ANA-MARIA BÎZDOACĂ ILEANA LASTOVIEȚCHI

FIECARE COPIL, MERITĂ UN

PĂRINTE INFORMAT!
CONSILIERE PARENTALĂ ÎN GRĂDINIŢĂ
- EDUCAȚIE PARENTALĂ –

TG-JIU
2021
 MATERIAL REALIZAT ÎN CADRUL CENTRULUI DE RESURSE PENTRU EDUCAŢIE ŞI
DEZVOLTARE – GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „MIHAI EMINESCU” TG-JIU

ANA-MARIA BÎZDOACĂ ILEANA LASTOVIEȚCHI

FIECARE COPIL, MERITĂ UN

PĂRINTE INFORMAT!
CONSILIERE PARENTALĂ ÎN GRĂDINIŢĂ
- EDUCAȚIE PARENTALĂ –

TG-JIU
2021

2
CUPRINS
PREFAȚ Ă
CAPITOLUL I – DESPRE DREPTURILE COPIILOR
I.1. PRINCIPIILE CARE GARANTEAZĂ RESPECTAREA DREPTURILOR COPIILOR
I.2. DREPTURILE COPIILOR
I.3. ALTE DREPTURI Ș I RESPONSABILITĂ Ț I, PENTRU COPII
CAPITOLUL II – PROBLEMATICA IMPORTANȚEI COLABORĂRII FAMILIEI CU GRĂDINIȚA
II.1.INTERACȚ IUNI Ș I INFLUENȚ E ÎN CADRUL PARTENERIATULUI GRĂ DINIȚ Ă , COMUNITATE
LOCALĂ ȘI FAMILIE
II.2. DE CE ESTE IMPORTANTĂ COLABORAREA FAMILIEI CU GRĂ DINIȚ A?
II.3. ORGANIZAREA COLABORĂ RII GRĂ DINIȚ EI CU FAMILIA
CAPITOLUL III – O PROFESIUNE DE CREDINȚĂ – ACEEA DE A FI PĂRINTE!
III.1. CUM SĂ PĂ STREZI SĂ NĂ TATEA COPILULUI ÎN COLECTIVITATE
III.2. UN ROL DIFICIL, ACELA DE PĂ RINTE!
III.3. PROBLEMELE COPIILOR NOȘ TRI, SUNT CREAȚ IA NOASTRĂ
III.4. PĂ RINȚ I MAI BUNI … COPII MAI BUNI!
III.5. CE ȘTIM DESPRE PARTICULARITĂ Ț ILE TEMPERAMENTALE?
III.6. CE NE DORIM DE LA COPILUL NOSTRU?
III.7. CUM SĂ ÎȚ I DISCIPLINEZĂ COPILUL FĂ RĂ SĂ ÎI RĂ NEȘTI SENTIMENTELE
III.8. PREVENIREA ABUZULUI Ș I NEGLIJĂ RII COPILULUI
III.9. TRAUMATISMUL PSIHIC – O AMENINȚ ARE PENTRU SĂ NĂ TATEA MINTALĂ A COPILULUI
III.10. EFECTELE EȘECULUI COJUGAL – PARENTAL, ASUPRA PERSONALITĂ Ț II COPILULUI
III.11. CUNOAȘTEREA STILURILOR PARENTALE ȘI A INFLUENȚ EI LOR ASUPRA DEZVOLTĂ RII
AUTONOMIEI LA COPII
III.12. GREȘELI ALE PĂ RINȚ ILOR, ÎN EDUCAȚ IA COPIILOR
III.13. INFLUENȚ A DRAGOSTEI PARENTALE ASUPRA DEZVOLTĂ RII PERSONALITĂ Ț II
COPILULUI
III.14. FAMILIA Ș I PERSONALITATEA COPILULUI
III.15. RESPONSABILITĂ Ț I LA VÂ RSTA COPILĂ RIEI?
III.16. DE CE ARE COPILUL NEVOIE SĂ I SE ACORDE ÎNCREDERE?
III.17. O CASĂ SĂ NĂ TOASĂ Ș I SIGURĂ , PENTRU COPILUL TĂ U
III.18. EDUCAȚ IA ÎNCEPE DE ACASĂ ! (CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ !)
III.19. REGULI ESENȚ IALE ÎN EDUCAȚ IA Ș I CREȘ TEREA COPILULUI PÂ NĂ LA Ș APTE ANI
III.20. SĂ -I AJUTĂ M PE COPII ...!
III.21. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PĂ RINTE?
CAPITOLUL IV –ABORDAREA COMPORTAMENTELOR COPILULUI
IV. 1. COPORTAMENTE NEGATIVE CE POT SĂ APARĂ LA VÂ RSTA PREȘCOLARĂ – CAUZE ȘI
FACTORI DE RISC
IV. 2. PARTICULARITĂ Ţ I ALE DEZVOLTĂ RII COMPORTAMENTULUI SOCIAL LA COPIL
IV. 3. TULBURĂ RILE ANXIOASE LA COPIL – ANXIETATEA DE SEPARARE
IV. 4. ANXIETATEA DE SEPARARE Ș I STIMA DE SINE
IV. 5. STIMA DE SINE LA PREȘCOLARI
IV. 6. ACTIVITĂ Ț I PENTRU DEZVOLTAREA STIMEI DE SINE LA PREȘ COLARI Ș I ȘCOLARI
IV. 7. STIMA DE SINE Ș I COPIII
IV.8. ÎNCREDEREA ŞI RESPECTUL DE SINE
IV. 9. COPILUL MEU HIPERACTIV
IV.10. CE ESTE HIPERACTIVITATEA Ș I CARE SUNT MANIFESTĂ RILE UNEI PERSOANE
HIPERACTIVE?
IV. 11. DESCRIEREA COPIILOR CU HIPERACRIVITATE
IV. 12. CE POT FACE PĂ RINȚ II ȘI CADRELE DIDACTICE PENTRU COPIII CU ADHD?
IV. 13. CE ESTE AUTISMUL?

3
IV. 14. ASPECTE GENERALE ALE COMUNICĂ RII ÎN CAZUL COPIILOR CU AUTISM
IV. 15. ECOLALIA
IV. 16. VORBIREA METAFORICĂ
IV. 17. PRONUMELE
IV. 18. CORECTAREA COMPORTAMENTELOR NEGATIVE LA COPII
IV. 19. TIMIDITATEA EXCESIVĂ LA COPIII DE VÂ RSTĂ PREȘCOLARĂ
IV. 20. DE CE FETELE SUNT DIFERITE DE BĂ IEȚ I?
IV.21. DIFERENȚ E DE GEN ÎN ABILITĂ Ț ILE COGNITIVE Ș I MOTORII. DIFERENȚ E DE GEN ÎN
ÎNVĂ Ț ARE
IV.22. DIFERENŢ E DE GEN ÎN COMPORTAMENTUL SOCIAL. DIFERENŢ E DE GEN ÎN
INTERACŢ IUNILE SOCIALE
IV.23. DIFERNŢ E DE GEN ÎN AUTOCONTROLUL COMPORTAMENTAL
IV. 24. CONFLICTUL Ș I SOLUȚ IONAREA CONFLICTULUI
IV. 25. CONFLICTUL
IV. 26. CONFLICTELE ÎNTRE COPII – NE BĂ GĂ M SAU ÎI LĂ SĂ M SĂ SE DESCURCE
IV. 27. CONFLICTUL PĂ RINTE-COPIL – CE TREBUIE SĂ ȘTIM?
IV. 28. CE ȘTIM DESPRE ADEVĂ R ȘI MINCIUNĂ ?
IV. 29. AI UN COPIL RĂ SFĂ Ț AT?
IV. 30. CONDUITA AGRESIVĂ . CONDUITA VIOLENTĂ . CONDUITA ANTISOCIALĂ
IV. 31. CUM PUTEM CONTROLA AGRESIVITATEA LA COPII?
IV. 32. DE CE ÎȘI ROD UNGHIILE, COPIII?
IV. 33. FORMAREA DEPRINDERII DE A FI CURAT ȘI MANIERAT LA MASĂ
IV.34. NU VĂ LĂ SAȚ I COPILUL SĂ VI SE URCE ÎN CAP – GREȘELI CARE LE FACEM ÎN EDUCAREA
COPIILOR
IV. 35. CUM NE AJUTĂ M COPILUL SĂ SE DESCURCE, CÂ ND ESTE INTIMIDAT SAU HĂ RȚ UIT?
IV. 36. CE FACI CÂ ND COPILUL TĂ U DEVINE Ț INTA AGRESIVITĂ Ț II COLEGILOR?
IV.37. VIOLENȚ A VERBALĂ , UN FLAGEL CARE LASĂ URME ÎN SUFLETUL COPIILOR NOȘTRI –
CUVINTELE DOR!
IV. 38. CUM ÎNVĂ Ț Ă M UN COPIL SĂ FACĂ FAȚ Ă UMILIRII, HĂ RȚ UIRII ȘI INTIMIDĂ RII?
IV. 39. CE ESTE INTELIGENȚ A EMOȚ IONALĂ ?
IV. 40. CUM SĂ ÎȚ I AJUȚ I COPILUL SĂ SE DEZVOLTE EMOȚ IONAL?
IV. 41. BOLILE COPIILOR PE FOND EMOȚ IONAL - CLIMATUL POZITIV Ș I EDUCAȚ IA POZITIVĂ
IV. 42. CUM SĂ FII ALĂ TURI DE COPILUL TĂ U CÂ ND TRECE PRIN MOMENTE DIFICILE?
IV. 43. DE CE ESTE COPILUL MEU TRIST?
IV.44. COPILUL MEU E AGITAT!
IV.45. CE ÎNVAȚ Ă COPIII, CÂ ND PĂ RINȚ II Ț IPĂ LA EI?
IV.46. DESPRE TULBURAREA DE OPOZIŢ IE ŞI CUM DEPĂ Ş IM „CRIZELE DE PERSONALITATE”
IV.47. CUM RECUNOAŞ TEM TULBURAREA DE OPOZIŢ IE?
IV.48. CELE 10 REGULI PENTRU A STĂ PÂ NI UN COPIL FURIOS
IV.49. COPIII FAC CRIZE DE FURIE PENTRU CĂ AȘA VOR EI
CAPITOLUL V – ASPECTE PRIVIND ALIMENTAȚIA COPILULUI DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ
V.1. COMPORTAMENTE ALIMENTARE NEADECVATE ALE COPIILOR DE VÂ RSTĂ PREȘ COLARĂ
V.2. GHIDUL UNEI ALIMENTAȚ II SĂ NĂ TOASE
V.3. CĂ LĂ TORIE PRIN LUMEA VITAMINELOR
V.4. STILUL DE VIAŢ Ă SĂ NĂ TOS
V.5. STOP ALIMENTELOR NESĂ NĂ TOASE PENTRU COPII!
V.6. CUM ÎȚ I DETERMINI COPILUL SĂ MĂ NÂ NCE MAI MULTE ALIMENTE SĂ NĂ TOASE?
CAPITOLUL VI – MAI PUTEȚI AFLA DESPRE …
VI.1. COPIII ȘI DESENUL
VI.2. CE TRANSMITE COPILUL PRIN DESENELE SALE?
VI.3. ATENȚ IE PĂ RINȚ I! SĂ DAȚ I ATENȚ IE COPILULUI, CÂ ND ÎNCEPE Ș COALA!
VI.4. Ș I TOTUȘ I, SĂ NU UITĂ M DE NIVELUL DE DEZVOLTARE INTELECTUALĂ , PE VÂ RSTE
VI.5. REGULI CLARE ÎN FAMILIE
VI.6. AJUTĂ COPILUL SĂ ÎȘ I FACĂ PRIETENI!

4
VI.7. AJUTAȚ I-VĂ COPILUL SĂ ÎȘ I FACĂ PRIETENI BUNI!
VI.8. EDUCAȚ I AȘ A!
VI.9. RESPECTUL LA COPII
VI.10. LA CE VÂ RSTĂ ÎNCEPE COPILUL SĂ FACĂ SPORT?
IV.11. CUM PUTEM SĂ NE ÎMBUNĂ TĂ Ț IM MODUL DE A COMUNICA CU COPILUL PREȘ COLAR?
VI.12. RELAȚ IONAREA CU COPILUL
VI.13. COPILUL DUMNEAVOASTRĂ ESTE VIOLENT CU CEILALȚ I COPII
VI.14. CUM CALMĂ M UN COPIL ANXIOS?
VI.15. COPILUL MERGE LA Ş COALĂ , IAR ACEASTA DEVINE CEA DEA DOUA „INSTITUŢ IE”
IMPORTANTĂ DIN VIAŢ A LUI, ALĂ TURI DE FAMILIE. CARE SUNT RELAŢ IILE POTRIVITE
DINTRE FAMILIE Ş I ŞCOALĂ ?
VI.16. COMUNICARE ȘI LIMBAJ LA PREŞ COLARI Ş I ŞCOLARII MICI
VI.17. CORECTAREA COMPORTAMENTELOR NEGATIVE LA COPII
VI.18. ATENȚ IA NEGATIVĂ Ș I ATENȚ IA POZITIVĂ
VI. 19. CE COMPORTAMENTE SUNT INACCEPTABILE LA COPILUL MIC?
VI.20. ACOMODAREA COPILULUI LA GRĂ DINIŢ Ă
VI.21. NEVOILE MATERIALE ALE COPILULUI DE 2-3 ANI (NECESITĂ Ţ ILE COPILULUI)
VI.22. NU VĂ LĂ SAŢ I COPIII SĂ VI SE URCE ÎN CAP - GREŞ ELI CARE LE FACEM ÎN EDUCAREA
COPIILOR
VI.23. TOAMNA – ANOTIMPUL VIROZELOR ŞI RĂ CELILOR.
VI.24. CARE ESTE DIFERENŢ A DINTRE RĂ CEALĂ Ş I GRIPĂ ?
VI.25. COPIII AU NEVOIE DE SOMN PENTRU A CREȘ TE MARI, PUTERNICI Ș I SĂ NĂ TOȘ I
VI.26. SOMNUL DE PRÂ NZ LA COPII. 7 BENEFICII PENTRU COPIII CARE DORM LA PRÂ NZ
VI.27. TEHNICI CARE POT AJUTA UN COPIL SĂ SE RELAXEZE
CAPITOLUL VII – SFATURI PENTRU MINTE ȘI SUFLET – (MATERIALE PENTRU AVIZIER)
CPITOLUL VIII – CHESTIONARE
BIBLIOGRAFIE

5
 PREFAŢĂ

„Pe copil să -l ții în frâ ne,

De-l vrei om la toți să placă .
Nu-l lă sa orice să -ngâ ne,
Nu-l lă sa orice să facă .
Nu-l lă sa după plă cerea-i
Unde vrea el să se ducă …
Din același lemn se face,
Ș i icoană și maciucă .
Înainte-i stau deschise
Două că i sub largul hă u;
Una duce că tre bine,
Alta duce că tre ră u.
Grea e pururea și suie
Tot la deal întâ ia cale;
Cea de-a doua e ușoară :
Merge pururea la vale;
Ș i-i de-ajuns puțin s-aluneci,
Pe alunecosu-i prund,
Ca să cazi pe veșnicie,
În prăpastia fă ră fund.
De ești domn sau de ești rege,
De ești slugă ori stăpâ n,
Numai fapta te arată ,
De ești ră u sau de ești bun.” (VASILE MILITARU)
A fi pă rinte astă zi este extrem de dificil şi că o mulţime de provocă ri stau în faţa celui care are acest statut.
Ce înseamnă să fii un pă rinte bun? Înseamnă să ai capacitatea de a te centra pe copil, de a fi mereu prezent în
viața lui, să îţi propui să oferi acceptare necondiţionată , încurajare şi afecţiune, să fii dispus să te schimbi, să -ţi
modifici modul în care tu vezi educaţia, să -ţi reconsideri priorită ţile şi să te accepţi din perspectiva acestui nou rol; să
vezi această experienţă de viaţa ca un proces de învă ţare şi dezvoltare personală ce se desfă şoară pe parcursul întregii
vieţi.
Stabilirea unei legă turi optime gră diniță -familie, educarea pă rinţilor, sunt deziderate pe care gră dinița le are în
vedere, încă de la prima interacţiune cu pă rinţii preșcolarilor care trec pentru prima dată pragul acestei instituții de
învă ță mâ nt.
A susţine pă rinţii în interesul superior al copilului înseamnă a crea o nouă cultură familială , bazată pe dialog,
cunoaştere şi participare, pe de o parte, şi a facilita cooperarea între profesionişti, pă rinţi şi autorită ţi publice, care
contribuie la educaţia şi dezvoltarea copilului, pe de altă parte.
Gră dinița valorizează pă rinţii implicaţi în viaţa educaţională a copiilor lor, pă rinţii-parteneri, permanent atenţi la
nevoile copiilor, care ştiu să comunice eficient, să disciplineze pozitiv, să monitorizeze îndeaproape comportamentul
şi dezvoltarea copilului.
Odată cu elaborarea studiului „Cunoştinţe, abilită ţi şi practici parentale în Româ nia”, a reieșit nevoia educației
parentale, prilej cu care au fost evidenţiate o multitudine de aspecte, unele inedite, cu referire la competenţele
parentale, valorile, proiecţiile şi acţiunile educaţionale ale pă rinţilor care, în 2005, aveau copii sub 8 ani şi anume:
 Foarte puţini pă rinţi sunt preocupaţi cu adevă rat de a se instrui în domeniul îngrijirii, creşterii, educaţiei,
să nă tă ţii şi protecţiei copilului, dovadă că sub 1% din eşantion au declarat ca au citit că rţi referitoare la educaţia
copilului şi destul de puţini (cca 25% urmă resc emisiuni TV pe aceste teme).
 Există anumite preocupă ri pe care pă rinţii le consideră majore în cadrul atribuţiilor de pă rinte, ca, de pildă ,
preocuparea pentru să nă tatea copilului (peste 90% din pă rinţi, atâ t în mediul urban câ t şi în cel rural se
adresează unui medic în cazul în care copilul este bolnav; aproximativ 98% dintre copiii preşcolari sunt vaccinaţi,
ceea ce reflectă preocuparea pă rinţilor pentru să nă tatea copilului, deşi doar 70% dintre pă rinţii intervievaţi au
cunoscut corect semnificaţia vaccină rii).
 Metodele traumatizante care reprezintă abuz fizic sau psihic asupra copilului nu sunt conştientizate de că tre
pă rinţi, aceştia considerâ ndu-le atitudini normale.
 O cotă apreciabilă din familii înţelege şi apreciază importanţa jocului în dezvoltarea copilului şi îi acordă , în
majoritatea cazurilor, o atenţie deosebită (pă rinţii dau dovada de implicare în jocul copilului, în funcţie de vâ rsta
acestuia, fapt care confirmă şi o oarecare cunoaştere a nivelului de dezvoltare a copilului în raport “Acasă ” la
gră diniţă ! Ghid pentru pă rinţi 49 cu vâ rsta, dar şi o flexibilitate a pă rinţilor faţă de nevoile şi solicită rile
exprimate de copil în acest sens).
 Viaţa copilului în mediul rural este mult mai grea şi mai expusă la pericole de îmbolnă vire; copilul de la ţară
munceşte de la o vâ rstă fragedă (cară apa, paşte vitele, ajută în gradină etc), iar aşteptă rile pă rinţilor referitoare
la educaţia copilului se opresc, în general, la nivelul liceului.

6
 Atâ t cunoştinţele câ t şi practicile pă rinţilor poartă încă amprenta puternică a «culturii» familiei, a obiceiurilor şi a
practicilor transmise de la generaţiile anterioare. Ca dovadă , există încă practici tradiţionale folosite pe scară
destul de largă (înfă şatul strâ ns de teama picioarelor strâ mbe, purtatul că ciuliţei de teama curentului etc.).
Ce aşteaptă şcoala de la micii şcolari din clasa pregă titoare/clasa I? Ş coala are nevoie ca micii elevi ai clasei
pregă titoare/clasei I, proaspă t absolvenţi de gră diniţă , să demonstreze că :
 pot să iniţieze şi să menţină interacţiunea cu grupul, să coopereze, să împartă obiecte, să împă rtă şească
experienţe;
 pot gestiona la nivel minimal conflictele cu colegii, respectă regulile aferente unei situaţii sociale, cooperează cu
alţi copii în rezolvarea unei sarcini, solicită şi oferă ajutor atunci câ nd e nevoie;
 manifestă rezistenţă la frustrare, pot înţelege că rezultatele sunt precedate de un efort susţinut;
 îşi gestionează primar emoţiile, îşi recunosc emoţiile, exprimă emoţii complexe precum ruşinea, vinovă ţia, vina,
ştiu ce se poate şi ce nu este bine să „facem” în public;
 pot să relaţioneze cu un adult semnificativ – învă ţă toarea, sursa de încredere, autoritate, confort emoţional.
Competenţele sociale sunt cele care ne permit să fim eficienţi în interacţiunile cu ceilalţi. Copiii care au dezvoltate
aceste abilită ţi se vor adapta mai bine la mediul şcolar şi vor avea rezultate şcolare mai bune.
Cei cu abilită ţi socio-emoţionale slab dezvoltate (ex. copiii care se comportă agresiv fizic sau verbal, copiii care au
dificultă ţi în a se integra într-un grup de persoane noi) au o probabilitate mai mare de a fi respinşi de ceilalţi şi de a
dezvolta probleme de comportament. Astfel, copiii izolaţi de grup au un risc crescut pentru abandon şcolar,
delincvenţă juvenilă , probleme emoţionale, anxietate, depresie. Ei pot fi ţinta ironiilor altor colegi deoarece copiii mai
agresivi pot specula cu uşurinţă incapacitatea acestora de a se apă ra. Prin urmare, primul mediu de socializare al
copilului, gră diniţa, prin exerciţiul socializă rii, are un rol fundamental în asigurarea să nă tă ţii emoţionale şi sociale ale
şcolarului mic, viitor elev în clasa pregă titoare/clasa I.
Materialul „FIECARE COPIL, MERITĂ UN PĂ RINTE INFORMAT!” a fost elaborat în cadrul Proiectului educațional
local „OCROTIȚ I ZÂ MBETUL COPĂ LĂ RIEI!”, pornind de la experienţele acumulate de că tre cadrele didactice ale
gră diniței, atâ t pe parcursul interacțiunilor cu pă rinții preșcolarilor care au frecventat unitatea de învă ță mâ nt, precum
și de la cunoștințele dobâ ndite în cadrul cursurilor de formare continuă la care acestea au participat.
Aceastǎ lucrare s-a nǎ scut din dorinţa de a acoperi parţial un gol în literatura de specialitate și cuprinde o gamă
diversificată de informaţii care au fost folosite în actul educaţional, în consilierea formală şi informală a pă rinţilor.
Acestea, nu sunt şabloane sau indicaţii, ci simple sugestii dintre cele mai diverse.
Este bine cunoscut faptul că nu există un mod „absolut” bun de a educa și crește copilul și nu există o „familie
perfectă ”. Din acest motiv, prin materialul de față , încercă m să venim în sprijinul pă rinților în scopul inițierii, formă rii
și dezvoltă rii unor competențe parentale, în cadrul consilierii parentale pe care o desfă șură m la nivelul fiecă rei grupe
de preșcolari, ținâ nd cont de vâ rsta preșcolarilor.
Creșterea copilului este o necesitate fundamentală și cum anume ne creștem copilul este o responsabilitate uriașă
Dezvoltarea copilului depinde de respectarea nevoilor specifice ale acestuia. Practica educațională recunoaște de trei
nevoi fundamentale ale copilului:
1. Nevoia de securitate afectivă , care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a independenței copilului;
2. Nevoia de diferențiere, de recunoaștere a identită ții copilului, construirea imaginii de sine care se stabilește doar
în măsura în care el experimentează ;
3. Nevoia de explorare, de stă pâ nire a mediului, în contextul în care nevoile afective și de diferențiere sunt
satisfă cute.
Familia constituie factorul primordial al formă rii și socializă rii copilului, reprezentâ nd cadrul fundamental în
interiorul că ruia sunt satisfă cute nevoile sale psihologice și sociale și sunt împlinite etapele întregului să u ciclu de
creștere și dezvoltare.
Devenim pă rinți, cu fiecare moment petrecut ală turi de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl petrecem în
absența sa, dar cu gâ ndul la el. Ne este util să recunoaștem cu toții că pă rinții cresc copilul, însă copilul este în egală
măsură cel care „își crește” pă rinții: fiecare (mamă , tată sau copil) crește și se dezvoltă în funcție de celă lalt.
Realizarea acestui material informativ, își propune să producă o schimbare în comportamentul familiei și a celor
care sunt interesați, privind dezvoltarea şi să nă tatea copiilor, prin îmbogă ţirea cunoştinţelor, dezvoltarea
deprinderilor şi formarea de noi motivaţii şi atitudini.
Deasemenea, lucrarea de faţă se vrea a fi un material care să vină în sprijinul educatoarelor cu scopul de a putea
să planifice teme pentru întâ lnirile cu pă rinţii/consilierea pă rinților, să amenajeze un Avizier pentru pă rinţi, să aplice
chestionare şi să completeze o caracterizare a copilului care merge la şcoală .

EXPERT C.R.E.D. – PROF. ILEANA LASTOVIEȚCHI

7
CAPITOLUL I - DESPRE DREPTURILE COPIILOR

I.1. PRINCIPIILE CARE GARANTEAZĂ RESPECTAREA DREPTURILOR COPIILOR

Respectarea și garantarea drepturilor copilului, se realizează conform urmă toarelor principii:
 respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
 egalitatea și nediscriminarea;
 responsabilizarea pă rinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor pă rintești;
 primordialitatea responsabilită ții pă rinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
 descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile
publice și organismele private autorizate;
 asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate, pentru fiecare copil;
 respectarea demnită ții copilului;
 ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținâ nd cont de vâ rsta și de gradul să u de
maturitate;
 asigurarea stabilită ții și continuită ții în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținâ nd cont de originea sa
etnică , religioasă , culturală și lingvistică , în cazul luă rii unei mă suri de protecție;
 asigurarea protecției, împotriva abuzului și exploată rii copilului;
 interpretarea fiecă rei norme juridice referitoare la drepturile copilului, în corelație cu ansamblul reglementă rilor
din acestă materie.
I.2. DREPTURILE COPIILOR
 Toți copii sunt egali, fă ră discriminare, indiferent de rasă , culoare, sex, naționalitate sau etnie, religie, opinii
politice, stare materială sau poziție socială , dizabilită ți din naștere sau de orice fel.
 Copilul are dreptul la stabilirea și pă strarea identită ții sale, dreptul de a avea un nume și o cetă țenie.
 Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte
personae ală turi de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine
interesului să u superior.
 Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale.
 Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; copilul este liber să primească și să dea mai departe orice
informație care corespunde interesului lui. Pă rinții sau persoanele care au copii în îngrijire, au obligația să ofere
informații, sfaturi și explicații copiilor și să le permită să își exprime propriile idei și pă reri.
 Copilul are dreptul la libertatea de gâ ndire, de conștiință și de religie. Pă rinții îndrumă copilul, potrivit propriilor
convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținâ nd seama de opinia, vâ rsta și de gradul de maturitate a
acestuia, fă ră a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
 Copilul are dreptul să crească ală turi de pă rinții să i și să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa
fizică , mentală , spirituală , morală și socială .
 Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de să nă tate pe care o poate atinge și de a beneficia de
serviciile medicale și de recuperare, necesare pentru asigurarea realiză rii effective a acestui drept.
 Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a
aptitudinilor și personalită ții sale.
Pă rinții copilului au ca prioritate, dreptul de a alege felul educației care urmează să fie dată copilului lor și au
obligația să înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate de că tre acesta, a cursurilor școlare.
 Copilul cu dizabilită ți, are dreptul la protecție specială . Copiii au dreptul să fie protejați și dreptul la asistență , din
partea autorită ților locale.
 Copilul aflat în conflict cu legea, are dreptul la asistență .Pâ nă la vâ rsta de 14 ani, copiii nu ră spund în fața legii.
După vâ rsta de 14 ani, dacă fapta prevă zută de legea penală să vâ rșită de copilul care ră spunde penal, prezintă un
grad ridicat de pericol social, comisia pentru protecția copilului poate decide plasamentul copilului într-un
serviciu de tip rezidențial specializat, de supraveghere a copiilor care au comis infracțiuni.
 Copilul, are dreptul de a fi protejat împotriva exploată rii economice.
I.3. ALTE DREPTURI ȘI… RESPONSABILITĂȚI PENTRU COPII
 dreptul de a nu fi trataţi necorespunzǎ tor, dar şi responsabilitatea de a nu trat necorespunzǎ tor alte persoane;
 dreptul de a nu fi expusi unor situaţii de risc, dar şi responabilitatea de a nu expune alte persoane la situaţii de
risc;
 dreptul de a fi ascultaţi, dar şi responsabilitatea de a-i asculta pe ceilalţi;
 dreptul de a nu fi discriminaţi, dar şi responsabilitatea de a nu discrimina pe alţii;
 dreptul la protecţia proprietǎ ţii, dar şi responsabilitatea de a respecta proprietatea altora;
 dreptul la educaţie, dar şi responsabilitatea de a merge la şcoală ;
 dreptul la intimitate, dar şi responsabilitatea de a respecta intimitatea celorlalţi;
 dreptul de a fi protejaţi împotriva oricǎ rei forme de intimidare verbalǎ sau fizicǎ , împotriva oricǎ rui abuz sau
forme de exploatare, dar şi responsabilitatea de a nu intimida, abuza sau teroriza pe ceilalţi.

CAPITOLUL II - PROBLEMATICA IMPORTANŢEI COLABORĂRII FAMILIEI CU GRĂDINIŢA

II. 1. INTERACŢIUNI ŞI INFLUENŢE ÎN CADRUL PARTENERIATULUI GRĂDINIŢĂ-COMUNITATE – FAMILIE

„Noi cei mari, uităm adesea că am fost copii și lucrul acesta, ar trebui să ni-l aducem aminte mai ales
când ne găsim în fața copiilor.” ( Alexandru Vlahuță )

8
 Știm cu toții : copilul are dreptul să fie înconjurat de dragoste și înțelegere, el are dreptul la educație, la
cultură , la recunoașterea tuturor valorilor umane și a valorilor spirituale, are dreptul la dragoste, respect, solidaritate,
pace, înțelegere, libertate.
Copilul trebuie ocrotit, tratat cu că ldură și dragoste, cu onestitate și înconjurat cu afecțiune, acea tandrețe,
specifică numai lui ,de care simte nevoia .
Fiecare copil are dreptul și privilegiul de a se dezvolta în limitele și capacită țile sale. Responsabilitatea
pă rinților, a educatorilor și a tuturor categoriilor de adulți implicați în educația,
îngrijirea și protecția copiilor, este de a asigura acestora cele mai bune condiții pentru a-și fructifica din plin acest
drept și privilegiu.
Câ nd copilul vine pentru prima dată la gră diniță , apar multe necunoscute atâ t pentru el, câ t și pentru
pă rinții să i. Este bine ca aceștia să nu fie ținuți departe de gră diniță , de activită țile ei. Pă rinții au dreptul de a lua parte
la viața copiilor lor și au, de asemenea, responsabilită ți în privința aceasta.
Sentimentele pă rinților influențează sentimentele copiilor – dacă un copil își vede pă rinții bucuroși că el
merge la gră diniță , el va fi la râ ndul lor bucuros să o frecventeze. Cel care va beneficia cel mai mult de pe urma unei
bune și srâ nse relații între pă rinți și educator este copilul.
Deși, fiecare copil este UNIC în felul său, există câ teva lucruri commune tuturor copiilor și anume: nevoia de
dragoste, de securitate, de hrană bună , de stimulare, de siguranță , de acceptare, de recunoaștere, de sprijin din partea
adultului pentru a-și dezvolta încrederea în sine pâ nă câ nd își vor dobâ ndi independență în asumarea
responsabilită ții.
Gră dinița, este unul din partenerii comunitari implicați și cosecvenți, a că rui existență în societate, marchează
începutul traseului educațional al copilului și primii pași că tre viitoarea sa devenire, de cetă țean responsabil.
Întregul personal care își desfă șoară activitatea în gră diniță și oferă servicii de educație, îngrijire și protecție
copiilor de vâ rstă preșcolară , face eforturi mari pentru a veni în sprijinul micuților prin intervenție directă și continuă .
Relația dintre comunitate și gră diniță , este de determinare și susținere reciprocă . Este bine cunoscut faptul
că , nu de puține ori, gră dinița este pusă în dificultate datorită problemelor cu care acesta se confruntă , probleme care
datorită dimensiunilor și locului pa care acestea îl ocupă , nu pot fi soluționate fă ră un sprijin adecvat și o susținere
direct din partea comunită ții. Aceasta are obligația de a contribui la creșterea și devenirea copiilor ca viitori adulți
responsabili de menirea lor în folosul întregii comunită ți. Fiecă rui membru al comunită ții trebuie să i se asigure
accesul egal la educație „fără nici o discriminare”.
Dacă pă rinții, personalul gră diniței, copiii și ceilalți membri ai comunită ții se consideră parteneri în educație,
atunci se poate vorbi despre crearea unei comunită ți de suport care începe să funcționeze.
Grădinița reprezintă un sprijin pentru comunitateși nu doar un loc în care copiii desfă șoară activită ți
instructiv – educative, care contribuie la dobâ ndirea de cunoștințe. Din acest motiv, parteneriatele trebuie vă zute ca o
componentă foarte importantă în organizarea atâ t a gră diniței câ t și a grupei de preșcolari.
Este bine cunoscut faptul că , implicarea comunită ții în activită țile gră diniței precum programele educative,
serbă rile organizate cu diferite ocazii speciale, concursuri tematice, expoziții tematice, acțiuni de voluntariat –
campanii anti-tutun, de strâ ngeri de fonduri și bunuri materiale pentru familii defavorizate, vizite, drumeții, excursii
tematice etc. – nu fac decâ t să contribuie la tră irea unor experiențe valoroase de învă țare în situații noi.
Prin implementarea proiectelor, gră dinița caută soluții prin care să fie utilă societă ții. Prin desfă șurarea de
acțiuni de parteneriat la nivelul gră diniței, se poate ajunge la :
 formarea unei rețele de sprijin comunitar, complementar gră diniței, pentrurealizarea unor obiective – servicii de
consiliere, de logopedie etc.;
 cunoașterea specificului cultural, a valorilor mediului comunitar – trdițiile și obiceiurile, edificii culturale,
personalită ți istorice și artistice etc.;
 antrenarea membrilor comunită ții în luare unor decizii cu privire la dezvoltarea gră diniței – prezența unor
reprezentanți ai administrației locale și ai pă rinților în Consiliul de Administrație al gră diniței, participarea
acestora la mese rotunde, dezbateri, întâ lniri de lucru etc.;
 invitarea membrilor comunită ții la momente festive sau evenimentele importante ale gră diniței – Zilele
gră diniței, programe omagiale, cercuri pedagogice, comisii metodice, schimburi de experiență , simpozioane etc.;
 participare copiilor din gră diniță la unele manifestă ri organizate de comunitatea locală – Zilele Orașului, 1 Iunie,
Ziua Europei, Ziua Mediului…, să rbă torile de iarnă etc.;
 stimularea continuă a învă ță rii și introducerea copilului în ambianța școlii prin formarea reprezentă rilor despre
școală – vizite la școală , familiarizarea copiilor cu rechizitele școlare și uniforma școlară , familiarizarea copiilor cu
programul unei zile de curs a școlarului etc.
Derularea unor acțiuni de parteneriat, reprezintă în zilele noastre o mare provocare pentru cadrele didactice
implicate, deoarece, acestea necesită creativitate și imaginație în inițiere, dinamism în organizare și desfă șurare,
toleranță și flexibilitate în luarea deciziilor și responsabilitate în evaluare.
În această lume aflată într-o permanentă schimbare și care se află sub semnul competițiilor de orice fel, se
poate vorbi de o complexitate în ceea ce privește atâ t creșterea câ t și educarea copiilor, ceea ce impune sprijin din
partea comunită ții. Avâ nd în vedere aceste aspecte, este nevoie de o mare schimbare și implicare din partea noastră , a
cadrelor didactice și a celorlalți factori educaționali, în derularea unor programe și proiecte educaționale în
parteneriat cu diferite grupuri ale comunită ții – muzeu, bibliotecă , poliție, școală , cabinet medical, biserică ,
administrație locală etc. Acestea nu vor face decâ t să consolideze relațiile deja existente între gră diniță și comunitate.
În toate demersurile fă cute pentru a se creea punți de comunicare, de legă tură între gră diniță și comunitate,
am ținut cont de câ teva direcții de colaborare și anume :
 asigurarea egalită ții în educație;

9
 reînprospă tarea spiritului civic și a mentalită ților comunitare;
 dialogul deschis;
 inițiativa și participarea;
 dezvoltarea;
 cooperarea și colaborarea.
Permanent, am avut în vedere să nu neglijă m faptul că , întregul demers trebuie orientat asupra celor mici,
astfel încâ t copilul a devenit actorul principal al întregului act educațional ce se desfă șoară în gră diniță .
Avâ nd în vedere specificul activită ții din gră dinița noastră – program prelungit – principalul nostru partener
este familia. Știm cu toții că în primele etape ale vieții, responsabilitatea educă rii copilului revine în exclusivitate
familiei. Câ nd împlinesc vâ rsta potrivită , copiii sunt înscriși în gră diniță , instituție care trebuie să le asigure toate
condițiile necesare pentru dezvoltarea lor în concordanță cu nevoile individuale.
Grădinița reprezintă un mediu important de socializare, ajutâ ndu-l pe copil să interrelaționeze cu alți copii
dar și cu alte persoane adulte. De asemenea, gră dinița este cea care oferă copilului un mediu primitor, securizant,
adecvat învă ță rii.
În gră diniță , copiii beneficiază de susținere pentru a-și valorifica potențialul fizic și psihic, își dezvoltă
capacitatea de a intra în relații cu alți copii și cu adulți, sunt ajutați în interacțiunea cu mediul înconjură tor, își
descoperă propria identitate și își fomează o imagine de sine pozitivă .
Am considerat că , este foarte important ca pă rinții să se familiarizeze cu normele ce privesc condiția
copilului, caracteristicile temperamentale ale acestuia, importanța familiei în viața lui, influența negativă a unui mediu
nociv asupra formă rii personalită ții copilului, preîntâ mpinarea emoțiilor puternice create de începerea gră diniței sau
a școlii, înțelegerea rolului pe care îl are strâ nsa legă tură dintre gră diniță și familie.
Cei doi factori educaționali – gră diniță și familie – urmă resc obiectivul comun pe care îl au: asigurarea unui
sistem unitar de instruire și educare a copilului. Realizarea acestui obiectiv comun nu poate decâ t să conducă spre
rezultate pozitive în stabilirea și siguranța actului educațional.
Cu mult tact și profesionalism, am reușit să -i determină m pe pă rinți să colaboreze cu gră dinița și să înțeleagă
rolul și scopul programelor educative desfă șurate în instituțiile de educație timpurie. Dezvoltâ nd o colaborare foarte
bună , am reușit să determină m înțelegerea și sensibilizarea pă rinților față de nevoile gră diniței, față de nevoile
copilului pentru promovarea reușitei integră rii în ciclul primar a viitorului școlar și mai tâ rziu, în viața socială a
acestuia. Am încercat să asigură m o trecere ușoară de la activitatea predominant ludică , la cea de învă țare.
În demersurile întreprinse pentru sprijinirea copilului de vâ rstă preșcolară în vederea integră rii în regimul
școlar, am constatat că nu este un lucru ușor de fă cut. Modelarea copilului, pregă tirea acestuia pentru a face față
viitorului efort intelectual pe care îl impune regimul școlar, cere mult tact, profesionalism, ră bdare, mobilizare,
că utare și cooperare, reușind și aplicâ nd armonios cele mai atractive metode didactice într-o unitate de cerințe.
Pă rinții se vor simți mult mai implicați dacă sunt fă cuți să înțeleagă programul gră diniței, modul și rațiunile
după care el este alcă tuit. Pentru a se asigura unitatea și succesiunea cerințelor preconizate de gră diniță și familie, am
abordat urmă toarele modalită ți de colaborare și de implicare a pă rinților în procesul educativ al copilului:
 ACORDAREA DE AJUTOR PĂRINȚILOR pentru crearea unui mediu familial care să sprijin eexperiențele de
învă țare ale copiilor prin:
 oferirea de informații despre organizarea spațiului de acasă al copilului pentru a-l ajuta în activitatea de învă țare
și de joc;
 oferirea de informații pentru înțelegerea importanței unei bune relații de colaborare între gră diniță și familie;
 oferirea de informații privind rolul pe care îl ocupă jocul la vâ rsta timpurie, în dezvoltarea personalită ții
copilului;
 oferirea de informații în legă tură cu modalită țile de continuare la domiciliul copilului a educației primite în
gră diniță ;
 oferirea de informații privind învă țarea și dezvoltarea copiilor pe etape de vâ rstă etc.
 COMUNICAREA CU PĂRINȚII, care a fost fă cută prin:
 organizarea consultațiilor individuale, ritmice, cu pă rinții (în fiecare zi, la nivelul fiecă rei grupe este planificată
câ te o familie pentru consultații individuale, în vederea informă rii acesteia privind evoluția, progresul copilului);
 realizarea unor portofolii ale copiilor, care pot fi consultate de că tre pă rinți ori de câ te oriaceștia solicită , dâ nd
posibilitatea familiei de a cunoaște activitatea specifică gră diniței;
 carnetul de corespondență folosit pentru transmiterea unor informații privind organizarea unor evenimente,
întâ lniri de lucru, mese rotunde, desfă șurarea unor programe educative, desfă șurarea unor activită ți
extracurriculare etc.;
 afișierul folosit pentru anunțarea anumitor evenimente educative, pentru informarea privind derularea unor
proiecte tematice etc.
 VOLUNTARIATUL a reprezentat o practică de success. Asfel, au fost organizate acțiuni de caritate, cu scopul de a
colecta fonduri și ajutoare materiale pentru familiile defavorizate și pentru anumite situații critice, privind
să nă tatea unor copii. De asemenea, au fost fă cute donații financiare pentru familiile din zonele sinistrate din
județul Gorj și din alte județe ale ță rii.
Permanent, pă rinții au acordat o atenție deosebită proiectelor tematice desfă șurate la nivelul fiecă rei grupe,
contribuind cu materialele solicitate de educatoare, prin intermediul anunțurilor fă cute la afișier. De asemenea, ori de
câ te ori au fost solicită ri, pă rinții au fost primiți în sala de grupă , pentru a asista la activită ți, implicâ ndu-se ală turi de
educatoare la confecționarea de material didactic.

10
 Cu ocazia organiză rii unor activită ți extracurriculare organizate la nivelul grupelor sau gră diniței, pă rinții
preșcolarilor au susținut financiar desfă șurarea acestora și de cele mai multe ori, câ nd au fost mobilită ți, au însoțit
copiii.
 IMPLICAREA PĂRȚILOR ÎN LUAREA DECIZIILOR
Avâ nd în vedere faptul că se impune tot mai mult existența unei strâ nse colaboră ri între gră diniță și familie,
am considerat că este foarte importantă implicarea pă rinților în luarea unor decizii împreună cu cadrele didactice de
la fiecare grupă de preșcolari din gră diniță sau cu directorul unită ții de învă ță mâ nt și alți factori de decizie.
Conform Regulamentului de Organizare și Funcționare a Unită ților de Învă ță mâ nt Preuniversitar și a
Regulamentului de Ordine Interioară , la nivelul fiecă rei grupe de preșcolari din gră diniță , s-au instituit Comitetele de
părinți.
La nivelul gră diniței, s-a constituit Consiliul Reprezentativ al Părinților.
Președintele Consiliului Reprezentativ al Părinților este membru al Consiliului de Administrație,
ală turi de un reprezentant al Consiliului local – Primă rie și de cadre didactice din gră diniță .
Pă rinții, au fost consultați în stabilirea opționalelor ce se desfă șoară la nivelul grupelor, în special grupele
mijlocii și mari.
Împreună cu cadrele didactice și managerul unită ții de învă ță mâ nt, în funcție de nevoile și problemele cu
care s-a confruntat gră dinița, s-au stabilit modalitățile de îmbunătățire a bazei materiale a acesteia și al
mediului educațional din să lile de grupă (donații proprii, sponsoriză ri, atrageri de venituri extrabugetare).
Au fost aplicate chestionare pentru a afla serviciile complementare procesului instructiv-educativ, de care
au nevoie atâ t pă rinții câ t și copiii. În urma analiză rii acestora, de comun acord, s-a stabilit un plan de acțiuni care să
ofere atâ t infomațiile necesare câ t și sprijin în consiliere formală și informală .
Tot pentru o mai bună colaborare cu familia, au fost amenajate colțuri de documentare atâ t în să lile de
grupe câ t și la nivelul unită ții de învă ță mâ nt, unde pă rinții pot gă si că rți, materiale informative, avâ nd astfel
posibilitatea să -și însușescă unele metode și procedee științifice, pentru ca în concordanță cu gră dinița, să realizeze
sarcinile ce revin educației.
Au fost organizate expoziții tematice și permanente, în cadrul că rora pă rinții au avut posibilitatea să
urmă rească , cu deosebit interes lucră rile copiilor lor și au putut observa, cu satisfacție, progresele pe care le-au
realizat copiii lor de la un an la altul.
În concluzie, se poate spune că , prin dezvoltarea parteneriatelor cu familia, am reușit să creem un climat
deschis și am încurajat pă rinții:
 să fie prezenți în sala de grupă și în gră diniță ;
 să pună întrebă ri;
 să -și spună îngrijoră rile și punctele de vedere;
 să se simtă în siguranță câ nd oferă sugestii și recomandă ri;
 să participe la luarea deciziilor cele mai potrivite pentru a asigura cele mai bune condiții de desfă șurare a întregii
activită ți specifice gră diniței.
Noi, cei responsabili, împreună – părinți, cadre didactice, comunitate locală– trebuie să facem pași importanți
prin minunatul „labirint al copilăriei”, pentru a contribui la menținerea zâmbetului pe fața minunii, numită copil,
pentru ca – ideal ar fi – niciodată acesta să nu cunoască gustul amar al lacrimilor.

II. 2. DE CE ESTE IMPORTANTĂ COLABORAREA FAMILIEI CU GRĂDINIŢA?

Se ştie cǎ , una dintre condiţiile fundamentale pentru realizarea optimǎ a procesului de învǎ ţǎ mâ nt este
asigurarea unui sistem unitar de cerinţe în instruirea şi educarea copilului.
Copilul este educat nu numai în instituţia preşcolarǎ . Cea mai mare parte a timpului el o petrece în familie,
chiar dacǎ frecventeaza o grǎ diniţǎ sau un cǎ min de zi. Aici, în familie , copilul creşte şi se dezvoltǎ sub acţiunea
modelatoare a mediului familial.Aceastǎ influenţǎ se împleteşte mai mult sau mai puţin organic cu cea provenitǎ din
partea grǎ diniţei. Cu timpul, influenţa educaţionalǎ a grǎ diniţei creşte în intensitate, pâ nǎ ce devine dominantǎ .
Grǎ diniţa de copii va veghea, în permanenţǎ , ca munca depusǎ de colectivul de educatoare sǎ fie continuatǎ , susţinutǎ
şi întă ritǎ de familie. Nu este permis ca rolul acestei munci sǎ fie anihilat, irosit sau estompat. Este uşor de înţeles ce se
va întâ mpla cu un copil care în grǎ diniţǎ învaţǎ un lucru, iar în familie, altul.
De exemplu:
 în grǎ diniţǎ , se învaţǎ sǎ aşeze jucǎ riile în ordine, iar în familie obişnuieşte sǎ le arunce peste tot;
 în grǎ diniţǎ , învaţǎ sǎ fie politicos faţǎ de adulţi şi faţǎ de alţi copii, iar în familie i se tolerează lipsa bunelor
maniere. În aceastǎ situaţie este foarte greu sǎ se formeze spiritul de ordine, deprinderi de organizare şi
disciplinǎ în activitate, atitudini de prietenie şi solicitudine în relaţiile interpersonale. Chiar dacǎ influenţele
pozitive ale grǎ diniţei nu sunt cu totul anihilate, efectul lor va fi simţitor diminuat prin greşelile de educaţie ce se
comit în familie.
Pentru a duce la bun sfârşit sarcinile educaţiei este foarte important ca instituţia preşcolarǎ sǎ
realizeze o colaborare cât mai strânsǎ cu familia, în vederea stabilirii unui sistem unitar de cerinţe, a unei
linii unitare în educarea copiilor.
Scopurile şi sarcinile educaţiei copiilor în grǎ diniţǎ şi familie nu sunt diferite. Totuşi în realizarea acestor
obiective, gră diniţa dispune de mijloace mai bine organizate decâ t familia. Educaţia copiilor în grǎ diniţǎ se realizeazǎ
dupǎ un program bine stabilit, iar realizarea obiectivelor instructiv-educative revine unor cadre didactice special
pregă tite.

