A. L. O. E. - Goliatul Ucigas Part.2

ĂĂ
BĂTĂLIA
PARTEA A DOUA A CARŢH
GOLIATUL UCIGAŞ
A.LO.E
BĂTĂLIA
de A.L.O.E.
Colecţia Cărţilor Rare Editura Little Lamb
Bătălia
titlu original: The Battle
Copyright © Constantine C. Coca, 2001 Toate drepturile rezervate Prima ediţie în
limba română - Decembrie 2013 Publicată de Editura Little Lamb, Suceava
Autor: A.L.O.E.
Traducerea: Iulia Bodnari Editarea: Ovidiu Biciuşca Coperta: Beniamin
Boingeanu
Nicio parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă sau transmisă electronic,
mecanic, prin fotocopiere, înregistrare audio sau în orice alt fel fără permisiunea în
scris a proprietarului de copyright.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TUCKER, CHARLOTTE MĂRIA
Bătălia / A.L.O.E=a Lady of England; trad.: Iulia Bodnari. Suceava : Little Lamb, 2010
Index
ISBN 978-606-8111-41-4
I. Bodnari, Iulia (trad.) 821.111-31=135.1
Bătălia
face parte din
Colecţia Cărţilor Rare
a editurii
Little Lamb
Bătălia dezvăluie obstacolele necruţătoare pe care le înfruntăm în fiecare zi,
venite din exterior şi din interior, şi ne provoacă să ne gândim la victorie în
mijlocul luptei - şi să nu pierdem din vedere coroana!
Pentru mai multe informaţii despre aceste cărţi
clasice, luaţi legătura cu noi la numărul
0744.544.579
prin e-mail la contact@Iittlelamb.ro
web www.littlelamb.ro
sau scrieţi-ne pe adresa Editura Little Lamb
CP. 42, O.P. 6
Suceava, cod 720340
jud. SUCEAVA
r
PREFAŢA AUTORULUI
Am îndrăznit să sper că tinerii cititori ai cărţii Goliatul Ucigaş ar fi dispuşi să citească

un scurt volum care să le povestească despre următoarele experienţe ale prietenilor cu
care s-au întâlnit în această lucrare. Fides lipseşte din tabloul meu; am îndepărtat vălul
alegoriei şi le prezint cititorilor o schiţă simplă a unor încercări şi dureri obişnuite,
prin care poate că au trecut şi ei. Campionul nu mai apare, dar a lăsat în urmă sabia lui
minunată; şi, chiar dacă sunt conştient de slăbiciunea mea, voi încerca să-i învăţ pe
tinerii lui discipoli s-o folosească.
Sper că poeziile pe care le-am introdus din belşug în această lucrare nu vor displăcea
tinerilor. Cele de la începutul capitolelor au fost luate dintr-un mic volum de poeme pe
care l-am publicat, intitulat Glimpses of the Unseen ; - imnurile nu au mai fost
publicate.
A.L.O.E.
Licăriri ale Celui Nevăzut.
PREFAŢĂ
în timp ce Goliatul ucigaş vorbeşte despre uriaşii pe care trebuie să-i ucidem în timpul
vieţii, Bătălia nu foloseşte alegorii şi ne arată cum lucrează aceşti uriaşi în viaţa
familiei Roby, care înfruntă obstacole teribile. Prin împrejurări care nu pot fi
controlate, se trezesc despărţiţi şi lăsaţi să se descurce singuri în încercări
nemaivăzute. Vor mânui ei oare sabia aşa cum au fost învăţaţi?
Fără călăuzirea blândă a mamei ei, Bertha îşi dă seama că aplecarea ei firească spre
economie şi stricteţe devine o boală urâtă şi demnă de dispreţ, dacă este dusă la exces!
Mânia ascunsă se aprinde în timp ce îndură lipsuri excesive, dar un dar neaşteptat îi
aminteşte să fie înceată la mânie şi gata să ierte.
Aleck înfruntă pericole pentru care viaţa lui liniştită nu 1-a pregătit. Aruncat în
tumultul lumii, este silit să asculte prompt, să acţioneze cu hotărâre şi să se expună
curajos şi de bunăvoie pericolelor. Are nevoie de mâini rapide, ochi pregătiţi şi o
inimă vitează! In timp ce valurile înfuriate sunt gata să-1 înghită, vede o barcă de
salvare în mijlocul furtunii!
Bătălia dezvăluie obstacolele necruţătoare pe care le înfruntăm în fiecare zi, venite
din exterior şi din interior, şi ne provoacă să ne gândim la victorie în mijlocul luptei
-şi să nu pierdem din vedere coroana!
Deb Hamby Isaia61:l
BĂTĂLIA
CAPITOLUL I
EGOISMUL ŞI LEPĂDAREA DE SINE
O singură armă ne-afost dată
Sabia Duhului, cea fără pată;
Căci numai îndurarea nesfârşită
Va moşteni împărăţia strălucită!
— Con, aş vrea să ştiu la ce te gândeşti, strigă Adolphus Proby, adăugându-şi zahăr în
cana cu ciocolată caldă, bucăţică după bucăţică, şi sorbind spuma de deasupra cu
înfăţişarea unui epicurian2. Aş vrea să ştiu la ce te gândeşti. Eşti serios şi solemn ca un
judecător!
-Mă gândeam la sărmana familie Roby, normal, răspunse fratele său.
- Aha! exclamă Adolphus. Cât de puţine ştim despre ceea ce ne aşteaptă în viitor! Nu
ne gândeam la aşa ceva, când am ieşit pe poarta cea verde de la Cuibul
2
Persoană cu gusturi rafinate, mai ales în ceea ce priveşte mâncarea şi băutura; un discipol al lui Epicur (341-270
î.Ch.), filozof grec care învăţa că plăcerea este bunul cel mai de preţ.
BĂTĂLIA
Porumbelului, şi am lăsat în urma noastră atâtea chipuri fericite şi zâmbitoare,
aşteptându-ne să le vedem din nou după o lună; dar uite că, în mai puţin de o lună,
unul dintre ei a murit, iar ceilalţi sunt nefericiţi şi distruşi.
-Domnul Roby părea bolnav, observă Constantine; dar nu am visat niciodată, atunci
când ne-a vorbit în ultima dimineaţă după rugăciune, că nu îi vom mai auzi niciodată
vocea. Mi se pare că moartea a întipărit cuvintele acelea în mintea mea, ca un sigiliu
de neşters! spuse băiatul, cu vocea schimbată.
-Da, îmi amintesc foarte bine de duşmanii din inima noastră (doamna Roby i-a numit
uriaşi), cu care trebuie să ne luptăm toţi.
- Şi de sabia noastră - Biblia, adăugă Constantine. Nu-ţi aminteşti, Adolphus, că
ocupaţia noastră din ultima duminică petrecută la Cuibul Porumbelului a fost
întocmirea unei liste cu păcatele care ne asaltează, şi găsirea câte unui verset care să
poată fi folosit în fiecare caz?
- Ei bine, într-un fel sau altul, spuse Adolphus, ei au reuşit să ne facă duminica destul
de plăcută. Ne-am bucurat ca nişte oameni cumsecade, şi îmi pare foarte rău că
domnul Roby a murit, fiindcă mă tem că acum vom fi trimişi la şcoală.
Constantine îl privi mai mult mustrător decât politicos, auzind regretele egoiste ale
fratelui său; dar, fără să mai spună nimic despre acest lucru, zise:
- Ai păstrat foaia pe care ai scris duminică?
- Oh, nu! Era atât de plină de corecturi şi pete de sugativă, că nu merita păstrată. Nu
am avut niciodată pretenţia că aş avea un scris la fel de frumos ca Aleck.
- Eu am păstrat-o pe a mea, spuse fratele său grav, şi mi-am însemnat toate versetele
în Biblie. O să-mi
amintească întotdeauna de familia Roby şi de Cuibul Porumbelului.
- Ce petreceri frumoase se dădeau acolo! strigă Adolphus.
- Mă tem că noi nu i-am bucurat prea mult. Eu, cel puţin, am fost o pacoste
îngrozitoare pentru sărmana Bertha. Cred că, într-o anumită ocazie, ar fi făcut orice ca
să scape de tovărăşia mea. Sărmana micuţă! Trece acum prin încercări grele!
-Vor trebui să plece cu toţii de la Cuibul Porumbelului, observă Adolphus.
- într-adevăr! spuse Constantine, uitându-se mirat la fratele său. Sunt chiar atât de
săraci?
- Oh, îngrozitor de săraci, i se răspunse.
- De unde ştii? întrebă Con.
-Nu eram aseară cu mătuşa Lawrence, şi nu am auzit oare totul? Nu mi-a dat oare să
citesc scrisoarea cu margini negre3 de la sărmana doamnă Roby?
- Oh, aş vrea s-o fi văzut şi eu! Ce a scris? întrebă Constantine, trăgându-şi scaunul
mai aproape de fratele său.
-A scris ca să-i mulţumească mătuşii pentru bunătatea şi simpatia ei. Hârtia părea
şifonată şi pătată. Cred că a plâns; dar cuvintele erau foarte umile: nu era nicio silabă
în care să se plângă.
- Cât de mult trebuie să fi suferit! O soţie atât de devotată! Şi pierderea ei a fost
atât de teribilă, de neaşteptată!
- Apoi o întreba pe mătuşa dacă nu o poate ajuta să-şi găsească un post de guvernantă.
1
O scrisoare funerară, de doliu.
BĂTĂLIA
- Guvernantă?! exclamă Constantine; atunci cred că e într-adevăr săracă! Când te
gândeşti că a ajuns la aşa ceva!
-A scris: „Am trei copii scumpi în întreţinere. Acum trebuie să trăiesc şi să muncesc
ca să-i sprijin."
- Sărmana doamnă Roby! strigă Constantine cu părere de rău; e destul de mult ca să-i
rupă inima! A trecut prin cuptorul încercărilor, şi a fost lovită de greutăţi copleşitoare.
Cum va putea îndura să-şi părăsească copiii? Ei sunt tot ce i-a mai rămas acum.
- Mai bine să-i lase şi să lucreze, decât să stea lângă ei şi să moară de foame.
- Aleck a trecut de treisprezece ani, şi ar putea face ceva, exclamă Constantine. Dacă
aş avea o mamă, şi încă o mamă ca a lui, aş munci până mi-aş rupe mâinile, dar n-aş
lăsa-o să plece printre străini!
- O asemenea muncă nu poate fi pe placul unui tânăr domn inteligent ca Aleck! Inima
lui Adolphus bătu mai tare când îşi auzi propriile cuvinte, dar nu se deranja să
cerceteze motivele care îl împingeau la invidie şi răutate.
- Aş vrea să ştiu, spuse Constantine după o pauză, ce i-a răspuns mătuşa doamnei
Roby.
-Ţi-am spus că ştiu totul. Mătuşa Lawrence i-a spus despre un post.
- Unde? Unde? îl întrerupse fratele său.
- La Lady Bunnington, în Grosvenor Place; tocmai s-a despărţit de guvernanta ei.
- Mă întreb ce fel de femeie este Lady Bunnington?
-îmi imaginez, din ceea ce a spus mătuşa Lawrence, că este o persoană veselă
şi strălucitoare. Cred
10
că există şi o grămadă de mici Bunnington4. Adolphus se opri şi râse de propria lui
glumă, dar Con era mult prea interesat ca să râdă.
- După ce a dus viaţa liniştită, fericită şi folositoare a unei soţii de pastor de
la ţară, spuse el, să ajungă o străină, o slujnică, într-un oraş zgomotos şi aglomerat,
când durerea ei este atât de recentă şi de mare! Şi să-şi lase copiii singuri!
-Mai era ceva în scrisoarea mătuşii, spuse Adolphus, cu înfăţişarea unui om care este
părtaş la o taină.
- Bani? sugeră Constantine.
-Nu ştiu nimic despre asta. Dacă mă iau după mulţumirile doamnei Roby, nu cred că
mătuşa Lawrence a aşteptat până acum ca să-i trimită.
- E o fiinţă bună mătuşa Lawrence, până la urmă! strigă Constantine. Şi totuşi nouă
nu ne plăcea, şi o credeam oribilă!
- Ei bine, nu mi-ar plăcea să locuiesc acum cu ea, spuse Adolphus; dar pentru un Roby
e diferit.
- Pentru un Roby! Ce vrei să spui?
- Ei bine, mătuşa Lawrence s-a oferit, în scrisoarea ei, să ia în grija ei una dintre fetiţe.
- Nu mai spune! strigă Constantine cu însufleţire. -Chiar aşa; mi-a spus chiar ea. Sunt
sigur că
doamna Roby îi va primi oferta cu bucurie. Sper doar că o va trimite pe mica Laura, e
o fetiţă atât de drăguţă, veselă şi jucăuşă!
- Ei bine, nu ştiu; mie îmi pare mai rău de sărmana Bertha; e atât de legată de mama
ei. Cred că despărţirea va fi mai grea pentru ea; şi, bineînţeles, dacă doamna Roby
4
în original „a set of little Buns", ceea ce poate fi o prescurtare de la Bunnington, dar înseamnă şi iepuraş.
11
BĂTĂLIA
va fi guvernantă în Grosvenor Place, va avea multe ocazii de a merge la mătuşa
Lawrence şi de a-şi vedea fiica. Auzi, 'Dolphus, spuse Constantine, aplecându-se în
faţă ca lovit de un gând subit, mă întreb dacă n-am putea face ceva pentru familia
sărmanului nostru tutore. Ii datorăm mai mult lui şi familiei, decât i-a datorat vreodată
mătuşa Lawrence!
- Oh, a fost plătit pentru tot! spuse Adolphus.
- Am plătit pentru cazare, masă şi învăţătură - da, răspunse Constantine; dar sunt
câteva lucruri care nu se pot plăti - toate strădaniile lor de a ne forma caracterul;
dorinţa de a ne conduce pe drumul spre ceruri, atât de blând, de răbdător şi de înţelept.
La început ne-au învăţat să gândim, să simţim, să ne vedem propriile greşeli, şi să
luptăm împotriva lor; şi sunt sigur, adăugă el mai înflăcărat, bătând cu pumnul
în masă, că dacă nu suntem nişte leneşi egoişti şi încăpăţânaţi, atunci totul se
datorează celor doi ani petrecuţi în casa liniştită a familiei Roby.
- Le facem multă cinste, într-adevăr! spuse Adolphus râzând.
- Recunoştinţă! continuă Constantine, fără să ia în seamă întreruperea, cândva m-aş fi
ruşinat să trebuiască să simt aşa ceva; nu mă gândeam niciodată la bunătatea cuiva;
dar am învăţat că faptul de a nu recunoaşte o obligaţie este mândrie egoistă, iar
neîndeplinirea ei este meschinărie.
- Ai vorbit ca din carte! strigă Adolphus. Cred că ţi-ai pregătit fraza pentru ocazia
aceasta. Ei bine, putem fi recunoscători, şi eu le sunt recunoscător pentru bunătatea
lor. Nu sunt prea mândru s-o recunosc; şi cu asta am pus punct.
- Dar cum ne putem dovedi recunoştinţa? întrebă fratele său.
12
-Am scris deja amândoi şi am trimis scrisorile la Cuibul Porumbelului.
- Dar nu am trimis nimic altceva.
- Ce voiai să trimitem? Să cumpăr o cutie de dulciuri pentru Laura?
- Aş vrea să ai un strop de judecată! strigă Constantine nerăbdător.
- Şi eu aş vrea să ai maniere! replică fratele său. Constantine se ridică de pe scaun şi
se îndreptă
spre şemineu, nu ca să caute căldura, fiindcă era în luna iulie, şi pe grătar nu se aflau
cărbuni aprinşi, ci surcele aurii; ajuns acolo, se sprijini de tăblia de marmură şi se
cufundă în gânduri. Terminându-şi dejunul, Adolphus începu să rostogolească o
monedă de un şiling pe masă. Constantine întrerupse primul tăcerea.
- Pro, spuse el, fiindcă adesea i se adresa fratelui său cu numele familiar pe care i-1
dăduseră copiii familiei Roby - Pro, mă gândesc că marţea viitoare e ziua noastră de
naştere.
- Ei bine, ce ciudat! Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru. Mă gândeam că ar trebui să
avem roly-poly5 la cină.
Constantine zâmbi puţin dispreţuitor.
- Sau mai degrabă, fiindcă suntem doi, să facem două budinci, spuse Pro, una cu gem
de prune, şi cealaltă cu ananas!
- îţi aminteşti ce ne-a promis tata de ziua noastră? -Cum să nu! Trebuie să primim
fiecare câte un
ceas de aur! Ce grozav o să fie!
- Ei bine, Pro, spuse Constantine, apropiindu-se de fratele său, ceasurile acestea o să
coste mulţi bani.
- O grămadă! spuse Adolphus, aruncând moneda.
5
Budincă englezească caracteristică, făcută din gem sau fructe, învelite în foi de plăcintă şi coaptă sau fiartă până
se înmoaie.
13
- Să presupunem, adăugă Constantine, cu o voce mai blândă, să presupunem că îl
rugăm pe tata să-i trimită banii aceştia doamnei Roby.
- Să presupunem că nu facem aşa ceva, replică Pro, strecurând moneda în buzunarul
hainei.
- Nu ţi-ar plăcea să-ţi ajuţi prietenii în nenorocire?
- Mi-ar plăcea foarte mult, răspunse băiatul, dacă aş putea face asta fără să mă tulbur
sau să pierd ceva. Dar trebuie să ne considerăm întotdeauna Numărul Unu, şi nu am
de gând să renunţ la ceasul meu.
- Adolphus, eşti îngropat în egoism, şi vei rămâne acolo toată viaţa, strigă fratele lui
cu dispreţ.
- O să am grijă să mă simt bine acolo, cel puţin; nu am avut niciodată stofă de erou,
spuse Adolphus, ieşind nepăsător din cameră, iar Constantine îl auzi fluierând pe
scări.
Dar puterea exemplului este mare; şi Constantine, care se simţise indignat la început
de egoismul fratelui său, începu să vadă lucrurile într-o lumină diferită.
- Ei bine, până la urmă, nu văd de ce am face un sacrificiu atât de mare pentru familia
Roby. Aştept de un an întreg să am ceasul meu. Nu mi-am dorit niciodată ceva atât de
mult. Cât de mult mi-ar plăcea să-1 port, să-1 aud ticăind, să mă uit la el, să-i
examinez mecanismul! Dacă ai ceas, eşti un domn adevărat. Sper că tata ne va dărui şi
câte un lanţ de aur.
Constantine îşi vârî degetul în buzunarul jachetei, şi îşi ridică fruntea cu înfăţişarea
unui fante6, imaginându-şi că purta deja această podoabă.
- îmi pare foarte rău de ei, dar nu se aşteaptă să primească bani de la mine. O să-i
scriu alt bilet Berthei, şi
' Bărbat preocupat de îmbrăcămintea şi înfăţişarea lui.
14
o să-i spun tot ce trebuie ca s-o liniştesc. Sunt sigur că va considera acest lucru foarte
drăguţ.
îşi descuie biroul din lemn de trandafir, îl deschise şi începu să caute materialele
necesare scrisului.
Prima hârtie pe care puse mâna fu cea scrisă cu o duminică înainte, la Cuibul
Porumbelului. Mândria, lenevia, minciuna, egoismul şi ura apăreau într-o coloană, iar
în cealaltă era câte un verset din Scriptură, ales de el ca armă împotriva lor. Atinsese
neintenţionat „sabia Duhului", şi o rază strălucitoare de adevăr îi lumină sufletul. In
dreptul egoismului erau scrise următoarele cuvinte: Ori de câte ori aţi făcut aceste
lucruri unuia dintre cei mai neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut1. Constantine
se aşeză, şi îşi sprijini fruntea în palme.
- Ce ciudată e că am dat peste hârtia aceasta! se gândi el. Vederea ei mi-a amintit atât
de limpede scena de duminica trecută, de la Cuibul Porumbelului - adunarea din
salonaş, Biblia mare deschisă pe masă, lumina roşie a soarelui la asfinţit pătrunzând
prin ferestrele înguste şi strălucind pe chipul pe care n-am să-1 mai văd niciodată!
Părea atât de sfânt, şi atât de luminos, mi-aş fi putut da seama că era aproape de cer.
Când a citit versetul acesta, a lăsat hârtia şi mi-a spus, cu vocea lui adâncă şi sinceră:
(Constantine nu-şi amintea cuvintele exacte, dar sensul lor îi lăsase o impresie
adâncă) „Copiii mei, să zăbovim asupra acestui verset. Când, de cine şi cui i-a fost
adresat? Se va împlini atunci când vor trece pământul şi cerul, iar miliardele de morţi
se vor ridica din mormintele lor, şi înaintea tronului de judecată vor sta mulţimi
nenumărate. Va fi rostit de Judecător, îmbrăcat în slavă teribilă, iar binecuvântarea sau
nefericirea noastră veşnică vor atârna de zâmbetul sau încruntarea Lui! Şi cui se va
adresa această propoziţie, această amintire a celor mai
7
Matei 25:40.
15
BĂTĂLIA
neînsemnate acte de bunătate, adresate celor mai neînsemnaţi copii ai Săi?" Domnul
Roby îşi împreunase mâinile, privise în tăcere la cei din jurul său, şi adăugase apoi, de
parcă s-ar fi rugat: „Să ne ajute Dumnezeu să se adreseze fiecăruia dintre noi!" Mi s-a
părut atunci, gândi Constantine, că bucuria de a auzi aceste cuvinte de pe buzele
Judecătorului: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu8, merită orice sacrificiu de pe
pământ!
Sentimente mai blânde umeziră ochii băiatului; amintirea prietenului său plecat era
dulce, ca o floare care îşi împrăştie parfumul peste mormânt şi lasă în urmă mireasma
sfinţeniei.
- Mă întreb dacă mi-aş putea aminti versetele celorlalţi, se gândi Constantine. Nu, pot
să-mi amintesc doar unul, cel al Laurei, scris cu litere foarte mari: Străngeţi-vă
comori în ceruri. Stătea lângă tatăl ei, ştiu, şi el şi-a pus mâna pe capul ei cârlionţat;
parcă îi văd şi acum. „Aceasta nu înseamnă", a spus el, „că putem câştiga merite prin
ceea ce facem; suntem cu toţii nişte robi netrebnici10, sărmani păcătoşi iertaţi,
datorând tot ce avem îndurării Sale; cu toate acestea, Dumnezeu binevoieşte, de
dragul Fiului Său, să accepte încercările noastre de a-L sluji; nicio faptă bună, niciun
cuvânt bun nu sunt uitate de El, şi chiar şi un copilaş ca Laura poate începe să-şi
adune comori în cer". Ah, ce bun şi generos a fost domnul Roby, ce comori a strâns
pentru el, şi acum s-a dus să se bucure de ele! Cum s-a lepădat de sine de dragul altora
- cum nu cruţa nici osteneala, nici timpul - cum a hrănit pe cei flămânzi, cum a
vizitat pe bolnavi şi cum a primit binecuvântările săracilor! In timp ce eu - ce am
făcut eu vreodată, ce am încercat să fac, ca să fiu pe placul lui
1
Matei 25:34.
' Matei 6:20.
0
Din Luca 17:10.
Dumnezeu sau să slujesc semenilor? Cu greu renunţ la un singur bănuţ pentru a-i ajuta
pe cei care au fost atât de buni cu mine - pe cei care sunt într-o durere atât de mare
-pentru familia unuia din cei mai sfinţi slujitori ai lui Dumnezeu! Şi dacă, atunci când
Se va întoarce în slavă, Domnul îmi va spune: „Fiindcă nu ai făcut nimic pentru ei, nu
ai făcut nimic nici pentru Mine!" Cu gândul acesta în minte, Constantine ieşi în grabă
din cameră.
16
17
CAPITOLUL II
RĂZVRĂTIRE ŞI SUPUNERE
Nefericirea pentru mintea credincioasă
E ca o vreme rea şi furtunoasă
Care atinge harpa lui Eol, şi iată
Trezeşte melodia rugăciunii-ndată!
Acum vom schimba scena, mutându-ne la Cuibul Porumbelului. Ce diferit era acum
locul acesta, faţă de căminul paşnic vizitat de fraţii Probyn! Este adevărat că mirosea
a măceş, ca totdeauna; cântecul păsărilor, clopoţeii oilor şi zumzetul albinelor
se auzeau şi acum; iar trandafirii înfloriţi se înghesuiau printre zăbrele, arătând la fel
de strălucitori şi veseli ca în zilele fericite. Dar în căsuţă totul se schimbase. Nu se mai
auzeau aud voci, nici paşi grăbiţi; ceasul părea să ticăiască prea tare; multe din
mobilele vechi şi familiare arătau ca nişte lucruri pregătite pentru vânzare; desenele
înrămate, paravanul pictat şi vai, chiar şi venerabilul scaun care stătea acum gol -
toate -toate aveau să ajungă pe mâini străine! Sărmanii orfani rătăceau din cameră în
cameră, vorbind, atunci când lacrimile îi lăsau să vorbească, despre trecutul pe care
nu aveau să-1 mai vadă şi despre viitorul teribil care îi aştepta. E ora micului dejun.
Familia, îmbrăcată în haine de doliu, s-a adunat în salonaş ca să împartă o masă foarte
18
frugală. Nimeni nu pare să aibă poftă de mâncare, în afara sărmanei micuţe Laura,
căreia îi e aproape ruşine de foamea ei. Doamna Roby ocupă locul ei obişnuit.
Culoarea din obraji i-a dispărut, scânteile din ochi s-au stins; mâinile ei subţiri
tremură pregătind masa, dar este prea lipsită de egoism ca să dea frâu liber durerii. Se
gândeşte şi acum la toţi, se îngrijorează pentru toţi, temându-se să nu mai adauge o
povară în inima tânără a orfanilor. Povara ei este foarte, foarte grea; dar nu murmură,
şi nu suspină decât atunci când rămâne singură cu Dumnezeu.
Micul dejun se desfăşoară în tăcere, cu excepţia unei observaţii a mamei referitoare la
întârzierea neobişnuită a poştei. Aşteaptă cu nerăbdare, aproape cu frică, câteva
scrisori. Doamna Roby se teme de succesul propriilor ei încercări de a-şi găsi un post
de guvernantă, şi copiii sunt nefericiţi la gândul că se vor despărţi de ea. Oh, cât de
multe discuţii şoptite au ţinut Aleck şi Bertha! Cât de mult şi-a dorit sărmanul băiat să
fie mai mare, să fie în stare să facă ceva pentru el şi să-şi ajute mama văduvă, în loc să
fie o povară pentru ea! Cât de multe planuri a croit, şi despre câte modalităţi de a
câştiga bani a vorbit cu Bertha, începând cu orele pentru cei mici, copierea
manuscriselor, scrierea cărţilor şi altele asemenea găsite prin cărţile pe care le citise!
Dar nicio cărare nu pare să se deschidă pentru Aleck, fiindcă tinereţea lui extremă e o
barieră: nu poate preda fiindcă nu are elevi; nimeni nu are nevoie de un copist care să-
i scrie manuscrisele; cât despre cărţi, sărmanul băiat! Compunerile lui sunt bune ca să-
şi amuze surorile într-o zi de iarnă, dar nici vanitatea de autor nu poate să-1 facă să
uite că nimeni nu dă doi bani pe aşa ceva.
Planurile Berthei sunt mai umile; ea nu se gândeşte la câştig, ci la diminuarea
cheltuielilor - cum ar putea să-şi cârpească hainele ca să ţină o veşnicie; cum ar putea
să nu
19
BĂTĂLIA
ceară niciun şiling de la biata ei mamă, făcând economii drastice. Dar planurile ei
păreau la fel de neroditoare ca şi cele ale fratelui său. Nu avea cum să nu fie o povară
pentru cea care trebuia să muncească singură de acum pentru pâine. Trebuiau să
cumpere mâncare, haine de doliu decente, să găsească un cămin pentru copiii
neajutoraţi, izgoniţi din căminul lor atât de fericit.
Laura, prea tânără ca să se simtă nenorocită, jelea ca orice copil toate lucrurile
preţioase de care era obligată să se despartă.
- Bertie, îi şopti surorii la micul dejun, trebuie să vindem toate căniţele acestea
frumoase, şi toate farfurioarele?
Betha îşi duse degetul la buze şi aruncă o privire spre mama ei, ca s-o reducă la tăcere
pe mica curioasă.
- Din ce o să ne bem ceaiul atunci? şopti din nou Laura, cu jale copilărească; şi unde o
să mai stăm?
- Dumnezeu ne va dărui o casă, spuse foarte blând doamna Roby, care auzise
cuvintele fetiţei. „Oh, cât de multă nevoie am de mângâierea pe care le-o ofer copiilor,
se gândi ea. Cât de greu este să rămâi umil în asemenea vremuri, şi să te încrezi în
dragostea eternă care face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru! Nu a spus
oare Dumnezeu: Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi1'? Nu ne-a
promis El oare: Lasă pe orfanii tăi! Eu îi voi ţinea în viaţă! Şi văduvele tale să se
încreadă în Mine!12" Nefericita mamă folosea sabia Duhului, ca să înfrunte sugestiile
neîncrederii şi disperării.
- Ah, a venit poştaşul! strigă Aleck, sărind în picioare.
Niciun cuvânt nu se mai auzi până nu se întoarse, aducând două scrisori: simţind că
leşină, mama le luă din
" Evrei 13:5. 12 Ieremia 49:11.
20
mâinile lui. Copiii o priveau neliniştiţi, iar ea o desfăcu pe prima.
„E scrisul doamnei Lawrence", se gândi Aleck; „cealaltă e scrisă de o mână foarte
tremurătoare; sunt sigur că e de la scumpul nostru bunic".
Bertha nu puse nicio întrebare, dar rămase cu ochii aţintiţi asupra mamei, aşteptând
parcă o sentinţă de viaţă sau moarte.
Doamna Roby citi în linişte prima scrisoare până la capăt, apoi privi în sus, şi buzele i
se mişcară uşor; copiilor li se păru că faţa ei era recunoscătoare. Aleck nu-şi mai putut
stăpâni nerăbdarea.
- Sunt veşti bune, mamă? întrebă el.
-Da, foarte bune; fiindcă speram să-mi găsesc o slujbă şi...
Laura scoase o exclamaţie de durere. Bertha îşi plecă fruntea în tăcere, încercând să-şi
stăpânească suspinele.
- E în Londra? întrebă Aleck, care era foarte palid.
- In Londra; dar asta nu e totul: trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu fiindcă mi-a
mai luat o piatră de pe inimă. Doamna Lawrence, prietena noastră bună şi generoasă,
se oferă să găzduiască, în casa ei primitoare, pe una din fetiţele mele scumpe.
Bertha ridică repede fruntea; Laura bătu din palme.
- Ca să fiu lângă tine, mamă; ca să fiu lângă tine; ce frumos ar fi! Oh! Ce mult mi-ar
plăcea să merg şi să locuiesc cu doamna aceasta drăguţă în Londra!
- Una din noi, murmură Bertha; numai una? simţi ochii iubitori ai mamei privind-o;
nu îndrăzni să ridice şi ea ochii, fiindcă ar fi izbucnit în lacrimi. Sufletul ei ardea de
dorinţa de a-şi însoţi mama în oraş, şi de a sta cu ea cât se putea de mult. Se temea că
dorinţa ei era egoistă; nu mai spuse nimic, ca să nu se dea de gol.
21
BĂTĂLIA
22
Doamna Roby desfăcea acum scrisoarea de la tatăl ei. Pe măsura ce descifra scrisul
tremurător, faţa ei se umplu de strălucire.
- Oh, copiii mei! exclamă ea, după ce termină, grija iubitoare a Prietenului nostru
ceresc ar trebui să ne facă să ne ruşinăm de nerecunoştinţa noastră! Iată un alt cămin,
pentru al doilea copil! Scumpul meu tată oferă o casă uneia din fiicele mele, în
locuinţa lui liniştită şi paşnică de la Grimlee. Cum putem să mulţumim
îndeajuns?
- Dar cine va merge la Londra, şi cine la bunicul? strigă Laura, cu nerăbdare
copilărească.
- Nu este nevoie să ne hotărâm chiar acum, draga mea; trebuie să mă gândesc bine,
înainte de a trimite un răspuns. Acum trebuie să începem pregătirile; fiindcă veştile
de azi mă fac să-mi doresc să ajung în Londra chiar mâine.
- O să ne iei pe toţi cu tine? spuse Aleck, foarte neliniştit.
- Da; o să rămânem împreună cât se poate de mult, răspunse văduva, cu un uşor
tremur în voce; şi chiar dacă una din surorile tale va merge în Sussex, va trebui să
treacă oricum prin Londra.
Doamna Roby părăsi încăperea şi începu să împacheteze, să aşeze, să facă liste, să
plătească facturi, să-şi ia cu tristeţe rămas-bun de la cei printre care muncise atâta
timp. Bertha o ajută pe cât putu, dar inima ei era aproape frântă! Când mama ei îi
spuse că nu mai avea nevoie de ajutor şi se aşeză la birou ca să răspundă la scrisori,
sărmana copilă ieşi cu paşi timizi pe pajişte, deschise poarta verde şi păşi grăbit pe
poteca îngustă şi umbroasă care ducea spre biserica din sat. într-un colţ, într-un
ungher liniştit, apărea o grămăjoară de pământ pe care iarba nu avusese timp să
crească, deşi fuseseră
23
BĂTĂLIA
semănate multe flori, şi acolo erau îngropate toate speranţele şi bucuriile Berthei.
Lăsându-se pe genunchi lângă mormântul proaspăt, dădu frâu liber disperării,
plângând şi suspinând îndurerată.
- Oh, tată, tată! Tăticul meu iubit! Cât aş vrea să zac şi eu lângă tine! Tu te-ai dus şi
acum - acum - o să fiu despărţită şi de mama!
Fiindcă Bertha bănuia că avea să fie trimisă în Sussex, şi cu cât se gândea mai mult la
acest lucru, cu atât mai insuportabil era. Nu-şi văzuse prea des bunicul; de aceea,
afecţiunea trezită de acesta nu putea fi pusă în balanţă cu iubirea pătimaşă pentru
mama ei. Se gândea la el ca la un om foarte bătrân şi slăbit, căruia nu-i plăcea
zgomotul copiilor, şi îşi petrecea ziua moţăind în scaun; care avea mijloace restrânse,
şi ducea un trai de pustnic, într-o zonă mohorâtă. Auzise că văduva unchiului ei avea
grijă de gospodăria de la Grimlee, dar nu ştia nimic despre ea, fiindcă doamna Roby
nu îşi vedea des cumnata, şi îşi scriseseră numai de câteva ori.
Casa din Londra prezenta mult mai multe atracţii pentru ambele fetiţe. Manierele
frumoase ale doamnei Lawrence le câştigaseră inimile, iar imaginea căminului ei era
asociată întotdeauna cu idei vagi de confort, lux şi plăcere. In zilele fericite de
odinioară, o vizită în casa ei ar fi reprezentat o mare încântare; o plăcere făgăduită
care nu se împlinise încă. Dar speranţa multelor întâlniri cu mama era cea care
însufleţea dorinţa Berthei de a fi primită în casa din Londra. Casa din Sussex i se
părea un loc de exil, o adevărată Siberie. Era un copil timid, şi se temea să stea
singură printre străini - o fiică iubitoare, şi pentru inima ei tânără, faptul că se
despărţea dintr-odată de ambii părinţi era ca o dispariţie bruscă a soarelui; totul se
cufunda în nefericire şi dezolare!
în timp ce plângea amar, Bertha simţi un braţ care o cuprinse blând, şi auzi o voce
care aparţinea fratelui ei, Aleck.
- Dragă Bertha, ştiam că o să te găsesc aici. E un timp foarte trist pentru noi toţi.
- Trist pentru toţi, dar nenorocit pentru mine! fu răspunsul ei aproape neauzit.
- Cum aşa? întrebă fratele ei, surprins. Tu o să ai o casă, măcar. Eu sunt ca o epavă
jalnică, purtată încoace şi încolo de valuri; pentru mine nu există pace şi mângâiere!
- Există în inima ta! suspină Bertha; tu şi cu mama puteţi îndura încercările; voi
puteţi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor; voi aveţi credinţă, tare ca
o ancoră puternică! Dar eu sunt atât de diferită - atât de diferită! Eu sunt atât de
răzvrătită, de nerecunoscătoare, de păcătoasă! Aproape că m-am înfuriat pe biata
Laura, fiindcă voia acelaşi lucru! Oh, Aleck, nici tu nu m-ai putea suporta, dacă ai
putea privi o clipă în inima mea!
- Dragă Bertha, ce vrei să spui? exclamă tânărul Roby.
Bertha îşi stăpânise mereu simţămintele în prezenţa mamei, ca să nu adauge o povară
la suferinţa ei; dar acum stăpânirea dispăruse, porţile lacrimilor se deschiseseră, şi
izbucni în suspine vijelioase.
-Nu pot - nu pot să spun Facă-se voia Tan\ Nu pot să mă împac cu pierderea tatălui
meu, nici cu necazurile care s-au abătut asupra noastră! Mi se pare că Dumnezeu m-a
uitat; că nu îi pasă de ceea ce se întâmplă cu mine, că nu Se gândeşte la nefericirea şi
disperarea mea! Ştiu că e un păcat să gândeşti astfel, şi acest lucru mă face mult mai
nefericită!
Vocea copilei era aproape întretăiată de suspine.
24
13
Matei 6:10; Matei 26:42; Luca 11:2.
25
BĂTĂLIA
•Nu mai am credinţă; nici speranţă, nici iubire; fiindcă nu pot să cred că Dumnezeu
mă iubeşte câtuşi de puţin!
Aleck se simţi şocat şi surprins de această izbucnire pătimaşă, fiindcă sora lui
era blândă şi retrasă. Nu ştia ce să-i spună ca să o liniştească; dar, luându-i mâna
fierbinte în mâinile lui, arătă liniştit spre o piatră de mormânt din apropiere, pe care
erau gravate următoarele cuvinte: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a
dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică .
- Oh, Bertha, spuse băiatul, putem să ne uităm la asta, şi să ne îndoim de iubirea
Tatălui din ceruri? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ciL-a dat pentru noi toţi,
cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?15 îmi amintesc că
scumpul nostru tată a spus odată că acest adevăr minunat - Dumnezeu este dragoste16 -
a fost semnat de mâna străpunsă pe cruce, şi sigilat cu sângele preţios al
Mântuitorului.
- Ştiu asta, oftă Bertha, şi mă urăsc fiindcă mă îndoiesc de dragostea Lui, fie chiar şi
un moment. Dar când mă gândesc că voi părăsi tot ce iubesc, şi mă voi duce la
Grimlee...
- Poate că nu o să mergi la Grimlee, spuse Aleck.
- Oh! Sunt sigură că mama se va gândi la mine. O ştiu de azi dimineaţă, din felul în
care m-a privit, şi din unele vorbe pe care mi le-a spus astăzi.
- Şi asta te face să te îndoieşti de dragostea ei? întrebă Aleck.
- Să mă îndoiesc de dragostea ei! exclamă Bertha, bătând din palme. Oh! Aş muri
înainte! ştiu că mă iubeşte
M
Ioan3:16. 15 Romani 8:32. 16Hoan4:8; Iloan4:16.
26
- o simt - şi mi-a dovedit-o; a fost cea mai bună mamă din lume pentru noi toţi!
- Şi poţi să ai încredere în ea, dragă surioară, şi să te îndoieşti de Tatăl nostru ceresc,
care a spus Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să nu aibă milă de
rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip .
Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi . Te chem pe nume: eşti al
Meu!19
- Oh, Aleck, ce mult te iubesc! strigă Bertha, sprijinindu-şi fruntea înfierbântată
de umărul lui şi liniştindu-se puţin, deşi suspina în continuare. Mă ajuţi să mă lupt
cu inima mea rea!
-Nu am făcut decât să repet câteva texte, draga mea, pe care le ştiai dinainte.
- Ah! Dar îmi fugiseră din minte; nimic bun nu mai era acolo. Lăsasem să cadă sabia
lui Fides20: tu mi-ai aşezat-o din nou în mâini. Dar oh! Ce o să mă fac fără tine?
adăugă ea, cu un nou suspin.
- O să ne gândim unul la altul, şi o să ne rugăm unul pentru altul.
- Să ne rugăm acum - aici - împreună, la mormântul scumpului nostru tată!
- Să ne rugăm să ni se mărească credinţa, murmură Aleck.
- Şi să putem împlini voia Tatălui nostru din ceruri!
Aleck şi sora lui zăboviră mult în cimitir. Tăcerea solemnă şi exerciţiul de devoţiune
liniştiră încet mintea
17
Isaia 49:15.
18
Evrei 13:5 u.p.
19
Isaia 43:1.
20
Fides este cavalerul viteaz din Ucigaşul de uriaşi. Fides avea o sabie invincibilă cu două tăişuri, care îi fusese
dăruită ca să-1 ajute în bătălia cu uriaşii păcatului, duşmanii Regelui său.
27
BĂTĂLIA
agitată a Berthei. Aleck stătea lângă ea, cu mâna în mâna ei; şi când lumina tainică a
apusului îi învălui, îi cântă cu voce blândă şi liniştită imnul favorit al tatălui, care îi
venise în minte datorită locului în care se aflau.
IMNUL GROPARULUI
Şi creşte iarba azi peste copil Deşi trăit-a doar o zi de vară, ştearsă; Dar ştiu că
Domnul, Cel de îndurare plin Chemat-a sufletul nevinovat acasă De ce să plâng
atunci amar Pe cei trecuţi de-acest hotar? Ţărâna lor nepreţuită e la Dumnezeu Pân
'Se va arăta în toată slava Sa Să strângă secerişul lumii greu.
Şi creşte iarba peste tânărul voios Ce-a dăruit lui Dumnezeu întâii ani din viaţă
Şi a murit în pace, proclamând frumos Că nu-iprea repede să mori, când inima spre
cer se-nalţă. De ce să plâng atunci amar Pe cei trecuţi de-acest hotar? Ţărâna lor
nepreţuită e la Dumnezeu Pân 'Se va arăta In toată slava Sa Să strângă secerişul
lumii greu.
Şi creşte iarba azi peste bătrânul ostenit Cu fruntea ninsă de înţelepciune sfântă Şi-a
încheiat pelerinajul nesfârşit Şişi-a lăsat povara lângă Stâncă. De ce să plâng atunci
amar Pe cei trecuţi de-acest hotar?
28
Ţărâna lor nepreţuită e la Dumnezeu

