Viața e un vis

ELEV: BĂJENARU IOANA

ȘCOALA GIMNAZIALĂ DE EXCELENȚĂ ‘SFÂNTA MUCENIȚĂ FILOTEEA’, PITEȘTI,
JUD. ARGEȘ
PROFESOR COORDONATOR: DANIELA TUDOR

Era un vânt aspru, neprietenos care îi răvașea parul frumos. Se uită trist la mare. In
momentele acestea își dorea doar două lucruri: să fie din nou acolo, lângă lacul din copilarie, să
simtă mirosul și sa se uite ore întregi la nuferi. Sau să moara aici, pe malul mării. Să nu mai știe
nimic. Să se așeze o perdea neagră peste tot. Mai ales peste chipul ei. Își amintea cum se juca cu
cârlionții ei, dar mai ales râsul, râsul acela liber și în același timp delicat, pe care nu îl mai
întâlnise la nicio altă femeie. Nu înțelesese niciodata de ce dragostea e fericire amestecată cu
durere, de ce trebuie să ținem cont de fapt de alte lucruri decât de ce ne spune inima. Și auzi din
nou râsul ei liber, în soarele care i se reflecata în părul castaniu.
Viața îl dusese în multe locuri străine, cunoscuse mulți oameni, învățase multe lucruri
despre lume și despre univers; de exemplu de câți ani lumina e nevoie sa vedem o stea care a
murit deja … oare și el va fi așa, îl vor ințelege oamenii vreodată, la ani dupa ce a murit? Dar știa
ca nu va mai conta oricum pentru el. Pentru ca tot ce contează, e momentul acesta, și ăsta dispare
și el ca nisipul printre degete. Lua în mână un pumn de nisip și apoi îl lăsă sa se scurgă printre
degete, două lacrimi îi curseră din ochii pătrunzători.
Întâlnise mulți oameni în viață, de diferite naționalități, oameni inteligenți, care au
studiaseră mai mult ca el, dar nimeni nu îi atingea inima ca badea care mâna caii sau bunica care
depăna povești la gura sobei. Știa ca românii sunt un neam binecuvântat. Oamenii lui, frații lui.
Același sânge. Și le înțelegea durerea. Nu trebuiau să vorbească. Doar să cânte, și atunci
înțelegeai totul. Cum au fost singuri cu coasa în mână împotriva tuturor care veneau peste ei. Și
cum au stat drepți si au murit dacă era nevoie, fară sa aibă niciun regret, cum mureau dacii, fără
teamă …același sânge, aceeași durere. Și acum, cine erau toți aceștia care conduceau țara? Nu
erau și ei tot dacii aceia? Ce se întâmplase cu ei? Ce mutație suferiseră?
Vântul bătu mai tare ... și marea parcă nu mai încăpea în matcă, parcă încerca să îi spună
ceva. Oare nu că murim singuri, că dragostea e doar un vis, că viața asta e doar un vis, că totul e
nisip curgător?... Și râsul ei, Doamne, râsul ei îi răsună din noi în minte, ca un ecou al unei vieți
trăite ani lumină în urmă.
Cerul nici nu mai avea culoare, ar fi vrut sa vadă stelele, cumva știa ca acolo va ajunge
sufletul lui. Ar fi vrut să vadă lacul copilăriei și pe mama când avea mânecile suflecate și făcea
pâine. Și cânta cu voce de înger. Și el trecea repede prin bucătărie și fura cocă, iar ea îl certa cu o
voce care de fapt îi spunea că îl iubește. Sau fusese și ăsta tot un vis?
Se ridică și închise ochii în timp ce încerca să își goleasca mintea de fantomele
trecutului ... murim singuri, si lumina, lumina cine o mai vede, peste cați ani?