stanga) si episcopul Iuliu Hossu (centru) S-a intalnit de atatea ori cu Prea Sfintitul, dar nicicand emotia nu a fost mai mare ca in toamna lui 1941. Tanarul Gheorghe Breharu era student la Roma, la Colegiul De Propaganda Fide. In tara, vremurile erau tulburi, iar oastea pastorita de episcopul Iuliu Hossu cazuse, cu doar un an inainte, sub asuprirea Ungariei hortiste. Prea Sfintitul avea in grija peste un milion de suflete. Era singurul inalt prelat cu autoritate in fata regimul maghiar si cu libertate de miscare prin intreaga Transilvanie de Nord. Multi oameni "de buna credinta" l-au sfatuit pe episcop sa se refugieze din fata ocupatiei, dar Iuliu Hossu le raspundea cu forta si tactul sau imperturbabile: "Raman alaturi de credinciosii mei sa le impartasesc soarta. Credinta noastra este viata noastra". Iar preotilor care sovaiau, macinati de amenintarile hortiste, le spunea astfel: "Daca pe Dealul Feleacului vi s-ar arata Domnul, ca odinioara lui Petru, ce ati face?". Numai ca abuzurile la adresa romanilor erau tot mai grave cu zi ce trecea. Ii intampinase la Cluj, cu un curaj nebunesc, atat pe premierul maghiar Teleki, cat si pe regentul Horthy, protestand vehement impotriva crimelor de la Ip, Treznea si Huedin. Dar sicanele nu conteneau, asa ca episcopul s-a prezentat, in toamna lui 1941, in fata Papei Pius al XII-lea. Atunci, la Roma, l-a intalnit din nou teologul Gheorghe Breharu pe marele episcop. Iuliu Hossu a tinut neaparat sa-i vada pe tinerii care studiau la Roma. "Era foarte mahnit, mi-l aduc si acum aminte. Ne-a imbratisat, ne-a binecuvantat, ne-a spus cuvinte calde, de imbarbatare, dar se vedea ca ducea cu el durerea celor din tara si ca era preocupat de negocierile

pe care urma sa le aiba cu Papa", povesteste vicarul. Abatut apare episcopul si in fotografia pe care si-a facut-o la Roma, cu Vaticanul in fundal, alaturi de dragii lui "studinti" transilvaneni. O fotografie-document, de care parintele Breharu nu se desparte nici in ruptul capului. O fotografie transformata in carte postala, pe care tanarul student i-a trimis-o in graba mare, in toamna lui '41, scumpei lui logodnice din tara. "Eu in stanga sunt, primul din stanga, iar in jurul Prea Sfintitului sunt fostii mei colegi. Unul a ajuns inalt ierarh ortodox, dupa Al Doilea Razboi Mondial, altul a ajuns mare episcop la Roma... S-au prapadit cu totii, dragul meu, numai eu am mai ramas", imi marturiseste preotul nonagenar. Pipaie cu degetele asperitatile hartiei fotografice de moda veche, ca si cum, in lipsa vazului, amintirile s-ar fi incrustat acolo, cu anii, laolalta cu sepia melancoliei. Prapadul A doua zi le-a dat intalnire la prima ora. S-au prezentat cu totii la patru ace, gatuiti de emotie. Episcopul avea sa-i duca in vizita la Papa. "A fost un moment inaltator. Prea Sfintitul Hossu ne-a prezentat pe fiecare, iar Papa ne-a binecuvantat", imi spune cu glas stins parintele Breharu. Dar adevarata revelatie a momentului nu aceasta a fost. "Dupa ce ne-a prezentat, Prea Sfintitul Hossu a ingenuncheat la pamant, alaturi de noi, la picioarele Papei Pius. Om mai mandru si mai vertical ca el nu era, asa ca eu, cu mintea mea de atunci, pur si simplu am fost socat, pentru ca nu mi-l puteam imagina ingenuncheat. Il mai vazusem o singura data facand o reverenta in fata Regelui Carol al II-lea, si atunci mi se paruse foarte ciudat, ca si cum mai normal ar fi fost ca regele sa faca o reverenta in fata Prea Sfintitului", se mira si acum batranul vicar.

In timpul detentiei de la Sighet "Ingenuncherea in fata Papei a fost o mare lectie pentru mine. A fost lectia umilintei si a respectului, pe care sunt fericit ca am invatat-o atunci de la Iuliu Hossu insusi si pe care nu am uitat-o toata viata", adauga parintele Breharu. Dar Vaticanul a fost, pentru marele luptator in sutana, inceputul sfarsitului. In septembrie 1943, i-a vizitat personal pe ranitii si mutilatii de razboi romani din spitalele din Budapesta, i-a vizitat si pe romanii concentrati in lagare de munca, si peste tot a dat de marturiile pline de emotie ale transilvanenilor care il cunosteau inca din anii gloriosi ai Marii Uniri. Apoi a urmat prapadul. Dupa 1944, odata cu instaurarea regimului comunist si la directivele agresive ale Moscovei, a inceput lupta pentru desfiintarea Bisericii Greco-Catolice. In 1948, Iuliu Hossu s-a intalnit de doua ori cu Petru Groza, dar nu a putut fi convins sa renunte la credinta sa, nici cand i s-a oferit Mitropolia Ortodoxa a Moldovei, nici cand a fost amenintat cu un dosar fabricat de Securitate.

"Credinta noastra este viata noastra", i-a raspuns Iuliu Hossu lui Petru Groza, la fel cum ii raspunsese si lui Horthy Miklos. A fost intemnitat la Sighet alaturi de ceilalti episcopi greco-catolici, si supus unui regim de exterminare, careia i-au cazut victime, in timp, si alti mari prelati, Valeriu Traian Frentiu, Ioan Suciu si Tit Liviu Chinezu. In '55, episcopii supravietuitori, Iuliu Hossu si Alexandru Rusu, sunt scosi din inchisoare si luati cu binisorul. Petru Groza se revede cu ei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat intre timp. Cum insa episcopii sunt refractari la noua politica comunista, Iuliu Hossu e mutat la manastirea Caldarusani, unde i se impune un regim de izolare. Ramane acolo pana la sfarsitul vietii, in 1970. In 1969, a refuzat invitatia de a merge la Roma, pentru a primi din partea Papei titlul de cardinal. Se temea ca, odata ajuns acolo, nu s-ar mai fi putut intoarce in tara dupa aceea. Asa ca Papa l-a numit cardinal in secret, "in pectore", ca sa nu ii faca probleme in tara, fapt facut public abia in 1973. Marele patriot ardelean devenise primul cardinal roman din istorie! Taina din decembrie 1989 Tanar, ferm, cu ochii pironiti departe, intocmai cum si-l aminteste vicarul Breharu din anii scolii confesionale, asa arata Iuliu Hossu in bustul din marmura alba care-i cinsteste memoria in micutul muzeu "Iuliu Hossu" din Gherla. Portretul oficial al fostului episcop de Cluj-Gherla, o pictura superba, incadrata in tricolor, e si el acolo. In rest, in decorul unui mobilier de epoca, sunt, peste tot, obiectele personale si de cult care i-au apartinut Prea Sfintitului. Reverenda, mitrele, luminoasele straie episcopale, toate sunt acolo, ingrijite de doamna Georgeta Pop, sotia regretatului preot greco-catolic Gavril Pop. Decedat in 2007, fostul protopop al Gherlei, Gavril Pop, fusese unul dintre apropiatii vicarului Gheorghe Breharu. Pasionat colectionar de icoane si de obiecte bisericesti, parintele Gavril Pop a reusit sa recupereze, imediat dupa Revolutie, o buna parte din obiectele ce-i apartinusera inaltului prelat si sa puna la punct un muzeu care sa aminteasca de personalitatea lui Iuliu Hossu. Parintele Pop se simtea foarte legat de episcopul Iuliu Hossu. Manat de curaj si de credinta, tanarul student Gavril Pop l-a cautat pe Iuliu Hossu la Caldarusani, la finele anilor '60. Era intr-o excursie cu scoala pe la manastirile ortodoxe din Sud si, odata ajuns acolo, s-a interesat cum l-ar putea vizita pe fostul episcop. S-a lovit la inceput de rigiditatea dictata de regim, dar, insistand, a primit acceptul de a vorbi la geam cu parintele Hossu.

Putin inainte de moarte "Cine esti tu, baiete?", l-a intrebat cu vocea stinsa cel care, cu jumatate de veac in urma, facea sa rasune Alba Iulia cu discursul sau tunator. "Cand a auzit ca e din Gherla, Iuliu Hossu a inceput sa planga. Zicea sotul ca ii curgeau lacrimile siroaie pe obraji! Apoi a transmis salutari preotilor din Gherla, si un mesaj de dragoste catre toti gherlenii. L-a binecuvantat pe Gavril si s-a retras", imi spune, cu lacrimi in ochi, doamna Georgeta Pop. Aceasta a fost marea taina pe care Gavril Pop a tinut-o pentru sine, vreme de trei decenii, si pe care i-a spus-o doar sotiei sale, in decembrie 1989, in chiar noaptea in care s-a dat decretul prin care greco-catolicismul isi reintra in drepturi in Romania. Intalnirea cu Iuliu Hossu l-a marcat pe Gavril Pop. Falnicul episcop despre care ii vorbisera oamenii din Gherla era plapand ca o umbra. "Nu avea mai mult de 36 de kilograme", repeta, indurerata ca o mama, doamna Pop. Dar, chiar si asa, plapand si slab, Iuliu Hossu statea drept in fereastra. Vertical, asa cum si-l imaginase dintotdeauna batranul vicar Breharu. arsire interioara a omului, si purta titlul: Incercari asupra vietii duhovnicesti".

Taine ale ortodoxiei - Sfinte femei imbracate in straie barbatesti

Biserica din Vasta * Despre sfintele femei imbracate in haine barbatesti se spune ca numarul lor este anume ales ca sa repete in chip mistic cele zece fecioare din Evanghelie. Se mai spune ca, dincolo de orice incercare, acest numar a ramas neschimbat, Domnul randuind ca, atunci cand se savarsea una din femei, alta sa-i ia imediat locul * Marile razboinice ale credintei

Nu le putem compara cu nimeni. Daca marii schimnici au ales postirea cea mai aspra, cat mai departe de ochii si admiratia oamenilor, sfintele femei imbracate in haine barbatesti au urmat o alta cale, infinit mai complicata si mai greu de inteles. Si-au schimbat straiele si firea. Si-au asprit chipul si vocea, transformandu-se in amazoane ale pustiei ascetice. Cele mai mari razboinice ale credintei. Rar vei intalni suflete mai darze, de neclintit. Discrete, lipsite de aparare si alungate de peste tot, sfioase si fara de pacat, dar purtand cu sine povara unui adevar mereu ascuns de ochii lumii, sfintele in haine barbatesti au rabdat cele mai nebunesti acuze. Cuvioasa Calistena se ascunde intro cetate din Nicomedia, unde, luand infatisarea unui pelerin ratacitor, vindeca multa lume inclusiv o fata beteaga de ochi, pe care parintii, drept multumire, insista cu amenintari si blesteme sa i-o dea de nevasta!

Sfanta Eugenia Sfanta Maria (devenita Marin) e acuzata de gazda unde a innoptat o data ca i-a batjocorit fata si, drept urmare, cuvioasa se trezeste in brate cu un copil, de care va avea grija pana la moarte, cand se va si arata adevarul despre ea. Sfanta Eugenia (devenita monahul Eugen) starneste o mare iubire in inima Meletiei (o femeie extrem de bogata), care, fiind respinsa in avansurile ei necurate, o va acuza pe cuvioasa Eugenia de viol. Sfanta Apolinaria cea din Sinclit, fugind de tatal ei, Artemie, mare dregator al Romei in vremea lui Leon cel Mare, se calugareste si isi ia numele de Dorotei. Sf. Apolinaria Crescand in taria credintei, cuvioasa Apolinaria savarseste numeroase minuni si, fara sa fie recunoscuta, ajunge sa o vindece de chinurile unui duh rau chiar pe sora sa. Drept multumire, dregatorul Artemie (tatal Sfintei) se grabeste sa o acuze tocmai pe Apolinaria ca i-a necinstit fiica, ramasa grea cu nu se stie cine! E mult absurd in vietile acestor sfinte. Destui oameni s-au grabit sa le condamne ca incalca rigorile firii si legile Vechiului Testament, dar putini au avut rabdarea sa cerceteze biografia acestor femei cu totul deosebite si sa afle ca niciodata ele nu si-au schimbat infatisarea decat din dragoste si jertfa crestina pentru aproapele. Ar fi aflat, de pilda, ca Sfanta Eufrosina se imbraca

barbateste doar ca sa caute iertarea si mantuirea in locul tatalui ei, ucigas de crestini si inchinator la idoli. Ar fi aflat ca Sfanta Maria s-a calugarit in haine de monah doar ca sa nu-l paraseasca pe tatal ei, dornic sa-si traiasca ultimele zile de viata intr-o manastire, iar cuvioasa Atanasia a facut asemenea, din dorinta de a fi si pustnica, si sprijin sotului ei la batranete, dupa juramantul cununiei facut in fata lui Dumnezeu.

Minunata poveste de dragoste a Sfintei Atanasia pentru sotul ei, Andronic Casatorita cu un bogat argintar, pe nume Andronic, Sfanta Atanasia nu uita niciodata sa-si imparta castigul in trei parti : o parte la saraci, o alta la impodobirea bisericii si cea mai mica dintre parti, nevoilor casei, multumind astfel Domnului pentru cei doi fii frumosi pe care ii avea. S-a intamplat insa ca, dupa 12 ani spornici si plini de pace, copiii lor sa moara brusc, in aceeasi zi, si asta a zguduit-o sufleteste pe Atanasia.

Andronicus si Atanasia Degeaba a incercat sotul ei, Andronic, sa o consoleze. Atanasia era cu totul distrusa si, din pricina nesomnului si nemancarii, slabise in asa hal, incat mai avea putin sa moara. Altceva decat sa planga nu putea sa faca, petrecand ziua intreaga la mormantul copiilor, cu multe lacrimi si suspine si, cine stie ce s-ar fi intamplat, daca nu i-ar fi aparut aievea in fata ochilor Sfantul Mucenic Iulian, care, in chip de calugar, a inceput sa o certe cu asprime ca nu-si lasa copiii in pace si ca, prin jalea ei, le tulbura odihna, cand ea ar fi trebuit sa se bucure ca baietii erau acum in ceruri, frumosi si curati ca niste ingeri. Transformandu-si durerea in mahnire si mahnirea in bucurie, cei doi soti au inteles spusele Mucenicului Iulian si au hotarat sa-si imparta averea saracilor. Apoi, au pornit la drum, cu gand sa se calugareasca, fiecare in calea lui, dupa voia si planul Domnului. In cele din urma, Andronic va ramane langa marele duhovnic avva Daniil, iar cuvioasa Atanasia se va face monahie la manastirea Tavenisiotului. Dupa 12 ani, cand se parea ca cei doi soti uitasera unul de altul, Andronic va intalni un calugar misterios, cu fata vestejita si arsa de soare, ca un arap. Crezand ca are de-a face cu un oarece monah ratacitor si "nebun intru Hristos", s-a oferit sa-l insoteasca spre Locurile Sfinte, iar acolo, negasind decat o singura chilie libera, in manastirea ce se cheama Optsprezecunicul, i-a propus calugarului misterios sa locuiasca impreuna, cu juramant insa de a

vietui in cea mai adanca tacere. Fara sa-si vorbeasca in vreun fel, cei doi s-au rugat lui Dumnezeu impreuna alti 12 ani. Apoi, intr-o zi, din ce in ce mai slabit trupeste, fratele de chilie (fratele ratacitor) a insistat sa-l cheme urgent pe avva Daniil pentru ultima Impartasanie si, vazandu-l, a inceput sa planga cu lacrimi mari si pline de durere. "De ce plangi? Se cade sa te bucuri ca o sa-l vezi in curand pe Hristos", a zis avva Daniil, care l-ar mai fi certat o vreme, daca monahul cel misterios nu i-ar fi marturisit ca, de fapt, nu e barbat, ci e chiar Atanasia; ca s-a ascuns in haine barbatesti sa-i fie aproape sotului drag, sa aiba grija de el si sa-l pazeasca mereu de lipsuri, de rautati si ispite.