Pân 'Se va arăta
în toată slava Sa
Să strângă secerişul lumii greu.
Şi în curând va creşte iarba peste fruntea mea De ce să plâng, când simt cum vine al
morţii somn?
Pe veci răscumpărat de vina mea cea grea în viaţă sau în moarte, doar Tu eşti al meu
Domn!
Oh! Şi de ce aş mai jeli
Pe cei ce vor trăi în veşnicii?
Veşmântul lor celpieritor se va schimba
Vor lepăda tot ce e rău
Şi-or întâlni pe Dumnezeu
Apoi cu-aripi de îngeri către ceruri vor urca.
29
CAPITOLUL III
GENEROZITATEA ŞI IMITAŢIILE
EI
Nu numai soarelui îi este dăruit
Să aurească florile în strălucirea lor de vară,
Nu numai văntu-înmiresmează nesfârşit
Potirul trandafirului seară de seară, Căci rădăcina lor se trage din pământul obidit
Şi ce-i născut din colb, în colb va fi sfârşit. Astfel, în jertfa unei inimi prea curate
Iubirea pentru adevăr, frumos, dreptate Cu relele de pe pământ vor fi amestecate.
Domnul Probyn stătea în biroul lui, citind în linişte ziarul The Times. Era un bărbat
puternic şi arătos, cu o faţă rotundă şi veselă, bărbie dublă şi chelie strălucitoare.
Părea un om care ştia să se bucure de viaţă şi îi ajuta şi pe cei din jur s-o facă; un om
care făcea un bine dacă nu-1 costa prea multă osteneală, dar nu renunţa la bunăstarea
lui. îşi iubea fiii, dar cu iubirea aceea egoistă care consideră confortul personal mai
presus de orice. Sarcina de a le urmări temperamentul, de a le controla voinţa, de a le
forma mintea şi caracterul fusese de mult lăsată în grija altora. Era un părinte bun şi
indulgent; dar copiii săi ştiau că nu ar fi putut să-i ceară un sfat, sau să-i urmeze
exemplul. El îi lăsa să facă ce doreau, să-şi urmeze
30
GENEROZITATEA ŞI IMITAŢIILE EI
propriul drum, gândindu-se că inimile lor erau bune şi că totul avea să se rezolve în
modul cel mai fericit, până la urmă. Domnul Probyn nu crezuse niciodată în adevărul
Bibliei, care spune că inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. El
credea că inima omului era bună, atâta timp cât nu se comitea o crimă care să vină sub
incidenţa poliţiei, sau să trezească oprobriul21 lumii, înconjurat de mizeria care abundă
în marile oraşe, trăia legănat de convingerea că lumea mergea destul de bine. Nu ştia,
nu îi păsa cum trăiesc alţii, atâta timp cât pe masa lui se aflau bucate din belşug.
Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi
veseleşte-te22. Acesta era moto-ul vieţii lui. El nu făcea niciun rău, nu ura pe nimeni,
dădea din belşugul lui şi altora, dar nu se lipsea pe sine. Aceasta însemna că îşi făcea
datoria faţă de semeni; iar cât despre datoria faţă de Dumnezeu, nu avea niciodată
mustrări de conştiinţă.
- Ei bine, băiete, ce doreşti? spuse domnul Probyn, ridicându-şi ochelarii din ziar şi
văzându-1 pe Constantine care intra în cameră.
- Tată, vreau să-ţi cer o favoare.
- Cred şi eu, cred şi eu, râse tatăl lui. Omul nu vrea multe aici jos23, spune poetul; dar
el nu cunoştea nevoile băieţilor.
- Marţea viitoare e ziua noastră, tată.
- Când o să ajungi la fel de bătrân ca mine, Con, nu o să te mai gândeşti atât la ziua de
naştere; ţi se va părea că zilele trec prea repede, ha, ha, ha! Dar presupun că ai venit
să-mi aminteşti de ceasul tău.
Cam şovăielnic, Constantine se apropie şi puse mâna pe speteaza fotoliului în care
stătea domnul Probyn.
21
Dispreţ, dezaprobare.
22
Luca 12:19.
23
Acesta este titlul unui poem scris de Oliver Wendell Holmes (1809-1894).
31
BĂTĂLIA
- Ce ai spune, tată, dacă mi-ai da banii în loc de ceas?
- I-auzi! exclamă domnul Probyn, destul de surprins; vrei să faci deja avere? Aş
vrea să ştiu ce vrea să facă un tânăr ca tine cu cele zece lire?!
- Ştii că domnul Roby, perceptorul nostru, a murit de curând; şi biata lui văduvă a
rămas foarte săracă.
- îmi pare foarte rău; trebuia să fi pus ceva deoparte. Mă uimeşte nechibzuinţa
unor oameni, spuse bogatul care nu cunoscuse niciodată lipsa.
- Am auzit pe cineva spunând că doamna Roby a pierdut nişte bani care fuseseră
depuşi pe numele ei la bancă. Pe lângă asta, toţi oamenii din Cuibul Porumbelului
sunt atât de săraci, încât pastorul lor...
- Cred că ar fi trebuit să-i sprijine24, ha, ha, ha!
- Aş dori foarte mult să-i pot trimite doamnei Roby cele zece lire, spuse Constantine,
ajungând drept la ţintă.
In punctul acesta, conversaţia fu întreruptă de sosirea unui străin, fiindcă servitorul
pudrat îl anunţă pe domnul Gruffly; şi apăru un om scund şi disproporţionat, cu o
înfăţişare stângace şi mers legănat, care se potrivea cu faţa roşie şi bătută de vânturi, a
cărei principală caracteristică era voioşia făţişă.
Domnul Gruffly era partener într-un concern maritim important, şi mai obişnuit cu
afacerile decât cu societatea, după cum se văzu din modul în care se aşeză pe scaunul
de catifea oferit de slujitor.
-Am trecut prin cartier ca să vorbesc cu unul dintre căpitani, spuse el, aşezându-şi
mâinile mari pe genunchi, altfel nu v-aş fi deranjat atât de devreme. Dacă
' Să-i ajute să fie mai bogaţi.
sunteţi ocupat cu tânărul domn, treaba mea nu e ca timpul şi refluxul25 - pot să mai
aştept până terminaţi.
- Ei bine, Gruffly, ce i-ai spune unui băiat care, în locul unui ceas de aur, vrea zece lire
pe care să le trimită văduvei perceptorului său?
- I-auzi! Aş spune că e un băiat grozav de bun, şi aş mai pune încă zece lire.
Nici Constantine, nici tatăl nu-şi putură stăpâni râsul; Gruffly însuşi râdea mai tare
decât ei.
- Şi cine a fost perceptorul tău, tinere? spuse el, bătându-1 pe Constantine pe umăr.
Cred că a fost un profesor neobişnuit; fiindcă băieţii nu sunt legaţi de obicei de cei
care vor să le bage în cap gramatica latină.
- Domnul Roby, pastorul...
- Cum! Alexander Roby, fiul amiralului, fostul meu coleg de şcoală! exclamă
bărbatul necioplit, dar cumsecade. Am auzit de moartea lui, sărmanul, dar nu ştiam că
a lăsat o văduvă. Şi e săracă, nu-i aşa? adăugă el interesat.
- Foarte săracă, răspunse Constantine.
- Sunt şi copii?
- Da, trei.
- Vreun băiat?
- Un băiat mai mare decât mine.
- Mă întreb ce am putea face pentru el, spuse Gruffly trecându-şi mâna prin smocul de
păr aspru, aşa cum obişnuia să facă când se gândea la ceva. Am putea să-1 luăm
aspirant26 şi să nu-i cerem niciun ban, înţelegeţi? Avem nevoie de nişte băieţi
inteligenţi pentru Indiamen27,
32
25
Timpul şi refluxul nu-i aşteaptă pe oameni.
26
Elev ofiţer: o poziţie de ucenic acordată băieţilor mai mari de 9 ani (de obicei între 12 şi 16 ani) care erau luaţi
la bordul unei corăbii cu scopul de a învăţa navigaţia, marinăria şi conducerea unui vas.
Vas mare angajat în comerţul dintre Anglia şi India.
33
BĂTĂLIA
şi astfel biata lui mamă ar scăpa de o grijă. Vreţi să-mi daţi adresa, vă rog?
Atât de deschisă şi simplă fusese această propunere a lui Gruffly, încât Constantine
nu-şi dădu seama că avea de gând să-i facă o mare favoare văduvei. Nici el, nici tatăl
lui nu ştiau că banii despre care nu voia să vorbească Gruffly însemnau şaizeci de lire,
luate din propriul lui buzunar.
Sunt unii oameni pentru care bunătatea pare naturală, şi care nu se străduiesc să facă
fapte bune, fiindcă ele vin ca dintr-un izvor. Ferice de ei, fiindcă generozitatea lor
izvorăşte dintr-un principiu sfânt; fiecare picătură oglindeşte strălucirea cerului - şi
fiecare picătură se va întoarce la ei, însoţită de o binecuvântare! Unul, care dă cu
mână largă, ajunge mai bogat2S. Este mai ferice să
• 29
dai decât sa primeşti .
Constantine repetă bucuros adresa doamnei Roby, deşi nu credea că oferta marinarului
avea să fie acceptată de fostul lui coleg. Aleck nu se arătase niciodată atras de mare.
Studios şi inteligent, era menit să strălucească în domeniul literaturii, şi o ştia; şi chiar
dacă nu era lipsit de curaj, viaţa aspră şi periculoasă a unui marinar nu prezenta mari
atracţii pentru el.
Domnul Probyn, care nu dădea înapoi când era vorba despre binefaceri, îşi deschise
biroul, într-un mod care spunea „Fac un lucru foarte generos" şi îi înmâna fiului său
douăzeci de bancnote; în timp ce Gruffly, scoţând un carnet uriaş şi plin de însemnări,
înregistra cu atenţie adresa doamnei Roby.
Puţine fapte bune suportă cercetarea, atât de amestecate sunt motivele noastre; cele
mai frumoase lucruri sunt pătate de răul ascuns în noi. Să-1 lăsăm deci pe
29
34
Proverbe 11:24 p.p. Fapte 20:35 u.p.
35
BĂTĂLIA
Constantine să se bucure de cadoul făcut, şi să ne gândim că este un băiat generos,
bun şi recunoscător, aşa cum se crede şi el, de altfel. Poate că cerşetoarea care îşi
împarte coaja de pâine cu un copil mai sărac decât ea este mai generoasă, fiindcă
pentru ea sacrificiul este mai mare, iar nevoile mai presante. Poate că eroul nostru ştie
în inima lui că nu va fi lipsit multă vreme de ceasul la care renunţase; poate că
hotărârea lui a fost întărită de o dorinţă de aprobare; poate că (deşi nici el nu se
gândeşte la asta) mândria lui e satisfăcută, fiindcă e în stare să-i patroneze30 pe cei pe
care fusese obligat să-i respecte. în mintea lui, el punea în cumpănă talentele mai mari
ale lui Aleck cu propria lui bogăţie, şi se credea egalul lui fiindcă îi putea oferi ajutor.
Domnul Probyn, fiul său şi domnul Gruffly făcuseră fiecare o faptă generoasă, ca să
uşureze aceeaşi nefericire. In ochii omului, meritul lor ar putea fi acelaşi, dar în ochii
lui Dumnezeu, nu.
Gruffly acţionase din bunăvoinţă şi prietenie, pus pe fapte mari, dar fără să fie mânat
de un sentiment constant al datoriei. Ar fi ajutat-o pe văduvă şi dacă soţul ei nu ar fi
fost niciodată prietenul lui - da, chiar şi dacă ar fi fost duşmanul lui, şi nu ar fi aşteptat
niciodată laude din partea oamenilor* nici nu s-ar fi gândit că le merita. Pe de altă
parte, motivele lui Constantine erau amestecate, după cum am văzut; cu toate acestea,
pentru un copil crescut în îngăduinţă, acest fapt era promiţător. Era un pas înainte pe
calea îngustă; era o lovitură dureroasă dată egoismului; era neîndoielnic un lucru
plăcut Celui care nu dispreţuieşte începuturile slabe31. Dar domnul Probyn
acţionase generos nu din dragoste faţă de Dumnezeu, sau din milă faţă de cei săraci.
Lui îi era mai uşor să dea, decât să
30
A privi de sus; a trata pe cineva ca pe un inferior, cu superioritate.
31
Trimitere la Zaharia 4:10.
36
refuze. îi plăcea să aibă imaginea unui om generos şi bun la inimă. Fiindcă era bogat,
îşi putea cumpăra acest nume fără să aibă nimic de pierdut. Dar nu acesta este
dăruitorul binecuvântat. Aceasta nu este o milostenie care să rămână peste veacuri, ca
fapta lui Cornelius.32
' Vezi Fapte 10.