11
 Din practica muncii de zi cu zi cu pǎ rinţii, educatoarea poate sǎ -şi dea seama cǎ nu toţi pǎ rinţii ştiu cum sǎ -şi
educe copiii, ce fel de metode şi procedee trebuie sǎ foloseascǎ în acest scop. De aceea, sarcina educatoarei este sǎ-i
familiarizeze cu cele mai bune metode şi procedee şi sǎ-i înarmeze cu anumite cunoştinţe pedagogice.
Sunt pǎ rinţi care considerǎ cǎ , a-i educa pe copii este o chestiune foarte simplǎ şi uşoarǎ , o chestiune care nu
necesitǎ cunoştinte, deprinderi şi priceperi speciale. Cu aceşti pǎ rinţi, educatoarea va duce o muncǎ de lǎ murire
susţinutǎ , arǎ tâ ndu-le câ t de grea şi de complexǎ este sarcina educǎ rii copilului în familie şi câ t de mare este
rǎ punderea ce le revine în acest sens pǎ rinţilor.
Se ştie cǎ de la naturǎ , copiii nu sunt nici buni, nici rǎ i. Ei pot sǎ devinǎ însǎ buni sau rǎ i, ca urmare a
metodelor pozitive sau negative de educare.
Stând de vorbǎ cu pǎrinţii, educatoarea le va atrage atenţia asupra diferitelor particularitǎţi ale copilului lor. Îi
va sfǎ tui cum sǎ procedeze pentru ca sprijinindu-se pe ceea ce este pozitiv în copil, sǎ -l crească astfel încâ t sǎ devinǎ
un cetǎ ţean folositor. Bineînţeles cǎ , toţi pǎ rinţii doresc acest lucru pentru copiii lor, dar, din pǎ cate, nu toţi ştiu cum
sǎ -şi realizeze aceastǎ dorinţǎ .
Îndrumarea pǎrinţilor, cere ca educatoarea sǎ cunoascǎ în primul rând condiţiile în care trǎieşte copilul în
familie, sub aspect economic, social, cultural. În acelaşi timp, studiind atent pe fiecare copil din grupǎ , urmǎ rind toate
schimbǎ rile de comportament, va face permanent apel la pǎ rinţi sǎ o sprijine în munca ei educativǎ . Procedâ nd în
acest fel, educatoarea va reuşi sǎ apropie pǎ rinţii de grǎ diniţǎ , sǎ -i facǎ pe aceştia colaboratorii ei, sǎ -i înveţe cum sǎ -şi
educe copiii. Pe de altǎ parte, din experienţa succeselor obţinute în munca de colaborare cu familia, educatoarea va
avea de învǎ ţat. Cunoscâ nd felul în care sunt crescuţi şi cum se comportǎ copiii în familie, va ştii sǎ aplice cele mai
potrivite procedee de tratare individualǎ .
**********
Necesitatea colaborǎ ii strâ nse între grǎ diniţǎ şi familie este dictatǎ de rolul deosebit de mare pe care îl joacǎ
aceasta din urmǎ în educarea copilului. Încǎ de la naşterea copilului, familia exercitǎ o influenţǎ considerabilǎ asupra
dezvoltǎ rii sale fizice, intelectuale, sociale şi morale. Nu întâ mplǎ tor înţelepciunea poporului nostru subliniaza
însemnǎ tatea „celor 7 ani de acasă”.
Una din îndatoririle esenţiale ale familiei este sǎ creeze condiţii optime pentru odezvoltare fizicǎ
armonioasǎ a copilului. Pǎ rinţii trebuie sǎ asigure copiilor condiţii sanitar-igienice corspunză toare, o hrană
substanţialǎ şi un regim de viatǎ raţional.
Educatoarea va da pǎ rinţilor sfaturile necesare pentru a asigura copiilor condiţii igienice şi un regim de viaţǎ
câ t mai corespunzǎ tor. Pǎrinţii vor avea grijǎ sǎ asigure, în primul rând, curǎţenia copiilor, a încǎperilor în care
locuiesc, haine potrivite cu statura lor şi cu anotimpurile. Este necesar ca încǎ perile în care locuiesc copiii sǎ fie
spaţioase, luminoase, bine aerisite. Pǎ rinţii trebuie sǎ fie iniţiaţi şi asupra procedeelor de cǎ lire a organismului prin
factorii naturali: apa, aerul, lumina. Cu câ t copilul va petrece mai mult timp în aer liber, cu atâ t va fi mai sǎ nǎ tos, mai
plin de viaţǎ şi de bucurie.
Organizarea unui regim raţional de viaţǎ în familie are o deosebitǎ importanţǎ formativ-educativǎ pentru
copil. Dintre „momentele” principale ale regimului în familie fac parte: somnul, alimentaţia, plimbǎrile şi jocurile
în aer liber, sarcinile primite în cadrul gospodǎ riei familiei.
În ceea ce priveşte regimul somnului, educatoarea trebuie sǎ dea parinţilor îndrumǎ rile necesare. Ea îi va
lǎ muri asupra necesitǎ ţii de a-l culca pe copil întotdeauna la aceeaşi orǎ şi de a-i crea condiţii optime de odihnǎ .
Copilul care se culcǎ mereu la aceeaşi orǎ , adoarme rapid, somnul lui este profund şi reconfortant. În caz contrar, pot
apă rea urmǎ ri negative pentru sǎ nǎ tatea fizicǎ şi psihicǎ a copilului.
Educatoarea trebuie sǎ avertizeze pǎrinţii asupra urmǎrilor dǎunǎtoare la care duce practica nepermisǎ a
înfricoşǎrii copiilor pentru a-i adormi mairepede. Nu este de mirare cǎ dupǎ ce a adormit în cele din urmǎ , copilul se
agitǎ , ţipǎ în somn, fiind torturat de tot felul de spaime în vis. Iatǎ cum cauze în aparenţǎ neînsemnate se pot solda cu
urmǎ ri dintre cele mai grave, pot duce la stǎ ri maladive în sfera vieţii educative (frica de întuneric) şi se repercuteazǎ
negativ în sfera volutivǎ şi caracterialǎ ( timiditate, lipsa de curaj, laşitate).
Regimul alimentar are o mare importanţǎ pentru buna dezvoltare fizicǎ a copilului nu numai din punct de
vedere al cantitǎ ţii suficiente şi a calitǎ ţii, dar şi din acela al regularitǎ ții stricte a orelor de masǎ . De aceea, se cere ca
dejunul, prâ nzul şi cina sǎ fie servite la ore fixe, iar între ele sǎ existe un interval de cel puțin trei ore şi jumǎ tate.
Pǎrinţii trebuie să ştie cǎ oricât de substanţialǎ ar fi mâncarea, dacǎ nu este servitǎ la timp şi cu regularitate,
ea nu poate sǎ ajute la dezvoltarea fizicǎ normalǎ a copilului, mai mult, ea poate sǎ dǎuneze sǎnǎtǎţii, iar în cazuri
extreme, sǎ retardeze dezvoltarea intelectualǎ a copilului.
Vor fi date pǎ rinţilor lǎ muriri asupra programului de dupǎ –amiază al copilului. O orǎ şi jumǎ tate copilul
trebuie sǎ -şi petreacǎ timpul în aer liber. Între orele 13:30 şi 16.00 cel mai indicat lucru este ca el sǎ doarmǎ şi apoi
sǎ -şi petreacǎ din nou timpul în aer liber. Mişcarea în aer liber ajutǎ la digerarea hranei. Pe de altǎ parte, starea
funcţionalǎ a scoarţei cerebrale dupǎ amiază este scǎ zutǎ timp de o orǎ /o orǎ şi jumǎ tate. Din acest motiv, dupǎ
amiază , nu este recomandabil de a-l culca pe copil imediat dupa cinǎ , deoarece somnul nu va fi profund şi
reconfortant.
Pǎ rinţii trebuie sǎ acorde o atenţie deosebitǎ jocurilor şi jucăriilor copilului. În familiile unde existǎ mai
mulţi copii, jocurile se înfiripǎ uşor mai ales între copiii de vâ rstǎ apropiatǎ . Pǎ rinţii trebuie sǎ vegheze însǎ ca
relaţiile interpersonale dintre fraţi şi surori sǎ fie prieteneşti. Ei nu vor permite neînţelegeri şi certuri între copii.
Este necesar ca pǎrinţii sǎ fie preocupaţi de problema jucǎriilor, de felul cum le folosesc copiii în joc, cum le
îngrijesc şi le pǎstreazǎ în ordine (pentru aceasta trebuie rezervat un loc în locuinţǎ).
Primele impresii despre lume şi viaţǎ , despre fenomene din naturǎ şi societate, copilul le primeşte în familie.
Aici, prin comunicarea continuǎ cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic
instrument al dezvoltǎ rii sale psihice.

12
 Educatoarea îi va lǎmuri pe pǎrinţi, cât de importantǎ este contribuţia lor la dezvoltarea vorbirii copiilor.
Pǎ rinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţǎ copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea, le vor îmbogǎ ţi vocabularul, îi vor
învǎ ţa sǎ se exprime coerent şi expresiv. Educarea vorbirii în familie, nu se realizeazǎ dupǎ un program. Însuşirea
vorbirii de cǎ tre copii se realizeazǎ în comunicarea verbală a copilului cu cei din jur. La început, recepţioneazǎ
discuţiile dintre membrii familiei, iar mai tâ rziu, îşi comunicǎ impresiile, îşi exprimǎ dorinţele şi bucuriile şi astfel
învaţǎ sǎ vorbeascǎ .Pă rinţii trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltǎ rii lor
intelectuale, al manifestǎ rii curiozitǎ ţii nepotolite de a cunoaşte natura şi originea lucrurilor din jur.
Educatoarea îi va sfǎtui pe pǎrinţi sǎ le satisfacǎ aceastǎ nevoie de cunoaştere a copiilor, sǎ le rǎspundǎ la
întrebǎri pe înţelesul lor şi sǎ evite sǎ le dea explicaţii greşite, mai ales mistice.
Grija educatoarei trebuie sǎ fie foarte mare câ nd este vorba de formarea în familie a gândirii cauzale a
copilului. Chiar dacǎ preşcolarul nu poate sǎ pǎ trundǎ multe din cauzele reale ale fenomenelor, totuşi el este în stare
sǎ înţeleagǎ de exemplu cǎ norii sunt nişte „aburi”, cǎ ploaia se produce prin cǎ derea picǎ turilor de apǎ ce s-au format
din nor. Este important ca pǎ rinţii sǎ dea copilului explicaţii care sǎ -l orienteze spre adevǎ r, într-o formǎ accesibilǎ
înţelegerii lui. Procedâ nd în acest fel, educatoarea va preveni formarea în familie a unei înţelegeri mistice a realitǎ ţii
de cǎ tre copii.
Rolul familiei este foarte important şi în educaţia intelectuală şi morală a copiilor. În familie, copiii îşi
însuşesc primele cunoştinţe, îşi formeazǎ primele reprezentǎ ri şi dobâ ndesc primele experienţe morale. Pǎ rinţii îi
învaţǎ de timpuriu pe copii sǎ înţeleagǎ ce este „ bine” şi ce este „rǎ u” , ce este „ permis” şi ce este „ interzis’’. Copiii îşi
însuşesc aceste reprezentǎ ri elementare în practica vieţii de zi cu zi. Pentru unele fapte şi acţiuni ei sunt încurajaţi şi
lǎ udaţi, iar pentru altele sunt mustraţi de cǎ tre pǎ rinţi. În felul acesta, copiii învaţǎ sǎ se reţinǎ de la faptele pentru
care sunt certaţi, de a spune o minciunǎ , de a nu-şi asculta pǎ rinţii, de a nu ţine jucǎ riile în ordine, de a lua o jucǎ rie de
la un alt copil fǎ rǎ permisiunea acestuia, de a nu fi prevenitor în relaţiile cu alţi copii. Pe de altǎ parte, copiii sunt
încurajaţi şi lǎ udaţi pentru acele fapte care concordǎ cu cerinţele morale ale familiei.
Educatoarea, trebuie sǎ le explice pǎrinţilor cǎ procesul educǎrii morale a copilului este deosebit de complex.
Unii pǎ rinţi nu înţeleg cǎ adesea copilul este, nu pentru că ar vrea sǎ se abatǎ de la reguli, ci pentru cǎ nu ştie
cum trebuie sǎ se comporte, nu dispune de experienţa moralǎ necesarǎ , nu cunoaşte cerinţele faţǎ de comportarea lui.
Se ştie cǎ unii copii comit acte reprobabile pentru cǎ nu sunt în stare sǎ -şi controleze acţiunile, alţii ştiu cum va trebui
sǎ procedeze într-o situaţie sau alta dar, sunt încǎ obişnuiţi sǎ se comporte în felul cerut de pǎ rinţi. Sarcina pǎ rinţilor
este aceea de a-i ajuta pe copii sǎ -şi însuşeascǎ treptat o anumită experienţǎ moralǎ , sǎ se obişnuiascǎ cu faptele de
conduitǎ moralǎ .
Educatoarea are obligaţia sǎ-i ajute pe pǎrinţi în educarea moralǎ a copiilor în cadrul familiei.
În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii dintre pǎ rinţi şi copii (relaţii verticale, de
sus în jos şi invers), iar pe de altǎ parte, de relaţii reciproce dintre copiii aceleiaşi familii (relaţii orizontale). Ceea ce
trebuie sǎ caracterizeze relaţiile dintre pǎ rinţi şi copii, este stima reciprocǎ dintre membrii familiei, dragostea
pǎ rinteascǎ raţionalǎ faţǎ de copii, consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formuleazǎ pǎ rinţii şi ceilalţi membri
ai familiei faţǎ de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinea şi faptele lor, încâ t devin pentru copii
un exemplu demn de urmat. Pǎ rinţii, în general, îşi iubesc copiii, le poartǎ de grijǎ , muncesc pentru ei şi participǎ la
toate bucuriile şi supǎ rǎ rile lor. Aceastǎ dragoste, nu trebuie sǎ fie oarbǎ , în limita puterilor lui, copilul trebuie sǎ
participe şi el la grijile gospodǎ reşti ale familiei, sǎ îndeplineascǎ unele sarcini.
Educatoarea îi va lǎmuri pe pǎrinţi cǎ, numai în mǎsura în care copilul va fi antrenat în rezolvarea problemelor
gospodǎreşti ale familiei i se educǎ atitudinea justǎ faţǎ de pǎrinţi, faţǎ de ceilalţi membri ai familiei şi faţǎ de alţi
oameni din afara familiei.
Relaţiile dintre pǎ rinţi şi copii, sunt influenţate şi de consecvenţa şiunitatea cerinţelor pe care pǎ rinţii le
ridicǎ în faţa copiilor. Ceea ce pretinde tata de la copii, trebuie sǎ fie susţinut de mamă şi invers. Nimic nu poate fi
mai dǎunǎtor pentru caracterul în formare, decât divergenţele dintre cerinţele pe care membrii adulţi ai
familiei le pun în faţa copiilor. În familiile cu mai mulţi copii, atitudinea pǎrinţilor trebuie sǎ fie egalǎ şi
nepǎrtinitoare faţǎ de fiecare. Aceasta fiind calea prin care se educǎ la copii simţul dreptǎ ţii şi al respectului reciproc.
O problemǎ aparte a educaţiei în familie, o constituie copilul unic. Nu e de mirare cǎ pǎ rinţii concentreazǎ
toatǎ grija şi dragostea asupra singurului lor copil. Dar, aceastǎ dǎ ruire afectivǎ pe deplin explicabilǎ , trebuie supusǎ
unui control raţional. Pǎ rinţii sunt datori sǎ gǎ seascǎ copilului tovaraşi de joc de aceeaşi vâ rstǎ cu el. Ei nu trebuie sǎ –l
„acapareze”, sǎ -l silească sǎ -şi petreacă tot timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se
juca, cu alţi copii, înseamnǎ a-l lipsi de bucuriile vieţii. Din punct de vedere educativ, problema prezintǎ şi alte
aspecte. Nici un copil nu poate sǎ creascǎ sǎ nǎ tos, sub aspectul intelectual, social, moral, dacǎ nu se dezvoltǎ în
colectivitate şi prin colectivitatea de copii. Copilul se poate dezvolta multilateral şi armonios numai dacǎ este
integrat în relaţiile social-morale ale vieţii de colectivitate.
Copiii care nu sunt formaţi în familie în acest spirit de colaborare, comunicare, educarea lor în grǎ diniţǎ
întâ mpinǎ serioase dificultǎ ţi.

II. 3. ORGANIZAREA COLABORǍRII GRǍDINIŢEI CU FAMILIA

Întrucâ t familia şi grǎ diniţa sunt factori educativi de mare însemnǎ tate şi ceea ce realizeazǎ unul depinde de
celǎ lalt, este firesc ca între aceşti factori sǎ existe o strâ nsǎ unitate de cerinţe şi exigenţe. Educarea copiilor nu este o
problemǎ numai a întregii societǎ ţi. Familia constituie prima şcoalǎ în care copilul se socializeazǎ , iar grǎ diniţa este
forma instituţionalizatǎ care continuǎ şi completeazǎ ceea ce familia începe.De aceea este necesar ca între grǎdiniţǎ
şi familie sǎ existe o legǎturǎ permanentǎ. Familia reprezintǎ mediul psihopedagogic şi moral cel mai potrivit
dezvoltǎ rii copilului, iar grǎ diniţa preia şi continuǎ aceastǎ acţiune de educare şi socializare a copiilor. În mod normal,

13
familia cautǎ sǎ intre în relaţii cu educatoarea tocmai din dorinţa dezvoltǎ rii multilaterale a copilului. Grǎ diniţa
exercitǎ o influenţǎ formativǎ , dorind sǎ se cunoascǎ modul cum se dezvoltǎ copilul şi ce dificultǎ ţi ridicǎ educatoarei.
De asemenea, pǎ rinţii vor sǎ ştie cum se comportǎ în relaţiile cu alţi copii şi cum se încadreazǎ în disciplina grǎ diniţei.
Dacǎ în primii ani ai dezvoltǎ rii sale, copilul suferǎ numai influenţele familiei, dupǎ trei ani, sarcina educǎ rii
lui se împarte între familie şi grǎ diniţǎ . În acţiunea de colaborare dintre educatoare şi pǎ rinţi, evident rolul
conducǎ tor îi revine educatoarei. Pentru aceasta, educatoare trebuie sǎ fie cooperantă , sǎ manifeste afectivitate şi
dragoste faţǎ de copil, dar şi înţelegere şi receptivitate faţǎ de situaţiile pǎ rinţilor.
Sub aspect organizatoric, colaborarea grǎ diniţei cu familia prezintǎ douǎ laturi mai importante:
 rǎspândirea cunoştinţelor psihopedagogice în rândul pǎrinţilor;
 familiarizarea pǎrinţilor cu metodele şi procedeele ştiinţifice de educaţie;
Rǎ spâ ndirea cunoştinţelor psihopedagogice în râ ndul pǎ rinţilor, are o mare importanţǎ pentru educarea în
condiţii optime a copilului în familie. Un bun pedagog, poate fi numai acela care este înarmat cu cunoştinţe ştiinţifice
despre educaţie. Existǎ numeroase forme de rǎ spâ ndire a cunoştinţelor psihopedagogice. Formele sub care se
realizeazǎ propaganda psihopedagogicǎ în râ ndurile pǎ rinţilor, sunt diverse:
 întâlniri cu pǎrinţii;
 prezentarea de referate;
 expoziţii;
 biblioteci sau puncte de documentare, pentru pǎrinţi;
Întâlnirile cu pǎrinţii cu prezentarea unor referate pentru pǎrinţi sunt organizate în grǎ diniţǎ şi sunt
axate pe o tematicǎ interesantǎ , care sǎ -i atragǎ şi sǎ -i ajute pe pǎ rinţi în rezolvarea problemelor pe care le ridicǎ
practica educǎ rii copiilor în familie. Acestea, dau rezultate foarte bune dacǎ sunt întemeiate pe un material concret,
care poate fi adunat, selectat din însǎ şi experienţa pǎ rinţilor în educarea copiilor.
Este foarte bine, ca permanent în grǎ diniţǎ sǎ existe expoziţii pentru pǎrinţi. Aceste expoziţii vor prezenta
materiale care sǎ reflecte specificul activitǎ ţilor desfǎ şurate de cǎ tre copii în grǎ diniţǎ : obiecte confecţionate de cǎtre
copii, desene, picturi, modelaje, confecţii, decupǎri, lipiri, fişe de lucru etc. Astfel, pǎ rinţii pot înregistra cu satisfacţie
progresele pe care le realizeazǎ copiii lor, de la un an la altul.
De asemenea, foarte important pentru pǎ rinţi este afişarea programului zilnic al copiilor – orarul
sǎptǎmânal. Este dreptul fiecǎ rui pǎ rinte de a cunoaşte ce se realizeazǎ zilnic, în materie de educaţie cu copilul sǎ u.
În scopul rǎ spâ ndirii cunoştinţelor pedagogice este util sǎ se organizeze în grǎ diniţe bibliotecisau puncte de
documentare, pentru pǎ rinţi. Este bine ca aceste biblioteci sau puncte de documentare, sǎ fie înzestrate cu cǎ rţi de
specialitate, legate de psihologia copilului, de modul de educaţie al acestuia, metodici de „literaturǎ pentru copii".
Astfel, pǎ rinţii se pot documenta, iar educatoarea poate rǎ spunde la multe întrebǎ ri venite din partea acestora. Cǎ rţile
pot fi împrumutate acasă pă rinţilor, spre studiu, cu scopul îmbogǎ ţirii cunoştinţelor specifice cunoaşterii copilului sau
a activitǎ ţii ce se desfǎ şoarǎ în grǎ diniţǎ .
Pe lâ ngǎ cunoştinţe psihopedagogice, pǎ rinţii trebuie sǎ -şi însuşeascǎ metode şi procedee ştiinţifice, pentru a
realiza în concordanţǎ cu grǎ diniţa sarcinile educaţiei şi instrucţiei copiilor.
Educatoarea are datoria sǎ-i îndrume pe pǎrinţi cum se organizeazǎ un regim de viaţǎ pentru copii, cum sǎ le
îndrume jocurile, cum sǎ contribuie la educarea lor, la formarea personalitǎţii acestora.
Stǎ pâ nirea de cǎ tre pǎ rinţi a acestor metode şi procedee nu este un lucru uşor. Calea de a le însuşi, este aceea
de a asista la desfǎ şurarea programului din grǎ diniţǎ , implicarea directǎ a lor în unele activitǎ ţi şi acţiuni. Aici, pǎ rinţii
vor vedea în mod concret cum lucreazǎ educatoarea. De asemenea, analizâ nd manifestǎ rile copilului, explicâ nd cauza
apariţiei lor (în raport cu influenţele primite de copii în familie), educatoarea, poate sǎ -i înveţe pe pǎ rinţi cum sǎ
procedeze mai bine în viitor.
Participarea la activitatea ce se desfă şoară în gră diniţă , permite pǎ rintelui sǎ fie propriul evaluator al
copilului sǎ u şi sǎ -l aprecieze, ţinâ nd seama atâ t de cerinţele educatoarei, cǎ t şi de ale colectivului din care face parte.
Schimbul de experienţǎ în problemle de educaţie a copiilor în familie, se realizeazǎ mai bine dacǎ pǎ rinţii participǎ
activ la discuţii şi îşi împǎ rtǎ şesc în mod reciproc rezultatele obţinute.
Un alt mijloc important care serveşte scopului de a-i familiariza pe pǎ rinţi cu cele mai indicate metode şi
procedee de educaţie, sunt convorbirile. Stâ nd de vorbǎ cu pǎ rinţii, multe lucruri se vor lǎ muri, nu numai pentru
familie dar şi pentru educatoare. Nu se poate concepe influenţa educativǎ asupra cuiva, fǎ rǎ a-l cunoaşte.
Prin discuţii individuale, în special dimineaţa câ nd este adus copilul la grǎ diniţǎ sau dupǎ amiază câ nd este
luat acasǎ , eductoarea se informeazǎ de la pǎ rinţi despre atitudinea şi manifestǎ rile copilului acasǎ , în familie, la joc cu
prietenii, ceea ce duce la angajarea şi antrenarea pǎ rinţilor în actul educaţional.
În toate aceste convorbiri, educatoarea scoate în evidenţǎ elementele pozitive ale copilului, manifestâ nd un
robust optimism pedagogic în posibilitǎ ţile de dezvoltare ale copilului şi prin acestea trezeşte interesul şi dorinţa
pǎ rinţilor de a-şi sincroniza efortul educativ cu al educatoarei. În plus, aceste convorbiri reprezintǎ pentru
educatoare, posibilitatea de a se informa atâ t asupra mediului educativ al familiei, cǎ t mai ales asupra cunoaşterii
evoluţiei proceselor psihice ale copilului.
Pentru a se asigura unitatea şi succesiunea cerinţelor preconizate de grǎ diniţǎ şi familie, sunt recomandate
urmǎ toarele forme de activitate cu pǎ rinţii:
 vizitele la domiciliul pǎrinţilor;
 vizitarea grǎdiniţei de cǎtre pǎrinţi;
 consultaţii individuale şi colective;
 implicarea directǎ a pǎrinţilor în unele activitǎţi, spectacole, excursii etc.

14
 Una din formele folosite frecvent pentru a stabili contactul grǎ diniţei cu familia, sunt vizitele pe care le face
educatoarea în familia copilului. Aceasta reprezintǎ o muncǎ individualǎ cu pǎ rinţii.
Vizitâ nd familia, educatoarea se edificǎ asupra particularitǎ ţilor comportǎ rii copilului în grǎ diniţǎ . Exemplu:
 Dacǎ , copilul vizitat nu are un colţ propriu pentru jucǎ rii, educatoarea va înţelege pentru ce acesta este
dezordonat la grǎ diniţǎ şi va şti ce fel de sfaturi sǎ dea pǎ rinţilor.
 Dacǎ , în grǎ diniţǎ copilul este capricios, vizita în familie o va lǎ muri asupra faptului cǎ acesta din urmǎ este
rǎ sfǎ ţat de cǎ tre pǎ rinţi.
În urma celor constatate, educatoarea va sta de vorbǎ cu pǎ rinţii, într-o împrejurare, va sugera ca aceştia sǎ -
şi schimbe atitudinea faţǎ de copil, iar în alta, sǎ -i modifice regimul de viaţǎ în familie. Educatoarea nu trebuie sǎ facǎ
aceste recomandǎ ri pe un ton categoric, ci sub forma unor sfaturi şi sugestii cu toatǎ că ldura şi grija pe care trebuie s-
o arate copilului din familia respectivǎ .
Tot atâ t de utilǎ , este şi vizitarea grǎdiniţei de cǎtre pǎrinţi. Aceasta constituie un prilej potrivit de a se
familiariza cu conţinutul şi metodele muncii educative din grǎ diniţǎ . Vizitâ nd grǎ diniţa, pǎ rinţii vor avea prilejul sǎ
observe deosebirea între comportarea copilului în familie şi în grǎ diniţǎ .
De exemplu, în familie copilul primeşte totul de-a gata, pe câ nd în grǎ diniţǎ , el se autoserveşte, vine în
ajutorul celor mai mici, ajutǎ la servirea mesei, are unele însǎ rcinǎ ri în legǎ turǎ cu îngrijirea plantelor, a florilor aflate
în sala de grupǎ . Vǎ zâ nd toate acestea, pǎ rinţii îşi vor da seama mai bine de greşelile pe care le-au sǎ vâ rşit în educarea
copilului şi vor aprecia la adevǎ rata valoare munca desfǎ şuratǎ în grǎ diniţǎ .
De asemenea, prin intermediul unui avizier, pǎ rinţii pot fi familiarizaţi cu cerinţele grǎ diniţei, cu activitǎ ţile
ce se desfǎ şoarǎ aici. Astfel, se realizeazǎ o apropiere a pǎ rinţilor de grǎ diniţǎ , sunt antrenaţi şi stimulaţi în educarea
sentimentului responsabilitǎ ţii faţǎ de copil şi de viitorul acestuia.
Pentru bunul mers al educaţiei copiilor în familie, de mare utilitate este organizarea consultaţiilor
individuale sau colective cu pǎrinţii. Îacest sens, se poate recurge la carnetul de corespondenţǎ , în care pǎ rinţii pot
scrie ce probleme îi frǎ mâ ntǎ şi ce indicaţii ar dori sǎ primeascǎ în legǎ turǎ cu educarea copilului.
Pe baza acestor informaţii şi a sarcinilor ce revin învǎ ţǎ mâ ntului preşcolar este axatǎ tematica înâ lnirilor cu
pǎ rinţii, a consultaţiilor individuale şi colective despre copiii lor, se analizeazǎ adâ nc natura şi cauzele manifestǎ rilor
acestora şi se preconizeazǎ , de comun acord, de la caz la caz, diferite mǎ suri educative. Consultaţiile colective trateazǎ
teme de interes mai general. În schimb, ele permit pǎ rinţilor sǎ -şi împǎ rtǎ şeascǎ în mod reciproc experienţa propie în
educarea copiilor. Totodatǎ , aceste întâ lniri cu pǎ rinţii, constituie un foarte bun prilej pentru realizarea unui
aprofundat şi multilateral schimb de experienţǎ psihopedagogicǎ între pǎ rinţi şi educatoare.
Pǎ rinţii trebuie îndemnaţi sǎ vorbeascǎ deschis despre greutǎ ţile pe care le întâ mpinǎ în educarea copiilor
lor, despre preocupǎ rile lor privind procedeele cele mai potrivite de influenţare psihopedagogicǎ , despre rezultatele
obţinute prin aplicarea mǎ surilor respective.
Promovâ nd participarea directǎ a pǎ rinţilor la activitǎ ţile grǎ diniţei, eficienţa acestora va fi mai mare şi se
realizeazǎ şi un învǎ ţǎ mâ nt modern. Astfel, pǎ rinţii, din spectatori, pot deveni actori, alǎ turi de copiii lor. Desfǎ şurâ nd
în acest mod activitatea instructiv – educativǎ din grǎ diniţǎ , cu participarea efectivǎ a familiilor, se dǎ posibilitatea sǎ
vadǎ aceasta nu doar o supraveghere a copilului în timpul absenţei lui din familie, ci se desfǎ şoarǎ un proces
instructiv-creativ organizat.
O apropiere foarte mare dintre pǎ rinţi şi grǎ diniţǎ , se realizeazǎ şi prin participarea comunǎ la drumeţii şi
excursii. Din toate aceste activitǎ ţi care au presupus o implicare activǎ a pǎ rinţilor alǎ turi de copii şi de educatoare,
reiese faptul cǎ au câştigat atâ t copiii, câ t şi pǎ rinţii, precum şi colectivul grǎ diniţei, avâ nd în vedere urmǎ toarele
argumente:
AVANTAJELE COPIILOR
 Copiii simt dragostea şi apropierea pǎ rinţilor, nu numai prin bunǎ voinţa şi bucuriile ce li se oferǎ acasǎ , ci şi din
interesul pe care pǎ rinţii îl acordǎ în realizarea activitǎ ţilor şi acţiunilor grǎ diniţei;
 Vă zâ ndu-şi pă rinţii ală turi de ei, copiii au mai multă siguranţă în sine şi încearcă să dea rezultate câ t mai bune în
ceea ce fac (sentimentul de siguranţă le este necesar dezvoltă rii şi echilibrului interior);
 Copiii trǎ iesc mâ ndria de a-şi vedea pǎ rinţii în situaţii apropiate lor şi din acest motiv, ajung să îi aprecieze şi mai
mult;
AVANTAJELE FAMILIEI:
 Prin implicarea afectivǎ şi prin emoţiile trǎ ite alǎ turi de copiii lor, pǎ rinţii au şansa de a deveni participanţi la
educaţie;
 Pǎ rinţii au ocazia de a sta aproape de copii, de a-i înţelege mai bine, de a observa comportamentul acestora în
colectivitate, de a cunoaşte direct calitatea ră spunsurilor la solicită rile educatoarei şi de a înţelege ce interese şi
aptitudini au;
 Pǎ rinţii se cunosc mai bine între ei şi pot colabora mai uşor în luarea unor decizii importante atunci câ nd sunt
solicitaţi şi ori de câ te ori se iveşte o problemǎ ;
 Pă rinţii au posibilitatea de a reflecta asupra modului în care ei cunosc şi aplică metodele şi procedeele cele mai
eficiente de educaţie a copiilor şi asupra volumului de informaţii pe care îl au în ceea ce priveşte creşterea,
îngrijirea şi protecţia propriilor copii;
 Pă rinţii înţeleg mai bine rolul lor educativ şi îşi însuşesc cunoştinţe pe care le vor aplica în educaţia copiilor lor.
AVANTAJELE GRĂDINIŢEI ŞI COLECTIVULUI DE EDUCATOARE
 Apropiindu-se de pǎ rinţi, colaborâ nd cu ei, educatoarele pot cunoaşte mai bine relaţiile pǎ rinte – copii, psihologia
pǎ rinţilor şi mai ales pe cea a copiilor;

15
 Cunoscâ nd problemele cu care se confruntă gră diniţa şi posibilitǎ ţile financiare ale acesteia, pǎ rinţii contribuie
financiar prin donaţii proprii sau prin atragerea unor surse de sponsorizare, la îmbună tă ţirea mediului şi a
spaţiului educaţional, obţinâ ndu-se astfel, un rǎ spuns la cerinţele actuale ale unei grǎ diniţe moderne;
 Implicâ ndu-se efectiv şi afectiv în viaţa grǎ diniţei, pǎ rinţii nu vor mai vedea doar funcţia socialǎ a acesteia – accea
de supraveghere a copiilor atunci câ nd ei lipsesc de acasǎ - ci vor conştientiza cǎ în gră diniţă se desfǎ şoarǎ un
proces instructiv-educativ bine fundamentat şi bine organizat;
 Stabilindu-se un sistem unitar de cerinţe, uniunea educativă se realizează cu mai mult succes;
 Se stabilesc relaţii mai apropiate şi deschise între educatoare şi pă rinţi, fapt care va duce la îmbună tă ţirea
procesului instructiv-educativ ce se desfă şoară în gră diniţă , a mediului şi a spaţiului educaţional al unită ţii de
învă ţă mâ nt;
 Existenţa unui real şi solid parteneriat între gră diniţă şi familie, va conduce la creşterea prestigiului gră diniţei, în
comunitatea locală .
Desfiinţarea pragului dintre familie şi grǎ diniţǎ şi a barierei de comunicare dintre educatoare şi pǎ rinţi, se
reflectǎ în relaţia de colaborare şi ajutor reciproc dintre aceşti factori educativi care sunt chemaţi sǎ conlucreze în
vederea obţinerii celor mai bune rezultate în ceea ce priveşte educaţia copiilor.
Climatul afectiv, sentimentele de dragoste faţǎ de copilul din grǎdiniţǎ, se vor rǎsfrânge şi asupra
relaţiilor dintre copii în cadrul grupei. Spiritul optimist şi tonifiant al educatoarei în munca desfǎşuratǎ cu
preşcolarii, va asigura stima şi respectul pǎrinţilor cât şi dragostea copiilor.
Un obiectiv fundamental al relaţiei dintre educatoare şi pǎ rinţi, îl constituie grija de a asigura sǎ nǎ tatea fizicǎ şi
mintalǎ a copiilor, de a le înlesni procesul socializǎ rii şi integrǎ rii în şcoalǎ . Paralel cu pregǎ tirea copiilor pentru
școală , educatoarea şi pǎ rinţii, le cultivǎ copiilor sentimentul de dragoste pentru şcoală şi le stimulează curiozitatea şi
dorinţa acestora de a deveni şcolari. În grǎ diniţǎ , copiii se joacǎ de-a şcoala, dar nu fac şcoalǎ .
Cunoaşterea copiilor şi tratarea lor individualǎ şi diferenţialǎ stimuleazǎ cristalizarea noilor relaţii dintre
educatoare şi pǎ rinţi.
Imaginea pǎ rinţilor despre copil, se confruntǎ cu imaginea educatoarei despre copil. Din aceastǎ confruntare, se
clarificǎ dimensiunile personaltǎ ţii copilului în formare. În plus, se depisteazǎ interese şi aptitudini şi se cautǎ
modalitǎ ţi eficiente de cultivare şi afirmare a lor.
Rǎ spunzâ nd cerinţelor unei educaţii psihopedagogice complete, colaborarea cu pă rinţii preşcolarilor şi
integrarea pǎ rinţilor în activitǎ ţile instructiv-educative din grǎ diniţǎ , rǎ mâ ne un deziderat prioritar, cu atâ t mai mult
cu câ t materializarea lui dovedeşte practic, cǎ oferǎ avantaje tuturor pǎ rţilor implicate în procesul educaţional.
Porţile grǎdiniţei nu sunt închise pentru pǎrinţi. Continuându-se procesul instructiv – educativ din
grǎdiniţǎ în familie, eşecul şcolar de mai târziu poate fi preîntâmpinat.

CAPITOLUL III - O PROFESIUNE DE CREDINȚĂ, ACEEA DE A FI PĂRINTE!

III. 1. CUM SĂ PĂSTREZI SĂNĂTATEA COPILULUI ÎN COLECTIVITATE

Să nă tatea copiilor devine prioritatea orică rui pă rinte, mai ales câ nd cel mic devine parte dintr-o colectivitate
– atunci câ nd îl trimiţi la gră diniţă sau la şcoală . În grupe sau clase este deseori plin de copii ră ciţi, pentru că
atunci câ nd se îmbolnă veşte unul, ştim bine că se îmbolnă vesc toţi şi deseori şi familiile lor.
Unii copii sunt sau nu sunt generoşi câ nd vine vorba de a împă rţi o jucă rie însă , cu siguranţă toţi sunt
generoşi câ nd e vorba de a împă rţi un microb, un virus, o răceală . Pur şi simplu ei nu ştiu cum să se ferească de
prietenii lor din grupa de gră diniță  sau din clasă , dacă aceştia sunt bolnavi. Pentru copii, apropierea înseamnă
socializare, şansa de a se împrieteni, a fi acceptat şi iubit, de a iubi şi de a nu fi singur în acea colectivitate. Greu pentru
ei să înţeleagă că trebuie să menţină distanţa ca să îşi protejeze să nă tatea.
Aşadar, ce poate face un pă rinte în aceste circumstanţe? Nu vei reuşi să eviţi toate valurile de ră celi şi viroze
ce apar în colectivitatea copilului tă u, dar poţi să îţi înveţi bine copilul regulile de igienă precum şi ce să facă dacă are
copii bolnavi în jur.
1. ÎNVAŢ Ă -Ţ I COPILUL SĂ SE SPELE BINE PE MÂ INI!
Spă latul pe mâ ini este forma cea mai utilă pentru a avea corpul să nă tos, la gră diniță  sau la şcoală  precum şi în afara
lor. Copiii pot învă ţa să se spele pe mâ ini de la vâ rste foarte fragede, iar pă rinţii îşi pot spă la copiii pe mâ ini cu mult
înainte ca ei să înveţe să se spele singuri, ca să se obişnuiască , cu gestul, cu deprinderea şi cu frecvenţa sa de câ teva ori
pe zi.
2. Ţ INE APROAPE DE ŞERVEŢ ELE!
A avea serveţele la gră diniţă  sau la şcoală  este de regulă un lucru firesc pe lista de necesită ţi a unui copil
în colectivitate. Copilul trebuie învă ţat să foloseacă şerveţelele/batistele de unică folosinţă , pentru că este mult mai
igienic decâ t folosirea unei singure batiste pe parcursul întregii zile, mai ales atunci câ nd este ră cit şi îi curge nasul.
3. FII LA ZI CU VACCINAREA COPILULUI!
Este foarte important să vaccinezi la zi copilul. Un copil vaccinat este un copil protejat de diverse îmbolnă viri, dar şi
ceilalţi copii din anturajul să u sunt protejaţi. Chiar dacă nu am mai întâ lnit de zeci de ani unele boli pentru care copiii
sunt vaccinaţi este important să respectă m schema de imunizare a copilului, altfel acele boli vor reveni cu siguranţă .
4. Ţ INE LA ÎNDEMÂ NĂ UN GEL DE DEZINFECTAT MÂ INILE COPILULUI!
Copiii se murdă resc tot timpul, nu e nici un dubiu. Din nefericire, nu avem mereu la îndemâ nă o chiuvetă şi un să pun
ori de câ te ori copilul atinge o bancă murdară  sau jucă rii pe care au pus mâ na şi alţi copii deja bolnavi. Un gel
dezinfectant la îndemâ nă face minuni atunci câ nd mâ na copilului nu este excesiv de îmbâ csită de murdă rie, iar apa şi
să punul nu sunt la îndemâ nă . Gelul dezinfectant este uşor de folosit şi se gă seşte peste tot în farmacii sau

16
hypermarketuri. Atenţie însă la folosirea lui, câ nd copilul este prea mic. Acasă , pe stradă , prin parc, copilul este ajutat
de pă rinţi să folosească dezinfectantul, iar la gră diniţă , copilul va fi sprijinit de educatoare să îl foloseacă ori de câ te ori
situaţia o impune. Copiii trebuie învă ţaţi că trebuie să îşi mişte maâ nile pâ nă se usucă tot gelul. Câ nd copilul e de
vâ rsta şcolară , poate fi învă ţat cu perseverenţa, să recunoască situaţiile în care să folosească gelul: înainte să îşi
mă nâ nce sandwichul în pauza de masă , în alte situaţii în care simte că are mâ inile murdare. Nu e simplu să îi impui un
asemenea obicei, însă , cu siguranţă că se va deprinde cu el dacă insişti.
5. DĂ COPILULUI MÂ NCARE SĂ NĂ TOASĂ LA PACHET!
Rata de obezitate din râ ndul populaţiei moderne atinge şi copiii noştri. Nu e de mirare că şi cei mici iau excesiv în
greutate. Atenţie deci, câ nd vor merge la şcoală aveţi grijă ca micuţii dumneavoastră să nu primească gustă ri
nesă nă toase: pe bază de dulciuri, fast food sau chipsuri.
Rolul tă u ca pă rinte este să  îl înveţi obiceiurile alimentare să nă toase, să îi dai la pachet mâ ncare să nă toasă şi să insişti
zilnic pe aceste informaţii. Chiar şi aşa, trebuie să fii pregă tit pentru o lungă perioadă în care să fii consecvent cu
mesajele tale. Anturajul şi pofta pentru ce vede în jur sunt inamicii tă i principali! 
6. ÎNCURAJEAZĂ COPILUL SĂ FACĂ MIŞ CARE!
În cazul în care, copiii nu fac suficientă mişcare la gră diniță sau pe viitor, la şcoală , ocupă -te să îi dai motive de a face
sport mă car acasă . În loc să  îl laşi cu orele la jocuri pe calculator, pe tabletă , pe telefon sau la televizor, doar pentru că
este … cuminte, liniştit şi stă în casă sub ochii tă i, încurajează -l să se ducă afară şi să alerge sau să participe la orice
sport îl atrage. Dacă este mic şi nu poate merge singur afară , însoţiţi copilul în aer liber şi încercaţi să faceţi împreună
mişcare. Sportul este la fel de important pentru să nă tatea şi dezvoltarea copilului tă u ca şi activitatea sa mentală !
7. ÎNVAŢ Ă -Ţ I COPIII OBICEIURI BUNE!
Încă de la vâ rste fragede, ai obligaţia să îţi înveţi copilul cum să se comporte în anumite situaţii: tuşeşte şi stră nută în
pliul cotului sau foloseşte şerveţelul de unică folosinţă , pe care îl aruncă la coşul de gunoi. Copiilor le este greu să ţină
minte unele reguli, dar, sigur le vor deprinde dacă , ori de câ te ori eşti cu ei, le dai un bun exemplu prin modul în care
te comporţi în situaţii similar şi le reaminteşti concret, ce au de fă cut câ nd sunt ră ciţi şi nu numai.
8. Ţ INE COPILUL ACASĂ  CÂ ND ESTE BOLNAV!
Atunci câ nd copilul are febră , tuşeşte puternic sau se simte ră u este cu mult mai bine pentru toată lumea să stea acasă .
El nu numai că se va vindeca mai repede şi bine acasă , unde se odihneşte şi este tratat, decâ t alergâ nd
prin colectivitate, dar acest lucru este un act de responsabilitate şi respect şi faţă de ceilalţi copii din anturajul lui, că ci
impiedici astfel îmbolnă virea altor micuţi.
9. ASIGURĂ -I ACASĂ O VIAŢ Ă ECHILIBRATĂ !
Câ nd copilul este acasă , deci sub ochii tă i, fă pentru el tot ce este mai bun: asigură -te că se odihneşte suficient, că
nu se oboseşte cu privitul exagerat în computer, tablet, telefon sau televizor, că este bine hidratat, că îi dai mâ ncare
să nă toasă şi echilibrată din punct de vedere al vitaminelor şi mineralelor şi că are o cameră aerisită şi curată , care nu
face casă bună cu microbii.
 
III. 2. UN ROL DIFICIL, ACELA DE AFI PĂRINTE!

Dintre multele roluri pe care trebuie sǎ ni le asumǎ m în viaţǎ , acela de pǎ rinte este poate cel mai dificil. Existǎ
locuri unde putem învaţa cum sǎ putem fi buni în meseria aleasǎ , sau chiar în relaţiile de cuplu. Însǎ a fi pǎ rinte nu are,
orice s-ar spune, o reţetǎ bine stabilitǎ , încǎ . Desigur, toţi am fost la râ ndul nostru copii, dar niciodatǎ lucrurile nu se
întâ mplǎ întocmai cu propriile odrasle. Problema este cu atâ t mai complicatǎ cu câ t, dacǎ dorim sǎ facem cu adevǎ rat
ceva pentru educarea lor, trebuie sǎ fim conştienţi cǎ aceasta este printre îndatoririle pe care nu le putem abandona în
nici o clipǎ a vieţii noastre, cel puţin pâ na nu suntem convinşi că se vor putea descurca singuri. Iar pentru aceasta ei
au, fireşte, nevoie de noi. Aşadar, ce-i de fǎ cut?
Din fericire, existǎ totuşi nişte puncte de reper cu care majoritatea cercetǎ torilor în domeniu sunt de acord.
Intenţia noastrǎ este de a vǎ oferi o dată cu ele, o bazǎ pe care sǎ puteţi clǎ di, apoi de la caz la caz, voinţa şi caracterul
copiilor dumneavoastrǎ .
Odată ce v-aţi hotǎ râ t sǎ vǎ asumaţi rolul de pǎ rinte, nu priviţi educaţia ca pe o corvoadǎ în plus, ci ca pe o
bucurie, o încercare importantǎ a vieţii, din care dumneavoastră veţi ieşi câ ştigaţi – în primul râ nd, prin efectele
asupra copilului, şi în al doilea râ nd prin ceea ce obţineţi personal: o experienţ ǎ ce vǎ maturizeazǎ , vǎ îmbogǎ ţeşte
sufletul şi mintea.
Nu existǎ o educaţie farǎ IUBIRE – Acesta este principiul fundamental de la care trebuie sǎ porniţi la drum.
Iubirea pǎ rinţilor este cel mai frumos dar pentru copiii lor şi cel mai preţios. Oricine poate greşi ca pǎ rinte, dar iubirea
vǎ va învǎ ţa totdeauna cum sǎ gǎ siţi calea cea buna. Faţǎ de copii, iubirea nu poate fi mimatǎ - deci nu încercaţi sǎ vǎ
prefaceţi, pentru cǎ ei simt foarte uşor câ nd sunt abandonaţi sentimental.
O bunǎ mǎsurǎ a iubirii trebuie sǎ fie apropierea sufleteascǎ, iar aici ajungem la o altă valoare, care este esenţialǎ
în relaţia pǎrinte– copil: COMUNICAREA. Încercaţi sǎ menţineţi un dialog permanent cu copilul, în toate etapele
formǎ rii sale, chiar de la vâ rste fragede. Va constitui baza unei colaboră ri adevă rate, a cǎ rei motivaţie este dorinţa
dumneavoastrǎ sincerǎ de a afla ce se întǎ mplǎ cu el.
Nu-i respingeţi pǎ rerile de la început. Încercaţi sǎ -l faceţi sǎ vi le explice cu argumente, în mǎ sura posibilitǎ ţilor.
Astfel, îi veţi putea modela mai uşor opiniile, decâ t refuzâ ndu-l fǎ rǎ drept de apel.
Nu este bine sǎ nu gǎ siţi niciodatǎ motiv pentru a nu comunica - dacǎ doriţi cu adevarat, veţi avea întotdeauna
puţin timp şi pentru el.
În egalǎ mǎsurǎ, educaţia se bazeazǎ şi pe RǍBDARE. Ea trebuie sǎ vǎ dea puterea de a-l asculta mereu pâ nǎ la
capǎ t, de a încerca sǎ înţelegeţi modul în care vede realitatea.

17
 Oferiţi-i copilului dumneavoastrǎ şansa de a se descoperi pe sine în fiecare clipǎ a vieţii sale, şi undeva,
acolo, în lumea sa în permanentă transformare, fiţi mǎsura echilibrului necesar!
Acceptaţi-i înclinaţiile, nu i le impuneţi pe ale dumneavoastrǎ şi încurajaţi-l sǎ şi le gǎseascǎ, dar în
acelaşi timp lucraţi fǎrǎ odihnǎ la îndreptarea deprinderilor rele!
Încǎ din primele momente de viaţǎ, fiinţa umanǎ are nevoie de OCROTIRE, care se transformă treptat în siguranţă
afectivă, un factor important al educaţiei.
Daţi-i mereu copilului că ldura sufletească , pentru a putea evolua armonios. Nu-l trataţi ca pe un inferior, ci fiţi-i
prieten, confident. S-a observat că , de obicei, o asemenea relaţie durează cu succes şi după ce copilul devine adult.
Nu în ultimul rând, ca părinte trebuie să faceţi apel la SINCERITATE.
Este esenţial să vă respectaţi promisiunile şi principiile declarate, pentru că doar astfel puteţi câ ştiga încrederea
şi respectul copilului. Nu-i ascundeţi aspecte mai puţin reuşite ale formă rii sale, de teama eşecului dumneavoastră ca
educatori, sub forme de genul „e copil, o să se schimbe”. El trebuie să ştie mereu câ nd greşeşte, dar şi să aibă şansa de
a se îndrepta. Nu-l pedepsiţi fă ră să merite şi nu-l „etichetaţi” definitiv în categoria obraznicilor sau a leneşilor, fiindcă
se va complace într-una din aceste ipostaze.
O problemă ce stârneşte conflicte frecvente este aceea a LIBERTĂŢII, pe care copilul o pretinde cu tot mai mare
vehemenţă pe măsură ce creşte. Rezolvarea ei depinde în mare parte de îndemâ narea dumneavoastră de a-i cultiva
sinceritatea şi totodată de a-i ară ta încredere.
E absolut necesar să -i supravegheaţi timpul liber, cel puţin în perioada copilă riei şi a adolescenţei, dar faceţi
aceasta fă ră să -i creaţi sentimentul că -i îngră diţi libertatea, pentru că astfel îl veţi impinge, fă ră să vreţi să facă unele
lucruri nu tocmai ortodoxe, doar din dorinţa de a-şi afirma dreptul la libertate.
După cum s-a vă zut, relaţia pă rinte copil este foarte complexă şi presupune multe aspecte. Odată cu vâ rsta de 6
ani, în viaţa micuţului dumneavoastră intervine, pentru o perioadă foarte importantă , alt educator – şcoala. Dacă
doriţi să crească armonios, trebuie să păstraţi o legă tură strâ nsă cu dască lii copilului, care vă pot fi de un real folos.
Dar, ră spunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltă rii adecvate a copilului le revine în primul râ nd pă rinţilor.
Aceştia au obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil, ţinâ nd seama cu prioritate de
interesul superior al acestuia. Pă rinţilor le revine în primul rînd responsabilitatea de a asigura, în limita posibilită ţilor,
cele mai bune condiţii de viaţă necesare creşterii şi dezvoltă rii copiilor. Pă rinţii sunt obligaţi să le asigure copiilor
locuinţa, precum şi condiţiile necesare pentru creştere, educare, învă ţă tură şi pregă tire profesională .
„Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau
altor tratamente umilitoare sau degradante. Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu
demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice.” (art.28, alin.1 şi2)
Atunci câ nd vorbim despre ce înseamnǎ a fi „un bun pǎ rinte”, apare o diversitate de opinii despre acest concept.
Credinţele, normele şi standardele comportamentale care definesc ce înseamnǎ a fi un bun pǎ rinte se transmit din
generaţie în generaţie. Pe mǎ surǎ ce societatea progreseazǎ şi familiile se schimbǎ , normele care odinioarǎ defineau
ce înseamnǎ un bun pǎ rinte, se schimbǎ şi ele. Nu mai existǎ un model ideal, iar consensul asupra conceptului de bun
pǎ rinte este acum mai deschis şi mai fluid, cu mai puţine reguli şi limite bine definite. De exemplu, în trecut, mamele
stǎ teau acasǎ şi aveau grijǎ de copii şi de gospodǎ rie. În zilele noastre, multe mame lucreazǎ şi contribuie la venitul
familiei în aceeaşi mǎ surǎ ca şi bǎ rbaţii. Acest lucru nu îi face neapǎ rat sǎ fie pǎ rinţi mai puţin buni. Pe lâ ngǎ grijǎ şi
afecţiune, calitatea de bun pǎ rinte presupune şi socializarea copilului.
În creşterea modernǎ a copilului şi în cercetǎ rile despre viaţa de familie, se observǎ o tendinţǎ spre un model de
socializare caracterizat pe reciprocitate. În acest model, copilul participǎ la problemele care îl privesc în mod activ şi
competent, iar pǎ rinţii sunt atenţi şi receptivi faţǎ de nevoile şi pǎ rerile lui. Viaţa de familie contemporanǎ a trecut de
la o relaţie de autoritate la una de încredere. Astfel, pǎ rinţii se îndreaptǎ de la modelul autoritar, în care creşterea
copilului se baza mai mult pe forţǎ şi control, spre un model caracterizat prin deschidere, cǎ ldurǎ şi coerenţǎ în
stabilirea şi aplicarea regulilor, a limitelor şi aşteptǎ rilor adecvate. În acest din urmǎ caz, comunicarea, bazatǎ pe o
relaţie de demnitate şi recunoaştere reciprocǎ , joacǎ un rol crucial. Deschiderea faţǎ de activitǎ ţile zilnice şi
preocupǎ rile copilului au un rol central în relaţia dintre pǎ rinţi şi copii, ca şi explicaţiile, raţionamentul, negocierile şi
argumentele. În acest mod, copiii cresc învǎ ţâ nd ce înseamnǎ responsabilitatea, autocontrolul şi egalitatea şi sunt mult
mai pregǎ tiţi sǎ devinǎ adulţi.
Când pǎrinţii explicǎ, negociazǎ şi argumenteazǎ, ambele pǎrţi învaţǎ. Copilul creşte învǎţând despre
responsabilitate, stǎpânire de sine, egalitate. Copilul este privit ca persoanǎ activǎ şi competentǎ; autonomia
copilului creşte.