"Fa, Doamne, din trupul meu biserica si din parul meu, copaci"

Sf. Teodora din Alexandria Multe ar fi de povestit despre Sfintele imbracate in chip de barbat. Femei evlavioase si neclintite. Femei puternice, in chiar slabiciunile lor. Diamante ascunse in moliciuni de porfira. Rugatoare cu nimic mai prejos decat anahoretii si schivnicii din vechime. Femei vrednice de a sta in calendar. Din pacatoase, ca Sfanta Pelaghia, sau din copile inocente, ca Sfanta Anna, cuvioasele femei in straie barbatesti s-au ridicat la sfarsitul vietii dincolo de fire. Dormind pe pietre si incingandu-se cu lanturi, au renuntat in numele lui Hristos la tot avutul lor - la surasul, mangaierea, nostalgiile sau duiosia lor materna. Fara sa pretinda vreo clipa ca si alte femei sa le urmeze exemplul, sfintele s-au zidit pe sine in propriul lor trup, fugind cat au putut de placerile lumesti. Au cautat sa-si piarda numele si au disparut in adancurile pustiei, nevrand sa lase in urma lor decat jertfa, dragoste si iertare, asa cum a facut cu sute de ani in urma Cuvioasa Teodora din Alexandria, cea confundata in multe randuri cu Sfanta Teodora din Peloponez. Imbracata in haine barbatesti, pentru a-si acoperi frumusetea trupului si a scapa astfel de insistentele petitorilor, Sfanta s-a oferit a fi mireasa doar lui Hristos si, drept urmare, a petrecut ani buni intr-o pestera sapata in preajma unei lavre de monahi. Calugarindu-se apoi din dorinta de a spori asprimea vietii pustnicesti cu ravna ascultarii, cuvioasa Teodora (devenita intre timp monahul Teodor) a primit porunca de la staretul manastirii sa calatoreasca prin sate, pentru a strange, din mila credinciosilor, proviziile necesare iernii. In una din aceste calatorii, obosita peste masura, a innoptat la un om credincios si foarte respectat de oameni, fara sa stie ca fiica acestuia avea un iubit, si acum, lasand-o insarcinata, iubitul nici nu mai voia sa auda de ea. Cateva luni mai

tarziu, vadita de pacat si mai avand putin sa nasca, fata nu a gasit alta scapare decat sa minta si sa spuna ca monahul Teodor, cel gazduit de parinti, o violase sub amenintarea unui cutit, si tot asa o obligase sa pastreze tacerea. Judecata in pripa, sub privirea satenilor furiosi, Teodora a fost condamnata la moarte prin decapitare. Desi ar fi putut lesne dovedi minciuna, Sfanta si-a primit moartea in liniste si impacare. Cu putin timp inainte de taierea capului, a cerut doar cateva clipe sa se roage si, in auzul intregii multimi, in loc de blesteme sau alte vorbe grele, a dat glas iertarii, pe care a incununat-o cu cea mai poetica si sfasietoare dorinta, asa cum facuse si Sfanta din Peloponez: "Fa Doamne din trupul meu biserica, din sangele meu rau si din parul meu copaci". Legenda sau nu, pe sub temelia manastirii trece astazi un rau, iar din biserica din Vasta continua sa creasca 17 copacii seculari, in uimirea oamenilor de stiinta, care nu pot sa explice cum se ridica spre cer acesti pomi fara radacina si cum un simplu acoperis de tigla, gros de cativa centimetri, le poate suporta greutatea. *

Oricat s-ar stradui, savantii nu gasesc nici acum o cauza stiintifica a acestui fenomen. In anul 2003, la cel de-al patrulea simpozion de "Archaeometrie" din Grecia, s-a prezentat raportul facut de un grup de cercetatori de la Universitatea din Patras. Studiul lor confirma ca radacinile celor 17 copaci imensi nu se vad nici in interior si nici in afara, ceea ce nu a impiedicat pomii sa atinga inaltimi de peste 30 de metri si o grosime de peste un metru. La testul cu ultrasunete, s-a vazut cum radacinile copacilor se scurg prin firisoarele de spatiu ramas liber intre pietrele zidurilor. Este cea mai uimitoare minune a naturii, prin care copacii traiesc dimpreuna cu zidurile si tot ei, cu forta lor vegetala, dau viata caramizii, transformand micuta constructie a bisericutei din Vasta intrun corp viu, ce creste an de an si se inalta odata cu seva copacilor, spre albastrul tainic si necuprins al cerului. Marturii:

 Cuvioasa Teodora Yanis Makrigiannis, geolog: "Pare greu de crezut, dar acesta este adevarul - copacii de la Vasta se sprijina pe un acoperis gros de doar cativa centimetri. In mod normal, cand vantul bate mai puternic, din cauza torsiunii exercitate de miscarea copacilor, zidul bisericutei ar fi trebuit sa se prabuseasca. Acest lucru nu se intampla, sfidand toate legile fizicii". Loukas Constantin, geolog: "Nu exista nici o explicatie, geologic vorbind". Elefterie Beligiannis, inginer: "Copacii exercita asupra acoperisului o forta colosala. Nu gasesc o teorie care sa lamureasca stiintific de ce imensa putere cu care apasa greutatea celor cateva tone de lemn nu distruge acoperisul. De asemenea, nu vad cum s-ar putea calcula forta de sprijin a acestor copaci atunci cand in regiune sufla puternicele vanturi de iarna". Elena Stavrogiannis, arhitecta: "Judecand dupa vechimea si pozitia zidurilor, bisericuta din Vasta ar fi trebuit sa se fi prabusit de mult. Ea insa a ramas in picioare atatea secole, fara stricaciuni serioase. Ca in orice loc sfant, omul de stiinta se arata a fi inutil".

SCHITUL TARNITA - Locul unde vezi minunile "la ochi"

* Nicaieri ca in Muntii Vrancei, manastirile nu par sa fuga si sa se ascunda asa de tare de oameni. Dar nici oamenii nu par atat de hotarati sa le afle, in cea mai indepartata salbaticie a muntelui. Foamea de credinta si dorul de Dumnezeu nu cunoaste oprelisti. Poate din acest motiv, Tara Vrancei seamana cu o duminica nesfarsita * Prapadul de la miezul noptii Magura Odobestilor era cuprinsa de noapte. Nici o stea nu licarea pe cerul prabusit peste varfurile copacilor. Nici un zgomot nu valurea aerul rece si greu. Dar obstea schitului Tarnita mai trecuse prin multe nopti din acestea, de primavara, cand vazduhul n-are nici limpezimea de gheata a iernii, nici seninatatea calma a verii, ci e cotropit de nori negri si grei. Se apropia slujba de miezul noptii si maicile erau inca la pravila, in chiliile lor. Atunci a inceput prapadul! In linistea desavarsita s-a auzit, deodata, un trosnet mare, iar biserica, primenita si gatita pentru noaptea Invierii, s-a transformat, pe loc, intr-o pala uriasa de foc. Intai s-a aprins acoperisul, si flacarile au tasnit, nebuneste, in toate partile, pe deasupra brazilor, imprastiind lumina distrugatoare la mare departare, de parca ar fi ars toata padurea. Apoi, focul a incolacit zidurile batranei biserici. Icoanele vechi isi pierdeau chipurile in cateva clipe, sub lacomia flacarilor. Odoare scumpe curgeau de pe pereti si de pe masa altarului, in paraiase de aur si de argint. Innebunite de groaza, maicile au alergat dupa apa, insa la cismeaua din curte se strecura numai un firisor din viata muntelui, care de-abia putea ostoi setea unui crestin, nici vorba sa opreasca sinistrul. Atunci, calugaritele au cazut in genunchi in fata peretilor de foc, frangandu-si mainile, neputincioase. Dar s-a petrecut o minune: in lumina napraznica a incendiului s-a ivit, deodata, parintele Ioanichie, duhovnicul schitului, care, rugandu-se cu voce tare si inalta, a intrat in biserica cuprinsa de flacari, apoi in altar, de unde a luat Sfintele Taine si o veche Evanghelie, iesind apoi din biserica si impotrivindu-se focului cu rugaciuni. Scos afara din sfantul lacas, duhul bisericii, care crescuse frumos, ca o paine, la caldura altui "foc", cel al rugaciunilor permanente, al suspinelor de cainta si al lacrimilor duhovnicesti, timp de trei sute de ani, fusese salvat. Acum, dinaintea preotului nu mai era decat un trup cuprins de pojar, care se contorsiona si capata chipuri amenintatoare. Fara teama, parintele Ioanichie a implorat mila lui Dumnezeu, ajutorul Maicii Domnului si al Sfantului Nicolae, carora le era inchinata biserica, pana cand a potolit furia mistuitoare. Incet, incet, flacarile si-au pierdut vigoarea si, intr-un tarziu, s-au sfarsit cu vaiet si prabusire, in jar si cenusa. Inca multa vreme dupa aceea, parintele Ioanichie a continuat sa multumeasca Domnului ca n-au ars si chiliile, padurea si satele dimprejur. Cand cuvintele catre Dumnezeu nu s-au mai auzit, preotul era ca scos din scaldatoare, plin de sudoare, cu un chip luminat si obosit, de parca venea dintr-o alta viata. Manastirea ascunsa Drumul spre Schitul Tarnita incepe din marginea satului Bolotesti, trecand peste un islaz inveselit de flori primavaratice. Cat tine campul acesta verde, pascut de o turma de oi si de cateva vaci razlete, calea e usoara. Dar cand intri in padure, fasia de pamant batatorit devine un labirint plin de capcane. Urme adanci de tractor, valuri de noroi latite in gropi cu apa, bolovani taiosi ca lama unui cutit si cate un copac doborat de vant te descurajeaza sa mai inaintezi.

 Un calut la picioarele troitei Dar daca totusi vrei sa o faci, randurile de stejari care au scapat, deocamdata, de dintii drujbelor, iti deschid trei, patru drumuri in fata, dezorientandu-te si facandu-te sa te lasi pagubas, in lipsa vreunui indicator. Dar dorinta de a ajunge la unul din cele mai vechi si vestite lacasuri manastiresti din padurile Vrancei e mai puternica decat asprimea drumului. Il rogi pe Dumnezeu de ajutor, iti transformi masina in tractor si o iei, pieptis, prin jungla cea verde. * Legenda spune ca Schitul Tarnita a fost ridicat de cativa calugari, in urma unui semn divin. Era prin anul 1702, cand o mana de monahi, care cautau un loc cat mai departe de lume pentru a se nevoi, au ajuns in locurile acestea. Urcand in munte, spre varful Magura, catre care tinteau, deodata s-a rupt saua de lemn a magarului pe care duceau odoarele viitoarei biserici. Au reparat-o si au pornit mai departe, dar s-a rupt din nou. Si tot asa, inca o data. Atunci, monahii s-au gandit ca voia Domnului este sa ridice schitul lor chiar in locul acela, unde cedase tarnita magarului.

Gradina manastirii Tarnita Si Tarnita i-a ramas numele locului. Fugind de lume in pustiu, poate ca monahii aceia se vor fi rugat Maicii Domnului, ca nimeni sa nu le poata da de urma prea usor. Si ca semn ca ruga le-a fost implinita, padurea de stejari s-a indesit in spatele lor si tot crestea mereu, cu nesat de viata, desi taietorii de lemne nu au odihna in veci. Incet-incet, drumul spre manastire a devenit o calauza vicleana si mincinoasa. Paraie iesite pe neasteptate de sub radacini si cuverturi groase de frunze uscate iti ascund calea. Cand ploua, nici cea mai buna masina de teren nu te ajuta sa razbesti pana la schit. Crestinul evlavios se descurca insa mai bine la pas, pe acest drum al smereniei si rabdarii, lung de 12 kilometri. Iar in linistea mersului pe jos, aproape ca simti cum cresc muschii pe copaci

si cum isi prefira soarele degetele printre frunze. O pace de neinteles iti va cuprinde usor, usor intregul trup, cuibarindu-se in inima. Si de acolo, iti vor creste doua aripi mari, de nadejde, aripi uriase, de fluturi, care te vor purta pe deasupra pamantului. Pelerinii care au trecut macar o data pe aici cred ca acest sentiment dulce si naucitor te cuprinde ca un abur, venind dinspre sfintele moaste ale pustnicilor, ingropate in pamantul muntelui, de cateva veacuri incoace. Dar, dupa cum aveam sa aflam de la maicute, nu sunt multi cei care se incumeta sa vina la Tarnita. "La nevoie, iei icoana in brate, o strangi si te rogi mai tare"

Maici in gradina, la lucru Odata ajuns la schit, in ciuda gardului strasnic din scandura masiva, unsa cu pacura, ce ii da un aer de cetate, in care e greu sa patrunzi, gasesti portile descuiate si gazde inimoase. Mica asezare de maici e cufundata in padure ca intr-un pantec al muntelui, si nu-ti dai seama daca esti in varf sau la poale. Dupa ce ai intrat in curte, mai ai de trecut o poarta-clopotnita centenara, ca sa ajungi la noua biserica a schitului, cladita in stil moldovenesc. Inca se mai lucreaza la finisaje, dar alura ei este a unei biserici care va putea fi iubita la fel de mult ca vechiul lacas de lemn, construit in primii ani de dupa 1700, si care a ars in aprilie 2006. Cand isi amintesc noaptea aceea de groaza, maicile de la Schitul Tarnita tremura si suspina siacum. Timpul n-a sters ranile amintirilor. "Pierderea bisericii vechi ne-a lasat un gol in inimi pentru totdeauna" - spune maica stareta Tomaida, vietuitoare a schitului inca de la inceput. "Dar Maica Domnului si Sfantul Nicolae, al caror hram il purta biserica, nu ne-au lasat fara loc de inchinaciune. Nu stiam pe nimeni care ar putea sa ne ajute, dar in acelasi an, chiar de ziua Sf. Nicolae, am primit bani de la stat, ca sa construim o biserica noua. Minune mare!". De altfel, la Schitul Tarnita vezi "minunile la ochi" destul de des, dupa cum ne incredinteaza maica iconoama Polixenia. Nu minuni cutremuratoare, cum se intampla, poate, prin alte parti, ci minuni la indemana, ca niste semne ceresti, ca Dumnezeu tine Tarnita langa inima lui.

