Sunteți pe pagina 1din 55

Păsările migratoare din România

Păsările migratoare sau oaspeți de vară din România includ un număr de 150 de specii, inclusiv formele
neclocitoare. Ele sunt formate din acele specii care vin numai în sezonul cald în România pentru a cuibări,
urmând ca la apropierea sezonului rece să se reîntoarcă în cartierele de iernat. Din totalul speciilor cunoscute pe
teritoriul României, aproximativ 100 de specii sunt sedentare, 150 migratoare, 40 oaspeți de iarnă și 60 specii
de pasaj. Mai apar accidental circa 20 de specii sau cele rătăcite, în puține exemplare.

Ca specii migratoare din țara noastră cităm:

 acvila de câmp (Aquila heliaca)


 acvila pitică (Aquila pennata, Hieraaetus pennatus)

 acvila țipătoare mică (Aquila pomarina)


 barza albă (Ciconia ciconia)
 buhaiul de baltă (Botaurus stellaris)
 capîntorsul (Jynx torquilla)
 caprimulgul comun (Caprimulgus europaeus)
 călifarul alb (Tadorna tadorna)

 călifarul roșu (Tadorna ferruginea)


 chira de baltă (Sterna hirundo)
 chira de mare (Sterna sandvicensis)
 chira mică (Sterna albifrons)

 chirighița cu aripi albe (Chlidonias leucopterus)

 chirighița cu obraz alb (Chlidonias hybrida)

 chirighița neagră (Chlidonias niger)


 ciocârlanul de Bărăgan (Melanocorypha calandra)
 ciocârlia cu degete scurte (Calandrella cinerea)
 ciocârlia de pădure (Lullula arborea)
 ciocîntorsul (Recurvirostra avosetta)
 ciovlica negricioasă (Glareola nordmanni)

 ciovlica roșiatică (Glareola pratincola)


 ciuful pitic (Otus scops)
 cocorul mare (Grus grus)

33
 codobatura albă (Motacilla alba)
 codobatura galbenă (Motacilla flava)

 codroșul de grădină (Phoenicurus phoenicurus)


 corcodelul cu gât negru (Podiceps nigricollis)

 corcodelul cu gât roșu (Podiceps grisegena)


 corcodelul mare (Podiceps cristatus)
 corcodelul pitic (Podiceps ruficollis)
 cormoranul mare (Phalacrocorax carbo)
 cormoranul mic (Phalacrocorax pygmaeus)

 cresteluțul mijlociu (Porzana parva)

 cresteluțul pestriț (Porzana porzana)

 cresteluțul pitic (Porzana pusilla)


 cristeiul de baltă (Rallus aquaticus)
 cristeiul de câmp (Crex crex)
 cucul (Cuculus canorus)
 culicul mare (Numenius arquata)
 drepneaua mică (Apus apus)
 dumbrăveanca (Coracias garrulus)
 egreta mare (Egretta alba)
 egreta mică (Egretta garzetta)
 eretele alb (Circus macrourus)
 eretele de stuf (Circus aeruginosus)
 fâsa de câmp (Anthus campestris)
 fâsa de pădure (Anthus trivialis)
 filomela (Luscinia luscinia)

 fluierarul cu picioare roșii (Tringa totanus)


 fluierarul de lac (Tringa stagnatilis)

 frunzărița cenușie (Hippolais pallida)

 frunzărița gălbuie (Hippolais icterina)

33
 gaia brună (Milvus migrans)
 gâsca de vară (Anser anser)

 găinușa de apă (Gallinula chloropus)


 grangurele (Oriolus oriolus)

 grelușelul de stuf (Locustella luscinioides)

 grelușelul de zăvoi (Locustella fluviatilis)

 grelușelul pătat (Locustella naevia)

 gușă albastră (Luscinia svecica)


 lăcarul de câmp (Acrocephalus agricola)
 lăcarul de lac (Acrocephalus scirpaceus)
 lăcarul de mlaștină (Acrocephalus palustris)
 lăcarul de pipirig (Acrocephalus paludicola)
 lăcarul de rogoz (Acrocephalus schoenobaenus)
 lăcarul mare (Acrocephalus arundinaceus)
 lăstunul de casă (Delichon urbica)
 lăstunul de mal (Riparia riparia)
 lebăda de vară (Cygnus olor)

 lișița (Fulica atra)


 lopătarul (Platalea leucorodia)
 mărăcinarul striat (Saxicola rubetra)
 muscarul sur (Muscicapa striata)

 nagâțul (Vanellus vanellus)


 pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus)
 pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus)

 pelicanul creț (Pelecanus crispus)

 pescărița mare (Hydroprogne caspia)

 pescărița râzătoare (Gelochelidon nilotica)

 pescărușul albastru (Alcedo atthis)

 pescărușul cu cap negru (Larus melanocephalus)

33
 pescărușul cu cioc subțire (Larus genei)

 pescărușul mic (Larus minutus)


 piciorongul (Himantopus himantopus)
 pietrarul negru (Oenanthe leucomela)
 pietrarul sur (Oenanthe oenanthe)
 pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix)

 pițigoiul de stuf (Panurus biarmicus)


 porumbelul de scorbură (Columba oenas)

 prepelița (Coturnix coturnix)


 presura de grădină (Emberiza hortulana)
 presura de stuf sudică (Emberiza schoeniclus intermedia)
 prigoria (Merops apiaster)
 privighetoarea (Luscinia megarhynchos)
 privighetoarea de baltă (Lusciniola melanopogon)

 prundașul de sărătură (Charadrius alexandrinus)

 prundașul gulerat mic (Charadrius dubius)


 pupăza (Upupa epops)
 rândunica comună (Hirundo rustica)

 rața cârâitoare (Anas querquedula)

 rața cu cap alb (Oxyura leucocephala)

 rața cu cap brun (Aythya ferina)

 rața cu ciuf (Netta rufina)

 rața lingurar (Anas clypeata)

 rața moțată (Aythya fuligula)

 rața pestriță (Anas strepera)

 rața roșie (Aythya nyroca)


 scoicarul (Haematopus ostralegus)
 sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor)

 sfrânciocul roșiatic (Lanius collurio)

33
 silvia cu cap negru (Sylvia atricapilla)
 silvia de câmpie (Sylvia communis)
 silvia de zăvoi (Sylvia borin)
 silvia mică (Sylvia curruca)
 silvia undulată (Sylvia nisoria)

 stârcul cenușiu (Ardea cinerea)


 stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax)
 stârcul galben (Ardeola ralloides)
 stârcul pitic (Ixobrychus minutus)

 stârcul roșu (Ardea purpurea)


 stufărica (Cettia cetti)
 sturzul cântător (Turdus philomelos)

 șerparul (Circaetus gallicus)

 șoimul dunărean (Falco cherrug)

 șoimul rândunelelor (Falco subbuteo)

 șoimulețul de seară (Falco vespertinus)

 șorecarul comun roșcat (Buteo buteo vulpinus)


 turturica (Streptopelia turtur)

 țigănușul (Plegadis falcinellus)

 vânturelul roșu (Falco tinnunculus)


 viesparul (Pernis apivorus)
 vulturul pescar (Pandion haliaetus)

Acvilă de câmp
Acvila de câmp

33
Acvila de câmp (Aquila heliaca) este o pasăre răpitoare de zi, din ordinul Falconiformes, răspândită în Europa
de est și în arii vaste din Asia. I se mai spune zgripțor sau zgripsor.

Există mici populații izolate în Alpii austrieci și italieni, precum și în Cipru.

Acvila imperială iberică din Spania, Portugalia și Maroc a fost considerată mult timp o subspecie de acvilă de
câmp, dar a fost recunoscută în ultimii ani ca specie independentă - Aquila adalberti - datorită importantelor
deosebiri genetice.

Cele două specii diferă la înfățișare și în comportament. Aquila heliaca are și denumirea acvila imperială
orientală.

Descriere
Acvila de câmp este de aspect și proporții similare cu vulturul auriu din Europa, Asia și America de Nord. Are
o lungine de 80 cm de la cioc până la vârful cozii și anvergura aripilor de doi metri. Masculul cântărește puțin
peste 2,5 kg, iar femelele, care sunt mai mari, pot ajunge la 4,5 kg. Între femelă și mascul nu există diferențe
semnificative cu excepția marimii.

33
Penajul este maro închis cu excepția umerilor și a cozii, pe umeri (mici pete albe), iar coada este neagră, cu o
bandă fină albă. La tâmple este maro deschis sau aurită. La fel ca și vulturul auriu, acvila de câmp are picioarele
acoperite de fulgi pe toată suprafața, exceptând ghearele. Pielea este solzoasă, iar ghearele sunt puternice.

În Asia centrală, prada este, cel mai frecvent, un rozător gofer (Geomyidae), orb, lipsit de păr și care sapă
galerii. Mai vânează alte rozătoare, vulpi și diverse păsări.

Acvila de câmp trăiește în zone de câmpie cu arbori puțini, niciodată nu vânează în zone împădurite.

Reproducerea
Perechile sunt monogame și în fiecare an se întorc la cuibul vechi. Acesta este așezat în vârful unui arbore,
foarte vizibil. Folosește ca bază ramurile groase ale arborelui, acoperind găurile cu iarbă și fulgi din propriul
corp. Femela depune în mod obișnuit două ouă (foarte rar trei sau patru). Incubația durează 43 zile, după care
apar puii de culoare albă, dintre care doar cel mai puternic va ajunge sa părăsească cuibul, ceilal ți murind
înainte. Puiul zboară pentru prima dată după două luni și iarna migrează singur, căutand pereche în vara
următoare. În libertate trăiește circa 21 ani, iar în captivitate poate să ajungă până la 44.

