Vorbim asteazi despre Karl Lashley,care a studiat sistemul nervos central, iar

mare parte din munca lui a fost consacrată cercetării funcţiilor creierului prin
mijloace comportamentale.
Multe dintre experimentele sale au tratat rolul cortexului cerebral — învelişul
exterior al emisferelor cerebrale, şi cea mai complexă parte a creierului — în
învăţare. Intr-o serie de experimente clasice, a ridicat întrebarea „ce părţi ale
cortexului sunt implicate în procesul de învăţare la şoareci?" .Sunt cele numite
de el engrame — spaţii specifice din cortex, unde sunt stocate anume amintiri
(Lashley, 1950)? Dacă aşa stau lucrurile, atunci o amintire specifică sau un grup
de amintiri ar trebui să fie abolite/sterse prin lezarea unei arii specifice.

Aceste experimente au avut toate aceeaşi logică la bază: antrenarea şoarecilor

pentru a putea efectua o anumită sarcină, distrugerea sau înlăturarea unei
părţi, sau a mai multor părţi ale cortexului cerebral şi o nouă testare a
animalului, pentru a vedea ce efecte are leziunea corticală asupra
performanţei sale.

A existat un număr de variaţii pe această temă, care au mers convergent spre

aceeaşi concluzie: memoria în vederea unei sarcini nu rezidă într-un loc
singular, fix, din creier.
Intr-o serie de experimente, au fost folosite trei labirinturi diferite pentru a
testa abilitatea de învăţare şi memoria (Lashley, 1929). Unii şoareci au fost
confruntaţi cu labirinturi simple, alţii, cu unele mai complexe. In fiecare caz,
sarcina şoarecelui era de a învăţa cum să ajungă de la punctul de pornire la
cutia ţintă în care era localizată mâncarea.

Lashley a putut număra de câte încercări a fost nevoie ,înainte si dupa

extirpare, ca un şoarece să poată traversa labirintul fără să intre pe aleile
oarbe.
Au existat două variabile independente în acest experiment. Prima a fost
constituită de gradul de uşurinţă sau dificultate al labirintului; cealaltă,
dimensiunea părţii îndepărtate din cortex înainte ca procesul de învăţare să
înceapă. A reieşit că rezultatele au depins de ambele. Dacă sarcina era simplă,
chiar şi un procent foarte mare de cortex îndepărtat — de până la 50 la sută!
— avea un efect foarte mic asupra performanţei din labirint. (Aşa cum a spus
cineva, este remarcabil cu cât de puţin creier se poate descurca un şoarece.) Pe
măsură ce dificultatea labirintului a crescut, efectul leziunii corticale a crescut
de asemenea.

Chiar şi după cea mai extinsă extirpare, şoarecii au fost capabili să înveţe din
nou, şi chiar au învăţat, labirinturi — doar că nu unele complicate. Probabil cel
mai şocant cu privire la aceste rezultate a fost însă următorul lucru:
performanţa a fost afectată de dimensiunea zonei corticale lezate, dar nu şi de
localizarea respectivei leziuni. Extirparea unei anumite porţiuni de cortex dintr-
o anumită zonă a avut aproape acelaşi efect cu o extirpare similară dintr-o
zonă destul de diferită.

Acest lucru a fost denumit de Lashley echipotenţialitate: toate părţile din

cortex par să fie „la fel de potente" în susţinerea abilităţii şoarecilor de a învăţa
labirinturi.

Toate aceste rezultate au fost duplicate prin altă serie de experimente, în care
lezarea creierului era făcută înainte de învăţarea originală, nu după.
Rezultatele au fost aceleaşi: deficitele în învăţare, ca şi în memorie, depindeau
de cât de mult cortex fusese îndepărtat (acţiunea masei), dar nu de unde
provenea (echipotenţialitate).

Lashley a insistat că, de fapt, creierul este o structură în care contează acţiunea
întregului, nu părţile sale luate izolat. Toate acestea nu înseamnă că în fapt
creierul este o masă nediferenţiată, în care totul face totul. Există localizare,
aşa cum ştim şi din experimentele lui Broca (capitolul 4) şi multe altele.
Lashley a sugerat doar că arii diferite ale cortexului pot avea într-adevăr funcţii
diferite în învăţare şi memorie, dar că aceste funcţii pot transcende anumite
sarcini. Cu alte cuvinte, părţile creierului pot face multe feluri de lucruri — să
genereze cuvinte şi fraze, de exemplu, deşi ar putea să nu existe o singură zonă
fixă în care să se afle abilitatea de a spune „hrean".