 Clopotnita asezamantului monahal Ograda schitului arata ca randuiala e in seama unor femei. Curatenie si flori peste tot. La dreapta bisericii noi, pe o ridicatura de pamant, sta simplu, dar nu lipsit de o anume eleganta, paraclisul de lemn pentru iarna - singurul in care se slujeste acum. Pe laturile curtii se insira, in semicerc, cateva case mici, albe, acoperite cu sindrila si avand cate un pridvor in fata, deasupra beciului. Pe stalpii micilor cerdacuri se catara o iedera verde inchis, care da si mai multa viata chiliilor. Curtea e acoperita de o iarba deasa, plina de papadii si nasturei. Mai multi pomi fructiferi foarte tineri abia inmugurisera cand am ajuns noi la Tarnita. Schitul n-a aratat mereu asa. Infiintat de calugari, avea un aspect mai sever, barbatesc. Dar in anul 1950, calugarii au fost mutati si au fost aduse maici. Nici ele n-au stat decat noua ani, caci regimul comunist le-a alungat si a inchis schitul. Trei decenii de tacere s-au asternut peste biserica si chilii, o tacere care a ros grinzile, peretii si acoperisurile, si a tesut valuri de panza de paianjen peste ruine.

Un rai cu flori

"Cand am ajuns aici, era mare jale. Paragina peste tot. Maica batrana, Emanuela, alungata din schit, atunci, in 1950, a vrut sa se intoarca, dupa 30 de ani, la manastirea ei de metanie, la Tarnita, si m-a luat cu ea. Eram numai noi doua. Doamne, cat de greu ne-a fost sa punem totul in ordine. In timp, prin voia Domnului, ni s-au alaturat si alte maici si surori, iar acum suntem opt. De cativa ani avem curent si apa in curte. Vreo 15 ani ne-am spetit carand apa de la izvoarele din munte. Iarna, pana ajungeam cu apa la schit, ne udam hainele si se faceau sloi, de parca am fi fost imbracate in armuri de gheata", povesteste maica Tomaida. Soborul de maici si surori, impreuna cu Pc. Ieromonah Ioanichie Voicu, duhovnicul manastirii Din cauza drumului foarte greu, maicile sunt vizitate rar de credinciosi, asa incat nu o data au suferit de foame. "Ehei! Ani in sir am mancat dimineata, la pranz si seara "tain" - adica graunte fierte cu sare sau cu zahar, dupa cum ne poftea inima, la un pranz imbelsugat sau un desert select", rade maica stareta. Au ramas la schit, pentru ca nu se putea altfel. "Calugaria e ca si casnicia, odata ce ai depus voturile monahale sau te-ai cununat, ai jurat sa rabzi pana la sfarsit, fara sa te plangi sau sa renunti, oricat de greu ar fi", adauga cu voce repede maica Polixenia. Si ea, ca si maica stareta, s-a

indragostit de Tarnita pentru totdeauna, din clipa cand i-a pasit pragul si s-a calugarit aici. - Calugarii au si ei momentele lor de tristete, de nostalgie, poate chiar de indoiala sau deznadejde. Cum le depasiti? - Orice am intampina in viata, numai cu rugaciuni putem birui. Si daca vezi ca te rogi si tot nu te linistesti, iei icoana in brate, o strangi tare, tare, si strigi cu voce inalta: "Doamne, ajuta-ma si nu ma lasa!". Si indata te intareste Dumnezeu! Vezi minunile la ochi! - ne incredinteaza maica Tomaida. - In momente mai grele, cand aveti nevoie mare de ajutor, va rugati cu anumite rugaciuni speciale, sau spuneti ce va doare la inima? - Cea mai puternica rugaciune este aceea pe care o zici din strafundul inimii. Nu trebuie neaparat una din carte. Daca zici doar: "Doamne, ajuta-ma!", dar cu toata credinta ca de la El poti primi ajutor, rugaciunea este ascultata si implinita. Noi ne rugam la Maica Domnului, in caz de primejdie si de nevoie. De cate ori era sa murim, o strigam pe Maica Domnului si vedeam cum intervine. Au trait multe semne ceresti maicile... "Odata, nu aveam nici un strop de ulei. Ne-am rugat si a doua zi a venit la noi o profesoara cu un grup de copii de la scoala, si fiecare avea in rucsac alimente si ulei. Ieri am vorbit de ulei, iar azi primim! Alta data, nu mai aveam nici paine, nici faina, nici malai si ne-am rugat iarasi la Maica Domnului.

Maicile Tomaida si Polixenia A venit a doua zi un om cu un rucsac de paine. L-am intrebat: "Bre, dar pe matale cine te-a indemnat sa vii aici?". Si el a zis: "Nimeni, taica, am venit singur, ca mi-a murit femeia si m-am gandit sa fac ceva pentru sufletul ei. V-am adus de-ale gurii si stau aici sa fac treaba, o saptamana, doua." Si ne-a ajutat foarte mult. Mai vine si acum uneori." "Alta data", isi aminteste maica Polixenia, "aveam o iapa cam naravasa si caram cu ea lemne. S-a speriat de ceva si a luat-o la goana, trantindu-ma la pamant. Am strigat: "Maica Domnului, ajutama!". Calul s-a oprit imediat, chiar inainte de a trece cu caruta peste mine". Umbra parintelui Nil Cele doua maici stau una langa alta pe banca de lemn, cu mainile asezate cuminti pe masa. Se vede ca sunt foarte apropiate, ca se au ca doua surori. Se completeaza una pe alta, isi incaleca vorbele, fara sa se supere, bucuroase si convinse ca la Tarnita sunt aparate de Dumnezeu, si pentru ca locul e sfintit de-a lungul vremii prin nevointa a zeci de monahi, ca pamantul pe care calca

adaposteste sfintele moaste ale multor pustnici. Asa cum a fost si parintele Nil, duhovnicul schitului in anii '50, om instruit, cu trei licente, fost coleg de scoala cu regele Mihai I. Parintele Nil s-a calugarit tot in urma unei minuni. A mers la manastirea Sihastria si, stand de vorba cu monahii de acolo, a spus ca nu va crede in Dumnezeu pana nu va vedea cu ochii lui o minune. Un calugar l-a indemnat sa mearga in biserica sa se roage, ca va avea parte de o minune. S-a rugat: "Doamne, daca existi, fa o minune cu mine, sa fiu nebun dupa tine!". Si odata a fost lovit in piept de o lumina pe care a simtit-o in tot corpul. A cazut din picioare si a ramas asa un timp. Pe urma a iesit din biserica si a cerut sa fie primit in monahism.

Vrancea - o duminica nesfarsita

Vazator cu duhul, parintele Nil a ajuns unul dintre cei mai iubiti duhovnici, numai ca era greu de gasit. Iubea sihastria, fugea de autoritati si de oameni. Traia pustiit prin paduri, numai cu putina paine si apa, mergea descult si se crede ca n-a avut decat o dulama pe el toata viata. Dormea in scorburi de copaci, prin clopotnite parasite si bordeie sapate in pamant. Cateodata se arata la schit si spovedea. Atunci adauga pomelnice noi intr-un sac cu acatiste, in care avea si un craniu - sfinte moaste ale unui pustnic din muntii Vrancei. Rugaciunea parintelui Nil vindeca bolile si rezolva orice necaz - asa marturisesc oamenii, pana azi. Prin anii '70, s-a mutat la Domnul, dar nu se stie unde este ingropat trupul sau. * Se lasa tacerea. Cu ochii pierduti pe zarea padurilor care ascund manastirea, maicile par duse cu gandul la parintele Nil, caruia i s-au rugat nu o data, si care le-a ajutat. Intr-un stup, nu departe de masa la care stam, asezata sub merii care promit sa dea in floare, se aude larma de albine. Harnicile zburatoare n-au curaj sa iasa din stup, desi le miroase a primavara. Vremea e inca prea rece pentru ele. Zumzetul acela infundat pare sa le smulga din visare pe calugarite. Ar mai sta cu noi la vorba, dar au atatea de facut... "Ei, atunci mergeti sanatosi. Veti vedea o alta minune: drumul inapoi va fi mai scurt si mai usor", zambeste maica stareta Tomaida. Are dreptate. La coborarea din munte, padurea isi desface perdelele verzi dinaintea noastra, iar limba de pamant care pleaca din poarta schitului spre Bolotesti nu mai este bifurcata ca a sarpelui, ci strapunge dealul pana la tinta. Parasim pantecul Tarnitei, ca si cum ne-am naste din nou.

Mari duhovnici - Parintele Galeriu: "Eu nu sunt un om al apelor linistite. Sunt un om viforos"

 Un copil etern si intelept Se stransese lume ca in noaptea de Inviere, in acea zi de 13 august 2003, la biserica Sfantul Silvestru din Bucuresti. Piata din fata bisericii era intesata de circa 2500-3000 de credinciosi frematatori. Un murmur general se facea auzit: "A murit un sfant!". Era o incredintare de obste. Si oare nu era asa? Nu trimisesera, oare, romanii, un nou sol jertfitor, dintre cei mai de seama, la Imparatie, la Dumnezeu? Cate o boare alinatoare, parca trimisa de Parintele, mai domolea, din cand in cand, dogoarea zilei. Cuvintele slujbei cadeau grele de sensuri... Gandul la Parintele te facea mai atent la ele. Pe undeva, in fiecare, se insinua intrebarea: "Daca Parintele Galeriu a murit, pe noi ce ne mai asteapta?". Totusi, pana la urma, raman mereu infipte in noi, tainice, dorinta si speranta scaparii de moarte. Fara indoiala, Parintele Constantin Galeriu a fost, pentru epoca noastra, cel mai cunoscut preot al Bucurestilor, daca nu al intregii tari. Probabil ca a avut mai multi ucenici decat oricare alt preot din timpul nostru. Amintirea lui nu poate fi rememorata decat dinamic, in miscarile sale fizice si spirituale. El poate fi foarte lesne vizualizat, deoarece totul la el, fiecare gest, fiecare cuvant, fiecare atitudine erau extrem de pregnante, de decupate. Gesturi ample, largi... Mana sustinand mantia pe o parte, mana prin barba, mangaiatul si prefiratul ei, atragerea atentiei in timpul predicarii, cu ambele maini sprijinite la tample sau suspendate in aer... Facuse actorie in studentie si pastrase un pic de stiinta de actor, pe care o folosea cu placere si cu dibacie... De aici, si o anume dialogare retorica sau semi-retorica... Dar toata aceasta nevinovata actorie era debordata de firescul extraordinar al iubirii sale, ce-l facea sa para un soi de copil etern si intelept. Nimeni nu era acuzat. Pentru orice om aflat intr-o situatie dificila, prin caderea sau caderile lui, singura plangere a parintelui, facuta cu un ton foarte grav, compatimind, era: "Sarmanul!". Respirand apasat, de parca ar fi purtat o mare povara. Sunt, la romani, povesti care se refera la timpul cand Dumnezeu umbla pe pamant cu Sfantul Petru. Mersul Parintelui Galeriu prin casele oamenilor mi se pare ca era unul asemenea celui al Sfantului Petru, din acele povesti. Cat despre Hristos, era si El totdeauna acolo, cu o prezenta nevazuta, dar extrem de pregnanta, de vie. Cu Parintele Galeriu se putea vorbi direct. Primea reprosuri si observatii fara sa se supere, cu un zambet cald si plin de intelegere.

Era un om cu precadere al inspiratiei retorice, si numai in secundar al scrisului. Nu avea nici destul ragaz pentru scris. De aceea, cand scria, prefera, de multe ori, s-o faca dictand, ca odinioara Apostolul Iubirii, Ioan, care isi dicta Evanghelia lui Prohor. Adesea a avut vreun secretar sau vreo secretara de incredere, care-i nota gandurile si apoi, corectate si intregite, le batea la masina. Spontaneitatea-i era o permanenta ("Acum mi-a venit gandul acesta!"). Era daruit cu o memorie fantastica. Stia sute de nume pe dinafara. La spovedanie, la rugaciunile de dezlegare, desi cei prezenti erau cu zecile, ii pomenea sfintia sa pe toti, nu ii punea sa-si spuna singuri numele, cum se procedeaza indeobste in astfel de situatii. Si cata mangaiere cand, om de tot smerit fiind, te cheama cineva (si nu oricine!) pe nume, cand chemarea aceasta este facuta astfel incat sa intelegi ca esti foarte pretios lui Dumnezeu. Graiul mainilor A fost, neindoios, Parintele Constantin Galeriu un preot intru care Dumnezeu a binevoit. Toate spusele si faptele sale erau seminte aruncate spre rodire bogata. Un om pentru toate mediile. Intra in tot felul de locuri infruntand, din aceasta cauza, critici pripite sau indreptatite, cu gandul ca pretutindeni este ceva de salvat, ceva de rascumparat, si ca lucrul acesta nu este posibil decat cu asumare de riscuri si cu jertfa neprecupetita. Credea ca iubirea insotita de rugaciune poate birui in incercarile cele mai temerare. Dar, totusi, adesea parca se lasa prea mult exploatat. Ocupa locul, il locuia deplin, il marca. Era irezistibil si inconfundabil. Polariza societatea in care se afla. Reusea sa se impuna in cele mai diferite medii, poate si pentru ca raspundea unei imagini virtuale a oricarui om despre preotul ideal. Avea ceva din preotii interbelici, dar era in acelasi timp extrem de modern, ca modalitate de abordare a misiunii, si ca lecturi.

O prezenta aproape actoriceasca Avea stiinta iubirii. Stia sa iubeasca fara sa starneasca gelozii. Toti suntem intr-un fel "fiii lui Zevedei", iar mama fiilor lui Zevedei este ascunsa in fiecare om: fiecare ar dori sa se bucure a sta la loc de frunte, langa Hristos sau langa un ucenic ales al Lui, inainte sa se gandeasca daca este capabil sa bea acelasi pahar amar si sa poarte o cruce pe masura. Multi isi vor fi dorit sa fie considerati fii privilegiati, iar el a stiut sa faca din fiecare un fiu privilegiat sau o fiica privilegiata. Capatase puterea de a stabili o relatie intim personala cu foarte multi oameni. Fara sa starneasca invidii reciproce. Dumnezeu nu starneste gelozii cu iubirea Lui. Tot asa, si parintii imbunatatiti, care au realizat mai abitir asemanarea cu El. A stat un an si jumatate pe ceea ce se numeste, indeobste, pat de suferinta. In situatii din acestea, te poti gandi ca omul este mai putin prezent si nu continuu constient. Cand este vorba de un om imbunatatit, adevarul este insa altul: la o privire atenta, parca Dumnezeu este mai prezent, compensand. La Parintele, lucrul acesta era vizibil. Cu toate ca Parintele Galeriu vorbea cu dificultate si imobilitatea il stanjenea vizibil, era de o trezvie exceptionala si foarte activ in relatii. Spusele-i deveneau margaritare testamentare.