Starea de conservare
Acvila de câmp este o specie vulnerabilă în toată aria de răspândire, fiind pe cale de dispariție în Europa. Mai
ramâne o mică populație în Alpi ca relicvă a timpurilor când se extindea pe toată întinderea imperiului Austro-
Ungar, unde a fost emblemă a casei imperiale de Habsburg. Motivele declinului sunt persecuția directă a
crescătorilor de animale (care consideră acvila de câmp ca pe un pericol pentru turme) și distrugerea habitatului
natural prin transformarea în terenuri cultivabile. Situația s-a amaliorat întrucâtva de când acvila de câmp a fost
declarată specie protejată.

33
Barză albă
Barza

Barza (Ciconia ciconia ) este o pasăre acvatică cu gâtul lung, care trăiește în regiunile calde ale lumii, pe langa
mlaștini sau pe margine bălților. Se hrănește cu broaște

În Europa, această mare pasăre migratoare este o specie foarte îndrăgită.

33
Construiește cuibul pe acoperișuri, coșuri și pe turnurile bisericilor. Se alimentează în câmp și locuri deschise,
unde există umiditate. Toamna, berzele europene zboară în stoluri spre sud, în Africa, și primăvara obișnuiesc
să se întoarcă la același cuib abandonat cu șase luni în urmă. În general, folosesc un singur cuib mai mulți ani la
rând. Berzele emit un sunet specific cu repetate lovituri de cioc, cu acest sunet berzele comunicând între ele.
Capul este rotunjit, prevăzut cu un cioc lung, conic, drept, care se continuă cu un gât lung și mlădios. După
culoarea penajului, există două specii de berze: albă și neagră.

Hrănire
Barza se hrănește cu broaște, pești, insecte, viermi.Ea este omnivora.

Caractere generale
 Trăiesc pe malurile apelor și în regiuni mlăștinoase.
 De la picioarele înalte, subțiri și lipsite de pene, provine denumirea de picioroange; degetele sunt unite numai la
bază printr-o membrană interdigitală.

33
Buhai de baltă

Buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) este o pasăre acvatică care trăiește ascunsă în stufărișul bălților. Face
parte din familia stârcilor (Ardeidae). Pasărea este ceva mai mare decât o găină domestică, atingând 76 cm
lungime și o greutate de 1,35 kg. Penajul, de un cenușiu-gălbui dungat cu negru, ca și poziția corpului îi asigură
un camuflaj perfect. Buhaiul de baltă are picioare relativ scurte, un gât scurt și un cioc ascuțit. Vânează pândind
animale sau insecte acvatice. Denumirea provine de la sunetul produs de masculi în perioada împerecherii,
sunet ce poate fi auzit de la o depărtare de câțiva kilometri. Femela clocește și crește singură puii care, timp de
două săptămâni, nu părăsesc cuibul, iar după două luni pot zbura.

33
Codobatură albă

33
Codobatura (Motacilla alba, Linnaeus 1758) este o pasăre de dimensiuni mici, din familia Motacillidelor.
Trăiește pe arii extinse, în Europa, Asia și nordul Africii. Exemplarele din nordul Europei și Asiei, migrează
iarna în sud, uneori până în nordul Africii, dar cele din regiunile cu climă mai blândă rămân sedentare.

Fiind o pasăre insectivoră preferă zonele cu câmp deschis, adesea lângă lacuri sau râuri. Exemplarele care
trăiesc în zone urbane s-au adaptat la noul habitat.

Cuibărește în crăpăturile stâncilor, uneori pe sol, adesea chiar și pe structuri antropice.

Descriere.Codobatura este o pasăre suplă, de 16.5-19 cm lungime (subspeciile est-asiatice ating 21 cm) și 18 - 24
grame greutate. Culoarea penajului este alb-gri pe flancuri și spate, albă pe piept, abdomen și partea laterală a capului,
neagră pe bărbie, gât și creștet.Codobatura e rezidentă în zonele temperate ale arealului său ca Europa vestică sau bazinul
mediteranean, dar e migratoare în mare parte a restului habitatului său. Exemplarele din nordul Europei migrează iarna în
jurul Mediteranei și în Africa tropicală și subtropicală,iar exemplarele asiatice migrează în Orientul mijlociu, India, și
Asia de Sud-Est.Păsările din populația nord americană iernează în Asia tropicală.Specia e raspandita pe un areal de peste
10 milioane km². Numărul exemplarelor nu este cunoscut dar se crede că ar fi mare deoarece codobatura e descrisă ca
fiind comună în cea mai mare parte a arealului.

Comportament.Comportamentul cel mai specific al păsării, de la care provine și numele acesteia, este
balansarea cozii. Cauza este puțin cunoscută, se crede că folosește la
speriarea prăzii sau pentru transmiterea de semnale altor codobaturi. Studii Cuc
recente sugerează că balansarea cozii este un semnal de vigilență către
potențialii prădători.

Dietă și mod de hrănire.Dieta codobaturii este diversa, în


funcție de locație dar majoritar e compusă din insecte și mici nevertebrate

Cuibărire.Codobatura este monogamă și își apără ouăle și puii. In


general sezonul de cuibarire este din aprilie până în august. Cuibul e
construit in cooperare, de ambele sexe, din crenguțe,iarbă, frunze, par
animal. Sunt depuse între 3 și 8 oua, în mod normal între 4 si 6. Ouale sunt
de culoare crem, uneori cu tentă albastruie sau turcoaz, pătate cu roșu-
maroniu, cu o dimensiune medie de 21 x 15 mm.Ambii părinti clocesc
ouăle. Ouale eclozează după 12 zile(uneori mai târziu, până la 16 zile).

Cuc
Cucul (Cuculus canorus) este o pasăre migratoare care face parte din
ordinul Cuculiformes, familia Cuculidae. Poate fi întâlnită în Africa
de Nord și Eurasia — din Portugalia până în Irlanda, iar spre est până
în Japonia și Kamceatka.

Morfologie și mod de viață


Caracteristicile acestor păsări sunt culoarea cenușie și cântecul lor
prin care masculul marchează teritoriul și care se poate asemăna cu
denumirea dată păsării. Are mărimea unui porumbel suplu (30–35

33
cm). Pasărea nu clocește, ci femela depune ouăle în cuiburi străine care sunt de regulă ale unor păsări cântătoare
mai mici. La mascul, capul și partea superioară a corpului sunt de culoare cenușie, iar partea inferioară a
corpului are o nuanță cenușie albăstruie. Coada este lungă, pestriță și cu penele foarte grele.

Cucul este o pasăre migratoare, iernează în Africa tropicală și în sudul Asiei.

Habitatul cucului este foarte larg. El poate fi găsit în pădurile de foioase, crângurile de pe malul apelor
curgătoare, coasta mărilor sau la marginea orașelor. Mai trăiește
și în regiunile cu smârcuri sau de stepă, unde trăiesc și păsările Dumbrăveancă
care îi cresc puii. Cucul a fost întâlnit de exemplu în Elveția la o
înălțime de 2.400 de m, iar în India la altitudinea de 5.250 m
deasupra n.m. Pasărea este răspândită mai ales în emisfera
nordică, dar iernează în regiunile de savană din sudul Africii și
Asia sudică, cu temperaturi variate intre 15-19 grade.

Hrănirea și înmulțirea
Cucul se hrănește în special cu insecte, fiind printre puținele
păsări care consumă și larvele păroase de insecte, păianjeni sau
melci. În perioada împerecherii, masculul rămâne circa o
săptămână împreună cu femela. Cucul isi depune ouale in
cuiburile altor pasari .

Dumbrăveancă

Dumbrăveanca (Coracias garrulus) este o pasăre migratoare din


familia „Coraciidae” care are doi reprezentați mai importanți „C.
g. garrulus” și „C. g. semenowi”.

33
Morfologie
După aspectul morfologic pasărea nu se poate confunda cu alte specii de păsări de talie mijlocie (31 cm). Capul
partea superioară a aripilor ca și piepteul și abdomenul este acoperit de un penaj de culoare verde turcesc.
Spatele sau partea dorsală a păsării este de culoare brună iar marginea aripilor de culoare brună negricioasă.
Pasărea are un cioc negru puternic puțin încovoiat. Femelele au o culoare mai spălăcită ca masculul, iar
culoarea tineretulului este în general brună.

Mod de viață și răspândire Erete alb

Dumbrăveanca preferă luminișurile de la liziera pădurilor ca și


pășunile sau fânețele unde trăiesc de obicei un număr mare de
insecte. In prezent poate fi întâlnită și în parcurile mai mari. Pasărea
are cuibul în apropierea apelor unde sapă galerii în malurile din
argilă, gresie sau loess. In lipsa hranei se apropie și de așezările
omenești. Este o pasăre activă ziua, hrana principală a ei o
constituie insectele (păduchi de plante, gândaci, libelule, lăcuste,
urechelnițe), amfibii reptile mici pe care le pândesc, numai în
timpul migrației consumă și vegetale (în special fructe).

Ea este răspândită mai ales în Europa de Sud, Europa Răsăriteană


Spania, coasta mediteraneană a franceză, insulele Corsica, Creta ca
și în Africa de Nord Vest (Maghreb). In Asia poate fi întâlnită în
Siberia Centrală, regiunile de stepă din Iran. Specia „C. g.
semenowi” cuibărește în Asia de Sud Vest, Asia Centrală ajungând
spre est până în provincia chineză Xinjiang.

In România dumbrăveanca poate fi întânită numai în timpul


sezonului cald, în toată țara în afara regiunilor de munte. Prin luna
mai - iunie, femela depune 4 - 5 ouă albe lucioase, cubul fiind în
scorburi sau săpat în malurile apelor. Clocesc ambii partneneri, la
ca. 18 - 20 de zile ies puii, toamna păsările migrează în Africa sau
Asia de Sud.

Migrația
La sosirea anotimpului rece păsările migrează spre sud în regiunile
din sud sau sud-estul Africii iernând în regiunile de deșert,
semideșert, savană din Sahel, țări ca Somalia Efectivul de păsări
este apreciat la ca. 200.000 de perechi, numărul lor a scăzut rapid
prin aniii 1970.

