Ploaie minunată

Treceam într-una din zile, prin zona Costeştilor, în sudul judeţului Argeş. Era o secetă
cumplită.
- Faceţi rugăciuni, Prea Sfinţite, că ne omoară Dumnezeu cu seceta. Am rămas surprins.
M-am bucurat de vorbele spuse în răspăr de profesorul Bărdaşu.
- Mâine, pe vremea asta, aici va ploua cu găleata, îi spun eu de parcă m-aş fi înţeles cu
îngerii. A doua zi, Petre Bărdaşu, trecea cu treburi oficiale, chiar prin zona secetoasă. Greu a
putut străbate drumurile. Ploua cu găleata aşa cum îi spusesem cu o zi înainte. A rămas uimit.
Mi-a dat telefon să-mi spună minunea. De atunci se uita cam pieziş la mine şi mult mai atent.
Îl aud, cu alt prilej, pe domnul profesor de istorie, Petre Bărdaşu, zicând:
- Trebuie să mergem la Slănic. Trebuie dat afară Teofil. A făcut o biserică nouă fără
autorizaţie.

Stareţul Teofil cu soborul Mănăstirii Slănic

Era adevărat. I-am spus stareţului Teofil mai demult, să facă un altar de vară în grădină.
Apoi, l-am îndemnat să-l prelungească şi să facă un paraclis. Când era pe gata, Bărdaşu, la
pâra „binevoitorilor”, s-a dus, fără să ştiu şi a văzut încălcarea legii.
Când ajungem acolo, Teofil era speriat. Bărdaşu, cu gura până la urechi striga din
răsputeri, poruncind să fie dărâmat paraclisul.

O troiţă transformată în paraclis cu hramul

Naşterea Maicii Domnului
 Când s-a mai potolit, am zis răspicat:
- Blestemat să fie acela care va dărâma paraclisul nou din Slănic! Bărdaşu s-a făcut
galben ca ceara. N-a mai scos niciun cuvânt, niciodată, despre Paraclisul Schitului Slănic.

Statornicie monahală
De Mănăstirea Cernica ţineau şi schiturile din Muscelul argeşean: Cetăţuia Negru Vodă,
Slănic şi Ciocanu.

Biserica Naşterii Maicii Domnului din

Mănăstirea Slănic

Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă

 Mănăstirea Ciocanu

În anul 1974 am primit delegaţie de la stareţul Nifon Bărbieru, ca să merg dimpreună cu

ierodiaconul Cosma Juncu, pentru a participa la slujba de 8 septembrie, hramul Naşterii
Maicii Domnului, la Schitul Slănic, chinovie săracă de călugări şi cu drumuri cumplite.
Avva Vitimion Niţoiu, stareţul Schitului, un oltean subţire la trup, cu capul mare între
umerii lui strâmţi ca de vrabie, cu o barbă albă ca omătul şi nişte ochişori ca de „ghiezure”,
veghea plaiurile monahale. Un potcap de stofă, de vreun secol, ros pe la margini, acoperea
căpăţâna eremitului, cocoţat pe la cota 1000, unde nu se fac decât cartofi pentru obştea
monahală.
Chiliile din câteva case erau zidite de monahul Isidor, nepotul lui Vitimion.
Vrednic monah!
A cărat materialele pe spinarea unor cai rebegiţi de sete şi de foame. Un adevărat
eroism monahal să zideşti din piatră şi nisip, în vârful muntelui. Ceea ce mă bucură şi acum
este un ochi de lac unde se plimbă nuferii la adierea vântului.
La Slănic este o temperatură medie. Călugării de atunci erau aşa de puţini, neatingând
nici cinci degete câte numeri la o mână. Trecuseră, pe acolo, mai de mult: Gavriil Stoica din
Aninoasa, Nicodim Dimulescu de la Cărpeniş, Iosif, care a rămas statornic locului, precum
piatra, iar Teofil Bădoiu, trecut la Domnul în 2010, călugăr statornic din anul 1944, a rămas
doar într-un singur loc, 66 de ani.
 Părintele Teofil de la Slănic