III. 3. PROBLEMELE COPIILOR NOŞTRI, SUNT CREAŢIA NOASTRǍ!

De câ te ori nu vi s-a întâ mplat sǎ fiţi îngrijoraţi, sǎ suferiţi gâ ndindu-vǎ la problemele pe care le are sau vi le pune
copilul dumneavoastrǎ ? Şi ce copil nu pune mǎ car o problemǎ de comportament, câ t de micǎ pǎ rinţilor sǎ i?
Pâ nă aici, nimic neobişnuit. V-aţi gâ ndit vreodatǎ la contribuţia pe care o puteţi avea chiar dumneavoastrǎ fǎ rǎ sǎ
vreţi şi fǎ rǎ sǎ ştiţi la aceste probleme?
Copiii cresc şi se dezvoltǎ în şi prin relaţia cu cei din jurul lor: pă rinţi, bunici, fraţi, surori. De aceea, aceastǎ
dezvoltare, cu particularitǎ ţile şi dificultǎ ţile ei este profund influenţatǎ de ceea ce se întâ mplǎ în relaţia copilului cu
prezenţele semnificative ale vieţii sale.
Vǎ propunem sǎ examinǎ m împreunǎ , din aceastǎ perspectivǎ mai multe cazuri reale, semnalate de pǎ rinţi
îngrijoraţi, psihanalistului de copii Francoise Dolto („Când apare copilul” Ed. Humanitas, 1994).
 FRICA

18
 Unul dintre subiectele de îngrijorare relatate de o mamǎ , este teama fetiţei ei de 10 ani care refuza sǎ stea singurǎ
în camera ei, ca sǎ -şi facǎ lecţiile sau în orice altǎ încǎ pere a casei în care nu erau prezenţi şi pǎ rinţii. Mama se
întreaba: „asta se întâ mplǎ pentru cǎ nu am vrut sǎ o las singurǎ , nici mǎ car 5 minute câ nd era micǎ ?”
Mama mǎ rturiseşte cǎ toatǎ viaţa ei i-a fost fricǎ de accidente, de foc, de gaze, de cǎ zǎ turi. „Nu-mi las fata singurǎ
sǎ meargǎ la cumparǎ turi. Îi interzic cu desǎ vâ rşire, de exemplu, sǎ meargǎ sǎ -şi ia singurǎ bicicleta de la subsol,
pentru cǎ mi-e fricǎ de vagabonzi. Mi-e cam fricǎ de ce se poate întâ mpla în astfel de locuri”. Mama are dreptate câ nd
stabileşte o relaţie între frica ei şi frica fetiţei. Ea nu şi-a lǎ sat fetiţa singurǎ nici cinci minute este deci normal pentru
fetiţǎ , acum, absenţa mamei sǎ fie asociatǎ cu pericole. Teama mereu acceleratǎ a mamei a fost preluatǎ de fetiţǎ , care
trǎ ieşte acum într-o lume imaginarǎ , o prelungire a imaginarului plin de pericole în care trǎ ieşte mama. Lumea din
jurul fetiţei, primitoare sau ostilǎ , s-a prefigurat în şi prin relaţia cu mama sa. Fetiţa a simţit cǎ trǎ ieşte, împreunǎ cu
mama sa, într-o lume plinǎ de pericole.
Ce putem face totuşi, când copilul se teme? Sǎ-l rugǎm se ne povesteascǎ ce vede, ce-şi imagineazǎ şi sǎ-l ajutǎm cu
tact, fǎrǎ sǎ-l rǎnim râzând de el, sǎ distingǎ între imaginaţia lui şi realitate.
Existǎ o metodǎ de „educaţie” primejdioasǎ pentru educaţia copilului: educaţia prin apelul la fricǎ . O astfel de
metodǎ cultivǎ şi întreţine un imaginar tenebros, înspǎ imâ ntǎ tor, de genul „Bau-Bau”-lui sau al „moşului” care „te ia şi
te bagǎ în sac dacǎ nu eşti cuminte”. În astfel de împrejurǎ ri, copilul poate sǎ se linişteascǎ într-adevǎ r, de fricǎ , iar noi
ne vom vedea liniştiţi , mai departe de treburile noastre. Noaptea însǎ , sǎ nu ne mirǎ m dacǎ se trezeşte strigâ nd în
mijlocul unor vise de groazǎ cu „Bau-Bau” sau cu „moşul”, semn al traumatismului pe care îl provoacǎ educaţia prin
fricǎ .
 FURIA
O altǎ problemǎ semnalatǎ frecvent de pǎ rinţi, este agresivitatea manifestatǎ de copil faţǎ de ei, forţa cu care
copilul refuzǎ sǎ -i asculte. ,,Am o fetiţǎ de cinci ani ale cǎ rei reacţii mǎ lasǎ perplexǎ . Ce atitudine sǎ iau câ nd mǎ
loveşte sau se face cǎ mǎ loveşte, câ nd îi spun sǎ facǎ ceva şi refuzǎ ? Acest lucru nu se întâ mplǎ , evident, decâ t dacǎ
este prost dispusǎ … am încercat totul: indiferenţa, ironia, furia”… În astfel de situaţii este recomandabil sǎ nu ne
pierdem calmul. Pǎ rintele trebuie sǎ -i vorbeascǎ copilului şi sǎ nu facǎ pe ofensatul. Copilului i se poate spune: „Uite
ce e, eu îţi spun lucruri care nu-ţi plac, dar fac şi eu ce pot. Dacǎ nu eşti mulţumitǎ , nu ai decâ t sǎ mǎ laşi în pace. Rǎ mâ i
în camera ta, în colţul tǎ u. Dar dacǎ vii la mine, eu îţi spun ce cred”.
Dacǎ fetiţa a lovit-o pe mamǎ , aceasta poate încerca sǎ râ dǎ cu fetiţa, fǎ rǎ supǎ rare sau furie: „Ia te uitǎ , de ce vrea
sǎ mǎ batǎ mâ nuţa asta? Pentru cǎ am spus ceva ce nu-ţi place? Dar şi tu îmi spui câ teodatǎ lucruri care nu-mi plac. Ş i
eu te bat?” sau, dacǎ fetiţa are un ursuleţ: „Ei, bine! Uite bǎ taia pe care mi-ai dat-o tu, i-o dau ursuleţului tǎ u şi
ursuleţul ce o sǎ spunǎ ?”
E bine sǎ încercǎ m un mic joc cu copilul, pentru cǎ este posibil ca prin aceste comportamente el sǎ cearǎ ca mama
sau altcineva din familie sǎ se ocupe mai mult de ea.
Pe de alta parte, acest incident poate fi un protest, în cazul în care pǎ rinţii îl bat des pe copil.
 REFUZUL
Copiii îi copiazǎ pe adulţi mai ales câ nd sunt mici. De multe ori, unii pǎ rinţi vorbesc rǎ stit la copiii lor: „Taci din
gurǎ ! Nu pune mâ na!” Sǎ nu ne mai mire cǎ mai tâ rziu, câ nd copilul lor începe sǎ se simtǎ mare, va vorbi la fel ca ei.
Sǎ reţinem un lucru important în astfel de situaţii: trebuie sǎ evitǎ m orice îl umileşte pe copil. Este ceva
distructiv, ca şi orice ironie batjocoritoare. Sǎ nu aplicǎ m în nici un caz pedepse în public copilului nostru.
De fapt, dacǎ suntem sinceri cu noi înşine, recunoaştem cǎ bǎ taia ne calmeazǎ pe noi şi uneori, pe moment, şi pe
copil. Totuşi, pe termen lung, bǎ taia nu dǎ rezultate, deci nu este educativǎ . Câ nd copilul se teme de adult îşi pierde
repede stima pentru el şi îl judecǎ aşa cum e: o fiinţǎ slabǎ , incapabilǎ sǎ se stǎ pâ neascǎ , sau şi mai rǎ u, un sadic rece.
O altǎ problemǎ care apare în relaţia oricǎ rui pǎ rinte cu copilul sǎ u este refuzul copiilor de a se duce la culcare,
de a mâ nca la anumite ore sau de a consuma anumite alimente.
Ce sǎ facem dacǎ un copil spune „nu” şi refuzǎ? Cel mai bun lucru este sǎ-l lǎsǎm sǎ spunǎ „nu” şi sǎ nu-l
trimitem la culcare dacǎ nu-i este somn.
Ceea ce este important pentru pǎ rinţi este ca începâ nd de la o anumitǎ oră a serii, sǎ poatǎ sta liniştiţi. Atunci
trebuie sǎ -i spunǎ „Acum e timpul sǎ ne laşi singuri! Du-te în camera ta şi câ nd o sǎ -ţi fie somn, culcǎ -te!” Copilul se va
culca, nu pentru cǎ este obligat sǎ o facǎ , ci pentru cǎ îi este somn. El trebuie sǎ -şi formeze singur propriul ritm de
viaţǎ . Dacǎ mama este cea care este ordonatǎ şi hotǎ rǎ şte totul, el va sfâ rşi prin a nu mai dispune de propiul corp.
Aceasta ar fi un pericol pentru desprinderea propriei autonomii.
Existǎ într-adevă r o perioadǎ de „nu” a copilului, iar ea apare de la un an şi opt luni. Este o atitudine care trebuie
respectatǎ , în nici un caz contrazisǎ . Sǎ nu i se rǎ spundǎ nimic copilului. El va face singur, mai tâ rziu, ceea ce refuzǎ sǎ
facǎ acum, la cererea pǎ rinţilor.Permiţâ ndu-i copilului sǎ ne spuna „nu”, îi asigurǎ m de fapt dreptul de a-şi exercita,
într-o anumitǎ mǎ surǎ , autonomia şi puterea în relaţia cu noi. Atunci câ nd totuşi trebuie, din motive întemeiate, sǎ -l
refuzǎ m noi pe copil, trebuie întotdeauna sǎ motivǎ m acest refuz.
În încheiere, ne vom referi la una din marile dileme ale pǎ rinţilor: „Consideraţi cǎ este o greşealǎ ca un adult sǎ -şi
recunoascǎ în faţa copilului enervarea care-l cuprinde uneori?” Rǎspunsul este categoric, nu.
Totuşi pǎ rintele poate folosi şi alte expresii în afarǎ de „am greşit”. De exemplu, poate spune: „m-am enervat, îmi
pare rǎ u: scuzǎ -mǎ !”, iar copilul nu aşteaptǎ decâ t sǎ -şi ierte întotdeauna pǎ rinţii. Sǎ fii drept cu copilul, înseamnǎ sǎ -l
respecţi, sǎ -i insufli încredere în relaţia cu tine, cu el însuşi şi cu lumea.
Fǎrǎ încredere şi respect, nu-l vom putea ajuta pe copilul nostru sǎ se dezvolte sǎnǎtos şi armonios, sǎ se
bucure de viaţǎ.
Sǎ fim atenţi, deci, la relaţia noastrǎ cu copilul, sǎ ne aducem aminte de copilul care am fost, ca sǎ -l ascultǎ m şi sǎ -
l înţelegem mai bine.

19
 Sǎ nu încercǎm sǎ pǎrem perfecţi! Copiii înţeleg câ nd greşim, faţǎ de ei sau faţǎ de ceilalţi. Iar câ nd copilul are
probleme, sǎ examinǎ m cu atenţie ce s-a întâ mplat. Poate este şi problema noastrǎ!

III. 4. PǍRINŢI MAI BUNI … COPII MAI BUNI!

De modul în care familia influenţeazǎ dezvoltarea copilului în primii ani de viaţǎ , depinde comportamentul socio-
relaţional al viitorului adult. Pǎ rinţii au obligaţia sǎ mediteze asupra responsabilitǎ ţii lor în formarea personalitǎ ţii
copilului, deoarece familia este consideratǎ ca fiind cea dintâ i şcoalǎ în care copiii învaţǎ cum sǎ se comporte în viaţǎ
şi în societate .
În procesul educativ, pǎ rinţii trebuie sǎ ţinǎ seama de particularitǎ ţile de vâ rstǎ şi individuale ale copilului, de
faptul cǎ fiecare etapǎ de vâ rstǎ se caracterizeaza prin trasǎ turi definitorii, care o diferenţiazǎ pe cea precedentǎ de
cea urmatoare. De exemplu, dupǎ naştere, în viaţa copilului intervin atâ t transformǎ ri fizice câ t şi psihice. Sub
influenţa condiţiilor de viaţǎ , ca şi a educaţiei, el poate fi uşor dirijat în direcţia doritǎ , deoarece organismul are o mare
putere de creştere şi dezvoltare. Ca urmare, acţiunile educative exercitate de pǎ rinţi sǎ fie raţionale şi continue, sǎ se
bazeze pe faptul cǎ dezvoltarea psihicǎ a copilului se realizeazǎ în strâ nsǎ legaturǎ cu dezvoltarea sa fizicǎ .
Procesul de dezvoltare a copilului nu trebuie înteles ca o creştere cantitativǎ , ci ca o transformare calitativǎ ce se
realizeazǎ pe masurǎ ce organismul copilului creşte. În funcţie de caracteisticile anatomofiziologice pǎ rinţii pot folosi
metode şi procedee educative adecvate fiecǎ rui copil, ei pot sǎ contribuie la dezvoltarea personalitǎ ţii acestuia. Pâ na
la 6-7 ani, pǎ rinţii constituie primul exemplu, unicul model de viaţǎ , de comportare, cu cea mai mare influenţǎ asupra
copilului.
Referindu-se la puterea exemplului pǎ rinţilor în educaţie, J.Lock spunea: ,,Nu trebuie sǎ faceţi în faţa copilului
nimic din ceea ce nu vreţi sǎ imite. Dacǎ vǎ scapǎ vreo vorbǎ sau sǎvârşiţi vreo faptǎ pe care i-aţi prezentat-o drept
greşealǎ, când aţi comis-o, el cu siguranţǎ cǎ se va apǎra, invocând exemplul dat de dumneavoastrǎ şi se pune în aşa
mǎsurǎ la adǎpostul acestui exemplu, încât greu vǎ veţi atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala respectivǎ”.
A.S.Makarenko a acordat şi el o mare importanţǎ puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie: „bazele
educaţiei se pun pânǎ la cinci ani- spunea el- şi ceea ce aţi fǎcut pânǎ la 5 ani, reprezintǎ 90% din întregul
proces educativ: dupǎ aceea, educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuǎ, dar în general voi
începeţi sǎ gustaţi roadele cǎci florile pe care le-aţi îngrijit au fost pânǎ la 5 ani”.Nu trebuie sǎ se înţeleagǎ , din
cele spuse mai sus, cǎ personalitatea copilului este deja formatǎ pâ nǎ la 5 ani, ci se subliniazǎ rolul hotǎ râ tor al
pǎ rinţilor şi al celorlalţi factori în educaţie.
Pentru aplicarea celor mai bune metode educative este necesar ca pǎ rinţii sǎ nu uite cǎ dezvoltarea organismului
se realizeazǎ treptat şi continuu pâ nǎ în preajma vâ rstei de 24-25 ani. În aceastǎ perioadǎ organismul se dezvoltǎ
progresiv-creştera cantitativǎ a corpului, a organelor se face în acelaşi timp cu dezvoltarea funcţiilor tuturor
organelor. Este bine sǎ se cunoască faptul cǎ pâ nǎ la intrarea copilului în şcoalǎ , acesta traverseazǎ douǎ perioade de
vâ rstǎ :
 vâ rsta antepreşcolarǎ , de la 1 la 3 ani;
 vâ rsta preşcolarǎ , de la 3 la 6-7 ani, fiecare perioadǎ fiind marcatǎ de anumite trǎ sǎ turi specifice.
În dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani se remarcǎ doua momente hotǎ râ toare:
a. se dezvoltǎ funcţia de locomoţie;
b. se dezvoltǎ limbajul;
Aceastǎ dezvoltare îi conferǎ copilului o oarecare independenţǎ faţǎ de adult. Tot acum, se constatǎ o dezvoltare
rapidǎ fizicǎ şi psihicǎ , fapt ce necesitǎ o atentǎ îngrijire din partea pǎ rinţilor.În aceastǎ perioadǎ , sǎ i se asigure
copilului condiţii de viaţǎ şi de educaţie corespunzatoare dezvoltǎ rii, întelegâ nd prin aceasta un regim raţional de
alimentaţie, de activitate, de odihnǎ , de somn, folosind modalitǎ ţile educative adecvate particularitǎ ţilor de vâ rstǎ şi
individuale astfel, încâ t copilul sǎ înregistreze progrese pe plan intelectual, afectiv, volitiv. Procesul de dezvoltare nu
se realizeazǎ în acelaşi timp pe toate planurile şi la toate vâ rstele. De exemplu, copilul începe sǎ meargǎ în jurul
vâ rstei de 1an şi 1an şi 2 luni şi reuşeşte sǎ meargǎ independent numai dupǎ 1an şi jumatǎ te -2 ani. Dupǎ aceastǎ
vâ rstǎ , mersul se consolideazǎ , copilul îşi menţine echilibrul, aleargǎ . În aceastǎ etapǎ de vâ rstǎ , se dezvoltǎ limbajul,
în activitatea de cunoaştere cuvâ ntul capǎ tǎ un rol din ce în ce mai mare, deşi el este legat încǎ de aspecte concrete.Tot
acum, se înregistreazǎ şi unele manifestǎ ri de activitate voluntarǎ -vrea sǎ desfacǎ singur cutia de biscuiţi, cu
bomboane, deschide uşa la dulapul cu jucǎ rii, cu cǎ rţi, începe sǎ se autoserveascǎ .
Cu toate progresele îregistrate, la vârsta antepreşcolarǎ şi la cea preşcolarǎ micǎ, nu existǎ un echilibru
între trebuinţele şi dorinţele copilului.
Puterea de inhibiţie, de stǎ pâ nire este slab dezvoltatǎ , reacţiile emotive se produc exploziv-violent. Pe mǎ surǎ ce
asupra copilului se exercitǎ o influenţǎ puternicǎ , în mod treptat, copilul începe sǎ -şi inhibe manifestǎ rile. În cazul în
care pǎ rinţii inconsecvenţi în exercitarea influențelor educative-uneori prea indulgenţi, alteori prea exigenţi faţǎ de
comportamentul copiilor-pot sǎ aparǎ manifestă ri violente ale acestora, legate mai ales de satisfacerea unor trebuinţe
organice. În cazul în care pǎ rinţii nu au o atitudine consecventǎ , cu cerinţe concrete, nu vor reuşi sǎ realizeze
echilibrul necesar între dorinţa care n-a fost realizatǎ şi trebuinţa de a se stǎ pâ ni a copilului.
Jocul şi jucǎria sunt mijloacele cele mai accesibile pe care pǎ rinţii le pot utiliza în munca educativǎ , deoarece cea
mai mare parte a timpului, copilul în vâ rstǎ de 2-6 ani, o petrece jucâ ndu-se, jocul fiind principala formǎ de
manifestare prin care îşi satisface nevoia de mişcare şi de cunoaştere.
Jocurile şi jucǎ riile trebuie sǎ fie alese în funcţie de particularitǎ ţile de vâ rstǎ . Este necesar sǎ se ţinǎ seama şi de
faptul cǎ factorul principal care determinǎ conţinutul jocului, îl constituie impresiile furnizate de relitatea socialǎ , de
relaţiile stabilite între adulţi, de normele morale din societate. De aceea,jocurile trebuie sǎ fie îndrumate de adulţi,
fǎrǎ a stingheri spontaneitatea copilului.

20
 În perioada preşcolarǎ , orizontul de cunoaştereal copilului se lǎ rgeşte ca urmare a experienţei câştigate în
contact cu mediul înconjurǎ tor cu prilejul plimbǎ rilor efectuate cu pǎ rinţii sau cu educatoarele în parcuri, în grǎ dini
publice, prin cartierele de blocuri şi case.
Reprezentǎrile şi percepţiile devin tot mai bogate. Se dezvoltǎ comunicarea oralǎ, iar vocabularul activ se
îmbogǎţeşte.
În jurul vâ rstei de 3 ani, de exemplu, copilul cunoaşte cam 950 cuvinte, iar la 5-6 ani, vocabularul sǎ u cuprinde
aproximativ 2000-3000 cuvinte. Tot acum, vocabularul se dezvoltǎ şi sub aspect fonetic şi gramatical, deoarece la
intrarea în şcoalǎ copilul poate folosi corect comunicarea oralǎ .
În perioada preşcolarǎ , pǎ rinţii trebuie sǎ acorde atenţie deosebitǎ şiformǎrii deprinderilor. De mic, copilul
trebuie sǎ ştie ce este bine şi ce este rǎ u în comportarea sa şi a celorlalţi copii. Între 3-4 ani, el înţelege anumite
cerinţe, este mai discilplinat. Tot acum, la vâ rsta preşcolarǎ este necesar sǎ se formeze şi sǎ se dezvolte
sentimentele morale. Primul sentiment care se naşte în jurul vâ rstei de 3-4 ani este cel de ruşine. Copilul se
ruşineazǎ câ nd a fǎ cut o faptǎ rea şi este mustrat, lasǎ capul în jos dacǎ mustrarea este făcutǎ pe un ton ridicat, el
începe sǎ plâ ngǎ .
Sentimentul de mulţumire, de satisfacţie, apare mai tâ rziu, câ nd copilul înţelege prin comparaţie, cǎ fapta lui
este aprobatǎ , apreciatǎ sau dezaprobatǎ .
De la vâ rste foarte mici se manifestǎ sentimentul de compasiune, care se constatǎ ori de câ te ori i se citeşte sau
i se spune copilului o poveste care-l impresioneazǎ . Ulterior, acest sentiment se extinde asupra întâ mplǎ rilor prin care
trec prieteni sau colegi de-ai lui, fraţi mai mari sau mai mici. Deseori se manifestǎ prin dorinţa de a-i ajuta pe cei aflaţi
în încurcǎ turǎ .
Sentimentul de iubire, de dragoste, îl încearcǎ prima oara faţǎ de pǎ rinţi. La aceastǎ vâ rstǎ , se pot pune bazele
dezvoltǎ rii sentimentelor de dragoste pentru casa pǎ rinteascǎ , locul natal, ţara în care s-a nǎ scut, faţǎ de frumuseţile
mediului înconjurǎ tor.
În familie, de la pǎ rinţi, copilul învaţǎ primul abecedar al muncii, prin micile treburi şi activitǎ ţi gospodǎ reşti la
care este antrenat: udatul florilor, ştersul prafului, mici cumpǎ rǎ turi. Pentru unele reuşite, copilul este bine sǎ fie
lǎ udat, dar şi dojenit, pentru lipsa de atenţie, pentru superficialitate.
Tot pǎ rinţii sunt aceia care le dezvoltǎ voinţa, stǎpânirea de sine, perseverenţa, conştiinciozitatea, spiritul
de iniţiativǎ, curajul-trǎ sǎ turi care marcheazǎ personalitatea copilului.
Familia este aceea care pune bazele formǎ rii unor trǎ sǎ turi de caracter, cum sunt: sinceritatea, modestia, în
primul râ nd prin atmosfera de familie, prin exemplul personal.
A.S.Makarenko, fiind convins de rolul exempulului în educaţie, ca şi înclinaţia copilului pentru imitaţie, se adresǎ
pǎ rinţilor astfel: „Sǎ nu credeţi cǎ educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povǎţuiţi sau îi porunciţi. Îl
educaţi în fiecare moment al vieţii voastre chiar şi atunci când nu sunteţi acasǎ. Felul cum vǎ îmbrǎcaţi, cum vorbiţi, cum
vǎ bucuraţi sau vǎ întristaţi, cum vǎ purtaţi cu prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul-toate au pentru
copil mare însemnǎtate. Copilul vede sau simte cea mai micǎ schimbare de ton, orice subtilitate a gândurilor voastre
ajunge la dânsul pe cǎi pe care voi nu le observaţi’’.
Atitudinea pă rinţilor în munca educativǎ este hotǎ râ toare pentru formarea viitoarei personalitǎ ţi.
Descǎ rcarea supǎ rǎ rii asupra copilului mic, care nu înţelege cauzele care îl determinǎ pe pǎ rinte sǎ fie furios, lasǎ
urme adâ nci în personalitatea copilului, care este abia în formare. Aceastǎ atitudine greşitǎ este consideratǎ de unii
pǎ rinţi minorǎ , dar din ea se nasc cazurile de copii inadaptabili social.
Copilul are nevoie de mediul pǎ rintesc cald, liniştit. Dacǎ o astfel de atmosferǎ nu este asiguratǎ , el procedeazǎ
total greşit, adoptâ nd o atitudine neînduplecatǎ şi necugetatǎ , în loc sǎ le ofere copiilor exemple bune, demne de
urmat, printr-un model de viaţǎ corect şi echilibrat, printr-o atitudine civilizatǎ şi relaţii cuviincioase între ei şi cei din
jur.
Este necesar ca pǎ rinţii sǎ cunoascǎ posibilitǎ ţile de înţelegere ale copiilor, puterea de judecatǎ , aspiraţiile,
preferinţele, sǎ -i încurajeze pentru micile lor reuşite, ca şi pentru bunele lor intenţii. Nu trebuie sǎ se exagereze cu
recompensele, dar nici cu pedepsele. Înainte de a lua unele mǎ suri educative este de dorit ca pǎ rinţii sǎ cunoascǎ bine
cauza greşelii (n-a înţeles ceea ce i s-a spus, rea-voințǎ , influenţe negative exterioare).
Mǎ surile luate de pǎ rinţi, sǎ nu se soldeze cu reacţii negative din partea copilului, ci sǎ -l determine sǎ înţeleagǎ
cǎ atitudinea pǎ rinţilor este îndreptǎ ţitǎ . De exemplu, un copil de vâ rstǎ preşcolarǎ (3-5 ani), nu-şi dă seama
întotdeauna cǎ a sǎ vâ rşit o greşealǎ . El considerǎ mai întotdeauna cǎ , ceea ce face el este bine. În acest caz, este
necesar ca pǎ rinţii sǎ -l facǎ sǎ înţeleagă cǎ a greşit şi sǎ -l înveţe cum sǎ se comporte. În aceastǎ situaţie, tonul va fi
moderat, dojenitor, nu violent şi încǎ rcat cu cuvinte dojenitoare. O astfel de atitudine genereazǎ , de cele mai multe ori
neîncrederea în semeni şi duce la formarea unei atitudini de suspiciune şi uneori de izolare.
De aceea este necesar ca pǎ rinţii sǎ aibǎ în vedere cǎ fiinţa umanǎ este în continuǎ prefacere, cǎ , cele mai rapide
transformă ri se produc în perioada copilǎ riei şi ca urmare, în procesul educativ, sǎ se ţinǎ seama de
particularitǎţile de vârstǎ şi individuale şi de etapele de dezvoltare fizicǎ, etape care nu sunt aceleaşi cu
etapele de dezvoltare psihicǎ.

III. 5. CE NE DORIM DE LA COPILUL NOSTRU?

Venirea pe lume a unui copil într-o familie este un prilej de bucurie. Din pă cate, odată cu trecerea timpului, în
unele familii se pot „culege” roadele unor greşeli fă cute de pă rinţi în fixarea obiectivelor (dorinţelor), în gestionarea
resurselor investite. Câ teva dintre dorinţele pă rinţilor mai frecvent formulate şi urmă rite în relaţia cu copiii lor, dar
ale că ror rezultate s-au dovedit a avea ulterior şi repercursiuni negative, pot fi:
 „Să fie cuminte, disciplinat”

21
 Urmă rile acestei metode, se vor vedea pregnant atunci câ nd, copiii vor ajunge la vâ rsta adolescenţei sau în
momentul câ nd se va ivi şansa de a avea o viaţă autonomă . Astfel, putem asista la fuga de acasă , că să torii premature,
manifestă ri de violenţă .
 „Să fie ascultător”
Orice pă rinte, îşi doreşte copii ascultă tori, care să ră spundă cu promptitudine de fiecare dată câ nd li se cere ceva.
De la cele mai fragede vâ rste, unii copii manifestă indiferenţă la solicită rile pă rinţilor sau, chiar mai mult, preiau
„controlul” familiei atunci câ nd se pune problema luă rii unei decizii.
Atunci, câ nd ne punem problema „Cum s-a ajuns în această situaţie şi ce e de fă cut?”, e bine să ne întrebă m, întâ i,
ce am fă cut noi pentru ca el să devină ascultă tor.
 „Să fie ca şi copilul X”
Fiecare copil este unic, original. Dacă ne fixă m cu îndâ rjire în minte un prototip al copilului nostru ideal şi
încercă m să ne modelă m propriul copil după acest exemplu, avem cele mai mari şanse ca rezultatul să ne
dezamă gească într-o bună zi. A-i cere copilului tă u să devină ca altul, înseamnă a-l priva de o identitate, a-i refuza
dezvoltarea sinelui.
 „Să fie cel mai bun!”
Pentru orice pă rinte, acesta este un motiv de bucurie. Copilul ar putea fi un „savant în devenire”, dar nici pe
departe nu trebuie să ne pripim a-l cosidera „un mic geniu”. Nu aceasta este vâ rsta la care să tragem linia şi să
numă ră m reliză rile. Acesta este doar începutul.
 „Să nu sufere ce am suferit eu, să nu-i lipsească nimic”
Aceasta este o modalitate prin care iau naştere copiii ră sfă ţaţi, care reprezintă o problemă serioasă atâ t pentru
cadrele didactice, câ t şi pentru societate, în general. Trei aspecte merită luate în discuţie:
 Copilului obişnuit să i se ofere mult, va avea pretenţia să primească din ce în ce mai mult;
 În momentul în care copilul sesizează slă biciunea pă rinţilor pentru el, va începe „şantajul sentimental” la care îi
va supune pâ nă la epuizare;
 Pă rinţii nu trebuie să aibă o situaţie materială foarte bună pentru a-şi ră sfă ţa copiii.
De obicei, copiii îi obosesc foarte repede pe adulţi cu energia pe care o manifestă . Impunerea de reguli şi de
restricţii este un fapt lă udabil, însă atunci câ nd se exagerează şi restricţia devine o PRIORITATE în elaborarea
strategiilor educative, pă rintele riscă să ajungă incapabil de „a vedea copacii, din cauza pă durii”.
ATENȚIE!
Orice demers educaţional, are la bază obiective clar conturate. Trebuie să ţinem cont, însă de faptul că scopul
oricărui adult implicat în educarea unui copil este ca acesta să ajungă la un echilibru dinamic între interesele personale
şi cele ale societăţii, între ceea ce vrea şi ceea ce vrem de la el.

III. 6. CUM SĂ ÎŢI DISCIPLINEZI COPILUL FĂRĂ SĂ ÎI RĂNEŞTI SENTIMENTELE

Disciplinarea copilului înseamnă , a-l învă ţa să aibă un comportament responsabil şi să se autocontroleze. Cu

odisciplină adecvată şi coerentă , copilul dumneavoastră va învă ţa despre consecinţe şi îşi va asuma responsabilitatea
pentru propriile acţiuni. Principalul scop este de a încuraja copilul să înveţe să -şi dozeze atâ t sentimentele câ t şi
comportamentul. Această tehnică este denumită automonitorizare. Disciplina recompensează copilul pentru
comportamentul adecvat şi îl descurajează pe cel neadecvat, utilizâ nd mijloace corecte şi pozitive. Uniii pă rinţi, cred
că disciplina înseamnă pedeapsa fizică , cum ar fi lovirea, pă lmuirea sau abuzul verbal, cum ar fi ţipatul sau
ameninţarea copilului. Aceasta nu este disciplină !
Consecinţele pedepsei fizice
Copiii învaţă din exemple!
Numeroase studii au ară tat că , modelele cu cea mai mare influenţă din viaţa unui copil, sunt chiar pă rinţii să i.
Este important ca pă rinţii să aibă un comportament exemplar pe care să îl urmeze şi copiii lor. Folosind pedeapsa
fizică sau provocâ nd suferinţe asupra unui copil pentru a-l opri să nu se mai comporte incorect, copilul va înţelege că
este bine să rezolvă m problemele prin violenţă . Copiii învaţă cum se face acest lucru privindu-i pe pă rinţii lor, cum
folosesc violenţa fizică împotriva lor.
Alte probleme cauzate de violenţa fizică include:
 Distrugerea relaţiei preţioase dintre părinte-copil;
 Afectarea demnităţii copilului, a respectului de sine, a stimei de sine;
 Posibilitatea unei leziuni fizice sau psihologice;
 Distrugerea simţului dreptăţii şi corectitudinii la copil;
 Efecte pe termen lung – copilul poate deveni retras, temător sau să aibă un comportament agresiv;
 Copilul poate evita pedeapsa fizică, spunând minciuni.
Cauzele unui comportament neadecvat
Copiii au un comportament neadecvat, din mai multe motive şi anume:
 Sunt prea mici ca să ştie că anumite acţiuni sunt de neacceptat;
 Sunt frustraţi, nervoşi şi nu au altă cale de a-şi exprima sentimentele;
 Sunt presaţi de schimbă rile majore din viaţa lor, cum ar fi destră marea familiei, un nou membru în familie sau
începerea şcolii;
 Lipsa de atenţie din parte pă rinţilor;
 Au nevoie de un grad de independenţă mai mare şi se simt constrâ nşi.
Prin disciplină , copilul învaţă ce înseamnă un comportament adecvat.

22
 Abilitatea intelectuală a unui copil se dezvoltă odată cu trecerea timpului. Este important să corelaţi modul de
disciplinare a coplilui dumneavoastră , cu capacitatea de înţelegere a copilului. Un copil foarte mic, cum ar fi un
bebeluş, nu are noţiunea a ceea ce ete bine şi ce nu este. Copiii sub vâ rsta de 3 ani, nu au un comportament neadecvat
– au dorinţe pe care vor să le îndeplinească , cum ar fi foamea şi setea. Nu pot ră spunde încă la consecinţe prin
schimbarea comportamentului şi au nevoie să li se repete acelaşi mesaj la nesfâ rşit. De exempu: „Pune-ţi pă lă ria pe
cap, câ nd este soare!”. Câ nd continuă să iasă afară la soare fă ră pă lă rie, copiii nu sunt neascultă tori, ci pur şi simplu nu
îşi amintesc.
Rutina ajută copilul să înveţe
Copiii învaţă cum să se comporte, imitâ nd adulţii din jurul lui. Copiii se bucură atunci câ nd ştiu ce se aşteaptă din
partea lor, iar ziua decurge după un tipar asemă nă tor. Copiii se simt în siguranţă , atunci câ nd cunosc ordinea
evenimentelor şi pot prevedea ceea ce urmează să se întâ mple. Acelaşi lucru se întâ mplă cu reacţiile
comportamentului copiilor.
Copilul trebuie să ştie care va fi reacţia adulţilor şi dacă va fi corectă şi coerentă şi de aceea:
 Sugeraţi-i copilului dumneavoastră compotamentul pe care doriţi să îl aibă, decât să îl pedepsiţi pentru
comportamentul neadecvat;
 Explicaţi-i clar comportamentul pe care doriţi să îl aibă şi asiguraţi-vă că, micuţul dumneavoastră înţelege la ce vă
aşteptaţi din partea lui;
 Dacă sunteţi amuzat de comportamentul neadecvat al copilului, încercaţi să nu îi arătaţi acest lucru, deoarece
copilul poate crede că sunteţi de acord;
 Conformaţi-vă şi nu vă aşteptaţi la prea multe din partea unui copilaş. De exemplu, este normal pentru un bebeluş să
facă dezordine şi să se murdărească în timp ce mănâncă, deoarece mişcările motorii şi bunele maniere, se dezvoltă
în timp. Copiii mai mici, sunt de asemenea neastâmpăraţi la masă şi adesea este nevoie ca masa de seară să se
servească mult mai devreme decât se obişnuieşte în cadrul familiei;
 În general, ameninţările reliefează propriile frustrări ca părinţi sau îngrijitori şi nu sunt deloc o modalitate pozitivă
de a încuraja comportamentul pe care îl dorim la copil;
 Cereţi copilului să se implce în relizarea unor reguli pentru întreaga familie.
Explicarea cosecinţelor
Buna creştere, îl ajută pe copil să înveţe că există consecinţe ale acţiunilor sale. În mod ideal, consecinţa ar trebui
să urmeze imediat acţiunea şi ar trebui să fie relevantă .
Cereţi-i copilului să:
 Cureţe mizeria pe care a fă cut-o;
 Îşi facă ordine în jucă rii atunci câ nd nu o gă seşte pe cea care o doreşte;
 Petreacă timp singur (să ia o pauză ), atunci câ nd comportamentul să u indică faptul că nu se mai poate juca în
armonie cu ceilalţi. Acesta este un moment bun pentru copil de a-şi redobâ ndi calmul;
 Să se joace singur, atunci câ nd a fost agresiv cu partenerii de joc.
Pauza pentru copii
Pentru copii, a petrece timp singuri (a lua o pauză ), atunci câ nd comportamentul lor îi face de ruşine sau să îi
înfurie pe pă rinţi, poate fi o oportunitate importantă pentru autoreflecţie. Pe mă sură ce cresc, copiii vor învă ţa să
meargă în camera lor, în momentul în care îşi pierd controlul.
Acestă pauză , nu ar trebui folosită în mod abuziv în cazul copiilor foarte mici sau în cazul celor care o pot vedea ca
pe o pedeapsă şi să se simtă umiliţi sau confuzi, deoarece sunt forţaţi să se aşeze pe un „scaun al pedepsei” şi „să
reflecteze la ceea ce au fă cut”.
Pauza pentru părinţi
Dacă vă enervaţi sau sunteţi frustrate din cauza comportamentului copilului este bines să luaţi o pauză pentru a
clarifica sentimentele. Cel mai indicat ar fi să ieşiţi dintr-o anumită situaţie în care vă simţiţi stresat. Aceasta însemnă
că , trebuie să vă asiguraţi că micuţul se află în siguranţă şi pă ră seşte camera pentru câ teva minute. Altă opţiune, este
de a suna un prieten sau o rudă , pentru a vă calma.
Consolidarea unui comportament adecvat
Un copil, îşi doreşte în mod normal dragostea şi aprobarea pă rinţilor să i, deci una din cele mai simple metode
pentru a încuraja un comportament bun, este ca acesta să ştie ce se aşteaptă din partea sa şi să fie încurajat în acest
sens.

III.7.CE ŞTIM DESPRE PARTICULARITĂŢILE TEMPERAMENTALE?

Printre însuşirile psihice esenţiale şi relativ stabile care se manifestǎ în conduita şi activitatea omului, un loc
important îl ocupǎ particularitǎţile temperamentale.
Se ştie cǎ de la naştere, copilul are nevoie de sprijinul pǎ rinţilor. El are nevoie de tratarea lui în familie, de
creştere şi educare conform trǎ sǎ turilor de vâ rstǎ şi temperamentale. Pǎ rinţii trebuie sǎ ştie cǎ el, „copilul lor” este
rezultatul ambilor pǎ rinţi şi în acelaşi timp pǎ streazǎ caractere ereditare de la strǎ bunici şi rude de prima, a doua şi
a treia generaţie.
În psihologie, se cunosc patru tipuri temperamentale în funcţie de dinamismul reacţiei psihice.
TIPUL SANGUIN – are reacţii nervoase puternice şi echilibrate, prezintǎ manifestari mobile, adaptabile. Este activ,
dinamic, cu multǎ energie, veşnic în mişcare, prietenos. Manifestǎ rile sale emotive, se schimbǎ cu repeziciune, trece
uşor de la râ s la plâ ns, dar „nu pune la inimǎ ”.
Foarte receptiv, atent la tot ce este nou, are o atenţie labilǎ , este comunicativ, pe parcurs capǎ tǎ stǎ pâ nire de sine
şi devine un tip echilibrat, muncitor şi sociabil.

23
TIPUL COLERIC – este o reacţie dinamicǎ , neechilibrat, cu reacţii violente şi agresive (loveşte). Este iritabil,
susceptibil şi încǎ pǎ ţâ nat. În copilǎ rie, este tipul de copil „ rǎ u”. Sparge, stricǎ , bate copiii, face crize de furie la orice
contrazicere. În schimb, este plin de iniţiativǎ , activ, temerar în acţiuni, nu ştie ce este frica, trece uşor de la o
manifestare afectivǎ la extrema cealaltǎ . Învaţǎ uşor, îşi dezvoltǎ rapid mersul, coordonarea mişcǎ rilor, vorbeşte
devreme.
Pe mǎ surǎ ce creşte, devine un om „care trage la greu”, care ştie ce vrea. Rǎ mâ ne cu o fire explozivǎ , dominatoare,
care ascunde o bogǎ ţie afectivǎ profundǎ , are o fire slabǎ şi nu persevereazǎ în acţiunile începute cǎ utâ nd ceva nou.
TIPUL FLEGMATIC – este un tip calm prin excelenţǎ . Reacţiile lui sunt lente, mişcǎ rile domoale, vorbirea înceatǎ şi
egalǎ .
Este un copil cuminte şi liniştit, care nu dǎ nici o bǎ taie de cap pǎ rinţilor. Va vorbi şi va merge mai tâ rziu, va
repeta de mai multe ori fiecare lucru nou, dar odatǎ învǎ ţat îl va ţine bine minte. Are manifestǎ ri active echilibrate, o
sensibilitate redusǎ , multǎ stabilitate neuropsihicǎ . Câ nd va fi matur, va fi omul „pe care se poate conta” în orice
împrejurare, ordonat, meticulos, perseverent, faţǎ de prieteni şi cu afecţiuni trainice, logic şi stabil. Caracteristica
principalǎ este stǎ pâ nirea de sine şi voinţa.
TIPUL MELANCOLIC – este slab, nervos, pesimist, nesociabil şi lipsit de energie. Este dotat cu sensibilitate foarte
accentuatǎ , se impresioneazǎ de cele mai mǎ runte manifestari exterioare. Aceastǎ sensibilitate cu reacţii mari la cauze
mici – trebuie menajatǎ cu grijǎ în copilǎ rie şi adolescenţǎ , deoarece ei devin oameni cu un dezechilibru psihoafectiv
greu sau imposibil de restabilit (complexe, refulǎ ri , angoase, anxietate).
Este înclinat spre visare şi meditaţie, se închisteazǎ şi devine izolat, dacǎ i se pare cǎ cei din jur nu-l înţeleg, are o
dozǎ crescutǎ de orgoliu. Mare, devine un om nesociabil pe care agitaţia şi mulţimea îl obosesc, care nu se adaptaezǎ
unui ritm de muncǎ şi de viaţǎ dinamic. Are micile lui manii şi obiceiuri din care îşi creazǎ o lume a lui atâ t interioarǎ ,
câ t şi exterioarǎ . Dacǎ gǎ seşte un mediu familial prielnic, se ataşează cu tot sufletul de cei care îl iubesc, îl ocrotesc şi îi
menajeazǎ emotivitatea şi lipsa de încredere în el. Este dotat cu o crescutǎ capacitate de muncǎ intelectualǎ . Dirijat,
poate ajunge un om destoinic. În lipsa dirijǎ rii, el va fi fericit sǎ gǎ seascǎ o meserie liniştitǎ , într-un mediu calm şi
disciplinat.
Aceste patru tipuri, se gǎ sesc foarte rar în formǎ purǎ , de cele mai multe ori ele se combinǎ , realizâ nd un tip mixt
în care predominǎ unul sau altul – ca rezultat al ereditǎ ţii. Aceste trǎ sǎ turi temperamentale, se atenueazǎ sau se
adâ ncesc pe mǎ surǎ ce educaţia îşi spune cuvâ ntul. Metode educative greşite, duc la crearea complexelor psihoafective
pentru toatǎ viaţa, la crize convulsive şi furie.

III. 8. PREVENIREA ABUZULUI ȘI NEGLIJĂRII COPILULUI

Copiii trebuie să fie protejați împotriva orică rei forme de violență , neglijare, abuz sau rele tratamente. Această
protecție este responsabilitatea tuturor și de aceea, avem obligația de a sesiza autorită țile în astfel de situații.
CE ESTE ABUZUL ?
În Legea Nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, prin abuz asupra copilului, se
înțelege orice fel de acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de ră spundere, încredere sau de
autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică , mentală , spirituală , morală sau socială ,
integritatea corporală , integritatea corporală , să nă tatea fizică sau psihică a copilului. În urma studiilor realizate de
că tre profesioniști, s-a constatat că abuzul asupra copiilor este foarte frecvent.Există mai multe feluri de abuzuri:
 abuzul psihologic;
 abuzul fizic;
 abuzul emoțional - abuzul sexual;
 neglijarea.
ABUZUL PSIHOLOGIC
Abuzul psihologic, constă în acele acțiuni și practici ale adulților prin care se blochează posibilită țile de
autonomie ale copilului și care se exprimă în comportamentul acestuia prin incapacitatea de gestionare a relației cu
mediul fizic și social, prin a nu ști cum să acționeze în situații cotidiene. Abuzul psihologic alterează competențele
individuale și sociale ale copilului sau structurează comportamente aberante, care îl împiedică pe copil la exploră ri și
experiențe. (Anghelescu, 2002)
Copilul este supus abuzului psihologic atunci câ nd, în mediul să u de viață nu sunt create condiții pentru
structurarea achizițiilor, practicilor, comportamentelor sociale susținute și cerute.
Tot un abuz psihologic, trebuie considerată și carența afectivă , deoarece aceasta exprimă imposibilitatea
constituirii relației de atașament. Este cunoscut faptul că relația de atașament este un coagulant al structurii
psihologice pentru formarea competențelor de viață ale copilului. (Anghelescu, 2002)
Exemple de abuzuri psihologice :
 Nu ești în stare de nimic!
 M-ai făcut de rușine!
 Uite, colegul tău de ce poate și tu nu poți?
 Niciodată nu reușești să păstrezi curățenia!
 Iar ai lăsat jucăriile împrăștiate…
ABUZUL FIZIC
Abuzul fizic este actul deliberat al adultului, prin care provoacă o suferință fizică unui copil și care este aplicat
pentru… disciplinarea acestuia. Disciplina constă în asumarea conștientă a unor reguli.

24
 Pâ nă câ nd copilul nu are constituit Eul fizic și psihologic (în jurul vâ rstei de 3 ani), regula nu este decâ t rutina
acțiunilor cotidiene care-l pun pe copil în situația de a ști ce urmează și la ce conformează . Rutinele devin reguli și
acestea se structurează treptat, în norme, care ghidează modul de a acționa al copilului. (Anghelescu, 2002)
Pe parcursul ultimilor ani, conform unor studii efectuate de specialiști, s-a putut constata că pedepsele corporale
grave nu sunt frecvente în familii. Pă rinții folosesc „pedepsele ușoare”:
 o palmă;
 un tras de păr;
 scuturarea/zgâlțâirea etc.
Aceste „pedepse ușoare” nu fac decâ t să inducă o insecuritate permanentă copilului și pot distruge stima de sine a
copilului.
ABUZUL EMOȚIONAL
Abuzul emoțional constă în acțiuni și practici neadecvate ale adultului, care induc copilului tră iri, emoții și
sentimente negative, cum ar fi:
 frica;
 teroarea;
 insecuritatea;
 incertitudinea;
 durerea;
 nefericirea;
 așteptarea etc.
Tră irea este subiectivă . Emoțiile reprezintă liantul și motorul existenței. Prin tră ire, se mobilizează și se
demobilizează toate mecanismele psihologice:
 raționale;
 acționale;
 motivaționale.
Tră irea ră mâ ne impregnată în memorie, mai adâ nc decâ t evenimentele trecute prin sfera raționalului. Toată viața
individului se desfă șoară pe fundalul tră irii emoționale. Din acest motiv este foarte important ca abuzul emoțional să
fie eliminat pentru a nu se deturna traiectorii de viață . (Anghelescu, 2002)
În abuzul emoțional, pe prim plan este tră irea negativă , dureroasă a evenimentului. Aceasta este conștientizată de
copil și, uneori, dar nu obligatoriu, de adult. Este un abuz psihologic, în care nici abuzatul (copilul), dar de multe ori,
nici abuzatorul nu sunt conștienți de faptul că sunt abuzați sau că fac un abuz. (Anghelescu, 2002)
Abuzul emoțional poate însoți orice formă de abuz. De exemplu, abuzul fizic, pe lâ ngă vă tă marea fizică , produce
de cele mai multe ori emoții negative.
Exemple de abuzuri emoționale :
 Te spun lui tata, dacă nu…
 Te ia nenea și te duce în magazia cu șobolani, dacă nu…
 Faci ce spun eu, dacă nu…
 Te rog să taci, nu ai dreptul să spui nimic, ai greșit!
 Ești tu bătut de Dumnezeu, prin handicapul pe care-l ai…
 Nu vei face nimic cu viața ta!
ABUZUL SEXUAL
Abuzul sexual constă în expunerea, implicarea sau obligarea unui copil la acte sexuale cu contact (genital, oral,
anal) și fă ră contact (prin avansuri, propuneri, gesturi, mâ ngâ ieri, vizionă ri etc.) de că tre o persoană de sex diferit sau
de același sex, cu copilul. Această persoană poate fi un adult (inclusiv pă rinte, rudă , educator, îngrijitor, vecin etc.) sau
copil, capabil să se impună (față de copilul în cauză ) prin forță fizică , putere, șantaj, intimidare, corupere, violență etc.
(Anghelescu, 2002)
NEGLIJAREA
Prin neglijare, se înțelege „omisiunea voluntară sau involuntară , a unei persoane care are responsabilitatea
creșterii, îngrijirii sau educă rii copilului, de a lua orice mă sură subordonată acestei responsabilită ți, fapt care pune în
pericol viața, dezvoltarea fizică , mentală , spirituală , morală sau socială , integritatea corporală , să nă tatea fizică sau
psihică a copilului.”(Legea Nr. 272/2004, Art. 89, alin. 2)
Neglijarea apare atunci câ nd un copil nu beneficiază de hrană , adă post, îmbră că minte, îngrijire medicală sau
supraveghere adecvată . Neglijarea emoțională survine atunci câ nd pă rintele nu oferă copilului suficient sprijin
emoțional sau, în mod premediat și repetat, nu-i acordă atenție.
Ex.: Timp excesiv acordat sarcinilor de serviciu, treburilor casei, prietenilor, hobbyurilor etc.
Legea Nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, arată în Art. 28, că pedepsele
fizice sunt interzise cu desăvârșire. Dar nu numai pedepsele fizice, ci orice alte pedepse care se află în
legătură cu dezvoltarea armonioasă a copilului. Măsurile disciplinare, nu pot fi stabilite decât cu nevoile de
dezvoltare ale copilului și fără umilirea acestuia, sub nici o formă. În aceste condiții, personalul grădiniței
este obligat prin lege să sesizeze cazurile de abuz și neglijare și să coopereze pentru soluționarea lor.
Sesizarea se face către Serviciul Public de Asistență Socială, din cadrul Primăriilor sau către Direcția Generală
de Asistență Socială și Protecția Copilului.