Erete alb
Eretele alb (Circus macrourus) este o pasăre migratoare, răpitoare
care aparține de familia Accipitridae, din ordinul Falconiformes.

33
Aspect morfologic, mod de viață
Eretele alb este o pasăre de talie mijlocie cu o lungime de 40 - 50 cm și cu aripile deschise atinge o lățime de
1,2 m. Masculul este cenușiu cu vârful aripilor negre, iar femela este de culoarea cafenie brună. Eretele
cuibărește rar în România, arealul lui de răspândire fiind ținuturile de stepă, smârcuri din sud-estul Europei, ca
și regiunile din Dobrogea. Pasărea are cuibul pe sol, în apropierea apelor, în care femela depune în luna mai 3 -
5 ouă albe, punctate cu brun, care vor fi clocite numai de femelă timp de aproximativ 30 de zile. Toamna
păsările migrează spre Europa de Sud, Africa de Est la sud de Sahara și Asia de Sud Vest, India, Birmania.

Hrănire
Eretele alb alb se hrănește cu rozătoare mici și păsărele, uneori consumă și șopârle sau insecte. Pasărea vânează
în timpul unui zbor planat la înălțime mică, revirul ei de vânătoare fiind relativ mic.

Fâsă de pădure
Fâsă de pădure

33
Fâsă de pădure (Anthus trivialis)

Fâsa de pădure (Anthus trivialis) este o specie de păsări din familia Motacillidae, ordinul Passeriformes. Este
o pasăre care se poate observa vara în Europa Centrală din punct de vedere optic se poate vedea destul de difcil.
Ea trăiește în poieni, luminișuri sau la liziera pădurilor unde vegetația este deasă, la depistarea ei ajută cântecul
specific al păsării. Fâsa de pădure este o pasăre migratoare, care iernează în savanele din Africa Centrală și
Africa de Vest.

Caractere morfologice
Este o pasăre cu un corp suplu de o mărime de ca. 15 cm ca o vrabie. Masculii cu aripile deschise ating lățimea
de 90 mm, pe când femelele 85 mm. Greutatea păsărilor în timpul împerecherii este între 22 și 24 g. Cu
apropierea toamnei pasărea va crește în greutate, depășind 30 de grame. Din punct de vedere a culorii penajului
nu se poate observa un dimorfism sexual. Păsările au partea dorsală a corpului și gușa de culoare galbenă până
la brun măsliniu cu dungi de culoare mai închisă. Penajul cozii și spatelui poate avea o culoare verzuie dungată.
Ochii pot fi înconjurați de o linie mai întunecată, irisul este de culoare brună închis. Picioarele sunt de culoare
roșiatică cu ghiare de culoare deschisă. Este o pasăre sperioasă care se ascunde imediat, în repaus balansează
coadă ca și codabatura. Zborul este în bolte, întrerupând în zbor din când în când să bată din aripi.

33
Filomelă

Filomelă

Filomela (Luscinia luscinia) este o pasăre cântătoare din familia Muscicapidae, fiind considerată sora din nord
a privighetorii cu care seamănă mult ca aspect și la cântec. Limita de sud din Europa a filomelei este limita
nordică a privighetorii. În Germania de Nord există o fâșie îngustă unde se pot întâlni ambele specii.

Filomelele sunt păsări migratoare care iernează în parte în Europa de Sud sau Africa Centrală. Ele au un cântec
plăcut cu tonalitate de flaut, care se poate auzi atât ziua cât și noaptea. Păsările au cuibul în regiuni de câmpie și
pe văile râurilor cu vegetație joasă, pe sol sau în găuri săpate în pământ. Ponta cuprinde 4-5 ouă verzui-brune,
depuse de femelă în luna mai, pe care le clocește singură timp de 13-14 zile. Penajul lor este brun ca al
privighetorii, iar pieptul fiind pătat cu cafeniu.

33
Fluierarul cu picioare roșii
Fluierarul cu picioare roșii

Fluierarul cu picioare roșii în penajul de


iarnă.

Fluierarul cu picioare roșii sau fluierarul picior-roșu (Tringa totanus) este o pasăre migratoare limicolă din
familia scolopacidelor (Scolopacidae), ordinul caradriiformelor (Charadriiformes) care cuibărește în pajiștile
umede și mlaștinile din toată Europa și din regiunile temperate ale Asiei. Iernează în regiunile mediteraneene
din sud-vestul Europei, pe țărmurile din Africa și din sudul Asiei. Are o talie de 28 cm, spatele este cafeniu cu
pete lunguiețe mai închise, abdomenul alb, picioarele sunt roșii-portocalii. În perioada de reproducere se

33
hrănește cu insecte, viermi și păianjeni; în restul timpului, consumă moluște, crustacee, uneori pește mici și
mormoloci.

În România cuibărește mai ales în Delta Dunării și lacurile dobrogene, în vegetația grindurilor nisipoase sau
mâloase, mai ales în sărături, alături de nagâți; este foarte numeros în pasaj. Toamna migrează spre sud-vestul
Europei, țărmurile africane ale Mării Mediterane și tot sud-vestul Asiei, până în sudul Indiei, exemplare izolate
rămân în România și în sezonul rece la ape sărate. În România se întâlnește subspecia Tringa totanus totanus.

Fluierar de lac
Fluierar de lac

Fluierarul de lac (Tringa stagnatilis)

33
Fluierarul de lac (Tringa stagnatilis) este o pasăre migratoare limicolă din familia scolopacidelor
(Scolopacidae), ordinul caradriiformelor (Charadriiformes) care cuibărește în pajiștile umede și mlaștinile cu
apă dulce sau salmastre din Europa de Est (mai ales în Ucraina și Rusia), Asia Centrală și Siberia. Iernează în
regiunile mediteraneene din sud-vestul Europei, pe coastele jumătății sudice ale Africii, din sudul Asiei și al
Australiei. Are o talie de 23 cm, spatele este cafeniu-lutos cu pete lunguiețe mai închise, pieptul și abdomenul
sunt albe. Ciocul este fin și drept. Picioarele sunt foarte subțiri și lungi. Se hrănește cu pești mici, viermi,
crustacee, moluște și insecte acvatice și terestre.

În România cuibărește rar în sărăturile și grindurile înierbate din Delta Dunării și jurul lacurilor dobrogene; este
mai numeros în pasaj.

Gaie neagră
Gaia neagră

Gaia neagră (Milvus migrans)

33
Gaia neagră sau gaia bruna (Milvus migrans) este o pasăre răpitoare de zi cu șapte subspecii din familia
Accipitridae, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată, răspândită în
Europa, Asia, Africa și Australia.

În România este prezentă subspecia Milvus migrans care este răspândită peste tot, însă este relativ rară, mai
puțin în dealurile subcarpatice; ceva mai frecventă în sud-estul țării, la Dunăre și în toate vecinătățile pădurii cu
ape mari, îndeosebi în Delta Dunării. În România este un oaspete de vară și în timpul pasajului, când poate fi
văzută în cârduri; iernează în Africa Centrală.

Habitat.Mediul de viață se întinde din deșert până în pășuni, savană și regiuni joase împădurite, dar evită pădurile
dese. De multe ori în apropierea regiunilor umede, aproape de ape mari; au fost găsite în suburbii și orașe, în jurul
gropilor de gunoi, abatoarelor.

Caracteristici.Au o mărime de 55-66 cm (cât corbul) și o greutatea de 560-950 g; măsurătorile variază în


funcție de subspecie. Femelele sunt mai mari și mai grele decât masculii. Coada este mai puțin scobită decât la gaia roșie.
Coloritul penajului și ciocului variază în funcție de subspecie. De cele mai multe ori au o culoare brună, cu pieptul roșcat.
Ciocul este negru. Picioarele sunt galbene.

Hrana
Se hrănește cu o largă varietate de animale de pradă, vii sau moarte și cu resturi de mâncare. Prinde mamifere
mici, păsări și pui de păsări, reptile, amfibii, pești, insecte (lăcuste ș.a.) pe care le înșfăca de pe pământ, din
frunziș sau din apă. Fură hrana și de la alte răpitoare și păsări de apă. De asemenea se hrănește cu hoituri de
animale mari (cai, vite, porci), gunoi menajer, excremente, unele materii vegetale: nucile palmierilor de ulei etc.

Comportamentul.Sunt păsări migratoare sau parțial migratoare, în special subspeciile din Europa și Asia,
care migrează după reproducere în Africa sub-sahariana, Orientul Mijlociu, Asia de Sud și subcontinentul Indian.
Migrează în stoluri și se adună în zeci de mii pentru a traversa suprafețele maritime. În alte părți, cum ar fi Australia,
Noua Guinee și Egipt unde unele subspecii sunt rezidente, ele se deplasează mai puțin regulat sau sunt nomade. Sunt
păsări gregare, de multe ori se adună în stoluri mari pentru a se hrăni, uneori se cuibăresc împreună (în copaci), și pot să
se înmulțească în colonii foarte largi.

Grangur

Grangurul

33
Grangurul (Oriolus oriolus). Masculul adult.

Grangurul (Oriolus oriolus) este o pasăre migratoare din familia oriolidelor (Oriolidae), ordinul
paseriformelor (Passeriformes) care cuibărește în pădurile luminoase de șes, văile râurilor montane, în plantații,
livezi, terenuri de cultură cu copaci din Europa, Asia, nord-vestul Africii. Iernează în Africa sub-sahariană. Are
o lungime de 21–24 cm. Masculul are un penaj galben-auriu cu aripile și coada negre. Femela și păsările tinere
au un colorit verzui cu aripile și coada mai întunecate. Cântecul este un fluierat sonor. Cuibul de forma unui
hamac se află pe o înfurcitură aproape de capătul unei crăci orizontale, mascat de frunziș. Ponta are loc în mai-
iunie și constă din 3-4 ouă albe cu pete brun-roșcate. Incubația este asigurată mai ales de femelă și durează
circa 15 zile. Puii sunt nidicoli. Se hrănește cu insecte și fructe, în special cu cireșe.