37
CAPITOLUL IV • SĂRĂCIA ŞI MÂNDRIA

Sunt cruci care ne-aufost din ceruri date
Şi altele, ce noi le făurim;
Dispreţul şi nemulţumirea şi invidia sunt toate
Obstacole în calea noastră, drum cu spini!
Şi nu sunt spini ce se unesc într-o coroană,
Nici nu înalţă crucea către cer;
Dar nicio încercare nu doboară
Când egoismul şi păcatul, răstignite, pier.
-Aş vrea să vorbesc ceva cu tine, mica mea Bertha, spuse doamna Roby cu voce
blândă, intrând în camera micuţă în care fata îşi pregătea bagajul.
- Dragă mamă, te rog să stai jos.
Bertha îi oferi un scaun, apoi se aşeză la picioarele mamei, sprijinindu-şi mâinile pe
genunchii văduvei.
-M-am gândit la scrisorile pe care le-am primit dimineaţă şi m-am rugat pentru
călăuzire, fiica mea. Fiindcă Laura e atât de tânără, şi are atâta nevoie de grija mea, mi
se pare - doamna Roby se opri, temându-se de durerea pe care ştia că o provoacă - mi
se pare că ar fi mai bine ca cea mai mică să fie trimisă într-o casă la care să pot
ajunge.
- E cel mai bine, spuse Bertha încet.
38
SĂRĂCIA ŞI MÂNDRIA
- Şi tu, copila mea gânditoare şi atentă, vei fi o mângâiere pentru scumpul şi bătrânul
meu tată. Simt că îi trimit o binecuvântare, nu o povară.
Bertha sărută mâna mamei ei, dar rămase tăcută.
- Nu pot să-ţi spun ce uşurată mă simt când văd că aranjamentul acesta nu te
dezamăgeşte, că înţelegi motivele şi că ai acceptat atât de repede, dragă Bertha.
- Nu pot să spun, răspunse Bertha cu un zâmbet forţat, deşi genele i se umeziseră, că
nu aş fi preferat să rămân lângă tine; dar sunt sigură că hotărârea ta e bună, şi voi
încerca - să fiu tot ce ai spus tu pentru bunicul.
Doamna Roby îşi strânse fiica la piept şi rămaseră aşa foarte mult, iar biata copilă,
văzând că îşi mulţumise şi mângâiase mama, se simţi aproape răsplătită pentru
strădania de a-şi păstra calmul.
- Acum, Bertha, fiindcă te vei despărţi de primii tăi îndrumători, trebuie să înveţi să
gândeşti şi să acţionezi singură. Bunicul tău nu trebuie împovărat, şi nu vreau să-ţi
tulburi mătuşa; cu toate acestea, aş fi foarte nemulţumită dacă educaţia ta ar fi
neglijată, şi dacă ai uita tot ce te-am învăţat, chiar dacă eu nu voi mai fi lângă tine.
- Să-mi continui lecţiile singură?
- Aş vrea să pui deoparte două ore în fiecare zi, ca să-ţi cultivi mintea şi să-ţi continui
studiile. Nu trebuie să-ţi amintesc că un singur lucru trebuieşte33 să fie pe primul loc
în ceea ce priveşte atenţia şi timpul tău. Biblia, rugăciunea, imnurile de laudă nu
trebuie neglijate, orice s-ar întâmpla. Ca să revenim la lucrurile mărunte. Bertha mea,
mi se pare că, date fiind împrejurările, va trebui să te îngrijeşti singură de garderoba
ta. Eu o să-ţi dau nişte bani pentru nevoile tale, două lire şi douăzeci şi cinci de
şilingi...
33
Trimitere la Luca 10:42.
39
BĂTĂLIA
Oh, mamă, e prea mult! strigă Bertha.
- Nu cred că te-ai putea descurca cu mai puţin; dacă nu-ţi vor ajunge banii, scrie-mi şi
cere-mi alţii. Salariul pe care îl voi primi de la Lady Bunnington va fi de ajuns pentru
nevoile tuturor, sper.
- Dar dacă nu aş cheltui atât de mult? întrebă Bertha.
- Oh, toţi banii pe care îi poţi economisi vor fi ai tăi - consideră-i un dar pentru tine.
Cât de uşor poate fi tulburată sau încântată mintea unui copil, chiar dacă este vorba
despre nişte fleacuri! Berthei i se părea că cele opt lire erau o sumă inepuizabilă, chiar
dacă trebuiau să-i ajungă pe un an, şi era nespus de mulţumită văzându-se tratată cu
atâta încredere. Creierul ei era ocupat acum cu tot felul de planuri de economisire şi
restricţionare34, şi începu să se gândească la o modalitate de a-şi cheltui
economiile - ce surprinsă va fi mama ei când va primi un lucru necesar, pentru care nu
avusese bani, sau cum avea să-1 ajute pe Aleck prin lepădarea ei de sine. Gândurile
acestea o făcură pe Bertha să arate atât de veselă şi plină de speranţă, încât fratele ei,
care nu se aştepta s-o vadă astfel, rămase foarte încurcat. Ziua cea dureroasă se
încheie paşnic pentru locuitorii nefericiţi din Cuibul Porumbelului; iar
mama, retrăgându-se pentru cea din urmă noapte petrecută sub acoperişul care îi
adăpostise cei mai fericiţi ani, îi mulţumi lui Dumnezeu umil şi sincer pentru toate
îndurările care îndulciseră cupa amărăciunii.
A doua zi se trezi însă cu inima nespus de împovărată. Sosise ziua în care trebuia să-şi
părăsească căminul, prietenii şi - cel mai trist dintre toate -mormântul în care se
odihneau rămăşiţele aceluia pe care îl iubise fierbinte. Fiecare obiect la care se uita îi
sfâşia
40
inima, iar apropiata despărţire de Bertha şi Aleck, şi nesiguranţa care plutea peste
viitorul băiatului, îi măreau insuportabila povară. încredinţează-ţi soarta în mâna
Domnului, şi El te va sprijini35 murmura sărmana văduvă iar şi iar, îndeplinindu-şi
îndatoririle. Cu greu putu răspunde la salutul copiilor, cu greu înălţă rugăciunea de
dimineaţă; dar de la rugăciunea aceasta se ridică înviorată şi întărită pentru încercările
dureroase care o aşteptau.
Când veni poştaşul, îi ieşi chiar ea în întâmpinare ca să-şi ia rămas-bun de la un om pe
care îl cunoştea de ani de zile. Bărbatul plecă ştergându-şi o lacrimă cu mâna lui
aspră, şi dorind din tot sufletul ca scrisorile pe care le adusese să conţină o rază de
mângâiere pentru biata văduvă.
Erau tot două, şi ambele erau adresate doamnei Roby. Roşi citind-o pe prima şi, fără
nicio vorbă, i-o întinse lui Aleck peste masă. Bertha văzu că şi el roşise, dar părea mai
degrabă surprins şi agitat, decât mulţumit.
- Pot să-i arăt scrisoarea Berthei, mamă? Doamna Roby plecă fruntea în
semn de
încuviinţare, dar nu spuse nimic. Aleck îşi duse mâna la frunte.
- E o perspectivă pentru mine, desigur, spuse el, vorbind singur parcă, dar nu m-am
gândit niciodată să plec pe mare.
- Te las pe tine să hotărăşti, dragul meu băiat, spuse doamna Roby. Cunoşti foarte bine
situaţia noastră; nu voi încerca să te influenţez într-o problemă de care poate depinde
toată viaţa ta.
- Vreau să fiu independent, dar marea...
- Aleck o să fie marinar? exclamă mica Laura - şi o să meargă pe marea cea adâncă, şi
o să viziteze tot felul de ţări străine, şi o să aducă acasă tot felul de lucruri
35
Psalmi 55:22.
41
BĂTĂLIA
frumoase, şi o să găsească un bărbat bogat care să aibă grijă de mama? Oh, cât mi-aş
dori să fiu băiat; atunci aş pleca şi eu cu el pe mare!
Era ceva vesel în vocea fetiţei şi în strălucirea însufleţită din ochii ei. Era bine că
măcar unul din ei vedea soare acolo unde ceilalţi vedeau numai întuneric şi ceaţă.
Ocupată cu gândurile ei neliniştite, doamna Roby deschise a doua scrisoare cu destulă
neatenţie; după cum aţi ghicit, scrisoarea era de la Constantine. Ne putem imagina
uimirea ei şi a copiilor, când văzură căzând din ea câteva bancnote. Văduva se uită la
bani aşa cum se uitase probabil Ilie la mâncarea adusă de corbi în pustietate.
„Doamne, banii aceştia sunt de la Tine!", îşi spuse în inima ei.
Acum discutau cu toţii despre biletul lui Constantine. Fetiţele erau
pline de recunoştinţă şi mulţumire. Laura exclamă că băiatul acela „foarte, foarte
rău", cum îi spusese ea odată, ajunsese să merite greutatea lui în aur! Bertha îşi aminti
că fusese o vreme în care ar fi aşteptat bunătate mai degrabă de la un lup sau de la un
urs, decât de la Constantine Probyn. Dar doamna Roby părea gânditoare şi tulburată,
lăsând bancnotele neatinse în faţa ei, în timp ce Aleck îşi strânsese buzele şi îşi
încreţise fruntea, de parcă vederea lor i-ar fi cauzat durere, nu plăcere.
- Ce băiat bun şi drăguţ e Con! strigă mica Laura.
- Destul de bun, replică Aleck, aproape cu ciudă.
- Desigur că trebuie să-i fim recunoscători, Aleck, spuse Bertha, surprinsă de purtarea
fratelui ei. Nu ne-a spus că a renunţat la ceasul lui de aur?
- De ce ar fi trebuit să spună asta? exclamă Aleck. Noi nu am cerşit şi nu i-am cerut
niciodată ceva cu împrumut. Mama nu este o persoană căreia să-i arunci pomeni!
- Oh, Aleck! exclamară amândouă surorile în acelaşi timp.
- Sper că o să-i trimiţi imediat înapoi, mamă, spuse băiatul, împingându-şi scaunul
înapoi; nu pot suporta să-i fii datoare lui Con pentru banii aceştia.
- O să-i accept foarte recunoscătoare ca pe un împrumut, şi sper să-i pot da înapoi într-
un an, dacă obţin slujba. Dacă vei pleca pe mare, vom avea nevoie de ei pentru
echipamentul tău - dacă rămâi, pentru întreţinerea ta în Anglia. Acest lucru mă scapă
de o grămadă de griji.
- Sunt sigur că Constantine a vrut să fie foarte drăguţ, spuse Bertha, care nu înţelegea
de ce se enervase fratele ei. Dar doamna Roby citea în inima lui. Ea văzuse în
scrisoarea lui Constantine dovezi de mândrie şi auto-mulţumire, care
furaseră jumătate din valoarea gestului; iar în înfăţişarea fiului ei văzu aceeaşi
mândrie, ridicându-se împotriva obligaţiei pe care ar fi putut-o avea faţă de o persoană
pe care, în taină, o socotise mai prejos de sine însuşi.
Mândria nu îi ispiteşte numai pe bogaţi - ea are lanţuri potrivite şi pentru cei săraci. E
greu să acorzi o mare favoare fără ca Mândria să ia din valoarea darului, lăsându-şi
amprenta asupra lui; dar şi mai greu e să primeşti această favoare cu recunoştinţă şi
umilinţă, şi să preţuieşti amintirea ei. Mândria răceşte bunăvoinţa şi înăbuşă
recunoştinţa; ea îl face pe dătător neiubit, şi pe primitor nerecunoscător. Oh, cât de
multe lucruri din viaţa zilnică, neobservate şi nebănuite, nu au fost otrăvite de
rădăcina amară, sădită de mâinile Mândriei!
Nu voi mai zăbovi asupra despărţii triste de Cuibul Porumbelului. Nu voi descrie
ultima privire grăbită şi înlăcrimată, îndreptată asupra fiecărei încăperi pline de
amintiri; nici nu voi spune cum Bertha şi Laura, cu ochii plini de lacrimi, strânseră
flori din trandafirul favorit,
42
43
BĂTĂLIA
palidă amintire a zilelor fericite. Cântecul cucului părea să le spună rămas-bun; sătenii
ieşiseră la porţi, plângând şi binecuvântându-i pe cei care vegheaseră atâta timp
asupra bunăstării lor. După ce trecură de ei, ochii văduvei îndurerate şi ai copiilor se
îndreptară instinctiv spre clopotniţa bisericii, şi o priviră cât se putu de mult, iar atunci
când copacii o ascunseră, un oftat greu le înăbuşi inimile.
Drumul spre gară fu foarte tăcut; câteva suspine ale fetiţelor, şi câteva vorbe de
mângâiere ale mamei agitate, care le ţinea în braţe, fură singurele zgomote care se
auziră din trăsură. Apoi urmă o scurtă învălmăşeală, iar Aleck făcu tot ce-i stătea în
puteri ca să-şi ajute mama; dar după ce îşi ocupară cu toţii locurile dintr-un vagon de
clasa a doua, şi se auzi şuieratul ascuţit de plecare, băiatul îşi trase bereta peste ochi şi
nu mai scoase nicio vorbă până la sfârşitul călătoriei. Multe erau lucrurile care îi
trecură prin minte în timp ce trenul pufăia grăbit - îşi analiza toate speranţele vechi şi
mult iubite. Nu ştiuse cât îi fuseseră de dragi până în momentul în care se
spulberaseră toate! In taina inimii lui, Aleck hotărâse să fie un om distins şi important
- să câştige bani prin talentul lui, şi să-i cheltuiască în opere caritabile36 - să facă
bine, şi să câştige recunoştinţa oamenilor. Clădise o fabrică de vise, şi acum se năruia
la pământ! In loc să-i ajute pe alţii, avea el nevoie să fie ajutat; în loc să împartă
favoruri, era obligat să le primească. Şi cu ce îl ajuta faptul că înaintase atât de mult în
studiile lui? Avea să îmblânzească asprimea vieţii de pe mare, să-i aducă distincţii în
timpul carturilor de noapte, sau să-1 ajute să urce pe catarg mai repede şi mai sigur în
timpul furtunilor? Aleck se considera pierdut dacă accepta oferta lui Gruffly, deşi nu
spusese un singur cuvânt despre acest lucru. De ce să n-o refuze atunci, şi să
' Generozitate; ajutorarea celorlalţi.
câştige distincţia într-un alt mod, mai conform37 cu gusturile sale? Aleck se rugase să
câştige independenţa, şi această oportunitate neaşteptată părea răspunsul la rugăciune.
Nu cunoştea alt mod prin care să-şi uşureze mama de povara întreţinerii lui.
Dumnezeu alesese în locul lui, de ce să murmure când ştia că voia Atotputernicului nu
se potriveşte cu planurile noastre? Cu cât se gândea mai mult la acest subiect, cu atât
mai limpede era cărarea datoriei. Era dureroasă, dar ce conta! Se uită la sora lui,
Bertha. îşi ştersese lacrimile; acum încerca să pară veselă. Asculta cu amabilitate
sporovăială micuţei Laura, deşi aceasta vorbea despre bucuriile care o aşteptau la
doamna Lawrence. îşi trata mama cu toată atenţia care poate izvorî din cea mai
fierbinte dragoste. Nimeni nu ştia cât suferea sora lui, mai bine decât Aleck. El o
mângâiase şi o sprijinise prin cuvinte; şi, acum, în timpul acesta de restrişte, exemplul
ei îl mângâia şi îl sprijinea pe el.
„Până la urmă", se gândi băiatul, după ce oftase adânc hotărându-se să intre într-o
profesie care nu îi plăcea, „până la urmă, lucrurile care se văd sunt trecătoare*8;
aceasta este o scenă temporară şi schimbătoare. Când vom ajunge în limanul ceresc,
nu ne va mai păsa dacă am ajuns pe furtună sau în linişte. Nu vor mai fi încercări, sau
despărţiri sau sărăcie acolo; şi lucrurile care nu se văd sunt veşnice39".
37
Plăcut, agreabil, potrivit.
38
2Corinteni4:18.
39
2Corinteni4:18.
44
45
NORI NEGRI ŞI CER SENIN
CAPITOLUL V
Un prieten îţi va fi alăturea, mereu
Cu mângâiere şi cu binecuvântare;
De ce te-ai teme deci în ceasul greu
Când ştii că ai de partea ta aşa-ndurare!
Străzile din Londra erau lucioase şi maronii, roţile trăsurii lăsau urme adânci în noroi,
din cerul ceţos picurau stropi de ploaie, când la trei zile de la sosirea familiei în
marele oraş, un grup stătea pe peronul gării, privind un tren gata de plecare. Grupul
era format dintr-o doamnă în doliu însoţită de doi băieţi, care lăsaseră într-un vagon o
fetiţă palidă şi agitată.
- Te rog, te rog să nu mai stai aici, dragă mamă! spuse Bertha, aplecându-se pe
fereastra trenului; o să te ude ploaia! O să-mi scrii cât se poate de repede, nu-i aşa? Şi
tu, dragă Aleck, să mă anunţi când ajungi în India!
Vocea tremurătoare nu putu spune mai mult; dar câtă iubire era în ochii înlăcrimaţi şi
în mânuţele strânse!
- La revedere, scumpa mea fetiţă! Domnul să fie cu tine!
- La revedere, Bertha! strigă Constantine vesel, fluturându-şi pălăria în timp ce trenul
pornea încetişor. Aleck alergă odată cu el, dornic să privească cât se putea
de mult feţişoara scumpă, pe care nu avea s-o mai vadă luni la rând.
- Mica mea lady, nu trebuie să te apleci aşa, spuse o voce aspră dar
binevoitoare din fundul compartimentului. O să treacă alt tren, şi o să-ţi reteze
capul, şi ce o să te faci fără el?
Bertha se lăsă înapoi pe banchetă, suspinând.
- Nu plânge aşa, draga mea copilă, spuse aceeaşi voce; îndură necazul ca o fetiţă
curajoasă. îndrăznesc să cred că mergi la şcoală, şi că nu-ţi place ideea laptelui
albastru şi apătos, şi a unei grăsimi reci pe post de unt.
- Nu, domnule, răspunse Bertha timid, mă duc să stau cu bunicul.
- Mergi să stai cu bunicul, deci? Un domn bătrân şi sălbatic, presupun, cu un baston
ţeapăn de lemn, care o să se odihnească în curând pe umerii tăi?
- Oh, nu, domnule! exclamă Bertha, zâmbind printre lacrimi.
- Ei bine, atunci nu văd de ce trebuie să dai apă la şoricei în halul acesta: nu crezi că
au deja destulă? adăugă el, ridicând geamul ca să oprească stropii de ploaie.
Bertha îndrăzni să-1 privească un moment, şi întâlni privirea sinceră şi deschisă a unui
bătrân cam îndesat, cu o înfăţişare cam ponosită, care ocupa bancheta din faţa ei.
- Atunci, permite-mi să-ţi aşez umbrela deasupra; o să ai nevoie de ea la sfârşitul
călătoriei, continuă tovarăşul ei; şi să-ţi ofer valiza mea neagră pe post de scăunel
pentru picioare. Cine erau cei care te-au petrecut? Mi s-a părut că recunosc faţa unuia
dintre băieţi, dar nu-mi amintesc unde l-am văzut...
- Cel mai înalt era...
- Nu, nu; nu mă refer la cel cu părul lins şi blond, ci la cel care îşi flutura pălăria.
46
47
BĂTĂLIA
NORI NEGRIŞICERSENIN^
- Numele lui este Constantine Probyn.
- Aha! Asta era! strigă călătorul, bătându-se pe genunchi; mă gândeam eu că l-am mai
văzut! Atunci nu m-aş mira dacă doamna văduvă ar fi însăşi doamna Roby!
- Da, da, era mama mea, spuse Bertha.
- Aşadar tu eşti fetiţa sărmanului meu coleg, spuse cel pe care cititorul 1-a recunoscut
deja ca fiind domnul Gruffly; şi băiatul cel înalt era fratele tău, presupun, cel care
trebuie să plece ca aspirant pe Sirena?
- Da, era Aleck, spuse Bertha, puţin cam mândră.
- Ei, dacă mă iau după mutra lui, n-aş spune că a fost sortit să fie marinar. Dar
îndrăznesc să spun că se va descurca foarte bine, şi că vom face un bărbat din el.
Bertha pricepu că tovarăşul ei vorbăreţ avea o oarecare legătură cu marea, şi era la
curent cu angajarea fratelui ei. Adunându-şi curajul - fiindcă deşi Gruffly vorbea
destul de tare, era în purtarea lui ceva ce inspira încredere - îndrăzni să ceară
informaţii despre subiectul care îi preocupa mintea în mod dureros.
- Marea este foarte periculoasă, domnule? Domnul Gruffly se lăsă pe spate şi râse.
- Bătrânul Shakespeare spune, drăguţa mea „e periculos să răceşti, să dormi, să
bei"40; nu ai auzit niciodată cântecul marinarului?
Prin ce primejdii trec, spuneţi
Flăcăii veseli din oraşele-afumate?
Ei tremură de frică, vreţi nu vreţi
Temându-se să nu le cadă acoperişu-n spate!41
Dar, adăugă el serios, aşezându-şi mâinile pe genunchi şi aplecându-se în faţă, unei
fetiţe care a avut un
40
Citat din Shakespeare, Henric al IV-lea.
41
Din „Mângâierea marinarului", de Charles Dibdin (1754-1814)
48
49
BĂTĂLIA
tată ca al tău nu trebuie să i se spună că suntem la fel de păziţi pe uscat şi pe mare, şi
că cei care se încred în paza aceasta nu trebuie să se teamă de niciun rău, oriunde ar
merge.
„îmi place de el", se gândi Bertha. „Are o faţă de om bun, deşi e atât de arsă de soare
şi aspră; şi cred că e într-adevăr un om cumsecade".
- Aşadar mergi la bunicul tău, concluziona domnul Gruffly, după un interval de tăcere;
bănuiesc că punga ţi-e mai uşoară decât inima.
începu să caute ceva în buzunarul lui mare, şi Bertha, care îi bănui intenţiile, se înroşi
ca para focului până la rădăcina părului.
- Am foarte mulţi bani, spuse ea în grabă, când el scoase un portmoneu din piele,
şi alese cea mai strălucitoare monedă de 20 de şilingi, cu scopul evident de a i-o
dărui.
- Cum? spuse el cam surprins; şi cam ce-ar însemna mult în opinia dumitale?
- O liră întreagă în monede de aur, şi alta în monede din argint.
- Două lire, mica mea Cressus4 ! Ei bine, îţi mai dau una ca să le ţină tovărăşie:
O sumă mai mare
Nu-i cu supărare
înmulţirea nu e rea:
Doi bănuţi sau trei
Nu se ceartă între ei
Clinchetul lor nu te va supăra.
Gruffly râse din toată inima de propria lui glumă, şi îi întinse aurul Berthei; dar, cu
simţămintele unei lady, ea se trase înapoi.
- Mamei s-ar putea să nu-i placă... sunteţi foarte, foarte amabil, dar eu...
-Niciun cuvânt în plus, spuse Gruffly pe tonul unuia care nu acceptă un refuz. Am
ajuns deja la staţia mea; îţi doresc drum bun, copila mea. Păstrează-ţi curajul, şi
aminteşte-ţi că cerul e albastru în spatele celor mai întunecaţi nori. Dumnezeu să te
binecuvânteze!
în secunda următoare, coborâse.
„Ce generos şi amabil a fost", se gândi Bertha. „Aş vrea să fi avut prezenţa de spirit
să-i mulţumesc; dar m-am simţit atât de surprinsă, şi confuză, şi încurcată. O să-i scriu
mamei şi o să-i povestesc totul. E limpede că îl cunoştea pe scumpul meu tată; a spus
că a fost colegul lui de şcoală. Mă întreb cine ar putea fi! Poate domnul Gruffly, care
i-a trimis oferta lui Aleck. Oh, ce proastă am fost că nu m-am gândit la asta mai
înainte! Ce nerecunoscătoare am fost că nu i-am mulţumit pentru bunătatea lui!
Motorul puternic al trenului pufăia mereu, dar inima micuţei Bertha era mai uşoară,
deşi fiecare milă o îndepărta de cei pe care îi iubea. Fusese înveselită de bunătatea
unui om pe care nu-1 întâlnise niciodată, şi pe care era posibil să nu-1 mai întâlnească
vreodată. El aruncase o rază de lumină asupra cărării întunecoase, şi nu pierduse
ocazia oferită de o scurtă călătorie cu trenul ca să spună un cuvânt la vremea lui43 care
se dovedise un
balsam pentru un suflet îndurerat. ,flu mă tem de niciun rău44", se gândi Bertha, „o să-
mi păstrez curajul şi o să
42
Regele Lidiei (560-546 î.Hr.), vestit pentru bogăţiile lui; un om foarte bogat.
50
43
Referinţă la Proverbe 15:23 şi Isaia 50:4.
44
Din Psalmi 23:4.
51
BĂTĂLIA
caut să văd cerul albastru din spatele norilor negri. S-ar putea să mai existe zile bune
şi pentru noi."
Diferiţi pasageri intrară şi ieşiră din compartiment în diferite gări, dar nici unul nu o
observă pe Bertha. Aceasta stătea foarte liniştită, cufundată în gândurile ei, prea
timidă ca să deschidă micul pachet de provizii pregătit pentru drum de mama ei
grijulie. Sărmana copilă, neobişnuită să călătorească singură, începu să fie copleşită
de diverse temeri. Ştia numele gării în care trebuia să coboare; dar dacă trecuse de ea
fără să-şi dea seama, şi acum se ducea tot mai departe! La fiecare oprire se uita
neliniştită la numele gării, fiindcă era prea timidă ca să ceară vreo informaţie, de la
pasageri sau de la controlor. Apoi se întrebă iar şi iar cum avea să fie în stare să-şi
găsească valiza din lemn care conţinea tot ce avea ea pe lume, în maldărul de cufere
din vagonul de bagaje. Aceasta era pentru ea o dificultate insurmontabilă, şi se
simţea aproape disperată; şi mai apăru şi alta - cum avea să găsească drumul spre casa
bunicului, după ce avea să coboare din tren. într-adevăr, mătuşa ei ştia că venea, şi
promisese să trimită pe cineva înaintea ei, dar ea se temea că acest „cineva" nu avea
să vină, sau dacă ar fi venit, că nu o va găsi; aceste temeri tulburau peste poate mintea
sărmanei fetiţe.
In cele din urmă, Berthei i se păru că auzise numele gării cunoscute strigat de
controlor, deşi pronunţia lui rapidă îi crease îndoieli. El se apropie, şi repetă cuvântul.
De data aceasta era sigură că nu se înşela, şi se aplecă în faţă, într-o încercare timidă
de a-i atrage atenţia asupra ei. In minutul următor, el deschise uşa compartimentului,
şi ea se năpusti grăbită pe hol, temându-se că trenul avea să pornească, şi îngrijorată
de soarta valizei ei, aşa că nu observă că umbrela şi pachetul cu sandvişuri rămăseseră
în urmă!
Temerile legate de valiză se liniştiră curând. Gara era mică şi foarte liniştită, niciun
pasager în afară de ea nu se oprea acolo, şi îşi văzu proprietatea, cu eticheta lipită de
mama ei deasupra, depozitată în siguranţă pe peronul ud şi strălucitor. Eliberată de
două din temerile ei, Bertha se confrunta acum cu a treia. Privi neliniştită după
persoana care ar fi trebuit să-i aştepte sosirea. Nu văzu pe nimeni în afara şefului de
gară, care nu avea nicio legătură cu ea, era limpede; aşa că rămase în ploaie lângă
valiza pe care se temea s-o părăsească, privind neliniştită în toate părţile după o faţă
prietenoasă; biata fetiţă fără tată se simţea teribil de părăsită. Trenul din care coborâse
era din nou în mişcare; îl privi cum se îndepărta, devenind din ce în ce mai mic,
încununat de norul de abur; era singură şi fără niciun prieten, şi cerul era într-adevăr
foarte întunecat.
- Aşteptaţi pe cineva, domnişoară? spuse şeful de gară. Vocea lui o făcu să tresară, dar
îi transmise o scânteie de speranţă.
- Da; nu mă aşteaptă nimeni? răspunse ea. El privi în jur şi clătină din cap.
- Puteţi să-mi arătaţi atunci, domnule, drumul spre domnul Chipstone? spuse Bertha,
cu ideea disperată de a găsi singură casa bunicului.
- Chipstone? Nu cunosc numele - nu sunt de mult aici, spuse omul politicos. îmi pare
rău că nu vă pot ajuta. Dar n-aţi face mai bine să veniţi puţin în sala de aşteptare,
domnişoară, şi să nu mai staţi în ploaie?
Sărmana Bertha nici nu observase că ploua, şi atunci îşi dădu seama că umbrela îi
lipsea. Nu era o pierdere neînsemnată pentru cineva atât de sărac, şi fu foarte necăjită
de propria ei nepăsare, şi de inconvenientele produse de aceasta. în timp ce stătea cu o
expresie de îndoială şi nefericire pe feţişoara ei amărâtă, care mişcă inima şefului de
gară, un sătean cu înfăţişare
52
53
BĂTĂLIA
necioplită, în salopetă şi cu o pălărie de paie, păşi pe peron şi îl întrebă:
- Auziţi, nu a lăsat nimeni aici o cutie sau o valiză cu numele Roby pe ea?
Funcţionarul arătă spre Bertha, şi spuse:
- îi aparţine tinerei domnişoare de aici.
- Am fost trimis de doamna Chipstone ca să duc valiza, şi să-i arăt domnişoarei
drumul spre casă, spuse el, aplecându-se şi ridicând valiza pe umerii lui largi.
- Nu ai adus o birjă45? Plouă, spuse celălalt, privind picăturile mari.
- Nu am alte ordine, decât să aduc valiza şi fetiţa. Bănuiesc că nici una din ele nu se
va topi pe drum.
- Nu, nu, nu vreau o birjă; pot să merg pe jos; nu plouă prea tare, strigă sărmana
Bertha, care dorea să-şi scutească mama văduvă de orice cheltuială inutilă.
Porni la drum, alături de călăuza ei necioplită. Bărbatul din gară privi îndelung silueta
măruntă, care păşea pe drumul îngust de ţară; şi o exclamaţie de milă ieşi de pe buzele
lui; fiindcă hainele ei de doliu, feţişoara palidă şi singurătatea aparentă îi spuneau
chiar şi unui străin că era vorba despre o istorie jalnică.
Drumul i se păru teribil de lung, cu atât mai mult cu cât ploua foarte tare, şi sărmana
fetiţă se chinuia să-şi scoată picioarele din noroiul care se strângea în jurul pantofilor
ei la fiecare pas. Era leşinată de foame, fiindcă nu fusese în stare să se atingă de
gustare; acum ar fi mâncat bucuroasă proviziile rămase în tren. „Dar o să ajung în
curând acasă", se gândi biata copilă. Vai, casa nu mai apărea cum în culorile vesele ale
speranţei, după primirea din gară, şi sufletul ei era atât de copleşit de oboseală, foame
şi încercări! Cu toate acestea, sărmana orfană mai avea o mângâiere - un sprijin
puternic pentru
45
O trăsură uşoară acoperită, trasă de un singur cal.
54
inima ei tremurătoare, de care se agăţa mai tare ca oricând. Se gândea la cuvintele
străinului din compartiment. „iVw mă tem de niciun rău", repetă ea; şi de ce m-aş
teme? Căci Tu eşti cu mine - Domnul este cu mine. Cel care ştie ce înseamnă tristeţea,
foamea şi sfârşeala, Cel care a găsit răutate în loc de iubire; El este acum cu mine, şi
va fi întotdeauna. Oh, ce binecuvântare e să ştiu că nimic nu mă poate despărţi de El!"
In cele din urmă, copila obosită ajunse la căsuţa singuratică care avea să fie viitorul ei
cămin. Mai demult fusese poate frumoasă, umbrită de copaci uriaşi care fuseseră tăiaţi
şi vânduţi pentru cherestea; în grădină creşteau pe atunci flori frumoase şi vesele, însă
acum se vedeau numai verze şi cartofi. Bălării verzi creşteau pe alee; ferestrele casei
erau înnegrite de praf, şi perdelele păreau peticite şi ponosite. întreaga înfăţişare a
locului se potrivea cu aspectul întunecat al vremii.
Bertha bătu timid la uşă.
- Intră, uşa nu este închisă, strigă o voce dinăuntru; şi o femeie cu chip aspru şi
răceală în purtare veni în salonaş s-o întâmpine.
- Aşadar, ai ajuns, şiroind de apă şi murată până la piele! Mama ta a fost atât de
nesăbuită oare, încât să nu-ţi dea o umbrelă?
- Mi-a dat una, spuse Bertha, dar am uitat de ea, şi am lăsat-o în tren.
- Copil împrăştiat, mormăi doamna Chipstone. Du valiza în camera din spate, bine?
spuse ea, adresându-se ţăranului; şi şterge-te bine pe papuci înainte de a urca scările.
- Pot să merg să-1 văd pe bunicul? întrebă Bertha, privind spre salonaş cu dorinţa de a
auzi o vorbă caldă de întâmpinare de la cineva.
55
BĂTĂLIA
- Copil fără minte, ar răci de moarte dacă te-ar primi aşa udă ca un şoarece! Bănuiesc,
adăugă ea, după un moment de gândire, că mama ta nu a uitat să-ţi pună ceva de
mâncare pe drum?
- Oh, nu, mi-a pus nişte sandvişuri, dar...
- Atunci o să aştepţi până la ceai, la ora şapte, spuse doamna Chipstone, încheind
brusc conversaţia. Du-te sus şi desfă-ţi valiza, şi schimbă-te cu haine uscate, şi dă-i
omului un şiling pentru osteneală.
Bertha urcă fără zgomot pe scările vechi spre cămăruţa mucegăită şi nemobilată, care
avea să fie a ei de acum înainte. Fereastra nu avea jaluzele, şi nu exista niciun dulap;
propria ei valiză trebuia să îndeplinească rolul de masă şi scaun; păianjenii ţesuseră
pânze deasupra patului, şi praful era singurul covor.
Bărbatul reuşise să deschidă valiza. Bertha îi oferi timid un şiling. El îl luă, se uită la
el şi începu să bombăne, aşa că ea îi mai puse unul în mână. Deşi era săracă, doamna
Roby îşi învăţase copiii să ofere întotdeauna lucrătorului un preţ cinstit pentru munca
lui, şi să nu se zgârcească, fiindcă şi cei mai bogaţi se fac uneori vinovaţi de zgârcenie
şi nu le plătesc corect celor care le slujesc.
După ce rămase singură, Bertha îngenunche şi, într-o rugăciune sinceră şi agitată, se
încredinţa Dumnezeului orfanilor. Apoi ascultă poruncile mătuşii ei, şi simţi din nou
căldura hainelor uscate. După puţin timp, îşi scoase trusa de scris şi începu o scrisoare
lungă şi iubitoare adresată mamei ei, în care zăbovi mult asupra bunătăţii domnului
Gruffly, fără să menţioneze însă purtarea deosebită a mătuşii ei. Descoperi că era greu
să nu plângă în timp ce scria, atât de mult tânjea după o privire a mamei, o vorbă bună
din partea lui Aleck sau un zâmbet strălucitor al scumpei ei surioare! Lăsându-şi
scrisoarea neterminată, ca să poată povesti detaliile
56
întâlnirii cu bunicul, Bertha coborî scările şi intră în salonaş, unde îl găsi pe acesta
singur, spre marea ei uşurare.
Sărmanul bătrân slăbise nespus, şi nu-şi mai putea părăsi scaunul. Boala îi afectase
vorbirea, şi nu se putea exprima limpede. Dar răceala vârstei nu îi afectase căldura din
inimă, şi îşi primi nepoţica atât de afectuos, sărutându-i obrăjorul palid, strângând-o în
braţe şi spunându-i vorbe plăcute şi iubitoare, încât sărmana Bertha nu-şi mai putu
stăpâni lacrimile, şi acestea se prelinseră din belşug, deşi în tăcere, pe obrajii ei.
Intrarea mătuşii ei le puse capăt.
- Ce prostie! Nebunie şi afectare! Nu vrem copii plângăcioşi aici!
Lacrimile orfanei se uscară într-o clipă. Bunicul ei părea iubitor şi bun, dar nici în
ocazia aceasta, nici în vreo alta nu îndrăzni să se opună femeii imperioase46 care îi
conducea casa cu un toiag de fier. Era prea bătrân şi prea slăbit aşa că nu putea decât
să se supună, şi era tratat ca un copil în propria lui casă.
„Oare nu o să vină niciodată ora ceaiului?" se gândea Bertha. Era aproape leşinată de
foame şi oboseală, şi orele istovitoare păreau să nu se mai termine. în cele din urmă,
familia se aşeză la o masă atât de sărăcăcioasă, încât orice copil cu un apetit moderat
ar fi putut consuma singur tot ce era acolo. Bertha, care avea o fire retrasă şi timidă,
nu îndrăzni să mănânce prea mult, vegheată fiind de privirea rece a acelui cerber47. Se
aşeză flămândă, se ridică flămândă şi se retrase flămândă în cămăruţa ei - unde, cel