Caz-eveniment! Câţi se mai pot lăuda cu astfel de statornice într-un loc? O viaţă de om
plină de ispite şi spaime.
Mare lucrare e statornicia!
Dar cel care a muncit atunci cel mai mult a fost Isidor.
El a fost un adevărat om de muncă! L-am văzut ducând greul, ajutat de îngeri. Când o
anumită persoană, văduvioară, pusese ochii pe el, într-o adâncă ispitire, Isidor al nostru s-a
dus tocmai acolo unde nu mai intră femei şi văduve ispititoare, la Muntele Athos. Şi acolo a
făcut mari lucrări. Îi port preţuire statornică.
A fost o mare pierdere pentru Schitul Slănic. Moş Vitimion nu lăsa mână liberă bietului
Teofil ca să lucreze şi el, cât de cât. Decretul 410/1959 alungase şi pe Teofil Bădoiu de la
Schitul unde ajunsese cu 15 ani mai înainte. Nu s-a mai dus acasă la el. Îi era ruşine de
oamenii din sat, aşa cum se întâmplă de obicei. Părinţii, când îşi lasă odraslele la mănăstiri,
ştiu că acolo este locul lor şi nu vor să mai audă de nicio schimbare şi mutare dintr-un loc în
altul.
Cum Dumnezeu este îndelung iubitor către oameni a avut grijă şi de el. Familia Savu
din Corbi, statornici iubitori de biserică, a găzduit pe sihastrul nostru, alungat din chinovia
Slănicului.
Casa gospodarului, ai cărui strămoşi erau oieri, veniţi din Jina Sibiului, cu sute de ani în
urmă, din cauza prigoanelor religioase, avea să devină bisericuţa mititică de la capul satului
Corbi.
De acolo se vor ridica trei monahii şi monahul Teofan, azi Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, care gândeşte că orice prigoană are şi o parte bună, folositoare vieţii duhovniceşti.

Noua Biserică a Mănăstirii Slănic

 Trebuie să mărturisesc cu mare bucurie, că Schitul Slănic a avut o mare şi tainică
influenţă asupra sufletului meu. Am dorit să pornim o biserică mai măricică. Bătrâna
bisericuţă nu mai era corespunzătoare. Când am început demersurile, arhitectul Florea de la
Arhiepiscopia Bucureştilor, nu şi-a prea pus nădejdea că vom reuşi ceva. După plecarea
noastră, bietul Vitimion, mare făcător de versuri, mi-a altoit o frumuseţe de jalbă la Patriarhul
Iustin, în vreo nouă pagini, unde mă făcea cu ou şi cu oţet, ocărându-mă că doresc să se facă
biserică nouă. El ţinea la bisericuţa veche care întâmpina intemperiile vremii şi furtunile
sociale şi religioase.
Nu m-am aşteptat ca evlaviosul părinte să aibă o astfel de atitudine. Poate avea şi el
dreptate. Crescuse odată cu bisericuţa, care stătea ca o găinuşă pe creasta dealului.
Taborul, Slănicul muscelean, aşa cum l-am numit, avea să se primenească într-o bună
zi. N-a scăpat de gândul meu de a se preînnoi acolo totul. Aşa s-a ajuns la Trei Altare de
rugăciune, bucuria tainică dar şi mărturisită a lui Teofil arhimandritul şi stareţul.
Viaţa la Slănic avea mersul ei tainic. Avva Vitimion, cum i se spunea, îşi orânduia totul
în spiritul lui de oltean dârz şi neînfricat. Nu era zgârcit. Dădea cam totul de pomană. Teofil
era amărât că moşul Vitimion prea risipeşte bruma de venituri din dărnicia creştinilor care
treceau pragul sihăstriei slănicene.
- Lasă tată, lasă, că Dumnezeu dă totul înapoi. Fii pe pace!
Aşa îi erau vorbele sincere şi de duh, izvorâte dintr-o inimă plină de bunătate.
Cine l-a cunoscut îl poartă în inimă cu evlavie.