În România este o pasăre comună răspândita în zăvoaie și pădurile luminoase de șes, urcând și pe văile râurilor
montane, până în partea lor mijlocie. Cuibărește la noi, dar pleacă în sezonul rece.

33
Gușă albastră
Gușă albastră

Gușă albastră (Luscinia svecica volgae) este o specie de pasăre care face parte din famila Muscicapidae,
subfamilia Saxicolinae, genul Luscinia, în trecut fiind încadrată în familia sturzilor (Turdidae). Gușa albastră
face parte din neamul privighetorilor, în România fiind o pasăre rară. Masculul are spatele cafeniu, pieptul
albicios; pe bărbie și gușă are o pată albastră. Pasărea duce o viață foarte ascunsă de vederea omului. Gușa
albastră trăiește în regiunile joase cu întinderi mari, inaccesibile, de mlaștină cu stufăriș. În România în anul
1968 a fost descoperit prima oară locul ei de cuibărit din delta Dunării. Pasărea își face cuibul ascuns în
vegetația umedă, la marginea plaurului cu iarbă. Prin luna mai femela depune 5-6 ouă alb-verzui, cu puncte
ruginii, pe care le clocește singură 13-14 zile. Toamna migrează în Africa de Nord și Asia de Sud-Vest.

33
Lăcarul mare
Lăcarul mare

Lăcarul mare (Acrocephalus arundinaceus).


Pasărea adultă

33
Lăcarul mare (Acrocephalus arundinaceus) este o pasăre migratoare și cântătoare din ordinul paseriformelor
(Passeriformes), familia acrocefalidelor (Acrocephalidae), răspândită în regiunile mlăștinoase, cu lacuri și bălți,
bogate în vegetație (stuf, tufișuri sau ierburi înalte) din Palearctica, India și Australia. Iernează în Africa și Asia
de sud-est. Are o mărimea de 16–21 cm (între vrabie și mierla neagră), cu un colorit brun-roșcat, mai deschis pe
partea inferioară, ciocul este destul de puternic, turtit ușor și la bază lățit, picioarele sunt cenușii. Se hrănește cu
insecte, iar toamna cu diferite boabe mici. Cuibărește în stufărișul din jurul lacurilor și al mlaștinilor, cuibul
este situat la 60-120 cm deasupra apei, între 3-4 sau mai multe tulpini de stuf; el este țesut dens din iarbă,
frunze, pedunculi florali, puf și fibre vegetale, pânză de păianjen și este căptușit cu frunze mici, rădăcini, păr,
câteodată și cu pene; cuibul este construit de femelă. Femela depune o pontă din 4-6 ouă, care sunt depuse la
mijlocul lunii mai; ouăle sunt fusiforme, netede, cu luciu slab, verde deschis, verde-albăstrui, albastre, mai rar
albe, cu pete de nuanțe diferite de maro și verde, uneori cu stropi printre ele. Incubația durează 14-15 zile.
Clocesc ambele sexe, o dată pe an. Puii sunt nidicoli, golași, au gâtlejul galben-portocaliu, cu două puncte
întunecate la baza limbii și o umflătura marginală a ciocului de culoare galben-albicioasă; sunt hrăniți de ambii
părinți timp de 14 zile. Cântecul este compus din sunete "car-car-car-cri-cri-cri-cre-cre-crcrcr", care se repeta
fiecare de 2-3 ori; în lunile mai-iunie, toate bălțile din România răsună de cântecul lăcarului mare.

În România este prezentă în sezonul de vară, iar toamna migrează pentru a ierna în Africa de Vest și Centrală;
este răspândită în Delta Dunării și în bălțile cu stufărișuri din restul țării. Sunt descrise mai multe subspecii; în
România este răspândită subspecia Acrocephalus arundinaceus arundinaceus. Populația de lăcari mari din
România ajunge la 145.000-260.000 de perechi

33
Lebădă de vară
Lebăda de vară sau lebăda cucuiată (Cygnus olor) este o pasăre migratoare sau sedentară din ordinul
anzeriformelor (Anseriformes), familia anatidelor (Anatidae) cu o talie foarte mare (lungime 125–160 cm, masa
6,6–15,0 kg) răspândita în mlaștini, bălți, lacuri cu vegetație bogată (stuf, papură etc.) din nordul și centrul
Eurasiei, Turcia, Balcani și din America de Nord. Se recunoaște după culoarea albă, gâtul unduit în S când
lebăda înoată, ciocul roșu-portocaliu cu un cucui negru pe frunte (la baza ciocului), picioarele negre și obiceiul
de a-și arcui aripile deasupra spinării (mai ales masculul). Nu cântă, însă în zbor aripile produc un vâjâit
muzical care se aude de departe. Se hrănește cu plante, rădăcini, semințe de ierburi, viermi, insecte, moluște,
uneori și pești mici. În România este prezentă în sezonul cald în Delta Dunării, complexul lagunar Razim-
Sinoie și unele bălți mari din ținuturile joase; iarna migrează spre sudul Mării Caspice, Delta Nilului și estul
Mării Negre ori în preajma bălților neînghețate din interiorul României, unde iernează și unele populații
nordice.

33
Lopătar
Lopătarul

33
Lopătarul (Platalea leucorodia)

Lopătarul (Platalea leucorodia) este o pasăre de baltă din familia treskiornitidelor (Threskiornithidae).

Morfologie
Lopătarul are penajul de culoare albă cu nuanțe gălbui portocalii pe piept și pe cap. Pe ceafă are un moț format
din pene mai lungi, care când este iritat se ridică în formă de evantai. Este o pasăre de talie mare atingând
înălțimea de 80 de cm. Picioarele sunt lungi de culoare neagră, ciocul lung care este lățit la vârf, la tineret este
de culoare galbenă, iar la adulți devine de culoare neagră, numai vârful ciocului rămâne galben.

Mod de viață
Lopătarul cuibărește în regiuni de baltă, smârcuri, lunci umede, în Africa sau pe insule stâncoase. Cuibul este
ascuns în stuf, dar poate fi așezat în copaci sau pe stânci în colonii lângă pescăruși care fură ouă sau pui de
lopătari.

Hrana lopătarilor constă din pești, amfibii (broaște), moluște crustacei viermi, larve de insecte. Hrana este
procurată prin filtrarea mâlului cu ciocul. Păsările sunt migratoare fiind răspândite pe un areal geografic larg, în
Eurasia de Sud, din Spania, Frislanda până în Japonia și Africa de Nord. În Europa, doar Olanda, Spania,
Austria, Ungaria și Grecia au populații considerabile.

Mărăcinar
Mărăcinar

33
Saxicola rubetra (mascul)

Mărăcinarul (Saxicola rubetra) este o pasăre cântătoare care face parte din familia Muscicapidae, este o specie
pe cale dispariție

Caractere morfologice
Mărăcinarul este o pasăre de talie mică (13 - 14 cm) având o greutate între 15 - 20 grame. Partea superioară a
corpului este de culoare brună cu linii striate de culoare neagră, iar partea ventrală este de culoare albicioasă.
Gușa și pieptul sunt de culoare galben-portocalie. Pasărea poate atinge vârsta de 8 ani. Masculul are o dungă
albă intercalată cu negru deasupra ochilor și sub cioc. Masculul cântă de pe un țăruș sau o creangă mai înaltă
pentru marcarea revirului și pentru a atrage femela.

Areal de răspândire
Din aprilie până în septembrie trăiește peste tot în Europa, fiind o pasăre migratoare care iernează în Africa, la
sud de Sahara. Locurile preferate de pasăre sunt pășunile umede, regiunile de câmpie, smârcurile și regiunile
pustii. Deoarece face cuibul pe sol este o specie periclitată de agricultura extensivă. În Germania, în anul 1987,
numărul lor a fost apreciat la ca. 37.000 – 90.000 de perechi.

Hrana
Hrana mărăcinarului constă din insecte, larve, viermi, melci, păianjeni, și fructe de pe tufișuri.

Muscar sur
Muscarul sur

33
Muscarul sur (Muscicapa striata)

Muscarul sur (Muscicapa striata) este o pasăre arboricolă insectivoră migratoare din familia muscicapidelor
(Muscicapidae) de dimensiuni mici (12 cm, cât o vrabie), răspândită în Europa, Africa și Asia. Trăiește în
păduri luminoase și rare, parcuri, grădini. Iernează în Africa, la sud de Sahara. Are irisul cafeniu, ciocul și
picioarele negre; penajul este cenușiu cu galben-ruginiu și striații longitudinale pe piept. Sexele se aseamănă
între ele. Cuibul în formă de cupă și-l fac între crengi. Din luna mai depune 4-5 ouă albastre-verzui sau
smântânii pătate cu maroniu, care sunt clocite numai de femelă timp de circa 13-14 zile. Se hrănește cu insecte,
pe care le prinde din zbor. Se postează pe o ramură uscată din vârf, la marginea unei poieni sau a unui loc
deschis, de unde prind prăzile din zbor, cu mare precizie, apoi revin la locul de bază.

În România și Republica Moldova este o pasăre obișnuită. Apare ca pasăre de vară, sosind primăvara și
migrează toamna în Africa. În România se găsește pe tot cuprinsul țării, mai ales în ținuturile pădurilor joase,
străbătute de ape; este frecventă în Delta Dunării.

Habitatul

33
Mediu geografic în care trăiește muscarul sur este foarte divers, pasărea fiind mai ales legată de arbori.

La nordul Europei, muscarul sur adesea poate fi văzut în pădurile incendiate sau în pădurile de molid și pin,
uneori, prin păduri dese, dar întotdeauna în apropierea marginilor de pădure și a poienilor, unde păsările
vânează insecte.