puţin, putea plânge în voie. Dar când se întinse în cele din urmă pe pătucul tare, ochii
bietei orfane se închiseră repede şi cerul îi trimise vise paşnice şi voioase. I se păru
46
Poruncitoare, dominante, severe, copleşitoare.
47
Câine mitologic care simbolizează o persoană aspră, neîndurătoare.
57
BĂTĂLIA______________________________________________________
că era din nou acasă, alături de mama ei. Aceasta avea o Biblie deschisă pe genunchi,
şi citea din frumosul psalm al lui David Nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu
mine.
Apoi văzu o lumină care cădea asupra unei pagini, dar nu era lumina soarelui, şi auzi
un sunet blând, ca un foşnet de aripi; privind în sus, văzu uimită o rază de slavă din
înălţimi; şi nişte fiinţe frumoase dansau în raza aceea, cu coroane strălucitoare şi
ghirlande de flăcări colorate; şi recunoscu faţa scumpă pe care o iubise din toată
inima, purtând un zâmbet de încântare şi iubire, cum nu s-a mai văzut vreodată la un
muritor. „Cine sunt aceştia?" murmură ea în somn; şi o voce de înger îi răspunse:
Aceştia vin din necazul cel mare. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, şi
Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.
Copila obosită dormea liniştită, şi avea nişte vise pe care le-ar fi invidiat orice rege. în
cămăruţa inconfortabilă din locul acela pustiu, putea să repete declaraţia lui Iacov,
care se ridicase de pe aşternutul de iarbă şi perna de piatră: Cu adevărat, Domnul este
în locul acesta. Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor.49
49
Din Apocalipsa 7. Geneza 28:16-17.
58
CAPITOLUL VI
TRUDĂ ŞI ÎNCERCARE
Ah! De ce să ne gândim la cei Ce sunt de Dumnezeu aproape?
De ce ne-am teme pentru ei
Când Hrist îi mângâie în toate?
Pe întreg pământ, acolo unde curcubeul
Se odihneşte, învăluit în răsturnare Strălucitoarea punte nu se va scufunda
Şi nu va dispărea nicio culoare!
Aşa că îi încredinţăm pe toţi lui Dumnezeu
Căci n-are niciun preţ iubirea noastră,
Dac-o asemuim cu harul Său.
Doamna Roby se întoarse tristă de la gara care fusese martoră la despărţirea de fiica
ei. îi mai simţea încă mânuţa apăsând-o uşor, şi ochii care o vegheau cu atâta grijă.
Dar era timpul pentru acţiune, nu pentru păreri de rău; erau multe de făcut, şi avea
puţin timp la dispoziţie, fiindcă a doua zi urma să-şi înceapă slujba, şi nu pregătise
încă echipamentul lui Aleck.
- Care este următoarea noastră însărcinare? întrebă Constantine.
- Trebuie să mergem la vânzătorii de haine, şi de acolo la docuri. Trebuie să-1 văd pe
domnul Gruffly şi să-i
59
BĂTĂLIA
mulţumesc personal. Aceasta ar putea fi ultima mea ocazie.
- Să oprim altă trăsură, atunci? spuse băiatul. Nu puteţi umbla aşa prin ploaie. Aleck o
să aibă destulă apă, cred, fără duşul rece de aici.
- Nu o trăsură; o să oprim primul omnibuz care merge în direcţia spre care ne
îndreptăm.
- Un omnibuz! exclamă Con cu mare dispreţ. Trebuie să merg într-un asemenea
vehicul? O să-mi fie ruşine dacă mă vede cineva.
- Nu ar trebui să-ţi fie ruşine de nimic, doar de păcat.
- Dar nu este potrivit pentru o lady.
- Este potrivit pentru o lady să-şi limiteze cheltuielile la venituri, pe cât
posibil. Sunt deja prea îndatorată faţă de prietenii mei ca să-mi permit să...
- Oh, vă rog să nu vorbiţi despre aşa ceva, exclamă Constantine, şi Aleck, care
urmărise conversaţia cu mare neplăcere, îi puse capăt oprind un omnibuz.
- La revedere, spuse tânărul Probyn, în timp ce ei urcau. Aleck, aproape că mi-aş dori
să fiu în locul tău; cred că e grozav de amuzant să mergi pe mare.
Aleck părea să aibă o părere cu totul diferită. Con se întoarse spre casă, într-o
dispoziţie meditativă.
„Ei bine, până la urmă", reflectă el, „cred că doamna Roby are dreptate. E mai urât să
cheltuieşti banii altora îngăduindu-ţi slăbiciunile, decât să călătoreşti într-o cotigă! îmi
amintesc că am auzit despre o lady care avea trăsură, şi se îmbrăca după ultima modă,
şi când a murit a lăsat datorii de mii de lire la furnizori! Aceasta se numeşte necinste;
vai, şi trădare; fiindcă ei au avut încredere în ea, şi ea i-a înşelat. A fost şi un fel de
ipocrizie, fiindcă i-a făcut pe toţi să creadă că era bogată, deşi ea era săracă.
60
Necinste, trădare, ipocrizie! Da, acestea nu sunt lucruri potrivite pentru o doamnă!"
Acasă, Constantine fu întâmpinat de Adolphus, care era foarte agitat. .
- Ura! Ura! Mi-am primit ceasul! Ce frumuseţe! Nu e splendid, Con?
Con nu era destul de generos ca să poată admira din toată inima cadoul primit de
fratele lui. Spuse totuşi că era un ceas foarte drăguţ.
- Nu-ţi pare rău că tu nu ai nimic?
- Am ceva, spuse Constantine liniştit; ceva mai bun, poate, decât un ceas.
- N-aş face schimb cu tine, spuse Adolphus râzând; mie îmi place ceva solid,
dragul meu!
Dacă am putea estima soliditatea după durată, ce uşoară şi banală ni s-ar părea orice
plăcere vremelnică, în comparaţie cu cele veşnice! Prima este ca scânteierea unui
licurici, a doua ca strălucirea stelelor!
Doamna Roby nu-1 găsi pe domnul Gruffly acasă, după vă aşteptaţi deja. Aşa că trecu
la celelalte treburi. în timp ce pregătea cele necesare pentru plecarea singurului ei fiu,
se simţea copleşită de tristeţe. Aleck se străduia să pară vesel, admirând puloverul
albastru închis de lână, în care avea să înfrunte orice vreme rea, şi privindu-şi bereta
mărginită cu auriu cu o voioşie ce nu se potrivea cu simţămintele din inima lui. Se
întoarse împreună cu mama lui în casa doamnei Lawrence, în care avea să rămână
până la îmbarcare; şi după ce doamna Roby îşi luă rămas-bun de la prietena ei şi de
mica Laura, o însoţi până în Grosvenor Place, unde trebuia să-şi ia în primire postul
de guvernantă.
- Dacă nu o să ne mai vedem înainte de plecare, fiule, aminteşte-ţi...
61
BĂTĂLIA
Vocea mamei se frânse, şi ea se sprijini mai apăsat pe braţul fiului ei.
- Oh, mamă, o să vin să te văd în fiecare zi împreună cu Laura!
- Nu, nu; nu se poate - nu sunt în casa mea; nu am dreptul să-mi aduc copiii în
locuinţa altora.
- Atunci o să vii tu să ne vezi?
- Timpul meu nu-mi aparţine; trebuie să-1 consacru îndeplinirii îndatoririlor.
- Dar nu eşti sclava acestor oameni, strigă Aleck, mândru.
-Nu sunt sclava lor, fiule, ci slujitoarea lui Dumnezeu. Obligaţiile mele faţă de ei
trebuie îndeplinite aşa cum îmi îndeplinesc obligaţiile faţă de El. Sunt datoare să-mi
consacru toată energia în slujba lor.
- Oh, mamă, mamă, e mai mult decât pot îndura! Eu pot să îndur orice; dar nu pot să
văd cum îţi pierzi căminul, confortul şi chiar libertatea de acţiune - că îţi vinzi timpul
şi puterea străinilor!
- Nu, răspunse doamna Roby blând; ar trebuie să fiu mai degrabă mulţumită că mi s-a
dăruit timp şi putere, şi ocazia de a le folosi spre binele copiilor mei; şi că mi se
permite să lucrez pentru Domnul - să hrănesc mieluşeii Lui, chiar dacă sunt despărţită
de ai mei!
In timp ce vorbea, puse mâna pe clopoţelul de la uşă, fiindcă ajunseseră în Grosvenor
Place. Câteva cuvinte şoptite, o îmbrăţişare strânsă, şi mama se despărţi de fiu! Ce gol
dureros rămase în inima amândurora!
Lady Bunnington ieşise cu trăsura; aşa că guvernanta fu trimisă imediat în încăperea
dedicată studiului, viitorul ei post, sfera celor mai fierbinţi şi importante funcţii.
Apartamentul era ocupat de tinerele domnişoare ale familiei, care, dacă ar fi fost să
judecăm
62
după vocile înalte şi râsetele vesele care întâmpinară auzul doamnei Roby, nu se
îndeletniceau cu studiul.
„Cred că o să fie o bufniţă bătrână!" exclamă o voce, în timp ce uşa se deschidea; o
tăcere profundă urmă acestei declaraţii neterminate, şi nu se auzi nimic, în afară de
chicotitul elevelor, în timp ce guvernanta intra în cameră.
Fetele aveau vârste şi înălţimi diferite. Era acolo Lavinia cea înaltă, care se considera
o tânără domnişoară gata să-şi facă ieşirea în lume; şi, în ceea ce priveşte nimicurile la
modă şi gustul pentru hainele fine, era cu siguranţă pregătită. La cei şaisprezece ani ai
ei, era mai cochetă decât multe femei care petrecuseră mulţi ani în mijlocul societăţii.
Pasiunea ei era să fie iubită şi admirată; nu îşi baza pretenţiile pe anumite calităţi ale
inimii sau minţii care ar fi putut să-i aducă stima, ci pe zulufii lungi, pe manierele
afectate şi o talie care ar fi putut să aparţină unei viespi!
înfăţişarea lui Carry arăta mai multă inteligenţă, dar nu era inteligenţa calmă şi nobilă
produsă de studiu şi reflecţie. Părea mai degrabă isteaţă decât inteligentă; sclipirea
ochilor şi forma buzelor arătau o predispoziţie spre satiră, cea mai ieftină şi mai rea
formă de inteligenţă, care ne face să râdem pe socoteala altora. Era o fată care îi
amuza pe mulţi, dar era iubită de puţini - avea mulţi tovarăşi, dar niciun prieten.
Barbara era o ştrengărită50 veselă şi îndrăzneaţă, prima la nebunii şi la distracţii,
rănindu-i adesea pe alţii prin nechibzuinţa ei, şi fără să-şi bată capul cu vindecarea lor.
Ura orice carte, orice lecţie şi considera guvernanta un temnicer.
Jacqueline stătea deoparte, o fetiţă deformată şi bolnăvicioasă, care nu se amesteca în
societatea surorilor
' Băieţoasă; o fată foarte activă.
63
BĂTĂLIA
sănătatea
fi putut trezi compasiunea, de morocănos.
dacă
precara nu ar fi avut un temperament;
Amy, cea mai mică, era o fetiţă grăsuţă şi bine-dispusă, cu o gândire remarcabil de
înceată. Carry obişnuia să spună despre ea că nu înţelegea nimic, nu învăţa nimic şi
nu-şi amintea nimic; şi că toate eforturile guvernantelor se loveau de ea ca nuca de
perete.
Acestea erau elevele care îşi primeau acum noua profesoară - Lavinia cu un zâmbet
afectat şi capul înclinat într-o parte, astfel încât zulufii ei lungi să-i ajungă pe gât;
Carry cu o privire critică; Barbara uitându-se la ea ţintă. Jacqueline se trase înapoi,
ruşinată şi speriată; atunci când guvernanta le spuse: „Cred că vom fi prietene bune,
după ce ne vom cunoaşte puţin mai bine", numai Amy îi întinse mânuţa ei grăsuţă şi
dolofană, dăruindu-i un zâmbet larg.
Oh, manierele lor nu ar fi fost atât de reci şi respingătoare, dacă ar fi cunoscut durerea
din mintea şi din inima celei care venise să le ajute să-şi însuşească comorile ştiinţei,
care sunt mai preţioase decât bogăţia! Fiindcă niciuna nu părea dispusă să vorbească,
doamna Roby făcu altă încercare de a întrerupe tăcerea deranjantă.
- Cred că vom începe studiul de abia mâine, spuse ea, dar mi-ar face plăcere să văd
manualele voastre, ca să ştiu pe unde aţi ajuns.
în timp ce vorbea, se apropie de masa pe care erau împrăştiate o grămadă de lucruri;
întinzând mâna spre cartea cea mai apropiată, văzu că era un roman franţuzesc ieftin.
Carry chicoti, Barbara izbucni în hohote sacadate, în timp ce Lavinia se îndreptă cu
aerul afectat al unei femei demne, ofensată de pretenţia acestei guvernante, care îşi
luase libertatea de a-i examina cărţile.
„Trebuie să trec peste asta acum", se gândi doamna Roby, reţinând totuşi periculosul
volum. „Nu este vremea
64
65
BĂTĂLIA
să caut greşeli. Trebuie să observ aplecările elevelor mele, şi să cunosc terenul, înainte
de a începe lupta".
Şi sărmana doamnă se simţea nepregătită atunci când se gândea la lupta aceea
dureroasă şi istovitoare. Oh, în această primă seară petrecută sub un acoperiş străin, îi
fu atât de dor de atenţia filială51 a lui Aleck; de grija tandră şi atentă a Berthei; de
mângâierile iubitoare ale Laurei; şi, îndeosebi, de sfaturile blânde şi afectuoase ale
celui care fusese sprijinul şi călăuza ei pe pământ! Nu era nimeni care să-i vadă
înfăţişarea obosită, nimeni care să-i aline sufletul zbuciumat; veselia zgomotoasă îi
zgâria urechile; perspectiva muncii care o aştepta, printre aceste tovarăşe ostile şi
antipatice era teribilă pentru ea. Se simţea prea bolnavă ca să încerce să fie însufleţită,
prea tristă ca să se silească să fie amuzantă. Pentru sărmana văduva, ora aceasta de
odihnă era o bucurie.
- Ştii, îi şopti Carry Laviniei, în timp ce se ducea la culcare cu o lumânare în mână,
care e diferenţa dintre vechea guvernantă şi guvernanta nouă?
- Ei bine, ultima era mult mai veselă, şi avea haine mai suportabile, răspunse tânăra
domnişoară.
- Da, ea era în floare, iar aceasta e în bălării. Sper, adăugă ea râzând, că sub bălării nu
vom găsi urzici!
Doamna Roby se retrase în cămăruţa ei, şi se plecă pe genunchi, extenuată. îşi duse
mâinile la tâmplele fierbinţi, şi îşi revărsă sufletul în rugăciune. Se rugă să primească
putere în lupta ce o aştepta - se rugă pentru succesul acestei lupte. Era ca un colonist
într-o ţară îndepărtată şi dezolantă, aşezat în mijlocul unei păduri dese pe care trebuie
să o defrişeze - pe un pământ uscat şi sterp, pe care trebuie să-1 cultive - şi nu
îndrăzneşte să privească spre ziua în care se va plimba prin porumbul înalt până la
piept, şi va fi binecuvântat din nou cu un
Referitor la relaţia dintre copil şi părinte.
66
cămin! Ce o sprijinea oare în singurătatea ei, conştientă fiind de greutăţile
copleşitoare ce îi stăteau în faţă? Un singur verset din Scriptură, pe care îl căutase: De
aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi întotdeauna în lucrul Domnului,
căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.5 „Nu va fi zadarnică!",
era răspunsul credinţei la făgăduinţa iubirii: „toate lucrurile sunt cu putinţă la
Dumnezeu. El poate face pustiul să înflorească ca trandafirul!"53
52
1 Corinteni 15:58. ' Referire la Marcu 10:27 şi Isaia 35:1.
67
CAPITOLUL VII
CĂRĂRI DIFERITE, DAR UN SINGUR ŢEL
In vremuri de restrişte şi-ndoială
Credinţa îţi aduce tihna
Ca răsăritul peste roade, iară
Ca un balsam pe aripa-obosită;
Deci lasă lacrimile să-ţi scalde faţa
Căci nu-ţifac rău, dar nici nu îţi ajută viaţa!
A doua zi dimineaţa, guvernanta îşi întâmpină elevele cu o înfăţişare mai senină şi
mai veselă. Trebui să le mustre cu blândeţe încă de la început; fiindcă hainele
Barbarei erau într-o asemenea dezordine, încât fu nevoie să fie trimisă înapoi în
camera ei; iar Lavinia se trezi atât de târziu, încât micul dejun era aproape gata.
Aceste lucruri nu trebuiau permise, şi doamna Roby stabili câteva reguli necesare
pentru bunul mers al orelor, întărite de amenzi şi răsplătiri; dar avu simţământul
neplăcut că avea să întâmpine greutăţi în executarea lor, fiindcă privirile furioase care
o aţinteau erau descurajatoare.
După micul dejun, doamna îşi adună elevele şi, într-un mod foarte blând şi deschis, le
spuse că obişnuia să înceapă studiul cu un capitol din cartea sfântă, şi cu o scurtă
rugăciune prin care cerea binecuvântarea lui Dumnezeu. Fetele se uitară una la alta în
tăcere, Carry
68
ridică din umeri aproape imperceptibil iar Lavinia se prefăcu că îşi înăbuşă un căscat.
Dar nu se opuse nimeni, şi modul impresionant în care doamna văduvă citi parabola
talanţilor şi cele câteva observaţii care urmară imprimară lecţia în inima
ascultătoarelor, atrăgând chiar şi atenţia celor pentru care religia54 fusese doar un
nume până atunci. Nu ştiu dacă s-a alăturat vreuna rugăciunii fierbinţi care urmă; dar
era Cineva spre care se înălţa -care a ascultat-o şi a acceptat-o.
Doamna Roby află în curând că temerile ei erau întemeiate, că era într-adevăr
despărţită de familia ei. îndatoririle şi obligaţiile de guvernantă nu îi mai lăsau nicio
oră pentru ea însăşi; şi Lady Bunnington, o femeie de lume, nu părea să se gândească
la dorinţele unei văduve despărţite de copiii ei. Doamna Roby îl mai văzu o singură
dată pe Aleck, şi atunci pentru un timp foarte scurt, înainte de a fi fost obligată să-şi
însoţească elevele la nişte băi55 la modă, unde aveau să rămână până la sosirea iernii.
Şi acolo o vom lăsa pentru un timp, lucrând cu perseverenţă şi răbdare, şi ilustrând
fiecare virtute pe care o învăţa. Nu învăţase zadarnic să mustre pe cei ce trăiesc în
neorânduială, să îmbărbăteze pe cei deznădăjduiţi, să sprijine pe cei slabi, să fie
răbdătoare cu toţi; să fie fără preget în sârguinţă, să fie plină de râvnă cu duhul şi să
slujească Domnului.56
Dar pe când stătea cu elevele ei pe malul mării, o durea inima uitându-se la întinderea
nesfârşită de ape din faţa ei, şi la vapoarele îndepărtate care se mişcau pe crestele
valurilor; iar când auzea despre naufragii şi nenorociri, sărmana văduvă se simţea
copleşită! Şi cum se mai înfiora când auzea vântul urlând şi hăulind, văitându-
54
O credinţă în Dumnezeu care aduce practicarea adevăratei evlavii şi răspunderea faţă de El.
55
O staţiune de odihnă.
56
Din 1 Tesaloniceni 5:14 şi Romani 12:11.
69
BĂTĂLIA
se parcă pentru cei care dormeau în adâncurile oceanului! Din nou, Scripturile
binecuvântate erau lumina şi nădejdea ei, şi adormea repetând cuvintele: Atunci, în
strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, şi El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit
furtuna, a adus liniştea, şi valurile s-au potolit.51
Aleck plutea într-adevăr pe apele întinse, înfruntând greutăţi şi pericole pentru care
viaţa liniştită dinainte nu-1 pregătise. Băiatul liniştit şi studios fusese aruncat pe strada
principală a lumii, forţat să asculte rapid, să acţioneze cu hotărâre şi să se expună
pericolelor fără nicio teamă. Aici nu avea nevoie de o minte înclinată spre meditaţie,
de o înţelegere limpede, ci de ochi pătrunzători, mâini îndemânatice şi inimă
curajoasă. Şi Aleck se purtă destul de bine în noua poziţie, deşi suferea foarte mult din
cauza schimbării totale care intervenise în viaţa lui.
înainte de a se îmbarca, luase două hotărâri, întărite şi sfinţite prin rugăciune: să nu se
ruşineze niciodată să facă binele, şi să nu-şi mânjească buzele cu vorbe care l-ar fi
făcut să roşească, dacă ar fi fost auzite de tatăl său. Băiatul lupta bărbăteşte şi cu tărie
împotriva fricii de oameni, care este o cursă ; şi nici teama de ridicol, nici forţa
exemplului nu îl determinaseră să înjure. Tu eşti Dumnezeul meu care mă vede59 era
apărarea lui în ispită - şi mângâierea lui în încercare; şi atunci când stătea la miezul
nopţii pe puntea spălată de valuri, şi vedea luna palidă pe tronul ei noros, luminând cu
strălucirea ei argintie talazurile înspumate, vedea în ea un simbol frumos al credinţei
care are putere să lumineze şi norii, şi să arunce strălucirea speranţei peste apele
tulburi ale nefericirii!
'Psalmi 107:28-29. ! Proverbe 29:25. 'Geneza 16:13.
70
Şi acum ne vom întoarce la biata Bertha care, în casa singuratică, are de dus propria ei
luptă şi de purtat propria ei cruce. în caracterul Berthei era ceva care o înclina spre
stricteţe şi economie. Aceasta este o virtute pentru cei săraci, dar dacă este dusă prea
departe, devine un cusur. Doamna Roby îşi avertizase fiica în privinţa egoismului; ea
o încurajase să-şi deschidă inima şi mâna; ea o avertizase pe Bertha împotriva
înclinaţiei ei de a aduna lucruşoare care îi plăceau, a faptului că nu era dornică să le
împrumute nimănui şi a tendinţei ei de a se împotrivi dărniciei, care erau nedemne de
un caracter creştin şi josnice în ochii lumii. Deşi sărmana Bertha păstra cu sfinţenie
cuvintele mamei ei în memorie, învăţăturile acestea nu şi-ar fi făcut pe deplin efectul,
dacă nu ar fi fost cutremurată de avariţia60 doamnei Chipstone. Ea era un avertisment
care o îndepărta pe nepoată de nisipurile mişcătoare în care ar fi putut ajunge pe
nesimţite, date fiind împrejurările. Bertha văzuse la părinţii ei frumuseţea economiei
care se leapădă de sine; acum vedea şi suferea din cauza zgârceniei acaparatoare a
unui spirit îngust şi mizerabil.
Doamna Chipstone nu era o femeie nereligioasă61 - îşi făcea rugăciunile regulat, şi îşi
îndeplinea toate îndatoririle; dar dragostea de bani, rădăcina tuturor relelor,62 îi
cucerise inima într-o asemenea măsură, încât nu mai rămăsese loc pentru nimic
generos sau nobil. Sufletul ei era ca închisoarea despre care am citit, care se îngusta în
mod ciudat zi după zi, până îşi zdrobea între ziduri nefericitul locuitor. Din copilărie,
câştigarea banilor, economisirea şi adunarea lor fusese cea mai mare pasiune a
doamnei Chipstone. Aceasta nu este o pasiune
Zgârcenie extremă.
60
61
Necredincioasă; indiferentă sau ostilă religiei.
62
1 Timotei6:10.
71
BĂTĂLIA
specifică unui copil; şi sper că mă adresez celor mai mulţi dintre ei, atunci când o
condamn. Oh, feriţi-vă de primele simptome ale iubirii de bani! De dorinţa de a-i
avea, de a-i păstra, de greutatea de a vă despărţi de ei! Cel strâns cu uşa63 în tinereţe
va fi aproape sigur zgârcit la maturitate; copilul care face din bani plăcerea lui s-ar
putea să-i transforme într-un dumnezeu la bătrâneţe!
Doamna Chipstone îşi găsea multe scuze; care este păcatul pentru care inima, care
este nespus de înşelătoare64, să nu găsească vreo scuză? Dacă economisea, o făcea
pentru fiul ei, singura fiinţă de pe pământ pe care o iubea; aduna o comoară pentru el.
Ca să poată fi într-o zi bogat, nu se da în lături de la nicio economie. Ca să-i asigure
viitoarea bogăţie, neglija confortul prezent al sărmanului băiat. Sam nu fusese trimis
la şcoală până când mama lui nu se simţise ruşinată de neştiinţa băiatului; şi atunci îi
alesese seminarul din motive de economie, mai presus de orice altceva. Era adevărat
că trebuia să muncească din greu, că era tratat rău şi că trebuia să îndure tot felul de
greutăţi; dar ce însemnătate avea acest lucru, atâta timp cât doamna Chipstone
depunea la bancă o sumă bunicică, în fiecare an! „Se va bucura într-o zi", îşi spunea
ea; „trebuie să privim întotdeauna spre viitor".
Doamna Chipstone venise de curând la Grimlee, ca să se ocupe de casa socrului ei.
Fiindcă Sam era singurul copil supravieţuitor al unicului fiu, considera că băiatul avea
să fie moştenitorul bătrânului domn. Această părere era foarte vătămătoare pentru
sărmanul domn bătrân, fiindcă doamna Chipstone deveni la fel de zgârcită cu banii
lui, pe cât era cu ai ei. Bombănea iarna împotriva focurilor, şi a doctorului care trebuia
chemat în caz de
Zgârcit; avar; zgârie-brânză; care adună banii şi nu vrea să se despartă de ei. Ieremia 17:9.
72
boală; hainele nu trebuiau să se uzeze, mâncarea era slabă calitativ, şi insuficientă
cantitativ; un servitor supra-aglomerat îndeplinea munca a două persoane.
Este adevărat că şi doamna Chipstone împărtăşea neajunsurile împreună cu cei din
jurul ei, dar pentru ea obiceiul de a economisi devenise a doua natură, şi nu o costa
prea multe eforturi. Nu îi păsa că până şi o rochie nouă părea sărăcăcioasă şi jerpelită
pe ea, fiindcă nu cumpăra niciodată suficientă stofă; nu îi păsa că ceaşca ei nu reuşea
să se încălzească dimineaţa cu jalnicul conţinut al ceainicului, că tremura sub un şal
ros; atâta timp cât aduna ban lângă ban era mulţumită, şi s-ar fi putut spune chiar că
era fericită, dacă o minte degradată ca a ei mai ştia ce înseamnă fericirea.
Bertha descoperi curând defectul mătuşii ei, printr-o experienţă dureroasă. Una din
primele neplăceri fu faptul că fusese obligată să înlocuiască umbrela pierdută cu una
frumoasă din mătase. „E un lucru folositor", spusese doamna Chipstone. Bertha se
miră la început, văzând că mătuşa ei îşi bate capul cu aşa ceva; dar văzu în curând că,
atunci când pleca la plimbare într-o zi cu vreme nesigură, umbrela dispărea din cuier.
Nu era doar „folositoare" ci şi bună de împrumutat; şi doamna Chipstone părea să o
considere a ei, alături de umbrela mare şi veche din hol, care avea spiţele rupte şi
găuri pe alocuri.
Dacă avea de scris o scrisoare, doamna Chipstone împrumuta hârtie, plic şi chiar
timbru din micul depozit al Berthei. Foarfecele şi bobinele Berthei îşi găseau mereu
drum spre coşul de lucru al mătuşii ei. Dar neplăcerea cea mai mare era că doamna
Chipstone, în planurile ei economice, era hotărâtă să se folosească cât mai mult de
musafira ei, punând-o mereu la treabă. Fu o mare încercare să stea de dimineaţă până
seară tivind un rând nou de perdele, până când degetele îi deveniră aspre şi
73
BĂTĂLIA
dureroase. Berthei nu îi plăcuse niciodată lucrul de mână, chiar şi printre cei dragi, şi
faptul că trebuia să stea mereu cu acul în mână era o adevărată pedeapsă. Auzea
păsările cântând afară, vedea razele plăcute ale soarelui, şi tânjea să lase deoparte
lucrul ei obositor şi să se bucure de aerul curat al verii. Cu mare greutate şi adevărată
lepădare de sine, sărmana fetiţă reuşea să asculte dorinţa mamei ei, şi să dedice
studiului două ore pe zi. Trebuia să lupte împotriva trândăviei naturale, să se scoale
devreme, să renunţe la orice distracţie cât de mică, ca să găsească timp pentru lecţii şi
pentru cârpitul hainelor care trebuiau să o ţină atât de mult. Şi banii ei păreau să se
topească. Se confrunta cu cheltuieli la care nu visase niciodată, înlocuind articole
sparte pe care nu le atinsese. Fără dărnicia domnului Gruffly, ar fi trebuit să-i ceară
mamei ei alţi bani, deşi nu dorea să scrie nicio vorbă prin care s-o tulbure sau s-o
necăjească. Mintea sărmanei Bertha era apăsată mereu, şi firea ei pusă la încercare în
fiecare zi. Se simţea ispitită s-o urască şi s-o dispreţuiască pe mătuşa ei, să o
numească în inima ei tiranică şi zgârcită; şi dacă nu ar fi fost imaginea singurului
Prieten adevărat, care îi cunoştea încercările şi suferea pentru necazurile ei, curajul şi
tăria sărmanei fetiţe ar fi dispărut demult.
într-o seară, stătea lângă fereastră, folosind ultimele raze ale soarelui ca să înainteze în
munca ei obositoare, în timp ce sărmanul ei bunic bătrân moţăia în scaunul de lângă
ea. Ca să însenineze orele obositoare, Berha începu să îngâne încet melodia unui imn
iubit, scris de mama ei, fiindcă inima ei grea avea nevoie de mângâierea din el.
74
IMN
Cât de grăbit se ţese firul iute-al vieţii
In marele război al Timpului făr 'de hotar!
Şi unii sunt învăluiţi în strălucirea frumuseţii,
în timp ce alţii sunt pătaţi de crime şi amar!
Dar ţesătura cea de preţ e pentru-acei
Ce cred mereu, nădăjduind fără-ncetare
In bucurii, dureri şi orice vine peste ei
Că vor primi, prin harul Său, salvare!
Astfel, vedem creştinul împăcat cu sine
în boală, încercare şi amar,
Căci al credinţei fir de aur îl susţine
Prin neguri împletit, cu al Său har.
O pânză fără de cusur urzeşte el
Atunci când crede fără şovăire
Primind dureri şi încercări de orice fel
Ca pe un dar trimis de-a Tatălui iubire!
Moartea va rupe firul în curând, grăbit Războiul Timpului se va opri, tăcând; Va mai
rămâne doar un linţoliu cernit
Din tot ce ai avut pe-acest pământ. Atunci, lăsând în urmă orice încercare
Uitând durere şi amărăciuni,
Creştinul va primi, în binecuvântare
Viaţa fără de sfârşit, printre-ale cerului minuni!
- E foarte frumos, foarte frumos într-adevăr, spuse o voce slăbită de lângă Bertha. Aş
vrea să-1 aud din nou, copila mea; îmi place să te aud cântând.
- Oh, bunicule! strigă Bertha, ridicându-se şi lăsând perdeaua, fiindcă era prea
întuneric ca să mai
75
1
BĂTĂLIA
lucreze, o să-ţi cânt cât o să doreşti; va fi o plăcere pentru mine.
Se aşeză la picioarele lui, şi privi cu dragoste spre faţa aceea bătrână, atât de plină de
bunăvoinţă şi blândeţe.
- Mă tem, draga mea, spuse domnul Chipstone, lăsându-şi mâna tremurătoare pe
fruntea ei, mă tem că te plictiseşti aici. Nu te-am mai auzit cântând până acum.
- Dacă pot fi o alinare pentru dumneata, bunicule, o să fiu mai fericită - oh, mult mai
fericită! Pot să cânt în timp ce lucrez, şi mama m-a învăţat o mulţime de imnuri.
- Să mai auzim unul, spuse bătrânul, lăsându-se pe spate şi închizând ochii; îmi voi
imagina că o ascult pe mama ta.
Cu inima scăldată în afecţiune şi plăcere, Bertha se supuse, fiindcă înaintea ei se afla
acum datoria sfântă de a veghea şi înveseli ultimele zile ale unui creştin bătrân, şi
aceasta era o îndeletnicire de care s-ar fi bucurat şi îngerii. Vocea ei nu era puternică,
dar avea dulceaţă; şi cântă cu ardoare, din inimă.
IMN
Domnul este puterea şi adăpostul meu!
Când cupa încercărilor e plină,
El îndulceşte totul, dacă spun mereu:
E de la El! E mâna Lui divină!
In via Sa dacă lucrez cu umilinţă
Şi inima slăbeşte, puterile la fel,
Primesc tărie, de mă bucur în credinţă:
E mâna Lui divină! E de la El!
76
Nădăjduiesc să locuiesc în veşnicie
Cu heruvimi în slava Lui senină,
Eliberat, iertat, slăvit în bucurie:
Numai prin El, prin mâna Lui divină!
Atunci voi fi ferice într-al morţii ceas
Când se întunecă, şi nu mai văd defel
Depot striga, cu cel din urmă glas:
„Mă duc în slava Lui, mă duc la El!"
Se opri şi privi spre bunicul ei; bătrânul alunecase într-un somn liniştit!
77
O NOUĂ CUNOŞTINŢĂ
CAPITOLUL VIII
Fiindcă în lumea largă singur rătăceşte: Străin prieteniei, de dragoste necunoscut el
este.
Vara lăsase loc toamnei, porumbul verde căpătase o nuanţă aurie, şi în curând fu tăiat
şi adunat pe câmpuri, în timp ce căruţele încărcate se mişcau greu, purtându-şi povara
aurie. Zilele deveniră din ce în ce mai scurte; frunzele aveau nuanţe roşii şi aurii, iar
vântul care mătura pădurile le scutura cu grămada. Iarna se apropia din ce în ce mai
mult, vestindu-şi prezenţa prin brumele de dimineaţă şi ceţurile de seară, până când
totul rămase gol şi cenuşiu, iar primii fulgi de zăpadă căzură din nori. Se apropia
Crăciunul; oare cum avea să o găsească pe văduvă şi pe copii orfani?
Lady Bunnington şi familia ei se întorseseră la Londra, şi doamna Roby avu bucuria
de a o îmbrăţişa pe mica ei Laura şi de a vedea că era strălucitoare, veselă şi
afectuoasă ca de obicei. Acesta fu un balsam alinător pentru inima mamei; şi mai avu
şi alte mângâieri. Bertha îi trimitea mereu veşti, şi ea ştia că fiica ei era într-un loc în
care ar fi dorit şi ea să ajungă; nu ştia nimic despre
78
încercările şi privaţiunile65 Berthei, de aceea era liniştită în privinţa ei. De asemenea,
primi o scrisoare de la fiul ei Aleck, ştampilată de poşta de la Capul Bunei Speranţe.
O, câtă bucurie a pricinuit această scrisoare! Fu citită şi recitită, până când fiecare
propoziţie fu învăţată pe dinafară!
Nici lucrarea ei liniştită din noul cămin nu era lipsită de încurajare. Bunătatea ei
constantă, tăria înţeleaptă şi judicioasă impresionaseră chiar şi mintea cea mai
uşuratică. Este adevărat că plăcerile şi nebuniile lumii păreau să înăbuşe sămânţa cea
bună din inima Laviniei -mintea ei deşartă nu găsea niciun interes în lucrurile veşnice;
şi Barbara nu părea prea impresionată, dar manierele ei nu mai erau atât de sălbatice şi
nebuneşti, înfăţişarea ei exterioară se schimbase în bine, şi nu mai părea o buruiană
care creşte de una singură. Carry era încă ironică, lumească şi mândră, dar învăţa să
gândească, învăţa că o fiinţă nemuritoare are nevoie de ceva mai mult decât replici
spirituale66 şi minte ascuţită. Uneori se simţea umilită de prezenţa guvernantei, deşi n-
ar fi recunoscut nici în ruptul capului. Vedea că talentele acesteia erau puse în slujba
lui Dumnezeu; vedea că aceasta persevera calm şi statornic în fapte bune, lucru care
contrasta puternic cu viaţa ei. Carry nu era o creştină adevărată; nu păşise încă pe
