de-a cincea zi eram pe cale să înnebunesc. Mă gândeam că m-au uitat.

Eram gata să
renunţ şi să plec din nou la drum. Mă gândeam să plec la Miami. Era mult mai cald
acolo. Dar, pe la mijlocul dimineţii a sunat telefonul. Era vocea ei. Mi-a făcut
plăcere s-o aud.
— Suntem în drum spre tine, a spus ea. Ne întâlnim la statuia mare cu cine o fi cel
de pe cal, de lângă Freedom Trail, la ora trei.
Nu a fost foarte clară, dar am înţeles ce a vrut să spună. Era un loc în North End,
în apropiere de o biserică. Era primăvară şi destul de rece ca să vreau să merg
acolo fără un scop anume, dar am ajuns acolo mai devreme, oricum. M-am aşezat pe o
bancă lângă o bătrână care hrănea cu pâine vrăbiile şi porumbeii. S-a uitat la mine
şi s-a mutat pe o altă bancă. Păsările mişunau în jurul picioarelor ei, ciugulind
pietrişul. Un soare anemic se lupta cu norii de ploaie de pe cer. Paul Revere era
cel de pe cal.
Duffy şi Eliot au apărut la fix. Purtau impermeabile negre pline de catarame şi
curele. Ar fi putut la fel de bine să poarte nişte plăcuţe în jurul gâtului pe care
să scrie: Agenţi Federali, Washington D.C. S-au aşezat, Duffy în stânga mea şi
Eliot în dreapta. M-am lăsat pe spate iar ei s-au aplecă în faţă, cu coatele pe
genunchi.
— Paramedicii au pescuit un tip din Pacific, a spus Duffy. Acum zece ani, la sud de
Eureka, California. Bărbat alb, cam patruzeci de ani. Era împuşcat de două ori în
cap şi o dată în piept. Armă de calibru mic, probabil .22. Presupun că a fost
aruncat de pe o stâncă, în ocean.
— Era în viaţă când l-au pescuit? am întrebat-o, deşi ştiam deja răspunsul.
— Aproape. Avea un glonţ în apropierea inimii şi craniul îi era spart. Plus un
braţ, ambele picioare şi pelvisul rupte din cădere. Şi era pe jumătate înecat. L-au
operat timp de cincisprezece ore în continuu. A stat la terapie intensivă pentru o
lună şi la recuperare în spital pentru încă şase luni.
— Acte de identitate?
— Nimic asupra lui. Apare în înregistrări ca John Doe.
— Au încercat să-l identifice?
— Amprentele erau curate, a spus ea. Nu apărea pe listele de persoane dispărute.
Nimeni nu l-a căutat.
Am dat din cap. Programele de identificare a amprentelor spun ceea ce li se spune
să spună.
— Şi apoi? am întrebat.
— Şi-a revenit, a spus ea. Au trecut şase luni. Încă încercau să afle ce-i cu el,
când dintr-o dată s-a externat. Nu l-au mai văzut de atunci.
— Le-a spus ceva despre el?
— L-au diagnosticat amnezic, cu siguranţă din cauza traumei, pentru că aşa se
întâmplă de obicei. Şi-au imaginat că nu mai are nicio amintire despre incident şi
din perioada de două-trei zile, înainte de incident. Dar s-au gândit că ar trebui
să fie capabil să-şi amintească lucruri de dinainte de asta, deşi el pretindea că
nu-şi aminteşte nimic. Exista un dosar destul de gros despre el. Psihiatri, tot
tacâmul. L-au intervievat în mod regulat, dar a fost extrem de ferm. Niciodată nu a
spus un cuvânt despre el însuşi.
— Care era starea sa fizica când a plecat?
— Destul de bună. Avea cicatrici vizibile, dar asta era tot.
— Bine, am spus.
Mi-am aplecat capul pe spate şi m-am uitat în sus, la cer.
— Cine era?
— Voi cine credeţi? am spus.
— Gloanţe calibru .22 în cap şi în piept? a zis Eliot. Apoi aruncat în ocean? În
mod sigur cineva din crima organizată. Un asasinat. Un ucigaş profesionist l-a
aranjat.
N-am spus nimic. Mă uitam în sus la cer.
— Cine a fost? a întrebat din nou Duffy.
Am continuat să mă uit în sus la cer şi m-am întors zece ani înapoi în timp, la o
lume total diferită.
— Ştiţi ceva despre tancuri? i-am întrebat.
— Tancuri militare? Maşini şi armament? Nu prea ştim.
— Nu despre asta e vorba, am spus. Vreau să spun, îţi doreşti să fie capabile să se
mişte repede, vrei ceva fiabilitate, nu te-ar deranja să consume puţin. Dar dacă eu
am un tanc şi tu ai un tanc, care este singurul lucru pe care chiar vrei să-l ştii?
— Care?