În zona de mijloc a Europei această pasăre poate fi găsită în orice pădure rară sau în apropiere de poieni, în
parcuri, grădini, localități, inclusiv în marile orașe. În stepă și silvostepă adesea este găsită în vâlcele
împădurite.

La sud, de-a lungul râului Ural și în stepele din zona Mării Caspice, pasărea cuibărește în locuri neîmpădurite
pe câmpuri deschise și se mulțumește cu adăpostul tufelor mici de pelin.

Muscarul sur nu se teme de apropierea oamenilor și adesea cuibărește în case. Un caz interesant a fost observat
în cazul unei perechi de muscar, care a cuibărit 2 ani consecutiv într-unul dintre pasajele din centrul Moscovei.
Păsările zburau în interior printr-un geam spart de pe acoperiș și vânau muște, zburând peste capetele
vizitatorilor pasajului.

Hrana
Muscarul sur prinde toate insectele care zboară pe lângă el, cu excepția gândacilor foarte mari pe care nu-i
poate prinde cu ciocul lui mic. Când insectele sunt puține prinde chiar bondari mare. Când există o abundență a
prăzii muscarul sur prinde selectiv insecte diptere, mai ales muște, de dimensiuni medii și mari. Hrana
muscarului sur include așadar toată gama de insecte zburătoare din zonă.

La muscari, în general, în special la muscarul sur, compoziția hrănii depinde de temperatura aerului, momentu
zilei, iluminare și de alți factori care determină intensitatea zborului insectelor. Muscarul sur începe să vâneze
insectele dimineața târziu, în locurile iluminate de soarele matinal al poienelor sau a marginii pădurii. În timpul
zilei prinde și insectele din mijlocul pădurii. Seara se mută din nou în locurile iluminate de soarele vesperal.

Părinții în timpul zilei hrănesc puii cu muște, tăuni, fluturi de zi, libelule (din familiile Calopterygidae,
Coenagrionidae, Gomphidae), omizi, Chrysopidae. Seara, după ora 20, hrănesc puii în special cu fluturi de
noapte, iar în restul zilei prada principală a muscarului sur constă din diferite muște, care constituie, de obicei,
cel puțin jumătate din totalul insectelor cu care hrănesc pui.

În zilele ploioase se modifică semnificativ hrana și metode de vânătoare; când temperatură este scăzută, păsările
adună insectele de pe ramuri și frunzele de copaci și, uneori, coboară jos la pământ.

Năpârlirea
Păsările năpârlesc de două ori pe an. Păsările tinere din partea de sud a Europei își schimbă penajul juvenil
înainte de migrație (din 24 august până în prima decadă a lunii septembrie), însă, pot năpârli în timpul
migrației. La păsările din nordul Europei năpârlirea are loc în timpul migrației sau în cartierele de iernare,
deoarece puii din cuib pot zbura cu o săptămână înainte de migrație(în Laponia). Primăvara păsările adulte vin
din cartierele de iernare din Africa pe deplin năpârlite, iar în iulie-septembrie ele năpârlesc parțial.

33
Nagâț

Nagâț

Nagâțul (Vanellus vanellus) este o pasăre migratoare din familia


Charadriidae. Este o pasăre reprezentativă pentru regiunile de
câmpie și de pășune din Europa Africa de Nord și Asia. Mai de mult,
ouăle păsărilor puteau fi găsite pe listele de bucate, fiind adevărate
delicatese, dar azi culegerea lor în Europa este interzisă.

Mod de viață, răspândire


În România păsările cuibăresc frecvent pe lângă regiuni de baltă. Ele
preferă regiunile joase, deschise, de câmpie și smârcuri. Sunt păsări
monogame. Teritoriul cuibului este apărat cu înverșunare de mascul.
Ponta este depusă în lunile aprilie, mai fiind alcătuită din 3 - 4 ouă
verzui cu puncte întunecate. Clocesc ambii părinți, iar puii eclozează
la circa 26 - 27 de zile. Iarna păsările migrează spre Asia de Sud și
spre bazinul mediteran.

Morfologie
Nagâțul este de mărimea unui porumbel (28 - 31 cm), cu coloritul penajului aripilor și spatelui negru-verzui, iar
creștetul și gușa sunt negre. Penele de pe cap formează un moț arcuit în sus. Partea laterală a capului cu
abdomenul sunt albe. Nu există un dimorfism sexual la nagâț. Sunt bune zburătoare, pasărea având 70 - 80 cm
cu aripile deschise.

Comportament.Era o pasăre extrem de detestată în Evul Mediu. Atunci cînd românii se ascundeau în mlaștini
de teama năvălitorilor tătari, nagâțul îi semnala, zburând în jurul lor și făcând zgomot. Se mai numește și câine-tătărăsc
din această cauză. În germană, nagâțul se numește Kiebitz ; termenul chibiț vine de la comportamentul insuportabil al
acestei păsări pe care l-am amintit mai devreme.

Hrana

33
Hrana păsărilor constă din isecte, larve, viermi, și alte nevertebrate mici ce trăiesc pe câmpie, iar hrană vegetală
ca de exemplu semințe, o consumă în cantități mai mici. Nagâțul este activ atât ziua cât și noaptea.

Pescăruș albastru

Pescăruș albastru

Pescărușul albastru (Alcedo atthis) este o pasăre care face parte din familia Alcedinidae reprezentată printr-o
singură specie în Europa Centrală. Arealul lui de răspândire este Europa, Asia și Africa de Nord. Pasărea
trăiește pe malul apelor curgătoare repezi sau a celor stătătoare cu apa clară unde trăiesc pești. Hrana principală
sunt peștii mici, insectele acvatice, larvele acestora dar și crustaceii mici și mormolocii. În ultimul timp,
efectivul de păsări s-a refăcut după o perioadă în care această pasăre era o specie periclitată.

33
Prepeliță

Prepeliță

Coturnix coturnix

Prepelița (Coturnix coturnix) este o pasăre ca. de mărimea unui


sturz, fiind cele mai mici și singura specie din ordinul
„Galliformes” care sunt păsări migratoare în România. Ele sunt
răspândite Europa Centrală, fiind păsări sperioase care se pot vedea
ca și potârnichile destul rar, efectivul lor a scăzut considerabil în
ultimii anii, cauza fiind vânarea lor excesivă și reducerea habitatului
printr-o agricultură extensivă.

Mod de viață, morfologie


Prepelița trăiește în general în ținuturile cultivate din regiunile de
deal și de câmpie. Coloritul corpului este brun-cafeniu cu striuri
longitudinale de culoare deschisă și întunecată. Masculul are sub
bărbie o pată de culoare cafenie închisă. Prepelița crește de regulă
două generații de pui într-un an, cuibul este o gropiță în sol
căptușită de femelă și ascunsă în ierburi care sunt aplecate de pasăre
în boltă deasupra cuibului. Femela depune între lunile mai și august
cca. 8 - 15 ouă de culoare gălbuie punctate cu brun pe care le
clocește femela singură. Puii eclozează la 18 - 19 zile. Toamna
păsările migrează spre sud în Africa de Nord, Africa Centrală și
Asia de Sud Vest unde iernează. Unele specii din Scandinavia
iernează în regiunile din Europa de Sud.

33
Prigoare
Prigoare

Prigoarea (Merops apiaster). Masculul și


femela.

Prigoarea sau prigoria (Merops apiaster) numită și albinărel, furnicar, viespar, (regionalisme) albinar,
albinel, ploier, ploiește, ploiete, prigorean, viespariță, ciuma-albinelor, lupul-albinelor, (învechit) merop,
este o pasăre migratoare, zveltă, din familia meropidelor (Meropidae), ordinul coraciiformelor (Coraciiformes)
răspândită în mare parte a Europei, nordul Africii, de mărimea unei turturele, viu colorată cu capul și spatele
cafenii, bărbia galbenă, pieptul albastru, coada verde, aripile galben, cafeniu și verde, cu ciocul lung, subțire,
ascuțit și ușor curbat în jos și cu coada lungă și ascuțită, care trăiește prin malurile lutoase ale unor ape și se
hrănește în zbor mai ales cu viespi și cu albine. Cuibărește în România, dar pleacă în sezonul rece.

33
Privighetoare
Privighetoare

33
Privighetoare

Privighetoarea nume comun pentru cîteva specii de pasari insectivore migratoare in Eurasia (Luscinia
megarhynchos) care se înmulțește depunînd oua și petrecîndu-și iernile în sudul Africii.

Privighetoarea mică și privighetoarea mare sînt foarte asemănătoare. Habitatul privighetorilor îl reprezintă
crîngurile dese și umede și subarboretul pădurilor, unde, de cele mai multe ori, pot fi auzite de cît vazute.
Cântecul masculului este impresionant prin diversitatea trilurilor. Deși cântă și în timpul zilei, privighetoarea
este cunoscută pentru cântatul târziu seara, când puține alte pasări cântă; de aceea numele ei provine de la
verbul a priveghea (astfel, pe linie etimologică, denumirea sa corectă este priveghetoare).

33
Prundăraș de sărătură
Prundăraș de sărătură

Prundărașul de sărătură (Charadrius


alexandrinus)

33
Prundărașul de sărătură sau prundașul de sărătură (Charadrius alexandrinus) este o pasăre migratoare
limicolă de talie mică (17 cm), din familia caradriidelor (Charadriidae), ordinul caradriiformelor
(Charadriiformes), care cuibărește vara în regiunile de coastă și de stepă într-o zonă largă de la sudul Europei
spre Japonia, în Africa de nord, Ecuador, Peru, Chile, sudul Statelor Unite și Caraibe; subspeciile din Europa și
Asia iernează în Africa de est, Arabia și India. Are corpul cafeniu deasupra și albicios pe partea ventrală. Pe
frunte, obraz și laturile pieptului penajul are pete negre.