calea îngustă, dar privea o persoană care umbla pe ea, şi o admira - oare admiraţia
aceasta nu avea să ducă la lucruri mai mari?
Dar doamna Roby afla cea mai mare încurajare în schimbarea celor două fete mai
mici. Sărmana Jacqueline cea bolnăvicioasă se agăţase de ea datorită afecţiunii
sincere, pe care nu o putea aştepta de la mama ei mondenă sau de la surorile
nepăsătoare. Guvernanta ei nu era un
65
Lipsa celor necesare; lipsa lucrurilor de bază. 1 Răspunsuri rapide şi isteţe.
79
BĂTĂLIA
tiran, ci o prietenă iubitoare şi plină de compătimire, care o călăuzea la izvorul apei
vii, din care cel obosit bea şi se înviorează. Jacqueline primi cu bucurie mesajul de
îndurare de pe buzele unei fiinţe care suferise şi ea mult. Mica Amy fusese şi ea
cucerită de bunătatea blândă şi răbdătoare a doamnei Roby. Inimile celor două fetiţe
se dăruiră văduvei, şi ea le primi ca pe o comoară de preţ, încredinţată ei de
Dumnezeu ca răspuns la rugăciune. Se simţi mai bine, locuind cu fiinţe care o iubeau,
şi aprecie şi mai mult afecţiunea elevelor ei, de dragul influenţei pe care o avea acum
asupra lor. Dorinţa ei sinceră era să le câştige pentru Domnul, să fie unealta care să le
conducă la El; tânjea să întâlnească înaintea tronului Său sufletele celor care îi
fuseseră încredinţate pe pământ, în ziua mare a judecăţii, şi să fie în stare să spună cu
umilinţă: „Iată-ne, eu şi copiii pe care mi i-ai dat!"
Aleck îşi petrecu Crăciunul în India. Ce contrast ciudat faţă de sărbătorile petrecute la
Cuibul Porumbelului! Era în Calcutta, „oraşul palatelor", cu o mie de lucruri care să-i
stârnească imaginaţia şi să-i trezească curiozitatea. Localnicii cu pielea întunecată,
palanchinele67 de pe străzi, costumele ciudate, manierele ciudate, clima ciudată, fructe
şi flori cum nu mai văzuse, toate îi stârneau interesul şi îl amuzau. Cu toate acestea,
Aleck ofta de dorul vechilor bucurii; drumul spre biserică, prin zăpada scârţâitoare,
brazii sclipind sub învelişul alb, ţurţurii atârnând de la acoperiş, ilicele roşii şi vâscul
alb, serile vesele de iarnă, cu luminile focului strălucind pe feţele dragi, atât de
departe acum! Aleck era singur într-o ţară străină, şi gândindu-se la ţara şi prietenii
lui, ochii i se înceţoşară de lacrimi. „Toţi se gândesc la mine acum! Cred că mama se
roagă pentru băiatul ei marinar!"
Litiere acoperite, purtate de câţiva bărbaţi pe umeri cu ajutorul drugilor.
80
Dar Aleck nu avea să rămână mult în India; de abia începuse Anul Nou, că el era din
nou ocupat la bord, în zarva şi agitaţia cu care începe orice călătorie lungă. Acum însă
era încântat, văzând marfa aşezată sub punte, bagajele adunate şi pasagerii înghesuiţi
pe punte, sau aplecându-se peste copastie68 ca să spună ultimele cuvinte prietenilor de
pe ţărm. Strigătele marinarilor la vinci69, zarva vocilor însufleţite, behăitul oilor şi
cârâitul găinilor care aveau să suplimenteze masa pasagerilor, toate i se păreau
muzicale tânărului, fiindcă vorbeau despre întoarcerea în bătrâna Anglie. Puţine sunt
senzaţiile de încântare atât de intense ca cele care mişcă o inimă iubitoare, atunci când
se ridică ancora şi se întind pânzele, şi tunul bubuie, bucurându-se că părăseşte
ţărmurile străine şi se îndreaptă spre scumpa noastră ţară!
Dar momentul plecării nu îţi îngăduie să te cufunzi în gânduri liniştite; zgomotul,
agitaţia şi graba erau pe ordinea de zi. Când vasul fu pe punctul de plecare, urcă un
pasager care fusese reţinut de afaceri până în ultimul moment. Era un bărbat de vârstă
mijlocie, cu o înfăţişare bolnăvicioasă şi pământie, care vorbea despre o şedere
îndelungată într-un climat nepotrivit pentru constituţia lui. Doctorii îl avertizaseră
demult, spunându-i că viaţa lui depindea de întoarcerea într-un climat mai răcoros, dar
el zăbovise şi amânase, an după an, până când sănătatea îi fu serios zdruncinată, şi de
abia atunci putu fi convins să-şi părăsească afacerile, ca să-şi poată salva viaţa. Nu
mai exista o altă faţă atât de lipsită de bucurie ca faţa domnului Brindley; pentru el,
pământul natal nu prezenta nicio atracţie - nu îi păsa că se întorcea în ţara lui. Poate că
nu avea prieteni care să-1 întâmpine acolo - poate că în timpul
68
Parapet înălţat de o parte şi de alta a corăbiei, care nu lasă ca valurile să ajungă pe punte.
69
Un mecanism cu care se ridică sau se trag obiecte, cum ar fi ancora.
81
BĂTĂLIA
82
îndelungatei absenţe se întrerupsese orice legătură; sau poate că învăţase să considere
cămin ţara aceea străină, în care zăbovise atât de mult - ca omul care,, legându-şi
inima de lucrurile pământeşti, priveşte lumea ca pe un loc de odihnă, uitând de ţara
mai bună de sus, temându-se să plece într-un loc în care nu speră să fie binevenit!
Domnul Brindley se împletici păşind pe punte, din slăbiciune sau poate din grabă.
Aleck îl ajută să se ridice, şi îl trată cu toată atenţia cerută de starea lui neajutorată.
Acesta fu începutul unui soi de prietenie între pasager şi băiat. Mânat de compasiune,
Aleck se apropie de domnul Brindley. Nimic din ceea ce văzuse la el, sau auzise
despre el de la alţii, nu îl făcea pe Aleck să-1 placă sau să-1 respecte. Era prodigios70
de bogat, se spunea - şi reuşise să scuture copacul pagodă (expresie care însemna că
reuşise să scoată o grămadă de bani de la localnici, printr-un mijloc sau altul). însă
silueta lui încovoiată, pasul şovăielnic şi privirea care fugea în toate părţile, alături de
înfăţişarea lui mohorâtă şi de manierele cam timide îi făcură tânărului impresia că se
afla în faţa unui om cu conştiinţa încărcată. Era limpede că bogăţia nu-1 făcea fericit -
poate că era chiar rădăcina tristeţii lui!
Bănuiala lui Aleck fu confirmată de un mic incident care se petrecu după câteva zile
de la plecarea vasului din Calcutta.
Vorbea cu un tânăr coleg pe punte într-o seară, fără să observe că domnul Brindley era
aproape, înfăşurat în şaluri şi pături, inspirând briza răcoroasă care nu aducea nici
prospeţime, nici culoare obrajilor săi palizi.
- Mă gândesc, Roby, că nu te întorci acasă cu mâinile goale, spuse Jack Churton,
colegul şi tovarăşul lui Aleck. Eu duc acasă o grămadă de curiozităţi şi un papagal
verde. Tu ai ceva în cufăr?
' Extraordinar, grozav.
83
BĂTĂLIA
- Ei bine, răspunse Aleck, am cumpărat nişte fleacuri, făcute de băştinaşii de acolo.
Am fost atât de ispitit de ele, încât am cheltuit şi ultimul şiling cumpărându-
le.
Şi, de fapt, una din cele mai mari plăceri ale băiatului fusese colecţionarea unor mici
cadouri pentru mama şi surorile lui, imaginându-şi plăcerea cu care aveau să
examineze comorile din India surorile lui, Bertha şi Laura.
- O să trebuiască să plăteşti la vamă pentru ele, observă nepăsător Jack.
Aleck rămase înmărmurit; nu se gândise niciodată la asta.
- Dacă nu mă lasă să trec cu ele, nu au decât să şi le ţină, spuse el dezamăgit, fiindcă
nu mai am niciun ban.
- Ei, ei, o să le trecem noi, spuse Jack bine-dispus; presupun că nu sunt foarte
voluminoase - nu au nevoie de mult loc, nu-i aşa?
- Nu, sunt câteva eşarfe mici şi alte lucruri de felul acesta.
- Ei bine, înnoadă-le în jurul mijlocului, prietene; nu se vor vedea sub haina ta
albastră; apoi ia-ţi o înfăţişare nevinovată, şi treci cu curaj printre ofiţeri. îţi garantez
că nu te va bănui nimeni.
- Cum! Dar e o înşelătorie! exclamă Aleck indignat.
-Nu faci niciun rău; toată lumea face aşa. Guvernul nu are nevoie de şilingii tăi. Cui îi
faci rău cu asta, vreau să ştiu?
- îmi fac rău mie, spuse Aleck liniştit. Nu cred că toate comorile din India ar merita
înşelăciunea sau frauda.
- Prostii şi fleacuri! mormăi Jack şi plecă furios.
- Ai dreptate! Ai dreptate! exclamă o voce din apropiere, şi spre surprinderea lui
Aleck, domnul Brindley
84
aşeză o mână tremurătoare pe braţul lui. Păstrează principiile acestea, băiete; aşa am
învăţat şi eu în copilărie. Păstrează-le bine, adăugă el pe un ton mai agitat, şi arunci nu
o să cunoşti niciodată blestemul care se ţine de aurul monedelor, şi îţi roade sufletul
ca o cangrenă.
Invalidul căzu înapoi pe scaun, şi întoarse capul, de parcă i-ar fi fost ruşine, sau s-ar fi
trădat prin nişte cuvinte nefavorabile. Dar aceste cuvinte sincere şi pline de pasiune îi
treziră lui Aleck un interes melancolic faţă de străin, şi îşi aminti de el în rugăciunile
de seară.
în ciuda sănătăţii şubrede, domnul Brindley era de faţă la fiecare serviciu divin al
echipajului. Dar cei care nu erau atenţi la predică şi aveau timp să remarce înfăţişarea
altora observaseră că faţa lui devenea şi mai palidă, şi buza de sus tremura neliniştită,
trădând o emoţie tainică, atunci când cel care predica citi acest text solemn: Şi ce
foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om
în schimb pentru sufletul său?7]
Marcu 8:36-37.
85
IARNĂ LA GRIMLEE
CAPITOLUL IX
IARNĂ LA GRIMLEE
Rugaţi-vă aşa cum cântă-o ciocârlie Care înalţă triluri, urcând spre înălţimi
Aripa rugăciunii nu poate să vă ţie De nu aduceţi laude şi mulţumiri de peregrini.
Iarna aduse noi încercări pentru Bertha. Lumina tot mai scăzută a zilei însenina mai
puţin timp pentru ea; fiindcă doamna Chipstone îi oferea cele mai puţine lumânări,
copila trebuia să repete în zori verbele franceze, iar datele şi tabelele le repeta seara,
când era prea întuneric ca să citească, înainte să se aprindă focul în casă. Dacă
adormea uneori peste caiete, sper că cititorul nu va considera această greşeală de
neiertat.
Dar Bertha se împăca din ce în ce mai mult cu poziţia ei la Grimlee. Se îndoia chiar că
ar fi părăsit acum casa bunicului ei, dacă i-ar fi stat în puteri. Când mătuşa ei nu îi
dădea nimic de făcut, stătea ore întregi cu el, frecându-i cu blândeţe picioarele, până
reuşea să le încălzească. îi aşeza perna aşa cum nu i-ar fi putut-o aşeza altcineva, îi
pregătea terciul, îi citea, îi cânta, şi se îngrijea cu drag de toate trebuinţele bătrânului.
Şi dragostea aceasta filială îşi primi răsplata. Binecuvântarea cerului coboară asupra
copiilor vrednici. Fericiţi cei care, conduşi
de Duhul lui Dumnezeu, păzesc prima poruncă însoţită de o făgăduinţă7
Bertha aştepta cu plăcere Crăciunul, fiindcă vărul ei avea să se întoarcă acasă în
vacanţă, şi tânjea după un tovarăş de vârsta ei. Nu îl văzuse niciodată pe Samuel, dar
mama lui vorbea frumos despre el - chiar şi manierele ei aspre se îmblânzeau când
băiatul era subiectul conversaţiei.
„Chiar dacă nu mi-ar plăcea prea mult de el", se gândi Bertha, „îmi voi aminti cum
mă simţeam cu băieţii Probyn - ce mult mă tulburau la început, şi cum s-a îmbunătăţit
apoi relaţia, până când am ajuns să regret că-i pierd. Şi oh, dacă Sam ar fi ca Aleck al
meu! - dar e prea mult să sper aşa ceva. Dar oricum ar fi, venirea lui va fi o pauză de
la amorţeala şi tăcerea acestei case; şi cine ştie dacă mătuşa nu ne va oferi mai mult
confort, atunci când fiul ei va fi acasă!"
In această ultimă supoziţie era o parte de adevăr. în ziua în care era aşteptată sosirea
lui Sam, perdele noi le înlocuiră pe cele vechi, care erau aproape rupte; doamna
Chipstone puse cărbuni cu găleata, în loc de făraş, şi focul se înteţi, iar pentru masă
pregăti asemenea bunătăţi, cum nu mai văzuse Bertha niciodată de la sosirea ei la
Grimlee. Ziua era senină şi veselă. Doamna Chipstone îşi luă şalul cel vechi şi saboţii,
şi se duse la gară să-şi întâmpine fiul.
Bertha stătea la fereastră şi aştepta; sufletul ei era uşor, aşa cum nu mai fusese
dinainte de moartea tatălui ei. O scrisoare de la doamna Roby, primită în dimineaţa
aceea, cuprinzând o copie a scrisorii lui Aleck, îi umpluse inima de bucurie. Bunicul
ei îi spusese nişte cuvinte foarte blânde, care rămăseseră întipărite în inima ei, şi
aveau să fie un izvor de bucurie curată şi sfântă, mult timp după ce
72
Vezi Efeseni 6:2, care se referă la porunca a cincea: Cinsteşte pe tatăl şi pe I mama ta.
86
87
BĂTĂLIA
buzele care le rostiseră se răciseră şi tăcuseră pentru totdeauna. „Ce plăcut este", a
spus un om sfânt, „când pasărea din piept cântă cu dulceaţă!"
Bertha nu trebui să aştepte mult, deşi i se păru că timpul trecea în pas de melc. Mătuşa
se întoarse împreună cu fiul ei, un băiat înalt şi lat în umeri, cu părul roşcat, privire
obosită şi o expresie greoaie şi lipsită de bucurie.
- Zăpada asta oribilă! fură primele cuvinte pe care le rosti când intră în casă, tropăind
pe covoraş ca să-şi scuture ghetele. Urăsc iarna! Şi acolo nu sunt drumuri ca aici!
Doamna Chipstone îi făcu cunoştinţă cu verişoara lui. Sam îi strânse mâna Berthei cu
stângăcie, dar cu blândeţe, scuturându-i mâna ca pe mânerul unei pompe.
- Ce bucuros trebuie să fii că eşti acasă din nou, spuse Bertha.
- Oh, orice e mai bun decât şcoala aceea odioasă73! Dar mie nu-mi place deloc la ţară -
e atât de mohorât, şi groaznic de frig.
Bertha descoperi în curând că viaţa de la Grimlee nu avea să fie mai veselă datorită
bietului Sam. îşi aminti că tatăl ei obişnuia să spună despre soţia lui că vedea totul
prin ochelari roz, că strălucirea din sufletul ei lumina totul în jur, şi că era gata oricând
să spere şi să admire totul. Dar ochelarii lui Sam erau foarte întunecaţi şi mohorâţi,
fiindcă lui totul i se părea rău. Nu era un băiat prost-dispus, sau nedemn de încredere,
sau lipsit de generozitate şi blândeţe. Nu aveai de ce să te plângi de el, numai că el se
plângea întruna. Părea să ducă cu el vremea rea, şi disconfortul îl urmărea ca o umbră.
Sam o făcu pe Bertha nefericită, povestindu-i despre grozăviile pe care le îndura la
şcoală - cum era biciuit de învăţător, dojenit de monitori, vânat de băieţi,
1
Oribilă, dezgustătoare, imposibilă, respingătoare.
IARNĂ LA GRIMLEE
muncit peste măsură, prost hrănit şi neglijat. Bertha se întreba de ce îl mai lăsa
doamna Chipstone la o asemenea şcoală: şi probabil că l-ar fi luat, dacă ar fi găsit alta
la fel de ieftină. Dar chiar dacă ar fi locuit într-un palat, Sam ar fi fost la fel de
nefericit; un caracter protestatar74 şi nerecunoscător amărăşte cupa cea mai dulce. Cei
care „caută spinii" îşi vor „găsi partea lor", şi nicio bucurie de pe pământ nu-i poate
face fericiţi pe cei care sunt hotărâţi să găsească greşeli în toate.
De Crăciun, Sam îi arătă Berthei o cutie de creioane colorate, pe care o primise de
dimineaţă de la mama lui.
- Ce frumuseţe! exclamase verişoara lui plină de admiraţie, mirându-se în taină de o
asemenea largheţe75 din partea mătuşii ei.
- E destul de bună, spuse Sam învârtind-o cu un aer nemulţumit, dar aş vrea ca mama
să fi vorbit cu mine înainte de a o cumpăra. Mi-ar fi plăcut mai mult un cuţit bun. în
afară de asta, urăsc chestiile astea de marcă; oricum îţi pierzi mereu creioanele. N-or
să-mi fie de niciun folos.
- Dar uite ce sigiliu frumos ai la capătul cutiei, spuse Bertha.
- Numai imaginea unei flori - o panseluţă sălbatică. Ce lucru urât şi comun; de
parcă aş sigila vreun plic cu o asemenea imagine.
- Panseluţele sălbatice sunt foarte frumoase, spuse Bertha veselă, şi mă tem că nu sunt
deloc comune. Dar acum că mi-ai arătat cadoul tău, o să ţi—1 arăt şi eu pe al meu. Vei
vedea că scumpa mea mamă şi surioara mea nu m-au uitat.
1
Nemulţumit.
' Generozitate neobişnuită.
89
BĂTĂLIA
Şi, cu un zâmbet strălucitor, Bertha scoase micile comori pe care le primise.
- Uite ce manşete drăguţe; sunt făcute de mama; şi bunicul a primit o pereche la fel.
Or să fie atât de comode şi călduroase.
- Au o culoare foarte urâtă, observă Sam.
- Crezi? spuse Bertha, puţin cam dezamăgită; dar e o culoare foarte bună de purtat.
- Şi la ce-ţi foloseşte chestia asta de doi bani? întrebă Sam, ridicând un semn de carte
micuţ.
- E cadoul scumpei mele Laurie. Micuţa de ea! O să-1 folosesc întotdeauna, de dragul
ei.
- Nu văd la ce sunt bune semnele; care e avantajul cititului, dacă nu-ţi aminteşti pe
unde ai rămas? Ai auzit povestea cu irlandezul care citea o carte, şi o persoană
glumeaţă îi punea în fiecare zi semnul înapoi, de unde începuse, aşa că citea mereu
acelaşi lucru?
- Şi nu şi-a dat seama de glumă?
- Nu, prostul de el, nu şi-a dat seama. Când a fost întrebat ce părere are despre carte, a
spus că i se păruse excelentă, numai că avea o grămadă de repetiţii.
Bertha fu amuzată de anecdotă, şi îi spuse lui Sam că avea să fie atentă, ca să nu-i facă
şi ei aceeaşi şmecherie.
Uneori, Berthei îi era milă de doamna Chipstone, văzând că eforturile ei de a-şi face
băiatul fericit erau zadarnice. Nimic din ce făcea nu-i producea acestuia un zâmbet, un
cuvânt de mulţumire sau un sentiment de recunoştinţă. Fie că îşi chinuia ochii la
lumina lumânării, făcându-i haine noi sau cârpindu-le pe cele vechi, sau îşi obosea
mintea gândindu-se la o distracţie nevinovată care să-i facă vacanţa mai plăcută, sau îi
vorbea despre sacrificiile zilnice pe care le făcea pentru confortul ei viitor, el le lua pe
toate ca pe ceva care i se cuvenea, fără
90
IARNĂ LA GRIMLEE
să arate recunoştinţă sau afecţiune. Şi aceeaşi dispoziţie care îl făcea rece şi
nerecunoscător faţă de părinţii pământeşti, îi produceau aceeaşi atitudine faţă de Tatăl
ceresc. Nu se gândea niciodată că binecuvântările primite erau mai presus de meritele
lui. Cât de diferită era atitudinea lui de cea a fetiţei orfane, pe care mama lui o trata ca
pe o cerşetoare, şi care putea totuşi să spună, nu doar cu buzele, ci cu toată inima: Voi
binecuvânta pe Domnul în orice zi, şi lauda Lui va fi întotdeauna pe buzele mele!16
Nu îi mulţumea niciodată Atotputernicului pentru binecuvântările creaţiei - pentru
vedere, auz şi vorbire, pentru sănătate şi facultăţile preţioase ale minţii. Nu îi
mulţumea niciodată Domnului pentru îndurările Lui mai mari - pentru mijloacele
harului, şi pentru speranţa slavei, pentru fărădelegile iertate, pentru cerul cumpărat cu
sângele singurului Său Fiu!
Cititorule, la fel se întâmplă şi cu tine? Oare măruntele tale îngrijorări te doboară, şi
supărările neînsemnate te copleşesc? Soarele din viaţa ta e acoperit de norii
nemulţumirii - primeşti binecuvântările Domnului cu un spirit nerecunoscător, şi
murmuri la fiecare încercare pe care o trimite peste tine? Cei din vechime spuneau că
nerecunoscătorul are un singur păcat, fiindcă lipsa recunoştinţei e un păcat atât de
îngrozitor, încât toate celelalte îi sunt iertate. Şi crezi că uitarea ta poate fi iertată
fiindcă nu mai poţi număra binecuvântările, sau nerecunoştinţa ta e mai puţin odioasă
fiindcă se îndreaptă spre un Binefăcător77 atotputernic?
Bertha deplângea temperamentul nemulţumit al verişorului ei, şi făcu multe încercări
neroditoare de a-1 înveseli. Nu cunoştea niciun remediu mai bun pentru nemulţumire
şi mohorâre decât religia, fiindcă ea
'Psalmi 34:1. ' Ajutor, sprijin.
91
BĂTĂLIA
încercase puterea ei de a lumina cele mai negre încercări ale vieţii; şi fiindcă ea se
ruga şi credea că o rază a ei ar fi putut lumina sufletul vărului ei, într-o seară rece de
duminică îi cântă următorul imn:
FERICIREA
Va fi găsită oare fericirea
De muritori? Şi de ce nu?
O ştim, căci am văzut-o cum curgea
în faţa tronului lui Dumnezeu,
Iar apa ei strălucitoare lumina
Viaţa creştinului în mersul său.
Cei care au iubirea lui Isus Nu au şi fericirea cea de sus?
Lumea îi vede şi îi pizmuieşte
Pe cei ce moştenesc averi întinse,
Să-mpartă fericirea lor ea îşi doreşte.
Dar mult mai fericit e cel ce moşteneşte
A cerului onoare necuprinsă în care binecuvântarea-n veci domneşte!
Când poţi nădăjdui în fericita-odihnă Moştenitor al cerului, de ce să nu aştepţi în
tihnă?
Ce fericit e omul care-n tinereţe
A fost călăuzit de un părinte iubitor!
însă creştinul are-un Tată îndurător
Cu mult mai darnic în iubire şi blândeţe,
Timpul nu-L schimbă, moartea nu-L loveşte
Căci El orice nevoie ne îndeplineşte.
De-aifi de lumea întreagă apăsat
Copil al Său, nu eşti tu binecuvântat?
IARNĂ LA GRIMLEE
Când cel legat în lanţuri e eliberat
îşi simte inima de bucurie plină Când uşa se deschide, şi e descătuşat
Păşeşte sub a cerului lumină. O, tu răscumpărat din mâna lui Satan
Iertat şi izbăvit de orice vină
Ostaş al lui Hristos, răscumpărat
Nu eşti tu oare binecuvântat?
Cu bucurie negrăită, exilatul
Păşeşte către casă, înviorat
O ţară mai frumoasă ne aşteaptă
Spre ea toţi ochii astăzi se îndreaptă;
Şi-n fiecare clipă, de ceruri mai aproape
Noi aşteptăm căminul jar' de moarte.
Chiar dacă eşti de valuri zbuciumat
Creştine, nu eşti binecuvântat?
Atunci de ce să plângem dacă lumea
Loveşte-n noi cu nedreptăţi amare?
Opriţi-vă, voi lacrimi nerecunoscătoare.
Cel care a murit în locul tău
îţi poate vindeca oftatul greu
Lumina Lui va străluci în orice încercare!
Deci cântă-acum şi laudă-L neîncetat
Te bucură, căci tu eşti binecuvântat!
92
93
CAPITOLUL X
POŞTA
Cu ticăitul lui neîncetat şi fără grabă Ne-avertizează ceasul, dacă vrem să-l auzim.
Acele lui arată ziua-întreagă Spre adevărul către care toţi ţintim.
- Toc, toc! A venit poştaşul! strigă Constantine.
- Mă întreb de ce nu te năpusteşti să examinezi tot ce a sosit în cutia de
scrisori, spuse fratele său, întinzându-se în fotoliu şi arătând ca un om care nu s-ar
fi urnit de acolo pentru nimic în lume.
- Oh! Oricum nu este nimic pentru mine. Am primit ieri o scrisoare de la Bertha.
- Ceva nou? întrebă Adolphus căscând.
- Vărul ei a plecat săptămâna trecută la şcoală într-o dispoziţie mizerabilă, spune ea.
- Sărmanul, îmi pare rău de el. Ce bine că tata ne-a lăsat să mai stăm acasă jumătate
de an.
- Un lucru plăcut, aş spune. Nu sunt chiar atât de sigur că e şi bun. O să fie nevoie de
un bici puternic, ca să-ţi poţi relua studiile.
___________________________________________POŞTA
- Şi tu ai nevoie de un frâu, ca să-ţi poţi ţine limba sub stăpânire, râse Adolphus. Dar
să auzim scrisoarea Berthei.
- Ei bine, spuse Constantine, scoţând-o din buzunar, ciocănitul poştaşului mi-a adus
aminte de ea. Fiindcă nu avea prea multe noutăţi, Bertha a umplut scrisoarea cu nişte
versuri de-ale mamei ei. îmi imaginez, adăugă el, zâmbind, că Bertha se teme să nu
uităm lecţiile pe care le-am învăţat la Cuibul Porumbelului; dar propria ei purtare faţă
de mine a fost o lecţie pe care mi-o voi aminti tot restul vieţii, cred.
- Dar ce legătură are cu poştaşul?
- Poezia se numeşte Cântecul Poştaşului; şi de câte ori voi auzi ciocănitul dublu, mă
voi gândi la versurile acestea.
- Un subiect ciudat pentru o poezie, aş spune eu, zise Adolphus, desfăcând scrisoarea
pe care i-o întinsese Constantine, şi citind:
CÂNTECUL POŞTAŞULUI
Zi după zi eu îmi îndeplinesc menirea
Şi toţi m-aşteaptă, dar nu îmi cer să stau
Şi nici nu ştiu de râd sau plâng când îmi citesc vestirea
Căci nu îi pot vedea, chiar dacă vreau.
Mai este un oaspete ce vine negreşit
Mult aşteptat, dar nedorit. Când Moartea îmi va bate-n poartă
Isus al meu, Ce veste mă aşteaptă?
Omul necredincios, cu averi nemăsurate
Cel egoist, ce îşi adună o comoară pe pământ
Cel lacom, apăsat de griji nesăturate,
Cu toţii vor ajunge în mormânt.
94
95
BĂTĂLIA
Tâlharii, călcătorii de Sabat
Cei batjocoritori şi aroganţi
Cei ce se năpustesc pe drumu-ntunecat
Vor fi de conştiinţă condamnaţi.
Când Moartea va veni odat'
La poarta lor cea ferecată Le va aduce o veste de înspăimântat.
Dar păcătosul pocăit, răscumpărat Ce îşi adună o comoară pentru cer gătită Ce-şi
ţine inima aprinsă şi sufletul curat Primi-va veşti de pace şi iubire negrăită.
Veni-va Moartea şi la uşa sa;
Ea vine să le spună că durerea s-a încheiat
Că Hrist de suferinţă i-a eliberat!
Când Moartea va veni la uşa mea
Aş vrea să îmi aducă o veste-aşa\
Adolphus îi înapoie scrisoarea cu o înfăţişare serioasă, dar nu făcu niciun
comentariu.
Servitorul intră cu o scrisoare pe un taler78.
- Ei bine, uite încă o scrisoare pentru mine! Cine şi-ar fi imaginat? strigă Constantine,
şi sunt sigur că e scrisul doamnei Roby. Oare despre ce mi-ar putea scrie?
Desfăcu repede sigiliul, şi exclamă:
- Oh, mi-a trimis patru jumătăţi de bancnote de cinci lire!
- O să-ţi trimită şi celelalte jumătăţi, după ce va afla că le-ai primit pe acestea, spuse
Adolphus. Presupun că îţi înapoiază banii pe care i-ai trimis.
- Ah! Mi-a scris vara trecută că îi accepta ca pe un împrumut. E atât de caracteristic
pentru ea. Sper doar că
Tavă (de argint).
96
___________________________________________POŞTA
nu s-a lipsit de vreun confort ca să adune suma aceasta. Nu am visat niciodată că avea
să mi-i trimită atât de repede.
- Crezi că sunt banii tăi? spuse Adolphus sec.
- Ei bine, nu ştiu exact. Cred că cel mai onorabil ar fi să-i duc bancnotele tatei.
- Poţi să fii sigur că îţi va da ceasul acum, spuse Adolphus, puţin cam deranjat. Cred
că ar fi fost mai bine dacă aşteptam şi eu, fiindcă i-am rupt arcul ieri la al meu.
Cu un simţământ de mândrie, Constantine se grăbi să ajungă în biroul tatălui său şi,
fără să spună o vorbă, aşeză în mâna lui plicul doamnei Roby.
- E un bilet foarte frumos, spuse domnul, după ce citi scrisoarea care însoţea banii.
Doamna Roby se poartă ca o lady - da, chiar aşa. E o plăcere să ajuţi o persoană atât
de stimabilă la nevoie.
în timp ce vorbea, domnul Probyn îşi ridică gulerul cămăşii, cu un aer neobişnuit de
mulţumire de sine.
- Şi acum, adăugă el zâmbind, ce te aştepţi să fac cu aceste douăzeci de lire?
- Ei bine, tată, spuse Constantine ezitând, şi apoi râse.
- Trebuie să-ţi cumpăr un ceas cu jumătate din ei; dar sunt destui bani pentru două. Ai
primit o dobândă bună pentru banii tăi! Dar nu cred că o să vrei două ceasuri. Să
cumpărăm un lanţ frumos de aur, o încuietoare şi o cheiţă?
- Oh, tată, dacă eşti atât de bun încât să mă laşi să aleg, aş vrea mai degrabă să
primesc două ceasuri!
- Hei! Câte unul de fiecare parte, ca să-ţi păstrezi echilibrul, nu-i aşa? râse domnul
Probyn.
- Nu; unul pentru mine şi unul pentru Bertha. Ştii că îi datorez o dovadă de
recunoştinţă; a fost atât de bună cu mine când eram aproape orb; atât de răbdătoare, de
iertătoare şi de lipsită de egoism! Mi-ar plăcea să-i arăt că
97
BĂTĂLIA_________
îmi amintesc de bunătatea ei; mai ales acum, când este atât de săracă.
- Ei bine, băiete, banii sunt ai tăi; nu iau niciodată înapoi un cadou. Poţi să comanzi
două ceasuri, oricând doreşti.
Cu pasul uşor şi inima şi mai uşoară, Constantine părăsi biroul. „Cred", se gândi el,
„că e adevărat că nu te căieşti atunci când faci o faptă bună. Adolphus nu îşi va privi
niciodată ceasul cu plăcerea pe care o voi simţi eu, privindu-1 pe al meu! Şi Bertha -
ce surprinsă şi încântată va fi! Şi apoi să primeşti o asemenea scrisoare de la doamna
Roby, şi să ştii că ai ajutat-o într-adevăr la nevoie - s-ar putea ca aceasta să fie lucrul
cel mai bun din toate!"
CAPITOLUL XI
TRECUTUL LUMINEAZĂ PREZENTUL
în vasele de lut, umile şi neobservate
Se scurge vinul nou şi înmiresmat,
El umple totul, şi cu puteri nicicând visate
Preface apa-n mustul dulce şi curat.
Astfel, puterea liniştită a credinţei
Va fi văzută-n orice faptă şi-n gândul biruinţei.
Februarie, ultima lună de iarnă, începuse cu o asprime mai mare decât de obicei.
Laptele îngheţa în găleată, apa în ulcior, pompa era plină de ţurţuri strălucitori. Zilele
se lungiseră, într-adevăr, dar soarele amorţit nu încălzea deloc lumea îngheţată.
Sărmana Bertha era aproape degerată în căminul lipsit de veselie de la Grimlee.
Bunicul ei, care suferea mult din cauza frigului, era întemniţat în camera lui; şi Bertha
îi simţea amarnic lipsa, fiindcă deşi avea tot ce-i trebuia ca să se simtă confortabil,
vârsta şi infirmităţile lui aveau nevoie de mici servicii, şi fetiţa i le-ar fi oferit cu toată
dragostea, dacă n-ar fi fost oprită de parcimonia79 îngheţată a mătuşii ei. Bertha era
rănită şi de felul în care se purta doamna Chipstone cu invalidul. Ea îl trata aproape ca
pe un copil,
98
1
Zgârcenie; economie dusă la extrem.
99
BĂTĂLIA
nu era niciodată interesată de dorinţele lui, şi părea să-1 privească ca pe o persoană cu
intelectul slab, a cărei opinie nu contează. Bertha îşi imagina uneori că bătrânul slăbit
se temea de mătuşa ei; şi că aceasta îl considera mai degrabă o povară, o greutate şi nu
o rudă venerabilă80, a cărei îngrijire e un privilegiu şi o plăcere. Şi oh, cât de mult
tânjea Bertha după o oră cu mama ei! Simţea că zâmbetul mamei ei ar fi adus din nou
vara în sufletul ei. Când, când oare aveau să se întâlnească din nou? Când avea să se
sfârşească oare iarna aceasta de încercări?
Cu inima străpunsă de asemenea gânduri, şi cu ochii plini de lacrimi, Bertha stătea în
micul salonaş, lângă căminul fără foc; fiindcă regula doamnei Chipstone era să nu se
aprindă focul până în clipa în care începea micul dejun. Bertha se bucură văzând-o pe
Nancy, care intrase cu lemnele şi lumânările, şi încerca acum să stârnească o scânteie
din cărbunii rămaşi de cu seară, adunaţi cu grijă. Degetele sărmanei fete tremurau de
frig; avea o înfăţişare flămândă şi speriată, de fiinţă obişnuită mai degrabă cu vorbele
aspre, decât cu mesele îmbelşugate. Fusese o mare încercare, trebuie s-o recunoaştem,
pentru răbdarea destul de exemplară a doamnei Chipstone, fiindcă era una din cele
mai toante şi mai ignorante fete din ţinut, care învăţa greu şi uita uşor, şi îşi păstrase
locul numai fiindcă muncea din greu şi se mulţumea cu un salariu mic.
Acum, printre multele ordine primite de Nancy, dar uitate întotdeauna, era acela de a
nu aşeza niciodată o lumânare aprinsă pe podea. Ea uită şi acum, şi îngenunche ca să
aşeze lemnele în vatră; Bertha era gata să-i amintească de sarcina ei, când se auzi
vocea doamnei Chipstone în capul scărilor, chemând nerăbdătoare slujnica. Nancy
tresări când îşi auzi numele, şi uită, în graba ei de a asculta porunca, unde aşezase
lumânarea, aşa
' Demn de respect, datorită vârstei înaintate şi caracterului nobil.
100
că apropie atât de tare de ea, încât o rafală de aer venită de pe uşa deschisă îi atinse
rochia de flacără, şi biata fată se trezi în flăcări într-un moment!
Neştiutoare, îngrozită şi lepădându-se de puţina ei judecată, Nancy alerga prin casă,
ţipând; norocul ei fu că în apropiere era cineva care îşi păstrase prezenţa de spirit.
Bertha ştia de la mama ei ce trebuia făcut într-o asemenea împrejurare; aşa că luă
covoraşul din faţa căminului, îl aşeză repede peste rochia în flăcări, şi într-un timp
mai scurt decât mi-a trebuit mie ca să relatez incidentul, flăcările fură stinse, şi
sărmana servitoare rămase în faţa căminului tremurând, speriată, dar fără nicio
vătămare!
Văzând că nu-i răspunde nimeni, doamna Chipstone intră în cameră în momentul
acela. O singură privire îi fu de ajuns ca să înţeleagă cele întâmplate; dar, în loc să
împărtăşească bucuria Berthei Roby, care scăpase un semen de o soartă atât de
teribilă, o mustră cu asprime pe Nancy pentru neglijenţa şi neascultarea ei, apoi îşi
aţinti privirea asupra covoraşului, care fusese găurit de flăcări.
- Cunoşti regula casei, îi spuse ea rece nepoatei; cei care strică un lucru trebuie să-1
înlocuiască.
fi1
- Dar mătuşă... obiectă sărmana Bertha.