— Pot să trag înainte să tragi tu în mine? Asta este ceea ce vreau să ştiu. Dacă
suntem la un kilometru şi jumătate distanţă, poate proiectilul meu să ajungă la
tine? Sau poate proiectilul tău să ajungă la mine?
— Deci?
— Desigur, fizica fiind fizică, răspunsul probabil este că dacă te-am lovit de la
un kilometru şi jumătate, atunci şi tu o să mă loveşti de la un kilometru şi
jumătate. Deci, totul se rezumă la muniţie. Dacă stăm la distanţă de două sute de
metri, şi proiectilul tău ricoşează fără să-mi provoace daune, pot eu dezvolta un
proiectil care să nu ricoşeze de pe blindajul tău? Despre asta sunt tancurile.
Tipul din ocean a fost un ofiţer de informaţii al armatei care şantaja un
specialist în armament al Armatei Statelor Unite.
— Ce căuta în ocean?
— V-aţi uitat la războiul din Golf la televizor? i-am întrebat.
— Da, a zis Eliot.
— Atunci uită de bombele inteligente, am spus. Adevărata vedetă a show-ului a fost
tancul de luptă M1A1 Abrams. Scorul a fost de patru sute la zero împotriva
irakienilor, care au folosit cele mai bune arme pe care le puteau avea. Dar,
războiul fiind la TV, asta a însemnat că toată lumea a văzut care ne sunt atuurile,
aşa că trebuia să ne gândim şi să venim cu unele chestii noi pentru data viitoare.
Aşa că ne-am pus pe treabă.
— Şi? a întrebat Duffy.
— Dacă vrei un proiectil care să zboare mai departe şi să aibă un impact mai
puternic, trebuie să pui mai mult carburant în el. Sau să-l faci mai uşor. Sau
ambele. Desigur, dacă pui mai mult carburant în el, trebuie să faci ceva destul de
radical în altă parte, pentru a-l face mai uşor. Şi exact asta au făcut. Au scos
încărcătura explozivă din el, ceea ce sună ciudat, nu? Adică, ce-o să facă? Loveşte
blindajul, îl face să răsune şi ricoşează? Dar ei i-au schimbat forma. L-au gândit
ca pe o săgeată folosită la un joc de darts gigantic. I-au ataşat aripioare şi
toate cele. L-au construit din tungsten şi uraniu sărăcit. Cele mai dense metale
care pot fi găsite. Se deplasează extrem de rapid şi extrem de departe. L-au numit
tijă penetrantă de croazieră.
Duffy s-a uitat la mine cu pleoapele strânse, a zâmbit şi roşit, toate în acelaşi
timp. I-am zâmbit şi eu.
— I-au schimbat numele, am spus. Acum se numeşte APFSDS. V-am spus că le plac
iniţialele. Armor Piercing Fin Stabilized Discarding Sabot. Este propulsat de un
motor de rachetă. Loveşte tancul inamic cu o energie cinetică imensă. Energia
cinetică se transformă în energie termică, aşa cum aţi învăţat la fizică, în liceu.
Topeşte tot în drumul ei, într-o fracţiune de secundă, şi împrăştie în interiorul
tancului inamic un jet de metal topit, care ucide instantaneu echipajul şi aruncă
în aer tot ce este explozibil sau inflamabil. Este o şmecherie elegantă. În orice
caz, este punct ochit – punct lovit, pentru că, în cazul în care blindajul
inamicului este prea gros sau distanţa de la care ai tras este prea mare, chestia
aceasta se înfige parţial în blindaj, ca o săgeată pe un panou de darts, şi se
divizează, ceea ce înseamnă că fragmentează stratul interior al blindajului şi
aruncă bucăţi incandescente de metal în interior, precum o grenadă de mână.
Echipajul inamic ajunge ca broaştele într-un blender. Pe scurt, o armă genială.
— Ce-i cu tipul din ocean?
— A primit planurile de la tipul pe care-l şantaja, am spus. Fragmente mici de
planuri, pe o perioadă lungă de timp. Noi eram cu ochii pe el. Ştiam exact ce face.
Scopul său era să le vândă serviciului de spionaj irakian. Irakienii doreau să-şi
asigure spatele pentru data viitoare. Armata SUA nu dorea să se întâmple asta.
Eliot se uită la mine.
— Aşa că l-au ucis pe tip?
Am clătinat din cap.
— Am trimis câţiva poliţişti militari să-l aresteze. Procedura standard de operare,
toate legale şi ca la carte, crede-mă, dar ceva nu a mers bine. A scăpat. Avea de
gând să dispară. Şi Armata SUA nu a vrut să se întâmple asta.
— Deci l-au ucis?
M-am uitat din nou în sus la cer. Nu am răspuns.
— Nu a fost procedura standard, a zis Eliot. Nu-i aşa?
N-am spus nimic.