În România este o pasăre clocitoare în special în Dobrogea, în lacuri sărăturoase sau pe nisipurile litoralului,
cuibărind în ținuturi rămase uscate după retragerea apelor sau pe nisipurile înierbate; toamna migrează înspre
Africa de est, Arabia și India.

Pupăză
Pupăză

33
Pupăza (Upupa epops), cucul armenesc sau (regionalisme) nevăstuică, pasăre de balegă este o pasăre
insectivoră, migratoare, din familia upupide (Upupidae), ordinul coraciiforme (Coraciiformes), de circa 28 cm
lungime, cu penajul pestriț de culoare cafeniu, cu aripile și coada negricioase, cu dungi transversale albe, cu
ciocul cafeniu deschis, lung, ascuțit la vârf și curbat în jos, picioare cenușii, aripi rotunjite și cu un moț de pene
mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful capului, pe care îl poate desface și strânge după dorință.
Cuibărește în România, dar pleacă în sezonul rece.

Descrierea
Are o lungime de 28-29 cm (între mierla neagră și guguștiuc) și o greutate de 75 g. Penajul este similar la
ambele sexe. Pupăza are un coloritul viu similar, brun deschis roșcat pe cap, piept și partea anterioară a spinării.
Aripile sunt rotunjite la capăt, negricioase, cu dungi transversale albe. Dungile alb-negre ale pupezei sunt
prezente și sub aripi, fiind mai vizibile în zbor. Coada este relativ lungă, neagră, barată spre bază de o bandă
albă. Pe cap poartă o creastă (moț) erectilă de pene roșcate sau portocalii, ale căror vârfuri sunt pătate cu negru:
în funcție de împrejurări, creasta poate fi răsfirată ca un evantai sau strâns lipită de creștet. Ciocul, cu totul
aparte, este cafeniu deschis, lung, curbat în jos, îngust și ascuțit la vârf. Picioarele sunt cenușii și potrivit de
lungi, pupăza fiind o pasăre mai mult terestră. Cele două degete externe sunt unite printr-o pieliță pe o anumită
porțiune. Aspectul deosebit al pupezei ajută la identificarea ei cu destulă ușurință, mai ales că pot fi observate
în zone deschise.

Răspândire și habitatul
Este răspândită în sudul, centrul și estul Europei (este absentă în Scandinavia și Insulele Britanice), Asia,
nordul și centrul și sudul Africii, Madagascar.

Migrația. Este parțial migratoare. Iernează în Africa la sud de Ecuator, Asia de sud și de sud-est. Pupezele din
Europa migreze în Africa tropicală.

33
Habitat: regiuni uscate, zone deschise de câmpie cu copaci izolați, livezi, dealuri.

Hrana
Hrana pupezei constă din insecte și larvele lor, viermi (viermi de pământ etc.), păianjeni, melci, limacși,
miriapode, pe care le capturează la suprafața solului cu ciocul lor lung sau de sub crusta pământului prin bătăi
repezi de cioc. Dacă prada este prea mare, o trântește de mai multe ori de pământ pentru a o rupe în bucăți.
Prada omorâta este aruncată mai întâi în sus, apoi este prinsă și înghițită, având în vedere că limba pupezei este
mică. Înainte de a înghiți prada sau de a o transporta la pui, păsările o ucid în prealabil. Reflexul uciderii prăzii
este instinctiv și se manifestă ca un act automat.

Comportamentul
Își petrece majoritatea timpului pe pământ, cercetând solul cu ciocul în căutarea hrănii.

Au un zbor ondulat neregulat, lent, cu bătăi puternice din aripi, urmate de pauze. În timpul zborului, aspectul lat
al aripilor pupezelor este clar vizibil, cu creasta ținută adunată pe ceafă. Adesea își ridică penele crestei la
aterizare.

Atunci când sunt alarmate, pupezele își desfac creasta mult în față, până peste cioc, scot un strigăt și fug ca o
prepeliță sau își iau zborul, fluturând aripile și ondulându-și corpul ca o ciocănitoarea. Coloritul joacă un rol
deosebit în camuflarea pupezelor, în caz de primejdie stau lățite la pământ, ca moarte, cu aripile și creasta
desfăcute, complet imobile, cu greu putând fi deslușite în ambianța mediului și apoi își iau zborul cu o iuțeală
de nedescris.

Deseori pot fi întâlnite făcând baie în praf, lucru care le ajută să-și întrețină penajul. Pupezele nu sunt foarte
păsări retrase, iar perechile deseori își fac cuib în clădiri.

Pupăza este renumită pentru lipsa de igienă și mirosul neplăcut pe care îl emană. În general, dușmanii pupezei
evită cuiburile ei din cauza mirosului neplăcut degajat de pui, de femelă, de excremente adunate în cuib și de
resturi de mâncare. De aici au pornit diferitele legende legate de particularitățile cuiburilor lor.

Cântecul
În perioadă împerecherii răsună frecvent strigătul ei „up-up-up" sau „uu-puu-puup", de la care i se trage și
numele. Strigătul ei de alarmă seamănă cu un horcăit fâșâit „șree". Când cânta, pasărea înfoiază penele din jurui
gâtului și coboară ciocul în jos; în același timp strânge penele crestei, care apar ca un al doilea cioc îndreptat în
sus.

Reproducerea
Împerecherea are loc pe sol, fără manifestări nupțiale.

33
Cuibul

Cuibărește în scorburi de arbori sau găuri de stâncă, în ziduri dărăpănate, în cavități din sol, în grămezi de
pietre, stive de lemne, uneori și în cutii construite special pentru păsări (cuiburi artificiale). Cuibul este simplu,
fără așternut special, este slab conturat și căptușit sărăcăcios cu plante, pene, lână, cârpe etc. Are miros neplăcut
datorită excrementelor semilichide ce se adună aici în perioada creșterii puilor.

Femela depune pe fundul de rumeguș al scorburii 5-8 ouă, începând de la sfârșitul lui aprilie până la începutul
lui mai. Ouăle sunt eliptice, netede, mate, uneori punctate cu pori evidenți, colorate cenușii, gălbui, oliv sau
verzui spre cafeniu. Coaja se pătează în cuib.

Incubația

Incubația durează 16-19 zile. Clocitul începe înaintea încheierii pontei și este asigurat de femelă. În perioada
clocitului, masculul îi aduce de mâncare. Femela părăsește cuibul doar seara și dimineață pentru scurt timp. Cât
clocește, la femelă se dezvoltă glanda uleioasă de la baza cozii, din care, în caz de primejdie, se proiectează un
lichid brun-negricios, cu un miros insuportabil nu numai pentru om, dar și pentru dușmanii săi obișnuiți, micile
mamifere carnivore. Pe an, are loc o singură clocire, mai rar două.

Puii

Puii sunt nidicoli, adică golași și sunt acoperiți de femelă. Puii se acoperă curând de puf și apoi de pene; puful
este lung și sărăcăcios, alb-cenușiu. Puii au gâtlejul roșu, ciocul scurt, drept și gros, gri-albastru cu îngroșare
albă; încă de mici, ei își pot desfășura în cuib creasta în formă de evantai. Ciocul puilor ajunge la lungimea
normală abia după un an. Puii sunt hrăniți la început numai cu ceea ce le aduce masculul; mai târziu ambii
părinții asigură hrănirea. La ivirea unui dușman, puii încep să pufăie ca pisicile, împroșcându-l cu fecalele lor
semilichide și silindu-l astfel să se îndepărteze. După 28-30 de zile puii sunt capabili de zbor și părăsesc cuibul.
Părinții continuă să-i mai hrănească încă mult timp.

Răspândirea și prezența în România


Cuibărește la noi, dar pleacă în sezonul rece.

Răspîndirea. Pupezele preferă câmpia și dealurile, dar urcă până la 1300 m în Carpați; sunt frecvente mai ales
în zonele inundabile ale Dunării, bogate în sălcii scorburoase.

Prezența. Pupezele sunt prezente în România în timpul cald; toamna migrează în Africa Centrală. Retragerea
pupezelor spre locurile de iernare din Africa tropicală începe din august și continuă în septembrie și chiar în
octombrie. Migrarea are loc în grupuri mici, zburând la înălțime joasă, cu fâlfâirea caracteristică a aripilor, ca la
fluture. Când primăvara revin la vechile locuri în care au cuibărit cu un an înainte, pupezele caută aceeași
scorbură sau aceeași crăpătură în mal ori în grădinile gospodăriilor.

33
Rață cârâitoare
Rața cârâitoare

Masculul raţei cârâitoare

Femela raţei cârâitoare

Rața cârâitoare (Anas querquedula) este o pasăre anzeriformă din familia anatidelor (Anatidae) răspândită în
regiunile cu lacuri și iazuri ale Europei și Asiei occidentale, cu o mărime de 34–41 cm (aproape cât porumbelul)
și o greutate de 290-480 g, de culoare cenușie, cu capul cafeniu cu o dungă albă spre ceafă la masculi, cafeniu
la femele; ciocul puțin lat, verzui-negricios la masculi, cenușiu-verzui la femele și picioarele brun-cenușii.
Masculii sunt mai mari decât femelele. Se hrănește de obicei cu vegetale: semințe, grăunțe, cereale, ierburi etc.;
destul de des și cu lipitori. Își face cuibul pe sol în ierburi, în apropierea apelor, în stufăriș; cuibul este o
adâncitură cu ceva plante, puf și câteva pene. Ponta este depusă de la mijlocul lui aprilie pana la începutul lui
mai. Ouăle, în număr de 8-10, sunt de culoarea smântânii până la brun-ruginii. Incubația durează 21-23 de zile.
Clocitul începe o dată cu depunerea ultimului ou, fiind asigurat de femele. Are loc o singură clocire pe an. Puii
sunt nidifugi (acoperiți cu puf, imediat după ieșirea din ou) și sunt conduși de femele; pot zbura la 5-6
săptămâni. Puii sunt acoperiți cu un puf cafeniu închis, cu pată galben deschisă între aripi; cenușiu pe abdomen
și au ciocul brun-cenușiu; tarsurile și picioarele gri-galbene.

