Sandwich-ul

Legenda spune că lordul John Montagu, al IV-lea Earl de Sandwich (1718-1792),

a cerut să-i fie adusă, aparent pentru a nu se ridica de la masa unde juca cărţi,
„o bucată de carne de vită, puţin sărată, între două felii de pâine“, pentru ca
grăsimea să nu i se lipească de mâini.

„Bucăţile de carne caldă“ –au păstrat numele

lordului, nu pentru că el ar fi inventat acest fel de
mâncare, ci mai degrabă datorită popularităţii lui
în rândul prietenilor lordului Sandwich (care au
început să comande:„daţi-mi la fel ca lui
Sandwich!“).

Desigur, Montagu (sau bucătarul său anonim) nu a fost prima persoană care a
umplut felii de pâine. De fapt, se știe cu siguranță de unde i-a venit ideea.
Montagu călătorea des în străinătate, în Turcia, Grecia, unde se serveau
platouri. Sosuri, brânză, carne, toate veneau așezate pe pâine. E foarte
probabil că Montague s-a inspirat din acea mâncare de vacanță.

Creația lui Montague a avut un success imediat. După numai câteva luni,
istoricul Edward Gibbon a scris în jurnalul său că a văzut multe persoane
imprtante din regatului mâncând sandwich-uri în restaurante.
Înainte de a i se da numele lordului, felul de mâncare apare consemnat în
istoriile vremii drept „pâine şi carne“ sau „pâine şi brânză“.
Cu timpul, masa de seară s-a servit din ce în ce mai târziu în zi, supele calde au
fost înlocuite, treptat, cu feluri de mâncare uşor de preparat, făcute din resturi.
La începutul anilor 1900, acest fel de mâncare era atât de des întâlnit în dieta
americanilor, astfel încât brutăriile au început să vândă pâine feliată pentru a
uşura realizarea sandvişurilor.

Astfel, de pe masa unui lord, sandvişul a devenit un fel de mâncare uşor de

făcut, uşor de luat la pachet, mâncarea preferată a şcolarilor şi a muncitorilor
de pretutindeni, cel mai răspândit fel de sandviş american fiind cel făcut din
şuncă, salată verde şi felii de roşie.