Eseu Eugen Ionescu – antilit.

Paradox – Eugen Ionescu, autor canonic, teatrul absurdului.

Antiliteratura reprezintă un concept apărut în timpul pre-

romantismului, ce presupunea negarea literaturii, dar care, în mod ironic,
a ajuns să reprezintă încă o altă ramură a literaturii standard. În opera lui
Eugen Ionescu, Scaunele, conceptul de antiliteratură este prezent, iar
acesta se manifestă prin mai multe ipostaze.
O primă ipostază prin care „Scaunele” de Eugen Ionescu prezintă
caracterul anti-literar este reprezentată de prezența absurdului. Absurdul
este prezent, de exemplu, prin personaje. În acest sens, sunt cei doi
bătrâni, amândoi la vârsta senilității și singurătății. Absurdul, iese, odată
din dialogurile și interacțiunile lor, dar și din ultimul lor moment în
viață, anume, dublul lor suicid, pentru a intra în legendă și a putrezii
împreună. De asemenea, mai este și Oratorul, un personaj a cărui
apariției este sugerată de numeroase ori. Acesta apare chiar în momentul
ieșirii celor doi bătrâni, în timpul dublului suicid, iar acesta se dovedește
a fii un mut ce nu poate comunica cu audiența în mod verbal.
Un alt mod prin care „Scaunele” de Eugen Ionescu prezintă caracter
anti-literar, este reprezentat chiar de paradoxul anti-literaturii. Deși
discursul pare să aparțină antiliteraturii, antiliteratura reprezintă, la urma
ei, doar un alt fel de literatură, lucru ce face piesa ironică. Mai mult
decât atât, Eugen Ionescu este și un autor canonic pentru teatrul
absurdului.