33
În România este răspândită în toată țară; în timpul migrărilor se întâlnește până sus la munte, pe lacuri sau râuri
și este prezentă în timpul cald, toamna migrează pentru iernare în Africa Centrală și sudul Asiei.

Scoicar
Scoicarul

Scoicarul (Haematopus ostralegus)

Scoicarul (Haematopus ostralegus) este o pasăre migratoare de litoral din familia hematopodidelor
(Haematopodidae), ordinul caradriiformelor (Charadriiformes) care cuibărește îndeosebi pe solul scoicos al
litoralului marin din Europa și Asia și iernează în sudul și vestul Africii, sudul Asiei. Este mai mare decât un
porumbel (are o lungime de 43 cm). Corpul este negru, cu alb pe abdomen, piept, aripi (o dungă lată) și
deasupra cozii. Ciocul proeminent și drept, irisul și picioarele sunt roșii. Iarna apare o bandă albă peste gâtul
negru, iar picioarele sunt roz pal. Sexele se aseamănă între ele.

Cuibul este format dintr-o gropiță căptușită cu scoici și resturi de alge. Prin mai-iunie femela depune de obicei
3 ouă galbene, pătate cu brun. Clocitul durează circa 26-27 de zile și este asigurat de ambele sexe. Puii sunt

33
Stârcul cenușiu

nidifugi. Când se află pe malul mării, scoicarul se hrănește


îndeosebi cu moluște bivalve (midii, scoici). Hrana este
completată cu gasteropode (litorine), crabi și viermi marini. Când
se află în interiorul uscatului, hrana constă în principal din râme și
insecte.

În România cuibărește rar, pe solul scoicos al litoralului, în lagune


sau sărăturile de lângă Dunăre. Mai frecvent trece în pasaj din
nordul arealului de cuibărire spre cartierele de iernare din jurul
Mării Mediterane și Africa. În pasaj pot fi văzute în stoluri
zburând în formă de V, scoțând strigăte puternice "cliip" sau
"bliip".

Stârc cenușiu
Stârcul cenușiu (Ardea cinerea), cunoscut și sub numele de
bâtlan, este o pasăre din ordinul Ciconiiformes, familia Ardeidae.

Răspândire
El trăiește în regiunile cu climă blândă din Europa, Asia ca și în
din sudul Africii cu excepția regiunii de coastă din sudul
Namibiei. In regiunile lipsite de îngheț este sedentar, numai în
regiunile mai reci unde iarna îngheață apele este o pasăre
migratoare. Stârcul cenușiu preferă regiunile de baltă care sunt
înconjurate de vegetație. In ultimul timp se apropie de zonele
urbane, putând fi văzut în parcurile cu lacuri.

Morfologie
Stârcul cenușiu (90 cm) este cu ceva mai mic ca o barză. Penajul
pe cap este alb, el fiind împodobit de un moț negru; pe gât și
spate este cenușiu cu dungi albe. Ochii sunt înconjurați de un inel
negru. Deschiderea aripilor la cocor atinge 1,70 m. Zborul lui este
lin planat cu bătăi rare din aripi. Capul în zbor este tras înapoi,
gâtul formând o buclă în formă de S. În timpul zborului pasărea
emite sunete caracteristice.

Ca aspect exterior și mod de viață, stârcul se aseamănă cu cocorul


canadian (Ardea herodias) care trăiește în America de Nord.
Stârcul are ciocul și picioarele lungi, pentru a împiedica
scufundarea în smârc. Cele trei degete la picior sunt răsfirate.

33
El are glandele uropigene atrofiate. De acea, pentru a se apăra de umezeală și frig, răsfiră penele prin frecarea
capului de piept.

Mod de viață
Din cauza regresului populației de stârci din anii 1970, păsările au fost și sunt protejate, cea ce a dus la o
creștere a populației în Germania de Nord. Stârcii vânează pândind animalele acvatice din baltă. Hrana lui
constă din broaște, pești mici, moluște, șerpi și insecte acvatice. Pe pășuni pasărea așteaptă nemișcată lângă o
gaură de șoarece, sau fură ouă din cuiburi de păsări.

Cuibul, în care femela depune 4 - 5 ouă verzui, îl construiește din crengi în copaci, pe când în Olanda stârcii
construiesc mai departe cuibul ascuns în stuf. Mortalitatea la puii de stârci este destul de mare, aceasta este
apreciată în primele șase luni de viață la 70 %. Un stârc poate trăi 24 de ani. Coloniile de stârci sunt gălăgioase,
între păsări existând permanent conflicte. Neliniștea din colonii este cauzată și de faptul că ciorile fură ouăle din
cuiburi.

Șerpar
Serparul

33
Șerparul european (Circaetus gallicus) este o pasăre răpitoare care vânează în special șerpi și alte reptile,
aparține subfamiliei Circaetinae, care înglobează șerparul și vulturul african. Este foarte răspândit în Europa,
petrece iarna în Africa subsahariană. În India este prezent tot timpul anului.

Șoim dunărean

Falco cherrug

Falco cherrug

33
Falco cherrug (sau șoimul dunărean) este o specie de șoim pe cale de dispariție. În trecut specia a fost
împărțită în mai multe subspecii, în prezent doar două dintre acestea fiind recunoscute de către ornitologi:

 Falco cherrug cherrug întâlnit din centrul-estul Europei până la fluviul Ienisei, Munții Altai și regiunile de stepă
din Asia Centrală (China și nordul Mongoliei);

Descriere
Lungimea corpului variază între 45-55 cm și anvergura este de 105-130 cm. Masculii cântăresc 730-990 de
grame, femelele 970-1300 de grame. Femelele sunt mai mari decât masculii însă diferențele nu se pot observa
foarte ușor. Silueta este tipică de șoim, cu aripile lungi și înguste, coada lungă. Adultul are un colorit brun pe
spate și aripi, albicios pe cap, abdomen și sub aripi, cu striuri maronii longitudinale. Juvenilul este mai închis pe
spate, cu pete longitudinale maronii pe abdomen mai pregnante.

Cuibărește în arbori sau pe versanții stâncoși. În luna aprilie are loc depunerea pontei, formată din 3-4 ouă
cafeniu deschis cu pete întunecate. La clocit participă ambele sexe, cu schimbul, timp de 28-30 de zile.

Specia de șoim Falco cherrug se regăsește, într-o mare diversitate, în mai multe țări din Europa de Est și Asia,
precum Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Serbia și Muntenegru, Bulgaria, România, Republica Moldova,
Ucraina, Turcia, Irak, Armenia, Rusia, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghizstan, Kazakhstan, Mongolia și China,
migrând pentru iernat pe teritoriul altor peste 20 de țări din Europa, Asia și Africa.

Din păcate, șoimul dunărean a dispărut aproape în totalitate de pe teritoriul României, ultimele perechi
cuibăritoare fiind depistate în Dobrogea și în județul Timiș.

Caracteristici
Una dintre caracteristicile acestei specii de șoim este faptul că nu își construiește cuib. Astfel, în lipsa
alternativei, o parte însemnată a perechilor de șoim dunărean își crește puii în cuiburi construite de alte păsări,
pe stâlpii de înaltă tensiune.

Se hrănește în principal cu popândăi (Spermophilus citellus) dar și cu păsări.

Protejarea speciei
Specia Falco cherrug este listată în anexele diferitelor convenții internaționale pentru protecția păsărilor și este
menționată pe Lista Roșie a speciilor pe cale de dispariție realizată de Uniunea Internațională pentru
Conservarea Naturii (IUCN).

Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (cunoscută și sub denumirea de CMS
sau Convenția de la Bonn) are drept obiectiv conservarea speciilor migratoare terestre, marine și de păsări în
toată aria lor de răspândire. Este un tratat interguvernamental, încheiat sub egida programului pentru mediu al
Organizației Națiunilor Unite, care vizează conservarea florei și faunei sălbatice și a habitatelor la scară
mondială. Uniunea Europeană este parte la CMS începând din 1 noiembrie 1983. La cea de-a zecea reuniune a
Conferinței părților la convenție, organizată la Bergen (Norvegia) în perioada 20-25 noiembrie 2011, Consiliul
Uniunii Europene a propus includerea speciilor Falco cherrug și Falco vespertinus în apendicele I la Convenția
privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, pentru a spori protecția celor două specii de

33
păsări de pradă în întreaga lor arie de răspândire, inclusiv în afara Uniunii. Aceste specii se bucurau deja de o
protecție adecvată în temeiul legislației Uniunii, inclusiv prin Directiva Păsări și Directiva Habitate.

Pe baza datelor colectate până în 2012 inclusiv de asociația BirdLife International, populația globală este
estimată între 12.800 și 30.800 de exemplare mature, adică între 6.400 și 15.400 de perechi, în perioada 1993 -
2012 populația de Falco cherrug înregistrând un declin estimat până la 79%.

Statutul șoimului dunărean a fost schimbat în 2004 din „Aproape amenințat” în „Periclitat”, din cauza
declinului masiv a populației cuibăritoare globale. Factorii periclitanți sunt, în principal: dispariția habitatului,
lipsa locurilor de cuibărit, deranjul, electrocutarea, coliziunea cu firele de înaltă tensiune, braconajul, otrăvirea,
diminuarea resurselor de hrană.

Un mod eficient de a proteja această specie, testat deja în unele țări europene, este acela de a amenaja cuiburi
artificiale în zone ce abundă în surse de hrană dar nu oferă locuri de cuibărit.