25
III. 9. TRAUMATISMUL PSIHIC - O AMENINŢAREPENTRU SĂNĂTATEA MINTALĂ A COPILULUI

În viaţa familiei se pot ivi situaţii grave, capabile sǎ lezeze profund sǎ nǎ tatea mintalǎ a copilului, sǎ deschidǎ o
adevǎ ratǎ breşǎ în climatul de securitate şi în cel afectiv al copilului.
Principalul traumatism psihic rezultǎ din dezagregarea familiei, din conflictele care pot duce la
despǎrţirea pǎrinţilor. Copilul rǎmas numai cu unul din pǎrinţi, poate fi serios handicapat în dezvoltarea lui
mintalǎ .
Separarea totalǎ a copilului de ambii pǎrinţi constituie o loviturǎ şi mai gravǎ , nefericita situaţie punâ ndu-şi
din greu amprenta pe sǎ nǎ tatea mintalǎ chiar dacǎ s-a produs încǎ din primele luni de viaţǎ .
Rezultǎ cǎ , stabilitatea familiei formeazǎ o premisǎ esenţialǎ în dezvoltarea armonioasǎ a copilului în
prevenirea tulburǎ rilor psihice care, pot ajunge pâ nǎ la a-l transforma într-un dezrǎ dǎ cinat, chiar şi înt-un delincvent,
viitor pensionar al instituţiilor de reeducare.
În familiile cu absenţa unuia sau altuia dintre pǎrinţi, perturbǎ rile adâ nci în formarea personalitǎ ţii copilului
se produc mai cu seamǎ în situaţiile în care nu se reuşeşte ca aceastǎ lipsǎ sǎ fie compensatǎ pe toate planurile-în
primul râ nd pe cel afectiv – de persoanele sau instituţiile de copii rǎ mase a se ocupa de îngrijirea lui.
Multiple sunt problemele unei vieţi familiale care pot afecta viaţa copilului şi, desigur, ele nu pot fi abordate decâ t
parţial.
În situaţiile de recǎsǎtorire – dupǎ divorţ sau deces – copilul este foarte sensibil şi are tendinţa de a se
identifica cu cel plecat sau dispǎ rut. Acesta îi dǎ o stare de spirit de necontenitǎ frustrare afectivǎ , cu toate implicaţiile
asupra echilibrului sǎ u nervos. Este evident cǎ se cere o mare atenţie, o pregǎ tire prealabilǎ a copilului asupra
viitoarei situaţii familiale, spre a-i sǎ di încredere şi ataşament pentru noul pǎ rinte. Cu tact, cu grijǎ şi cu menajarea
psihicului afectat al copilului, se obţine treptat un climat pozitiv în familie.
O altǎ situaţie specialǎ , este aceea a familiilor cu copii adoptaţi. Marea majoritate a acestora, sunt copii
traumatizaţi psihic, suferind de efectele unor accentuate carenţe afective.
Aspectul negativ intenţionat are însǎ şi un revers pozitiv, în sensul cǎ dacǎ aceşti copii, care simt o adevǎ ratǎ
foame de dragoste, îşi vor vedea satisfǎ cute necesitǎ ţile lor afective – situate la el pe un plan absolut predominant – ei
vor putea evolua bine în noul lor mediu de viaţǎ şi vor putea creşte sǎ nǎ toşi. De aceea pǎ rinţii, cunoscâ nd aceastǎ
situaţie, se vor feri sǎ porneascǎ de la premisele nerealiste cu privire la copilul pe care şi l-au ales. Acesta este o fiinţǎ
care necesitǎ o readaptare, proces care se realizeazǎ uneori destul de greu, mai cu seamǎ dacǎ copilul vine cu un bagaj
ereditar încǎ rcat, cu tulburǎ ri nervoase sau cu unele deprinderi greşite, formate în perioada anterioarǎ adopţiunii.
De tactul, de rǎ bdarea şi de perseverenţa pǎ rinţilor adoptivi depinde reuşita privind o adaptare linǎ şi câ t mai
bunǎ a copilului în noul sǎ u cǎ min. Câ te familii, neglijâ nd aceste cerinţe, în loc de a-şi colora şi îmbogǎ ţii viaţa cu
copilul adoptat ajung la o atmosferǎ familialǎ grea, plinǎ de conflicte şi de neplǎ ceri…
În afara traumatismului psihic deosebit de grav provocat de dezorganizarea familiei prin divorţ, despǎ rţire,
deces, sunt încǎ o serie întreagǎ de situaţii, de momente care se pot solda cu un efect dǎ unǎ tor asupra copilului de
vâ rstǎ fragedǎ .
Atmosfera încordatǎ în familie, cu certuri dese şi chiar violente, coincid de obicei cu neglijarea copilului.
Rezultatul acestui climat tensional, permanent încǎ rcat, se exprimǎ într-o trǎ ire afectivǎ , negativǎ a copilului: tristeţea.
Copilul se retranşeazǎ parcǎ într-o viaţǎ interioarǎ frǎ mâ ntatǎ , anxioasǎ . Pe faţa lui, aceastǎ trǎ ire se oglindeşte într-o
privire tristǎ , mereu indispusǎ . El zâ mbeşte rar, râ de şi mai rar. Stǎ culcat, se leagǎ nǎ singur, îşi suge degetele, uneori
scâ nceşte. De asemenea, el se alimenteazǎ mai greu, pierde treptat din greutate, întregul proces de creştere este
afectat.
Sursele producǎtoare de teamǎ ,de înfricoşare, de inhibiţie sunt, la fel, generatoare ale unor traumatisme
psihice de intensitate variabilǎ . Printre ele se numǎ rǎ gesturile ameninţǎ toare, ieşirile aspre, apariţia intempestivǎ a
unor persoane strǎ ine, întâ lnirea neaşteptatǎ cu animale sau vehicule, absenţa pǎ rinţilor de acasǎ , schimbarea
frecventǎ a mediului familial şi trimiterea copilului într-un loc nou şi necunoscut pentru el (rude, o instituţie de copii
sau o familie strǎ inǎ , etc.)
O mare greşealǎ o comit pǎ rinţii şi ceilalţi educatori care, pentru a-l îndruma pe copil sǎ mǎ nâ nce, sǎ se culce sau
sǎ îndeplineascǎ o anumitǎ funcţie fiziologicǎ , utilizeazǎ poveşti şi imagini dǎunǎtoare de groazǎ.
De asemenea, sunt ferm contraindicate ameninţǎrile cu „doctorul” sau cu „injecţia” care, nu numai cǎ stâ rnesc
groaza, dar vor constitui o piedicǎ atunci câ nd copilul va avea cu adevǎ rat nevoie de asistenţa medicalǎ .
Copilul care a mai fost bolnav şi inerent a cunoscut unele experienţe dureroase prilejuite de întâ lnirea cu medicul
trebuie îndemnat sǎ vadǎ în medic un prieten, sǎ -l întâ mpine cu plǎ cere, ca pe o persoanǎ dornicǎ sǎ -l ajute, sǎ
înţeleagǎ cǎ acesta îi vrea binele. Nu-i chiar uşor, dar prin colaborarea medic-pǎ rinţi se obţine o astfel de atitudine
prietenoasǎ a copilului faţǎ de medic.
Este evident cǎ , în general, copilul poate fi pus la adǎ post de orice momente provocatoare de fricǎ , de câ te o
situaţie tensionatǎ care survine incidental în familie, în viaţǎ . Ba chiar se poate admite cǎ momentele de aceastǎ
naturǎ sunt sub un anumit raport utile deoarece ele îl obişnuiesc pe copil, îl „cǎ lesc” psihic pentru împrejurǎ ri de care
se va lovi mai tâ rziu, în viaţǎ .
A-l plasa permanent pe copil într-o ambianţǎ în care abundǎ ieşirile nervoase, în care conflictele şi momentele
dramatice au devenit un „modus vivendi”, constituie, fireşte, un pericol pentru sǎ nǎ tatea lui. Psihicul sǎ u trebuie
menajat la maximum.
Orice tulburare bruscǎ a cursului evenimentelor zilnice, orice situaţie nouǎ cu caracter tulburǎ tor poate fi
amortizatǎ , atenuatǎ , şi uneori „explicabilǎ ”.
Sursele care pot produce manifestǎ ri nervoase, de furie trebuie luate şi ele în considerare. Astfel de surse sunt
satisfacerea defectuasǎ a necesitǎ ţilor fiziologice (imprimarea în timp util sau neplasarea copilului la vreme spre a-şi

26
satisface trebuinţele, mâ ncarea fierbinte, etc.), întreruperea unor activitǎ ţi care produc plǎ cere copilului,
neîndeplinirea unor dorinţe, formate uneori în mod nesǎ nǎ tos chiar de cǎ tre pǎ rinţi.
E bine de ştiut cǎ , la cei mici se pot declanşa adevǎ rate crize de furie, copiate dupǎ „modelul” unor manifestǎ ri
necontrolate ale pǎ rinţilor. Este eronatǎ opinia acelora care îşi imagineazǎ cǎ cei mici n-ar avea capacitatea de a
pricepe ce se petrece în jur, cǎ nu înţeleg aspectele discordante, conflictele dezlǎ nţuite în prezenţa lor. Ei au simţ
dezvoltat de imitaţie şi unii pǎ rinţi se pot trezi în faţa neplǎ cutei surprize de a-şi vedea copilul imitâ ndu-le ieşirile
nervoase. Trebuie menţionat cǎ , ieşirile de acest fel pot deveni mai dese la copiii care ajung la convingerea cǎ pot
obţine avantaje, cǎ aceste ieşiri le vor fi utile ca sistem pentru a obţine ceea ce doresc.
La vârstǎ fragedǎ, stǎrile de spaimǎ şi de furie pot fi cel mai adesea calmate cu uşurinţǎ, abǎtând atenţia copilului în
altǎ direcţie.
Trebuie însǎ sǎ prevenim pe câ t posibil astfel de situaţii, procedând întotdeauna cu blândeţe şi calm, evitând în
toate cazurile intervenţiile brutale şi ameninţǎrile.
Sǎ nu uitǎ m aceastǎ importantǎ recomandare, pe care o fac medicii în toate împrejurǎ rile: profilaxia.
În vederea preîntâ mpinǎ rii tulburǎ rilor mintale ale copilului, este necesar sǎ evitǎm orice împrejurare ce-l poate
tulbura pe copil. Mai mult, dacǎ se observǎ o anumitǎ reacţie negativǎ , sǎ nu trecem cu vederea, ci sǎ înlǎ turǎ m cauza
care a provocat-o, alminteri aceste reacţii nervoase devin cu timpul deprinderi mai greu de remediat, iar treptat ele se
înrǎ dǎ cineazǎ ca un comportament nervos, irascibil, ca o tulburare caracterialǎ cronicǎ . În situaţia din urmǎ , aceste
manifestǎ ri devin – treptat în anii urmǎ tori, dar începâ nd chiar de la aceastǎ vâ rstǎ – trǎ sǎ turi negative de caracter şi
de personalitate, se structureazǎ într-un stil de viaţǎ care ne face adesea sǎ vorbim despre copii nevrotici, despre
tineri cu dezechilibru nervos, arţǎ goşi, violenţi, nesociabili.
Cum putem schimba comportamentul unui copil?
Atunci câ nd ne confruntǎ m cu unele probleme legate de comportamentul copilului, trebuie sǎ ne gâ ndim de douǎ
ori înainte de a pune în aplicare diferite metode care sǎ -l „schimbe”. O asemenea metodǎ , nu este nici pe departe
pedeapsa fizcǎ .
Vǎ oferim câ teva alternative ce pot fi folosite atunci câ nd dorim sǎ schimbǎ m sau sǎ corectǎ m comportamentul
copilului, exemple oferite de Autoritatea administrativǎ în domeniul copilului şi familiei din Flandra, Belgia:
 Ignoraţi-l !
Puteţi sǎ ignoraţi copilul pǎ rǎ sind camera sau prefǎ câ ndu-vǎ cǎ nu l-aţi auzit. În primǎ fazǎ , acest comportament
poate continua dar cu perseverenţǎ acesta ajunge sǎ se diminueze.
 Dezaprobaţi comportamentul copilului însǎ nu şi persoana acestuia!
În loc sǎ -l pedepsiţi, puteţi sǎ vǎ manifestaţi dezaprobarea faţǎ de comportamentul lui fie prin tonul vocii, fie prin
atitudine. Dezaprobaţi comportamentul, nu copilul.
Spuneţi: „Nu cred cǎ e bine cǎ nu vrei sǎ mǎ ajuţi!” în loc de „ Nu eşti un copil bun!”.
 Lǎsaţi copilul sǎ suporte consecinţele negative ale comportamentului sǎu!
Prin aceastǎ metodǎ copilul învaţǎ care sunt consecinţele faptelor sale.
Exemplu: „Te-am rugat sǎ nu intri cu pantofii murdari pe covor! Acum în loc sǎ ne jucǎ m, va trebui sǎ curǎ ţǎ m
împreunǎ !”
 Luaţi o pauzǎ!
Acest lucru este necesar atunci câ nd simţiţi cǎ vǎ puteţi pierde controlul şi este un bun prilej de a vǎ calma, atâ t
dumneavoastrǎ , câ t şi copilul.
Este important sǎ vǎ pǎ straţi calmul şi sǎ -i explicaţi copilului de ce trebuie sǎ se gâ ndeascǎ la ce a fǎ cut.
 Luaţi-i un lucru care îi place sau daţi-i o sarcinǎ care nu-i face plǎcere!
Acest mod de corectare se potriveşte copiilor mai mari, dar nu este recomandat pentru copiii de vâ rstǎ mai
fragedǎ .
Este important sǎ vǎ faceţi înţeles şi sǎ fiţi siguri cǎ aţi menţionat comportamentul pe care îl dezaprobaţi. Dupǎ ce
îi aplicaţi copilului o mǎ surǎ de corecţie, este important sǎ vǎ gǎ siţi timp şi pentru împǎ care.V-aţi supǎ rat pentru cǎ a
fǎ cut ceva rǎ u, dar dupǎ aceea trebuie sǎ fie clar cǎ acest lucru va fi uitat. De asemenea, nu trebuie sǎ -i reamintiţi
copilului episodul fǎ rǎ motiv.

III. 10. EFECTELE EŞECULUI CONJUGAL – PARENTAL, ASUPRA PERSONALITĂŢII COPILULUI

Copilǎ ria este într-adevǎ r vâ rsta de aur!

Meşterii fǎ urari sunt în prima etapǎ pǎ rinţii, ajutaţi apoi de educatori şi de dascǎ li, sprijiniţi în ultima fazǎ de
marea comunitate a oamenilor, a societǎ ţii şi a colectivului de muncǎ .
Educaţia copilului se face începând cu primul an de viaţǎ, nu dupǎ etape şi reguli şablon. Ceea ce este
valabil pentru unul, nu este bun şi pentru altul. Pǎ rinţii trebuie sǎ ştie cǎ , un copil nu este un adult în miniaturǎ ,
nici o pǎ puşǎ vie, cǎ aplicâ nd o educaţie plinǎ de fermitate şi înţelegere, în care dragostea sǎ fie simţitǎ de cel mic şi
câ nd îl ceartǎ şi câ nd îl mâ ngâ ie, pot obţine rezultate bune.
Cea mai bunǎ educaţie este cea pe care o aplicǎ pǎrinţii uniţi într-o cǎsnicie fericitǎ, echilibratǎ din punct
de vedere psihoafectiv şi hotǎrâţi sǎ-şi creascǎ un copil normal dezvoltat, din toate punctele de vedere.
Dragostea şi înţelegerea dintre pǎ rinţi este cel mai bun sfetnic, cǎ ci intuiesc fǎ rǎ prea multǎ teorie care sunt cele mai
bune metode pentru a canaliza tendinţele copilului, fǎ rǎ a-i strivi sau devia personalitatea în formare.
Dacǎ , în general, familiile îşi înţeleg acest rol, îl îndeplinesc, manifestǎ grijǎ şi preocupare pentru copil, sunt însǎ
cazuri câ nd familia nu-şi îndeplineşte atribuţiile sau şi mai rǎ u, constituie un exemplu negativ în opera de formare şi
de instruire a copilului.

27
 „Sǎ nu cerţi niciodatǎ copilul –oricât ar fi temperamentul lui de echilibrat - sǎ facǎ ceea ce nu-i puteţi
arǎta prin fapte nu prin vorbe”. Amprenta comportǎrii pǎrinţilor în viaţa de familie lasǎ urme structurale, de
neşters.
Acolo, unde pǎ rinţii trǎ iesc într-un climat de înţelegere, de stimǎ şi prietenie, de afecţiune şi colaborare continuǎ ,
grija pentru copil este un fapt real.
În acele familii în care au loc certuri permanente, acolo unde fiecare dintre soţi are viaţa lui, acolo unde legǎ tura
de familie are un caracter formal, unde concepţia vieţii familiale este golitǎ de conţinut şi grija pentru copil este mult
diminuatǎ , uneori inexistentǎ , influenţa negativǎ este deosebit de puternicǎ .
Nu sunt omise nici familiile dezorganizate, prin divorţ sau fǎ rǎ divorţ, deoarece acolo într-o mare mǎ surǎ se
constatǎ dezinteres faţǎ de copil.
Adesea, relaţia dintre eşecul conjugal parental şi evoluţia personalitǎ ţii copilului a fost ignoratǎ sau minimalizatǎ .
Multe dintre dificultǎţile de adaptare şi integrare socialǎ, atât ale copilului cât şi ale adultului, îşi au
originea în disfuncţiile familiale din mica lor copilǎrie, ca şi în cele de mai târziu.
Conflictul conjugal manifeatat des sau lent, începâ nd cu tensiunile emoţionale şi defectele de comunicare între
soţi şi sfâ rşind cu atitudini parentale neconsensuale, modele educaţionale şi morale alterate sau deviate
(Comportamente de tip agresiv, alcoolismul, adulterul, abuzul sexual al mamei sau al tatǎ lui, patologia psihiatricǎ a
unuia dintre soţi, neparticiparea la raportul financiar al familiei, sǎ rǎ cia edemicǎ favorizâ nd insecuritatea biologicǎ şi
socialǎ a copilului) – toate acestea sunt de naturǎ sǎ producǎ „fisuri” şi „rǎ ni” adâ nci în structura personalitǎ ţii
copiilor, greu corectabile sau niciodatǎ vindecabile.
Adultul cu un „trecut emoţional” fragil şi confuz, se structureazǎ adesea psihopatic sau devine un nevrotic cronic.
El se aflǎ mereu în cǎ utarea „identitǎ ţii de sine” cu sentimentul unei neîmpliniri şi insecuritǎ ţi afective, el însuşi
nefericit şi nefericindu-i pe alţii. De asemenea, de cele mai multe ori, el încearcǎ sentimente negative sau ambivalente
confuze faţǎ de sine şi faţǎ de alţii, nu-şi poate asuma echilibrat rolul de partener şi de pǎ rinte.
Copilul „revelator” al eşecului conjugal parental este aproape imatur emoţional chiar dacǎ uneori
compensator şi sub influenţa altor factori, el poate avea o evoluţie intelectualǎ şi performaţialǎ bunǎ sau de excepţie
(Ex. Cazul multor copii talentaţi în diverse domenii, dar cu mari traume afective legate de climatul familial).
Copilul abandonat de cǎtre unul dintre pǎrinţi, (mai ales în primii ani de viaţǎ ) ca şi cel neglijat, maltratat
sau respins, îşi distorsioneazǎ precoce încrederea în sine, se autodevalorizeazǎ , devine inhibat, lipsit de iniţiativǎ ,
timid şi adesea se simte culpabil, preluâ nd asupra sa „vini’’ imginare.
Eşecul preşcolar şi şcolar este foarte frecvent în aceste cazuri, nu ca o consecinţǎ a unor scǎ zute capacitǎ ţi
intelectuale sau a unei slabe voinţe, ci ca rezultat al unor tulburǎ ri emoţionale ce submineazǎ imaginea de sine şi
autoevaluarea. Încǎ din perioada preşcolaritǎ ţii, copilul purtǎ tor al „mesajului de disfuncţie parentalǎ ” ne apare ca
fiind marginalizat sau automarginalizâ ndu-se în grupul de copii. El poate sǎ se manifeste violent şi instabil, fie timid,
inhibat şi labil, emotiv sau anxios, fiindu-i în general greu sǎ se integreze în colectivitate. Astfel copiii, ne pot semnala
„de timpuriu” defectele comportamentale şi atitudinile parentale.
În perioadele ulterioare (şcolarul mic şi puberul), comportamentele copiilor – simptom al conflictului sau
eşecului familial, se diversificǎ . Astfel, minciuna gratuitǎ şi conduitele duplicitare, nerespectarea regulilor de
convieţuire în colectivitate (agresiuni verbale şi fizice), furtul mǎ runt sau repetat, indisciplina fixatǎ ca tipar
comportamental, fuga de acasǎ şi chiulul „cronic”, devin comportamente inadaptate şi deviante ce argumenteazǎ
asupra „crizei morale” a familiei. Absenţa unor „modele” afective, morale, comportamentale în persoana pǎ rinţilor,
favorizeazǎ confuzia opţiunilor copilului şi îl supune unei dificultǎ ţi majore de dobâ ndire a identitǎ ţii de sine, a
coerenţei interne a personalitǎ ţii, a autoacceptǎ rii şi autodezvoltǎ rii.
Eşecul conjugal parental se traduce adesea nefast şi în planul identitǎ ţii sex-rolului. Astfel, în special
adolescenţii lipsiţi de „imago-uri” materne-feminine şi paterne-masculine adecvate, pot ajunge sǎ respingǎ inconştient
sau conştient pe cele oferite de proprii pǎ rinţi, avâ nd ei înşişi dificultǎ ţi în asumarea rolulilor masculine şi respectiv
feminine. Aceasta, îi va putea predispune la repetarea „eşecului conjugal parental” al pǎ rinţilor.
Una dintre erorile parentale frecvente în familiile conflictuale este „introducerea” intenţionatǎ a copilului de cǎ tre
unul din pǎ rinţi în a-şi repudia, respinge sau urî celǎ lalt pǎ rinte, „conceputǎ ” de pǎ rintele inductor drept „o pedeapsǎ
moralǎ ” pentru pǎ rintele care a greşit faţǎ de primul. Astfel, copilul este manipulat psihologic, ca un mijloc de
rǎ zbunare a unui partener pe celǎ lalt sau ca „un obiect de disputǎ ” în negocierea conflictului marital. Aceastǎ situaţie,
are un mare grad de patogenie, fiind una dintre cele mai nocive pentru dezvoltarea personalitǎ ţii copilului. Acesta este
supus unei tensiuni intrapsihice externe, fiind pus sǎ aleagǎ dinte douǎ „pǎ rţi” care îi sunt ambele indispensabile
pentru a se dezvolta şi maturiza. El este forţat astfel sǎ -şi „scindeze” eul în plinǎ dezvoltare şi sǎ -şi fractureze de drept
structura sa de bazǎ cu tot fundamentul ei: securitatea emoţionalǎ , sentimentul aparenţei şi al identitǎ ţii.
Pentru a se dezvolta echilibrat, orice fiinţǎ umanǎ trebuie sǎ -şi poatǎ rǎ spunde la cel puţin 3 întrebǎ ri: „eu cine
sunt?”, „al cui sunt?”, „cu cine semăn eu?”. Rǎ spunsul clar la aceste întrebǎ ri, îi oferǎ posibilitatea sǎ rǎ spundǎ mai
tâ rziu la a patra întrebare, fundamentalǎ pentru definirea şi împlinirea omului ca om: „Cine sunt? Încotro mă
îndrept?” Nimeni nu se poate gǎsi pe sine, nu se poate mobiliza şi realiza ca om matur, eficient, conştient de
sine, fǎrǎ sǎ-şi cunoascǎ şi accepta „rǎdǎcinile”, primele modele, primele valori.
Problema sǎnǎtǎţii psihosomatice este în primul rând o problemǎ de sǎnǎtate moralǎ şi afectivǎ, deci un
efect al unui climat familial sǎnǎtos. Adesea, pǎ rinţii (ei înşişi imaturi psihic), se amǎ gesc cu alternativa divorţului,
ca fiind o „soluţie” la ceea ce ei înşişi nu reuşesc sǎ dobâ ndeascǎ (înţelegerea de sine şi de altul). Dar divorţul, de cele
mai multe ori, nu este nici o soluţie şi nicio pedeapsǎ pentru „soţul care a greşit”, el fiind doar legalizarea
(recunoaşterea socialǎ ) a unui „eşec în doi”, a unui divorţ emoţional mai vechi.

28
 Copilul familiei monoparentale se va confrunta şi el ci dificultǎ ţi în evoluţie: fie cǎ va deveni absent, rol ce-l va
împovǎ ra şi frustra afectiv, fie cǎ îşi va cǎ uta permanent „modelul parental absent”, neglijâ ndu-şi sau îndepǎ rtâ ndu-se
de pǎ rintele cu care a rǎ mas sau aflâ ndu-se într-un conflict mai mult sau mai puţin intens cu acesta.
O „notǎ ” aparte o prezintǎ copiii crescuţi de bunici, oarecum abandonaţi de proprii pǎ rinţi sau care „se trezesc”
disputaţi sau scindaţi între douǎ cupluri parentale.
Modelele educaţionale, regulile de viaţǎ şi „raportul” oferte-recompense (afective, morale, materiale) sunt, în
general diferite între cuplurile de bunici şi cuplurile de pǎ rinţi. Astfel, copilul aflat în aceastǎ situaţie este supus unui
stres în dezvoltare care îi agraveazǎ maturizarea. El se simte adesea mai frustrat decâ t copilul cu un singur pǎ rinte,
pentru cǎ el se aflǎ mereu la jumǎ tatea drumului cǎ tre „inima pǎ rinţilor”, iar sensul acestui drum este biunivoc.
Aceastǎ situaţie de „dublǎ orientare parentalǎ ”, naşte insecuritate afectivǎ , anxietate şi confuzie opţionalǎ . Se spune
adesea despre aceşti copii cǎ sunt „rǎ sfǎ ţaţi”. „Rǎ sfǎ ţul” cu tot ce implicǎ (crize de plâ ns, ambiţii, negativism alimentar
sau comportamental, acuze psihosomatice diverse) este greşit înţeles de mulţi educatori şi pǎ rinţi şi „sancţionat”
afectiv, ceea ce întǎ reşte în mod paradoxal „comportamentul de rǎ sfǎ ţ”. Cauza lui fiind contradicţia între atitudinile şi
comportamentele faţǎ de copil, fie ale propriilor pǎ rinţi, fie mai frecvent, între pǎ rinţi şi bunici, el nu poate fi suprimat
ca efect psihologic, decâ t acţionâ ndu-se asupra cauzei.
Coerenţa şi consensul atitudinilor emoţionale (atâ t în ceea ce priveşte recompensa, câ t şi în ceea ce priveşte
sancţiunea), exercitate echilibrat, pe baza unor principii acceptate şi acceptabile de cǎ tre copii şi pǎ rinţi deopotrivǎ ,
pot elimina de la sine exagerǎ rile comportamentale ale copilului, care sunt în fond „proteste” sau semnale la o stare
neacceptabilǎ interpersonalǎ în familia sa.
O altǎ dimensiune disfuncţionalǎ a comportamentului parental, cu implicaţii negative pentru copil, este
suprasolicitarea copilului de cǎ tre pǎ rinţii frustraţi afectiv şi în prestigiul lor social. Aceşti pǎ rinţi, dominaţi de
ambiţii şi orgolii personale proiectate în proprii lor copii, ajung sǎ -i tiranizeze, impunâ ndu-le „programe” care adesea
nu sunt conform cu posibilitǎ ţile lor aptitudinale şi intelectuale. Ei confundǎ , astfel, responsabilitatea şi iubirea
parentalǎ cu hiperexigenţa iraţionalǎ .
S-a observat cǎ , în general, pǎ rinţii care şi-au alterat iubirea reciprocǎ , ajung sǎ competiţioneze absurd chiar şi în
raport cu afecţiunea copilului, sunt extrem de patogeni pentru evoluţia personalitǎ ţii acestuia. La acestea, se adaugǎ
atenuarea pâ nǎ la dispariţie a iubirii şi cǎ ldurii materne sau paterne.
Este cert cǎ , paleta efectelor negative ale eşecului marital şi parental este destul de largǎ pentru a justifica
îngrijorarea socialǎ în raport cu destinul individual al fiecǎ rui copil confruntat cu experienţe familiale
psihotraumatizante, iar convingerea unor pǎ rinţi cǎ , de fapt, copiii ar putea fi protejaţi „conflictele şi erorile parentale”
fie prin izolarea copiilor, fie prin „ascunderea” acestor conflicte, fie prin nerecunoaşterea sau negarea lor, este o iluzie
cu efecte distructive pentru sensibilitatea şi maturizarea copiilor.
Copiii nu pot fi cu adevǎrat feriţi de climatul conjugal patogen, ci doar determinaţi sǎ se automistifice şi
sǎ-şi acumuleze frustraţiile şi nelǎmuririle care, mai târziu, îi vor transforma în nişte persoane nepregǎtite
pentru viaţǎ şi vulnerabile.

III. 11. CUNOAȘTEREA STILURILOR PARENTALE ȘI A INFLUENȚEI LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII AUTONOMIEI
LA COPII

Autorii din literatura de specialitate sunt unanim de acord că formele de răsplată și de pedeapsă sunt mai puțin
importante decâ t consecvența comportamentului parental, acordul între pă rinți și realizarea acceptă rii și înțelegerii
nevoilor copilului. Factorii care țin de relația adulți – copil trebuie luați în considerare datorită dovezilor conform
că rora tipul de atașament care se dezvoltă între pă rinte și copil poate afecta abilitatea copilului de a beneficia de
experiențele de învă țare traversate nu doar cu acel pă rinte, ci și cu alte persoane. Pe mă sură ce înaintează în vâ rstă ,
copilul va obține o autonomie mai mare, și, astfel, abilitatea de a încuraja independența copilului în luarea deciziilor
devine importantă .
Atașamentul securizat al copilului față de pă rinți, duce la apariția, în prima copilă rie, a unor forme adaptative
de comportament, precum capacitatea de explorare cu încredere a mediului înconjură tor și că utarea protecției
parentale câ nd îl amenință un pericol. Copiii cu atașament securizant au încredere să abordeze probleme cognitive
dificile chiar și atunci câ nd lucrează singuri sau cu o altă persoană nefamiliară . Câ nd lucrează cu mama sau cu tata, ei
știu că încercă rile vor fi acceptate și sprijinite.
Copiii cuatașament anxios nu au încredere. Din experiențele anterioare au reținut că acțiunile lor vor fi ignorate
sau respinse și, ca urmare, ei sunt mai puțin dispuși să ia inițiativa. În general, copiii cu acest tip de atașament
interacționează cu mamele sau tații într-un mediu mai puțin ocrotitor. Mama/tata și copilul nu sunt atâ t de bine
adaptați unul la celă lalt, în sensul că mama/tata eșuează adesea să ră spundă la fel de clar și constructiv ca în cazul
perechilor securizante. Ca urmare, performanța copiilor cu atașament securizant, tinde să se îmbună tă țească după o
activitate de rezolvare de probleme împreună cu mama/tata, în timp ce acest lucru nu se întâ mplă adesea la copiii cu
atașament anxios.
Stilurile parentale sunt modalită ți în care pă rinții își exprimă credințele despre cum să crească copiii.
Aproape toți doresc să fie pă rinți buni și evită să facă ceea ce consideră ei că ar fi ră u. Adoptă stilurile însușite de
la pă rinții lor, pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi pă rinte.
Majoritatea pă rinților dovedesc atâ t dragoste, câ t și limite în stilul lor parental. Echilibrul între acestea determină
stilul parental specific.De exemplu, pă rinții care folosesc dragostea ca stil esențial, pă rinții permisivi, consideră
afecțiunea ca fiind mai importantă decâ t limitele. Se folosesc, de asemenea, de atașament și de legă tura cu copilul lor,
pentru a-l învă ța ce este bine și ce este ră u. Petrec foarte mult timp cu copiii, comunicâ nd, negociind și explicâ nd.
Valoarea lor constă în, creșterea încrederii copilului în forțele proprii și consolidarea stimei de sine a acestuia.

29
 Pă rinții care au limitele drept bază a stilului abordat, pă rinții autoritariști, le consideră pe acestea ca fiind mult
mai importante decâ t dragostea sau relația. Folosesc controlul extern pentru a-i învă ța ce-i bine și ce-i ră u și sunt
rapizi în a acționa într-o problemă de disciplină . Prin urmare, copiii sunt de obicei rapizi în reacțiiși rar negociază cu
pă rinții. Valoarea acestui stil constă în, însușirea de că tre copil a respectului. Doar stilul educativ nedemocratic sau
echilibrat are puncte tari atâ t dragostea ridicată , câ t și slă biciunile inerente.
În edificarea personalită ții copilului, educatoarele sunt interesate de cunoașterea practicilor parentale, pentru a
interveni cu mă suri educaționale adecvate, în ceea ce privește activitatea cu copilul. În cadrul întâ lnirilor individuale
cu pă rinții, prin observarea sistematică , prin discuțiile formale sau informale cu pă rinții etc., pot fi depistate
elementele dominante ale stilului parental și astfel se poate analiza în ce mod influențează acesta dezvoltarea
copilului.
Există mai multe stiluri pă rintele, care pot influența comportamentul copiilor:
a. stilul de respingere(neglijare)
 dragoste și limite scă zute;
 consideră ca fiind inadecvat să întâ mpini nevoile copiilor;
 stil parental indiferent, datorat lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului.
b. stilul autoritarist
 limite înalte și dragoste scă zută ;
 își iubesc copilul, dar punctele lor sunt în aria disciplinei acțiunii (limite), nu în disciplina relației (dragoste).
c. stilul autoritar
 lasă copiii să fie ei înșiși și să învețe despre lumea înconjură toare, în mod independent.
d. stilul permisiv
 dragoste ridicată (disciplina relațională ) și limite scă zute (disciplina acțiunii);
 sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare și emoționale ale copiilor lor;
 au dificultă ți în stabilirea de limite ferme.
e. stilul democratic/echilibrat
 atâ t dragoste ridicată câ t și limite înalte;
 se bazează pe conceptele democratice (egalitatea și încrederea);
 pă rinții și copiii sunt egali în termenii nevoii de demnitate și valorizare, dar nu în termeni de
responsabilitate și luarea deciziei.

III. 12. GREŞELI ALE PĂRINŢILOR, ÎN EDUCAŢIA COPIILOR

Există anumite gesturi şi atitudini care sunt greşite şi care pun la îndoială iubirea necondiţionată a pă rinţilor faţă
de copil. Acestea sunt:
 Să-ţi exprimi aprobarea doar atunci când este bun.
 Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta.
 Să exprimi o atitudine critică.
 Să ţipi sau să strigi la copil.
 Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau neplăcerea.
 Să te superi sau să nu-i mai vorbeşti.
 Să fii prea preocupat ca să-i acorzi atenţie.
 Să rosteşti numele copilului pe un ton jignitor.
Da, este uşor să greşeşti câ teodată şi orice pă rinte este vinovat de a fi fă cut, ocazional, mă car una dintre aceste
greşeli.Dar, nu te lă sa copleşit de vinovă ţie.
Fii dispus să spui simplu „Îmi pare rău !”, iar după aceea, poţi începe să îndrepţi lucrurile.
Urmă reşte urmă toarele sfaturi:
 Manifestă acceptare, respectâ nd fiecare copil ca pe un individ aparte, cu tră să turi de caracter, chiar şi atunci
câ nd acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul lipsit de iubire şi de amabilitate.
 Încearcă să înţelegi!
 Poartă-te în aşa fel, încât copilul să ştie că este dorit şi binevenit!
 Iubeşte-l necondiţionat!
Ascultă-ţi cu atenţie copilul, chiar dacă acesta are să -ţi spună câ teva lucruri foarte neplă cute şi urmă reşte-i
limbajul corpului. De multe ori, copiii nu exprimă în cuvinte ceea ce simt, dar îşi manifestă simţă mintele prin gesturi.
Creează o atmosferă confortabilă şi plină de că ldură , în care copilul să se simtă liber să se exprime.
Fă-ţi timp să stai cu copilul, şi aceasta nu doar atunci câ nd nu ai altceva de fă cut, ci ori de câ te ori copilul are
nevoie de tine, chiar dacă aceasta poate să fie în momentul cel mai nepotrivit, cum ar fi câ nd bebeluşul plâ nge sau
câ nd vorbeşti la telefon. Evident, nu este posibil să laşi totul deoparte, de fiecare dată câ nd copilul are nevoie de
atenţie. De exemplu, câ nd copilul vine la tine, cu dorinţele lui, într-un moment câ nd nu i le poţi îndeplini pe loc, nu-l
respinge cu brutalitate, spunâ ndu-i „Nu vezi că sunt ocupat(ă )?” Încearcă să -l îmbră ţişezi, să -i zâ mbeşti cu toată
că ldura şi să -i spui „Acum sunt foarte ocupat(ă ), dar imediat ce termin, voi asculta ce vrei să -mi spui!”.
Copiii trebuie să înveţe să aibă ră bdare şi să -i înţeleagă pe cei din jurul lor, dar prea adesea adulţii au tendinţa de
a aşeza propriile priorită ţi mai presus de cele ale copiilor lor.
Atunci, câ nd copiii suferă din cauză că nu li se acordă atenţie în mod personal, poate fi interpretată de ei drept
respingere.

30
 Procedează în aşa fel, încâ t fiecare copil să ştie că te bucuri să fii împreună cu el. Îi poţi comunica acest mesaj
mâ ngâ indu-l, îmbră ţişâ ndu-l sau strâ ngâ ndu-l lâ ngă tine atunci câ nd este momentul.
Împlinirea nevoilor fizice şi emoţionale ale copilului, în timpul pe care îl petreceţi împreună , este metoda care
spune cel mai clar şi mai convingă tor „Te iubesc!”
Copiii au nevoie să li se acorde încredere. Primul an din viaţa copilului tă u, este critic pentru el, în ceea ce
priveşte dezvoltarea încrederii (sau credinţei) în pă rinţii lui şi/sau în persoanele care îl îngrijesc.
Dacă atenţia pe care o primeşte, este iubitoare şi consecventă şi dacă nevoile sale fizice sunt împlinite, atunci
încrederea vine de la sine. Însă , pe mă sură ce copillul creşte, acesta nu va mai avea nevoie doar să poată avea
încredere în mediul în care tră ieşte, ci şi ca lui însuşi să i se acorde o încredere din ce în ce mai mare. Prea adesea
uită m că încrederea este un drum cu sens dublu. Pă rinţii nu trebuie doar să fie ei înşişi demni de încredere, ci şi să
manifeste încredere în copilul lor.

III. 13. INFLUENȚA DRAGOSTEI PARENTALE ASUPRA DEZVOLT ĂRII PERSONALITĂȚII COPILULUI

Pă rinţii reprezintă primul context social de dezvoltare al copilului, care practic asigură satisfacerea
tuturor necesită ţilor lui, inclusiv a celor de dragoste ş i afectivitate. Necesitatea de dragoste parentală
constituie una din cele mai puternice ş i de durată trebuinţe umane. De ea are nevoie copilul de orice vâ rstă .
Dragostea maternă ş i paternă sunt pă rţi componente ale fenomenului unic de dragoste parentală . Dragostea
parentală are şi componente biologice înnă scute, dar în general atitudinea pă rinţilor faţă de copii constituie
un fenomen cultural-istoric, care se transformă în context diacronic, aflâ ndu-se sub influenţa normelor şi
valorilor sociale.
Asigurarea întregului complex de relaţii ş i satisfacerea necesită ţii în dragoste în primii ani de viaţă ai
copilului, este în responsabilitatea ş i competenţa doar a pă rintelui.
S. Freud sublinia influenţa absolută a pă rinţilor în primii ani de copilă rie asupra dezvoltă rii ulterioare a
personalită ţii (S. Freud, 1989).
Personalitatea formată în condiţiile privă rii de dragostea parentală se caracterizează prin sentiment de
gol lă untric, printr-o puternică necesitate de contact ş i de apropiere sufletească . Asemenea oameni au o
personalitate infantilă . Astfel, dragostea parentală constituie o parte a educaţiei, care contribuie la formarea
omului ca personalitate, a unui membru deplin al societă ţii, capabil să formeze o familie, ca o unitate a
mediului social în care tră ieş te ş i prin aceasta susţinînd-o ş i dezvoltă nd-o. Dragostea parentală este dificilă ,
schimbă toare ş i controversă . Ea nu are norme absolute, după cum nu sunt norme ş i nici pă rinte ce iubeş te
ideal.
Pă rinţii iubitori pot comite greş eli, pot să se îndoiască în sentimentele sale faţă de copil, nu numai să -l
protejeze, dar ş i să -l pedepsească , să -l bucure pe copil şi să -i asigure toate necesită ţile.
Dinamica dragostei parentale are o manifestare obiectivă . Prin manifestare se subînţelege comiterea,
dezvă luirea anumitor calită ţi sau însuş iri. Una din aceste manifestă ri este puterea dragostei parentale.
Dragostea pă rinţilor conţine în sine un anumit sens pentru om. Sensul dragostei parentale se naş te în
conş tiinţa omului datorită iubirii.
Importanţa dragostei parentale pentru om este doar una din acele zone ale sensului, pe care ea o capă tă
în contextul unor evenimente sau situaţii de viaţă .
Au fost descrise 8 tipuri ale dragostei parentale în baza determină rii relaţiilor ce constituie dragostea
parentală , aş a cum sunt simpatia – antipatia, stima – ignorarea, apropierea – distanţarea.
 Dragostea eficientă se realizează în simpatie, stimă, apropiere . Pentru pă rinte este caracteristică o
atitudine caldă emoţională faţă de copil. Pă rintele acceptă personalitatea ş i comportarea, acordă atenţie
intereselor copilului, respectă drepturile lui şi recunoaş te îndatoririle, îi ajută în limitele normalului.
Formula educaţiei „Doresc copilului meu fericirea şi o să-l ajut pentru aceasta”.
Dragostea distantă (simpatie, stimă, dar distanţă mare faţă de copil). Pentru pă rinte este
caracteristică o apreciere înaltă a copilului, a exteriorului, succeselor şi capacită ţilor lui. Comportarea
duioasă faţă de copil în combinaţie cu lipsa de atenţie faţă de necesită ţile zilnice ale copilului şi
cunoaştere superficială a lumii lui interioare. Mulţumirea exterioară faţă de copil vizavi de neputinţa de
a-l ajuta în rezolvarea problemelor sale.
Formula educaţiei „Uitaţi-vă ce copil bun am eu, păcat că nu dispun de timp pentru a mă ocupa de
el”.
 Compasiunea activă (simpatie, apropiere dar lipsă de stimă). Pentru pă rinţi este caracteristică
recunoaşterea neajunsurilor mentale sau fizice ale copilului, fie ele reale sau false. În rezultat, pă rintele
ajunge la ideea că , copilul să u este excepţional: “Copilul meu este altfel decît ceilalţi, el nu este aşa de
bun”. Pă rintele privilegiază în mod deosebit copilul şi îl protejează exagerat. Pă rintele este atent faţă de
copil, interesele sale sîut axate pe el, dar nu are încredere în copil, nu crede în capacită ţile şi posibilită ţile
lui.
Formula educaţiei: „Deși, copilul meu nu este destul deştept şi dezvoltat fizic, eu îl iubesc pentru că
este copilul meu!”.
 Evitare tolerantă (simpatie, lipsă de stimă, distanţă mare interpersonală). Pentru pă rinţi este
caracteristică îndrepă ţirea preponderent inconştientă a comportă rilor inadecvate, a calită ţilor personale
negative şi a neputinţei copilului, fă cîndu-se trimitere la starea să nă tă ţii, moştenirea genetică slabă , sau
alte pricini. Insuccesul este recunoscut tacit un drept al copilului. Pă rinţii nu se amestecă în treburile

31
 copilului, în contactele lui cu copiii din generaţia sa şi cu alţi oameni, ei nu se orientează destul de bine în
viaţa sufletească a copilului.
Formula educaţiei: „Nu poate fi învinuit copilul meu de faptul că el nu este destul de dezvoltat
intelectual sau fizic”.
 Respingere (antipatie, lipsă de stimă, distanţă mare interpersonală). Pentru pă rinţi este
caracteristică încercarea de a reduce comunicarea cu copilul. Ei se stră duie să nu observe prezenţa
copilului, devin distanţi şi închişi la apropierea acestuia, se retrag complet, atunci cînd copilul are
necesitate de susţinere şi ajutor.
Formula educaţiei: „Acest copil îmi trezeşte sentimente neplăcute şi nu doresc să am cu el nimic
comun”.
 Repulsie (antipatie, lipsă de stimă, distanţă interpersonală mare). Pentru pă rinţi este caracteristică
ignorarea succeselor şi a tot ce este pozitiv în copil. Pă rintele suferă în legă tura sa cu un copil, după câ te i
se pare, atâ t de ratat. Comunicarea lor abundă de reproşuri, instrucţiuni, observaţii, cerinţe.
Formula educaţiei: „Eu sufăr din cauza că, am un copil care este atât de slab dezvoltat, prost,
îndărătnic, fricos şi neplăcut altor oameni”.
 Urmărire (antipatie, apropiere). Se caracterizează prin convingerea pă rintelui că , copilul să u este
bestie completă şi un netrebnic. În tot compotramentul copilului, pă rintele vede permanent „rea voinţa”.
Pă rintele încearcă prin stricteţe şi un control dur să înfrîngă voinţa copilului, cere participarea la
educaţie a organelor sociale, deseori este pentru aplicarea unor pedepse dure.
Formula educaţiei: „Copilul meu este un netrebnic şi eu voi dovedi aceasta!”.
 Refuz (antipatie, stimă, mare distanţă interpersonală). Este caracteristică ignorarea problemelor
copilului, dar pă rintele de la distanţă îi urmă reşte comportarea, recunoscînd puterea şi calită ţile
personale pozitive ale copilului. Cînd relaţiile se încordează , un asemenea pă rinte recurge la ajutorul
organelor sociale, a şcolii şi a altor organizaţii de educaţie, apelează la medici. În comportarea pă rintelui
se simte cerinţa inconştientă ca să fie apă rat de un „asemenea monstru”.
Formula educaţiei: „Eu nu vreau să am de a face cu un asemene netrebnic”.
În aşa fel, putem să afirmă m că dragostea parentală constituie un proces de personalizare a personalită ţii
copilului în cea a pă rintelui, determinantă pentru relaţiile copil – pă rinte şi care influenţează ată t
personalitatea pă rintelui, cît şi pe ce a copilului.
Deasemenea, există multe teorii ale dezvoltă rii dragostei parentale.
Fiecare perioadă a vieţii de famile se caracterizează prin cerniţe specifice faţă de pă rinţi. Stadiul de
formare a imaginii decurge de la conceperea copilului pâ nă la naşterea lui.
Soţii încearcă să -şi imagineze ce fel de pă rinţi vor fi ei, evaluâ nd viitoarea lor comportare în conformitate
cu idealurile proprii despre comportarea pă rinţilor.
 Stadiul de hrănire durează aproximativ 2-3 ani – pâ nă la momentul câ nd copilul începe a spune „nu”. La
pă rinţi se formează sentimentul de ataşament faţă de copil, ei învaţă să raporteze participarea
emoţională şi timpul care ei îl acordă , soţului (soţiei), prietenilor, serviciului etc. cu necesită ţile copilului.
 Stadiul de autoritate durează pînă la împlinirea copilului a vâ rstei de aproximativ 5 ani. Pă rinţii
evaluează corespunderea lor cu rolul de pă rinte. La acest stadiu, ei trebuie să conştientizeze faptul, că ei
şi copiii lor nu întotdeauna corespund imaginii create sau ideale.
 Stadiul interpretativ este caracteristic pentru perioada claselor primare. Pă rinţii trebuie să reverifice şi
să revadă multe din opinile sale mai vechi.
 Stadiul de dependenţă reciprocă coincide cu vâ rsta de adolescent a copilului. Sarcina pă rinţilor este de
a-şi restructura relaţiile sale cu copiii. Aceste relaţii pot deveni de concurenţă sau tovă ră şeşti.
 Stadiul de despărţire coincide cu plecarea copiilor maturizaţi din casa parentală . Pă rinţii, nu numai că
trebuie să -i lase să plece, dar şi să analizeze critic ce fel de pă rinţi au fost ei.
În relațiile pă rinte-copil, există trei componente ale dragostei pă rinteşti:
1. Componenta emoţională (emoţional-sentimentală ): stabilirea relaţiilor sentimentale cu copilul, a
metodelor orientă rii retră irilor lui, inclusiv şi a retră irilor sau a conştientiză rii fapului de „înstră inare a
dragostei parentale”, a proceselor ce decurg în sferele neurologice, cardio-vasculare, şi respiratorii ale
organismului, câ t şi a coplexului emoţional ce nu poate fi examinat. Datorită componentei emoţional-
senzoriale, are loc o reglare afectivă (emoţională ) pentru un contact activ al pă rintelui cu copilul încă de
la începutul interacţiunii între ei (şi chiar înainte de naştere). Sentimentul de ataşament faţă de copil
reflectă satisfacţia de la realizarea instinctului grijii materne, realizarea procesului de naştere al copilului
de că tre femeie şi al procesului de continuitate a neamului şi transmitere a experienţei de că tre bă rbat.
Sentimentul de duşmă nie presupune contactul strâ ns al pă rintelui cu copilul şi duce inevitabil la apriţia
emoţiilor negative. Componenta emoţională este prezentă prin întreaga gamă de sentimente şi fondul
emoţional dominant, ce determină evaluarea chipului copilului şi de sine ca pă rinte.
2. Componenta cognitivă (raţională): componenta psihologică a dragostei parentale presupune existenţa
unor anumite cunoştinţe despre aceea ce este dragostea, cum ea se manifestă (metodele de manifestare),
la fel ca şi capacitatea de reglementare şi control a manifestă rii dragostei parentale.
Detaliile despre cum este concepută dragostea parentală în conştiinţa pă rinţilor, sunt reflectate în
reprezentă ri – scheme ce includ în sine nu numai posibilitatea de că pă tare a cunoştinţelor, dar modul în
care ele trebuie să fie acumulate. Include în sine stima faţă de mamă şi tată , precum şi aşteptarea tată lui
şi cunoaştera mamei.
Stima presupune acceptarea copilului aşa cum este.