Era de observat, de pilda, bucuria de a binecuvanta. Pana la sfarsit. Din fericire, mana dreapta ii ramasese valida si o folosea cu fervoare, cu frenezie chiar, in acest scop. Graiul acela minunat al mainilor sale... Un om viforos Cand a fost internat, pentru un timp mai lung, la Spitalul Municipal, mi s-a transmis sa incerc sa fac in asa fel, incat sa-l viziteze Parintele Patriarh Teoctist si sa-l spovedeasca. Nu stiu de ce si cum se trasese concluzia, in familia Parintelui, ca eu as avea mare trecere la patriarh. Ascultator, am transmis la secretariatul patriarhului aceasta sugestie. Si patriarhul s-a dus, nu singur, ci insotit de Inalt Preasfintitul Gherasim al Ramnicului. Acesta a fost acela care, pana la urma, l-a spovedit, ca fiind un pic mai in varsta decat Preafericitul Teoctist, care a asteptat in acest timp, rabdator, pe culoar. Se pare ca vizita aceasta l-a bucurat tare mult pe Parintele Galeriu. Pe de alta parte, solicitarea familiei de a fi adus patriarhul marturiseste despre dragostea pe care Parintele Galeriu, la randul lui, o avea pentru patriarh. Imi staruie continuu in memorie, proaspete, cuvintele indemn spuse la penultima intalnire, cand se afla in casuta parohiala, imobilizat la pat: "Traieste-ti unicitatea!". Desigur, suntem persoane, suntem unici oricum, dar ce voia sa spuna Parintele era cu mult mai mult. Unicitatea trebuie traita, implinita... Si nu numai unicitatea personala, ci si unicitatea intr-o relatie, unicitatea unei relatii.

Cel mai cunoscut preot al Bucurestilor Cu acelasi prilej, mi-a mai spus ceva surprinzator, memorabil: "Eu nu sunt un om al apelor linistite, al calmului. Eu sunt un om viforos!". Dincolo de parintele bland si mereu disponibil, infinit rabdator si ingaduitor, gata sa mangaie si sa ostoiasca pe oricine avea nevoie, se afla un om cu trairi intense, aprinse, patetice chiar, confruntandu-se cu mari intrebari existentiale. Desigur, ramanand mereu si intru toate duhovnicesc... Nu cred ca sunt prea multi cei carora le-a facut cunoscut acest lucru... Cam cu trei saptamani inainte de a muri, cineva a venit sa-mi transmita acest mesaj: "A zis ca-ti duce dorul!". Il cam abandonasem, la un moment dat... Ma duceam extrem de rar pe la "Sfantul Silvestru". Credeam ca are destui fii duhovnicesti si destula lume in jurul lui. Totusi, imi ducea dorul...

E bine ca preotul, atunci cand el a fost unul emblematic pentru parohia respectiva, si nu numai pentru ea, sa fie inmormantat in preajma bisericii in care a slujit, langa zidurile ei. In cazul Parintelui Galeriu, a fost dorinta si staruinta din partea parohiei, a fost intelegere din partea patriarhului si, atunci, lucrul acesta s-a implinit. Si ce loc de pace si de bucurare este frumosul mormant al Parintelui Galeriu, cata mangaiere aduce celor ce se aseaza cateva minute langa el sau si celor care numai trec pe strada, pe langa el, si-l privesc din apropiere, de peste gard. Primele intalniri Cand iti pleaca cineva drag, important tie, la Domnul, te cutreiera tot felul de amintiri, de momente de gratie cand ai fost impreuna cu cel plecat. Prima mea intalnire cu Parintele Galeriu sa petrecut in primavara anului 1975, cand tocmai pornisem sa-mi caut un duhovnic. Unul dintre cei recomandati, ca posibili de luat, era Parintele Galeriu. Cum eram foarte ravnitor la vremea acelor inceputuri ale mele intru ale crestinismului, am ajuns la "Sfantul Silvestru" intr-o duminica, de la inceputul utreniei, cand biserica era inca aproape goala. Parintele a venit dupa mine. Iar cand a intrat in biserica, spre surprinderea mea, s-a indreptat direct spre mine, ca si cand m-ar fi cunoscut de mult. Lucrul acesta m-a impresionat tare si m-a bucurat copilareste. Am schimbat cateva cuvinte, eu m-am prezentat un pic. De atunci, legatura a ramas definitiva. Avea un aspect monahal, venind dintr-o vadita vocatie de acest tip. Mai mult chiar, componenta monahala ii era una centrala. Ea se rasfrangea in gesturi si in privirea-i de intelept. Toate, parca, intru imbratisare. Avea o mare dragoste de manastiri si de monahi. Dar, totodata, in chipul cel mai firesc, avea si mare nevoie de lume, caci nu pustia era mediul cel mai propice lucrarii lui. De fapt, se poate spune despre el ca purta, impunator, monahismul in mijlocul lumii, misionar. Mi-aduc aminte cum o data am avut binecuvantarea sa ajung la Sihastria, cand era si el acolo. Am plecat pe dealuri, spre stana manastirii, o mica ceata, in frunte cu Parintele Cleopa si Parintele Galeriu. Parintele Galeriu statea modest, mai in umbra, Parintele Cleopa era, ca de la sine inteles, vioara intai. Din cand in cand, in anumite chestiuni teologice mai complicate, minunatul monah il consulta, totusi, intru aprobare, pe Parintele Galeriu. Acesta confirma in felul in care-l confirma un ucenic bun pe maestrul sau. Ce peripatizari, ce cuvinte de folos! Pe sub cate un copac, pe drum, la stana, unde am fost primiti ca la Mamvri. A fost o zi de pregustare a raiului...

Biserica Sf. Silvestru din Bucuresti, unde a slujit parintele Galeriu

Dupa ce m-am mutat, impreuna cu sotia mea, in apartament nou, prin anul 1978 sau 1979, ne-am gandit sa facem o sfestanie, la care sa fie prezenti si sa slujeasca trei dintre preotii care ne erau cei mai apropiati: Parintele Iulian Stoicescu, care ne era duhovnic, Parintele Dumitru Staniloae si Parintele Constantin Galeriu. Bineinteles, erau de fata mai toti prietenii nostri apropiati. A fost o concentrare de duh extraordinara. Parintele Galeriu a venit, ca de obicei, ultimul, cu oarece

intarziere, cand aproape era sa pornim slujba fara el. Tacit, i s-a lasat Parintelui Staniloae rolul si rostul de protos. Ceilalti doi se comportau parca in diaconi. Spuneau ecteniile, faceau partea cea mai mare a slujbei, Parintelui Staniloae lasandu-i-se citirea Evangheliei si cateva rugaciuni mai importante. Parintele Iulian era foarte emotionat de prezenta Parintelui Staniloae si nici nu-i venea sa se aseze, statea sprijinit, ca intr-o strana, de o lada de zestre putin mai inalta. Pentru Parintele Staniloae, o sfestanie era o slujire cu totul rara. Dintre toti, Parintele Galeriu era cel mai in largul lui. Cum era prima sfestanie de casa noua, Parintele Iulian ne-a desenat peste tot, pe pereti, niste cruci frumoase si destul de mari, care au staruit incurajator mult timp, pana la urmatoarea zugravire mai serioasa. In criza de timp Intarzierile Parintelui... Erau proverbiale! Ele nu se petreceau dintr-o obisnuinta sau dintr-o lentoare. Nu, ele erau rezultatul crizei permanente de timp. Parintele voia sa rezolve prea multe solicitari, voia sa-i impace desavarsit pe toti si, atunci, intra, in chip firesc, in criza de timp, criza care, prin acumulare, crestea mult spre sfarsitul unei zile de lucrare necontenita. Imi amintesc doua dintre aceste intarzieri, care puteau avea implicatii mai mari. Una a fost cu prilejul botezului baiatului meu, Ioan. Botezul se facea in ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1978, la biserica Flamanda (de pe strada Olimpului nr. 17), unde slujea duhovnicul meu, Parintele Iulian Stoicescu. Noi tineam neaparat sa fie prezent si Parintele Galeriu. Stiind cat de lungi erau slujbele la "Sfantul Silvestru", precum si distanta dintre cele doua biserici, programasem botezul ceva mai tarziu. Lumea venise si astepta si tot astepta, iar Parintele nu mai sosea. Si noi nu stiam ce se intampla, daca mai vine sau nu. (Deh, nu existau telefoane mobile...) Parintele Iulian era cel mai calm, parintele Gheorghe Sarbu, co-slujitor la "Flamanda", dimpotriva, cel mai impacientat... Dupa vreun ceas de la ora preconizata, a sosit valvartej si Parintele Galeriu, i-a imblanzit pe toti cu cuvintele, cu binecuvantarile si cu surasul sau de copil nevinovat... Si a fost un botez cum se cuvine. Seara era Revelionul. Cu acest prilej, am organizat si mica "agapa" in familie, si cu cativa prieteni foarte apropiati. L-am invitat si pe Parintele Galeriu, care a venit spre miezul noptii, a stat un timp cu noi, a discutat cu multa rabdare, cu unul si cu altul, in modul cel mai direct, cel mai neprotocolar cu putinta... Prezenta lui ne-a fericit! O alta intarziere s-a petrecut cu prilejul unei emisiuni pe care o realizam la un moment dat la Radio Romania Cultural. Se chema "Invitatul special". Seara de vineri, la fiecare doua saptamani, era dedicata religiei, alternativ cu filosofia. L-am invitat la un moment dat si pe Parintele Galeriu. Ca sa fiu sigur ca ajunge la timp, i-am spus ca ma duc sa-l iau cu o masina, cu trei sferturi de ora inainte de inceputul emisiunii.

 El mi-a spus ca este suficient sa ma duc cu o jumatate de ora inainte. M-am dus, totusi, mai repede cu vreo 40 de minute, asteptandu-l sa iasa. Stateam in masina, extrem de ingrijorat, caci la ora aceea traficul era infernal. Cand s-a facut ora preconizata, m-am dus sa vad ce se intampla. M-am incrucisat cu o doamna care atunci iesea din casa si care mi-a spus ca Parintele tocmai s-a dus sa se odihneasca. Am ramas interzis, cum se spune in jargon. Sa innebunesc si mai multe nu! Intru in casa foarte agitat si dau peste doamna Argentina, care ma ia la rost, ca suntem tot timpul pe capul Parintelui, ca nu-i respectam timpul de odihna... Ce sa-i mai explic? Nu era dispusa sa asculte nimic. Vedeam deja emisiunea compromisa. Eram disperat. Totusi, pe la fara 20, iese si Parintele, calm, zambitor, aranjat. In sfarsit, am plecat. Pana la Radio, erau mai multe variante de drum. Trebuia aleasa nu atat cea mai scurta, cat cea mai degajata. Si unde nu incepe Parintele sa-l dirijeze pe fiul meu, ca un vechi automobilist, intr-un Bucuresti supra-aglomerat si plin de sensuri unice. Am ajuns in ultima clipa, nici nu am mai avut timp sa ne tragem sufletele. A iesit o emisiune foarte buna. La sfarsit, m-am trezit reprosandu-mi mie insumi ca sunt un om fara credinta, ca nu am avut incredere in Parintele, ca m-am enervat pe el... La revolutie, in genunchi Minunate mai erau serile de luni, la biserica Sfantul Silvestru, cand, dupa slujba, Parintele facea cateheze, interpretari, prelegeri in legatura cu o tema sau alta. Atmosfera era de o nepamanteasca pace si intensitate, in acelasi timp. La un moment dat, Parintele Galeriu a vrut sa ia lectii de engleza. A rugat-o, in acest sens, pe o ucenica de-a lui, prietena buna de-a noastra, Ioana Novac. Aceasta ne explica amuzata cum se desfasurau aceste lectii, care s-au dovedit, pana la urma, a fi avut mai mult folos duhovnicesc pentru ea, decat eficienta pedagogica pentru Parintele. Ele constau in citirea si traducerea unui text, de teologie, cel mai adesea. Tot timpul apareau tot felul de intreruperi, datorita numeroaselor solicitari exterioare. Apoi, Parintele era tot timpul tentat sa filosofeze in legatura cu anumite cuvinte si expresii din textul citit, tinand sa-i explice el profesoarei cum sta treaba, care-i traducerea corecta. La revolutie, spre miezul zilei de 22 decembrie 1989, dupa noaptea aceea cu morti, l-am intalnit in zona Inter - Universitate, unde, la locurile de carnagiu, staruiau inca pete de sange, cu lumanari

aprinse si flori in jurul lor. Lumea era fericita, dar si ingrozita, in acelasi timp, de grozavia jertfelor celor ucisi. Parintele s-a oprit in fiecare loc, a ingenuncheat, a rostit rugaciuni si ectenii, a spus cu multimea rugaciunea Tatal nostru. Era extraordinar de patruns!...

Moartea lui a adunat multimi uriase de credinciosi

Cand m-am dus sa fac doctoratul la Paris, la "Saint-Serge", aveam nevoie de o recomandare din partea Patriarhiei. Asa este cutuma. Pentru ca Patriarhia sa-mi dea aceasta binecuvantare, avea nevoie, la randul ei, de recomandarile a doi profesori de la Facultatea de teologie. Pentru una dintre ele m-am gandit la Parintele Galeriu. Totul avea un mare grad de formalism. De obicei, cel care avea nevoie de o asemenea recomandare facea textul, apoi il supunea unei minime corecturi, dupa care profesorul o semna. Nu era el cel care-si batea capul. Cu Parintele n-a mers asa. Textul propus de mine nu i s-a parut bun. Mi-a spus el ce trebuie sa scriu, ceva cam ditirambic la adresa mea (cat de minunat eram eu...). Am incercat sa protestez, dar n-a fost chip. M-a chemat intr-o duminica dimineata, inainte de slujba, ca sa semneze hartia. O facusem dupa indicatiile lui exagerate, dar s-a pus pe indelunga corectare. Erau zece randuri, dar nimic nu mergea... Pur si simplu, nu-i iesea! Mi-a spus ca asa este el, exigent si cu cel mai mic text. Intr-un tarziu, s-a facut ora de mers la biserica si a amanat rezolvarea. Nu m-am mai intors la el, m-am dus la parintele Constantin Cornitescu, decanul din acel moment al Facultatii de Teologie, care mi-a semnat-o imediat, in trecere de la facultate spre biserica, pe botul unei masini din apropiere. La implinirea a 7 ani, s-a organizat la Facultatea de teologie un simpozion dedicat Parintelui Galeriu. El a urmat savarsirii unei liturghii si a unei pomeniri la biserica "Sfanta Ecaterina". La parastas, lumea s-a strans de la sine, firesc, indemnata de un imbold launtric comun, in jurul mesei cu prinosuri. Toata lumea voia sa legene cu tot dragul si cu toata duiosia coliva Parintelui. Numitorul comun al comunicarilor care au urmat in cadrul simpozionului acesta a fost: "Si pe mine m-a iubit Parintele Galeriu!". Cum observa cineva, chiar si persoane de obicei mai nabadaioase au avut o prezenta pasnica (fara ca sa fie, prin aceasta, placide).