Turturică
Turturica

33
Turturica (Streptopelia turtur)

Turturica sau turtureaua (Streptopelia turtur) este o pasăre migratoare, din familia columbidelor
(Columbidae), ordinul columbiformelor (Columbiformes), răspândită în Europa, Africa de Nord și Asia de Vest,
de culoare generală întunecată, cu dungi albe și negre pe lateralele gâtului, spinarea cenușie cu brun, pieptul
roz-violaceu, abdomenul alburiu, coada neagră pe mijloc, terminată cu un chenar lat, alb. Este asemănătoare cu
porumbelul, dar mai mică. Se hrănește cu grăunțe, cereale, diverse buruieni, înghit și pietricele pentru ușurarea
digestiei. Cuibărește în păduri, plantații, arbuști. Toamna migrează în Africa centrală. Este mult apreciată de
vânători. Cuibărește în România și Republica Moldova, dar pleacă în sezonul rece. E simbolul fidelității în
amor.

33
Descrierea

Turturica

Ambele sexe sunt identice.

Turturica are o lungime de 26-31 cm și o greutate de 150 g, este mai mică decât guguștiucul; masculul este
puțin mai mare decât femela. Corpul este subțire, coada alungită, aripile lungi și ascuțite.

Coloritul general este întunecat. Capul și creștetul capului sunt de culoare albastru-cenușiu. Penele din spatele
capului prezentă adesea vagi margini. Spatele, remigele terțiare (scapulare) și tectricele au o culoare cafeniu-
roșie, dar cu centrul penelor negru, dând acestei părți un aspect foarte solzos. Părțile laterale ale gâtului au
dungi albe și negre repartizate în 3-4 rânduri. Gâtul și pieptul sunt roz-violaceu sau cenușiu-roz. Abdomenul și
restul părții inferioare sunt albicioase, mai deschise decât la guguștiuc. Coada este lungă, rotunjită, neagră,
bordurată cu alb pe margini, cu excepția rectricelor centrale. Ochiul galben este înconjurat de un inel roșu.
Ciocul este brun. Picioarele sunt roșu-vișinii.

Habitatul
De la sfârșitul lunii aprilie până la migrarea din septembrie, turturica este de preferință o pasăre a peisajelor
deschise din regiunile de deal și de câmpie presărate cu arbori, tufișuri, garduri vii și boschete. Se întâlnește și
în desișuri, păduri cu mult subarboret, cu apă în apropiere. Este adesea găsită în desișurile care mărginesc
terenurilor agricole, unde își căuta hrana. Spre deosebire de porumbelul gulerat, turturica este rar găsită pe
clădirile orașelor. Ea preferă, conform firii sale prudente, să rămână la adăpostul unei vegetații de înălțime
medie.

Comportamentul
Este o pasăre nesociabilă, sperioasă și greu de văzut, care se ascunde în frunzișuri, dar poate fi zărită în
depărtare pe firele de telefon sau când se hrănește pe pământ. Formează stoluri mari la sfârșitul verii, când

33
frecventează mai ales culturile de floarea soarelui. Sunt păsări monogame, trăind în perechi chiar când se
întovărășesc în cârdurile de plecare. Când unul din parteneri e împușcat celălalt stă trist, îndoliat, fiind un
"simbol al fidelității în amor".

Păsările de pradă, cum ar fi uliu sunt principalii prădători naturali ai turturelelor. Unele din ele, lipsite de
experiență, zboară jos pentru a scăpa de vremea rea și cad sub gloanțele vânătorilor. Pe de altă parte, jefuitorii
cuibului, ca coțofana și gaița, fură puii și aproape o treime din ouă. Impactul lor este foarte sensibil la începutul
sezonului de cuibărire, când turturelele adulte dispun de mai puțină hrană și trebuie să părăsească mai multă
vreme ponta pentru a culege suficient hrană pentru a supraviețui. Prin urmare, puii eclozați mai târziu, când
semințele de fumăriță sunt abundente, au o șansă mult mai bună de supraviețuire.

Cântecul
Cântecul este un uguit sau gurluit blând, prelungit și tors, adesea repetat timp îndelungat, compus din câteva
silabe (trei sau două, rareori patru) un fel de "rou-rr" sau "rrr" prelungit. Poporul crede că spune: lucru-rău,
lucru-rău.

Zborul
Zborul este rapid, destul de brusc, cu bătăi rare din aripi când pasărea a căpătat viteză.

Hrana
De la sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, până la sfârșitul lunii iunie, turturelele se hrănesc în principal
prin fânețe, iar în iulie-septembrie se hrănesc printre culturile de cereale. Ies după hrană și apă la ore destul de
regulate.

Hrana de bază al turturelei este constituită din semințe de tot felul (care reprezintă aproximativ 95% din hrana
lor), mai ales din semințele diferitelor specii de fumărițe (Fumaria spp.), altor buruieni, care cresc în câmpuri
cultivate și pârloage. Pasăre preferă să ia semințele care se coc pe plantă, mai degrabă decât să le ciugulească de
pe sol. Acest mod de a colecta semințele de pe plantele vii determină turturica să se întoarcă în Africa tropicală
toamnă, când fumărițele europene dispar. Într-o mare măsură, distribuția turturelei coincide cu cea a fumăriței.

Turturica se hrănește și cu semințe plantelor cultivate (cereale etc.) , în mod special floarea soarelui și mei. În
fosta URSS, turturica consumă boabele de mei, o resursă comercială importantă, și, prin urmare, este
considerată ca o pasăre dăunătoare locală. Ici și colo, se poate vedea turturica ciugulind semințele care au fost
date păsărilor de curte.

Înghite și pietricele pentru ușurarea digestiei semințelor. Se hrănește, de asemenea, cu insecte și moluște mici
care reprezintă aproximativ 3% din hrana sa.

Reproducerea
În timpul paradei nupțiale, masculul atrage femela prin plecăciuni repetate. El își umflă pieptul și își salută
partenera sa coborând ciocul. Perechile au tendința de a se agrega în colonii mici.

33
Cuibul

Cuibul este situat la 1-2 metri deasupra solului într-un arbust, arbore mic sau în tufișuri, la marginea pădurilor;
uneori sunt folosite cuiburile altor păsări sau cele de veverițe. Este o platformă subțire și fragilă din crenguțe,
căptușită cu rădăcini, radicele, tulpini mici de plante și ierburi, eventual cu câteva fire de păr.

Ouăle de turturică

Ouăle sunt depuse în Europa de la mijlocul lunii mai până la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, dar
ouăle pot fi depuse până în septembrie. Cu toate acestea, depunerea ouălor sau puii eclozați spre sfârșitul
sezonului, au riscul de a fi abandonați, adulții pierzând în cazul acesta instinctul de reproducere în favoarea
instinctului de migrație spre sud înainte de venirea iernii.

Ouăle sunt fusiforme până la ovale, netede, slab lucitoare, albe sau roz-albe.

Incubația

Incubația durează 13-16 zile. Clocesc ambele sexe cu schimbul, de obicei femela noaptea și masculul ziua.

Puii

Puii sunt nidicoli, acoperiți cu puf grosier, asemănător cu părul, maroniu deschis; pielea este gri-albăstruie.
După 19-21 de zile se acoperă complet cu pene. Puii rămân în cuib de aproximativ 18 zile. Ambii părin ți
hrănesc în mod egal puii cel puțin trei săptămâni. În primele zile, la fel ca toți membrii familiei columbidelor,
turturica hrănește puii cu o substanță numita "lapte de porumbel", bogată în grăsimi și proteine, care este
secretată de gușă.

Răspândirea și prezența în România


Răspândirea

Este răspândită în toată țara, în regiunile de câmpie și de dealuri, prin dumbrăvi, plantații, în păduri cu
subarboret sau la marginea pădurilor, tufișuri, desișuri, cu apă în vecinătate, în Deltă și pe litoral. În România
este prezentă subspecia Streptopelia turtur turtur.

33
Prezența

Ne vizitează în sezonul cald; toamna migrează în cartierele de iernat din Africa Centrală. În perioada de
primăvară și toamnă apar și populații de pasaj ce cuibăresc mai spre nord.

Țigănuș
Țigănușul

Țigănușul (Plegadis falcinellus

Ţigănuşul

Tiganusul ( Plegadis falcinellus ) sau Ibisul este o pasare specifica in S-E Europei pe perioada verii. Iarna
migreaza catre zona mediteraneana. Tiganusul este intalnit in regiuni mlastinoase, lacuri si balti. O densitate
mai ridicata a exemplarelor o regasim in Delta Dunarii care este si principalul loc pentru cuibarit al acestei
specii. In momentul de fata tiganusul este intalnit tot mai rar si este o pasare protejata prin lege.

  De la distanta, penajul tiganusului pare complet negru. Odata cu apropierea de el vom putea observa culoarea
ruginie aprinsa a corpului si aripile de culoare neagra cu reflexii metalice verzui. In perioada iernii culorile isi
pierd din intensitate iar penajul tinde catre o coloratie generala inchisa, spre negru. Ciocul este lung, subtire si
curbat iar baza lui este de culore alba, ca o masca, deshisa la culoare, a fetei. Picioarele sunt lungi, de culoare
vanata. Lungimea corpului este de 55-65 cm, anvergura aripilor de 90-105 cm iar greutatea de 550-750 g.

33
  Tiganusul se hraneste pe terenurile mlastinoase sau in apele putin adanci. Cu ajutorul ciocului sau scormoneste
in mal in cautarea hranei care este alcatuita din moluste, serpi mici, raci, pesti si diferite insecte.

  Tiganusul isi construieste cuibul in copaci, arbusti sau in stufaris. Cuibul este facut din crengi si stuf si este
captusit cu putina iarba. Femela depune 3-6 oua de culoare albastruie. Clocitul dureaza aproximativ 21 de zile si
este facut, pe rand, de ambii parinti. Puii pot zbura dupa aproximativ 5-6 saptamani.

33