32
 Cunoaşterea este o idealizare particulară a copilului, opinia constructivă a mamei, luâ nd în consideraţie
particularită ţile reale ale copilului şi perspectiva dezvoltă rii lui.
Aşteptarea prezintă cerinţele adresate copilului petru realizare.
Componenta cognitivă se manifestă la două nivele:
 cunoştinţele aprobate de societate şi noţiuni despre tipul de sentimente pe care trebuie să le
împă rtă şească pă rinţii faţă de copiii lor;
 cunoştinţe şi noţiuni despre imaginea copilului (ideală şi/sau reală ), care generează un spectru larg de
sentimente pă rinteşti.
În afară de aceasta, baza componentei cognitive este constituită din valorile pă rinţilor, care determină nu
numai stilul de educaţie, dar şi scopul personalită ţii pă riţilor, în aceeaşi mă sură şi întreaga lor comportare.
3. Componenta comportamentală: presupune manifestarea dragostei parentale în reacţiile, acţiunile şi
faptele pă rinţilor. Se manifestă prin simţul ră spunderii şi prin grijă . Ră spunderea pentru viaţa copilului
orientează pă rintele spre grijă , mai întâ i de toate pentru satisfacerea necesită ţilor fiziologice.
Dragostea faţă de copil formează nu numai personalitatea copilului, ea este în stare să reformeze şi să
perfecţioneze personalitatea mamei şi a tată lui şi să îmbogă ţească lumea lor internă .
Pentru familia tradiţională sînt caracteristice urmă toarele particularită ţi:
 segregarea dură a funcţiilor şi rolurilor social – culturale legate de formele activită ţilor stereotipice;
 ierarhia patriarhală (mai rar matriarhală ) cu extinderea puterii stă pînului casei asupra averii,
activită ţilor, iar uneori asupra vieţii membrilor familie, care au statut de supuşi;
 structură complexă a familiei, unde, într-o singură gospodă rie locuiesc cîteva generaţii de familii cu copiii
lor;
 concentrarea tuturor funcţiilor vitale (productivă , economică , educativă , reproductivă etc) în familie;
 participarea la îndeplinirea acestor funcţii a tuturor membrilor familiei, participarea femeilor exclusiv la
munca casnică ;
 comportarea reproductivă are un caracter nelimitat, natalitatea este la nivelul fertilită ţii naturale,
detestarea şi chiar pedepsirea tuturor încercă rilor de limitare naşterilor.
Modelul familiei moderne putem să -l determină m în felul urmă tor:
 ştergerea hotarelor între rolurile social – sexuale, variabilitatea îndeplinirii funcţiilor familale, în acelaşi
râ nd a celor legate de structura familiilor incomplete sau deformate (familie cu un singur pă rinte, familie
compusă din bunici şi nepoţi fă ră veriga de mijloc etc.);
 cu preponderenţă , o familie cu un singur nucleu formată din pă rinţi şi copii pâ nă la atingerea gradului de
maturitate;
 modelul simetric de familie, unde bă rbatul şi soţia au drepturi egale în dirijarea mijloacelor familiale,
educaţia copiilor, şi rezolvarea altor probleme;
 încadrarea profesională a tuturor membrilor apţi de muncă , munca permanentă a femeiei în afara casei,
motivată nu atâ t de necesitatea de câ ştig, câ t mai ales de aspiraţia femeiei pentru autorealizare, succes şi
recunoaştere;
 diferenţierea funcţională a activită ţii vitale a familiei în societate, distribuirea funcţiilor între familie şi
alte numeroase instituţii;
 caracterul reglamentat al comportă rii reproductive, că derea natalită ţii, planificrea familiei;
 necesitatea social-pshologică de a avea copii, se transformă la cuplul (de soţi) contemporan în
necesitatea de a avea un singur copil.
 Aşadar, se disting trei tipuri psihologice ale familiei care organizează în mod diferit adaptarea copiilor în
societate.
 Familia tradiţională stă la baza structură rii sistemelor sociale de neam şi etnice. O asemenea familie se
caracterizează printr-o reţea complexă de legă turi în cadrul familiei şi între familii, care formează o
structură conservativă a societă ţii (a neamului, etnosului, clanului). Activitatea vitală a unei asemenea
familii este direct reglamentată de funcţile ei în biosferă , faţă de care familia se prezintă ca un sistem
social de bază , ce asigură funcţiile biosferice ale omului şi care creează baza organiză rii sociale a
neamului. Într-aşa o familie educaţia stimei faţă de cei mai mari se face de sus în jos. Rezultatul unei
asemenea socializă ri pentru copil constă în posibilitatea de a se încadra uşor în „organizarea verticală ” a
structurii obşteşti. Copiii din asemenea familii se adaptează uşor la normele sociale, dar au greută ţi în
procesul de formare a familiilor proprii.
 Familia centrată pe copii – principala sarcină a pă rinţilor este considerată asigurarea unui viitor
prosper copiilor. În linii mari, familia există doar pentru copii. Influenţa se face, de obicei, de jos în sus
(de la copii la pă rinţi). Ca rezultat, copii au o înaltă auto-apreciere, simţul importanţei proprii, dar
sporeşte probabilitatea apariţiei conflictelor cu mediul social, în afara familiei.
 Familie democratică – are la bază încrederea reciprocă , acceptarea şi autonomia membrilor ei. Influenţa
educaţională este pe orizontală , pă rinţii şi copiii sunt egali. De obicei, copiii nă scuţi în asemenea familii
nu au deprinderi de a se supune cerinţelor sociale. Ei se adaptează greu în mediul format în baza
principiului vertical, deci practic în toate instituţiile sociale.

III. 14. FAMILIA ȘI PERSONALITATEA COPILULUI

Familia, este unul din factorii care, prin legea nescrisă a naturii, dar și prin legea scrisă a drepturilor omului, are
obligația de a oferi un climat fundamental atât afectiv, cât și ocrotitor.

33
 Deoarece, cea mai mică tulburare care apare în echilibrul afectiv al pă rinților provoacă tulbură ri în psihicul
copiilor, trebuie să acordă m o deosebită importanță unor situații de acest gen, cum ar fi:
 Iubirea tiranică a părinților pentru copii – determină dependență exagerată și astfel imaturitate.
 Ambivalența afectivă manifestată fie prin acordarea neechilibrată a afecțiunii din partea celor doipărinți (câ nd
unul îl ceartă , celă lalt îl apă ră ) fie prin neconcordanța dintre mesaje – double bind (pă rintele îi spune copilului că -l
iubește, dar nu o și demonstrează ).
 Indiferența afectivă manifestată prin:
 deprivare maternă/paternă, prin divorț;
 absența afectivă a părintelui(deși prezent fizic, pă rintele nu reprezintă un sprijin afectiv pentru copil).
Experimentele realizate de cercetă torul psiholog E. B. Hurlock, au demonstrat că , cea mai bună metodă de
susținere afectivă și stimulare motivațională este lauda, încurajarea, în timp ce cearta, bătaia, critica, dacă sunt
continue, se soldează cu destructurări ale personalității, chiar cu nesupunere în fața autorită ții, iar cea mai
dureroasă formă de raportare la succesul și eșecul copiilor/adolescenților este nepăsarea, ignorarea, pentru că
aceasta nu determină tră iri psihice afective pozitive sau negative și se soldează cu sentimentul izolării și nepăsării.
Caracterul protector al familiei se caracterizează prin sentimentul securită ții, al susținerii, al echilibrului,
sentimentul de a tră i în liniște. În acest sens, câ teva situații cu efecte negative, sunt:
 certuri, violențe, agresivitate verbaăl și fizică în cadrul familiei - astfel de comportamente pot determina și
fuga de acasă , mai ales în adolescență ;
 divorțul sau separarea părinților - în urma lor, copilul este supus unor motivații, tendințe și norme
contradictorii, care împiedică dezvoltarea psihică , corespunză toare.
Cercetă rile de specialitate arată că , temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se formează prin
educație, avâ nd o mare influență asupra personalită ții, sistem care se dezvoltă pâ nă spre 20 de ani.
Datorită faptului că , din 24 de ore/zi, copilul își petrece în cadrul familiei cele mai multe ore, punâ nd în calcul și
zilele de weekend, familiei îi revine o importanță majoră în educație. Deci, este deosebit de important modul cum se
achită pă rinții de sarcinile și de responsabilită țile lor în educarea și formarea copilului și cum interacționează acțiunea
educativă a familiei cu cea a gră diniței sau a școlii.
Astfel de sarcini și responsabilită ți sunt:
 asigurarea subzistenței și educației;
 educarea și dirijarea comportamentului în concordanță cu standardele socio-culturale;
 realizarea unei relații de comunicare și aceasta nu doar la nivel faptic;
 corectarea erorilor de comportament;
 comunicare verbală despre noțiunile de „bine” și de „ră u” – prin oferirea de modele proprii (exemple personale
ale părinților – nu le putem cere copiilor să facă ceea ce pă rinții înșiși nu fac) și prin a nu cere copiilor să mintă în
diverse situații, pentru a absolvii pe pă rinte de anumite responsabilită ți;
 susținerea afectiv – morală – recunoașterea și aprecierea rezultatelor copilului, ceea ce nu înseamnă blamarea sa
în caz de eșec, ci stabilirea unei relații de iubire, respect și încredere reciprocă , încurajarea în a persevera;
 acordarea dreptului de membru al familiei, de participant activ la schimbă rile din cadrul ei – pentru că cei care
participă la depă șirea cu success a unei crize de familie, au ulterior o mai mică vulnerabilitate la stres;
 infomarea în legă tură cu particularită țile vâ rstei pe care o are copilul (de la specialiști, profesori, mass-media
etc.).
 În fiecare zi…
Pentru a asigura climatul afectiv optim în familie, aplicați consecvent urmă toarele sugestii:
 spuneți „TE IUBESC”
 sărutați-i, înainte de culcare;
 îmbrățișați-i;
 învățați-i autodisciplina ( ordine etc.);
 râdeți împreună cu ei;
 verificați dacă rezolvă sarcinile primate;
 limitați-le timpul petrecut în fața televizorului / calculatorului;
 asigurați-vă că mănâncă bine;
 învățați-i bunătatea, prin exemple personale;
 spune-ți „mulțumesc”, când vă oferă ceva.
 dată pe săptămână…
 împreună, desfășurați o activitate de interes comun;
 găsiți posibilități de a rămâne singur cu copilul;
 petreceți o seară, doar cu familia;
 faceți o recapitulare a lecțiilor cu copilul;
 jucați un joc împreună;
 învățați-i bunătatea, prin exemple personale;
 ajutați copiii să facă o faptă bună, dar anonimă.
 De câteva ori pe lună…
 reamintiți reușitele și recompensele;
 învățați-i o ocupație utilăîn viață (gătit, ordine…);
 întrebați cum mai merg lucrurile (la grădiniță/la școală, cu prietenii, în familie);
 încercați ceva nou, împreună cu copiii;
 vizitați o bibliotecă, un muzeu;

34
  acordați din timpul dumneavoastră, pentru a vă copilării;
 fiți spontani, nu le cereți prea mult.
 dată pe lună…
 reamintiți ce înseamnă familia pentru dumneavoastră;
 actualizați regulile din casă;
 adaptați resposabilitățile;
 mergeți în excursie, vizite împreună;
 purtați o discuție, lungă, de la om la om;
 reciclați, dați săracilor;
 bucurați-vă toți de o aniversare!

III. 15. RESPONSABILITĂȚI LA VÂRSTA COPILĂRIEI?

Să fii responsabil înseamnă să acționezi pentru atingerea unui scop fără a fi îndrumat, sfătuit, presat sau
împins de la spate. Este abilitatea de a hotă rî și de a suporta consecințele acestora,este una din regulile pe care
copilul trebuie să o învețe de timpuriu. Câ nd copiii sunt foarte mici, noi suntem responsabili pentru tot ce se petrece în
viața lor. Ei nu știu să se hră nească , să se îmbrace, să -și facă baie și o mulțime de astfel de treburi.
Odată cu creșterea, copiii au nevoie să -i învă ță m să se descurce singuri, să -și întă rească autonomia. Se întâ mplă
uneori să credem că fiul sau fiica noastră sunt prea mici ca să poată face ceva, îi dă dă cim, facem totul în locul lor :
continuă m să -i îmbră căm, să -i hră nim, să le strâ ngem jucă riile fă ră a-i implica în vreun fel, să-i încă lță m etc.
Prin astfel de comportamente, nu facem decâ t să creă m copilului senzația că el nu are valoare sau competențe și
totodată că nu are decâ t drepturi,dar nu și responsabilită ți. Aceste tipuri de comportamente le întâ lnim destul de des
în situația pă rinților care trec printr-o situație de criză (divorț, decesul unuia dintre soți, boala cronică a unui membru
al familiei etc.), tendința fiind aceea de a hiperproteja copilul.
Copilul trebuie să înțeleagă că fiecare membru al familiei are un rol bine stabilit, iar el, ca membru al familiei, nu
face excepție.
Este bine ca cel mic să-și vadă părinții desfășurând activitățidiverse, care nu încurajează discriminare de gen:tata
poate fi văzut făcând mâncare sau spălând vase, iar mama reparând o roată de la bicicleta lui sau vopsind u șa garajului.
Copilul are nevoie să vadă că responsabilitățile nu sunt atribuite în funcție de gen, ci după capacitatea fiecăruia de a
finaliza o anumită sarcină.
Atunci câ nd atribuim unui copil o responsabilitate, trebuie să ne gâ ndim că sarcina pe care i-o încredință m să fie
suficient de simplă , încâ t să o poată îndeplini, fă ră a-l suprasolicita și, în același timp, să fie suficient de dificilă încâ t să -
l determine pe copil să-și folosească deprinderile, cunoștințele, imaginația, pentru a o putea duce la bun sfâ rșit. Un
copil de 3 ani, nu este mic pentru a primi una sau două sarcini exacte pe care să le poată duce la îndeplinire. Întâ i totul
trebuie fă cut în joacă , apoi ca o datorie a lui, pe care trebuie să o respecte.
Copiii învață să fie responsabili, mâ ncâ nd, îmbră câ ndu-se, spă lâ ndu-se singuri, mergâ nd la culcare sau jucâ ndu-se
fă ră să fie supravegheați, avâ nd grijă de jucă rii în parc, și de lucrurile personale la gră diniță . De la 3 ani,copiilor nu le
mai place să fie considerați „bebeluși”, ei vor să se simtă folositori și importanți. Trebuie să folosim acest moment, să -i
stimulă m, să -i încurajă m să participe ală turi de noi la unele treburi casnice: să -i lă să m să se țină după noi prin casă
câ nd dă m cu aspiratorul, câ nd ștergem praful, câ nd gă tim sau câ nd așeză m lucrurile în dulap. Apoi, îi vom solicita să
ne ajute la unele dintre treburile casnice.
Câteva dintre responsabilitățile pe care și le pot asuma copiii de 3-4 ani, pot fi:
 să așeze tacâmurile la masă, șervețele, coșul cu pâine;
 să șteargă praful de pe piesele joase de mobilier;
 să ude plantele;
 să așeze pantofii în dulap;
 să sorteze rufele după culori ;
 să împerecheze ciorapi;
 să așeze cumpărăturile pe rafturi.
Câteva dintre responsabilitățile pe care și le pot asuma copiii de 5-7 ani:
 să arunce gunoiul;
 să-și strângă masa;
 să-și spele farfuria;
 să-și aranjeze lenjeria în dulap;
 să-și curețe încălțămintea;
 să facă ordine pe biroul său ;
 să așeze jucăriile la locul lor după ce le-au folosit.
Orice responsabilitate atribuită copilului, trebuie percepută de acesta cu plăcere, nu ca pe o povară.
Este important:
 să se ofere copiilor posibilitatea de a alege dintr-o listă de responsabilități pe care și le poate asuma. Această listă
trebuie întocmită într-un ,,consiliu de familie’’și trebuie să conțină nu numai sarcini pentru copii, ci și pentru ceilalți
membri ai familiei;
 să se schimbe o parte dintre sarcinile atribuite, săptămânal sau lunar, pentru ca ele să nu devină plictisitoare. Dacă
timp de o lună copilul a avut responsabilitatea de a șterge praful în camera lui, în săptămâna viitoare ar putea
îngriji plantele sau să așeze încălțămintea;

35
 să se îngăduie copiilor să îndeplinească acele sarcini care îi provoacă, astfel încât ei să aibă multe ocazii de
mulțumire și satisfacție personal, chiar dacăștim că rezultatele nu vor fi tocmai cele așteptate. Dacă cel mic de 3 ani
vrea să spele, îi putem pune apăîntr-un lighean și să-l lăsăm să-și spele o batistă sau o pereche de șosete;
 să apreciem orice lucru făcut: „Ce frumos ai așezat jucăriile. Mă bucur foarte mult că ai făcut ordine fără să-ți
amintesc. Ești un copil grozav! Bravo!”;
 când este vorba de criticat, este mai bine dacă suntem mai zgârciți. Este important să fie făcută mai întâi o
apreciere pozitivă: („Farfuria scârțâie de curățenie. Poate ar fi mai bine dacă data viitoare ai pune mai puțin
detergent pe burete. Mulțumesc pentru ajutor!)”.
Toate treburile pe care le fac cei mici pot fi fă cute mult mai ușor și mult mai bine de că tre adulți. Nu ne lă să m
copilul de 5 ani să spele farfuria pe care o știm că s-ar putea să o scape și să o spargă sau să n-o spele bine,să consume
o gră madă de detergent sau să facă o baltă de apă în jurul chiuvetei. Toate acestea pot însemna mai multe complicații,
de aceea uneori suntem tentați să renunță m la a acorda astfel de responsabilită ți.
Este important să ne mulțumim cu efortul pe care copilul l-a depus pentru a ne ajuta și nu pentru rezultatul
obținut de acesta, pentru că beneficiile se vor vedea mai tâ rziu.În niciun caz, nu trebuie să critică m rezultatele muncii
copilului sau acesta să ne vadă fă câ nd încă o dată treaba în urma lui. Aceste lucruri ar știrbi încrederea copilului în
sine, s-ar putea să dezvoltă m în el un simță mâ nt de nesiguranță , în legă tură cu capacitatea lui de a purta
responsabilită ți. Adesea, dacă știe că mama sau tata nu au deplină încredre în el, copilul se va simți mai în siguranță
dacă evită responsabilitatea decâ t și-ar asuma-o.
Adulții sunt, de multe ori, foarte surprinși să decopere câ t de responsabili pot fi copiii și cu câ tă siguranță
acționează atunci câ nd vă d că pă rinții au încredere în ei.

III. 16. DE CE ARE COPILUL NEVOIE SĂ I SE ACORDE ÎNCREDERE?

În primul rând, încrederea este esenţială , dacă vrei să -i înveţi pe copii să îşi abordeze singuri problemele
(căutâ nd ajutor şi sfat câ nd este nevoie) şi să ia propriile decizii. Prea adesea, pă rinţii consideră că ei sunt cei care
trebuie să hotă rască întotdeauna pentru copiii mici, din moment ce adulţii ştiu ce este cel mai bine de fă cut. Însă ,
atunci câ nd copiii vor creşte, aceiaşi pă rinţi se vor mira de ce copiii lor au dificultă ţi în a lua singuri decizii sau sfâ rşesc
prin a lua decizii care nu sunt suficient de chibzuite. Singurul mod prin care cineva învaţă să ia decizii bune, este
experienţa participă rii în procesul de luare a deciziilor. Copilul tă u, va dobâ ndi această experienţă , dacă îi ară ţi că ai
încredere în el, în ceea ce priveşte luarea unor decizii potrivite vâ rstei lui.
Al doilea motiv pentru care un copil are nevoie să i se acorde încredere, este acela că , astfel el învaţă să -şi asume
responsabilită ţi.
Educatorii îi pot „învă ţa” pe copii multe lucruri, dar, pâ nă câ nd nu le oferă şansa de a-şi folosi cunoştinţele, cadrul
didactic nu poate să -şi dea seama câ t de eficientă i-a fost metoda.
Dacă tu, ca pă rinte, iei permanent decizii pentru copilul tă u, îi spui ce să facă , îl însoţeşti pretutindeni, ca să fii
sigur că acţionează aşa cum i-ai spus, şi îl critici pentru cele mai mici greşeli sau abateri de la modul în care i-ai spus să
îndeplinească ceva anume, atunci copilul tă u nu va avea niciodată posibilitatea de a-şi demonstra priceperea şi
cunoştinţele. S-ar putea ca, în felul acesta, să dezvolţi în el un simţă mâ nt de nesiguranţă , în legă tură cu capacitatea lui
de a purta responsabilită ţi.
Adesea, dacă ştie că mama sau tata nu are deplină încredere în el, se va simţi mai în siguranţă să evite
responsabilitatea decâ t să şi-o asume. Adulţii sunt de multe ori surprinşi să descopere câ t de responsabili pot fi copiii
şi cu câ tă siguranţă acţionează câ nd ştiu că pă rinţii au încredere în ei. Copiii ră spund cu încredere şi îşi vor da toată
silinţa să nu-i dezamă gească pe cei care au încredere în ei.
Adesea, pă rinţii consideră că trebuie să le ofere copiilor lor toate ră spunsurile şi să le rezolve toate problemele. Ei
nu îşi dau seama că , încă de la o vâ rstă fragedă , copiii pot învă ţa să -şi caute singuri ră spunsurile, să -şi rezolve singuri
problemele şi să-şi planifice propriile activită ţi. Cu câ t copilul îşi asumă mai de timpuriu această responsabilitate de
autoinstruire, cu atâ t mai mare va fi progresul pe care îl va realiza. De asemenea, este adevă rat că pentru un copil
şovă ielnic şi nesigur de el, un alt copil mai mare, sau unul care tocmai a învă ţat un anumit comportament, poate fi un
„profesor” mai bun decâ t poate fi un adult. A-i permite copilului să înveţe un alt copil, reprezintă o metodă excelentă
de a-i ară ta încrederea pe care o ai în priceperea şi capacită ţile lui.
Încrederea este, de asemenea, importantă în a-i ajuta pe copii să -şi asume resposabilitatea propriului
comportament, de exemplu, dacă te aştepţi ca, într-o anumită împrejurare, copilul tă u să fie neastâ mpă rat şi gă lă gios
şi nu-l previi, de obicei, copilul se va comporta pe mă sura aşteptă rilor tale. Însă , dacă îl pui în gardă , în mod
corespunză tor, cu privire la ce urmează să se întâ mple şi îi explici că ai nevoie de colaborarea lui, chiar şi un copil
foarte mic va face tot ce îi stă în putinţă pentru a răsplă ti încrederea pe care i-o acorzi.
Al treilea motiv important pentru care copiii au nevoie să li se acorde încredere, este acela că , această încredere
le dovedeşte că pă rinţii lor îi preţuiesc şi se bizuie pe ei, lucru care, la râ ndul să u, le întă reşte încrederea în ei înşişi.
Este adevă rat că , în primul râ nd, copiii trebuie să înveţe să depindă de cei din jurul lor, dar, în acelaşi timp, copiii
trebuie să înveţe cum să facă ei înşişi o mulţime de lucruri legate de viaţa lor. Încă de câ nd sunt foarte mici, ei trebuie
încurajaţi să facă acele lucruri care sunt potrivite cu vâ rsta şi capacită ţile lor. Ei trebuie să se simtă bine în propria
piele şi să aibă încredere în capacită ţile lor de a reuşi singuri dar, fă ră a le acorda încrederea ta, lucrul acesta este
aproape imposibil.
Greşelile părinţilor în educaţia copiilor, sunt câ teodată evidente şi pot fi modificate foarte uşor, dar, de multe
ori, trebuie că utată o metodă de abordare.

36
III. 17. O CASĂ SĂNĂTOASĂ ŞI SIGURĂ PENTRU COPILUL TĂU

Orice pă rinte îşi închipuie că micuţul să u este în siguranţă atunci câ nd se află în casă , dar statistici recente ne
atrag atenţia asupra unui fapt îngrijoră tor: majoritatea locuinţelor nu sunt atâ t de sigure şi nu au un mediu atâ t de
să nă tos cum ne-am fi închipuit noi.
Nu cumva eşti şi tu în această situaţie?
Află care sunt „punctele vulnerabile” ale locuinţei tale şi ce trebuie să faci astfel încât cei mici să fie în
deplină siguranţă!
 APA AR PUTEA PREZENTA UN PERICOL
Incidentele survenite în apă , se situează pe locul al doilea în ce priveşte riscul de accidente şi deces în cazul
copiilor mai mici de 14 ani şi pe primul loc în râ ndul copiilor cu vâ rsta situată între 1 şi 4 ani. Piscina nu reprezintă
singurul pericol: începâ nd din anii 1980, au apă rut cazuri de copii cu vâ rsta de pâ nă la 4 ani care s-au înecat în cada de
baie.
FACTORI DE RISC:
 Piscina, cada de baie.
Cum se pot preveni pericolele:
 învaţă să acorzi primul ajutor şi ai grijă ca întotdeauna să fie prezent un adult lâ ngă piscina unde se joacă , cei mici
(preferabil, o persoană care cunoaşte tehnicile de acordare a primului ajutor);
 în cazul în care ai o mini piscină gonflabilă , după folosire, goleşte-o şi pune-o la loc sigur (unde cei mici nu au
acces);
 nu le permite copiilor să folosească în piscină jucă rii gonflabile pentru a se menţine la suprafaţa apei, întrucâ t
acestea se pot dezumfla sau sparge pe neaşteptate, iar cei mici ar risca să fie proiectaţi în apă ;
 nu le permite celor mici să alerge pe lâ ngă piscină sau sa împingă pe cineva în apă ;
 câ nd mergeţi la ştrand, întotdeauna verifică tu însă ţi adâ ncimea piscinei;
 dacă ai piscina acasă , ai grijă ca aceasta să fie înconjurată de un gard sau ceva asemă nă tor;important e ca
obstacolul să nu poată fi escaladat, iar accesul să fie posibil cu ajutorul unei chei care se va afla permanent la tine
sau un alt adult. De asemenea, câ nd piscina este acoperită , nu le permite să se joace sau să alerge pe copertină ;
 începâ nd de la vâ rsta de 3 ani - nu mai devreme - orice copil poate fi învă ţat să înoate;
 întotdeauna, pe marginea piscinei trebuie să se afle un colac de salvare la care cei mici să poată ajunge uşor
(leagă -l cu o frâ nghie lungă );
 nu bea alcool în timp ce copiii se joacă în piscină - alcoolul reduce viteza de reacţie şi reflexele, aşa încâ t există
riscul să nu reacţionezi imediat în cazul în care survine un accident.
 LOCURILE SITUATE LA ÎNĂLȚIME
În fiecare an, se înregistrează în întreaga lume milioane de cazuri de copii accidentaţi în casă , ca urmare a
că derilor de la înă lţime. Cele mai grave cazuri sunt cele în care micuţii alunecă pe scă ri şi se rostogolesc.
FACTORI DE RISC:
 Scările, ferestrele, scaunele înalte, paturile, masa de înfăşat
Cum se pot preveni pericolele:
 ai grijă ca uşile ce permit accesul spre scă ri sau orice alt loc potenţial periculos din locuinţă să fie încuiate;
 instalează o serie de „porţi de siguranţă ” la ambele extremită ţi ale scă rilor, accesul fiind posibil printr-o cheie
care se va afla în permanenţă la o persoană adultă . Obstacolele respective vor fi prevă zute cu bare înguste şi dese,
cei mici neavâ nd posibilitatea de a se strecura printre ele;
 nu lă sa nici un scaun sau orice alta mobilă lâ ngă ferestre; copiii ar putea fi tentaţi să le escaladeze pentru a ajunge
la geam;
 în cazul în care ai un bebeluş, nu-l lă sa niciodată nesupravegheat pe mă suţa de înfă şat; de asemenea, ai grijă ca
pă tuţul lui să fie prevă zut cu o tă blie verticală mobilă , pe care o vei ţine ridicată , pentru ca micuţul să nu cadă din
pat;
 la nivel mondial, cazurile accidentelor survenite din cauza premergă toarelor sunt foarte dese; aşadar, evită acest
accesoriu;
 pe câ t posibil, deschide ferestrele de sus, nu de jos. Dar, ca mă sură suplimentară de siguranţă , toate ferestrele de
la etajele superioare ar trebui încuiate - în cazul în care, din diverse motive, cei mici nu pot fi supravegheaţi
permanent;
 ai grijă ca în baie gresia să fie acoperită cu un material impermeabil şi pe care să nu se poată aluneca.
 CAMERA COPILULUI
Cele mai frecvente accidente survenite din cauza pă tuțului sunt provocate de că dere, dar și de sufocarea
bebelușului cu așternuturile sau ca urmare a faptului că își petrece în jurul gâ tului legă turile cu care este înfă șat (le
poate dezlega singur, dacă nodurile nu sunt bine fă cute).
Nu în ultimul râ nd, fii atentă la barele cu care este prevă zut pă tuțul - trebuie să fie înguste și dese, astfel încâ t
capul micuțului să nu încapă printre ele.
FACTOR DE RISC:
 Pătuţul
Cum se pot preveni pericolele:
 alege un pă tuț cu bare dese ori late – spațiul dintre ele să fie minim;
 ai grijă ca toate așternuturile și jucă riile din pă tuț sa nu fie ambalate (de obicei, ambalajul e din material plastic și
copilul se poate sufoca încercâ nd să -l mestece sau să -și bage capul în el);

37
 asigură -te că tă bliile de la cele două extremită ți ale pă tuțului nu sunt mobile - există riscul ca micuțul să -și prindă
capul în ele;
 ai grijă ca așternuturile să acopere complet salteaua, perna, etc. și să nu poată fi detașate de cel mic - există riscul
să bage în gură materialul și să se sufoce.
Pediatrii americani sugerează ca toate așternuturile din pă tuț să fie prevă zute cu fermoare. Astfel, vei evita și
riscul ca micuțul să se strecoare sub așternut și să nu mai poată ieși de acolo;
 după ce micuțul tă u poate să se ridice singur în șezut, ai grijă ca salteaua și paturile să nu fie foarte înalte, astfel
încâ t bebelușul să nu ajungă la marginea grilajului;
 nu așeza niciodată pă tuțul în apropierea ferestrei;
 de îndată ce micuțul se poate ridica și sprijini singur pe coate și genunchi, îndepă rtează jucă riile suspendate
deasupra pă tuțului pentru a nu se încurca în ele.
 BAIA
Mucegaiul, ciupercile și diverse bacterii se dezvolta atâ t în spațiul exterior, câ t și interior. Cel mai propice mediu
de proliferare a acestora, îl constituie locurile întunecate, umede (baia, bucă tă ria, colțurile camerelor, magazie, etc.).
Cel mai adesea, declanșează reacții alergice (atâ t la adulți, câ t și la copii) și circulă prin intermediul microorganismelor
pe care le ră spâ ndesc în aer.
FACTOR DE RISC:
 Mucegaiul
Cum se pot preveni pericolele:
 cură ță casa cu regularitate și folosind produse optime pentru a reduce mucegaiul;
 alege produse de cură țat care conțin atâ t înă lbitori, câ t și detergent - sau prepară tu un astfel de produs,
combinâ nd o lingură de clorură cu un sfert de litru de apă ;
 cură ță cu atenție, mai ales în zonele susceptibile de a permite proliferarea mucegaiului;
 aruncă des gunoiul și resturile menajere, avâ nd grijă să cureți zilnic recipientul în care le depozitezi;
 nu ține hainele, ziarele și reviste vechi în spații pră fuite, deoarece ar constitui un „paradis” al mucegaiului. De
asemenea, ai grijă ca încă lță mintea să fie curată , întrucâ t pâ nă și cea mai fină particulă de praf conține milioane de
bacterii.
 PERICOLUL FOCULUI
Anual, se înregistrează în lume aproximativ zeci de mii de decese în râ ndul copiilor cu vâ rsta de pâ nă în 14 ani ca
urmare a incendiilor survenite la domiciliu, iar peste jumă tate dintre aceștia au vâ rsta între 1 și 4 ani. Cel mai adesea,
aceste incendii reprezintă consecința directă a imprudenței celor mici.
FACTORI DE RISC:
 Ţigările aprinse, chibriturile, aragazul şi alte instalaţii de gătit, şemineul, aeroterma
Cum se pot preveni pericolele:
 nu lă sa la îndemâ na copiilor chibrituri, brichete sau materii inflamabile;
 nu lă sa niciodată copilul singur în bucă tă rie, dacă aragazul este aprins sau în orice altă încă pere unde arde focul
(în sufragerie, dacă ai șemineu, etc.);
 instalează detectoare de fum în toate dormitoarele, testează -le lunar, înlocuiește anual bateriile și întreg sistemul
la fiecare 10 ani;
 asigură -te că este pregă tit un plan de evacuare în caz de incendiu;
 nu fuma în casă . Incendiile provocate de țigara uitată aprinsă ori de scrumul în care se mai gă sesc particule de
jă ratic reprezintă principala cauză de mortalitate provocată de foc;
 ai grijă ca în fiecare cameră unde sunt surse de foc, să se gă sească și extinctoare;
 vorbește-le copiilor despre riscurile focului și asigură -te că sunt conștienți de pericolele la care s-ar expune dacă
ar încă lca regulile despre care le-ai spus.
 DORMITORUL
Cei mici au dreptate câ nd spun „Mama, în dormitor e un balaur!” - chiar există un astfel de potențial „monstru”,
iar potrivit unor cercetă ri recente efectuate în stră ină tate, riscurile ca el să se afle în patul copilului tă u, sunt
considerabile. Cine este, de fapt, monstrul? Este vorba despre factorii alergenici care se gă sesc în dormitor, respectiv
micro-particule insesizabile cu ochiul liber, dar suficient de puternice încâ t să dezvolte alergii sau chiar să inducă
simptome specifice astmului.
FACTORI DE RISC:
 Alergiile sau crizele de astm
Cum se pot preveni pericolele:
 spală așternuturile cu regularitate, în apă fierbinte, pentru a ucide bacteriile;
 dacă nu poți menține carpetele curate (sunt în nuanțe deschise și se murdă resc des, de exemplu), aruncă -le;
 dacă ai animale de companie, nu permite ca acestea să ră mâ nă peste noapte în dormitor;
 aerisește frecvent și folosește vaporizator.
 SURSE TOXICE DIN CASĂ
FACTORI DE RISC:
 Produse de curăţat, insecticide, medicamente, plante de apartament, băuturi alcoolice. Ingerarea unor
asemenea substanţe poate fi letală
Cum se pot preveni pericolele:
 nu lă sa la îndemâ na copiilor nici o substanţă toxică , inclusiv alcoolul;
 instalează încuietori câ t mai sigure pentru dulapurile unde pă strezi astfel de produse;

38
 documentează -te în privinţa plantelor de apartament şi află dacă acestea sunt otră vitoare (unii copii ar putea
încerca să mestece o fruză sau o floare). Dacă sunt toxice, ai grijă să le aşezi undeva unde nici copiii, nici
eventualele animale din casă , nu au acces;
 păstrează mereu la îndemâ nă numă rul de telefon al medicului pediatru;
 ar fi recomandabil să ai în casă un vomitiv, pe care să -l administrezi imediat copilului în cazul (fericit) în care îţi
dai seama imediat că a îngurgitat o substanţă toxică . Dar, înainte de a cumpă ra un astfel de medicament, cere
sfatul doctorului.
 ȘNURURILE ȘI ÎN GENERAL, ORICE TIP DE FIRE
Una dintre cele mai frecvente cauze de deces în râ ndul copiilor cu vâ rstă de pâ nă în 4 ani, o constituie
ştrangularea.
FACTORI DE RISC:
 Jucării cu şnururi, sârme sau fire lungi, şnururile de la draperii, cabluri electrice de la diferite aparate
sau veioze.
Cum se pot preveni pericolele:
 dacă ai copii mici sau bebeluşi, nu lă sa la îndemâ na lor jucă rii dotate cu diverse şnururi sau cabluri;
 nu aşeza pă tuţul copilului sub fereastră - mai ales dacă ai draperii cu şnur;
 asigură -te că şnururile de la draperii sunt înnodate.
 FUMATUL
Copiii care inhalează fum de ţigară , prezintă un risc foarte pronunţat de a se îmbolnă vi de pneumonie sau
bronşită . Cei mai vulnerabili sunt copiii care suferă de astm bronşic. Dar, în egală mă sură , fumatul „pasiv” poate cauza
îmbolnă virea de astm a unor copii care nu au suferit niciodată de boli pulmonare.
FACTORI DE RISC:
 Fumul emanat de ţigarete, pipe sau ţigări.
Cum se pot preveni pericolele:
 nu fuma în casă şi nu permite nici celorlalţi (membri ai familiei, musafiri) să fumeze în preajma copiilor;
 dacă în familia ta este cel puţin un fumă tor, aeriseşte imediat camera în care a fumat acesta;
 în cazul în care ai musafiri (fumatori), nu permite accesul copiilor în camerele unde se fumează decâ t după
aerisirea acestora. În general, este recomandabil ca încă perile unde se fumează , să fie bine ventilate.
 ELECTRICITATEA
FACTORI DE RISC:
 Prize descoperite, cabluri electrice - mai ales cele deteriorate. Pericolul poate fi fatal, prin electrocutare.
Cum se pot preveni pericolele:
 foloseste „mă şti” speciale pentru prize (se gă sesc în comerţ) şi asigură -te că fiecare priză este perfect acoperită şi
inaccesibilă copiilor;
 asigură -te că toate cablurile electrice sunt intacte şi, dacă este cazul, înlocuieşte-le. Ca mă sură suplimentară de
precauţie, ai grijă ca micuţii să nu aibă acces la cabluri şi în general la nici o sursă de tensiune.
 ACCIDENTE SURVENITE ÎN BUCĂTĂRIE
FACTORI DE RISC:
 Dacă nu sunt supravegheaţi şi nu se iau măsuri de prevenire, copiii se pot accidenta cu uşurinţă în
bucătărie - fie se ard la aragaz, fie se opăresc. Cele mai frecvente cazuri sunt cele ale copiilor opăriţi cu
aburi sau ca urmare a contactului cu lichide fierbinţi.
Cum se pot preveni pericolele:
 în mă sura în care acest lucru este posibil, gă teşte întotdeauna pe ochiurile din spate ale aragazului; analog, după
ce ai închis aragazul şi oala este încă fierbinte, nu o lă sa niciodată pe ochiurile din faţă , unde copiii ar putea avea
acces;
 nu deschide cuptorul încins dacă micuţul este în bucă tă rie; chiar dacă nu e aproape de cuptor, aburii fierbinţi
emanaţi de acesta l-ar putea afecta;
 nu lă sa niciodată oala sau ibricul pe foc nesupravegheate şi nu lă sa chibriturile sau bricheta la îndemana celor
mici;
 nu le permite copiilor să intre în bucă tă rie în absenţa ta sau a unei alte persoane mature.
 RESURSE TOXICE DIN CASĂ
FACTORI DE RISC:
 Produse de curăţat, insecticide, medicamente, plante de apartament, băuturi alcoolice. Dacă sunt
ingerate de copii, aceste produse pot avea ca efect intoxicaţia şi chiar decesul.
Cum se pot preveni pericolele
 nu lă sa la îndemâ na copiilor nici o substanţă care se încadrează în categoria celor menţionate;
 acest tip de produse trebuie păstrate în dulapuri închise, a că ror cheie să nu poată ajunge în posesia celor mici;
 informează -te dacă plantele tale de apartament nu sunt otră vitoare (în caz de înghiţire a unei frunze, flori sau
fruct); dacă aşa este, înlocuieşte-le sau ai grijă să nu fie la îndemâ na copiilor ori a eventualelor animale de casă ;
 este indicat să ai întotdeauna în casă un medicament cu efect vomitiv, pe care să -l administrezi copilului dacă
acesta a înghiţit ceva toxic. Cu toate acestea, nu se recomandă să -i dai un astfel de medicament fă ră avizul
medicului - al că rui numă r de telefon este bine să -l ai mereu la îndemâ nă .
 PROBLEME LA SUBSOL
FACTORI DE RISC:

39
 Alergii, astm. Subsolul poate fi cea mai „prolifică” sursă de poluare din întreaga locuinţă, din cauza
vulnerabilităţii faţă de umezeală şi dezvoltarea diverselor tulpini de microbi şi bacterii care ar putea fi
nocive.
Cum se pot preveni pericolele:
 ai grijă ca pe pereţi şi pe duşumea să nu se formeze condens, supraveghează canalizarea;
 menţine curate canalele de scurgere;
 asigură -te că subsolul este etanş, astfel încâ t să nu pă trundă apa din exterior. Dacă , totuşi, se întâ mplă acest lucru,
poţi neutraliza bacteriile şi microbii spă lâ nd subsolul cu apa în care ai adăugat o ceaşcă de dezinfectant;
 pe câ t posibil, renunţă la că rţile vechi (depozitate în subsol), pentru că sunt un mediu de viaţă excelent pentru
bacterii;
 asigură -te că subsolul este bine aerisit şi că temperatura este optimă .

III.18. EDUCAȚIA ÎNCEPE DE ACASĂ! (CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ!)

„Educaţia unui copil constă în ceea ce tră ieşte copilul în familie. Copilul tră ieşte faptele pă rinţilor (care-i vor servi
de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun." (ERIC BERNE)

Educaţia unui copil este un proces complex care nu se limitează doar la a-l învă ţa vorbească , să se joace, să
deseneze, să câ nte, să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învă ţarea modului în care trebuie să relaționeze, să se
comporte cu cei de o vâ rstă cu el, cu cei mai mari decâ t el și cu adulții, în situații diferite, pe parcursul unei zile. Din
aceste considerente este necesar să îi pregă tim pe copii pentru viață , prin desfă șurarea unor activită ți, care să pună
bazele unui comportament adecvat, a bunei-cuviințe, adică a bunelor maniere – acestea constituind cheia că tre
succesul social.
Alterarea comportamentului îşi află ră dă cinile în etapa de vâ rstă preşcolară . O tot mai mare libertate a copiilor,
lipsa de supraveghere intenţionată şi conştientă din partea pă rinţilor, precum lipsa de timp și chiar dezinteresul din
partea acestora, par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la copil și de aici, lipsa
... celor 7 ani de-acasă !
Educaţia copiilor în primii ani de viaţă , pe care şi-i petrec mai ales în familie este una de bază . Caracterul fiecă rui
om se conturează , se formează în această perioadă . De aceea, mulţi dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat
că , dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă , în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de pâ nă la 4
ani.
Copiii de astă zi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauzele acestei stă ri de lucruri sunt educaţia nepotrivită şi
timpul insuficient pe care pă rinţii îl acordă copiilor. Pă rinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi,
astfel, educaţia îşi pierde adevă ratul ei sens, adevă ratul ei înţeles. Cred că soluţia poate veni şi din partea şcolii, care
pot atrage atenţia pă rinţilor privind importanţa prezenţei lor pentru copii. Pă rinţii trebuie să aibă mai clar trasate
priorită ţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinâ nd cont de riscurile pe care le presupune societatea de astă zi.
Filozoful John Locke susţine că fiinţa umană se naşte „tabula rasa", fă ră nici o capacitate de înțelegere și
cunoaştere. El afirmă că oamenii au puţine limite biologice impuse, iar comportamentul şi calită ţile sunt rezultatul
învă ţă rii din cadrul procesului de socializare. Fă ră a diminua importanţa eredită ţii, trebuie precizat că în viaţa noastră
şi, mai ales în primii ani de viaţă , contactul cu ceilalţi membri ai societă ţii este vital.
Câ nd vorbim despre cei 7 ani de acasă , ne gâ ndim la educaţia pe care copilul o primeşte de la pă rinţi, la formarea
personalită ţii şi comportamentului copilului pâ nă merge la şcoală .
Câ nd spunem că un copil are cei 7 ani de acasă , ne gâ ndim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună
„mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vâ rsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile
morale sunt cheia că tre adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu
cei din jur decâ t unul că ruia îi lipsesc „cei 7 ani de acasă ." Dar, educaţia primită în cei 7 de acasă , depinde de câ ţiva
factori: relaţia afectivă dintre copil şi pă rinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi
pe care le transmite copilului.
De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucă riile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al ră ului, este
conştient câ nd face un lucru bun sau un lucru ră u, observă reacţiile pă rinţilor în faţa comportamentului să u („mă
ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea,
acum este momentul pentru a-l învă ţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă , într-o vizită , în parc, la gră diniţă .
A-l învă ţa bunele maniere este însă un proces de durată , care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii
pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâ mplă rile curente din spaţiul familial. Masa ală turi de membrii
familiei, mersul la cumpă ră turi, vizitele la bunici sunt tot atâ tea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere.
Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la gră diniţă , stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că
nu va mai fi tot timpul ală turi de pă rinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur
– copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în
discuţiile cu copiii de aceeaşi vâ rstă , să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se
exprime, lă saţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul „taci din gură , că eşti
mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decâ t să umilească şi să inhibe copilul.
Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei.
Primii ani de viață au o importanță deosebită pentru parcursul școlar și social al orică rui copil. Familia este
ră spunză toare de modul în care pregă tește copilul pentru a face față vieții sociale, de modul în care acesta se va
integra într-un colectiv cu copii de aceeași vâ rstă . Preocuparea pă rinților de a-i crea copilului condiții pentru o

40
dezvoltare normală , pe câ t posibil lipsită de frustră ri de natură sufletească sau materială , de a-i crea în permanență o
stare de bucurie, își pune amprenta pe personalitatea în formare a copilului, viitorul adult, dar mediul în care se
formează copilul influențează pozitiv sau negativ educația acestuia în funcție de factorii cu care acesta interferează .
Câ nd vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gâ ndim la educația pe care copilul o primește de la pă rinți, la
formarea lui ca personalitate și la formarea comportamentului acestuia pâ nă merge la școală . Câ nd spunem că un
copil are cei șapte ani de acasă , ne gâ ndim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care
se comportă cuviincios cu toți cei din jurul lui,fie adulți sau copii.
Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia că tre adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se
va descurca mai bine în relațiile cu cei din jur decâ t unul că ruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă .
Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde însă de câ țiva factori: relația afectivă dintre pă rinți și copil,
specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite. Jean Jacques Rousseau
sintetizează această idee într-un citat celebru: „Copilul ajunge pentru pă rinții să i, după educația pe care o capă tă :
ră splată sau pedeapsă .”
Trecâ nd peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de acasă , deoarece copiii sunt incluși în diverse forme
educaționale încă de la vâ rste mult mai fragede, ră mâ ne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se
învață din familie.
Ceea ce copilul nu primește, foarte rar se întâ mplă ca mai apoi să poată dă rui, de aceea mediul familial este
primul mediu în care copilul ar trebui să deprindă principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare
decâ t printr-un comportament conștient. „Copiii nu au știut niciodată să -și asculte pă rinții, dar au reușit să -i imite.”,
spunea James Arthur Baldwin, vâ rsta primei copilă rii fiind esențială în conturarea și achiziția normelor unui
comportament social corect.
Pâ nă la 6-7 ani un copil ar trebui să aibă dezvoltate – în principal prin educația primită „acasă ” – un anumit grad
de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat ), un nivel rezonabil de politețe, învă țată prin reguli
impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să -i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoțională care
să -i dea posibilitatea de a-și controla fricile și emoțiile și capacitatea de relaționare socială – sintetizează psihologul.
Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin câ t de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.

III.19. REGULI ESENȚIALE ÎN EDUCAREA ȘI CREȘTEREA COPILULUI PÂNĂ LA ȘAPTE ANI

Educarea unui copil solicită multă ră bdare din partea pă rinților. A educa un copil înseamnă a-l ajuta să se
autocontroleze, înseamnă să -l încurajezi, să -l îndrumi ca să -și poată corecta singur greșelile, să poată gâ ndi singur
pentru el și să se simtă bine în pielea lui. Copilul e un învă ță cel mereu dornic să afle lucruri noi, dar cele mai
importante lecții: să aibă ră bdare, să coopereze cu ceilalți, să fie atent și prudent. Aceste lecții sunt însușite cu
adevă rat în primii șapte ani de viață , ani care sunt cei mai importanți în formarea personalită ții și comportamentului
copilului.
1. Învață -l să se poarte frumos - bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului!
2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!
3. Comunică , câ t mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între pă rinți și copii;limitează timpul
petrecut la televizor sau calculator și concentrează -te în educația lui pe arta conversației!
4. Învață -l să iubească lectura și că rțile - începe încă de câ nd e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă -l pe el să
le exploreze pâ nă câ nd învață să citească și să se bucure singur de ele!
5. Lasă -l să se bucure de copilă rie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să
socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin.
6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu „palma la fund" șiconcentrează -te pe
disciplina pozitivă !
7. Învață -l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să -și
controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate!
8. Învață -l să spună mereu adevă rul! Ș i aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imită
ceea ce vede și aude în jurul lui!
9. Petrece câ t mai mult timp cu micuțul tă u! Fii un pă rinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi
efortul și calitatea timpului petrecut cu el!
10. Iubește-l necondiționat și arată -i zilnic asta! Iubește-l indiferent de cum arată , de performanțele intelectuale,
fizice sau de altă natură ! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează -i
acest lucru prin gesturi tandre - să rută ri pe frunte, obră jori, îmbră țișă ri etc.
În 1954, Dorothy Law Nolte a scris un celebru poem pedagogic intitulat „Children Learn What They Live” – „Copiii
învață ceea ce tră iesc”. Fiecare vers enunță un adevă r simplu și de bun-simț despre consecințele, benefice sau nefaste,
ale modelului familial în care se formează copiii:
Dacă tră iesc în critică şi cică leală , copiii învaţă să condamne;
Dacă tră iesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
Dacă tră iesc în teamă , copiii învaţă să fie anxioşi;
Dacă tră iesc înconjuraţi de milă , copiii învaţă autocompă timirea;
Dacă tră iesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;
Dacă tră iesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
Dacă tră iesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;
Dacă tră iesc în încurajare, copiii învaţă să fie încreză tori;
Dacă tră iesc în toleranţă , copiii învaţă ră bdarea;

41
Dacă tră iesc în laudă , copiii învaţă preţuirea;
Dacă tră iesc în acceptare, copiii învaţă să iubească ;
Dacă tră iesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
Dacă tră iesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;
Dacă tră iesc împă rţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;
Dacă tră iesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevă r;
Dacă tră iesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;
Dacă tră iesc în bună voinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;
Dacă tră iesc în siguranţă , copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;
Dacă tră iesc în prietenie, copiii învaţă că e plă cut să tră ieşti pe lume.
Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim pă rinţi buni, ci trebuie să devenim pă rinţi inteligenţi.
Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale „pă rinţilor buni“ şi cum trebuie transformate ele de că tre
„pă rinţii inteligenţi":
1. Pă rinţii buni dau cadouri, pă rinţii inteligenţi dă ruiesc propria lor fiinţă ;
2. Pă rinţii buni alimentează corpul, pă rinţii inteligenţi alimentează personalitatea;
3. Pă rinţii buni corectează greşelile, pă rinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gâ ndească ;
4. Pă rinţii buni îşi pregă tesc copiii pentru aplauze, pă rinţii inteligenţi îşi pregă tesc copiii pentru eşecuri;
5. Pă rinţii buni vorbesc, pă rinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni;
6. Pă rinţii buni dau informaţii, pă rinţii inteligenţi povestesc istorioare;
7. Pă rinţii buni oferă oportunită ţi, pă rinţii inteligenţi nu renunţă niciodată ;
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltă rii copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia
copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă , socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe
care le dobâ ndeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta
le are cu mediul în care tră ieşte primii ani din viaţă .
Se pune mereu întrebarea „Cum pot să-mi dau seama EU, ca pă rinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemâ nă
metodă este să ne observă m cu mare atenţie copilul, să nu-l compară m cu un altul, ci să -l evaluă m în raport cu
progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observă rii este îndeosebi acela de a constata salturile în
dezvoltarea copilului, dar şi dificultă ţile întâ mpinate pentru a şti cum să ne orientă m demersul educativ în perioada
urmă toare.
În cei 7 ani de acasă , copilul „bine crescut” trebuie să înțeleagă și să știe ce înseamnă :
1. Salutul - este prima formă de conduită învă țată în familie, începâ nd de la etapa în care piticotul nu poate să salute
decâ t prin fluturarea mâ inii și continuâ nd pe urmă firesc, cu „Bună ziua!”.
2. Comportamentul în public - un copil „bine crescut” știe să ră spundă la întrebă ri și să susțină , la râ ndu-l său
conversația, își așteaptă râ ndul fă ră să întrerupă pe cel care vorbește.
3. Comportamentul cu prietenii - manierele se demonstrează doar în preajma adulților. Jocurile copiilor sunt
experiențe care, pe lâ ngă că aduc destindere și voie buna, îi pregă tesc pe cei mici pentru rolul de adult. Un copil
educat își respectă partenrii de joacă , înțelege și se conformeză regulilor jocurilor.
4. Înțelegerea normelor sociale - prin imitație și suficientă practică , copilul deprinde cu ajutorul pă rinților, ceea ce
„se face” și ceea ce „nu se face”. O bună creștere implică cunoașterea și aplicarea unor reguli nescrise: trebuie să
așteptă m la râ nd, să spunem „te rog frumos”, „mulțumesc” , „cu plă cere”, nu facem zgomot la ora de liniște etc.
5. Manierele la masă - o bună creștere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor si a
celui/celei care servește masa.
6. Recunoașterea greșelilor – „Îmi pare rău!”, la fel și „Te rog!” sunt expresii magice. Pentru a o folosi, copilul are
nevoie să o audă și în familie și în jurul lui.
7. Tact și toleranță - un copil bine crescut învață de la pă rinți că a râ de de slă biciunea, defectul fizic sau orice tip de
dizabilitate a cuiva, îi descalifică în primul râ nd pe ei. În timp, copilul va face diferența între râ sul să nă tos și
spiritual, de glumă și râsul care jignește, care deschide ră ni.
Prin perseverență și exemplul personal, pă rinții vor obține rezultatele mult așteptate.
„Copilul nu datorează părinților viața, ci creșterea!” N. Iorga
„Copilul învață ceea ce trăiește!” Dorothy Law Nolte
„Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților.” Valeria Mahok

BIBLIOGRAFIE:
 Vră șmaş Ecaterina Adina - Consilierea şi educaţi pă rinţilor - Editura Aramis, Bucureşti, 2002
 P. Emil, R., Lucu - Educaţia preşcolară în Româ nia – Editura Polirom, 2002
 Ciofu Carmen - Interacţiunea pă rinţi-copii - Editura Medicală Amaltea, 1998
 Law Nolte, D., Harris, R., Children Learn What They Live - Copii învață ceea ce tră iesc – Editura Humanitas practic,
București, 2006
 Danion Vasile - Cum să ne creștem copiii? - Editura Sophia, București, 2012

III.120. SĂ-I AJUTĂM PE COPII ... !