ABURUL ALBASTRU - Parintele ARSENIE BOCA, evocat de preotul OPREA CRACIUN din Cincis -

 * Nu exista loc, in Ardeal, fara amintiri despre parintele Arsenie Boca. E suficient sa-i rostesti numele, si ele vin in roiuri, atrase ca fluturii de lumina. Mai ales in satele din apropierea Prislopului, manastirea in care i se afla mormantul facator de minuni, faptura marelui duhovnic traieste parca aievea, strabatand potecile de pe dealurile acoperite cu pajisti de flori * Foile lipite - Cand l-ati cunoscut pe Arsenie Boca, parinte Oprea? - L-am cunoscut personal de-abia dupa ce am iesit din inchisoare, in 1956, dar auzisem despre el inca din 1942-43, cand faima predicilor sale de la manastirea Sambata aduna acolo tot Ardealul. Dar si in puscariile comuniste circulau povesti despre el. Eu eram la Canal, cand am aflat despre Parintele Arsenie Boca ceva cu totul tulburator, o intamplare povestita de un student de la Teologia din Sibiu. Fusese inchis pentru ca facea parte dintr-o asociatie crestina a studentilor si elevilor, ce promova cuvantul lui Hristos si viata crestina. Povestea lui mi s-a incrustat ca o pecete in memorie si n-am uitat-o pana in ziua de azi: "M-au ridicat intr-o noapte, la trei luni dupa ce pe unii dintre colegi ii arestasera deja, iar altii apucasera sa fuga in munti, la partizani. Si intamplarea a facut ca m-au pus in aceeasi celula cu Parintele Arsenie Boca. Il stiam bine, cu mult dinainte, pentru ca pe atunci, noi, studentii de la Sibiu, mergeam des la Manastirea Sambata si eram toti electrizati de el. Si cand m-am trezit intr-o dimineata, numai ce il vad pe Parintele cum se plimba cu pasi iuti prin celula. Se ruga. Soptea, neauzit, rugaciuni.

 Asa se faceau rugaciunile in puscarie, pe tacute, cu sufletul. Chiar in ziua aceea imi venea si mie randul la ancheta si, cu putin inainte de a fi scos de gardieni din celula, Parintele Arsenie a ramas nemiscat ca o stana de piatra, langa usa. Mi-a zambit ocrotitor. Atat. Am trait apoi cinci ore infioratoare de ancheta, iar cand m-au bagat la loc, in celula, parintele Arsenie era in aceeasi pozitie in care il lasasem cand am plecat. Stana de piatra. Dupa o vreme, a urmat judecata, la Tribunalul Militar. Pe masa judecatorului se aflau dosarele cu declaratiile noastre. Eram pierit! Aflasem ca toti tovarasii mei declarasera sub torturi si ce facusera si ce nu facusera. Fusesera batuti salbatic. Asa ca urma sa fiu condamnat pe masura, la 25 de ani de puscarie. Ei bine, atunci s-a intamplat o minune! Judecatorul, cand a inceput sa-mi rasfoiasca dosarul, nu a putut dezlipi doua foi. Si nici nu si-a dat sema de asta. Si in alea doua foi erau acuzatiile cele mai grave la adresa mea. Si uite asa, am scapat pe o cale miraculoasa, cu numai doi ani jumatate de pedeapsa. Sunt sigur ca salvatorul meu fusese parintele Boca si taria rugaciunilor lui". Sfintii cu ochi albastri

- Va mai amintiti prima intalnire cu Parintele Arsenie? - In 1958, dupa iesirea din puscarie, m-am dus la Manastirea Prislop, intr-o sambata de Florii, impreuna cu un coleg de-al meu, de la Teologie, care il cunostea din Vata de Sus, satul natal al parintelui Arsenie Boca. Desi ne-a vazut si stia ca il cautam, n-a vorbit cu noi nici sambata, nici duminica, pentru ca tot timpul, in urma lui, roiau cel putin trei securisti, pandindu-l ce vorbeste si ce predica. Luni, insa, cand ceilalti credinciosi au plecat, noi ne-am gasit dinadins de lucru, la taiat de lemne.

 Parintele Oprea Craciun, in odajdii cusute de padureni Si Parintele Arsenie ne-a chemat in biserica si am vorbit cu el, ca la spovedanie. Mie mi-a spus sa nu ma calugaresc, iar celuilalt i-a spus: "Tu nu te insori!". Si, intr-adevar, a ajuns calugar la manastirea Lainici. Parintele iti citea viata ca-n palma. Dobandise o putere asa de mare prin rugaciune, incat strabatea cu privirea si mintea pana in cele mai adanci tainite sufletesti. - Puteti sa faceti un portret al Parintelui Arsenie Boca?

- Era un om foarte smerit. Nu era napraznic, asa cum se spune, dar era categoric. Daca iti spunea ceva, la spovedanie, de pilda, musai asa trebuia sa faci. Era de statura potrivita, dar totusi mai inalt, era roscat la par si cu ochi albastri. Tocmai de aceea, Parintele isi picta toate icoanele - de la Maica Domnului, pana la Iisus - cu ochi albastri. Toti pictorii pun in operele lor ceva din ei insisi, fara sa vrea. Asa ca icoanele pictate de Parinte au ceva si din infatisarea lui. - Cat de tare v-ati apropiat de Parintele Arsenie? - Cu vremea, devenisem destul de apropiati, mai ales ca sotia mea il cunostea, si ea, inca din tinerete. Cu un an inainte de-a muri, de pilda, Parintele Arsenie m-a chemat la Prislop, impreuna cu preoteasa mea, ca sa schimbam, pe indelete, o vorba. Atunci am vazut si eu, cu ochii mei, crucea de lemn, pe care Parintele pusese sa i se ciopleasca data mortii, cu sase luni inainte de a muri. Stiuse exact cand va merge la Domnul. Iar cand a murit, copiii mei s-au numarat printre cei care i-au sapat groapa. Trei minuni - Mormantul facator de minuni al parintelui Arsenie Boca a intrat in legenda. Ca apropiat al marelui duhovnic de la Prislop stiti, cu siguranta, si sfintia-voastra, astfel de intamplari.

 Muzeul si viitoarea manastire de maici din Cincis

- Nu stia nimeni, atunci cand a murit Parintele Arsenie, ca el va face binele si in duh, de dincolo de moarte. Minunile de la mormantul sau sunt adevarate. Eu stiu trei cazuri asupra carora nu planeaza nici o indoiala. Am cunoscut acum cativa ani o femeie foarte bolnava. Fusese internata si la Bucuresti, ii facusem si eu Maslu si 40 de Liturghii, Sarindarul, cum se numeste in preotie, asa ca femeia iesise pe loc din spital, de s-au mirat si doctorii cei mari. Dar tot mai avea unele neputinte. Dupa doi ani, s-a imbolnavit iar, rau de tot, si au trebuit s-o duca iar la spital, la Deva. Si atunci, o femeie din Silvasu de Jos, o comuna de langa Prislop, care le aducea lor de doua ori pe saptamana lapte, il intreaba pe stapanul casei: "Dar doamna unde-i?". "E bolnava". "Si de ce nu apelati dumneavoastra la Parintele Arsenie? Ca eu am avut un copil foarte bolnav si am luat o camasa dea lui, m-am dus la mormantul Parintelui si am pus-o pe cruce si m-am rugat lui Dumnezeu si Parintelui sa se indure de mine. Si cand m-am intors acasa la copil, copilul meu era sanatos!". Atunci neamurile femeii bolnave au luat si ele o camasa si s-au dus cu ea la Prislop. Ce va spun acum mi-a povestit barbatul ei: "Cum am intrat in curtea manastirii, am inceput sa ma rog, in gand, Parintelui Arsenie, sa se indure de nevasta mea. Apoi m-am dus la mormantul lui, am pus camasa pe cruce si m-am rugat si acolo cu lacrimi si cu credinta in Dumnezeu". Dupa numai o saptamana, au venit amandoi la mine, si nevasta era sanatoasa tun. Alaturi de sotia sa A doua intamplare am aflat-o de la un om care lucrase la cladirea staretiei noi, de la Prislop. Nu stia cine e Parintele Arsenie. Abia dupa inmormantarea lui, a aflat cine fusese. Omul suferea de dureri cumplite de oase, incat mergea incovoiat, de-abia se tara. Dar dupa ce s-a dus sa se roage la mormantul Parintelui, n-a mai simtit nici o durere, si mergea drept. A treia minune pe care o stiu eu de la mormantul Parintelui Arsenie Boca e si cea mai grozava. Prin anii '90, am cunoscut o familie dintr-un sat de langa manastirea Cotmeana din Arges. Cazul lor era foarte grav. Bietii oameni aveau doua fete si un baiat, stapaniti de duh necurat! Fata, in mod deosebit, nu se putea apropia cu nici un chip de vreo biserica. Nici la cativa metri nu se putea apropia! Imediat, o forta nevazuta i se punea in piept si nu putea intra. Bietii parinti si-au dus copiii la manastirea Sihastria, unde Parintele Cleopa le-a facut Maslu si slujbe indelungate. Dupa asta, au fost mai usurati, s-au eliberat de presiunea necurata ce-i stapanea, iar fata a facut chiar Teologia. Dar chiar si asa, inca mai avea o apasare rea cand venea la biserica, pe care se lupta sa o inabuse. Intr-o zi, o prietena de-a ei, doctorita, ce avea o evlavie deosebita la Parintele Arsenie, a luat-o cu ea, la mormant. Ce-a urmat a fost de neinchipuit. Dupa o vreme de rugaciune inlacrimata

in fata mormantului, fata a cazut fara vlaga si a intrat in coma profunda. Doctorita, care cunostea simptomele comei, s-a ingrozit! "Am adus-o sa moara cu zile aici" - se jelea. Dar n-a trecut o jumatate de ora, si fata s-a trezit. Era complet sanatoasa. Apoi mi-a povestit ce-a trait acolo: "Cat am zacut prabusita, fara suflare, la mormantul Parintelui, am vazut ceva. Un vis aievea, din alta Lume... Am vazut cum din mormant s-a inaltat, de-odata, un abur albastru. Din clipa aceea, duhul rau m-a parasit pe vecie, sfartecat de lumina iesita din mormantul Parintelui Arsenie!"... - Sotia dvs., care i-a fost ucenica, in tinerete, parintelui Arsenie Boca, mi-a spus ca venea adeseori la Cincis. Ce-l aducea incoace, in inima tinutului padurenilor?

Biserica huniazilor, inecata in apele lacului

- Intr-adevar, se pare ca aproape nu exista loc in Ardeal unde Parintele sa nu fi lasat vreo urma. La Cincis venea dupa 1958, cand se reinfiintase manastirea Prislop, care nu-i asa departe de noi. Era cu trei ani inainte de a se face lacul de acumulare pe raul Cerna, cand nu banuia inca nimeni ca biserica satului va fi inghitita de ape. Biserica aceea era monument istoric extraordinar de valoros. Fusese inaltata la 1459, pe vremea lui Ioan Corvin. Avea o pictura veche si frumoasa, de pe la jumatatea secolului al XVI-lea. Inundarea bisericii s-a facut in 1961-1962. Ultima cununie care s-a facut acolo a fost chiar cununia mea cu doamna preoteasa, in 1962. Cand ne-am cununat, apa ajungea pana in tinda bisericii, mai avea putin si ajungea la sfinti. Stiu ca Episcopia de atunci a Aradului a dus tratative cu Combinatul Siderurgic Hunedoara sa nu darame biserica, ca-i monument istoric. Combinatul facea lacul asta cu scopul de avea apa pentru uzina. Biserica huniazilor era mai pe deal, s-ar fi putut face un zid in jurul ei si ar fi fost salvata. Dar nu s-a reusit. Comunistii erau hotarati sa darame bisericile ortodoxe, cu orice pret si sub orice pretext. Pentru lacul asta al lor, au daramat aici trei biserici ortodoxe: biserica din Cincis, biserica din Cerna si biserica din Baia Craiului.

Fresca din biserica scufundata Ei bine, parintele Arsenie a stiut cu mult inainte ce se va intampla. Urcand el pe dealurile Cincisului, cu sotia mea, care era pe atunci domnisoara, cu o sora a ei si cu alte credincioase din sat, se opreste brusc in fata bisericii din Cincis, intinde bata pe care o tinea pe un umar si zice: "Pana aici va fi apa peste zona asta!". "Cum, Parinte, vom muri toti?", l-au intrebat credincioasele. "Nu moare nimeni, biserica moare", a zis parintele. Dupa ce biserica a fost inghitita de ape, Parintele Arsenie Boca, care a continuat sa vina la Cincis, ne-a poruncit: "Voi sa faceti un muzeu, unde sa se pastreze frescele care s-au evacuat din biserica. Sunt de nepretuit!". Intr-adevar, frescele fusesera scoase de pe perete, inainte de inundare, si duse la Bucuresti. Si de acolo au fost aduse niste copii, pitite la Castelul Corvinestilor. Si ne-a mai zis Parintele Arsenie, ca atunci cand facem muzeul, sa aiba si un etaj, unde sa fie chilii pentru calugari. O manastire mica, care sa respecte cu strictete randuiala bisericii noastre ortodoxe, incat sa mai ridice satul si tinutul acesta, saracit in ideal si credinta. Si cum a zis parintele, asa s-a intamplat. Ne-a ajutat Dumnezeu si uite ca muzeul e gata, iar manastirea din Cincis isi asteapta vietuitoarele. Din cate minuni implineste parintele Arsenie Boca, aceasta are o insemnatate aparte. Nu e un dar de bine pentru un singur om, ci pentru o intreaga comunitate. Dumnezeu se intoarce in satele padurenilor, cele risipite prin munti.

PUTEREA RUGACIUNII

"Cel mai mare doctor de pe lumea aceasta e Dumnezeu" As dori sa publicati aceste randuri, ca o umila si modesta multumire pentru darurile ceresti pe care le-am primit. Doresc sa stie si alti oameni ca adevarata alinare pentru suferintele lor se gaseste la Creatorul nostru, in lumina din care am fost creati. L-am gasit pe Dumnezeu prin intermediul publicatiei dvs., iar acum doresc sa-i multumesc in acelasi mod, mai ales ca "Formula AS" are o corespondenta bogata cu Raiul. De aceea, sper ca aceste randuri sa ajunga mai repede la Cel care a sadit speranta in sufletul meu chinuit si la cititorii cautatori de pace divina. Am ales sa iau drumul spiritualitatii crestine, dupa ce am suferit timp de 4 ani de distonie neurovegetativa cu manifestari de astm. Cel mai mult ma temeam de momentul cand trebuia sa adorm, intrucat atunci se manifestau cele mai puternice crize, asa incat somnul meu nu dura mai mult de cateva ore. Tratamentele medicamentoase pe care le-am urmat nu m-au ajutat, ba nu de putine ori, aveau efecte adverse. Stresul si oboseala isi spuneau cuvantul, mai ales ca eram ultimul

an la liceu si ma pregateam, in paralel, pentru admiterea la Facultatea de Medicina. Ma simtem prabusita. Deja incercasem nenumarate tratamente si nu stiam la cine sa mai apelez. Desi nu aveam o credinta cu adevarat temeinica in suflet, m-am gandit ca Cel mai mare doctor de pe lumea aceasta si singurul la care nu apelasem era Dumnezeu. Din acel moment, a inceput o adevarata calatorie spirituala. Intr-o zi, cautam o carte in biblioteca din casa si (nu din intamplare) am dat peste o carte despre Parintele Porfirie din Grecia. Dupa ce am citit despre minunile pe care le-a savarsit, am inceput sa ma rog acestuia sa ma indrume pe calea vindecarii mele, oricare ar fi ea. La scurt timp, l-am descoperit pe Sfantul Nectarie, in marturiile publicate in "Formula AS". Cu inima indoita, m-am dus la o biserica din orasul meu si am cumparat acatistul inchinat acestuia. Si am inceput sa ma rog, avand mereu dorinta de a ma face bine. Au existat si momente de deznadejde, trebuie sa recunosc, in care ma intrebam daca merit sa fiu ajutata. Stiam ca puterea lui e mare, dar nu eram sigura daca doreste sa ma ajute, asa cum facuse cu atatia oameni. Dar eu, totusi, am continuat sa ma rog. Dupa o saptamana, cautand pe internet metode de tratament, am gasit, tot in "Formula AS", o schema naturista recomandata de d-l Mircea Peia (caruia ii multumesc cu aceasta ocazie) pentru afectiunea mea. Am inceput tratamentul, si dupa doar cateva luni, manifestarile de astm s-au diminuat, iar starea mea psihica s-a imbunatatit simtitor. Cu inima plina de bucurie, Ii multumesc Sfantului Nectarie pentru sanatatea mea si pentru o alta minune care s-a savarsit sub obladuirea Lui: am fost admisa la Facultatea de Medicina. Cu siguranta ca minunile Lui vor continua in viata mea si, poate, chiar acum, in timp ce scriu aceste randuri, sau in timp ce le cititi dvs., se savarsesc altele in intreaga lume. Puterea lui Dumnezeu este mare. Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui. ANCA POPESCU