- Niciun cuvânt; am vorbit destul de clar, destul. Dar acest atac crud asupra
resurselor şi aşa
sărăcăcioase ale fetiţei era prea nedrept ca să nu protesteze.
- Ce puteam să fac, mătuşă? strigă Bertha, cu sângele în obraji; nu cred că vrei să mă
pedepseşti fiindcă am salvat-o pe sărmana Nancy, ar fi prea...
Se opri la timp, fiindcă un cuvânt îi tremura pe buze, şi dacă l-ar fi rostit, ar fi
provocat mânia unei persoane care ar fi putut să-i arate ce însemna acest lucru.
81
Protestă, observă.
101
BĂTĂLIA
însă doamna Chipstone spuse doar atât, întorcându-se cu răceală:
- Ai distrus covoraşul, şi trebuie să plăteşti.
Micul dejun fu foarte tăcut. Inima Berthei fierbea de mânie şi indignare, şi simţea că
se îneca cu mâncarea. După ce termină de mâncat, şi doamna Chipstone părăsi masa
ca să-i ducă ceai invalidului, Bertha se aşeză din nou lângă cămin, şi îşi îngropa faţa
în palme. Ar fi vrut să plângă în hohote, dar se lupta cu emoţiile. Nu mai fusese atât
de supărată de când îl bătuse Constantine pe fratele ei Aleck, în zilele lui de sălbăticie
neîmblânzită. „Rea, nedreaptă, lipsită de inimă, crudă! Oh, cât o urăsc şi o
dispreţuiesc!" Acestea erau gândurile rele care ardeau inima fetei, şi, dacă nu ar fi fost
puterea credinţei, ar fi izbucnit, furioasă şi nestăpânită, măturând orice rămăşiţă a
păcii de demult! Dar Bertha ştia că furia ei era păcătoasă, şi învăţase unde să caute
leacul. Rugaţi-vă pentru cei ce se poarta rău cu voi. Iertaţi, şi vi se va ierta. Putea să
uite buzele care rostiseră aceste cuvinte? Pe Cel care dăduse porunca, şi care îşi ajuta
copii slabi să o împlinească? Bertha căzu pe genunchi, şi îşi împreună mâinile. „Oh,
iartă-mă, şi iart-o şi pe ea!" fu tot ce putu spune; dar repetă scurta ei rugăciune iar şi
iar, până se linişti. Focul din inima ei se stinse, şi înainte de a se ridica de pe
genunchi, rugăciunea ei se transformă într-o mulţumire umilă, fiindcă reuşise să
salveze viaţa sărmanei servitoare.
„Aceasta este o plăcere care nu poate fi cumpărată cu bani", se gândi ea, şi se aşeză
din nou, gata să-şi înceapă munca zilnică. „Nu m-aş despărţi de ea pentru tot aurul
mătuşii mele, sau pentru orice ar avea. A fost foarte greşit din partea mea să mă înfurii
pe ea. Când eram la Cuibul Porumbelului, credeam că am reuşit să-mi stăpânesc
sentimentele pătimaşe; dar cred că, în tot timpul
!
Luca 6:28,37.
102
103
BĂTĂLIA
vieţii mele, voi descoperi iar şi iar cât de slabă şi de păcătoasă sunt. E o bătălie lungă,
lungă; dar când te gândeşti la victorie, şi la coroană!"
Gândurile Berthei fură întrerupte de intrarea lui Nancy.
- A venit un om de la gară, domnişoară, spuse ea, şi a adus o scrisoare pentru doamna,
şi un pacheţel pentru dumneavoastră; şi aşteaptă să fie plătit.
- Un pachet pentru mine! strigă Bertha, scoţând repede bani din pungă şi trimiţând-o
sus pe fată care, în loc să-i ducă scrisoarea stăpânei, se oprise să bârfească cu săteanul
care venise să aducă pachetul, fiindcă vizitatorii erau foarte rari la Grimlee.
- Un pachet pentru mine! repetă Bertha. Şi pe care scrie „Fragil -sticlă". Cine mi l-ar
fi putut trimite? Ce poate fi în el?
Mare îi fu uimirea când, după ce îndepărtă învelişul de hârtie cafenie şi albă, şi
deschise o cutiuţă din marochin, se trezi în faţa unei comori la care nu visase
niciodată, un ceas micuţ şi frumos din aur!
Nu trebuie să mai descriu surpriza şi încântarea ei, în faţa unui dar atât de neaşteptat.
Dar în ochi ei se citea o plăcere mai adâncă decât bucuria unui copil care a primit o
jucărie frumoasă, sau a unui adult căruia i s-a dăruit un lucru esenţial pentru confortul
lui; şi plăcerea aceasta îi străluci în privire atunci când citi următorul bilet al lui
Constantine:
DRAGĂ BERTHA, sper că vei purta cu plăcere acest ceas, în amintirea clipei în care
ai biruit un duşman deranjant copleşindu-l cu binefaceri, ca uriaşul Fides care şi-a
ucis inamicii! Acum am şi eu un ceas; dar plăcerea de a-l purta nu este mai mare
decât bucuria pe care am simţit-o trimiţăndu-ţi acest dar. Al tău,
Constantine Probyn.
104
- Ce frumos este! exclamă Bertha. O, ce mult îl voi preţui! Nu ştiam niciodată cât e
ceasul, fiindcă ceasul mătuşii merge întotdeauna rău, şi nu mai este decât ceasul din
bucătărie; dar acum - oh, ce folositor va fi! Voi învăţa să fiu punctuală, până la urmă.
Şi sper că voi învăţa şi altceva, mai bun - că îmi va aminti să fiu răbdătoare şi
îngăduitoare, atunci când îmi voi aminti cum a fost scumpul de Con cândva, şi cum a
ajuns acum! Oh, nu trebuie să renunţăm niciodată la aşteptare, şi speranţă, şi
rugăciune! Când mă voi înfuria, acul mai scurt al ceasului îmi va aminti să fiu înceată
la mânie, iar cel lung să mă grăbesc să iert.
Soarele ieşi dintr-un nor şi scaldă încăperea într-o lumină veselă şi strălucitoare,
aprinzând peisajul de afară, strălucind pe ţurţurii care atârnau sub streşini, până
sclipiră ca diamantele. Strălucirea neaşteptată se potrivi foarte bine cu emoţiile
plăcute din inima Berthei; şi atunci când îşi puse ceasul lângă ea şi îşi începu lucrul,
începu să intoneze un imn care fusese inspirat de strălucirea din inima ei şi de cea de
afară.
IMN
Nu doresc bogăţie,
Nici onoruri lumeşti;
Gândul meu îndreptat e
Către cele cereşti! Tot ce vreau eu de-acum
E să stau cu Isus, Căci averea şi faima Nu îmi par de ajuns.
Ce sunt grijile vieţii? în curând vor pieri. Din vâltorile lumii
105
BĂTĂLIA
Liniştit voi ieşi,
încercări şi ispite Nu mă prind şi pălesc, Când le lepăd la Cruce
Fericirea găsesc!
Eu renunţ azi la toate
înşelări şi păcat, Doamne, ţine-mă aproape
In credinţă curat!
Să mă-ascund azi în Tine
Mila Ta s-o primesc,
în dureri şi în bine
Fericit să păşesc.
Ultimele cuvinte ale Berthei fură întrerupte de un strigăt din camerele de sus. Fetiţa
sări repede în picioare, temându-se că se întâmplase ceva cu bunicul ei; dar înainte de
a ajunge la uşă, dădu peste doamna Chipstone, albă ca varul, cu o telegramă în mână.
- Băiatul meu! Băiatul meu! exclamă ea, şi căzu pe un scaun, ştergându-şi ochii
înlăcrimaţi. Bertha o privea uimită, fiindcă nu s-ar fi aşteptat să vadă ochii aceia reci
scăldaţi în lacrimi.
Telegrama conţinea un mesaj, scurt şi ciuntit, aşa cum sunt de obicei telegramele: „S.
Chipstone grav bolnav. Veniţi dacă vreţi să-1 vedeţi în viaţă."
Dar aceste câteva cuvinte stârniră în inima mamei o furtună de durere şi teamă. Ele îi
spuneau că singurul stâlp pământesc de care se legau speranţele ei se cutremura, gata
să se prăbuşească poate; că fiul pentru care economisise şi adunase putea fi la
marginea mormântului, acolo unde aurul şi argintul nu mai sunt de niciun folos; că
bogăţia era deşertăciune - şi înţelepciunea ei fusese mai rea decât nebunia!
106
Berthei îi păru cu adevărat rău pentru mătuşa ei, în ora aceea de adâncă nefericire,
fiindcă mângâierile curate care îi sprijină pe creştini nu aveau nicio putere asupra ei.
Tot ce putu face Bertha fu s-o ajute să-şi facă bagajele pentru o călătorie grăbită, şi să
promită, din adâncul sufletului, că va lua locul mătuşii ei şi îşi va veghea bunicul.
Astfel, nefericita mamă plecă, ducându-şi singură bagajul prin zăpadă, fiindcă nu voia
să cheltuiască nimic; şi Bertha, după ce o privi păşind în grabă pe drumul întunecat şi
îngheţat, se întoarse de la fereastră ca să înalţe o rugăciune sinceră pentru vărul ei
bolnav şi pentru nefericita lui mamă.
107
CAPITOLUL XII O POZIŢIE DIFICILĂ