Un proces să nă tos de creștere al fiecă rui copil include și timpul încercă rilor prin care trebuie să treacă .
Învă țâ nd să accepte și să înșeleagă limitele impuse de pă rinți și de lume, copiii învață deprinderi esențiale de viață ca:
iertarea, capacitatea de a amâ na primirea răsplă ții, acceptarea, cooperarea, creativitatea, compasiunea, curajul,

42
perseverenâ a, auto-corecția, prețuirea de sine, independența și abilitatea de a se orienta singuri. De aceea, trebuie să
nu uită m urmă toarele aspecte:
 Copiii nu învață să ierte, dacă nu există cineva care să ierte.
 Copiii nu învață să-și dezvolte răbdarea sau să amâne primirea unei răsplăți, dacă totul le vine de-a gata, imediat ce
doresc ceva.
 Copiii nu învață să-și accepte imperfecțiunile, dacă toată lumea din jur e perfectă.
 Copiii nu învață să coopereze, dacă întotdeauna totul merge așa cum vor ei.
 Copiii nu învață să fie creativi, dacă nu sunt lăsați să facă nimic.
 Copiii nu învață ce este mila și respectul, dacă nu simt și ei durere.
 Copiii nu învață să fie curajoși și optimiști, dacă nu se confruntă cu greul.
 Copiii nu-și pot dezvolta perseverența și puterea, dacă totul este ușor.
 Copiii nu învață să se corecteze singuri, dacă nu au dificultăți, eșecuri sau nu fac greșeli.
 Copiii nu învață prețuirea de sine și nici mândria sănătoasă, dacă nu înfruntă obstacole, ca să realizeze ceva.
 Copiii nu-și dezvoltă independența, dacă nu trec prin experiența excluderii sau a respingerii.
 Copiii nu învață să se conducă singuri, dacă nu au ocazia să reziste unei autorități și/sau dacă nu obțin ceea ce vor.
Datoria părinților, este aceea de a-i ajuta pe copii să depășească încercările vieții și să crească.

III. 21. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PĂRINTE?

Aştepţi de la copilul tă u să fie bun, cuminte, educat, inteligent, fericit … ? Începe prin a fi tu aşa. Pentru asta,
învaţă , schimbă -te, acceptă sfaturi şi idei!
Meseria de pă rinte este una extrem de dificilă , dar şi nespus de frumoasă . Această meserie, se învaţă din mers.
Oricâ t de multe sfaturi ai primi din exterior, oricâ t de informat ai fi, practica este singura în mă sură să îţi arate câ t de
bine ştii să faci faţă provocă rii de a fi pă rinte. Nu există reţete pentru a reuşi, însă există anumite aspecte sensibile pe
care dacă ştii să le controlezi, ai şanse mai mari să fii un pă rinte mai bun decâ t ţi-ai imaginat.
Atunci câ nd te stră duieşti să fii un pă rinte mai bun, ar trebui să ţii seama de câ teva sfaturi:
1. AI GRIJĂ DE STIMA DE SINE A COPILULUI TĂU!
 Copiii încep să îşi dezvolte stima de sine foarte devreme, la început vă zâ ndu-se prin ochii pă rinţilor. Tonul vocii,
limbajul corpului şi fiecare expresie a acestora sunt pur şi simplu absorbite de copii. Cuvintele tale ca pă rinte şi
acţiunile tale îi afectează dezvoltarea stimei de sine a copilului tă u mai mult decâ t orice altceva. Complimentele,
oricâ t de mici, îl vor face să se simtă mâ ndru. Faptul că îl laşi să facă singur anumite lcururi îi va da sentimentul
independenţei. Dimpotrivă , cică leala sau compararea cu un alt copil, care să îl pună în inferioritate, nu vor face
decâ t să îi dea un sentiment de slă biciune. Evită să foloseşti cuvintele drept arme. Dacă ai doi copii, evită să faci
comparaţii între ei şi să îl jigneşti pe unul, lă udâ ndu-l pe celă lalt. Alege-ţi cuvintele cu grijă şi ai ră bdare infinită .
Arată -i copilului tă u ca, oricâ t de mult ar greşi, îl iubeşti la fel de mult, chiar dacă nu îi agreezi comportamentul.
2. AJUTĂ-ŢI COPILUL SĂ FIE UN OM BUN!
 Te-ai gâ ndit vreodată de câ te ori pe zi reacţionezi negativ faţă de copilul tă u? În general, pă rinţii au tendinţa să
critice mai mult decâ t să facă aprecieri, complimente. Gâ ndeşte-te puţin cum te-ai simţi tu dacă cineva te-ar
critica mai mult decâ t te-ar complimenta? Renunţă la critică şi încearcă să îţi determini copilul să facă bine
lucrurile, încurajâ ndu-l. Remarcă şi accentuează lucrurile bune pe care le face şi încearcă să le minimalizezi pe
cele negative, mă car pentru o vreme. Este ştiinţific dovedit faptul că încurajă rile pozitive sunt mai eficiente decâ t
observaţiile negative. Gă seşte în fiecare zi un motiv să îţi lauzi copilul şi fii generos cu coplimentele, cu
îmbră ţişă rile şi cu alte moduri de a-ţi ară ta dragostea faţă de propriul copil.
3. FIXEAZĂ LIMITE ŞI FII FERM CU DISCIPLINA!
 Disciplina este necesară în orice casă . Scopul ei este acela de a-i ajuta pe copii să adopte comportamentele
acceptabile în societate şi să înveţe să îşi controleze acţiunile şi gesturile. Copiii încearcă mereu să testeze limitele
disciplinei impuse de adulţi, însă ele trebuie să fie ferme, aşa că nu ceda în faţa copiilor în această privinţă .
Limitele de disciplină îi vor ajuta să se transforme în adulţi responsabili. Stabilirea unor reguli în casă şi
încurajarea respectă rii lor îi ajută pe copii să înţeleagă ce aşteptă ri au adulţii de la ei şi să îşi dezvolte
autocontrolul. De asemenea, poţi stabili ce consecinţe are nerespectarea unei reguli, astfel încâ t copilul să fie
conştient dinainte de consecinţele comportamentului său. Pă rinţii trebuie să fie constanţi în aplicarea regulilor.
Dacă vrei ca disciplina să aibă efecte, trebuie să o aplici zilnic, pentru că nu poţi educa un copil dacă azi îi impui
anumite reguli, iar mâ ine îl laşi să facă ce vrea.
4. FĂ-ŢI TIMP PENTRU COPILUL TĂU!
 Chiar dacă eşti foarte ocupat, timpul petrecut cu copilul tă u este extrem de important pentru dezvoltarea lui
armonioasă . Încearcă să faci în aşa fel încâ t să nu ratezi anumite momente pe care ar trebui să le petreceţi
împreună , cum ar fi, spre exemplu, luarea mesei împreună . Adesea, pă rinţii ignoră acest aspect, considerâ nd că
este mai important ce anume pun pe masă la micul dejun sau la cină decâ t modul în care acestea se desfă şoară .
Lipsa timpului nu este o scuză! Te poţi trezi cu un sfert de ora mai devreme pentru a avea timp să iei micul dejun
cu copilul tă u, la fel cum poţi lă sa vasele în chiuvetă după cină , doar ca să faceţi o plimbare împreună . De
asemenea, o noapte pe să ptă mâ nă petrecută doar cu el îl va face să se bucure şi mai mult, mai ales dacă îi vei da
ocazia să decidă el ce veţi face împreună . În cazul adolescenţilor, lucrurile devin mai complicate, pentru că , spre
deosebire de copiii mai mici, aceştia nu îşi arată întotdeauna disponibilitatea de a coopera în privinţa activită ţilor
casnice. De aceea, ca pă rinte, trebuie să fii mereu pe fază , la dispoziţia copilului tă u. Încearcă să profiţi de
momentele în care îşi arată disponibilitatea de a se implica ală turi de tine într-o anumită activitate.
5. FII UN MODEL POZITIV!

43
 Copiii mici învaţă foarte multe din comportamentul pă rinţilor lor. De aceea ar trebui să te gâ ndeşti de două ori
înainte de a reacţiona în faţa copilului într-un anumit mod. Gâ ndeşte-te dacă ţi-ar plă cea că , la râ ndul să u, să aibă
reacţia pe care o ai tu şi atunci vei ştii cum trebuie să te comporţi. Cultivă -i copilului tă u respectul (faţă de sine şi
faţă de ceilalţi), prietenia, onestitatea, inocenţa, toleranţa, altruismul. Încearcă să îţi tratezi copilul aşa cum aştepţi
să te trateze ceilalţi pe tine.
6. TRANSFORMĂ COMUNICAREA ÎNTR-O PRIORITATE!
 Nu te aştepta ca un copil să facă totul pentru că aşa îi spui tu să facă . Copiii au nevoie de motivaţie şi se vor
întreba mereu de ce trebuie să facă un lucru sau altul, aşa că nu ezita să explici tot timpul ceea ce soliciţi copilului
tă u. Exprimă -ţi câ t mai clar aşteptă rile! Numeşte problemele, descrie-le, exprimă -ţi sentimentele şi invită -ţi
copilul să gă siţi împreună o soluţie. Nu uita să incluzi în ceea ce exprimi şi consecinţele. Oferă -i copilului sugestii
şi ajută -l să facă alegeri, învaţă să negociezi cu el şi lasă -l să participe la luarea unei decizii. Asta îl va face să aibă
mai multă încredere în sine.
7. FII FLEXIBIL ÎN STILUL TĂU PARENTAL!
 Dacă te simţi constant nemulţumit de comportamentul propriului copil, probabil că ai aşteptă ri prea mari de la el.
Pă rinţii care folosesc prea des verbul „trebuie să ...” s-ar putea să fie constant dezamă giţi de copilul lor şi de felul
în care îşi exercită statutul de pă rinte. Consultarea unui specialist sau discuţiile cu alţi pă rinţi cu experienţă pot fi
utile în acest sens. Nu uita, de asemenea, ca mediul în care creşte un copil este foarte important pentru
dezvoltarea lui. Încearcă să faci în aşa fel încâ t mediul să fie prietenos. Dacă ţi se pare că spui prea des „Nu!”
copilului tă u, poate că ar trebui să îţi revizuieşti puţin limitele pe care ţi le-ai impus în disciplinarea acestuia. Pe
măsură ce copilul creşte, va trebui să îţi adaptezi mereu stilul de parenting. Anumite reguli care funcţionează la
un moment dat nu vor mai funcţiona peste un an sau doi, aşa că încearcă să te adaptezi din mers. Adolescenţii au
tendinţa de a fi din ce în ce mai puţin interesaţi de ceea ce spun pă rinţii, în schimb sunt foarte afectaţi de anturaj,
de opiniile prietenilor. Au nevoie de independenţă , însă acest lucru nu înseamnă că disciplina dispare. Încearcă să
îi oferi copilului tă u adolescent independenţa, profitâ nd însă de fiecare ocazie care îţi permite să comunici cu el.
8. ARATĂ-I CĂ DRAGOSTEA TA ESTE NECONDIŢIONATĂ!
 Ca pă rinte eşti responsabil pentru felul în care îţi corectezi şi îţi ghidezi copilul şi contează foarte mult cum ştii să
exprimi aceste lucruri. Atunci câ nd trebuie să îi faci observaţii copilului tă u, evita să îl învinovă ţeşti, să îl critici
sau să îi gă seşti mereu greşeli ce îi pot fi reproşate, pentru că acest lucru va determina o stimă de sine scă zută şi
vor crea resentimente puternice. În schimb, încearcă să îl încurajezi, chiar şi atunci câ nd îl disciplinezi. Asigură -te
că ştie că dragoastea ta faţă de el este necondiţionată chiar dacă te-a supă rat un anumit comportament al lui şi că
te aştepţi să fie mai bine data viitoare.
9. CUNOAŞTE-ŢI LIMITELE ŞI NEVOILE CA PĂRINTE!
 Acceptă ideea că eşti un pă rinte imperfect! Învaţă să îţi recunoşti deopotrivă calită ţile şi defectele şi încearcă
să lucrezi asupra acestora din urmă . Fixează -ţi aşteptă ri realiste de la copilul tă u, de la partenerul de viaţă şi de la
tine însuţi şi accepta ideea ca nu poţi avea toate ră spunsurile deodată . Focalizează -te asupra aspectelor care
necesită o atenţie mai mare într-un anumit moment şi ia din câ nd în câ nd câ te o pauză pentru a te bucura şi de
lucrurile care te fac fericit ca persoană , în afara statutului de pă rinte. Faptul că acorzi atenţie şi nevoilor tale
personale, nu te transformă într-o persoană egoistă , ci înseamnă pur şi simplu că îţi pasă de tine, ceea ce este, de
asemenea, un lucru important pe care copilul tă u trebuie să îl înveţe.
10. DACĂ SUNT DOI SAU MAI MULŢI FRAŢI, NU INTERVENI ÎN CEARTA LOR
 Pe termen lung, copiii vor aştepta mereu sosirea unui salvator. Putem uneori arbitra un cadru în care să îşi
rezolve diferenţele dintre ei, dar nu putem lupta în locul lor. De asemenea, nu face diferenţe între ei. Copiii
trebuie să ştie că pă rinţii lor îi iubesc pe toţi în aceeaşi măsură . Chiar dacă unul e mai mare şi altul mai mic, nu
înseamnă că primul e întotdeauna vinovat de toate prostiile pe care le fac împreună . În caz contrar, există riscul
să nu se iubească unul pe altul aşa cum ar fi normal.
11. FII FERM, FĂRĂ A DOMINA!
 Respectă cererile copilului tă u, dar nu ceda pretenţiilor nemeritate. Atunci câ nd ceva nu se poate îndeplini,
trebuie să avem curajul de a ne spune punctul de vedere, de a refuza şi de a ră mâ ne fermi. Chiar şi în acest caz,
arată -i copilului respect şi nu îl umili – fermitatea nu are nimic în comun cu agresivitatea.
12. ŢINE-TE DE CUVÂNT!
 Niciodată nu promite ceva ce nu eşti sigur că reuşeşti să îndeplineşti, nu minţi şi nu dezamă gi un copil. Aşa apar
frustră ri, dezamă giri. Mai mult decâ t atâ t, aşa cum spuneam, puterea exemplului e foarte mare. Nu poţi avea
pretenţia de la copii să se ţină de cuvâ nt, câ t timp tu nu faci asta.
13. NU-L CRITICA!
 Nimeni nu funcţionează prin reproşuri şi critică , aşa apar descurajă rile, nesiguranţele, lipsa încrederii de sine. Cel
mai bine motivezi un copil prin laudă sinceră . Gă seşte-i punctele forte şi scoate-le în evidenţă .
14. JOACĂ-TE CU EL!
 Da, câ nd eşti pă rinte chiar e necesar să dai în mintea copiilor. Vorbeşte pe limba celui mic, jucaţi-vă împreună ,
ajută -l la teme, mergeţi cu bicicletele în parc... Pentru el, acesta este „timp de calitate”. Dacă nu, câ nd creşte mare,
observă m că nu avem multe să ne spunem şi foarte puţine lucruri în comun.
15. FII UN EXEMPLU!
 Copilul te copiază , de la modul în care vorbeşti, te porţi, pâ nă la genul de alimente pe care le mă nâ nci şi cum îţi
petreci timpul liber. De aceea, e chiar indicat să te respecţi, asta însemnâ nd să te ră sfeţi din câ nd în câ nd, să -ţi
rezervi timp doar pentru tine în care să citeşti, să faci sport, să te îngrijeşti. Copilul care vede pă rintele cu o carte

44
 în mâ nă va citi şi el. De asemenea, nu-l obliga pe el să mă nâ nce broccoli şi seminţe de in dacă tu nu te atingide aşa
ceva. Vrei să mă nâ nce să nă tos? Gă teşte să nă tos pentru întreaga familie!
16. AI RĂBDARE!
 Nu te enerva atunci câ nd nu înţelege, joacă -te cu el chiar dacă ţie ţi se pare plictisitor. Doar aşa îl ajuţi să înveţe, să
crească , să evolueze.

CAPITOLUL IV - ABORDAREA COMPORTAMENTELOR NEGATIVE

IV. 1. COMPORTAMENTE NEGATIVE CE POT SĂ APARĂ LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ - CAUZE ȘI FACTORI DE RISC

Vâ rsta prepreșcolarită ții, este perioada în care copilul învață din experiențe, asimilează regulile vieții în societate,
începe să accepte interdicțiile, descoperă că poate să gâ ndească orice, dar nu îi este permis să spună tot ce gâ ndește și
nici să facă tot ce-și dorește. În această perioadă de dezvoltare, copilul are nevoie de un cadru stabil de viață , de
pă rinți capabili să -l educe, de un mediu social să nă tos.
Comportamentul negativ al copilului de vâ rstă preșcolară , are întotdeauna un sens. Cele mai frecvente
comportamente negative întâ lnite la vâ rsta preșcolarită ții, sunt: agitația, frica, timiditatea, agresivitatea,
somatizarea, plânsul, comportamente de alimentație neadecvate, accesul de furie, minciuna, furtul, refuzul de
a merge la grădiniță.
 AGITAȚIA
Agitația sau instabilitatea psihomotorie, tră dează dezorientarea copilului și nu este decâ t o tentativă stâ ngace,
neadecvată , de a scă pa de o situație dificilă . Copilul agitat nu trebuie confundat cu cel hiperactiv, care este agitat tot
timpul și peste tot: acasă , în oraș, la gră diniță .La vâ rsta preșcolară , copiii sunt adesea „agitate” sau „foarte active” în
anumite momente, dar cel mai adesea „se calmează ” după vâ rsta de 5 ani. Pâ nă la această vâ rstă , copilul nu are nevoie
decâ t de atenție din partea adultului, de înțelegere, iar dacă comportamentul este prea accentuat, trebuie identificate
cauzele.În cazul în care pă rinții sau educatoarea nu gă sesc soluții, iar comportamentul ester deranjant, se recomandă
consultarea unui specialist.
Cauze posibile:
 carență afectivă (relație proastă cu mama);
 lipsa unui cadru de viață stabil;
 neînțelegeri în familie;
 familie prea numeroasă;
 tulburări mentale ale părinților (mamă nervoasă);
 tensiuni emoționale cu adultul(membru al familiei, educatoare);
 alimentație neadecvată.
 FRICA
Frica este o stare emoțională stresantă , adesea însoțită de reacții fiziologice: tremurat, transpirație, dureri de stomac,
accelerarea pulsului. Starea este normală și chiar pozitivă atunci câ nd conduce la reacții de evitare sau depă șire a
pericolului. Câ nd frica este consecința fobiilor sau o stare cronică a unei stă ri de anxietate, fă ră cauză precisă , ea
devine patologică .
Copilul este predispus să se teamă de întuneric, de apă , de frig, de animale să lbatice, de priviri fixe, de spații închise. Se
teme însă mai mult sau mai puțin, în funcție de predispoziția genetică , de experiențe anterioare tră ite sau de educație.
Copilul, la vâ rsta preșcolară , cu toată autonomia crescâ ndă și cu declinul fricilor primare (de zgomote, de sunete, de
stră ini, de mișcă ri bruște), încă mai este anxios. Intervin fricile specifice vâ rstei: de eșec, de critică , de ră nire psihică , de
situații periculoase, de anumale, de necunoscut, de a sta singur, de neliniști de ordin medical, de moarte.Pe lâ ngă
aceste frici, poate interveni și angoasa de separare de casă , atunci câ nd copilul trebuie să meargă la gră diniță .
Copilul temă tor este de fapt copilul rușinos. În mod normal, nu există frică ce să nu poată fi depă șită de copil, chiar
dacă obiectul fricii poate fi înlă turat.
Cauze posibile:
 părinți sresați;
 divorțul părinților;
 carență afectivă prezentă la mamă;
 doliul;
 părinți prea implicați în viața copilului (se împiedică dezvoltarea autonomiei și stimei de sine, copiii devenind
anxioși în fața situațiilor noi, prin anticipare);
 părinți prea puțin implicați (lipsa unei relații de încredere cu părinții);
 părinți care în mod involuntar dau exemplu unor comportamente anxioase pe care copiii le imită;
 severitate educativă.
 TIMIDITATEA
Timiditatea, este lipsa siguranței în afara mediului familial, lipsa încrederii în sine.
Copilul timid, crede că toți ochii sunt fixați asupra lui și îi este greu să comunice. Semnele sunt evidente:ține ochii în
jos, nu ră spunde la întrebă ri, se ascunde după mamă , se întoarce cu spatele.
Dacă mai este și etichetat drept timid, copilului îi este foarte rușine, se interiorizează , timiditatea se accentuează și
mai mult. Calificativul „timid”, ca și cel de „leneș” sau „râ zgâ iat” este uneori folosit cu ușurință de pă rinți și de
educatori, avâ nd în unele cazuri pentru copil impactul unui adevă rat diagnostic, care îl va urmă ri pâ nă și în viața
adultă , chiar dacă va fidoar sub forma unor coșmaruri. Un astfel de calificativ, poate induce copilului convingerea că
„timiditatea” este o tră să tură a caracterului să u, un element al personalită ții cu care s-a nă scut. Atunci câ nd pă rinții

45
consideră că un copil timid – pentru a-l proteja – îl ajută să evite anumite situații care l-ar face să sufere. Punâ ndu-și
astfel copilul la adă post de situații care-l neliniștesc, nu fac decâ t să -i transmită că și ei gâ ndesc la fel ca el, întă rindu-i
convingerea că anumite temeri sunt de nedepă șit. O astfel de atitudine „protectoare” a pă rinților îl va costa scump pe
copil, pentru că îi va induce ideea că lumea exterioară este periculoasă .
Timiditatea îl împiedică pe copil să se dezvolte, atingâ nd trei dimensiuni esențiale ale vieții omenești:
 Imaginea de sine – copilul nu se simte suficient de „prezentabil” ca să meargă cu senină tate spre celă lalt.
 Imaginea celuilat – celelalte personae sunt percepute ca înspă imâ ntă toare, chiar periculoase.
 Modalități de comunicare cu semenii – comunicarea nu mai ester spontană și fă cută cu bucurie, ci angoasantă .
Cauze posibile:
 atitudinile părinților (conștiente sau nu);
 exemplele părinților (părinți care ei înșiși nu au prezentă încrederea de sine);
 mesajele pe care părinții le transmit copiilor, cum ar fi:
 proiecția viselor asupra copilului, aceasta fiind de fapt proiecția dorințelor lor, neîmplinite;
 refuzul de a vedea problemele copilului, cerințele lor depă șinu-i capacită țile;
 exercitarea supraprotecției asupra copilului (pă rinți anxioși);
 lipsa tranmiterii unui ideal copilului (pă rinți pesimiști);
 supravalorizarea copilului, dâ ndu-i-se o imagine falsă despre el însuși.
 AGRESIVITATEA
Agresivitatea este fie un gest, fie o ameninţare de a face un gest, cu scopul de a-l ră ni pe celă lalt fizic
sau psihologic. Copilul parcurge mai multe etape de dezvoltare, în cursul că rora anumite comportamente agresive
sunt considerate normale. Va trebui să înveţe foarte repede să accepte faptul că aceste comportamente agresive nu
sunt acceptate în plan social.
La vâ rsta preşcolară , copilul poate manifesta agresivită ţi specifice de genul:loveşte cu mâinile, loveşte cu picioarele,
împinge, scipă, ciupeşte, aruncă cu obiecte, insultă, foloseşte cuvinte urâte, distruge obiecte, dă foc, imită gesturi agresive
ale copiilor mai mari sau ale adulţilor, imită gesturi cu conotaţie sexuală.
Cauze posibile:
 un temperament dificil;
 o lipsă a controlului emoţiilor;
 un coeficient de inteligenţă inferior celui mediu;
 probleme de sănătate mintală;
 disciplină în familie prea severă, inadecvată sau inconstantă;
 lipsă de supraveghere;
 părinţi care nu comunică, cu copilul;
 părinţi agresivi;
 viaţă familială instabilă;
 mamă deprimată;
 prea mult timp petrecut la televizor;
 lipsa reperelor educative.
SOMATIZAREA
Somatizarea, înseamnă transformarea unui conflict psihicîn afecţiune somatică (corporală ).
La copil, somatizarea este frecventă , se poate spune chiar că este normală . Somatizarea devine patologică atunci câ nd
alterează funcţionarea copiluluiîn diferite sfere ale vieţii şi câ nd durează mai mult de câ teva zile. Poate fi înţeleasă ca o
modalitate pe care acesta o alege pentru a-şi comunica temerile. Simptomul fizic, înlocuieşte astfel exprimarea
emoţiilor şi a fricilor. Un exemplu de somatizare, este boala copilului care apare la interval regulat (se poate remarca
la un copil că , de câ te ori pă rinţii se ceartă , el face febră ). Simptomele somatice specifice preşcolarului: durerea de
burtă , vomitatul (echivalentul vinei), durerea de cap, diareea, febra, durerea de picior.
Cauze posibile:
 situaţii stresante recente (emoţii, vinovăţie);
 teama de a nu fi iubit de unul /ambii părinţi;
 despărţirea de părinţi;
 naşterea unui frate;
 schimbarea domiciliului;
 începerea grădiniţei (şcolarităţii);
 boală recent, deces în familie.
 PLÂNSUL
Plânsul, este un sunet nearticulat caracteristic, emis cu scopul de a comunica, de a exprima un sentiment sau o dorinţă
de a atrage atenţia. Putem distinge la copilul de vâ rstă preşcolară plâ nsul obişnuit, criza de plâ ns cu ţipete
necontrolate, atunci câ nd nu poate sau nu ştie să exprime prin cuvinte o emoţie.Pă rintele va fi acela care-l va ajuta pe
copil să comunice şi în alt mod decâ t prin plâ ns.îl va învă ţa să se exprime prin cuvinte. Un pă rinte atent la copil, atunci
câ nd acesta plâ nge dintr-o cauză care nu este evidentă , va spune:„Vă d că eşti supă rat. Hai să vorbim despre supă rarea
ta!” În astfel de situaţii, întrebarea „De ce plâ ngi?” este inutilă . Nu va face altceva decâ t să -l facă pe copil să plâ ngă şi
mai mult.
Cauze psihologice posibile:
 îi este teamă, este neliniştit;
 este obosit;
 vrea să atragă atenţia părinţilor;

46
 este nemulţumit;
 nu găseşte o altă modalitate de a-şi exprima sentimentele;
 trăieşte sentimente de frustrare (dorinţa de a deveni autonom).
 ACCESUL DE FURIE
Furia, este o emoţie subită , cu tendinţă agresivă , care se manifestă printr-o vie animaţie expresivă , gestuală şi verbală ,
uneori incontrolabilă . Furia survine în situaţiile de frustrare, câ nd copilul este în imposibilitatea de a le domina.
Uneori, copilul face „crize de furie”, câ nd dorinţele nu-I sunt îndeplinite. De cele mai multe ori, este o dorinţă
imperioasă , bruscă , cu care pă rintele nu este de accord.
Scenariul are de obicei, trei momente:
 copilul doreşte ceva;
 părintele spune „nu”;
 copilul se înfurie.
Copilul are nevoie să se opună pă rinţilor, pentru a se afirma ca şi persoană , dar vrea în acelaşi timp şi să testeze
limitele: să vadă câ t de mult îi permit pă rinţii, să vadă pâ nă unde poate merge. În mod normal, după 7 ani, „crizele de
furie” dispar, copilul începe să fie raţional şi să accepte regulile sociale şi valorile morale.
Cauze posibile:
 neacceptarea regulilor / testarea limitelor (copiii mai mici);
 cadru educativ inconsecvent;
 nevoia acută de a i se acorda atenţie;
 lipsa reperelor educative.
 MINCIUNA
Definiţia minciunii este „alterarea conştientă a adevă rului”.
Nu se poate vorbi de minciună , decâ t atunci câ nd copilul este capabil să facă diferenţa între realitate şi
dorinţele sale şi câ nd este capabil să gâ ndească . Doar câ nd personalitatea sa este bine construită , copilul poate să
mintă . Între 0-6 ani, copilul confundă cele două planuri, realul şi imaginarul. Fabulaţia face parte din construcţia sa
psihică . Copilul mic, nu distinge visul de realitate, de multe ori crezâ nd că ceea ce a visat, s-a întâ mplat cu adevă rat.
Atunci, câ nd copilul îşi doreşte ceva, legile realită ţii nu mai există , dorinţa lui devine realitate şi împotriva orică rei
evidenţe pentru adult, copilul poate susţine o ,,minciună ’’, doar pentru că aşa ar dori el să fie.
Conştiinţa frontierei nete între imaginar şi realitate, apare cu adevă rat spre 7 ani. Înainte de această vâ rstă , zona
creierului care distinge realul de ficţiune, nu este definitiv format. În momentul în care, copilul realizează că nu spune
adevă rul, în general după vâ rsta de 7 ani, va folosi conştient minciuna pentru a se apă ra (a evita pedeapsa) sau pentru
a nu pierde dragostea pă rinţilor sau a adulţilor care se ocupă de el. După această vâ rstă , adulţii trebuie să fie vigilenţi,
pentru că minciuna, mai ales atunci câ nd se repetă , poate ascunde o stare psihică proastă .
 FURTUL
Pâ nă la vâ rsta şcolarită ţii, nu putem vorbi despre furt, decâ t dacă , copilul a înţeles sensul acestui cuvâ nt. Copilul mic
îşi doreşte tot ce vede. Dacă nu are explicaţii suficiente, va asimila ,,furtul’’ altor interdicţii ale pă rinţilor, aşadar el
nefă câ nd altceva decâ t să nu-şi asculte pă rinţii. Prin urmare, este necesar să i se explice copilului preşcolar, într-un
limbaj pe care îl înţelege, că furtul este interzis şi pedepsit în societate, pentru că aduce prejudicii unei persoane.
Această explicaţie va fi fă cută doar atunci câ nd copilul este capabil să deosebească lucrurile care-i aparţin de ale
altora.
Numai în momentul în care copilul va fi în mă sură să înţeleagă semnificaţia furtului, va putea începe un travaliu
asupra lui însuşi, care-l va face să reziste impulsurilor.
Cauze posibile:
 copilul nu deosebeşte lucrurile care-i aparţin, de ale altora (nu este suficient de matur);
 copilul nu înţelege sensul interdicţiei;
 părinţii interzic orice plăcere (bomboane, jucării);
 copilul „fură” la îndemnul adultului sau al altui copil mai mare ca vârstă.
Refuzul de a merge la gră diniţă (cu sau fă ră reacţii de panică )
Începutul frecventă rii gră diniţei, este un moment dificil pentru majoritatea copiilor. Le este greu să fie departe de
mediul familial câ teva ore pe zi, mai ales dacă o fac pentru prima dată .
Reacţiile sunt diferite şi merg de la exprimarea emoţiilor prin stă ri de agitaţie, plâ ns, pâ nă la refuzul explicit. Uneori,
refuzul poate îmbră ca o formă mascată , cum ar fi somatizarea sau chiar reacţia de panică . În cele mai multe cazuri,
situaţia se rezolvă de la sine, însă dacă persistă , trebuie să se intervină pentru eliminarea cauzelor care fac posibil
acest comportament.
Cauze posibile:
 dificultatea separării de mamă;
 teama de abandon;
 o socializare redusă;
 părinţi care nu explică suficient copilului şi nu-l pregătesc pentru momentul începerii grădiniţei.
Apariţia unor comportamente negative este firească la această vâ rstă . Dacă pă rinţii sunt suficient de vigilenţi şi
informaţi şi dacă apelează atunci câ nd este nevoie la un specialist, pentru a fi ajutaţi şi susţinuţi, comportamentele se
elimină în majoritatea cazurilor fă ră intervenţie medicală .

47
IV.2. PARTICULARITĂŢI ALE DEZVOLTĂRII COMPORTAMENTULUI SOCIAL LA COPIL

În jurul vâ rstei de 3-4 ani copilul începe să înţeleagă simpatia şi empatia, începe să dorească să placă şi să -i
mulţumească pe ceilalţi. Totodată , începe să înţeleagă câ nd a greşit el sau ceilalţi, învaţă că există consecinţe ale
comportamentelor sale şi dobâ ndeşte, cu timpul, capacitatea a-şi gestiona emoţiile în situaţii frustrante. Astfel, crizele
de furie devin mai rare, copilul nu mai plâ nge „chiar din orice” şi începe să -şi exprime verbal emoţiile, devenind
capabil să se conformeze normelor sociale corespunză toare vâ rstei.
Aceste abilită ţi şi deprinderi se dezvoltă treptat şi sunt influenţate de evenimentele zilnice din viaţa copilului.
Uneori, o dificultate aparent nesemnificativă pentru adulţi poate provoca un regres emoţional al copilului, care se
poate exprima prin modifică ri în comportamentul acestuia.
Modalitatea în care copilul învaţă să ră spundă acestor situaţii depinde şi de tră să turile înnă scute ale copilului dar
şi de comportamentele învă ţate în familie. Unii dintre copii se retrag, se izolează în faţa frustră rii, alţii acuză , se ceartă ,
stâ rnind conflictul iar modalitatea în care adulţii reacţionează în faţa acestor manifestă ri le poate întă ri sau nu aceste
comportamente ca şi modalitate ulterioară de ră spuns la situaţii similare.
Câ nd „ai crescut, eşti mare şi deja mergi la gră diniţă ”, lumea socială se extinde, aşteptă rile celor mari încep să
crească şi, totodată , în mod paradoxal, să se restrîngă la tipare impuse de „normele sociale”. „Bunul simţ comun” nu
mai acceptă cu indulgenţă „nă zdră vă niile" care poate, altă dată , stâ rneau râsul. Se aşteaptă de la copil să cunoască
diferenţa între „bine” şi „ră u”, între „ce-i aparţine lui” şi „ce aparţine altuia”. Generozitatea şi lipsa de egoism devin
valori şi recompense, la fel şi posibilitatea de a uita şi a ierta greşelile celorlalţi.
Unii dintre copii au tendinţa de a-şi exprima emoţionalitatea mai mult decâ t alţii şi adesea intră în conflict cu
ceilalţi. Această variantă a normalită ţii poate totuşi, după o anumită perioadă , să producă disconfort atâ t copilului în
cauză dar şi celorlalţi iar persistenţa acesteia poate determina ulterior serioase disfuncţii sociale.
Copiii cu manifestă ri de tip opoziţionist au dificultă ţi în a respecta regulile, se înfurie uşor, îi enervează pe ceilalţi
în mod constant, uneori intenţionat, îi învinovă ţesc pe alţii pentru propriile greşeli şi ajung să intre, frecvent, în
conflicte cu pă rinţii, cu adulţii de referinţă din afara familiei sau cu copiii de aceeaşi vâ rstă .
Comportamentele de opoziţie sunt, în anumite limite, normale – de ex., mulţi copii de 3 ani prezintă crize de furie
intense care devin destul de rare în jurul vâ rstei de 4-5 ani (frecvenţa scade de la câ teva crize zilnice la 1 maxim 2 pe
să ptă mâ nă sau chiar mai rar).
Putem spune chiar, că aceste comportamente, în perioada 3-5 ani, sunt considerate fireşti, fă câ nd parte din „criza
de opoziţie” fiziologică – perioada lui „Ba nu!”, „Eu singur”, „Aşa vreau eu”, „Nu!” sau „Nu vreau!”, însoţite de
manifestă ri „severe” şi foarte greu de ignorat de că tre adulţi: bă tut din picior, tă vă lit pe jos, crize de furie cu ţipete,
lovit, aruncat cu obiecte. Deşi extrem de supă ră toare, este important ca adulţii să nu perceapă aceste crize ca pe un
mijloc intenţionat, provocator, sfidă tor prin care copilul încearcă să -şi „atingă scopurile” ci, mai degrabă , ca pe o
nevoie de descoperire, afirmare, exersare a propriilor abilită ţi.
Există , însă , copii la care aceste probleme sunt mai intense şi mai persistente şi chiar se agravează în timp,
transformâ ndu-se din obişnuita criză în tulburare de opoziţie care modifică profund relaţionarea cu ceilalţi şi creează
tensiuni atâ t intra-familiale câ t şi în colectivitate.
CUM RECUNOAŞTEM TULBURAREA DE OPOZIŢIE?
Tră să turile unui copil cu tulburare de opoziţie pot fi grupate astfel:
1. Copilul prezintă dintotdeauna sau de la 3-4 ani:
 crize de furie, uneori cu spasm al hohotului de plâ ns, care apare destul de frecvent;
 un temperament „mai iute” care se înfurie sau se ceartă uşor;
 incapacitatea de a respecta regulile, „un încă pă ţâ nat de mic/face numai ce vrea el";
 pare tot timpul nemulţumit şi „pus pe ceartă ", îi învinovă ţeşte pe ceilalţi pentru greşelile lui;
 este respins de ceilalţi copii pentru că le strică jocul sau nu respectă regulile jocului;
 câ nd mai creşte începe să simtă resentimentele celor din jur şi comportamentul ostil se agravează : începe să facă
ră u cu bună -ştiinţă , să -i lovească pe ceilalţi pe furiş sau să le distrugă caietele sau obiectele personale;
 vrea să fie remarcat de educatori şi profesori şi ajunge să -i „pâ rască pe ceilalţi copii”, ceea ce îi atrage şi mai mult
dezaprobarea celorlalţi;
2. Copilul pare adesea a fi greu de controlat şi de dirijat. La vâ rsta de 4 ani nu respectă ora de somn sau de
masă , „trebuie să -l chemi mereu pentru că nu vrea să vină câ nd îi spui". Refuză să mă nâ nce şi are frecvente „crize
de personalitate". Tolerează cu greutate frustrarea - câ nd este refuzat, adesea se înfurie şi plâ nge sau ţipă ;
pă rinţii spun adesea că refuză să -l ia la cumpă ră turi, pentru că „dacă nu i se cumpă ră ce vrea, ţipă ”. Mai tâ rziu, pe
la 6 ani, conflictele se centrează pe refuzul de a se pregă ti pentru gră di/şcoală sau pentru rutinele zilnice (nu vine
la masă atunci câ nd îl chemi, refuză să se pregă tească de culcare).
3. În primii ani de viaţă, copilul pare mai „nervos”, uneori chiar loveşte, zgâ rie sau bate (loveşte cu picioarele în
mobilă /uşă , zgâ rie mobila, trâ nteşte uşile). Câ nd este certat sau câ nd i se interzice ceva, „ridică mâ na” la
mama/bunica dar rareori se comportă astfel cu persoane stră ine.
4. Când se află în afara casei, manifestă rile apar câ nd doreşte o jucă rie de la un alt copil sau câ nd i se ia o jucă rie.
Frustrarea este urmată imediat de o reacţie nepotrivită care adesea este sancţionată de ceilalţi copii prin
excluderea din joc.
5. Adulţii vor prezenta, în faţa acestui „copil obraznic, neascultă tor" un comportament critic, o atitudine severă ,
iritată , intolerantă , lipsită de afectivitate fapt ce nu va face decâ t să amplifice manifestă rile. În schimb,
permisivitatea, atitudinea hiperprotectivă , neautoritară a adulţilor care pot deveni anxioşi ca reacţie la aceste
manifestă ri, produc confuzie şi nesiguranţă copilului.
RECOMANDĂRI PENTRU PĂRINŢI

48
 Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi câ t mai obiectiv situaţiile care îi creează dificultă ţi
 Observaţi în ce momente apar comportamentele problematice (câ nd este obosit, câ nd i se refuză ceva, câ nd este
nevoit să împartă o jucă rie cu un alt copil etc.)
 Stabiliţi reguli de comportament acasă , pe care le puteţi enunţa şi chiar reprezenta sub formă de imagini
sugestive pentru copil
 Pentru un copil cu tulburare de opoziţie, consecinţele pozitive trebuie să fie cu mult mai frecvente decâ t cele
negative - observaţi aspectele „pozitive” ale copilului şi faceţi remarci pozitive frecvente la adresa acestora
 În timpul crizelor de furie, duceţi copilul într-un loc unde se poate linişti, fă ră a-l brusca sau a încerca să -l
determinaţi să se liniştească
 Păstraţi-vă calmul – ameninţă rile, tonul ridicat, ridiculizarea, etichetarea nu vor face decâ t să crească opoziţia
 Atunci câ nd este liniştit, discutaţi cu copilul despre comportamentele agresive, despre greşeli sau certuri şi
ajutaţi-l să gă sească alternative de reacţie în asemenea situaţii
 Menţineţi un „jurnal” zilnic al comportamentelor „bune şi rele” – astfel, veţi putea monitoriza progresele;
 Amintiţi-vă că scopul negativismului copilului nu este lipsa de respect. El încearcă să se afirme pe sine ca un
individ separat, să ajungă la un echilibru între nevoia lui de independență şi nevoia de dependență .
 Păstrați-vă simțul umorului atunci câ nd sunteţi în preajma copilului, folosiţi formulă ri amuzante – de ex: „Am
nevoie de ajutor să pun jucă riile astea nă zdră vane în lumea cuminţeniei” mai degrabă decâ t „Strâ nge jucă riile!”
 Formulaţi întrebă ri deschise, în locul întrebă rilor care vor necesita un ră spuns de tip „da” sau „nu”. Copilul va
spune, fă ră îndoială , „NU!”. De exemplu, în loc de „Vrei pră jiturica la gustare?" spuneţi „Pe care pră jiturică o vrei?”
 Evitați lupta pentru putere câ t mai mult posibil. Flexibilitatea este utilă mai ales atunci câ nd ştiţi că este
important să deţineţi controlul – oferiţi copilului alternative, pentru că astfel este mult mai probabil să accepte
ceea ce îi cereţi. De exemplu: „Acum trebuie să plecă m la gră di. Vrei să te încalţi singur sau ai nevoie de ajutorul
meu?”
 Concentraţi-vă pe întă rirea comportamentului dorit, mai degrabă decâ t pe atragerea atenției asupra
comportamentului nedorit. De ex: „Îmi place câ nd îi dai jucă ria fratelui tă u fă ră să vă certaţi” mai degrabă decâ t
„Nu vă mai certaţi!”
 Fiţi fermi, atunci câ nd trebuie să stabiliţi limite.
 Şi, cel mai important: nu uitaţi că toţi copiii au nevoie să parcurgă această etapă de independență , pentru a putea
deveni adulţi care ştiu ce vor şi pot gâ ndi pentru ei înșiși.

IV. 3. TULBURĂRILE ANXIOASE LA COPIL – ANXIETATEA DE SEPARARE

Tulburările de tip opozant, debutează în copilăria timpurie, înainte de școlarizare, cu crize puternice de
furie și mai ales cu un compotament de tip negativist și de refuz.
În adolescență , la jumă tate din acești copii, problemele pot dispă rea, dar cealaltă jumă tate dezvoltă un
comportament antisocial.
Tulbură rile anxioase, se caracterizează prin îngrijorare cronică privind evenimentele prezente și viitoare și pot
presupune o serie de tipare de reacții comune.
În plan comportamental, apare fuga sau evitarea, în plan cognitiv apar aprecieri negative cu privire la propria
persoană , iar înplan fiziologic, apar stă ri de excitație involuntară cu ritm cardiac crescut, respirație accelerată ,
tremură turi și tensiune musculară .
Orice copil experimentează într-o mă sură mai mare sau mai mică teama de separare de mama lui. Intensitatea
stă rii depinde de sensibilitatea micuțului.
Anxietatea de separare, este „o tulburare a copilului caracterizată prin apariția unei stări de teamă
puternică și inadecvată, referitoare la separarea de casă sau de cei care este atașat.”
Teama de separare este normală în primii ani de viață . Apare în jurul vâ rstei de 8 luni, crește în intensitate pâ nă
la 24 de luni, deoarece copilul este mai mare și devine conștient de unele amenință ri că nu se poate descurca singur,
că poate mama dacă pleacă nu se mai întoarce, că pot apă rea pericole de care lui îi este frică și descrește treptat pâ nă
la 30 de luni.
Această teamă se manifestă prin: plânsete interminabile, agitație, agățare de mamă etc. În unele cazuri,
anxietatea de separare este accentuată de o experiență traumatizantă (timp petrecut în spital, conflicte între pă rinți),
iar în alte cazuri, temperamentul copilului, probabil determinat genetic, predispune la anxietate chiar în cazul unui
stress obișnuit, care nu produce aceeași reacție la un copil mai puțin sensibil. Deasemenea, anxietatea poate apă rea și
ca ră spuns la comportamentul hiperprotector al pă rinților.
Părinții hiperprotectivi
Pentru aceștia, copilul este o ființă prețioasă , ce nu trebuie solicitată la nimic. Îl vă d incapabil să se descurce în
prezent și în viitor. Ei prezintă copilului o lume eronată . Acest tip de copil tră iește cu sentimentul că pă rintele va fi
mereu lâ ngă el. Așteaptă ca alții să decidă în locul lui. La preșcolar, anxietatea de separare, ester înlocuită de alte frici:
 frica de abandon;
 frica de pierdere;
 frica de a fi singur;
 frica de pericol.
Cercetă rile arată că anxietatea de separare, poate devein patologică chiar și la vâ rsta de 3 ani.
Pă rintele identifică greu astfel de diagnostic prin manifestă rile specific sau chiar refuză să îl accepte, considerâ nd
normale reacțiile copilului.

49
 Anxietatea de separare patologică , este cea mai frecventă tulburare anxioasă . Aceasta apare la 6,3% din cazurile
copiilor de 2/3ani, cu ocazia intră rii acestora în gră diniță , dar poate apă rea și la vâ rsta de 6/7 ani.
Un pă rinte își poate da seama că este ceva în neregulă cu copilul să u, pentru că acesta prezintă manifestă rile:
 tulburări de somn (agitație în somn),coșmaruri – având in vedere teama de despărțire, insomnia la adormire, vise
terifiante, treziri nocturne repetate, incapacitate de a readormi, copilul vine noaptea în patul adultului (dacă acesta
doarme separat);
 are un protest activ sau pasiv la despărțirea de părinți, care e se manifestă prin; plâns, țipete, agitație sau apatie;
 acuze somatice sau vegetative: cefalee, dureri abdominal, vărsături, diaree, transpirații profunde, paloare facială,
tahicardie.
Deosebit de importantă , este cunoașterea aspectelor particulare și evoluția în timp a manifestă rilor anxioase,
pentru ca adulții supraveghetori să poată apela la un specialist.
Temperamental acestor copii, determină anumite caracteristici:
 fie sunt exagerat de flexibili;
 fie sunt predispuși la somatizări.
Tulbură rile anxioase de despă rțire, au urmă toarele simptome clinice, care pot fi observate de educatoare sau
pă rinți:
 apar la despărțire sau la iminența de despărțire;
 copilul prezintă o stare de agitație cu plâns, „miorlăit”;
 se agață de fusta mamei;
 țipă să nu fie părăsit;
 orice încercare de liniștire, este soldată cu eșec;
 se calmează la reapariția figurii de atașament.
Copiii care suferă de anxietatea de separare, pot manifesta în plus opoziționism, agresivitate, ADHD și din acest
motiv, sunt inițiate frecvente consultații medicale. Ne putem da seama dacă un copil suferă de anxietate de separare,
dacă durata manifestă rilor este de cel puțin 4 să ptă mâ ni.
Familia trebuie să asigure căldura, protecția, susținerea și educarea copilului printr-un comportament
adecvat, adaptat nevoilor de etapă ale copilului, dar să conștientizeze pericolul hiperprotecției, care se poate
transforma într-un factor negativ de declanșare a unei stări emoționale anormale, la copil.

IV. 4. ANXIETATEA DE SEPARARE ŞI STIMA DE SINE

De fiecare dată , câ nd copilul trebuie să se despartă de persoanele dragi, de care se simte legat, tră ieşte o frică
excesivă , o stare de anxietate. Poate apă rea între 7/8 luni şi 6/7 ani şi se poate prelungi pâ nă în adolescenţă . Mai des,
copilul singur la pă rinţi, tră ieşte această tulburare, pentru că nu este obişnuit să împartă dragostea pă rinţilor cu
nimeni.
Anxietatea de separare este un ră spuns:
 la experienţele traumatizante (boli, timp în spital, suferinţe îndelungate, anumite dizabilită ţi, conflicte şi certuri
în familie etc.)
 la tipul de temperament (o anumită sensibilitate a copilului, puţin tolerant la frustrare)
 la comportamentul hiperprotectiv al pă rinţilor
 la „greşelile” de educaţie (incongruenţa mesajelor din partea pă rinţilor, lipsa încurajă rii autonomiei şi
independenţei).
În primele zile de gră diniţă , pentru a nu exista consecinţe negative, despă rţirea temporară de mamă /tată /bunici,
se va face treptat, în etape şi nu pe furiş, însoţită de dovezi de afecţiune, în prezenţa persoanei care o va înlocui,
respectiv a educatoarei, la gră diniţă . Să nu se uite că pentru un copil care merge prima dată la gră diniţă , sunt reacţii
„normale” să plâ ngă , să fie speriat, atunci câ nd se desparte de cel care îl însoţeşte.
Refuzul copiilor de a merge la gră diniţă , timiditatea exagerată , simptomele somatice etc. se pot ameliora cu
ajutorul specialiştilor (consilier, psiholog, psihoterapeut). Dacă se agravează – nu stă singur în cameră , are
comportament de agă ţare, este îngrijorat pentru el şi pă rinţii lui, nu doarme, are coşmaruri noaptea, vrea tot timpul ca
pă rinţii să fie lâ ngă el, nu-i place întunericul, nu mai mă nâ ncă , dacă nu sunt pă rinţii, îi este frică , face crize înainte să
plece la gră diniţă – este necesară şi o evaluare psihiatrică .
Sugestii pentru prevenirea dificultă ţilor de separare/despă rţire la gră diniţă ... atâ t pentru educatoare câ t şi pentru
pă rinţi.
 Păstraţi-vă calmul!
 Fiţi calmi şi fermi!
 Nu amplificaţi fricile! Nu pedepsiţi!
 Dozaţi protecţia într-un mod optim!
 Arătaţi că îi acceptaţi necondiţionat!
 Manifestaţi empatie faţă de sentimentele trăite!
 Cereţi sfaturile specialiştilor!
 Nu prelungiţi momentul despărţirii!
 Oferiţi explicaţii!
 Distrageţi atenţia!
 Daţi-i jucăria preferată!
 Cultivaţi autonomia şi independenţa!
 Atribuiţi responsabilităţi!

50
 Discutaţi despre emoţiile pe care le simte!
 Încurajaţi implicarea copiilor în relaţie cu alţi copii şi adulţi (în parc, petreceri)!
 Vizitaţi grădiniţa de câteva ori înainte!
Nu uitaţi !
Gră diniţa oferă copiilor experienţe variate şi diferite faţă de cele din familie. În gră diniţă , copiii au o mare
oportunitate de dezvoltare: învaţă independenţa şi autonomia, socializează în mod spontan cu ceilalţi copii, fă ră
prezenţa adulţilor, iniţiază jocuri de grup, se adaptează la regulile grupei, experimentează exerciţiul integră rii în
societate.
Stima de sine înseamnă cunoaştere continuă şi înţelegerea clară despre sine. Ajută copiii să se simtă bine în
propria piele, să gâ ndească pozitiv despre ei înşişi.
Stima de sine pozitivă , nu poate fi dată unei persoane de o altă persoană sau de societate. Ea trebuie „câ ştigată ”
de fiecare persoană în parte. Modul în care oamenii importanţi pentru copii, se comportă sau comunică , va
creşte/scă dea stima de sine a copilului.
Pă rinţii, bunicii, educatorii, prietenii sunt cele mai importante persoane din viaţa unui copil. De aceea:
 Implicaţi copiii în activităţi de autocunoaştere!
 Încurajaţi copiii pentru cele mai mici succese!
 Oferiţi-le afecţiune şi dragoste!
 Arătaţi-le interes pentru activităţile, proiectele, problemele lor!
 Motivaţi-i să participe la activităţi noi!
 Încurajaţi exploatarea şi cunoaşterea!
 Acceptaţi cultura şi familia fiecărui copil!
 Arătaţi copiilor că aveţi încredere în ei!
 Înţelegeţi greşelile copiilor!
 Dezvoltaţi-le pasiunile şi stilul de învăţare!
ŞTIAȚI CĂ ...
...anxietatea de separare se întâ lneşte la aproximativ 4% dintre copii şi adolescenţi?
... acei copii care au stimă de sine pozitivă :
 îşi vor face prieteni mai uşor;
 vor ară ta entuziasm pentru activită ţi noi;
 vor fi cooperanţi şi vor urma reguli;
 îşi vor controla comportamentul;
 se vor juca singuri sau cu alţi copii;
 le va plă cea să fie creativi şi să aibă propriile idei;
 vor vorbi cu ceilalţi copii cu foarte mult curaj;
 vor fi fericiţi, plini de energie?
… 10-15% din copiii de vâ rstă preşcolară au probleme comportamentale la un nivel moderat?
… există o creştere a comportamentelor indezirabile, la copii, între 3-5 ani, care apoi să constate o scă dere a
incidenţelor acestora în perioada 5-6 ani?