Bomba cu ceas Ma numesc Cristina, am 35 de ani, si la inceputul anului 2008, in urma unui control ginecologic, am primit rezultatul de displazie severa. Nu am fost multumita de rezultat, am schimbat medicul si cabinetul, si am refacut proba. Acelasi rezultat: displazie severa CIN III. Am mai asteptat 6 luni de zile, am refacut proba si rezultatul a fost la fel. La inceputul anului 2009, am facut biopsia, care a confirmat o infectie cu virusul HPV 18, cu tulpina 55. Este unul din tipurile de virusi care conduc spre cancer de col uterin. In luna aprilie a anului 2009, am facut o conizare a colului uterin, o operatie care nu este complicata. La numai cateva ore dupa operatie am putut merge acasa. In luna octombrie a anului 2009, am ramas insarcinata. Fara sa stiu insa ca sunt insarcinata, am facut o alta proba Papanicolau, al carei rezultat a fost displazie moderata CIN II. La numai 8 saptamani, bebelusul nu prezenta activitate cardiaca si a fost necesar sa mi se faca un chiuretaj, ca sa mi se scoata pruncul, pentru ca organismul meu nu il expulza. La inceputul lunii februarie a acestui an, am facut o alta proba Papanicolau, iar rezultatul a fost de data aceasta carcinom in situ. Din acel moment, am crezut ca innebunesc de frica. Ma intrebam, furioasa, de ce m-am operat cu cateva luni inainte, daca sunt in aceeasi situatie sau si mai rau. Cum era posibil? Imi spuneam ca daca lucrurile erau atat de grave, era clar ca totul va evolua foarte repede spre un cancer. Doamne, si cat imi doream un bebelus! Daca ma operam inca o data, oare medicii n-ar fi taiat mai mult din colul uterin, impiedicandu-ma sa duc la bun sfarsit o sarcina? Acestea erau intrebarile care ma macinau fara intrerupere, si frica, o frica primitiva, paralizanta. Ma rugam bunului Dumnezeu,

citeam acatistul Sfantului Nectarie, despre minunile caruia aflasem din revista "Formula AS". Draga mea mama imi adusese din Romania ceai de marul-lupului, buna mea prietena de suflet, din tara, o doctorita minunata, ma sustinea in hotararea mea, imi recomandase sa elimin carnea complet din alimentatie si sa ma rog cu credinta. Dupa ce am citit pe Internet mai multe numere ale revistei "Formula AS", am decis ca si zaharul trebuie eliminat. Alcoolul nu imi mai placea. Un lucru incredibil se intamplase: mie, careia imi placea vinul rosu, nu ii mai suportam gustul, cidrul, alta din bauturile mele favorite, la fel, nu imi mai placea. Asa ca nici alcoolul nu a fost o problema sa il elimin. Am inceput sa fac spalaturi vaginale cu marul-lupului, tataneasa si musetel (reteta pentru clisma luata din revista "Formula AS" nr. 572). Timp de 6 zile consecutiv, am facut spalaturi, dupa care am facut o pauza de doua saptamani. Am luat vitamina C si vitamina E, cate 10 zile pe luna, si am urmat tratamentul cu produsul Imunoplant 2, pentru intarirea sistemului imunitar. In paralel, tot pentru sistemul imunitar, am luat si capsule cu ulei de usturoi. Am inceput sa fac sport, sa alerg, eu, care niciodata nu am putut alerga, acum, reuseam sa alerg cate 40-45 de minute. Pe 15 martie am refacut proba Papanicolau la un alt cabinet ginecologic. I-am explicat medicului ca nici nu vreau sa aud de biopsie sau operatie, ca imi doresc un copil. Medicul si-a facut datoria si mi-a spus parerea lui, ca, deocamdata, acest carcinom in situ nu imi pune in pericol viata, dar ca daca voi ramane insarcinata, schimbarile hormonale ar putea face ca acest carcinom sa se dezvolte si sa se transforme intr-un cancer care sa se extinda. Ca, practic, am o bomba cu ceas in corpul meu. Eram descurajata. I-am spus ca nu pot accepta ca un organism care este plin de celule sanatoase sa nu poata lupta cu acele putine celule anormale, localizate intr-o anumita zona. Ma rugam in fiecare seara, inainte de culcare, bunului Dumnezeu, citeam acatistul Sfantului Nectarie, dar frica, indoielile, continuau sa sape in mine. Pana intr-o seara, in care am izbucnit in lacrimi, in timp ce ma rugam, implorandu-L pe Dumnezeu sa-mi dea liniste sufleteasca, sa-mi dispara indoielile si intrebarile, sa fiu luminata si calauzita spre drumul cel bun. Plangeam si ma rugam cu glas tare, si in momentul acela, pentru o fractiune de secunda, s-a stins lumina, iar eu am continuat sa ma rog. M-am dus la culcare, iar dimineata cand m-am trezit eram alt om. Eram linistita, senina, eram fericita, frica disparuse. A fost momentul in care am inceput sa cred ca sunt pe drumul cel bun. Rugaciunile mele incepusera sa fie ascultate. Nu exista cuvinte pentru a explica aceasta traire, aceasta incredere ca Dumnezeu e alaturi de tine. De atunci am inceput sa vad altfel lucrurile, am inceput sa ma minunez de Harul Domnului, Har cu care L-a inzestrat pe Sfantul Nectarie. Dumnezeu este pretutindeni, dar noi refuzam sa Il primim inauntrul nostru.

Luni, 28 martie, la intrarea in Saptamana Patimilor, am primit rezultatul de la proba Papanicolau: displazie moderata si prezenta unor celule noi, sanatoase. Nu facusem nimic, in afara de rugaciunile si de tratamentele naturiste. Ma rugasem Domnului si Parintelui Nectarie sa primesc un semn ca sunt pe drumul cel bun si, iata, l-am primit. Am inceput sa plang de bucurie. Dumnezeu face imposibilul posibil, este sprijinitorul si scaparea noastra, Sfantul Nectarie este doctorul fara de arginti care coboara asupra noastra Harul Domnului, care ne vindeca si ne alunga deznadejdea din suflete. Rugati-va, oameni buni! Nu va opriti din rugaciune, si spre Calea cea buna veti fi indrumati. Fie ca toti cei bolnavi sa isi gaseasca tamaduirea! CRISTINA

Teologul RADU PREDA

 "Daca asceza nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o "cariera"" Doctor in Teologie ortodoxa la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cu studii la Heidelberg, Salonic si Hanovra, director al Institutului Roman de Studii Interortodoxe, Interconfesionale si Interreligioase, Radu Preda este o prezenta constanta in paginile revistelor teologice, dar si in presa laica, unde i se cere frecvent opinia de expert. S-a facut remarcat mai ales prin discursul lipsit de echivoc, privitor la problemele aparute in Biserica Ortodoxa Romana. A publicat mai multe volume de studii si eseuri despre raportul dintre ortodoxie si politic, si de teologie sociala. Prima sa carte a fost "Jurnal cu Petre Tutea" (1992), o evocare a ganditorului crestin caruia i-a fost alaturi in ultimii doi ani de viata, iar cea mai recenta este "Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice" (2011). "Am avut gandul calugariei. Din fericire, nu s-a concretizat" - Domnule Radu Preda, v-ati "nascut" crestin sau v-ati "facut"? Altfel spus: ati crezut dintotdeauna si ati trait mereu credinta? - Nu cred ca se "naste" nimeni intr-o credinta articulata ca atare, ca este, ca sa zic astfel, "predestinat". Folosind un joc de cuvinte, doar aparent superficial, noi suntem si devenim, in acelasi timp, crestini. Adica primim o zestre spirituala pe care insa o constientizam treptat, de la o etapa la alta a vietii. La unii, acest proces dureaza mai mult, la altii, mai putin. Exista si categoria celor care nu "ajung" niciodata, din diferite cauze, la asumarea si trairea credintei. Astfel de oameni traiesc nu in necredinta, atata vreme cat nu se considera atei sau liberi cugetatori, ci mai curand in amnezie, in uitare. Au "uitat" ce sunt si mai ales ceea ce pot "deveni". - Care este cea mai veche amintire pe care o aveti legata de credinta in Dumnezeu?

 Radu Preda in studioul Realitatea TV - Evident, slujbele de la biserica. Mergeam cu mama - iata rolul pe care il au parintii in transmiterea credintei! - la biserica, mai ales la o manastire din oras (Galati n.n.), unde era un preot batran, foarte bland, care ma fascina, mai ales prin aerul in care era invaluit. In fapt, mersul la biserica insemna pentru mine, copilul, o experienta inainte de toate senzoriala: mirosea altfel (mai curat si mai parfumat decat afara), lumina era altfel (noi stateam acasa ore intregi pe intuneric, in acele pauze impuse de regim), culorile mai intense (in comparatie cu griul blocurilor), sunetele de alta calitate (nu intelegeam nimic, dar cantarile ma leganau cumva). Pe scurt, totul era altminteri. Imi mai aduc aminte si de faptul ca, inaintand in varsta si incepand sa analizez sensul celor pe care le auzeam si vedeam in biserica, ma uimea porunca preotului, ca nimeni dintre cei "chemati" sa nu ramana. Mai mult, preotul revenea insistent cu indemnul! Asta ma facea sa ma uit in jur dupa cei "chemati", cu toate ca si eu ma simteam oarecum un "chemat". Sigur, ulterior aveam sa inteleg sensul spuselor liturgice, faptul ca ele se refereau la cei inca necrestinati si chemati la botez etc. - Tineretea este, prin excelenta, un anotimp al impulsiunilor senzoriale, mai putin propice ascezei. Cu toate acestea, in Romania, cel putin, exista, de doua decenii incoace, o afluenta de tineri spre manastiri. Conteaza varsta in trairea credintei? - Pot vorbi doar despre mine. Or, in ceea ce ma priveste, tineretea biologica, adica varsta intre 20 si 30 de ani, aproximativ, nu a fost neaparat inclinata spre ascetism. Am cunoscut colegi de generatie care au luat drumul manastirii si unii chiar au ramas acolo, au inaintat duhovniceste si bisericeste, dovedind o admirabila inzestrare, pe care am pretuit-o si o pretuiesc fara rezerve. La fel, am cunoscut si colegi de generatie sau mai tineri care au facut acest pas fundamental spre calugarie doar pentru a "bifa" o cerinta preliminara hirotoniei episcopale. Doar Dumnezeu stie ce este in sufletul lor! Cert este ca asceza, daca nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intro "cariera". Eu mi-am asumat tipul ascetic indirect: sa citesti, sa scrii, sa petreci ore intregi in biblioteca, sa mergi la conferinte si sa te angajezi in discutii de fond, sa te pregatesti, sa cauti, sa cercetezi, sa doresti recuperarea unei Traditii in parte uitate si sa privesti in prezent cu ochii atintiti spre viitor - toate acestea nu sunt posibile fara renuntari, fara sacrificii, chiar daca din exterior lucrurile nu se vad.

- Ati fost tentat vreodata de ideea de calugarie? - Da, am avut gandul acesta. Din fericire, nu s-a concretizat. La momentul in care cochetam cu ideea, sunt sigur ca nu aveam nici un fel de dar sau de inzestrare pentru a deveni un monah "de Doamne ajuta"! "Am mare evlavie la Sfantul Antim Ivireanul" - Aveti evlavie mai mare la un anume sfant?

- Da, am un sfant "preferat"! Este Sfantul Antim Ivireanul. Georgian de origine, invatand limba romana ca nimeni altul, tipograf si om de cultura, artist, poliglot, filantrop, demn in decizii si curajos in asumarea consecintelor, pana la moartea martirica, Sfantul Antim este ctitorul manastirii din Bucuresti unde se afla Biblioteca Sfantului Sinod si in care am petrecut cativa ani rodnici de lectura si acumulari. Pe aceasta cale am ajuns la el.

Sfantul Antim Ivireanul

- Exista o rugaciune pe care o rostiti mai des sau la mare nevoie? - Imi vin in minte toate rugaciunile ocazionale din Cartea de rugaciuni diortosita de Mitropolitul Bartolomeu si pe care am avut privilegiul de a o edita cand eram directorul editurii Renasterea de la Cluj. Cum insa timpul nu are mereu rabdare cu noi, tot rugaciunea lui Iisus ramane cea mai scurta si "la obiect" forma de a "bate" la poarta lui Dumnezeu pentru a cere ajutor. - Ati trait vreun eveniment pe care il considerati miraculos?

- Mai multe! Cand ma gandesc la primele calatorii in strainatate, fara prea multi bani, la modul cum am fost ocrotit de posibile incidente, la unele momente de boala, dintre care doua au fost chiar la limita, la intalnirile neplanificate cu oameni si situatii din care am invatat mai mult decat din toate cartile posibile - toate acestea, alaturi de multe altele, sunt tot atatea "dovezi" ale purtarii de grija a proniei. - Intr-un moment mai greu al vietii dvs. ati simtit ca v-a fost de ajutor simplul fapt de a crede? - In toate clipele de incercare. Fara exceptie. - De ce ati urmat teologia? Voiati sa va preotiti sau ati vrut sa cunoasteti mai profund invatatura de credinta?