Ce-a fost odată muşchi, s-a transformat în piatră seacă,
Lipsită de viaţă, numai forma mai rămâne, stearpă!
Dar lumea, care curge în nestăvilit şuvoi
Nu va preface-n piatră inima din noi?
Forma evlaviei se poate să rămână Dar peste inimă, doar lumea e stăpână.
în ziua care urmă acestor evenimente de la Grimlee, doamna Roby şedea singură în
camera de studiu din Grosvenor Place, luând notiţe după predica pe care o auzise în
după-amiaza aceea la biserică. Predicatorul vorbise despre iubirea de lume, şi arătase
că puterea ei teribilă putea împietri inima, puţin câte puţin, aşezând imaginea hidoasă
a iubirii de sine peste orice emoţie sfântă şi generoasă. Subiectul era deosebit de
interesant pentru văduvă; fiindcă fiecare săptămână dezvăluia tot mai multe trăsături
lumeşti în caracterul lui Sir John Bunnington şi al soţiei lui. Doamna Roby ştia că
elevele ei trăiau într-o atmosferă neprielnică - că le era greu să se ferească de
principiile rele ale celor din jur. Neliniştea ei crescuse foarte mult odată cu întoarcerea
fratelui lor, un tânăr ofiţer, care îşi părăsise regimentul. Elegant, chipeş, dar vai! cu
totul lipsit de principii, exercita cea mai
108
O POZIŢIE DIFICILĂ
periculoasă influenţă asupra minţilor impresionabile ale surorilor sale. Le transmitea
propria pasiune pentru distracţie şi petreceri; râdea de scrupulele lor, şi îşi bătea joc de
orice încercare de a le ridica minţile spre gânduri mai înalte. Se strâmba în spatele
guvernantei, îi făcea caricaturi, le încuraja pe fete să-i nege autoritatea şi să-i neglijeze
poruncile; şi chiar dacă nu putea smulge sămânţa atât de grijuliu sădită în inima
surorilor mai mici, le încurca ideile legate de bine şi rău; cât despre Lavinia, nu mai
avea nicio urmă de educaţie religioasă. Făcea lucrarea celui rău în propria lui casă, şi
avea un succes prea mare!
Lady Bunnington amânase distracţiile măreţe pentru întoarcerea fiului şi reunirea
Parlamentului. Aceste evenimente avuseseră loc, şi invitaţiile plouau în toate
direcţiile. Doamna îşi aminti că membrii Camerei Comunelor, angajaţi în îndatoririle
lor publice, nu aveau alte seri disponibile pentru întruniri sociale, în afară de sâmbătă
şi duminică. De obicei, aveau atât de mulţi invitaţi sâmbăta, încât oferea mari
petreceri duminica, spre adânca nefericire a doamnei Roby, care se trezi prinsă într-o
menghină, nedorind să încurajeze păcatul prin tăcerea ei, dar nici să-şi influenţeze
elevele să condamne purtarea părinţilor, pe care trebuiau să-i respecte.
în timp ce scria, gândurile ei zburau asupra greutăţilor inevitabile în care ajunsese din
cauza slujbei; în momentul acela, mica Amy păşi încetişor în cameră şi, închizând uşa
după ea, se aşeză lângă guvernantă.
- Sunteţi ocupată, sau putem vorbi puţin?
- Sunt întotdeauna dornică să te ascult, draga mea, spuse doamna Roby, lăsând jos
tocul şi temându-se în taină de ceea ce avea să-i spună fetiţa.
- Ştiţi că azi vom avea o mare petrecere...
- Ştiu, răspunse guvernanta.
109
BĂTĂLIA
- E corect să inviţi atâţia oameni duminica? spuse fetiţa, aţintindu-şi privirea pe faţa
văduvei.
- Nu e de datoria ta, dragă Amy, să discuţi despre aşa ceva. Tu nu ai nicio legătură cu
invitaţii; gândeşte-te mai bine la ce trebuie să facem în lume.
- Dar tocmai asta mă nedumereşte, spuse fetiţa, apropiindu-se de doamna Roby, şi
privind în jur ca să vadă dacă nu erau spionate. Mama spune că trebuie să coborâm
toate după cină, în afară de Jacqueline; şi apoi Hugh este hotărât să ne pună să cântăm
melodia aceea veselă - ştiţi la ce mă refer - iar dumneavoastră să ne acompaniaţi la
pian; e piesa lui favorită. Şi eu i-am spus că nu aş vrea să cânt aşa ceva duminica, şi el
a râs, şi a glumit, şi m-a tachinat, şi mi-a promis să mă facă să dansez dansul eşarfei
de una singură; şi acum, ce trebuie să fac?
Doamnei Roby i se păru foarte greu să înfrunte privirea întrebătoare de pe feţişoara
serioasă. Se aplecă să o sărute, apoi spuse:
- Voi vorbi cu mama ta, dragă, despre asta. Sper că nu va îngădui să fii tachinată,
fiindcă nu vrei să faci un lucru pe care-1 consideri greşit.
- Dar dacă o să vrea şi ea melodia aceea, o să cântaţi împreună cu noi?
-Nu! spuse doamna Roby, ridicându-se de pe scaun. Se îndreptă spre camera ei, ca să
se roage şi să mediteze. Se temea să nu-şi părăsească postul, lăsând sărmanii copiii
într-o poziţie atât de grea, sau să nu se abată de la datoria ei de creştin. I se părea că
nu avea decât o singură cale - să-i explice totul chiar lui Lady Bunnington, cu
blândeţe şi umilinţă, dar ferm.
Discuţia avea să fie o mare încercare pentru o guvernantă săracă, dispreţuită şi
dependentă; dar se pregăti
110
în rugăciune. Apoi se îndreptă spre camera în care Lady Bunnington îşi pregătea
toaleta83pentru marele eveniment. Doamna, îmbrăcată într-un capot luxos, stătea în
faţa oglinzii; bijuterii şi ornamente felurite erau întinse în faţa ei, într-o grămadă
sclipitoare. Camera era scăldată în parfumuri grele. Servitoarea umbla dintr-o parte în
alta, aducând haine splendide dintr-un garderob uriaş de mahon.
- Aş putea să discut ceva personal cu dumneavoastră? spuse doamna Roby.
- Dacă e ceva important, spuse doamna privindu-se în oglindă. Lepine, poţi
să te retragi; şi slujnica, înclinându-şi cu obrăznicie fruntea spre guvernanta
nechemată, părăsi camera.
- E ceva legat de copii? întrebă Lady Bunnington, după o pauză dureroasă, în timpul
căreia văduva se gândea cum să înceapă. Era ceva îngheţat în tonul doamnei, şi încă şi
mai mult în silueta ei ţeapănă şi maiestuoasă, în gâtul mândru şi în mina84 trufaşă.
- Da, e legat de copiii, răspunse doamna Roby; şi apoi, foarte blând, dar cu un limbaj
ferm şi simplu, îi spuse că nu-şi putea conduce elevele pe calea cea bună fără
încurajarea şi asistenţa părinţilor, sau să le explice sfinţenia poruncii a cincea,
dacă trebuiau s-o calce pe a patra. Vorbi despre sfinţenia şi binecuvântarea Sabatului,
despre influenţa lui asupra întregii săptămâni; o imploră pe mamă, cu toată stăruinţa
unei mame, să le prezinte copiilor cărarea dreaptă a datoriei, să-i lase să lege
gândul căminului de gândul cerului, ca să poată petrece un Sabat veşnic împreună, o
familie „întreagă, în ceruri".
83
Hainele, coafura, tot ce ţine de înfăţişarea exterioară.
84
Maniere, purtare, înfăţişare, aer.
111
BĂTĂLIA
Lady Bunnington o ascultă în tăcere deplină, întreruptă din când în când de o tuse
seacă. Când văzu că doamna Roby îşi încheiase apelul, spuse rece:
- Dumneata ai opiniile dumitale, şi eu le am pe ale mele; nu mai vreau să aud nimic
despre acest subiect.
- Dar în seara aceasta...
- în seara aceasta te aştept să-mi însoţeşti fiicele şi să-mi distraţi musafirii cu cântece.
Se întoarse spre oglindă şi luă în mână o cutie de bijuterii, dând de înţeles că discuţia
se terminase.
-Doamnă, spuse doamna Roby, v-aţi aştepta, aţi vrea ca eu, văduva unui cleric -
buzele îi tremurau - să dea un asemenea exemplu, după toate principiile pe care el le-a
învăţat, în faţa copiilor pe care mi i-aţi încredinţat?
-Ei, chiar aşa, doamnă Roby, spuse Lady Bunnington, cu un ton mai aspru şi mai
grăbit decât înainte, cred că ar fi mai bine să ne înţelegem o dată pentru totdeauna. Mi
se pare că te-ai înşelat în privinţa locului pe care îl ocupi; eu sunt, şi voi fi
întotdeauna, stăpână în casa mea. Ne vom despărţi de azi într-o lună, sau mai repede
dacă vrei.
Guvernanta se înclină în tăcere şi se retrase. Lady Bunnington sună, chemând
servitoarea.
Acesta era, deci, răspunsul la rugăciunea văduvei? Aceasta era răsplata pentru
îndeplinirea conştiincioasă a datoriei? Avea să fie aruncată din nou în vâltoarea lumii;
trebuia să-şi lase bietele mieluşele în mijlocul ispitelor, şi nu nădăjduia că aveau
puterea să reziste. Nu ar fi fost mai bine dacă ar fi cedat puţin, dacă s-ar fi plecat puţin
- dacă ar fi urmat lumea la suprafaţă, şi s-ar fi mulţumit să-I slujească lui Dumnezeu
în taină şi tăcere?
Conştiinţa răspunse cu un „nu" solemn la această întrebare. Numai lipsa credinţei
poate conduce un creştin să facă răul, în speranţa că totul se va sfârşi cu bine.
112
Dumnezeu nu are nevoie ca păcatele noastre să ajute scopurile Lui bune. Pe lângă
durerea simţită de unii membri ai familiei, atunci când auziră că guvernanta avea să-i
părăsească, pe lângă pierderea pe care o sufereau prin plecarea celei care se devotase
cu totul în educarea lor, chiar şi fiicele doamnei Bunnington avură un folos din acest
fapt. Sacrificiul pe care îl făcuse doamna Roby de dragul conştiinţei produse o
impresie adâncă asupra celor două fete mai mici, şi făcură mai mult decât ar fi făcut
câţiva ani de studiu. Ele văzură că puterea religiei era reală, şi când se vorbea despre
purtarea şi caracterul doamnei Roby, nici măcar satirica Carry nu mai zâmbea
batjocoritor. Din ziua în care se despărţi cu lacrimi de prietena ei, Jacqueline se dărui
cu totul Domnului, şi rămase în căminul ei lumesc ca un slujitor tainic al lui
Dumnezeu; sau mai degrabă ca o mică misionară, exercitându-şi influenţa liniştită în
cercul ei domestic, fără să uite să se roage vreodată, dimineaţa şi seara, pentru
învăţătoarea iubită care o condusese pentru prima dată la Mântuitorul!
Fiindcă nu voi mai avea ocazia să vorbesc despre doamna Bunnington şi despre
familia ei, voi menţiona aici, înainte de a părăsi subiectul, că Lavinia a încheiat o
căsătorie timpurie şi prostească, fără consimţământul sau cunoştinţa părinţilor ei, şi că
Hugh a fost condamnat public pentru jocurile de noroc, lucru care a umilit mândria şi
a înfrânt spiritul mamei lor. Ea s-a lepădat de societate, s-a îngropat la ţară împreună
cu familia ei şi poate că a regretat în taină, deşi n-a mărturisit-o niciodată, că îşi
despărţise fiicele de o călăuză atât de sigură şi credincioasă, care le-ar fi învăţat
respectul faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de părinţi.
în ceea ce o priveşte pe doamna Roby, deşi la început s-a simţit nefericită fiindcă
pierduse modalitatea de a se întreţine pe ea şi de a-şi ajuta copiii, a doua zi
113
BĂTĂLIA______________________________________________________
dimineaţă a primit o scrisoare de la Grimlee, din care a aflat că tatăl ei era bolnav,
cumnata plecată şi Bertha singură în casă cu invalidul; aşa că a mulţumit pentru
libertatea de a se duce acolo unde era nevoie de prezenţa ei. în alte împrejurări, nu ar
fi ştiut ce să facă, dar văzu călăuzirea Providenţei în aceste evenimente neprevăzute,
care îi făcuseră drumul atât de limpede. Iar conştiinţa îi arăta acum că datoria o chema
la Grimlee, locul unde s-ar fi dus de bunăvoie şi înainte; iar văduva se simţi mai
bucuroasă decât ar fi crezut că mai putea fi în lumea aceasta, când fu cuprinsă din nou
de braţele venerabile ale tatălui ei, în timp ce Bertha suspina de fericire!
CAPITOLUL XIII
FURTUNA
Nu sunt mânat de o încredere deşartă
Nădejdea-nşelătoare nu m-a fermecat;
Credinţa în iubirea jară pată m-a împăcat -
Cum ar putea uita o mamă pruncul, după ce l-a alăptat?
După o călătorie scurtă şi prosperă, Aleck se apropia în cele din urmă de ţara lui, şi fu
încântat când ajunse în valurile Canalului Mânecii. Boala domnului Brindley părea să
se agraveze pe măsură ce se apropiau de capătul călătoriei, şi sănătatea lui nu păru să
beneficieze prea mult de schimbarea temperaturii şi a climei.
Până acum, cum am spus, călătoria fusese prosperă, dar tânărul marinar avea să vadă
mai mult din lucrările Domnului şi din minunile lui în adâncuri.
- în seara asta o să fie vijelie mare! spuse nostromul85 uitându-se spre cer, la
soarele care se cufunda după o mare de nori întunecaţi.
- Vai, vai, răspunse un marinar bătrân, dacă nu mă înşel, şi sunt pe mare de patruzeci
şi şase de ani, o să avem de lucru până să vedem dimineaţa.
114
1
Şeful echipajului.
115
BĂTĂLIA
Vântul era atât de rece şi aspru, încât toţi pasagerii plecară de pe punte. Huruitul
îndepărtat al furtunii se auzea tot mai tare, crescând în putere. Căpitanul era mai atent
decât de obicei, privind furtuna care se apropia.
Răsări luna, dar lumina ei palidă străbătea cu greu masele negre de nori care se
alungau unul pe altul. Talazurile urlau şi spumegau, năpustindu-şi crestele înspumate
şi strălucind fantomatic în lumina nesigură; iar corabia se mişca în sus şi în jos
clătinându-se şi făcând statul în picioare foarte dificil. Dintr-odată, un val uriaş se
năpusti asupra catargului, acoperind puntea cu spumă; urmă altul, şi altul, măturând
totul cu o furie tot mai mare. Animalele mugeau şi se agitau în ţarc, şi corabia părea să
clatine şi să şovăie sub forţa nebună a furtunii.
Aleck nu mai văzuse niciodată o scenă atât de îngrozitoare. Pentru prima dată, vedea
din înfăţişarea tovarăşilor săi că nu mai întâlniseră un asemenea pericol. Niciun ochi
de pe corabie nu se închise în noaptea aceea, şi multe rugăciuni se ridicară din
mijlocul furtunii - nici una mai fierbinte decât cea înălţată în tăcere de tânărul marinar,
murat până la piele de apa sărată şi aproape orbit de spumă, în timp ce-i ajuta pe
ceilalţi să îndeplinească ordinele căpitanului. Imaginea mamei lui îi străbătea din când
în când gândurile, şi se gândea că s-ar putea să piară aproape de casă, să fie pierdut
înainte de a ajunge la ţărmul după care tânjise atâta! Dar chiar şi în mijlocul furtunii,
printre urletele valurilor, vocea Credinţei spunea sufletului înspăimântat: „Fii liniştit!"
Domnul era în corabie; de ce s-ar fi temut ucenicii Lui? El avea să-i ducă în siguranţă
în port, fie că era vorba despre căminul lor pământesc sau despre cel ceresc!
în cele din urmă se arătară zorii ceţoşi, dar furtuna nu se linişti. Căpitanul nu părăsise
puntea spălată de
116
FURTUNA
valuri. Ordonă să se strângă terţarolele , şi să se coboare velele. Corabia plutea greoi
pe apă.
Un chip palid şi îngrozit apăru dintr-o dată pe scară.
- Căpitane, suntem în pericol? bâlbâi vocea domnului Brindle.
- Mergeţi jos, domnule! strigă sever căpitanul, şi în momentul acela vasul se scufundă
sub un val imens, care rupse o parte din copastie , zdrobi barca de salvare şi îl trânti
pe nefericitul pasager pe scări.
Vijelia urla tot mai tare! Pânza din faţă fu sfâşiată în bucăţi zdrenţuite care fluturau în
bătaia vântului. Un alt val uriaş se năpusti asupra corăbiei, cu o forţă teribilă -Aleck se
prinse de parapet ca să-şi salveze viaţa, în timp ce valul mătura două bărci de salvare
puse la adăpost lângă bocaport88, sfărâma luminatorul şi năpustea un potop de apă
peste cabinele de dedesubt! Izbucni un ţipăt atât de înfiorător, încât chiar şi cea mai
curajoasă inimă s-ar fi cutremurat auzindu-1!
- Se umple cu apă - trebuie să uşurăm corabia! Ordinul fu ascultat pe dată. Butoaie,
baloturi cu
mărfuri preţioase, cutii cu provizii fură aruncate în apele învolburate, încercând parcă
să potolească setea lor furioasă de distrugere! înălţară o trincă89 nouă care să schimbe
direcţia corăbiei, dar pânza albă fu sfâşiată pe loc de vijelie.
Marinarii fură chemaţi jos, la pompă. Aleck munci cu energie disperată, până simţi că
i se rup toţi muşchii şi rămase fără putere; atunci cedă locul unui coleg mai în vârstă,
şi se întoarse la postul lui de pe punte.
86
Pânză mică de mărimea a treia care se strânge prin înfăşurare în timpul furtunii, pentru a-şi micşora suprafaţa.
87
Bordură de lemn montată la partea superioară a parapetului.
88
Deschizătură pe punte, prin care se încarcă mărfurile în corabie.
89
Pânză de corabie aflată la baza trinchetului.
117
BĂTĂLIA
- Pasagerii se roagă, spuse unul dintre marinari.
- Au mare nevoie de rugăciune, mormăi nostromul; într-o oră, apa o să fie
mai înaltă de două picioare - nu putem ţine corabia pe linia de plutire până la amiază!
- Dumnezeu să se îndure de noi! strigă marinarul. Nostromul şi Aleck răspunseră cu
un „amin" fierbinte.
Tunurile de la bord traseră loviturile de pericol; singura speranţă era ca o corabie să le
audă, şi să vină în ajutorul corăbiei care se scufunda. Agitat şi neliniştit, echipajul se
uita în toate direcţiile; şi oh, ce mare fu bucuria şi uşurarea lor, când văzură o goeletă90
care se îndrepta spre ei - dar şi spaima că nu avea să rişte să-şi trimită bărcile de
salvare pe o mare atât de furtunoasă.
Mai palid ca niciodată, domnul Brindley apăru din nou pe punte.
- Oh, spuneţi-mi, aproape că strigă el, prinzându-1 pe Aleck strâns de braţ, suntem
pierduţi? Suntem pierduţi?
- Mai există speranţă - uitaţi-vă, ne trimit o barcă!
- Dar va fi prea târziu! şopti omul îngrozit; dacă ne scufundăm înainte de a ajunge la
noi!
- Domnule, suntem în mâinile lui Dumnezeu, răspunse băiatul.
- Da, ştiu! strigă pasagerul cu o groază şi mai mare; suntem în mâinile unui
Dumnezeu teribil - şi El este judecătorul - care se răzbună! Oh! Dacă m-ar lăsa cu
viaţă - încă un an - o lună - aş da - aş da înapoi tot ce am luat! Aş înapoia totul! Oh,
îndurare, îndurare!
Se clătină, şi căzu leşinat pe punte.
Barca se apropia, urcând şi coborând pe crestele valurilor; uneori se pierdea din
vedere, apoi apărea din nou, arătându-şi echipajul care trăgea din greu la vâsle.
90
Corabie uşoară cu două sau mai multe catarge
118
FURTUNA
Toţi pasagerii se adunară în grabă pe punte. Femei palide tremurau strângându-şi
copiii la piept, şi aveau nevoie de sprijinul unor braţe mai puternice care să le ajute să
se ţină în picioare pe puntea măturată de valuri; panica era teribilă.
Căpitanul era un bărbat adevărat, plin de curaj. Prezenţa lui păstră o oarecare ordine,
în timp ce se făceau pregătiri pentru părăsirea corăbiei; tăria lui îi asigura pe cei slabi
că totul avea să se termine cu bine. Deşi corabia se putea scufunda în orice clipă,
membrii curajoşi ai echipajului renunţară la ei înşişi, ajutând femeile, copiii şi alţi
pasageri să urce cu greu în barca aflată acum lângă corabie; apoi, ca nişte adevărate
„inimi de stejar"91 priviră cum se îndepărta clătinându-se, cu preţioasa ei încărcătură.
Minutele părură ore, însă barca se întoarse în cele din urmă, continuându-şi misiunea
salvatoare! Fiindcă deşi furia furtunii scădea, Sirena se umplea cu apă. Barca se
umplu din nou; era loc pentru mulţi, dar nu pentru toţi. Aleck rămase liniştit lângă
căpitan, privind barca aglomerată şi plină care plutea cu greu peste apele agitate.
- Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt în siguranţă! murmură Aleck în cele din urmă. Dar
noi! O Tată ceresc, dacă crezi că e bine, mai ţine corabia aceasta încă zece minute; dar
dacă este voia Ta să pierim, în timp ce salvarea e atât de aproape, ajută-mă să mor ca
un creştin şi mângâie-o, o, mângâie-o pe mama!
Barca goală se apropia din nou, tot mai mult; Aleck auzea limpede zgomotul vâslelor,
fiindcă vântul se potolise, şi tunetul nu mai bubuia. Dar scândurile de sub picioarele
lui părură să se cutremure şi cedară; avu senzaţia îngrozitoare că se scufunda dintr-o
dată - şi în clipa următoare se trezi luptându-se, înecându-se cu apă sărată, tras în
adâncuri odată cu nefericita corabie!
91
„Inimă de Stejar" este însemnul oficial al Marinei Regale a Marii Britanii.
119
BĂTĂLIA
Urechile îi vâjâiau, văzu o lumină ca un fulger; dar instinctul de supravieţuire îl făcu
să se prindă de o vergă92 mare de lângă el, şi se ridică odată cu ea la suprafaţa apei.
Ameţit şi gâfâind, îşi veni repede în fire şi văzu lângă el mâna întinsă a unui om care
se îneca; adunându-şi puţinele puteri rămase, Aleck prinse mâna şi o trase spre el.
Verga susţinea două siluete omeneşti; ele se agăţară de singura speranţă care le
despărţea de moarte, până când bravii salvatori ajunseră la locul naufragiului, iar
Aleck şi domnul Brindley fură traşi în barcă, unde se afla deja căpitanul cel cu inima
nobilă, salvat şi el de la pieire!
Bară de lemn sau metal, care fixează pânzele unei corăbii.