IV. 5. STIMA DE SINE LA PREŞCOLARI

Fiecare copil are nevoi, dorinţe şi emoţii. De modul în care acestea sunt receptate şi li se ră spunde, de
experienţele pe care le tră ieşte copilul în relaţiile cu familia, rudele, prietenii, educatorii, depinde decisiv atitudinea sa
ulterioară faţă de viaţă .
Copiii sunt diferiţi temperamental, caracterial, aptitudinal. Ca urmare, nici performanţa lor nu va fii egală în toate
domenile. Este esenţial ca fiecare copil să fie respectat şi susţinut în ritmul să u propriu, în transformarea progresivă
ce o va înregistra potrivit nevoilor sale. Familia şi educatoarea trebuie să îi înveţe de mici pe copii că , fiecare are
valoarea sa şi să -i ajute să -şi formeze o imagine pozitivă de sine. În strâ nsă legă tură cu imaginea de sine se află
stima de sine.
Stima de sine se referă la modul în care ne evaluă m pe noi înşine, la câ t de „buni” ne consideră m comparativ cu
alţii. Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii.
Mesajul de valoare transmis de adult este foarte important în prevenirea neîncrederii. Un eşec nu trebuie
perceput ca un simptom al non-valorii, ci ca o situaţie ce trebuie rezolvată .Copiii cu stimă de sine scă zută se simt
nevaloroşi şi au tră iri emoţionale negative, de cele mai multe ori cauzate de experienţe negative.
Pentru preşcolarii mici, sursa cea mai importantă de formare a stimei de sine o constituie aprecierile educatoarei
şi ale pă rinţilor. Etichetarea copilului după comportament, conduce la formarea unei imagini de sine negativă . Alte
elemente care converg spre acelaşi rezultat negativ sunt: gesturile de interzicere absolute sau nejustificate total,
ameninţă rile cu abandonul („dacă nu faci .....nu te mai iubesc ...... te trimit la ......... te dau la ...”), stil deficitar de
relaţionare pă rinte-copil, educatoare-copil.
La preşcolarii mari, sursa de formare a stimei de sine se extinde şi la grupul de prieteni, la alte persoane din viaţa
lor.
Copiii care au, în urma experienţelor proprii stimă de sine pozitivă se manifestă astfel:
 Îşi asumă responsabilităţile;
 Se comportă independent;
 Sunt mândri de realizările lor;

51
 Realizează fără probleme sarcini noi;
 Îşi exprimă atât emoţiile pozitive cât şi pe cele negative;
 Oferă ajutor şi sprijin celorlalţi colegi de grupă.
Dintre experienţele anterioare care le-au construit acestora imaginea de sine echilibrată, am putea menţiona:
 Au fost lăudaţi, încurajaţi;
 Au fost ascultaţi;
 Li s-a vorbit cu respect;
 Li s-a acordat atenţie;
 Au fost îmbrăţişaţi;
 Au avut prieteni.
La polul opus se află copiii care, în urma experienţelor proprii, au o stimă de sine scă zută . Ei se manifestă astfel:
 Nu sunt mulţumiţi de propria persoană;
 Evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi;
 Se simt neiubiţi şi nevaloroşi;
 Par rebeli sau nepăsători.
Printre experienţele anterioare care le-au format o stimă de sine scăzută ar putea fi:
 Au fost criticaţi;
 Li s-a vorbit pe un ton ridicat;
 Au fost ignoraţi şi ridiculizaţi;
 Aşteptările celorlalţi de la ei înşişi au fost exagerate(să fie perfecţi);
 Au fost frecvent comparaţi defavorabil cu alţi copii.
Copiii cu stimă de sine crescută , reuşesc să facă faţă mai bine situaţiilor şi comportamentelor de risc care ar
apă rea în relaţiile interpersonale nesă nă toase sau în eşecuri.
Ce trebuie să facă părinţii?
 Să -i încurajeze permanent pentru exprimarea propriilor emoţii, construindu-le un mediu sigur, aprobator;
 Să -i înveţe să -şi folosească imaginaţia în exprimarea emoţiilor („Ce ţi-ar fi plă cut să -i spui celui care te-a necă jit?”)
 Povestirea unei situaţii asemă nă toare tră ite de adult („Câ nd eram de vâ rsta ta, mi s-a întâ mplat şi mie să .... şi am
fă cut aşa...”)
 Să -i învețe să se accepte pe ei, chiar dacă se simt abă tuţi sau dezamă giţi(„Nu ai câ ştigat concursul, dar nu a fost
vina ta. Cu încă puţin exerciţiu vei fi cel mai bun”)
Ce trebuie să facă educatorul pentru a dezvolta copiilor stima de sine?
 Să exprime cerinţe rezonabile faţă de vâ rsta copiilor;
 Să planifice din timp activită ţile. Dacă se anticipează nevoile copiior, probabilitatea ca ei să fie cooperanţi va
creşte;
 Să formuleze clar ceea ce aşteaptă de la copii;
 Să se focalizeze asupra aspectelor pozitive(însuşiri, realiză ri) şi să le menţioneze;
 Să ofere posibilită ţi şi opţiuni copiilor ori de câ te ori este posibil;
 Să ofere recompense. Recompensa să nu fie exagerată sau extravagantă .
Încrederea de sine şi sentimentul valorii proprii pot fi considerate rezultate ale încurajă rii prin intermediul
dezvoltă rii sentimentului de comuniune. Astfel, câ nd copilul colaborează în vederea bună stă rii celorlalţi, aceasta
întă reşte sentimentul forţei proprii.

IV. 6. ACTIVITĂȚI PENTRU DEZVOLTAREA STIMEI DE SINE LA PREȘCOLARI ȘI ȘCOLARI

Majoritatea pă rinţilor îşi doresc ca stima de sine a copiilor lor să se dezvolte într-un sens pozitiv. Scop care a
început să se regă sească şi în domeniul educaţiei, devreme ce în şcoli se desfă şoară programe de consiliere pentru
elevi.
Chiar dacă stima de sine este studiată de o perioadă îndelungată de timp, continuă să aibă loc dezbateri privind
natura precisă a acesteia şi dezvoltarea ei.
Trebuie subliniat faptul că , în urma acestor cercetă ri, există un acord privind rolul deosebit al pă rinţilor şi al
celorlalte persoane semnificative din viaţa copiilor în formarea unei stime de sine pozitive. Aşadar, stima de sine este
un factor important în procesul de dezvoltare a copilului, afirmâ ndu-se chiar că ea este esenţa dezvoltă rii personale
(Roberta Duncan).
Ce este, însă , stima de sine?
Stima de sine se referă la modul în care ne evaluă m pe noi înşine, câ t de „buni” suntem comparativ cu propriile
expectanţe sau cu alţii. S-a afirmat de că tre unii psihologi că adevă rata stimă de sine este o emoţie. Aceştia susţin că o
stimă de sine profundă , se manifestă printr-o dragoste adevă rată faţă de propria persoană bazată pe acceptarea
necondiţionată a sinelui, indiferent de caracteristicile personale sau de erorile comportamentale.
În spatele acţiunilor umane, este postulată o piramidă a trebuinţelor umane, schiţată de A. Maslow încă din anii
’50. Toate trebuinţele oamenilor pot fi structurate în cinci etape. Fiecare etapă desemnează o categorie de cerinţe a
că ror nerealizare creează un deficit. Pe cel de-al patrulea nivel se află trebuinţele relative la eu: nevoia de apreciere,
de stimă şi aprobare socială, a că ror satisfacere contribuie la consolidarea acestuia.
Maslow a identificat intensită ţi diferite pe care le poate avea stima de sine.
Stima de sine de intensitate redusă, înglobează nevoia de a-i respecta pe ceilalţi, nevoia de statut social, de
recunoaştere, apreciere şi chiar de dominare.

52
 Stima de sine profundă, implică nevoia de auto-respect, incluzâ nd sentimente de încredere, de competenţă ,
independenţă şi libertate. Este o formă profundă , întrucâ t atunci câ nd ajungi la auto-respect, spre deosebire de
respectul faţă de alţii, e mai greu să îl pierzi.
De-a lungul timpului, s-au dezvoltat numeroase programe destinate să dezvolte stima de sine a copiilor. În S.U.A
în orice formă de activitate curriculum, este astfel dezvoltat încâ t să implice un numă r mare de activită ţi pentru stima
de sine, fie că este vorba de un cor de copii, de un centru de tenis sau despre taberele de elevi. Într-unul din ele
(programul Pumsy), s-a ajuns la o explicare simplă , într-o primă fază , a acestui concept, astfel încâ t acesta să fie înţeles
cu uşurinţă de că tre copii. Pentru aceasta, este folosită imaginea unei frâ nghii ţinută de un simpatic dinozaur, care are
trei capete: capă tul „gâ ndeşti”, capă tul „simţi” şi capă tul „acţionezi”.
Primul pas devine, astfel, dezvoltarea abilităţilorde gândire pozitivă. Gâ ndirii pozitive i se adaugă un alt
element: acţiunea pozitivă. Ceea ce înseamnă să iei decizii corecte şi să acţionezi în direcţia potrivită . Cele două
componente trebuie să se afle în balanţă , că ci gâ ndirea pozitivă fă ră comportament adecvat nu dobâ ndeşte valoare.
Câ nd un copil gâ ndeşte pozitiv şi face alegeri corecte, probabil că se va simţi bine raportat la sine şi la ceilalţi.
Sunt paşii spre dezvoltarea unei stime de sine pozitive.
Revenind la una din ideile formulate la început, adultul îndeplineşte un rol esenţial în formarea stimei de sine a
copilului. Un copil, vrea să fie pe plac. El are nevoie de certitudine, de protecţie, apartenenţă şi recunoaştere. El se
orientează după reacţiile celor din jur şi se adaptează. El vrea să fie „bun” şi să fie recunoscut ca atare.
Sentimentul stimei de sine depinde, aşadar, de reacţiile celor din jur. Atunci câ nd adultul îl ascultă pe copil, îl
încurajează, îl apreciază, îi vorbeşte cu respect, îiacordă atenţie şi îl îmbrăţişează, atunci câ nd copilul are prieteni de
încredere şi performanţe bune înactivităţile şcolare sau extraşcolare, toate se constituie în experienţe care dezvoltă o
imagine de sine echilibrată .
Din pă cate, numeroşi copii sunt supuşi unor experienţe care formează o imagine de sine scă zută : sunt des
criticaţi, ignoraţi sau ridiculizaţi, li de vorbeşte pe un ton ridicat, sunt comparaţifrecvent cu fraţii, se aşteaptă să fie
întotdeauna „perfecţi”, li se fixează standarde exagerate privind performanţele şcolare.
Dezvoltarea şi îmbună tă ţirea stimei de sine la elevi trebuie începută devreme, în mod sistematic şi adecvat
pentru a preveni declinul, aproape cert, al stimei de sine în adolescenţă atâ t pentru bă ieţi câ t şi pentru fete (Harper &
Purkey, 1993; Orenstein, 1994; Greenberg & Lake, 1991, apud Borba, 2001). Îmbună tă ţirea stimei de sine va reduce
frecvenţa comportamentelor agresive înregistrate la adolescenţi (Garabino, 1999; Pollack, 1999; Yoshikawa, 1994,
apud Borba, 2001).
Iată câ teva jocuri pe care vi le propunem în acest sens:
 AMPRENTELE DIGITALE
Vârsta: de la 5 la 10 ani
Durata: 15 minute
Obiective:
 distingerea caracteristicilor individuale unice.
Echipament:
 foi de hâ rtie, cerneală , lupa.
Desfăşurare:
 Fiecare copil să realizeze amprente ale degetelor pe o foaie de hâ rtie.
 Se analizează cu o lupă amprentele şi se evidenţiază faptul că sunt diferite de la o persoana la alta.
 Se poate crea un colaj pornind de la aceste amprente.
 BROȘURĂ PENTRU MINE
Vârsta: 8 - 18 ani
Durata: 60 de minute
Participanţi: 4 minim, 20 maxim
Echipament:
 Creioane colorate, o foaie de hâ rtie şi o agrafă de birou pentru fiecare persoană .
Obiective:
 Creşterea stimei de sine a participanţilor;
 Să faciliteze participanţilor împă rtă şirea feedback-ului pozitiv cu colegii.
Desfăşurare:
 Foaia de hâ rtie va fi colorată şi împă turată în trei.
 Participanţii decorează prima pagină cu numele lor scris în maniera în care doresc ei.
 Sunt listate categorii care vor fi abordate în interiorul broşurii (aproximativ 10). De exemplu, calitatea mea
principală , cel mai semeţ moment, activitatea mea preferată , ceva la ce sunt bun, etc.
 După listarea categoriilor participanţii vor furniza un ră spuns pentru fiecare. Ei sunt asiguraţi că nimeni nu va citi
ceea ce au scris, deci se pot simţi liberi să scrie orice, indiferent câ t este de pozitiv.
 Participanţii împă tură broşura şi o închid cu agrafa de birou.
 Fiecare pasează broşura persoanei din dreapta.
 Câ nd o persoană primeşte o broşură de la un vecin o întoarce (nu o deschide) şi scrie un comentariu despre
aceasta pe spate.
 Însemnă rile pot fi lucruri simple (pentru persoanele mai puţin cunoscute), ca "Îmi place freza ta" sau pot fi foarte
personale pentru persoanele mai bine cunoscute. Pot fi anonime sau pot fi semnate.
 Broşurile vor fi date în cerc de la unul la altul pâ nă câ nd fiecare persoană va semna pentru fiecare, şi fiecare îşi va
primi broşura din nou.

53
 Persoanele petrec 5 minute în linişte şi citesc ceea ce ceilalţi au spus despre ei.
Discuţii:
 Dacă a fost plă cut să citească lucrurile scrise de alţii despre ei.
 Dacă cineva a fost surprins de ceea ce a fost scris.
 Dacă cineva vrea să -şi clarifice ceva ce nu a reuşit să citească sau nu a înţeles.
 Dacă a fost greu sau uşor să complimenteze pe alţii sau să primească complimente.
 Sunt încurajaţi să pă streze broşura şi să o recitească atunci câ nd nu se simt bine cu ei înşişi.
 PUBLICITATE
Vârsta: 8 - 18 ani
Durata: 60 de minute
Participanţi: 2 -10
Echipament:
 Ziare, foarfecă , lipici, hâ rtie, culori
Obiective:
 Promovarea creşterii stimei de sine
 Identificarea tră să turilor de personalitate pozitive
Desfăşurare:
 Se discută despre reclame, despre scopul lor şi despre modul în care sunt prezentate mesajele (vizual sau prin
cuvinte). Se adaugă promovarea aspectelor pozitive ale produsului, calită ţile fine. Se abordează , de asemenea,
modul în care reclamele conving o persoană să cumpere un produs.
 Sarcina participanţilor este să creeze o reclamă care să fie convingă toare pentru un prieten.
 Indivizii îşi vor descrie aspectele pozitive prin pictură , cuvinte sau o combinaţie a celor două .
 La sfâ rşit participanţii îşi împă rtă şesc reclama cu alţii. Ceilalţi sunt lă saţi să confirme calită ţile pozitive ale
prezentatorului.
 SUNT SPECIAL!
Vârsta: 10 - 18 ani
Durata: o şedinţă, dar şi câteva zile sau săptămâni
Participanţi: oricâţi
Materiale:
 Ecusoane roşii şi albastre
Obiective:
 Să arate participanţilor că înainte să -i respecte pe alţii ei trebuie să se respecte pe sine
Desfăşurare:
Activitatea poate fi împă rţită în două exerciţii în aceeaşi zi sau desfă şurată pe durata a câ torva zile sau
să ptă mâ ni.
Partea I: fiecare participant primeşte un ecuson roşu şi-şi scrie numele propriu pe linia aflată deasupra a două
cuvinte: „este special(ă )". (de exemplu, Ana scrie „Ana este specială ").
 Fiecare participant face apoi o listă de tră să turi pozitive care-l fac special.
 Fiecare participant se ridică şi spune câ te o tră să tură care-l face unic. Participanţii poartă ecusoanele cel puţin o
zi.
Partea a doua: fiecare participant îşi scrie numele pe o bucată de hâ rtie care este aşezată cu faţa în jos pe masă .
 Fiecare client extrage un nume. Dacă extrage propriul nume, pune biletul jos şi extrage altul.
 Fiecare client primeşte un ecuson albastru şi scrie numele extras pe râ ndul de deasupra cuvintelor "este
special" (de exemplu, dacă Ana extrage numele lui Ion, ea scrie pe ecusonul albastru "Ion este special".
 Fiecare participant face o listă cu tră să turile care o fac pe persoană a că rui nume l-au extras specială . Ei poartă
ecusonul cu numele colegilor cel puţin o să ptă mâ nă .
 Fiecare coleg se ridică în picioare şi spune o tră să tură care-l face pe colegul lor special.
 AFIȘUL PE SPATE
Vârsta: peste 7 ani
Durata: 60 de minute
Participanţi: oricâţi
Materiale:
 Foi de hâ rtie, bandă de lipit,
Obiective:
 Dezvoltarea stimei de sine
 Amuzament
Desfăşurare:
 Se cere fiecă rui participant să noteze pe o foaie de hâ rtie 3 calită ţi personale.
 Foaia este lipită pe spatele fiecă ruia cu partea scrisă în jos astfel încâ t nimeni să nu poată citi ce este scris.
 Fiecare participant se va plimba prin clasă şi va nota câ te un lucru bun, pozitiv pe foaia de pe spatele fiecă ruia
dintre colegi.
 După ce fiecare a scris fiecă ruia dintre colegi, foile se iau jos şi fiecare citeşte mesajele primite.
Discuţie:
 Se discută despre concordanţa dintre pă rerea proprie despre sine şi pă rerea celorlalţi.

54
 „PENTRU TINE, DAR DE LA CINE?” sau „OGLINDA” sunt alte jocuri care pot fi utilizate tot în scopul dezvoltă rii
stimei de sine a copiilor. Cu speranţa că le veţi gă si la fel de interesante cum le-am gă sit noi, vă lansă m invitaţia de
a parcurge şi a lucra cu copiii dumneavoastră aceste jocuri şi activită ţi.

IV. 7. STIMA DE SINE ȘI COPIII

Familia este cea mai puternică forță în dezvoltarea stimei de sine.

Stima de sine, dezvoltă o înțelegere clară despre sine și ca efecte, se pot menționa:
 Ajută copiii să se simtă bine în propria piele!
 Ajută copiii să gândească pozitiv despre sine înșiși!
 Ești o persoană foarte specială . Există doar o singură persoană , tu, în lume. Ce s-a întâ mplat cu tine de la naștere
și pâ nă acum, ereditatea ta, toate te ajută să fii ceea ce ești tu acum.
 Autocunoașterea, te va ajuta să -i ajuți pe copii să simtă și să gâ ndească că sunt ră i sau buni. De la naștere, copiii
nu conștientizează ideea de bun/ră u despre ei. Ei învață lucrurile acestea din ceea ce li se întâ mplă . Stima de sine,
este mâ ndria pe care orice persoană o are în ea/el.
 O persoană cu stimă de sine înaltă /pozitivă simte că merită , că este bună și capabilă .
 Oamenii cu stimă de sine negativă gâ ndesc despre ei că nu merită și că , ceea ce fac nu este important pentru alții
și nici pentru ei.
De ce este importanta stima de sine?
Ceea ce simți tu despre tine, îți afectează modul de a acționa. Cum gândesc copiii despre ei, le afectează modul
de a acționa.
Unii oameni sunt foarte importanți în viața unui copil. Cine sunt persoanele importante în viața unui om?
 De obicei, mama, tata, bunicii, frați, surorile.
 Profesorii, liderii mai tineri, starurile de cinema sunt, de asemenea, importați.
Învață să -i asculți activ atunci câ nd sunt implicați în jocuri, dezbateri, jocuri de rol sau pur și simplu atunci câ nd
vorbesc cu alți oameni.
Oamenii care sunt importanți pentru copil, au un efect important în dezvoltarea stimei de sine.
 Caracteristicile copiilor cu stima de sine pozitivă
În cea mai mare parte a timpului, copiii cu stima de sine pozitivă :
 Își vor face prieteni mai ușor.
 Vor arăta entuziasm pentru activități noi.
 Vor fi cooperativi și vor urma reguli.
 Își vor controla comportamentul.
 Se vor juca singuri sau cu alți copii.
 Le va placea să fie creativi și să aibă propriile idei.
 Vor fi fericiți, plini de energie.
 Vor vorbi cu ceilalți copii cu foarte mult curaj.
 Caracteristicile copiilor cu stima de sine negativă
În cea mai mare parte a timpului, copiii cu stima de sine negativă vor spune urmă toarele lucruri:
 „Nu pot să fac nimic bine!”
 „Știu că voi da greș!”
 „Nu-mi place de mine! Îmi doresc să fiu (să fi fost) altcineva!”
 Ce pot face părinții pentru a-l ajuta pe copil să-și construiască o stimă de sine pozitivă ?
 Încurajează-l la cel mai mic succes.
 Încurajează-l să încerce din ce în ce mai mult / greu.
 Oferă-i afecțiune sinceră. Lasă copilul să înteleagă că este iubit /dorit.
 Arată interes pentru activitățile copilului, proiectele și problemele lui.
 Spune copilului ce să facă și nu ceea ce nu trebuie să facă. Acestecomportamente /atitudini îl vor ajuta să știe ce are
de făcut.
Ex. 1: În loc să spui „Nu arunca mingea!”, spune „Împinge mingea pe podea!”
Ex. 2: În loc să spui „Nu trage/maltrata pisica!”, spune „Poartă-te drăguț cu ea!”
 Lasă copiii să înteleagă că greșelile sunt o parte naturală din dezvoltarea lor.Toată lumea face greșeli, inclusiv
adulții.
 Încearcă să ignori/eviți atitudinile nepotrivite și alte comportamente negative.
 Apreciază când copiii sunt cooperanți, te ajută, spun lucruri frumoase celorlalți copii, se supun regulilor și fac alte
lucruri pozitive.
 Amintește-ți ca învățarea de noi abilități ia timp și practică. Copiii nu învață noile abilități dintr-o dată.
 Răspunde cu afecțiune când comportamentul copiilor este pozitiv. Spune-i copilului concret ce-ți place la
comportamentul lui.
 Lasă copilul să știe că tu ai încredere în el și ai așteptări ca el să facă ceea ce e de dorit să facă.
 Acceptă și respectă familia și cultura fiecăui copil.
 Promovează activitățile zilnice care să le placă și copiilor și care să-i ajute să obțină succese.
 Când un copil are un comportament nedorit, separă comportamentul nedorit decopil. De exemplu spune: „Nu-mi
place când arunci jucăriile, dar eu te plac în continuare! Știu că te vei purta mai bine mâine”.
 Acțiuni care „ajută” diminuarea stimei de sine (tipuri de comportament)
 Să aștepți prea mult sau prea puțin de la un copil.

55
  Să țipi sau să-l critici pe copil, în special în fața altor persoane.
 Săcritici copiii mai mult decât să le arăți aprecierea ta.
 Etichetând copiii: „leneșule”, „prostule”, „neîndemânaticule”.
 Spunând copiilor că aceia care au greșit sunt niște ratați.
 Supraprotejarea copiilor/neglijarea lor.
 Tineți minte…
 Când te întelegi și te accepți pe tine însuți, îți va fi mai ușor să-i înțelegi și să-i accepți și pe ceilalți.
 Modul în care oamenii importanți pentru copii reactionează (acțiuni, vorbe) va crește/scădea stima de sine a
copilului. Părinții sunt cele mai importantepersoane în viața unui copil.
 Părinții sunt adulții semnificativi în dezvoltarea și construcția stimei desine. Copiii cu stima de sine negativă,
au nevoie cel mai mult de dragoste și afecțiune.
 Mass-media, televizorul ajută, converg la descoperirea, impresia că stima de sine ridicată este o caracteristică
majoră pentru o persoană realizată și capabilă de succes. Odată, un adolescent spunea „Nu ești nimic dacă nu știi să
te apreciezi la adevărata ta valoare!”
 Cercetări/studii relevante arata că…
 Stima de sine este întocmai unui „vaccin social”, care împuternicește oamenii și îi ajută să se apere împotriva unui
comportament indezirabil.
 De urmărit:
 Familia este cea mai puternică forță în dezvoltarea stimei de sine. Primii anisunt importanți în stabilirea unei
stime de sine autentice la o persoană.
 Stima de sine pozitivă parentală, este cruciala în abilitatea de a le crea copiilorstima de sine pozitivă și eficiența
personală.
 Climatul școlar joacă un rol important în dezvoltarea stimei de sine la elevi.
 În școlile care au ca țintă stima de sine, elevii devin „mai axați pe succesulacademic la fel ca și în dezvoltarea unui
stil de viață sănătos”.
 Este mai puțin probabil ca persoanele care au stima de sine pozitivă să seimplice în comportamente (auto)
distructive, child abuse, droguri, violență șiagresivitate.
 Stima de sine pozitivă, nu poate fi dată unei persoane de o altă persoană sau desocietate. Ea trebuie „câștigată” de
fiecare persoană în parte.
 Ajută-ți copilul să-și dezvolte stima de sine
 Stima de sine este o cheie majora pentru succesul în viață.
 Dezvoltarea stimei de sine pozitive sau sănătatea stimei de sine sunt extrem deimportante în ceea ce prive ște
succesul și fericirea copilului și a familiei.
 Un copil/adolescent cu stima de sine pozitivă va fi capabil să…
 Să lucreze independent.
 Să-și asume responsabilitatea.
 Să se mândrească, cu realizarile lui.
 Să-și tolereze propria frustrare.
 Să accepte noi sarcini și provocări.
 Să-și gestioneze optim emoțiile pozitive/negative.
 Să-i ajute pe ceilalți.
 Un copil/adolescent cu stima de sine negativă…
 Va evita să încerce lucruri noi.
 Se va simți neiubit și nedorit.
 Îi va învinovăți pe ceilalți pentru nerealizările sale.
 Va simți sau va pretinde, va simula indiferența, nu va putea să tolereze un nivelnormal al frustrării.
 Nu își va conștientiza talentele și abilitatile.
 Va fi vulnerabil și ușor influențabil.
 Părinții, mai mult decât oricine îi pot ajuta pe copiii lor să-și dezvolte, să-și construiască stima de sine.
 Cuvintele, acțiunile au un impact mult mai mare asupra sentimentelor față de ei înșiși.
 Iată câteva sugestii pe care ar trebui să le ținem minte…
 Când ai o părere bună despre copilul tău, spune-o și lui!
 Fii generos, dar cu limită!
 Învață-ți copilul să se aprecieze pozitiv.
 Evită critica, care prinde forma ridicolului sau a rușinii.
 Învață-ți copilul să ia decizii și să recunoască atunci când ia o decizie bună.
 Dezvoltă o atitudine pozitivă care să-l ajute pe copilul tău să devină „vertical”.

IV.8. ÎNCREDEREA ŞI RESPECTUL DE SINE

Stima sau respectul de sine este ceea ce crede un individ despre el: propriile sale gâ nduri şi sentimente şi
capacitatea sa de a realiza ceea ce este important pentru el.
Respectul de sine joacă un rol esenţial în câ t de motivat este şi ce realiză ri are copilul: la şcoală , în sport şi în
relaţiile cu prietenii, şi în capacitatea sa de adaptare. Existenţa respectului de sine micşorează riscul de a folosi
droguri, alcool şi tutun sau de a avea o activitate sexuală precoce: din această cauză este mai puţin influenţabil.

56
 Respectul se bazează pe ceea ce crede el despre sine şi pă rerea celor apropiaţi lui, precum şi pe modul în care
este educat şi tratat de pă rinţi şi de profesori. Cu câ t se apropie mai mult de ceea ce şi-ar dori să fie, cu atâ t încrederea
în el însuşi este mai mare. Acest respect pentru persoana lui se clă deşte pe tră să turile cu care s-a nă scut
(temperamentul, inteligenţa, aspectul fizic) şi influenţele mediului (modul de îngrijire al pă rinţilor, starea economică ,
nivelul cultural, legă turile cu colegii şi adulţii).
Importanţa respectului de sine
Pentru a reuşi la şcoală şi a avea succes, copilul are nevoie să aibă o pă rere bună despre el.
Sentimentul de încredere în el are tendinţa să ră mâ nă constant, deşi poate varia de la o zi la alta. Un copil va
că uta în permanenţă să stabilească relaţii care îl fac să se simtă bine, să simtă că are succes şi care să -l protejeze
împotriva stresului.
Un copil cu mare respect faţă de el îşi priveşte succesele ca rezultat al propriilor sale eforturi şi talente. El simte
că se poate controla, atunci câ nd are un eşec şi este motivat să facă mai bine în continuare; îşi acceptă greşelile, dar
realizează că trebuie să se schimbe, să muncească din greu şi să evite să dea vina pe alţii.
Sunt copii obişnuiţi însă cu un sentiment de inferioritate şi au ajuns să creadă că sunt incapabili să realizeze sau
să creeze ceva bun în viaţă . Asemenea copii pot fi retraşi şi precauţi, nedorind să fie evaluaţi de alţii sau să rişte să
piardă .
Formarea încrederii şi a respectului de sine se bazează pe urmă toarele sentimente şi calită ţi:
 Siguranţă: copilul nostru trebuie să se simtă sigur pe el însuşi şi pe viitorul să u.
 Apartenenţă: copilul are nevoie să fie acceptat şi iubit de membrii familiei, de colegii de şcoală sau de echipă , de
vecini şi de rude. Această acceptare îi conferă o identitate de grup; fă ră ea, copilul se simte singur, respins, lă sat în
voia soartei, fă ră o casă , familie sau un grup.
 Un scop în viaţă: copilul trebuie să simtă că are ţeluri, care-i dau un sens în viaţă şi îi canalizează energia pentru
a se realiza. În lipsa acestui sentiment, el se poate simţi fă ră nici un rost, plictisit şi nemulţumit.
 Competenţă şi mândrie personală: copilul trebuie să fie încreză tor, ca să poată face faţă vieţii. Acest sentiment
se dezvoltă din experienţele proprii, în momentele în care a avut succes prin eforturile sale. Dacă -l protejezi prea
mult, devine prea dependent de tine, iar dacă aşteptă rile sunt prea mari şi nu le va atinge, copilul se va simţi
neputincios şi incapabil.
 Încredere: copilul are nevoie să fie încreză tor în el însuşi şi în pă rinţi. Pentru aceasta, trebuie să -ţi păstrezi tu
însuţi promisiunile, să -l sprijini şi să -i dai posibilitatea să arate că este de încredere. Asta înseamnă să crezi în
copilul tă u.
 Responsabilitate: dă -i ocazia să -ţi arate de ce este capabil, fă ră să -l controlezi în permanenţă .
 Participare: lasă-l să participe la diverse activită ţi şi arată -i că ceea ce face este important.
 Posibilitatea de a alege şi a lua decizii: copilul care poate lua decizii importante, se va simţi puternic şi va avea
stă pâ nire de sine. Deciziile şi alegerile, trebuie să fie în concordanţă cu vâ rsta, posibilită ţile sale şi cu valorile
morale ale familiei.
 Autodisciplina: pe mă sură ce copilul câ ştigă mai multă independenţă , are nevoie să simtă că stă pe picioarele lui.
După ce i-ai ară tat ce poate face, l-ai îndrumat şi i-ai oferit ocazii, în care să se încerce pe el însuşi, copilul poate
reflecta şi evalua consecinţele faptelor sale.
 Încurajare, sprijin şi recompensă: copilul are nevoie nu numai să reuşească în ceva anume, ci şi să i se
recunoască faptele. Încurajează -l, laudă -l pentru eforturile sale, oricâ t de mici.
 Acceptarea greşelilor şi a eşecurilor: copilul nu trebuie să se simtă învins, atunci câ nd face greşeli sau are un
eşec. Explică -i că greută ţile şi greşelile fac parte din viaţă şi că poate învă ţa din ele. Fă remarci specifice, nu vorbi
în general. Evită remarcile negative şi personale: „Nu vei reuşi niciodată ".
 Mândria etniei
Respectul de sine al copilului se dezvoltă , iniţial, în cadrul familiei şi este puternic influenţat de ceea ce membrii
familiei cred despre ei înşişi. Copiii se identifică cu pă rinţii, cu posesiunile şi profesiile lor: „Bunicii mei erau
ciobani; mama este doctoriţă ; avem maşină etc." Stima, faţă de familie şi neamul din care se trage, este esenţială
pentru respectul de sine al copilului. Ea poate fi menţinută în numeroase feluri: prin participarea la activită ţi
comune, respectul pentru înaintaşi sau grija pentru membrii mai îndepă rtaţi ai familiei. O familie este cu atâ t mai
unită , cu câ t membrii acesteia se bazează mai mult unii pe ceilalţi şi evită critica excesivă . Membrii familiei
trebuie să aibă încredere unii în alţii, să -şi respecte individualtatea, să fie afectuoşi unii cu alţii, să -şi petreacă
timpul împreună de să rbă tori sau oricâ nd se simt ei bine.
Felul în care se comportă copilul în diverse situaţii, îi creează o anumită obişnuinţă , care îi poate influenţa
respectul faţă de el. Dacă nu învaţă bine, poate avea mai puţină încredere în el. Lipsit de încredere, lucrează mai
puţin şi obţine rezultate şi mai proaste. Toate acestea devin un cerc vicios, dacă nu sunt corectate, şi determină
copilul să se simtă , să gâ ndească şi să acţioneze ca un incapabil. Câ nd însă copilul învaţă bine la şcoală şi are
succes, are încredere mare în el şi se se simte motivat să muncească şi să realizeze mai mult, pentru a-şi da
satisfacţie lui şi celor din jur. În acest fel, pe viitor, el va continua să încerce şi mai mult şi să reuşească ,
consolidâ ndu-şi încrederea. Curâ nd, copilul simte, gâ ndeşte şi acţionează în conformitate cu imaginea, pe care şi-
a format-o despre el însuşi. Pentru a afla dacă copilul tă u nu are o pă rere bună despre el, urmă reşte-l dacă :
 Evită să încerce ceva, de teamă că nu va reuşi.
 Renunţă repede la ce a început, de la primele semne de nemulţumire.
 Înşeală sau minte, câ nd crede că este gata să piardă sau câ nd ia note proaste.
 Regresează uneori, acţionâ nd prosteşte, ca un copil mic.
 Vrâ nd să -şi ascundă nemulţumirea, devine autoritar sau inflexibil.

57
 Găseşte scuze („Profesorul e prost") şi dă vina pe alţii.
 Notele primite la şcoală sunt din ce în ce mai proaste, iar interesul pentru activită ţile obişnuite scade. Un copil
care nu se respectă se va mulţumi cu realiză ri modeste, la şcoală şi apoi în viaţă .
 Se izolează de prieteni.
 Are dispoziţii schimbă toare: este trist, plâ nge, se supă ră , este nemulţumit sau calm.
 Este autocritic; se plâ nge că nu-l place nimeni, că e urâ t, că niciodată nu face ceva bine.
 Acceptă cu greutate laudele sau critica.
 Îi pasă de pă rerea altora despre el şi o pune la suflet.
 Este foarte influenţabil şi se ia după alţii; are dispreţ pentru şcoală , lipsă de respect, fuge de la ore, fură sau
foloseşte tutun, alcool sau droguri.
 Acasă , fie ajută foarte mult la treburile casnice, fie nu ajută deloc..
 Îi este ruşine, este deprimat şi se simte incapabil să realizeze lucrurile pe măsura potenţialului să u. Acest copil
devine vulnerabil la presiunea colegilor şi le preia uşor valorile şi comportamentul, pentru a fi acceptat în grup.
Copiii cu greută ţi mari şi care tră iesc în tensiune, îşi dezvoltă mai greu respectul şi încrederea faţă de sine.
Aceştia au, în general, boli cronice, dificultă ţi la învă ţă tură sau deficit de atenţie, fraţi şi surori cu care nu se
înţeleg, pă rinţi dezinteresaţi sau alcoolici, sunt discriminaţi pe criterii etnice sau religioase sau sunt handicapaţi.
Chiar şi aceşti copii îşi pot dezvolta respectul faţă de sine, dar pentru ei, nevoia de succes, de acceptare şi
apreciere a pă rinţilor şi a celorlalţi este mult mai mare, decâ t a copiilor normali. Unii copii sunt foarte rezistenţi şi
au o atitudine mai optimistă , decâ t a colegilor lor. Aceştia trec prin greută ţi, dar se ridică , iar respectul nu le este
ştirbit în nici un fel. În acest fel, se că lesc şi devin aproape invulnerabili. Pă rintele recunoaşte - din
comportamentul şi cuvintele copilului - dacă acestuia îi scade respectul faţă de sine. Dacă însă îi este greu să se
pună în locul copilului şi să vadă lumea prin ochii lui, să -l înţeleagă , pă rintele trebuie să ceară ajutorul
profesorilor, antrenorilor, rudelor şi prietenilor. Pă rintele ră mâ ne însă persoana cu cea mai mare influenţă
asupra dezvoltă rii mâ ndriei şi a respectului faţă de sine al copilului.
Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să-şi dezvolte încrederea în el:
 Încearcă să înţelegi nevoile copilului, pentru a-ţi explica felul să u de a se purta.
 Câ nd îl ajuţi, foloseşte metode potrivite fiecă rei ocazii. Nu-l proteja în situaţiile grele, ci mai degrabă ajută -l să le
înfrunte.
 Ajută -l să facă faţă problemelor imediate, la şcoală . Un dască l competent ajută dezvoltarea încrederii de sine
 Ajută -l să -şi descopere singur calită ţile, să înveţe cum să şi le dezvolte şi să -şi propună atingerea unor scopuri câ t
mai interesante, dar realiste; dezvoltaţi împreună un plan de acţiune.
 Învă ţaţi-l că mai important decâ t rezultatul este efortul; atunci nu îşi va ascunde nereuşitele şi se va stră dui în
continuare, să performeze.
 Câ nd te roagă , fă -ţi timp pentru a-l ajuta.
 Include alţi membri ai familiei, profesorii sau un meditator, dacă este posibil, pentru a-l ajuta. Nu face însă lecţiile,
în locul lui.
 Oferă -i posibilită ţi să facă lucruri la care se pricepe.
 Creaţia artistică mă reşte încredrea de sine
 Pune-l să încerce lucruri noi: experienţele îl vor motiva; în lipsa lor devine plictisit şi apatic.
 Observă felul în care gâ ndeşte despre el însuşi. Dacă ţi se pare că există vreo problemă , repetă procedeele de mai
sus.
 Dacă nu face progrese, foloseşte altă strategie, pentru a-i menţine încrederea în capacitatea sa de a reuşi.
Diminuează -i pretenţiile, dacă sunt prea greu de atins.
 Asigură -l neîncetat că ai încredere în puterile şi în capacitatea lui de a reuşi. Copilul se simte astfel încurajat şi
motivat.
 Petrece-ţi timpul împreună cu el, fă câ nd diverse lucruri care-i fac plă cere, nu numai activită ţi în care excelează .
 Arată -i copilului că este o persoană importantă . Încurajează -l să se exprime, ascultă -l fă ră să-l judeci, acceptă -i
sentimentele şi tratează -l cu respect.
 Arată -i că ai încredere în el.
 Permite-i să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele.
 Menţine unitatea familiei.
 Nu expune copilul la dificultă ţile şi tensiunile că sniciei şi nu-l folosi drept confident.
 Încurajează copilul să-i ajute pe alţii, pentru a simţi că aparţine unei comunită ţi şi pentru a fi apreciat.
 Învaţă copilul să se autoaprecieze, să se simtă mâ ndru de realiză rile sale.
 Spune-i deseori copilului câ t de mult îl iubeşti şi câ t este de bun şi de apreciat. El are nevoie nu numai de fapte, ci
şi să te audă că -i spui „Te iubesc foarte mult!".

IV. 9. COPILUL MEU HIPERACTIV

Nu are astampă r, nu stă o clipă locului, e gă lă gios, încă pă ţâ nat, vrea tot timpul atenţia ta, e de nestă vilit câ nd se
supă ră , jucă riile arată ca după acţiunea unei tornade, mă nâ ncă ce vrea şi câ nd vrea, indiferent de eforturile tale de a-l
îndruma corect, e o tragedie spă latul pe dinţi, trezitul devreme, orice are legă tură cu gră dinița, cu şcoala, pregă titul
lecţiilor? Se ră zbună pe pisoiul, că ţelul, sora, fratele, bunica, bunicul la cea mai mică apostrofare?

58
 Ai obosit? Capitulezi? Nu Încă ? Nici nu trebuie! Copilul tă u este un copil special care are nevoie de atenţie
specială , are nevoie de ingrijire specială , iar rezultatul final, în timp, te asigur, este uluitor! Copilul tă u hiperactiv are
talente neobişnuite care tind să iasă la iveală . Lupta sa cu sine și cu tine este dificilă deopotrivă pentru el şi pentru
tine, dar veţi izbă ndi! Deznodă mâ ntul poate fi eminamente pozitiv! – că lă uzit de ră bdarea, talentul tă u educativ,
înţelegerea si iubirea ta!
 ABC-UL HIPERACTIVITĂ Ţ II
Hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil (ADHD) este termenul recent încetă ţenit în literatura de specialitate
pentru a defini o tulburare specifică de dezvoltare atâ t a copiilor, câ t şi a adulţilor, compusă din deficite de susţinere a
atenţiei, controlul impulsului şi reglarea nivelului de activitate la cerinţele situaţionale.
Majoritatea pă rinţilor acestor copii se simt singuri, crezâ nd că problemele pe care ei şi copiii lor le tră iesc sunt
unice. În special mamele cu copii hiperactivi se simt înstră inate de alţi pă rinţi, dezvoltâ nd sentimente de neîncredere
în propriile aptitudini parentale şi pierzâ ndu-şi speranţa în privinţa posibilită ţilor de ameliorare a situaţiei. Aceşti
copii, din pricina inerentei lor mobilită ţi, excitabilită ţi, exuberanţe, neră bdare şi neatenţie, pot transforma cea mai
obişnuită familie sau clasă de şcoală într-o situaţie problemă .
În aceeaşi ordine de idei, mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care
copilul le va stabili cu lumea exterioară , lumea în care trebuie să se integreze pentru a nu-şi petrece copilă ria la
periferia grupului. Astfel, un copil care creşte ală turi de pă rinţi anxioşi va fi la fel câ nd se va afla faţă în faţă cu
noutatea.Tot astfel, un copil provenit din pă rinţi neglijenţi, va fi lipsit de susţinerea şi organizarea de care are nevoie
pentru a se simţi în siguranţă . Neră bdarea pă rintelui, impulsivitatea, neînţelegerea, rigiditatea, supraprotecţia,
agresivitatea verbală sau/şi fizică e.t.c, sunt cutume de comportament parental care pot influenţa negativ
simptomatologia copilului diagnosticat cu ADHD.
Tră irile copilului sunt net amplificate de mediul extern , undeva pe drumul parcurs între lumea interioară şi tot
ce se întâ mplă în afară , legă tura cu sine se disipă , acest fapt afectâ nd echilibrul copilului, obligandu-l la nivel
inconştient să declanşeze acţiuni de apă rare: se apă ră pe sine de sine, se apă ră pe sine de agresiunile exterioare venite
sub forma nemulţumirii adultului, a judecă tii morale emise de acesta, a reproşurilor, a lipsei de afecţiune, sau a
afectiunii greşit împă rtă şite e.t.c. .
Se apă ră pe sine de tot ceea ce nu înţelege, de tot ceea ce nu poate exprima sau comunica, de tot ceea ce nu poate
accepta sau controla.
 SUNT COPILUL TĂ U CU PERSONALITATE!
Empatizâ nd cu copilul hiperactiv, putem deduce cauzele comportamentului său nestă vilit. Hiperkinetismul poate
fi determinat de neliniştea şi agitaţia interioară , de lipsa controlului emoţiilor, de fuga sa de lumea interioară si de
conflictele create în ea; comportamentul antisocial poate fi o reflexie a neîmpăcă rii cu sine, o modalitate constrâ nsă de
împrejură ri, de a cere ajutor, de a capta atenţia şi întelegerea necondiţionată a adultului. Deficitul de atenţie poate
exprima o carenţă afectivă majoră , un conflict interior nerezolvat, o preocupare blocată la nivel emoţional, un efect al
abuzului psihic sau al maltrată rii e.t.c. .
Aceşti copii au personalită ţi puternice (chiar şi cei timizi), sunt pă timaşi şi încă pă ţâ naţi, tră iesc emoţii intense,
nefiind, însă , capabili sa-şi controleze tumultul acestor emoţii, pozitive sau negative. Se opun orică rei forme de
control, sunt egocentrici, egoişti, sau doar trişti, descumpă niţi, sunt impulsivi, colerici (emoţiile sunt maxime),
manipulativi (o latură a inteligenţei lor emoţionale neprelucrate, needucate); intervin în discuţiile adulţilor pentru că
ei în mod firesc, nu împart lumea în copii şi adulţi – gă sesc de cuviinţă că au dreptul la replică .
Raţional, dar și ca tră ire lă untrică , ei se simt oameni mari, cu gâ ndire sau viziune asupra vieţii proprie,
independentă de cea a adulţilor, iar tratamentul „clasic” aplicat de aceştia din urmă îi fac să se simtă neînţeleşi,
abuzaţi, încorsetaţi, cu atâ t mai ră u ca şi experienţă directă , tră ită perpetuu, se simt prizonieri în propriul corp,
prizonieri ai directivelor parentale, ai normelor și regulilor impuse de persoanele adulte cu care interacţionează .
Aceşti copii se simt şi cred proprii „stă pâ ni”, cu tot ceea ce derivă din asta, şi tot ceea ce vine din exterior pentru a le
dă rma această percepţie declanşează reacţii de respingere şi de apă rare.
 AM NEVOIE DE ATENŢ IA TA!
Prin natura a ceea ce simt, tră iesc, gâ ndesc, percep, doresc, copiii hiperactivi şi opoziţionali pretind indirect o
atenţie sporită , o educaţie diferită de a majorită ţii, o atitudine mult înbună tă ţită din partea adulţilor, mai apropiată
nevoilor sale speciale.
Educaţia acestor copii trebuie să se facă pe principii echitabile, în spirit de respect, de angajare „democratică ” în
cerinţe şi răspuns la cerinţe, şi nu în ultimul râ nd, să se axeze pe îndrumare emoţională , pe comunicare emoţională .
Pă rinţii nu ştiu cum să reacţioneze şi ce comportament să adopte în ceea ce priveşte copilul hiperactiv. De regulă ,
experimentează întreaga gamă de comportamente dezirabile sau indezirabile. Nimic nu pare să funcţioneze şi asta
deoarece trecerea de la un comportament corect la altul incorect şi invers nu face decâ t să accentueze conflictul
intern al copilului şi să genereze agravarea problemelor sale de comportament. Soluţia ar fi să se insiste pe o
atitudine pozitivă constantă , cu ră bdare şi înţelegere, fă ră a avea în faţă scopul explicit, motivator al acesteia: „mă port
astfel cu copilul meu pentru că , poate doar aşa voi vedea rezultate, dacă se poate, imediate şi de durată ; pâ nă la urmă o
să iasă ceva bun din el, dacă nu, tot chinul meu ca pă rinte a fost în zadar.” Motivaţia trebuie să vină de la un nivel mult
mai profund: dragostea necondiţionată , capacitatea de a te pune în pielea copilului, de a-i înţelege în mod plenar
reactivitatea, în speţă , tră irile care o generează , puterea de a observa esenţa a ceea ce este acel copil, partea lui bună ,
gesturile de iertare pe care le face e.t.c. .
 FII INȚ ELEGĂ TOR, EU NU SUNT CA TINE!
Educaţia emoţională a pă rintelui este prioritară . Controlul emoţiilor înseamnă şi controlul activită ţii chimice a
creierului, deci o reechilibare la nivelul atenţiei, al motricită ţii sau al impulsivită ţii.