- Si una, si alta. Initial, spre finalul liceului, ma gandeam sa urmez filologia. Eram olimpic la romana, imi placea literatura, visam sa scriu. Aveam, cu alte cuvinte, toate datele unui tanar "talentat" si, in consecinta, studiul literelor venea de la sine. Teologia ma preocupa si ea, dar ca "hobby", ca sa zic asa. Am descoperit destul de timpuriu pe Sfintii Parinti, pe care ii gaseam in cartile bibliotecii episcopale din Galati, orasul meu de bastina, la care aveam acces doar prin bunavointa generoasa a unui preot de mare cultura, Eugen Dragoi. "Un om de idei, in slujba realitatii", asa cum se defineste singur Tot prin el aveam sa il cunosc si pe parintele Jechiu, un adevarat bibliofil, in casa caruia am petrecut, insumat, cel putin doi ani de zile. Biblioteca lui era pur si simplu fascinanta. Cartea veche (avea chiar un incunabul) se invecina cu aparitiile de ultima ora, ziarele din perioada interbelica erau o sursa de informatii uimitoare, de care nu auzisem la scoala (ne aflam inainte de 1989). In plus, prin mijlocirea regretatului istoric Paul Paltanea, fost detinut politic si devenit dupa 1990 membru al Academiei Romane, am avut acces si la fondul "discret" al bibliotecii "V. A. Urechia". Acolo am citit pe autorii nostri din interbelic si acolo avea sa ma surprinda, in decembrie 1989, caderea comunismului. Decizia de a urma, totusi, teologia a fost una de moment. Am luat-o dupa cateva dialoguri, atat cu doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, pe care o stiam de mai multi ani, in calitatea ei de presedinta a juriului la olimpiadele nationale de limba si literatura romana, cat mai ales cu Parintele Staniloae. Acesta mi-a povestit propria lui cautare, intre filologie si teologie, intre Bucuresti si Cernauti, fapt care a intarit indemnul pe care mi-l daduse deja Parintele Anania, pe care il cunoscusem cu putin timp inainte, la o lansare de carte, in capitala. Acum, in ce priveste marele dar al preotiei, el este, in continuare, o dorinta pe care nu as putea sa va spun cand am sa o ostoiesc. Pentru moment, incerc sa imi asum responsabilitatea de laic, o functie vitala in Biserica si mai ales in misiunea acesteia in societate. "Nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania" - Ati fost prieten si ucenic al mitropolitului Bartolomeu Anania si al lui Petre Tutea. Ce ati invatat mai de pret de la ei? - In preajma lui Petre Tutea nu am stat atat de mult. Insumat, aproximativ doi ani. Pe Parintele Anania l-am cunoscut in 1990, si legatura noastra, marcata de momente dintre cele mai diferite (semn al unei prietenii autentice!), a durat pana la moartea acestuia, la finele lunii ianuarie a acestui an, adica mai mult de doua decenii.

 Catedrala ortodoxa din Cluj / Foto Agerpres (3) De la amandoi am invatat cel putin un lucru de baza: sa fii tare in ceea ce iti propui ca principiu de viata, credinta sau conduita etica. Sigur, nu mereu poti sa fii la inaltimea rigorii auto-impuse, dar ai cel putin un punct de reper. Te poti redresa. Ai unde reveni. Or, acesti doi oameni cu adevarat mari au trait pe propria lor piele, pana la capat, ceea ce, scris sau rostit, pare doar o idee, o figura de stil. Nu. Ei si-au asumat, fiecare in felul sau, drumul. Fara sa cada in obsesii sau reductii. De fapt, nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania. La orizontul credintei, siluetele lor se contureaza cu claritate: nu au fost bigoti, au cultivat o religiozitate discreta, fara stridente, decenta, tradusa cotidian in multa, foarte multa umanitate, caldura, dor de comuniune si solidaritate. Au trait invecinarea cu Dumnezeu prin invecinarea cu oamenii. S-au daruit. Fara sa isi propuna sa fie modele, au ajuns repere, in raspar cu epoca noastra buimaca si superficiala. - Sunteti profesor la Cluj si in strainatate de multi ani. Prin ce se deosebeste profesorul de teologie de alt fel de dascali? Simtiti ca faceti mai mult decat sa invatati studentii despre o "teorie"? Teologia implica si traire? Afectiune? - Teologia, ca materie academica, nu poate fi asumata decat ca pe un drum personal de cunoastere. Altminteri, este o ideologie printre altele. Frumoasa, inaltatoare chiar, dar o ideologie, adica o constructie de idei si viziuni care, insumate, nu iti pot spune insa nimic despre Dumnezeu si experienta personala a dialogului cu Acesta.

 Parintele Anania Profesorul de teologie este de aceea probabil cel mai implicat afectiv dascal in materia pe care o prezinta studentilor. Am cunoscut, in tara si in strainatate, multe "tipologii" profesorale in domeniu: de la cel pietist, la rigoare antiacademic, la cel apasat "stiintific", pretins a fi deasupra oricarei emotii sau marturii personale. Din experienta de pana acum, de peste un deceniu, pot spune ca nu exista mai periculosi detractori, voiti sau involuntari, ai numelui lui Dumnezeu decat teologii "de meserie", credinciosii "profesionisti". In ceea ce ma priveste, sunt un teolog "implicat". Nu imi sunt indiferente continuturile pe care incerc sa le traduc pe intelesul colegilor mei mai tineri, studentii. Nu pretind ca am metode didactice speciale, dar pun suflet in ceea ce spun si fac. Ca nu imi "iese" tot timpul, asta este o dovada a limitelor cu care trebuie sa ne impacam sufleteste. - "Celui care i s-a dat mult, mult i se va cere". Are o datorie mai mare fata de Dumnezeu un intelectual credincios?

Petre Tutea - Nu ma simt prea confortabil cand se vorbeste despre intelectual ca despre un reprezentant al unei specii. In plus, intelectual credincios mi se pare, la rigoare, un pleonasm. Sa nu uitam ca orice

forma avansata de cunoastere se echilibreaza prin recursul la ceea ce nu poate fi cunoscut, stiinta si religia fiind astfel fetele aceleiasi medalii. Inteleg prea bine la ce va referiti. La noi, mai ales dupa 1989, termenul de intelectual a capatat o acceptiune la limita dintre activist civic, contestatar perpetuu, director de opinie si "lichea" in solda unora cu bani si interese. Nu mai este deloc onorabil sa fii catalogat intelectual. Daca esti al lui Basescu?! (Rade) Apoi, legat de credinta, intelectualul religios este suspectat automat (de catre intelectualii non sau anti-religiosi) de fundamentalism, de incorectitudine politica. Atat eu cat si prietenii mei, cititori si autori de carti, nu ne consideram altceva decat suntem: oameni de idei in slujba realitatii. In raport cu Biserica, suntem laici, adica ne asumam locul si rolul. Nu dorim sa avem alt loc sau sa fim tratati special, insa nici suspectati si tinuti la distanta, dispretuiti in masa. "Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului" - Care sunt, in opinia dvs, pericolele majore pentru un om credincios si ce atitudine trebuie sa adoptam fata de ele? - Contrar imaginii potrivit careia vremea noastra este "mai rea" decat cea anterioara, eu pledez pentru constientizarea faptului ca raul este o constanta a istoriei umanitatii cazute in pacat. Altfel spus, ispitele de azi nu sunt radical diferite de cele de ieri sau de maine. Ele isi schimba infatisarea, metodele eventual. Astfel, prin mijloacele de comunicare in masa sau prin sistemele sofisticate bancare, ispitele sunt azi altminteri decat in urma cu un secol. In esenta, insa, ne confruntam cu aceeasi pofta de castig, cu acelasi egoism etc. care au insotit omul de la Adam incoace si pentru vindecarea caruia a avut loc Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Trebuie sa fim vigilenti, sa nu ne lasam amagiti de acelasi rau luand mereu noi chipuri. Nici sa privim propria lume ca fiind pierduta, dar nici sa fim naivi, ca binele poate triumfa complet si definitiv aici, in istorie. Sa luptam pentru dreptate, sa propovaduim Evanghelia, sa depunem marturia vietii noastre, insa fara false sperante ca acum si aici putem schimba radical ceva. Ceea ce putem este sa schimbam in mic ceea ce va fi transfigurat in mare, la finele veacurilor, sa nu cadem in depresia de a vedea cum lumea nu se schimba spre bine, dar nici sa fim mai entuziasti decat este cazul. Discernamantul este celalalt nume al maturitatii spirituale. Iata de ce, orice sperietoare apocaliptica, de la cipuri la cipsuri!, este improprie din punct de vedere duhovnicesc.

- De ce slabiciuni mai importante credeti ca sufera Biserica noastra? - Dumnezeiasca prin fundament si vocatie, Biserica are in chip vadit o substanta umana. Or, la nivel institutional, adica tot uman, Biserica noastra se confrunta aproape cu aceleasi maladii care slabesc corpul social in ansamblu: treceri bruste, schimbari de ritm, modernizare in numele formelor fara fond, criza de oameni si idei etc. Nimic din ceea ce cunoastem din viata sociala de zi cu zi nu lipseste din cotidianul bisericesc. Din acest punct de vedere, BOR este cu adevarat o Biserica nationala, adica reflecta ca nimeni altcineva toate calitatile si defectele natiunii. - Ati scris o carte despre comunism. Ce legatura are un fenomen politic cu teologia? - Daca tinem cont ca, ideologic si practic, comunismul s-a dorit o "religie atee", cum se exprima foarte potrivit Berdiaev, este mai mult decat evidenta legatura cu teologia. Ateismul agresiv, viziunea strict materialista asupra omului, redus la o masa biologica de care statul dispune precum un copil de figurile lui de plastilina, mutilarea constiintelor prin indoctrinare, distrugerea ierarhiilor bazate pe merit, mentinerea societatii in frica si mizerie - toate aceste manifestari ale comunismului, cu urmari pe termen lung, nu pot lipsi de pe agenda gandirii social-teologice. Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului. Inutil sa deplangem defectele societatii romanesti, daca nu ne intrebam de unde si cum s-au acumulat acestea, astfel incat sa le putem combate, cat de cat. Constiinta istorica este parte obligatorie a asumarii prezentului si a construirii viitorului.

In pustia primilor asceti romani - COLILIA

Ruine ale insingurarii, intr-un sat disparut de mult: Colilia - manastirea cu nume de iarba dobrogeana Povestea manastirii Colilia incepe cu ani in urma, cand patru maici batrane, venite tocmai de la Celic Dere, au intrat in biserica ruinata si fara acoperis a unui sat disparut demult, s-au imprietenit cu porumbeii salbatici, insirati pe cornise si firide, le-au mutat cu blandete cuiburile, au pus un mic clopot de vapor in varful turlei si, apoi, au inceput sa se roage, sub cerul deschis din dreptul altarului.

Ani de zile, maicile au muncit pe branci si nu s-au lasat pana nu au terminat sa curete gunoiul adunat in naos, pentru ca noaptea, rupte de oboseala, sa doarma trei-patru ceasuri, fara nimic deasupra capului, incalzite doar de jarul mocnit al stelelor. Ani de zile s-au nevoit sa readuca la viata tot ce mai ramasese din biserica primilor colonisti nemti in Dobrogea; biserica unui sat dezafectat de comunisti, din care nu au mai ramas acum decat o adunatura de damburi, de gorgane tesite, ciudate, dar nu lipsite de o anume poezie, asemenea numelui - Colilia. Am scris despre povestea maicutelor de la Celic Dere, asa cum am scris despre dusmania absurda a oamenilor, care, dupa cooperativizare, s-au grabit sa faca stana in altar, adapostind oile CAP-ului printre vitralii, ogive si alte mozaicuri scumpe. Cand am revenit in pustietatea campiei dunarene, cu greu mai recunosteai ceva in jur. Locul candva pustiu, abandonat si fara hotar, era acum ingradit de gardul celei mai noi manastiri din Dobrogea - Colilia, nume imprumutat de la un dans al locului si de la o graminee dunareana, alba si patata in cafeniu. Mormantul de sub pat De Colilia te apropii parca departandu-te, luand-o direct peste camp, peste miristi si lanuri cu porumb, intr-o inaintare precauta si greoaie. Ca sa distingi ceva, trebuie sa fii atent, cu toate simturile in alerta. Prin geamul masinii nu vezi mare lucru, decat intinderea hipnotica si prafoasa a Dobrogei. Privesti in jur si un frison de neliniste te face sa tresalti. Cu greu iti poti imagina un loc mai aspru ca acesta - un loc numai bun pentru asceza si rugaciune.

Drumul nou construit, prafos si alb, ca o urma apasata de creta scolara, da ocol manastirii, care, intre timp, a prins contur si forfota de casa locuita, maicutele reusind in cativa ani sa ridice o bruma de gard din plasa de sarma, doua instalatii eoliene, o gradina de legume, cateva anexe gospodaresti si primele camere din viitorul centru social pentru orfani. Biserica, invadata cu ani in urma de ierburi uscate si pasari salbatice, acum este de nerecunoscut. Proaspat zugravita, cu stralucitoare chipuri de sfinti pe pereti si sarpanta de stejar deasupra, biserica primilor nemti colonizati in Dobrogea e la fel de frumoasa ca in vremurile ei bune, desi, daca te uiti mai atent, observi aceeasi insingurare trista a clopotnitei, acelasi regret contemplativ cu care vegheaza in fiecare zi un sat inexistent, un sat fictiv, cu ulite si case disparute pentru totdeauna in lutul uscat al Dobrogei. Satul din care veneau credinciosii sa se inchine duminica si la sarbatori. Nu e usor sa fii monah la Colilia, departe de orice asezare omeneasca. Ridicata in chiar locul de intalnire al celor mai dusmanoase vanturi, manastirea pare stapana absoluta a singuratatii si a incremenirii din jur. Dincolo de ajutorul dat de Gheorghe Becali si alti cativa crestini, Colilia ramane pe mai departe o manastire simpla si fara zorzoane, invelita discret numai in nuante de alb - alb de gheata, de var proaspat, de lapte si lumina. Undeva, in adanc, sta ascunsa temelia primelor chilii ale manastirii. Sta, intai de toate, bordeiul cuviosului Domitian - un loc deja sfintit de suferinta lui indelunga; un loc aparte si ferit, in care batrana stareta Rafaela se retrage din cand in

cand. Acolo e strana ei de taina, chiliuta ei secreta, unde se reculege la crucea parintelui, isi aduna fortele, se linisteste si chiar cere sfat, convinsa fiind ca, din inaltul cerului, parintele Domitian asculta, ajuta si vegheaza, dimpreuna cu ingerii si sfintii bineplacuti lui Dumnezeu. Maicii Rafaela ii place sa aduca mereu vorba despre primul duhovnic al manastirii, Domitian - "un haiduc cu suflet de copil", un om candva casatorit si calugarit la batranete, care a murit nu demult, in 2009, chiar in bordeiul sau, pe patul suferintei si al putinelor lui ceasuri de odihna. Maica aminteste de parintele Domitian si-i pronunta numele intr-un fel anume, cu sfiala si respect, de parca l-ar avea chiar in fata ochilor. Destul de slabit si bolnav, slujea zi de zi Sfanta Liturghie, apoi se urca pe schela bisericii, unde trudea cot la cot cu zidarii si dulgherii tocmiti sa repare biserica, si nu se lasa de munca pana spre caderea noptii, cand se retragea la pravila si rugaciune, in bordeiul lui sapat in pamant, nu inainte de a-si cere iertare la toata lumea si de a binecuvanta cu privirea porumbeii oplositi sub streasina.