120
CAPITOLUL XIV
POVARA CARE SE SCUFUNDĂ
Din plânsul naturii, Pământul
Pare mai frumos;
La fel, lucrările bune urmează lacrimilor de căinţă ale celui păcătos.
Nefericiţii epuizaţi fură transportaţi în siguranţă pe goeleta plină de cei salvaţi de pe
Sirena. Ar fi de prisos să descriu cuvintele recunoscătoare, lacrimile de mulţumire,
cuvintele de bucurie care se auzeau printre cei răscumpăraţi ca prin minune din
mormântul de ape. Căpitanul goeletei hotărî să se îndrepte spre cei mai apropiat port
de pe coasta engleză, pentru ca pasagerii şi echipajul Sirenei să fie lăsaţi acolo în
siguranţă; între timp, aceştia primiră toate atenţiile posibile, având în vedere nefericita
lor stare.
După câteva ore de odihnă, Aleck simţi că îi revine puterea, şi inima i se umplu de
recunoştinţă faţă de salvatorii lui pământeşti, dar mai ales faţă de Cel care veghease
cu bunătatea asupra unui orfan.
Aleck întrebă de domnul Brindley, şi i se spuse că era într-o stare foarte gravă din
cauza epuizării, iar căpitanul goeletei îngăduise să fie cazat în cabina lui, fiindcă nu
putea fi debarcat fără însoţitori. Când se văzură
121
BĂTĂLIA
ţărmurile stâncoase şi albe ale bătrânei Anglii, şi mai rămase doar o singură oră
înainte de a ajunge într-un port, Aleck coborî să-1 vadă pe invalid şi să-şi ia rămas bun
de la el înainte de a părăsi goeleta.
Domnul Brindley îi strânse mâna cu multă emoţie; timp de câteva momente, fu prea
agitat ca să vorbească. Când îşi recapătă vocea, nu îi mulţumi salvatorului său, aşa
cum s-ar fi aşteptat poate acesta; altul era gândul care îi stăpânea minte, şi
recunoştinţa părea să fi fost uitată.
- Ai spus că suntem în mâna lui Dumnezeu - ai avut dreptate! Securea a fost aşezată
la rădăcină, dar pomul uscat a fost cruţat încă un an!
în ochii lui era o lucire sălbatică, şi Aleck se temu că mintea îi fusese afectată de
grozăviile prin care trecuse.
- De ce a fost cruţată? continuă bolnavul, încercând să se ridice în capul
oaselor, dar căzând pe spate din pricina epuizării. De ce a fost cruţată? repetă el.
Aleck, căruia părea să-i fi fost adresată întrebarea, dar care se simţea stânjenit,
răspunse simplu:
- Sper că din motive foarte bune.
- Bune - bune! repetă Brindley cu amărăciune; nu ştii, băiete, ce e în sufletul
meu. L-am părăsit pe Dumnezeu, şi acum El mă părăseşte pe mine - m-am vândut
pentru aur, şi cine o să mă răscumpere acum?
- Există Cineva care poate şi vrea să ne salveze pe toţi, exclamă Aleck, căruia poziţia
aceasta ciudată şi solemnă de la căpătâiul unui păcătos îi inspirase curaj şi lepădare de
sine, şi îi amintise toate îndemnurile pe care le auzise de la tatăl lui. Pe când stăteam
împreună pe puntea corăbiei care se scufunda, aţi crezut că totul era pierdut, şi ne
aşteptam ca valurile să se închidă peste noi în orice moment; şi totuşi, îndurarea lui
Dumnezeu ne-a trimis izbăvirea. La fel se întâmplă şi cu sufletele noastre: suntem în
pericol de moarte - păcatele noastre ne
122
scufundă în adâncuri, spre distrugere; dar barca de salvare vine, chiar şi prin furtună -
mâna Mântuitorului se întinde ca să ne salveze!
Brindley se uită la tânărul vorbitor cu o privire tristă şi sinceră; apoi, fără să facă
aluzie la efectul cuvintelor lui, spuse pe un ton cavernos:
- DCând am aflat că vasul urma să se scufunde, m-am dus în cabina mea şi m-am
încărcat cu aur; de abia puteam păşi cu greutatea aceea, dar mi-am croit drum spre
punte. Apoi, privind cum venea barca de salvare în misiunea ei îndurătoare, m-am
temut că vasul va ceda înainte să ajungă la noi, şi m-am gândit - aici prinse braţul lui
Aleck şi îl trase mai aproape, coborându-şi vocea până ajunse o şoaptă - m-am gândit
că aurul avea să mă scufunde; era dreptatea lui Dumnezeu, aurul acesta era blestemat
de El - şi avea să-mi scufunde trupul şi sufletul! Roby, adăugă el, cu mai multă
însufleţire, l-am luat cu amândouă mâinile şi l-am aruncat în mare; vai, fiecare bănuţ;
l-am aruncat în adâncurile mării!
- Şi probabil că din cauza aceasta aţi putut fi salvat.
- Salvat - da! strigă suferindul, cu ochii lui obosiţi plini de lumină; şi dacă aş arunca
păcatul care se agaţă de mine, doborându-mi sufletul, împiedicându-1 şi
distrugându-1, poate că aş putea fi salvat cu adevărat -salvat din apele adânci şi
întunecate ale pierzării?
- Nu ştiu ce vă apasă conştiinţa, spuse Aleck; dar sunt sigur că Dumnezeu Se îndură
de toţi cei care se căiesc. Nu a spus El oare Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne
curăţă de orice păcat?93
93
1 Ioanl:7.
123
BĂTĂLIA
- Dar nu poate exista căinţă fără îndreptare94, sau îndreptare fără restituire95, atunci
când ai nedreptăţit pe cineva?
- Nu, spuse imediat tânărul marinar.
- Poate că nu o să pot restitui vreodată ce am luat.
- Aţi pierdut toţi banii? spuse Aleck.
- Nu; cea mai mare parte a averii mele e în Anglia, dar nu am mai văzut persoana pe
care am nedreptăţit-o cu asprime, nici nu am mai auzit de ea în ultimii douăzeci şi
cinci de ani. Poate că nu mai este în Anglia - poate că nu mai trăieşte.
- O veţi căuta în toată lumea! strigă marinarul. -Aşează-te lângă mine, şi ascultă-
mă, spuse
Brindley. Eşti prima fiinţă în faţa căreia îmi deschid inima; nu doar din cauză că mi-ai
salvat viaţa nevrednică, ci şi din cauză că mi-ai vorbit despre suflet. O să-ţi spun totul
-pe scurt, vina şi ruşinea mea.
Am fost crescut în temere de Dumnezeu, de către o mătuşă care mă iubea ca o mamă,
şi care mi-a găsit o slujbă în India. Ea m-a învăţat care era datoria mea - mi-a dat un
exemplu, pe care aş vrea acum să-1 fi urmat! Dar încă din tinereţe am fost cuprins de
patima aurului, şi fără să-mi dau seama la început, am devenit robului unui păcat care
ne ucide chiar şi pasiunile pământeşti, şi împiedică dezvoltarea credinţei.
O fetiţă foarte drăguţă, copilul unui vecin, venea frecvent în casa mătuşii mele, fiind
favorita ei şi tovarăşa mea dejoacă, deşi era cu mulţi ani mai mică decât mine. O luam
pe genunchi şi îi spuneam poveşti, şi mă amuzam privindu-i purtările vesele şi
fireşti.96
94
Corectare, schimbare în mai bine.
95
Despăgubire, compensare.
96
Nevinovate, fără urmă de prefăcătorie.
124
Mă considerasem întotdeauna moştenitorul mătuşii mele; într-adevăr, nu făcuse un
secret din intenţia ei de a-mi lăsa cea mai mare parte din averea ei modestă. A murit
cu puţin timp înainte de a pleca în India, şi testamentul ei mi-a confirmat aşteptările;
dar proprietatea pe care mi-o lăsase era mai mică decât îmi imaginasem; şi am fost
surprins şi enervat găsind printre lucrurile ei un codicil97, datat în urma testamentului,
în care lăsa cinci mii de lire fetiţei preferate, despre care ţi-am vorbit.
Am fost destul de zgârcit ca să-mi fie ciudă că o porţie atât de mare din ceea ce
credeam că mi se cuvenea fusese lăsată unei persoane, care nu era nici măcar rudă cu
ea. Un gând întunecat mi-a venit în minte, trimis fără îndoială de părintele răului:
„Avocatul care a întocmit acest codicil este mort; nimeni nu-i cunoaşte existenţa, în
afară de mine; e doar o bucată de hârtie; dacă o distrug, proprietatea este a mea!
Era iarnă şi focul ardea în cămin; am stârnit cărbunii, şi m-am uitat cum ardea mai
tare. Apoi, flăcările au cuprins bucata de pergament; l-am privit cum se strângea şi se
înnegrea; singurul martor al purtării mele era grămăjoara de cenuşă care se micşora.
Dar există un martor pe care nu-1 poţi reduce la tăcere. în timpul acestor ani
îndelungaţi şi obositori, vocea aceasta mi-a întrerupt somnul noaptea şi liniştea ziua,
iar în timpul furtunii a întrecut glasul tunetului - atunci am auzit trâmbiţa care mă
chema la judecată!
- Şi o veţi asculta, veţi face aşa cum spune, nu-i aşa? strigă Aleck. Veţi restitui...
-Voi da de două ori mai mult, dacă voi putea descoperi fetiţa pe care am nedreptăţit-o.
Dar cine îmi poate spune dacă un Dumnezeu atât de răzbunător va
97
Un supliment sau o adăugire la testament.
125
BĂTĂLIA
primi o restituire atât de tardivă - poate că e prea târziu pentru căinţă!
Aleck scoase din buzunar o Biblie mică, care purta semnătura timpului şi a unei
folosiri îndelungate, şi care, deşi fusese uscată cu grijă, dovedea că trecuse prin apele
mării. Era singura compară pe care o salvase tânărul Roby de pe corabie, strângând-o
la pieptul său. O deschise cu oarecare greutate, fiindcă paginile se lipiseră din cauza
apei, şi căută pilda fiului risipitor, apoi o aşeză în tăcere în mâinile domnului Brindley.
- Cred că ai ţinut foarte mult la această Biblie, spuse bolnavul; se vede că ai adus-o cu
dumneata de pe corabie; nu ai aruncat-o aşa cum am aruncat eu aurul.
- A fost a mamei, pe când era fetiţă. Nu mă despart de ea pentru tot aurul din lume!
Brindley oftă, şi degetele lui slăbite întoarseră coperta Bibliei. Apoi tresări; întreaga
lui înfăţişare se schimbă - mâinile îi tremurau violent, şi exclamă cu o forţă sălbatică:
- Al cui - al cui este numele scris aici?
- Al mamei mele - e numele dinainte de căsătorie, răspunse Aleck, surprins de
emoţia neaşteptată a invalidului.
- Mulţumesc lui Dumnezeu! Am găsit-o - am găsit-o! exclamă Brindley, şi căzând
înapoi pe pat, sărmanul bolnav izbucni în lacrimi!
CAPITOLUL XV
CONCLUZIE
Cea mai frumoasă faţă a Pământului Se vede-atunci când urci spre ceruri.
Grimlee păru cu totul alt loc pentru Bertha, după sosirea mamei ei. Doamna Roby
veni ca o primăvară, schimbând, oferind strălucire şi înfrumuseţând totul. Bătrânul îşi
reveni sub atenta ei îngrijire; se întări şi îşi recapătă puterile. După puţin timp,
sprijinindu-se de braţul ei, fu în stare să se plimbe prin grădina neglijată, în care
Bertha, cu încântare copilărească, sădea acum viorele timpurii şi ciuboţica cucului.
Primăvara era timpurie, şi vremea minunată. în curând se auziră vocile vesele ale
păsărelelor, copacii începură să se îmbrace în muguri delicaţi, tufa cafenie de
trandafiri îşi schimbă culoarea şi brânduşele aurii zâmbeau sub strălucirea soarelui. Şi
în timp ce casa devenea mai frumoasă, totul era mai confortabil; aceasta era puterea
curăţeniei, a ordinii şi a unui aranjament înţelept.
înainte de sosirea mamei ei, Bertha fu şocată auzind de moartea bietului ei văr, Sam
Chipstone; dar deşi îi părea sincer rău de amara pierdere a mătuşii ei, nu era în puterea
ei să regrete hotărârea acestei doamne de a nu se mai întoarce la Grimlee. Doamna
Chipstone ştia că o mare
126
127
BĂTĂLIA
128
CONCLUZIE
parte din legătura care o unea cu familia soţului ei se rupsese prin moartea fiului.
Lovitura o doborâse, dar nu îi înmuiase inima. Se plânse, murmură, dădu frâu liber
disperării; dar deşi greşeala ei semăna cu păcatul lui Brindley, ea nu se căi şi nu îşi
cercetă conştiinţa ca să descopere motivul care adusese asupra ei judecata
Atotputernicului. Astfel, lacrimile ei căzură ca apa pe o stâncă - ele exprimau multă
suferinţă, dar nu aduseră nicio binecuvântare; iubirea ei fusese împărţită între singurul
fiu şi aur; acum că el nu mai era, aurul îi ocupa toată inima!
Una din primele hotărâri ale doamnei Roby, atunci când prelua răspunderea casei
părinteşti, fu să aducă o servitoare capabilă şi fidelă98. O angaja pe Susan, o servitoare
valoroasă, care locuise mult timp la Dove's Nes, şi care putea îndeplini sarcinile unei
infirmiere. După ce ajunse la Grimlee, mintea doamnei Roby se linişti, atât în privinţa
tatălui, cât şi a fetiţei; fiindcă primăvara înainta, şi ea se gândea serios să se întoarcă la
Londra.
Acesta era singurul subiect neplăcut pentru Bertha. Era dureros şi pentru mama ei, dar
se gândea mereu la el. Fiul ei avea să se întoarcă în curând din India; avea nevoie de
bani ca să-1 întreţină acasă, să-i pregătească echipamentul pentru următoarea călătorie
şi să plătească taxa de şcolarizare. De unde avea să facă rost de bani? Era adevărat că
punga domnului Chipstone era acum în mâinile fiicei lui; ea ar fi putut să ia totul, dar
nu voia să-1 jefuiască de toate conforturile, iar ea şi copiii să trăiască în lenevie. Nu,
trebuia să-şi caute din nou o slujbă de guvernantă, şi să se jertfească din nou pentru
toţi.
Doamna Roby îi scrise din nou scumpei ei prietene, doamna Lawrence, şi primi un
răspuns plin de afecţiune, care îi întări însă hotărârea. Doamna Lawrence îi spuse că
voia să facă un tur pe coasta sudică a Angliei, însoţită de
98
Credincioasă.
129
BĂTĂLIA
scumpa ei fetiţă adoptivă, Laura; iar nepotul ei Constantine, care era acum un favorit,
ceruse voie să vină şi el. Aveau să viziteze Grimlee - pentru ca cei doi să se poată
întâlni cu Bertha, iar doamna Roby să se întoarcă apoi cu ei în Londra, la timp ca să-şi
întâmpine fiul care se întorcea din Orient.
Bertha primise cu mare plăcere vestea că avea să-şi vadă prietenii dragi de care fusese
despărţită atât de mult timp, dar ideea că aceştia aveau să-i ia mama, că ea avea să fie
singura rămasă în urmă, ultima care să-şi vadă fratele, îi produse o durere mai mare
decât bucuria. Un simţământ apăsător de singurătate o împovăra; simţea nevoia de a
se plânge, aproape de a se răzvrăti; dar căută şi acum mângâierea în acelaşi loc - se
rugă în taină pentru o inimă mai umilă şi mai resemnată, şi află că rugăciunea celui
credincios nu este niciodată zadarnică.
Era o după-amiază caldă şi însorită de aprilie, când toată natura era îmbrăcată în
frumuseţe, şi totul răsuna de muzică şi bucurie. Doamna Roby îndrăzni să scoată
fotoliul cel mare în grădină, pentru ca domnul Chipstone să se bucure de aerul
înmiresmat, şi să aştepte împreună cu ea şi cu Bertha sosirea grupului din Londra.
Albinele vesele zumzăiau din floare în floare, sătenii ieşiţi la câmp fluierau bucuroşi,
vântul înfiora frunzele tinere, şoptind cântece de pace şi bucurie. Bertha alerga
nerăbdătoare încolo şi încoace, plină de aşteptări fericite, în timp ce văduva, liniştită şi
supusă, se sprijinea de spătarul fotoliului în care se afla tatăl ei. Bătrânul era fericit şi
liniştit, fiindcă apusul vieţii lui era senin şi calm, fără nicio umbră de îngrijorare.
Pentru a douăzecea oară, Bertha alergă spre poartă şi privi nerăbdătoare în lungul
drumului. De data aceasta, o sclipire de bucurie îi lumină faţa, în timp ce striga: „Uite-
i! uite-i! îi văd! Oh, e şi Constantine în trăsură! Mamă, mamă, grăbeşte-te, sosesc!"
130
CONCLUZIE
în câteva minute, o trăsură deschisă intra pe poartă; feţe vesele, mâini nerăbdătoare se
întindeau din ea; apoi urmă un val de urări de bun-venit, de vorbe vesele, de
îmbrăţişări şi strângeri de mână, în timp ce Laura sărea şi dansa în jurul surorii ei, iar
Constantine râdea şi nu voia să audă mulţumirile; fiecare părea să aibă ceva de spus şi
totul de auzit într-un minut, încât tot grupul părea aproape nebun de bucurie şi
însufleţire!
- Ce fericiţi suntem! exclamă mica Laura, bătând din palme într-un extaz de plăcere.
„Ah! Dacă iubitul meu ar fi putut să vadă această întâlnire!" gândi văduva, în timp ce
lacrimi de bucurie îi umpleau ochii. „Dar el este mult mai fericit acolo, mai fericit
decât l-am fi putut face prin dragostea noastră!"
- Oh! Dacă ar fi şi Aleck aici! exclamă Bertha.
- I-ai spune bun-venit? strigă o voce de dincolo de gard. Bertha ţipă dintr-o dată de
bucurie, fiindcă era o voce cunoscută; în următorul moment, o siluetă obosită şi plină
de praf sări peste gard, şi Aleck fu în braţele mamei lui!
Dacă cealaltă întâlnire fusese veselă, aceasta era un extaz - o plăcere prea mare pentru
a fi descrisă în cuvinte! Trecu câtva timp, înainte ca Aleck să-şi poată trage sufletul şi
să explice în câteva cuvinte motivul apariţiei lui neaşteptate.
- Am naufragiat, mamă — am fost aproape pierdut -dar mila lui Dumnezeu m-a
salvat.
Doamna Roby îşi împreună mâinile.
- Oh, nu trebuie să mai mergi niciodată pe mare! exclamă Bertha.
- Sper că nu; sper că nu va mai fi nevoie să plec, Bertha. Sper că voi putea rămâne
acasă, şi că voi fi o mângâiere pentru toţi - şi într-o zi, poate, adăugă el în şoaptă, voi
intra în lucrarea sfântă, ca tata. Şi mama,
131
BĂTĂLIA
scumpa noastră mamă, nu va mai fi niciodată guvernantă -are zece mii de lire în
contul ei din acest moment!
Laura deschise ochii mari şi rămase cu gura căscată de uimire, Constantine fluieră,
doamna Roby şi cu Bertha se uitară una la alta, crezând că Aleck îşi pierduse minţile;
dar el le convinse în curând că spusese adevărul; şi oh, dacă a existat vreodată o
familie unită în iubire şi bucurie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeul atoatedătător,
aceea a fost familia care s-a adunat în acea zi în căminul fericit, bucurându-se
împreună în Domnul!
încă câteva cuvinte, şi povestirea mea se va termina. Luna următoare îi găsi pe
doamna Roby şi pe copii instalaţi din nou în căminul iubit din Cuibul Porumbelului,
casa pe care nu se mai aşteptaseră s-o revadă vreodată, devenită şi mai scumpă din
cauza atâtor amintiri dulci şi triste! Ziua întoarcerii lor fu o zi de bucurie pentru tot
satul.
Domnul Chipstone îşi însoţi fiica, bucuros să-şi petreacă ultimele zile printre cei care
îl iubeau şi pe care îi iubea şi el.
Doamna Lawrence, prietenă adevărată în încercări, se întrista despărţindu-se de mica
ei protejată; dar stabiliră ca Laura s-o viziteze în fiecare an, şi să petreacă un timp
împreună.
- Nu-i aşa că sunt bogată! Am două mame şi două case! exclamase veselă fetiţa.
Constantine fu invitat să ocupe, atâta timp cât îi îngăduia tatăl lui, vechea lui cameră
din casa de la Cuibul Porumbelului; o invitaţie pe care o acceptă cu bucurie. Băiatul
nu avu niciodată motiv să regrete primul sacrificiu făcut din lepădare de sine.
Nici recunoştinţa faţă de domnul Gruffly nu fu uitată. Ajutorul lui generos în timp de
nevoie fu apreciat din toată inima, şi datoria lui Aleck plătită. Proprietarul corăbiei
bombăni puţin, în felul lui vesel şi cam necioplit, văzând că băiatul îşi schimbase
profesia.
132
CONCLUZIE
- Dar am văzut dintr-o privire, spuse el, că nu era sortit să fie marinar; şi ce ar putea
face mai bine, până la urmă, decât să calce pe urmele tatălui său, şi să slujească ca
pilot pentru sărmanele suflete care se îndreaptă spre cer!
Domnul Brindley, care nu avea cămin, nici rude, nu vru să se despartă de Aleck, de
care se legase în împrejurări atât de ciudate, aşa că se instala în casa unui fermier din
împrejurimi, şi vizită frecvent Cuibul Porumbelului. Acolo, unde lumea şi ispitele ei
părea aproape excluse, sufletul lui îndurerat şi zdrobit află odihnă; trupul şi mintea lui
îşi recăpătară sănătatea; iar săracii parohiei, uşuraţi prin bunătatea lui, nici nu se
gândeau că generosul lor binefăcător fusese odată robul aurului! Se hotărî să suporte
toate cheltuielile necesare pentru educaţia lui Aleck, şi, când tânărul avea să fie destul
de mare, să-1 trimită la colegiu, ca să se poată pregăti să intre în lucrare, şi să-şi
îndeplinească dorinţa inimii.
Astfel, păcătosul pocăit făcu roade vrednice de pocăinţa lui", umilit de simţământul
nevredniciei lui, dar înviorat de speranţa iertării şi acceptării pe care o găsise în Cartea
Sfântă; fiindcă învăţase să mânuiască sabia Duhului100, care are putere asupra
încercărilor din afară şi a ispitelor din interior.
Inima îşi cunoaşte necazurile, şi niciun străin nu se poate amesteca în bucuria eim, dar
remediul binecuvântat pentru cele dintâi şi adevăratul izvor al celei din urmă se
găsesc în CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU.
99
Matei 3:8.
100
Efeseni 6:17.
101
Proverbe 14:10.
133
CUPRINS
PREFAŢA AUTORULUI..........................5
PREFAŢĂ...................................6
I. EGOISMUL ŞI LEPĂDAREA DE SINE................7
II. RĂZVRĂTIRE ŞI SUPUNERE.....................18
III. GENEROZITATEA ŞI IMITAŢIILE EI...............30
IV. SĂRĂCIA ŞI MÂNDRIA.........................38
V. NORI NEGRI ŞI CER SENIN......................46
VI. TRUDĂ ŞI ÎNCERCARE.........................59
VII. CĂRĂRI DIFERITE, DAR UN SINGUR ŢEL...........68
VIII. O NOUĂ CUNOŞTINŢĂ.........................78
IX. IARNĂ LA GRIMLEE...........................86
X. POŞTA......................................94
XI. TRECUTUL LUMINEAZĂ PREZENTUL.............99
XII. O POZIŢIE DIFICILĂ..........................108
XIII. FURTUNA....................................115
XIV. POVARA CARE SE SCUFUNDĂ..................121
XV. CONCLUZIE.................................127
Tipar:
Tipografia S.C. Little Lamb S.R.L.
str. Narciselor, nr. 5E, 720207 - Suceava
mobil: 0744 544 579
e-mail: contact@littlelamb.ro

A. L. O. E. - Goliatul Ucigas Part.2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A. L. O. E. - Goliatul Ucigas Part.2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ĂĂ

Am îndrăznit să sper că tinerii cititori ai cărţii Goliatul Ucigaş ar fi dispuşi să citească

Ţărâna lor nepreţuită e la Dumnezeu

' Vezi Fapte 10.

CAPITOLUL IV • SĂRĂCIA ŞI MÂNDRIA

NORI NEGRI ŞI CER SENIN

- Dar mătuşă... obiectă sărmana Bertha.

CAPITOLUL XII O POZIŢIE DIFICILĂ

Bară de lemn sau metal, care fixează pânzele unei corăbii.

S-ar putea să vă placă și