Foto: http://www.manastireacolilia.ro/istoric.htm (3) Din toata infatisarea parintelui, maica a ramas doar cu privirea si ciudatenia ochilor lui albastri niste ochi aparte, patrunzatori si blanzi, care, daca erai in greseala sau in pacat, isi tulburau culoarea certandu-te, chiar daca vocea parintelui spunea cu totul altceva si cauta sa-ti aline sufletul cu mierea iertarii. "Dupa nimic nu-l cunosteai decat dupa ochi - mai ales la sfarsitul vietii, cand il ajunsese deja suferinta cea rea a bolii", zice maica stareta, convinsa ca nu va uita niciodata ziua in care parintele, simtindu-si sorocul aproape si nevrand sa fie povara manastirii Colilia, s-a mutat in alta parte, la Adamclisi. Maicile insa nu l-au lasat singur, s-au grabit sa-i faca o vizita, sa se ierte cu el, sa-l intrebe daca mai are o dorinta de implinit si, apoi, sa-l readuca la Colilia. "Nu pot sa descriu in cuvinte ce fericit a fost sa vada din nou pustia Coliliei", continua cu nostalgie maica. "Desi era slabit din cale-afara, cand l-am asezat in bordeiul sapat cu mainile lui, l-a cuprins o bucurie atat de mare, incat, la un moment dat, s-a ridicat in capul oaselor (el, care de cateva saptamani zacea fara vlaga), de am zis in gandul meu: "Doamne, face Dumnezeu minunea de a-l vindeca sub ochii nostri!". Nu s-a vindecat cum crezusem, dar asa, sprijinit de tablia patului, am discutat cu el o noapte intreaga. Am stat langa dansul si, in timp ce el ma tinea de mana, ne-am spus ce aveam sa ne spunem si ne-am iertat si am plans toata noaptea unul cu celalalt, incat nici nu stiu cand s-a luminat de ziua... Dimineata, pe 4 mai, si-a dat ultima suflare. Dupa ce l-am pregatit cum se cuvine si l-am depus in biserica, am cautat un loc unde sa-l ingropam, neavand inca cimitir... N-a mai fost insa nevoie sa sap nici o groapa. Sub patul parintelui, am gasit o adancitura gata facuta si acoperita cu o foaie groasa de placaj. Parintele stia nu numai ca va reveni la Colilia, dar stia si unde anume va fi locul lui de veci. Chiar sub patul lui de suferinta". "I-am scris Sfintei Xenia, cum ii scriu copiii lui Mos Craciun, si de atunci manastirea a inceput sa creasca"

La Colilia, fiecare lucru, fiecare streasina sau zid de caramida are o poveste a sa. Chiar si maica Rafaela are o asemenea poveste, pe care insa nu se grabeste sa o spuna, multumindu-se doar sa constate ca, fara ingaduinta de sus, nimic nu e cu putinta. Trebuie sa insisti si sa o intrebi cum a ajuns la Colilia (de ce nu a ramas la Celic Dere, de ce nu a plecat in alta parte?), ca maica sa-si aduca aminte de o intamplare anume cand, inca mireana fiind, ezita sa se calugareasca, mai ales ca batranul ei tata zacea la pat si se pregatea sa moara. Era imediat dupa revolutie, prin 1992, si, in putinele ei zile libere, umbla din manastire in manastire, cautand ceva imprecis si abia intrezarit (un indemn, un tresalt, o chemare), cand, brusc, a avut un groaznic accident de masina, care, in loc sa o sperie, i-a deschis ochii si a facut-o sa vada, de parca s-ar fi vazut pe sine insasi prin ochii altcuiva.

Manastirea refacuta A facut-o deci sa vada cum, cu o secunda inaintea impactului, a rostit in gand legamantul de calugarie Maicii Domnului; cum a lesinat in clipa imediat urmatoare si cum apoi s-a trezit la marginea drumului, teafara si fara nici o zgarietura, strangand la piept o iconita a Sfintei Xenia, in timp ce mormanul de fiare contorsionate ale masinii mai fumega inca alaturi. Pe moment nu a inteles. I-a trebuit ceva timp sa priceapa sensul celor intamplate si sa descopere ca, de fapt, Sfanta Xenia o salvase de la moarte, ca sa-i arate calea ce trebuia sa o urmeze, calea calugariei, cum bine i-a deslusit si duhovnicul ei, parintele Arsenie Papacioc, cel care, in timp ce o asculta in chilioara lui de la Techirghiol, a tresarit puternic si a intrerupt-o cu un glas neobisnuit pentru el - un glas grabit, poruncitor aproape: "Acum pleci la manastire! A venit vremea". Maica Rafaela nu crede neaparat in minuni si intamplari miraculoase, dar, chiar si asa, nimeni nu-i poate intuneca ravna pentru Cuvioasa Xenia - o Sfanta din Rusia care, dupa moartea sotului (ateu, violent si plin de pacate), s-a imbracat in hainele lui barbatesti si, facandu-se nebuna intru Hristos, a inceput sa dea milostenie in numele sotului ei, sa planga cu rauri de lacrimi si sa-si ceara iertare tuturor, dupa cum frumos spune si sinaxarul: "Si-a facut lacrimile paine ziua si noaptea, de puteai sa vezi mai degraba izvoarele apelor in vreme de arsita secand, decat ochii ei incetand de lacrimi". Daca o intrebi cum anume, prin ce intamplare a cunoscut-o pe Xenia, maica ramane putin descumpanita, constatand ca, de fapt, Sfanta a ales-o pe ea si nu invers, asa cum s-a intamplat

cand, speriata la gandul ca urma sa petreaca la Colilia a treia iarna fara acoperis deasupra capului, se pregatea sa trimita o scrisoare Sfintei, prin parintele Viktor - un monah roman, paznic la moastele ei, depuse la Sankt Petersburg. Stareta Rafaela nu apucase inca sa puna scrisoarea la posta, cand in pustietatea Coliliei a aparut un microbuz.

Maica stareta Rafaela Din el au coborat niste calugari basarabeni, cu icoana Sfintei Xenia in brate si, putin speriati, au spus ca masina lor s-a oprit inexplicabil in drum, chiar in dreptul Coliliei, si ca, in ciuda incercarilor, masina nu a mai vrut sa porneasca, semn ca Sfanta dorea sa ramana acolo, in locul marilor asceti si martiri dobrogeni: Casian si Gherman. "Nici acum nu stiu de ce i-am scris Sfintei Xenia", zice maica. "Ii scrisesem Cuvioasei dintr-un imbold de moment, dintr-o speranta sincera. I-am scris cum scriu copiii lui Mos Craciun, si de atunci, intr-adevar, manastirea a inceput sa creasca, facandu-ne martorii a numeroase minuni, cum ar fi ajutorul domnului Becali, pentru acoperirea si pictarea bisericii, sau faptul ca nu ne-a lipsit niciodata duhovnicul care sa slujeasca Sfanta Liturghie. Acum il avem pe parintele Ghelasie, care a venit de la manastirea Aiud, unde ascultarea lui era sa unga cu mir oasele Martirilor de la inchisoarea Aiud... Va dati seama ce duhovnic avem acum si de ce asupra noastra au pogorat sporul, pacea si impacarea intre surori? E cea mai frumoasa dovada ca, venind la Colilia, noi am implinit numai si numai voia Domnului; ca, fara sa ne cautam, ne-am gasit unele pe altele, luminate de ingerul cel bun, asa batrane si bolnave cum suntem". Ar mai fi de amintit alte si alte minuni savarsite la icoana Sfintei Xenia (mai multe vindecari de epilepsie si chiar de cancer), dar maica Rafaela - ea, insasi, invingatoare a unei boli pe care medicii o si vedeau in faza terminala - schimba discret discutia si, privind in zare, spre profilul indepartat al unei cruci, insista sa ne arate cimitirul manastirii; un cimitir ciudat, cu un singur mormant - cel al unei maici batrane, care s-a calugarit cu un nume deloc intamplator (Xenia) si care, la fel de neintamplator, a insistat sa ramana in manastire, de parca ar fi vrut sa arate inca o data cat de legata era Sfanta Xenia de manastirea Coliliei si de maicile ei. Biserica din ceara de albine De mai multi ani, maica Rafaela isi duce staretia in vazul tuturor. Nu are timp de lecturi sau de

plimbari meditative. Trebuie sa alerge dupa sponsorizari, sa repare eoliana, lovita de o furtuna teribila, sau sa stranga bani pentru un foraj la mare adancime (peste o suta de metri) si astfel, sa nu mai fie nevoie sa aduca apa de la jumatate de kilometru distanta. Maica alearga si aduna ca o albina. Abia mai gaseste ceva timp pentru sine si pentru odihna trupului, desi, renuntand la caldura si modestul confort al chiliei, uneori se muta in fostul container de tabla (primul adapost de iarna al manastirii), unde ii este drag sa priveasca indelung icoana Sfintei Xenia, lasandu-se purtata de imagini si nostalgii de inceput, de primele zile ale manastirii, cand, intr-o saracie de inceput de lume, plangea si se incalzea doar la rasuflarea propriilor buze. E adevarat ca multe s-au implinit intre timp (si acoperisul, si pictura, si chiliile de la "Casa alba", si trapeza cea noua), dar bucuria parca nu mai e aceeasi, cum era odinioara. Nimic nu se compara cu ceea ce a fost, cu eroismul inceputului, asa cum nimic nu mai atinge intensitatea primei ierni petrecute de-a dreptul pe treptele mucede ale bisericii, cand ciobanii din zona ii mai aduceau maicii o bucata de branza si o sticla de apa, iar cei cativa credinciosi, veniti din Cogealac sau Gradina, se minunau vazand-o in ce conditii traieste si isi faceau cruce, zicand: "Cu adevarat, Maicuta Domnului tine cu cei saraci. Numai ea putea sa dea o iarna atat de blanda, fara ger si fara zapada".

Maica Rafaela langa bordeiul parintelui Domitian

Cu greu gasesti un loc mai aspru, dar si mai plin de poezie ca intinderea Coliliei. O stiu maicile venite de la Celic Dere, cum o stiu si urmasii colonistilor nemti, care, nevrand sa moara fara sa mai vada o data satul copilariei lor, pornesc, anual, intr-un mic pelerinaj din Germania si se opresc drept in mijlocul campiei dobrogene. Opresc intr-un sat de mult disparut de pe fata pamantului, unde cauta cu teama si sfiala un reper si un miros anume (miros de camp, de praf, de iarba colilie), pana ce, intr-un tarziu, ajung la izvorul cel vechi, se orienteaza dupa turla bisericii, inchid ochii si incep sa-si imagineze satul asa cum era odata, cu dispensarul si scoala, cu piata primariei si casa preotului Hoffardt. Mai traieste inca batranul Hoffardt si, uneori, o suna din Kln pe maica stareta, rugand-o sa-i vorbeasca despre biserica - ce s-a mai reparat, cum mai arata clopotnita, cavasul corului sau pardoseala venetiana. O roaga sa-i spuna orice si cat mai multe, pentru ca, inainte de a inchide, sa-i sopteasca sincer si cu emotie in glas: "Mi-e tare dor sa aud romaneste. Mi-e tare dor de Colilia". Si el stie, ca si maicile, ca locul pe care s-a ridicat biserica are ceva mistic si fara egal. E un loc cu forta si mare intarire. Un loc din care nu intamplator maicile, desi batrane si bolnave, refuza sa plece in alta parte, la o manastire mai usoara, mai avuta si mai aproape de oras. Din cele cinci vietuitoare venite in primul an (stareta Rafaela, sora Cristina, maica Constantina si fiica ei, Maxima), doar maica Dionisia a plecat, asa bolnava cum era, de coxartroza, alegandu-si o cruce si mai grea - crucea infiintarii unei noi manastiri, intr-o alta pustie, aflata tocmai in lunca Basarabiei. Restul maicilor continua sa ramana si sa viseze cu ochii deschisi, la marele proiect social ce se va ridica intr-o buna zi pe locurile aparent dusmanoase si aride ale Coliliei. Din primii ani de inceput

nu a mai ramas mare lucru, decat o poveste, o fotografie si niste amintiri. Alaturi stau tacute, asteptandu-si locul lor in viitorul muzeu al manastirii, cateva obiecte mistice si fondatoare: icoana Sfintei Xenia, adusa de monahii basarabeni, prima candela, crucea din bordeiul parintelui Domitian, o carte de slujire daruita miraculos manastirii si, aparte, intr-un colt aproape nevazut, un mic mulaj al bisericii, cea mai tacuta marturie a lungilor nopti de iarna, cand maicile priveau stelele prin despicatura acoperisului si visau cu ochii deschisi, modeland biserica din ceara de albine, asa cum si-o imaginau ele ca va arata peste niste ani - frumoasa, curata, incalzita de rugaciuni neintrerupte si raspandind miros de miere de salcam jur imprejur.

Pe maica stareta Rafaela o gasiti la tel. 0767/93.70.95, iar pentru a ajunge la Colilia, traseul este urmatorul: Mangalia - M. Kogalniceanu - Targusor (manastirea Casian) - la dreapta, spre Cheia (Cheile Dobrogei) - satul Gradina - la 4 km, pe aceeasi sosea, indicator catre stanga, spre COLILIA.

Oare trebuie sa ne temem de Dumnezeu?!

Reproduceri dupa icoane vechi pe sticla din nordul Transilvaniei Din timpuri imemoriale, omul s-a tot temut de Dumnezeu. Vechii greci l-au reprezentat pe Zeus amenintand omenirea pacatoasa cu fulgerele tinute in mana crispata. Yahveh, dumnezeul evreilor, plin de ura si ranchiuna, isi tinea poporul sub teroare. Egiptenii ii aveau pe Sobek si pe faimosul Anubis, dumnezeul tenebrelor. Au existat si femei-zeu cu puteri distrugatoare, in Walhala germanica, sub numele de Valkirii. O perversiune de neindurat a intrat si in iconografia crestina, unde Dracul-ingerul cazut te trage de picioare de pe scara lui Iacob, ca in picturile de la Voronet. Oriunde iti intorci privirea, omul este inspaimantat. Suntem la inceputul secolului al XXI-lea. Aproape intreaga omenire sufera de frica teroristilor, de frica naturii, tot mai distrugatoare - recentul tsunami din Japonia -, de degringolada economica si sociala, de pierderea fibrei morale. Ad nauseam! Unde ne putem salva? Frica, aceasta pacoste psihica, ne-a fost transmisa din generatie in generatie, de pe vremea epocii de piatra. In esenta ei, frica este un sentiment negativ, o recesiune psihica, o tara mintala. Uram tot ce ne provoaca frica, fie ca este patron, sot violent, tata frustrat, guvern dictatorial, securitate, Dumnezeu!

 Intrebarea fundamentala este: cum poti sa-L iubesti pe Dumnezeu daca iti este frica de El? Folclorul nostru are si cateva zicale in acest sens: "De ce ti-e frica nu scapi", "Frica-bataia e rupta din rai", "Frica pazeste bostanaria" etc. Prin contrast, conceptul de iubire este antidotul impotriva fricii. Cand iubesti, te apropii, devii parte, te simti aparat, te simti incurajat, cresti in statura ta de om, devii mai uman, ai dreptul sa gandesti propriile tale idei, esti egalul fratelui tau, oricine ar fi el. Moartea insasi nu-i decat o trecere pe un alt plan. Si totusi, foarte multi, in special in ritualul ortodox din rasaritul Europei, se tem si astazi de Dumnezeu. Se tot aude, chiar si din amvoane, porunca duhovniceasca: teme-te de Dumnezeu! O repet: nu poti iubi cu adevarat ceea ce iti provoaca teama! Iubire-frica sunt categorii care se exclud reciproc, atat semantic, cat si din punct de vedere religios, filozofic, psihologic sau pur si simplu omenesc. "Iubiti-va unii pe altii asa precum v-am iubit si Eu!", zice Christos. Frica de Dumnezeu este, asadar, o adevarata sfidare la adresa acestei porunci divine.

Prof. dr. V. GHERASIM - Universitatea din Cape Town, Africa de Sud