59
 La nivel de chimie neuronală , secreţia hormonilor ră spunză tori de hiperactivitate, de agresivitate sau
impulsivitate este un indice cauzal care nu poate fi ignorat, cel puţin atunci câ nd adoptă m, din perspectiva pă rintelui
sau a învă ţă torului, o atitudine sau alta, mai mult sau mai puţin constructivă în relaţia cu copilul. În condiţiile date,
soluţia la îndemâ nă sunt medicamentele prescrise de psihiatri, însă , de ce n-am cauta şi n-am împă rtă şi cu pă rinţii
soluţii alternative care sa contracareze aceste disfuncţii ale substanţelor neurotransmiţă toare.
Practicarea unui sport care să echilibreze energia aceasta teribilă a copilului hiperactiv, cum ar fi AIKIDO, un
sport defensiv de arte marţiale destinat trupului, dar şi minţii, care are ca bază identificarea energiei interne,
canalizarea ei că tre controlul motricită ţii, focalizarea energiei, transformarea sau sublimarea ei. Problema care derivă
din această soluţie ră mâ ne pentru început ră bdarea şi talentul antrenorului/sensei-ului de a interacţiona cu copilul
indă ră tnic şi neascultă tor, altfel orice iniţiativă este destinată eşecului; copilul opoziţional refuză autoritatea, se
plictiseşte repede, repetarea unor posturi şi tehnici devine corvoadă , îl oboseşte, iar disciplina impusă o povară de
care se va debarasa foarte repede .
 CĂ ND TATA NU ESTE LÂ NGĂ MINE ...
Absenţa tată lui din viaţa copilului pare să influenţeze negativ simptomatologia hiperactivă . Ar fi fost interesant să
află m ce gâ ndesc şi cum percep copiii această lipsă a tată lui, mai ales la această vâ rstă , câ nd se simte nevoia
modelului patern. Însă ne putem imagina sau îi putem întreba direct.
Studiile arată că taţii îşi petrec foarte puţin timp cu copiii lor; vin acasă obosiţi sau prea preocupaţi de
evenimentele de peste zi, aşa încâ t nu mai consideră necesară interacţiunea cu copilul; lasă această responsabilitate în
grija mamelor. În special taţii copiilor hiperactivi sau opoziţionali care au o ocupaţie care necesită efort intelectual,
par să ocolească dialogul direct, legă tura afectivă directă ; cauza acestei atitudini ar putea fi aceea că nu pot să se
împace cu ideea comportamentului problematic al copilului, pentru că acest lucru ar presupune recunoaşterea unei
probleme cu care nu doresc să se confrunte, cel puţin pâ nă în perioada preadolescenţei sau a adolescenţei. Pentru
aceşti taţi ori copilul nu are nici o problemă , ori aşteptă rile le sunt atâ t de mari, încâ t le este ruşine cu copiii lor, ruşine
conştientizată sau nu şi în acest caz aleg varianta noninteracţiunii; în condiţiile date, copilul simte lipsa tată lui, este
frustrat de această lipsă , consideră că nu este iubit, sau că nu merită să fie iubit si de aici un lanţ întreg de reacţii, cele
mai multe de furie.
Furia copilului hiperactiv nu este altceva decâ t reprimarea mâ niei şi a fricii, în asemenea mă sură încâ t cele două
energii emoţionale se contopesc şi produc o stare necontrolată /incontrolabilă , lipsită de conştiinţă emoţională şi
separată de intervenţia emoţională . Furia este elementul principal al hiperactivită ţii şi opoziţiei. La nivelul acestei furii
merită intervenit. Există felurite moduri de management al furiei, însă foarte rar aceste tehnici au sorţi de izbâ ndă în
ceea ce priveşte copilul „problemă ”. Acţionâ nd la nivel de efect, nu îndepă rtezi cauza. Activarea emoţionalită ţii
negative are repercursiuni majore şi de lungă durată asupra copilului, are puterea de a întă ri comportamentele
problematice.
 CUM VREAU SĂ TE COMPORŢ I CU MINE ...
În linii mari, în situaţiile în care copilul a încă lcat linia acceptului parental, pă rinţii sunt sfă tuiţi să adopte acel
comportament dezirabil menit să atenueze tensiunea sau efectul acţiunilor nedorite ale copilului, sau să le
preîntâ mpine.
Ca atare este bine să :
 ară tă m copilului ce apreciem la el sau să -l lă udă m dacă noi credem că a fă cut ceva bine; să notă m seara ce a mers
bine peste zi: jurnalul experienţelor pozitive de peste zi; să vorbim cu copilul despre experienţele pozitive din
cursul zilei;
 luă m parte la jocul copilului; copilul decide câ nd şi cum se joacă ; în timpul jocului nu este indicat să spunem
copilului ce să facă ;
 lă udă m copilul ocazional şi să -i spunem ceva care să -l bucure;
 formulă m o cerinţă numai dacă suntem dispuşi să o impunem; să avem grijă ca atunci câ nd o formulă m copilul să
fie atent; cerinţa trebuie să sune clar şi nu ca o rugă minte; să verifică m întotdeauna îndeplinirea acesteia;
 lă udă m copilul dacă respectă regulile şi cerinţele; să aplică m consecinţele fireşti câ nd copilul nu respectă
cerinţele/regulile; să dăm copilului şansa să se exprime în ceea ce priveşte încă lcarea unor reguli, de asemenea şi
atunci câ nd comportamentul problematic persistă ; să nu purtă m discuţii îndelungate cu copilul;
 dedică m în fiecare zi un anumit timp copilului; să -i spunem copilului câ nd dorim să facem ceva fă ră să ne
deranjeze; să stabilim împreună cu el ce ar putea face în acest timp;
 laudă m copilul dacă în situaţii critice nu reacţionează cu accese de furie; să ducem copilul într-un loc în care se
poate linişti; să avem grijă ca accesele de furie să nu aibă consecinţe pozitive pentru copil;
 gâ ndim cum să ne împă rţim afecţiunea între copii;
 vorbim cu copiii despre certurile lor şi despre cauzele acestora; să acordă m copilului „problemă ” mai multă
atenţie pozitivă ; să discută m cu ambii copii regulile de rezolvare a conflictelor;
 încurajă m copiii să dezvolte soluţii alternative („ce ai mai fi putut face în situaţia asta?”); să nu evaluă m imediat
alternativa ca fiind bună sau rea ci să lă să m copilul să aprecieze singur soluţiile („ce s-ar fi întâ mplat dacă …?”);
 că ută m formule creative de recompensare a copilului: „şarpele meu de puncte”, plă cuţa cu „nu deranjaţi”,
„concursul pentru emoticoni/feţe zâ mbitoare” (10 jetoane cu feţe zâmbitoare sau triste; „eu am voie să schimb
feţele câştigate în …”); „planul meu de puncte pentru temele de acasă ” („obţin pentru fiecare temă pe care pă rinţii
mei o pareciază cel puţin cu suficient un punct; dacă rezolv tema în timpul indicat obţin un punct în plus”) e.t.c.
 AJUTĂ -MĂ SĂ ÎŢ I ARĂ T CINE SUNT!
Reluâ nd o idee subliniată anterior, se poate afirma cu certitudine că existenţa lâ ngă copilul hiperactiv poate fi
fascinantă , deopotrivă frumoasă , dacă renunţă m la educaţia clasică , coonservatoare şi convenţională şi abordă m în

60
relaţia cu el o atitudine nonconformistă , creativă , bazată pe principiile inteligenţei emotionale (empatie, altruism,
intuiţie, intelegere, creativitate, compasiune, reglaj emoţional, întă rire pozitivă , critică constructivă , comunicare e.t.c.).
Copilul tă u are calitaţi emoţionale şi sociale deosebite, chiar dacă acum arată contrariul. Chiar şi în cel mai timid şi
stangaci copil hiperactiv se ascunde un lider. Hipersensibilitatea sa, senzitivismul său vor fi pavă ze ale existentei sale
viitoare, baza preocupă rilor sale viitoare. Poate deveni un talentat pictor, sau un IT-ist de excepţie, un câ ntă reț de
renume sau un lider spiritual, un scriitor talentat, un medic chirurg de marcă , un inventator, un deschiză tor de
drumuri, un lider necontestat în tot ceea ce işi va propune să facă începâ nd cu anii maturită ţii. Trebuie doar să -i
acordă m şansa să se împace cu sine şi cu lumea, să recapete echilibrul emoţional şi afectiv, să se regă seasca în sine şi
prin sine.

IV. 10. CE ESTE HIPERACTIVITATEA ȘI CARE SUNT MANIFESTĂRILE UNEI PERSOANE HIPERACTIVE?

Tulburarea hiperkinetică este caracterizată printr-un debut precoce și printr-o combinție între hiperactivitate,
comportament dezordonat și lipsa de atenției, incapacitate de utilizare corectă a deprinderilor, neliniște,
impulsivitate și un mare grad de distractibilitate.
Copiii hiperactivi manifestă o cantitate excesivă de energie mobilă și insuficient direcționată , sunt agitați din
punct de vedere fizic și au probleme serioase de concentrare. Își controlează insuficient impulsurile, sunt prea puțin
maturi în concordanță cu vâ rsta, și multe activită ți le sunt marcate de eșecuri mă runte.
Hiperactivitatea desemnează un comportament exuberant și ușor excitabil, asociat cu o activitate musculară
excesivă . O persoană hiperactivă se poate caracteriza prin reacții emoționale puternice, impulsivitate, agresivitate,
dificultă ți de concentrare și susținere a atenției, agitație psihomotorie, vorbire în exces, dificultă ți în a desfă șura
activită ți individuale de genul lecturii unei că rți. Există persoane care manifestă aceste tră să turi în mod natural, fă ră
ca activismul lor crescut să fie dezadaptativ sau disfuncțional.Nu se cunoaște o cauză specifică a hiperactivită ții, dar
pot fi presupuse posibile cauze ale acesteia:
 plictiseala;
 supradotare;
 conflicte psihice;
 tulburări emoționale;
 anxietate;
 depresie;
 mediul familial conflictual;
 pubertate;
 deficit de atenție;
 ADHD(deficit de atenție asociat cu hiperactivitate);
 deficit de învățare;
 deficit de auz sau vedere;
 abuz sexual;
 tulburări tirodiene;
 tulburări alimentare.
Este dificil de diagnosticat hiperactivitatea, deoarece trebuie să se țină cont de mai multe criterii.
1. Un criteriu important ține de persoana care evaluează coportamentul, deoarece ceea ce unii percep ca fiind
excesiv, pentru alții apare ca normalitate.De exemplu, un profesor de sport sau un antrenor apreciază energia
fizică „inepuizabilă ’’ a unui copil hiperactiv ca pe o cerință necesară susținerii unui effort fizic prelungit.
2. Alt criteriu la care ar fi bine ca pă rinții să se raporteze, se referă la contextual în care se manifestă
hiperactivitatea copilului.De exemplu, pă rinților li se pare mai tolerabil coportamentul hiperactiv al copilului
dimineața în parc, decâ t seara tâ rziu acasă .Este mai acceptabilă agitația din timpul unei petreceri a copiilor, decâ t
atunci câ nd copilul se joacă singur sau cu fratele/sora acasă .Deloc de neglijat este criteriul conținutului și
particularită ților sarcinii pe care un copil o realizează . De exemplu, în cazul pregă tirii temelor, unui adult i se pare
mai problematic comportamentul „neastîmpă rat” al copilului, decâ t în cazul jocului liber.
3. Un alt criteriu evaluează persistența în timp a coportamentului hiperactiv, respectiv dacă se manifestă în toate
activită țile pe care le desfă șoară copilul sau numai în anumite perioade specific (de exemplu, în timpul pauzelor,
în excursiietc.).
Hiperactivitate
 se „foieşte într-una pe scaun" - dă din mâini şi picioare când trebuie să stea pe scaun;
 de multe ori se ridică din bancă în clasă sau de pe scaun, când este nevoit să stea aşezat mai mult timp;
 când ar trebui „să stea cuminte”, el nu reuşeşte şi începe să alerge şi să cotrobăie sau să se caţere;
 îi este foarte greu să „se joace în linişte";
 este tot timpul în mişcare, parcă ar fi condus de „un motor" ;
 vorbeşte mult, neîntrebat; - dovedește un pattern motor excesiv de activ si care nu este explicat de modificările din
mediu;
 răspunde neîntrebat sau înainte ca întrebarea să fi fost formulată;
 este foarte nerăbdător, are mari dificultăţi în a-şi aştepta rândul la jocul cu reguli;
 de multe ori, îi întrerupe sau îi deranjează pe ceilalţi.
Deficitul de atenţie
 adesea face greșeli din neatenție la școală sau în altă parte;

61
 nu dă atenție detaliilor;
 are dificultăți în a-și menține atenția în cursul jocului sau în timpul orelor de școală;
 adesea pare a nu fi atent la ce i se spune sau la ce i se cere să facă.;
 nu are răbdarea cuvenită să dea atenție instrucțiunilor și astfel nu reușește să-și termine lecțiile (nu pentru că nu
poate să înțeleagă sau pentru că se opune)
 nu reușește să dea atenția cuvenită sarcinilor și activităților;
 îi displace, evită sau devine agresiv când este obligat să depună un efort de atenţie şi mental susţinut;
 adesea pierde din neatenţie lucruri sau obiecte care-i sunt necesare (cărţi, caiete, creioane, jucării);
 este foarte uşor de distras de către orice stimul exterior;
 adesea face erori pentru că,nu acordă atenţie detaliilor ;
 greşeşte la şcoală, la joacă sau înalte activităţi ;
 reuşeşte să aibă o atenţie susţinută în timpul lecţiilor sau chiar la joacă;
 adesea pare că nu ascultă ceea ce i se spune;
 nu reuşeşte să fie atent la instrucţiuni şi să-şi termine lecţiile sau îndatoririle (acest fapt nu se datorează opoziţiei
sau incapacităţii de a înţelege);
 adesea este incapabil să-şi planifice şi organizeze activitatea;
 adesea evită îndatoririle care necesită efort şi atenţie susţinută ;
 adesea îşi pierde obiectele personale precum: pixuri caiete , jucării etc.
 adesea este distras de stimuli externi;
 este uituc în cea mai mare parte a zilei;
 este foarte „uituc" în ceea ce priveşte orarul şi activităţile zilnice.
Copiii hiperactivi manifestă o cantitate excesivă de energie mobilă și insufucient direcționată . Sunt agitați din
punct de vedere fizic și au probleme serioase de concentrare. Își controlează insufucient impulsurile, sunt prea puțin
maturi în concordanță cu vâ rsta și multe activită ți le sunt marcate de eșecuri mă runte.Dispoziția lor se schimbă rapid
din supă rare în bucurie și invers. Aceste probleme îi fac deseori pe copii să se simtă vinovați și să se întrebe dacă
merită atenția și dragostea celor din jur, în ciuda faptelor rele pe care acesta le face. Atunci, el ori va începe pe toate
că ile să se facă agrabil, fă câ nd totul mult mai repede (cu un rezultat mult mai dezastruos), ori va pretinde că îi este
indiferent și va refuza să intreprindă orice (fiindcă atunci câ nd nu-ți pasă , nu te poți simți vinovat de un lucru care nu
a reușit).
Un alt mod prin care copiii încearcă să gă sească o compensație pentru lipsa de autoapreciere se manifestă prin
brutalizarea rudelor sau a copiilor mai mici pe stradă , prin preocuparea permanentă de a reține atenția orică rui adult.
Aceste caracteristici, pot face ca o mamă sau un profesor să suporte foarte greu acești copii în apropierea lor, după
cum ei pot fi musafiri nedoriți sau tovară și de joacă indezirabili, ceea ce îi face pe copii să se simtă adesea și mai
înfrâ nți sau inutili.Unii dintre acești copii, pot merge pâ nă la autopedepsire, comitâ nd fapte delicvente (pentru care tot
ei cheamă poliția, ca să arate celor din jur, „câ t de ră i sunt”).
O persoană hiperactivă este, în general, mai activă , decâ t media, într-un mod lipsit de finalitate comparativ cu alte
persoane de aceeași vâ rstă , în situații obișnuite; la masă , la somn, la activită ți. Hiperactivul pare mereu în mișcare,
este incapabil să -și concentreze atenția asupra detaliilor sau poate face erori prin neglijența în efectuarea temelor,
activitatea este adesea dezordonată , efectuată neglijent și fă ră un plan bine gâ ndit. Are adesea dificultă ți în a-și
menține atenția asupra unor sarcini sau activită ții de joc și consideră că este greu să persiste în efectuarea sarcinilor
pâ nă la realizarea lor. El pare adesea ca și cum ar fi cu mintea în altă parte ori ca și cum nu ar asculta sau nu ar auzi
ceea ce li se spune.
Pot exista treceri frecvente de la o activitate neterminată la alta. Este incapabil să -și efectueze temele școlare,
sarcinile casnice sau alte îndatoriri. Copilul hiperactiv, vorbește mult în timpul orelor de curs, are o putere de
concentrare redusă , se bate foarte des cu colegii de clasă , cu prietenii sau cu frații și își strică foarte repede hainele sau
jucă riile.Deseori, este foarte impulsiv și se angajează la tot felul de activită ți, fă ră să le gâ ndească . Îi este foarte greu să-
și planifice dinainte joaca sau munca, fapt care are drept consecință , o activitate neglijentă la școală și tră irea unor
senzații de frustrare în joaca și în cercul de prieteni, neputâ ndu-se supune regulilor unui joc și neluâ nd în cosiderare
sentimentele prietenilor. Sarcinile de lucru care cer efort mental susținut, sunt experimentate cu neplă cere ori
marcate drept aversive (dezgustă toare). Drept urmare, acest individ evită , de regulă , ori are o puternică aversiune față
de activită țile care necesită autoexigență și efort mental sau care necesită capacită ți organizatorice ori o concentrare
susținută , cum ar fi lucră rile scrise sau temele pentru acasă . Deprinderile de a lucra sunt adesea dezorganizate, iar
materialele necesare pentru indeplinirea sarcinilor sunt adesea împră știate, pierdute sau mâ nuite neglijent și
deteriorate. Ei sunt ușor de distras de stimuli irelevanți și în mod frecvent întrerup sarcinile în curs de efectuare
pentru a se ocupa de zgomote sau evenimente banale, care sunt uzuale și ușor de ignorat de că tre ceilalți.
Hiperactivii sunt frecvent uituci, mai ales câ nd este vorba de activită țile cotidiene.
Hiperactivitatea se poate manifesta prin „foit” sau ră sucit, prin a nu ră mâ ne așezați câ nd este de dorit să o facă ,
prin alergat sau că ță rat în situații în care lucru este inadecvat, prin a avea dificultă ți în a se juca ori în a se angaja cu
calm în activită ți distractive, prin a pă rea adesea că se află „în continuă mișcare” ori ca și cum ar fi „împinși de un
motor” sau prin a vorbi excesiv de mult.
Ei au dificultă ți în a ră mâ ne așezați, se ridică frecvent în picioare, se ră sucesc pe scaun, se joacă , cu diverse
obiecte, bat din palme, își pendulează picioarele în mod excesiv. Adesea se ridică de la masă în timp ce mă nâ ncă sau se
ridică în timp ce privesc la televizor ori în timp ce-și fac temele pentru acasă . Fac zgomot în timpul unor activită ți care
trebuie să se desfă șoare în liniște.
Impulsivitatea hiperactivilor poate duce la accidente (se ciocnesc de obiectele din jur, se lovesc de persoane) și se
angajează în activită ți potențial periculoase, fă ră a lua în seamă consecințele posibile. Manifestă rile comportamentale

62
apar de regulă în multiple contexte incluzâ nd casa, gră dinița și situații sociale. De regulă , simptomele se agravează în
situații care solicită atenția sau efortul mental susținut ori sunt lipsite de activitate sau noutate.Simptomele survin
foarte probabil în situații de grup. Semnele tulbură rii pot fi minime sau absente câ nd persoana primește frecvent
recompense pentru un comportament corespunzator, se află sub supraveghere strictă , se află într-o situație nouă , este
angajată în activită ți extrem de interesante.
În concluzie, un copil hiperactiv își epuizează pă rinții, aceștia avâ nd nevoie de suport și îndrumare de la începutul
tratamentului, mai ales că uneori comportamentul copilului este dificil de stă pâ nit.
Pentru o educatoare care are în grupă 3-4 copii hiperactivi este un calvar.
Cadrele didactice au nevoie de sfaturi despre cum să se ocupe de acești copii, dar și de un numă r redus de copii la
clasă , maxim 15.
În continuare, sunt prezentate câ teva că i, modalită ți de modificare și ameliorare a comportamentului copiilor
hiperactivi. Copiii hiperactivi au nevoie de încurajare constantă . Aceasta înseamnă că trebuie să oferim copiilor o
recompensă (care poate fi un cuvâ nt de laudă , o bomboană sau pur și simplu aprecierea „bine” sau „corect”) după
fiecare sarcină îndeplinită , fie și foarte mică . Dacă nu li se oferă prompt o formă oarecare de recompensă , copiii își
pierd rapid interesul pentru muncă și vor trage concluzia că nu au lucrat bine. La fel de important este ca lauda sau
recompensa să urmeze câ t mai repede posibil, după ce copilul a fă cut bine un lucru, pentru ca el să facă legă tura logică
între cele două elemente și să știe că -l recompensăm pentru rezultatul corect obținut la problema rezolvată . Copilul
trebuie să afle și câ nd nu a facut bine ceva, nu prin ceartă sau reproș, ci pur și simplu spunâ ndu-i-se. Aceasta îl va ajuta
pentru mai mult timp pe copilul hiperactiv să devină mai conștient de actțunile sale și îl va stimula în autocontrol.Și,
lucru foarte important, copilul hiperactiv are nevoie de o apreciere constantă a performanțelor sale pozitive.
Copiii hiperactivi au nevoie de explicații mai detaliate pentru fiecare element nou pe care îl au de învă țat, pâ nă în
momentul în care îl asimilează . Lipsa de atenție îi face să înțeleagă exasperat de greu elemente simple din viața
curentă , dar dacă eforturile noastre persistă suficient de mult timp, copilul hiperactiv va înțelege pâ nă la urmă . Avem
în același timp avantajul că el uită și ne iartă repede, dacă din câ nd în câ nd ne pierdem ră bdarea.
Copii hiperactivi au nevoie să li se repete instrucțiunile de mai multe ori, mai ales câ nd sarcina este complexă .
Trebuie urmă riți atent și să li se repete ce au de fă cut pas cu pas, deoarece ei nu lucrează după un plan eleborat. Cereți
copilului lucră ri realiste, într-un moment liniștit.Evitați pe câ t posibil certurile cu copiii hiperactivi.Trebuie să aplicați
numai reguli pe care le puteți impune, susține, repeta și argumenta cu calm. Odată ce ați stabilit în mod ferm că un
lucru trebuie făcut sau nu, insistați în ceea ce ați hotă râ t, pă srați-vă un comportament constant.Stimulați orice
atitudine (sau talent posibil) al copilului hiperactiv, pentru a-i înlesni câ t mai multe succese.
Deseori, copilul hiperactiv dorește să realizeze lucruri care îi depă șesc posibilită țile ca să se afirme în afara lumii.
Trebuie să avem grijă cu asemenea experiențe și să -l ajută m permanent să obțină rezultate la nivelul posibilită ților
sale. Încercați să evitați pedepsele ca atare, învă țâ ndu-l pe copil cauzele și efectele unei acțiuni.Încercați să -l ajutați să
facă față modului său dezorganizat de gâ ndire.
Sunt copii hiperactivi, care tind să abordeze mai multe activită ți fă ră un plan prealabil, ceea ce duce deseori la
reușite slabe și la indispunerea prietenilor și a familiei. O astfel de caracteristică este greu de schimbat, dar există
totuși modalită ți prin care pă rinții pot să ajute. Prima modalitate, este aceea de a stabili obiceiuri de rutină , încurajâ nd
copilul să le accepte și să le repete în minte. Mai putem ajuta copilul să -și dea seama atunci câ nd pare să aibă o zi mai
proastă .Identificarea acestor zile, îi poate aduce copilului senzația că luptă m ală turi de el împotriva greută ților pe care
le întâ mpină și îl vom învă ța să se privească pe sine cu ochii unei persoane din afară . Odată ce poate face acest lucru,
va începe să -și considere ființa și acțiunile mai realist și, în sfâ rșit, să înceapă să se schimbe în mod conștient.
Nu renunțați niciodată!
Afirmația ar putea să pară o platitudine, dar în experiența noastră , este una dintre cele mai frecvente probleme cu
care aproape toți pă rinții se confruntă într-un moment sau altul, doar prin perseverență se poate rezolva o problema
considerată la început indisolubilă ! Gâ ndiți-vă că pentru copil, va fi cu atâ t mai greu să se descurce fă ră ajutor, dacă
noi pă rinții, educatorii, am obosit ori ne lă să m copleșiți de dificultă ți. Avem cu toții nevoie de calm și încredere.

IV. 11. DESCRIEREA COPIILOR CU HIPERACTIVITATE

Comportament
Acești copii sunt „neobosiți”și nu pot sta într-un loc nici pentru o perioadă scurtă de timp.
Uneori vorbesc mult și au dificultă ți în amâ narea recompensei, își asumă multe riscuri și ca atare, sunt mai
predispuși spre a face accidente sau a fi victime ale accidentelor.
Relații sociale
Copiii cu ADHD, au dificultă ți în a-și face prieteni și în a respecta regulile sociale. De asemenea, le este greu să
respecte sentimentele, drepturile și obiectele care aparțin celorlalți. Sunt deseori agresivi, dominanți, ceea ce îi face sa
fie neagreați printre colegi. Ei nu respectă regulile jocurilor și au dificultă ți în a-și aștepta râ ndul la joc – nu sunt
preferați ca parteneri de joc.
Funcționarea cognitivă
Celor cu ADHD le este dificil să se concentreze și au un deficit în ce privește memoria de scurtă durată . Se
constată lipsa abilită ților de a anticipa consecințele acțiunilor. Stilul de învă țare și instrucția care se bazează pe
modalitatea senzorială , tactilo - kinestezică și respectiv pe cea vizuală , au eficiența cea mai mare.
Deseori, ADHD este însoțită de tulbură ri de învă țare sau de tulbură ri de vorbire.
Funcționarea emoțională
În primul râ nd, apare lipsa controlului impulsivită ții. Emoțiile tind să fie extrem de fluctuante – trecâ nd rapid de
la o stare de deprimare la una de exaltare și invers. De asemenea, pot fi prietenoși sau foarte ostili. Au o toleranță

63
redusă la frustrare și pot manifesta „crize de nervi”. Datorită dificultă ților de relaționare sau asocierii tulbură rii
ADHD, cu stă ri depresive, pot avea o imagine de sine negativă .
Funcționarea fizică
Toleranța mare la durere, combinată cu asumarea unor riscuri extreme, pot constitui un pericol pentru
integritatea fizică (ră ni datorită loviturilor). De asemenea, persoanele cu ADHD pot fi alergice la diferite alimente. Atâ t
hiperactivitatea, câ t și inatenția, au un impact asupra performanțelor (intelectuale) academice și a relațiilor
interpersonale.
O parte din simptomele ADHD, persistă și la vârsta adultă.

IV. 12. CE POT FACE PĂRINȚII ȘI CADRELE DIDACTICE PENTRU COPIII CU ADHD?

În primul râ nd este indicat să obțină confirmarea faptului că este vorba despre o asemenea tulburare. Trebuie
depă șite barierele legate de a merge la medicul psihiatru. Copilul nu este „nebun”, are doar nevoie de mai mult ajutor.
Urmă torul pas este pregă tirea strategiei.
Este mai ușor să faci față situațiilor dificile legate de educarea copilului câ nd înțelegi natura problemei sale.
Aplicarea strategiilor eficiente, constau în identificarea pe râ nd a comportamentelor problematice și punerea în
practică a metodelor ce contribuie la modificarea lor. Comportamentele problematice, trebuie definite în termeni care
să permită identificarea frecvenței, duratei sau intensită ții. De exemplu, dacă spunem că un copil este „împră știat”, nu
știm exact câ t de des este împră știat, sau mai degrabă spunem că este tot timpul împră știat. În schimb, dacă spunem
că își aruncă hainele la podea câ nd se schimbă , atunci știm exact de câ te ori face – ex. de trei ori: câ nd se duce la
gră diniță , câ nd vine acasă și înainte de a se culca. Ceea ce urmă rim este să reducem frecvența acestui comportament.
La copiii cu ADHD, mai mult decâ t la ceilalți copii, este necesar să facem distincție între disciplină și pedeapsă .
Pedeapsa se naște din ră zbunare și pă rintele recurge la ea deoarece, simte că nu mai are resurse. Se recomandă
disciplinarea însoțită de dragoste. Rareori, pă rinții se gâ ndesc să îl recompenseze pe copil atunci câ nd acesta face ce
se așteaptă .
Recunoașterea și recompensarea faptelor bune, îi transmit copilului mesajul că faptele lui, sunt importante. În
disciplinarea copilului, regula de dur este consecventă . Atitudinea pă rinților trebuie să fie constantă și să nu ignore
acele comportamente atunci câ nd acestea se repetă . Copilul va profita de inconsecvența dumneavoastră și vă va
manipula.
În procesul terapeutic, e nevoie să fie implicați toți cei care relaționează constant cu copilul: pă rinți, educatori,
pediatru, psiholog, asistenți. Se impune un acord în privința principiilor pedagogice și educaționale vizate de cele două
medii: școala și familia. Dacă exigența cadrului didactic nu are echivalent în plan familial, firește că nu vor exista
progrese.
Ajutați-l pe copil să se concentreze. Atenția poate fi distrasă foarte ușor de sunetele, zgomotele, obiectele din jur.
Camera de lucru a copilului trebuie să fie simplă , zugră vită în alb, fă ră o aglomerare de stimuli vizuali.
În educația orică rui copil este esențial să -i orientă m resursele energetice în direcții constructive și creative și
nicidecum să -i limită m sau să -i inhibă m manifestă rile spontane și naturale de explorare a mediului de viață . O soluție
eficace de „ardere” cu folos a energiei, este practicarea unui sport, plimbă ri, alergare în parc sau, pur si simplu,
practicarea orică rui fel de exercițiu fizic acasă , deoarece acestea au ca rezultat:
 creșterea capacității de concentrare a atenției;
 determină un mai bun control al mișcărilor;
 au efect relaxant;
 ridică nivelul stimei de sine, atât de fragilă la acest copil.

IV. 13. CE ESTE AUTISMUL?

În diagnoza autismului, se fac frecvente confuzii și substituiri cu alte sindroame la fel de puțin delimitate în teorie
și practică , în care sunt prezente unele manifestă ri asemă nă toare sau chiar comune cu cele din autism. Astfel, termeni
ca psihoză infantilă , encefalopatie infantilă , tulbură ri emoţionale grave, schizofrenie, oligofrenie, întâ rziere psihică sau
copii fă ră contact, se referă la o arie largă de fenomene, dar nu acoperă starea concretă de autism.
Bleuler defineşte autismul, ca fiind o detaşare de la realitate, însoţită de o predominare a vieţii interioare, o
repliere totală asupra lumii lă untrice, un mod de gâ ndire necritic, centrat pe subectivitate şi rupt de realitate.
Leo Kanner, dă o accepţiune autismului, ca fiind retras şi mulţumit de sine însuşi. Leo Kanner, a fă cut posibilă
departajarea tranşantă a unui sindrom caracteristic – autismal – de toate celelalte forme de handicap. Astfel, el
evidenţiază o serie de trăsături caracteristice:
 incapacitatea de a adopta o poziţie normală , în timpul luă rii în braţe, chiar şi în perioada de sugar;
 o exacerbare a memoră rii mecanice;
 incapacitatea de comunicare verbală ;
 incapacitatea utiliză rii conceptelor abstracte;
 teamă şi emoţii exagerate;
 incapacitatea imaginativă în activită ţi ludice;
 producerea întâ rziată a unor manifestă ri ecolalice;
 crearea impresiei de dezvoltare fizică şi intelectuală normală ;
 izolarea şi retragerea în sine;
 ataşament nemotivat faţă de obiecte nesemnificative;
 incapacitatea de a percepe pericolul real;

64
 apariţia şi dezvoltarea unor comportamente cu caracter ritual;
 exacerbarea unor mişcă ri şi repetarea îndelungată a acestora;
 existenţa unor ră spunsuri paradoxale, la stimulii de lumini, de zgomot, de durere;
 prezenţa unor comportamente stereotipe şi repetitive;
 reacţii bizare la schimbă rile din mediul ambiant.
Raportată la sexe, frecvenţa autismului este mai mare la bă ieţi, aproximativ 4 la 1, faţă de fete.
Cercetă rile au confirmat existenţa unui numă r mare de autişti printre copiii unici la pă rinţi sau a primilor nă scuţi.
Din punct de vedere etiologic, au fost elaborate trei categorii de teorii distincte, ce fac posibilă explicarea
autismului.
1. Teoriile organice – autismul se datorează unor disfuncţii de natură biochimică sau unei insuficiente dezvoltări
structurale a creierului.
2. Teoriile psihogene – autismul este un fenomen de retragere psihologică faţă de tot ceea ce este perceput ca fiind
rece, ostil şi pedepsitor.
3. Teoriile comportamentale – autismul infantil, ia naştere printr-un şir de comportamente învăţate şi care se
formează în urma unor serii de recompense şi pedepse întâmplătoare.
Alte cauze:
 bolile infecto-contagioase;
 traumatismele din timpul sarcinii şi ale naşterii;
 cauze ereditare;
 anomalii ale creierului;
 existenţa hidrocefaliei, a epilepsiei.
Alte caracteristici specifice autismului:
 Dificultăţi de limbaj şi comunicare
Dificultă ţile de limbaj şi comunicare, sunt pronunţate şi se manifestă de timpuriu, prin slabul interes în achiziţia
limbajului.
 Nu răspund la comenzi verbale;
 Reacţie întâ rziată la apelul numelui lor;
 Vorbirea se însuşete cu întâ rziere mare;
 Pronunţie defectuoasă ;
 La 5 ani, pot repeta unele sunete şi silabe;
 Tendinţa de a schimba ordinea sunetelorîn cuvâ nt;
 Substituire a unui cuvâ nt cu altul apropiat ca semnificaţie sau utilitate;
 Fenomenul ecolalic este evident – ecou prin repetarea sfâ rşitului de cuvâ nt sau de propoziţie;
 Vorbire economicoasă , lipsită de intonaţie;
 Vocabularul este să rac;
 Tulbură ri frecvente de voce;
 Repetarea la nesfâ rşita unei propoziţii.
 Discontinuitate în dezvoltare şi învăţare
 Incapabilitate de a numă ra;
 Abilită ţi în realizarea operaţiei de înmulţire;
 Manifestă dificultă ţi în învă ţarea literelor;
 Învaţă cu uşurinţă cifrele;
 Orientare bună în spaţiu.
 Deficienţe perceptuale şi relaţionale
 Este plâ ngă cios şi agitat;
 Este inhibat;
 Fă ră dorinţă de a cunoaşte lumea înconjură toare;
 Manifestă fascinaţie pentru lumină sau pentru un obiect stră lucitor;
 Le place muzica, simt ritmul, manifestă abilită ţi în a câ nta la instrumente muzicale;
 Incapabili să utilizeze pronumele personalla persoana I.
 Tulburări acţionale şi comportamentale
 Acţiuni de automutilare sau autodistrugere;
 Autostimulare kinestezică – legă nat înainte şi înapoi, frecarea lobului urechii cu mâ na;
 Autostimulare tactilă – lovirea coapsei cu dosul palmei, zgâ rierea cu unghia a unei suprafeţe tari;
 Autostimulare auditivă – plesnitul din limbă sau emiterea neîncetată a unui sunet;
 Autostimulare vizuală – învâ rtirea unui obiect stră lucitor în faţa ochilor sau privirea neîncetată a degetelor.
 Alte acţiuni stereotipice:
 Rotirea braţelor;
 Învâ rtirea pe loc, fă ră să ameţească ;
 Mersul pe vâ rfuri, uneori cu mişcă ri graţioase.
 Curiozităţi:
 Nevoie redusă de somn;
 Reacţii diminuate la durere şi frig;
 Modificarea frecventă a dispoziţiei, fă ră cauză corespunză toare.
Toate aceste fenomene, sunt mai active în copilărie. Între 2-5 ani, comportamentul autist (tipic), este cel
mai evident.

65
 Autiştii au o rezistenţă mare, la substanţe sedative şi hipnozante.
 Disfuncţionalităţi ale proceselor, însuţirilor şi funcţiilor psihice
 Lipsa de interes, pentru contactul social şi faţă de tră irile celor din jur;
 Nu relizează adevă ratele pericole.
 Alte curiozităţi:
 Nu privesc în faţă persoanel din jur;
 Sunt lipsiţi de jenă – mă nâ ncă de pe jos, şterge mâ inile pe hainele persoanei aflate lâ ngă el;
 Imaturitate;
 Au tendinţe de izolare, de închidere în eul propriu;
 Tră iesc stă ri de frustrare, anxietate şi hiperexcitabilitate;
 Jocul este asemă nă tor cu cel al sugarului;
 Memoria mecanică , este relativ bună – se dezvoltă în detrimentul celei logice – reproduc expresii verbale auzite,
poezii, recunosc melodii, încă peri în care au mai fost.
Toate aceste caracteristici, au efecte negative în planul personalităţii şi al evoluţiei în dezvoltarea psihică
generală.

CARACTERISTICILE PSIHICE ÎN SINDROMUL AUTIST

COPII CU AUTISM COPII NORMALI

COMUNICARE
 Evită contactul vizual
 Par surzi
 Încep dezvoltarea limbajului, apoi brusc, se opresc de
tot din vorbit
RELAȚII SOCIALE
 Se comportă ca și cum nu ar fi conștienți de venirea
sau plecarea persoanelor din jur
 Atacă și ră nesc fizic pe cei din jur, fă ră provocare
 Inaccesibil, ca și cum ar fi într-o cochilie
EXPOLRAREA MEDIULUI
 Ră mâ n fixați pe un singur obiect sau activitate
 Practică activită ți stranii, cum ar fi legă natul sau
lovitul palmelor
 Sunt interesați de proprietă țile senzoriale ale
jucă riilor (le ling, le miros)
 Nu arată sensibilitate la arsuri sau ră ni și au acțiuni
automutilante, cum ar fi scoaterea ochilor
 Absența jocului simbolic (jocul „de-a …”)
 Studiză fața mamei
 Sunt ușor de stimulați prin sunete
 Își dezvoltă vocabularul și competențele gramaticale,
progresiv
 Plâ ng, câ nd mama pă ră sește camera și sunt anxioși, în
prezența stră inilor
 Devin supă rați, câ nd le este foame sau sunt frustrați
 Recunosc fețele familiale și zâ mbesc
 Se deplasează de la un obiect sau activitate, spre altele
 Își utilizează conștient propriul corp, pentru a atinge și a
obține obiecte
 Explorează și se joacă , cu jucă riile
 Caută plă cerea și evită durerea

IV. 14. ASPECTE GENERALE ALE COMUNICĂRII ÎN CAZUL COPIILOR CU AUTISMCOMUNICAREA PRE - ȘI
NONVERBALĂ

Problemele de comunicare apar la vâ rste foarte mici (prima copilă rie).

Copiii cu tulbură ri din spectrul autismului nu dezvoltă în mod spontan acel comportament, tipic pentru copiii
obișnuiţi, de atenţie comună /împă rtă şită (joint attention, shared attention). Acest comportament presupune indicarea
cu degetul că tre un obiect (alternâ nd privirea între obiectul respectiv şi adult), cu intenţia de a-l obţine, de a spune,
comenta ceva despre un obiect, un eveniment sau de a ară ta /dă cuiva un obiect pentru a împă rtă şi interesul pentru
acel obiect.
Comportamentele de cerere („requesting skills”), sunt prezente şi la copiii cu autism, însă în scopuri
instrumentale sau imperative, copilul considerâ ndu-i pe ceilalţi ca agenţi ai acţiunii. Astfel, el poate utiliza contactul
vizual împreună cu alte gesturi pentru a indica o jucă rie care nu-i mai e la îndemâ nă sau care nu mai merge, a da un
obiect unei alte persoane, pentru a că pă ta ajutorul unei alte persoane în a obţine un obiect, întinzâ nd mâ na spre
obiectul dorit sau luâ nd mîna adultului şi ducâ nd-o spre obiectul dorit.
Persoanele care nu comunică verbal, nu dezvoltă în mod spontan alternative decomunicare.
Acestea, trebuie să fie învă ţate să folosească un sistem alternativ de comunicare (limbajul semnelor, obiecte-
simboluri, fotografii, pictograme, cuvinte scrise, ex.sistemul Picture Exchange Communication Sistem/ PECS.)
Mesaje codate –modalități de sustragere din activitate
Pentru a exprima faptul că nu-i face placere un anumit lucru, o anumită persoană sau o activitate, copilul
autist poate avea comportamente dintre cele mai diverse. Agresivitatea, automutilarea, plâ nsul pot fi folosite în aceste
cazuri. La fel, cum aceste comportamente pot fi transmise și pentru a exprima faptul că își dorește ca o activitate să
înceapă , sau că cineva îi place. 
A fost menționat la un moment dat că , în general, copiii gă sesc multiple forme de șantaj sentimental pentru a
se sustrage de la anumite activită ți, iar copiii autiști protestează într-un mod foarte special.
Plânsul și țipetele, în cazul copiilor autiști, pot însemna multe lucruri:

66
 Pot însemna o acută senzație de foame, sete, dorința de a merge undeva;
 Plâ nsul poate însemna o suferință : durere de burtică , dinți, urechi etc.;
 Poate însemna la fel de bine antipatia pentru o persoană pe care nu vrea să o vadă ;
 Poate exprima faptul că vrea ca o activitate care se desfă șoară în prezent, să se termine,  sau o activitate preferată
să înceapă ;
 Plâ nsul poate exprima și teama, frica;
 Poate exprima, de asemena și faptul că se simte neglijat, ori că vrea ca toată lumea să fie atentă la el.
 Își caută spectatori urmă rind reacții.
Trebuie să fiți foarte atenți la copil și să reușiți să decodificați corect mesajul. Trebuie să observați plâ nsul: dacă
are lacrimi sau nu, dacă plâ nge cu furie, dacă , copilul are nevoie de spectatori sau nu câ nd plâ nge, dacă se oprește din
plâ ns câ nd ceilalți pă ră sesc camera în care el se află , dacă se ține cu mâ nuțele de burtică sau de alte pă rți ale corpului
în semn de durere, dacă plâ nge ziua sau noaptea. La fel ca plâ nsul și țipetele și somnul exprimă multe mesaje la care
trebuie să fim foarte atenți.
Somnul și căscatul pot exprima faptul ca nu vrea să îndeplinească o anumită activitate, că nu vrea să întâ lnească
o anumită persoană sau pot exprima suferința (dacă se întâ mplă în afara orelor obișnuite de somn).
Exemplu:
D. este un băiețel de 5 ani, foarte agitat, care niciodată nu doarme în timpul zilei și pare că nu obosește niciodată. În
momentul în care logopedul care lucra cu el acasă apărea la ușă, copilului i se făcea brusc somn și căsca într-una, ochii
închizându-i-se de somn.
La început, părinții și logopedul restabileau o altă zi, pentru ședința de lucru și acesta din urmă pleca. După un timp
însă, părinții au observat că D. nu adormea niciodată și își revenea din somnolență, în mod miraculos, după plecarea
doamnei.
Într-o astfel de situație, analizați comportamentul copilului, dar și pe cel al specialistului înainte de a lua o decizie.
Dacă prezența acestuia, este benefică și rezultatele muncii lui cu copilul sunt pozitive și dacă , copilul nu este în mod
real obosit, este foarte important să nu cedați la acest mod de impotrivire al copilului. Câ nd vine specialistul, el trebuie
să lucreze și acest lucru trebuie respectat, chiar dacă se face că adoarme pe covor.
O altă formă de sustragere de la activitate este îmbrătișarea și sărutul, ca șantaj sentimental. Copilul devine
conștient de bucuria și mulțumirea pă rinților în momentul în care el îi iau în brațe și îi să rută , încâ t de fiecare dată
câ nd au de indeplinit o activitate care nu le face placere, trece direct la șantajul de acest fel. Își dră gă lesc pă rinții
exprimâ nd bucurie și tandrețe, pâ nă în momentul în care, pă rinții renunță sau uită de activitatea pe care copilul o avea
de îndeplinit. Sau fiind atâ t de fericiți de această tandrețe,îndeplinesc sarcina în locul copiilor lor. Fiecare dintre aceste
comportamente poate avea funcții și semnificații diferite.
Dacă unul plâ nge pentru că vrea ca o activitate care nu-i face plă cere să se termine, altul plâ nge pentru că
activitatea lui favorită nu începe mai repede. Odată decodificat mesajul și înțeles comportamentul copilului putem lua
anumite măsuri de intervenție.
Exemple de comportamente cu funcție de comunicare:
 plâ nsul și țipetele;
 somnul și că scatul;
 îmbră șișarea, să rutul;
 agresivitatea;
 prinderea de mâ nă sau direcționarea adultului spre anumite obiecte, ușă etc.;
 vocalizarea.
Dificultă țile de comunicare ale copiilor autiști, creează frustră ri și deseori agresivitate, determinate de faptul că ,
uneori noi nu reușim să decodifică m corect mesajele pe care ei ni le transmit.
Ajutâ ndu-i să învețe să comunice, indiferent de modalitatea de comunicare folosită , îi ajută m să -și diminueze și
comportamentele problemă , care apar cel mai adesea datorită dificultă ții sau a incapacită ții persoanei autiste de a-și
comunica nevoile, dorințele, într-un mod adecvat, dar și incapacită ții noastre de a-i înțelege.
Exemplu:
Pentru Vlad, incapacitatea adulților de a înțelege mesajele pe care el le transmite, este o sursă mare de frustrări
care, adesea sunt însoțite de agresivitate și crize de plâns.
Într-o zi, uitându-se la TV, copilul întrerupe, merge la mamă cu telecomanda pe care i-o pune în mână. Mama, a
crezut că el vrea să schimbe programul și așezându-se lângă copil, a manevrat telecomanda pentru a găsi un program pe
care copilul să-l urmărească în continuare.
În acel moment, copilul a smuls telecomanda din mâna mamei și a aruncat-o spre aceasta, începând să plângăși
sățipe strident. Mama a revenit la programul pe care îl urmărea copilul și a încercat de astă dată să dea volumul mai
încet și mai tare. În momentul în care volumul a crescut copilul, s-a linițtit și și-a reluat locul în fața televizorului.
Chiar o situație banală ca aceasta poate fi generatoare de mari frustră ri pentru un copil care nu știe sau nu poate
să -și exprime dorințele într-un mod simplu de înțeles pentru marea majoritate a oamenilor. Și, deși noi nu putem
înțelege semnificația tuturor mesajelor acestor copii, dacă suntem mai atenți la comportamentul lor, o serie de acțiuni
ar putea fi ușor decodificate și astfel înlă turată o sursă de frustrare.

IV. 15. ECOLALIA

Se disting două forme de ecolalie: imediată şi tardivă (specifică tulbură rii autiste).
O anormalitate comportamentală frecventă a copiilor cu autism este imitarea în ecou –ecolalia.

67
 Cel puţin trei sferturi dintre copiii cu autism, prezintă această disfuncţie a limbajului. Ca simptom, poate fi
observată şi în alte sindroame, cum ar fi cele asociate problemelor cerebrale, disfaziei. De asemenea, apare şi în
vorbirea copiilor normali, însă doar la vâ rsta mică şi este depă şită relativ repede.
Abilitatea de a reproduce, imita fragmente de vorbire lungi sau scurte necesită un mare grad de experienţă în
procesarea aspectelor fonologice şi prozodice ale limbii; necesită abilitatea de a centra atenţia doar pe vorbire, în
detrimentul altor sunete din mediu. Repetarea sunetelor non-verbale (zgomote de obiecte, etc) nu a fost evidenţiată la
copiii cu autism. Observaţiile arată că este repetată semnificativ mai des vorbirea adresată direct copilului cu autism
decâ t cea adresată altora. 
De mulţi ani, diverşi cercetă tori au început să analizeze limbajul autist folosind drept schemă de referire
procesele normale de achiziţionare a limbajului. S-a ajuns astfel la o nouă   conceptualizare din partea multor autori a
asupra utilită ţii sau posibilei funcţii comunicative pe care ecolalia o îndeplineşte la autişti. Cercetă torii încep să
privească asemă nă rile şi relaţiile între ecolalia autistă şi imitarea verbală a copiilor normali în dezvoltarea limbajului.
Philips şi Dyer (1977) au comparat ecolalia autistă şi imitaţia verbală la copiii mici, sugerâ nd că ecolalia nu este
altceva decâ t o apariţie mai întâ rziată a imitaţiei verbale normale.
Prizant (1983) a realizat o confruntare asemă nă toare şi a pornit de la premisa că ecolalia imediată , reprezintă o
formă extremă a utiliză rii globale, aproape nediferenţiat, a limbajului şi a imitaţiei, care se poate observa la copiii
normali (a se consulta Nelson, 1981, pentru stilurile elaboră rii limbajului). El a sugerat că , din cauza unor deficienţe
lingvistice şi a preferinţei pentru un stil de utilizare globală a limbajului, copiii autişti trebuie adesea să se încreadă
expresiilor verbale împrumutate de la alţii, pentru a se putea exprima.
Tipic acestui stil global, este să nu analiză m astfel de expresii şi nici nu le înţelegem pe deplin.Bazâ ndu-se pe acest
argument, Prizant şi Duchan (1981) au analizat limbajul ecolalic a patru copii autişti, încercâ nd să desprindă
valoarea funcţională (încercâ nd să înţeleagă la ce servea ecolalia). Înainte de acest studiu, alţi cercetă tori sugeraseră
ideea că ecolalia avea o valoare practică pentru copilul autist.
Fay (1973) a lansat ipoteza că ecolalia putea să fie un mod folosit de copilul autist pentru a prelungi
interacţiunea socială .
Kanner (1946) a atribuit o funcţie mai specifică ecolaliei imediate, afirmâ nd că , în unele cazuri, este o formă de
ră spuns afirmativ prin repetare.
Prizant şi Duchan (1981) au identificat şapte categorii principale ale ecolaliei imediate.
Categoriile funcţionale al ecolaliei imediate:
(Prizant, 1983) 
1. ne-intenţională – expresii ecolalice produse fă ră o intenţie aparentă şi adesea în stare de activare emoţională
ridicată (durere, frică , etc.).
2.conversaţională – expresii ecolalice utilizate pentru a „umple” râ ndul să u în cadrul unei interacţiuni verbale,
pentru „a spune totuşi ceva” fă ră să înţeleagă bine întrebarea celuilalt.
3. declarativă – expresii ecolalice folosite pentru a denumi obiecte, acţiuni sau locaţii (însoţite de gesturi
demonstrative).
4. reiterativă (repetitivă ) – expresii ecolalice folosite ca ajutor pentru activită ţile de elaborare mentală a
informaţiilor, urmate de o frază sau de o acţiune indicâ nd înţelegerea reală a expresiei repetate.
5. auto- reglatoare – expresii ecolalice care servesc la reglarea propriilor acţiuni; produse deci, în sincronie cu
activitatea motorie.
6. afirmativă – expresii ecolalice folosite pentru a comunica un ră spuns afirmativ la o frază precedentă .
7. de cerere – expresii ecolalice folosite pentru a cere obiecte sau acţiunea altor persoane; de obicei, implică o ecolalie
mai redusă . 
Aceste funcţii, au fost identificate prin observaţia folosirii comportamentelor paralingvistice ale copilului,
gesturilor ca orientarea privirii, indicatul sau atinsul obiectelor în timpul ecolaliei, sau prin analizarea diverselor
expresii sau dovezilor evidente de înţelegere. Conform lui Prizant şi Duchan, copiii studiaţi în cercetarea lor foloseau
cele şapte funcţii în procente foarte diverse. O subdividere pe categorii funcţionale a episoadelor de ecolalie, arată că
doar 4% din ecolalia imediată observată , se încadra în categoria neintenţională . Restul de 96%, reprezenta câ teva
forme de interacţiune socială şi demonstra o formă de înţelegere.
Ecolalia este adesea prima formă lingvistică care apare la copilul autist. Dacă ecolalia imediată reprezintă efectiv
o strategie lingvistică utilă , aceasta poate facilita ulterior o dezvoltare comunicativă . Prin folosirea ecolaliei imediate,
copilul autist poate avea ocazia de a achiziţiona forme mai sofisticate de limbaj. Frecvenţa ecolaliei şi în acelaşi fel a
funcţiei sale practice, ar trebui, deci să varieze cu nivelul de dezvoltare lingvistică .
S-a afirmat că , o cantitate de ecolalie imediată ar trebui să scadă decisiv odată cu creşterea abilită ţilor lingvistice
(Fay şi Butler, 1968).
Howlin (1982), a obţinut rezultate asemă nă toare câ nd a împă rţit copiii autişti în trei grupuri după nivelul
fiecă ruia de dezvoltare lingvistică . Copiii cu abilită ţile de limbaj mai puţin dezvoltate, prezentau un procent mai ridicat
de ecolalie în producţiile lor verbale.
Dar, aceste studii nu au gă sit totuşi o confirmare într-un studiu realizat de Baker, Cantwell, Rutter şi Bartak
(1979). În acest ultim studiu, cantitatea de limbaj ecolalic, era mai mare într-un grup de copii autişti cu bune abilită ţi
lingvistice în raport cu un alt grup cu abilită ţi mai limitate.
Diferinţele acestor rezultate, pot depinde de modul în care s-au adunat datele. Frecvenţa ecolaliei imediate la
copiii autişti poate varia după nivelul de achiziţie a limbajului, dar nu în mod monoton şi regulat aşa cum au sugerat
unii. O evoluţie curbilinie poate să surprindă mai bine această relaţie, dat fiind că atâ t copiii cu un nivel ridicat câ t şi
cei cu un nivel scă zut de abilită ţi lingvistice  au manifestat puţine cazuri de ecolalie. Copiii cu abilită ţi lingvistice
reduse, au manifestat o ecolalie scă zută deoarece ei, nu înţelegeau şi nici nu produceau cantită ţi mari de limbaj. Cei cu

68
abilită ţi lingvistice ridicate puteau să aibă dezvoltate abilită ţi comunicative mai complexe şi mai utile în raport cu
expresia ecolalică . Copiii cu un nivel mediu de competenţă lingvistică au recurs, în schimb, mai frecvent la ecolalie
folosind-o ca mod de comunicare şi ca mod de completare a unor abilită ţi lingvistice ulterioare.
În opoziţie cu frecvenţa absolută a ecolaliei, procentul expresiilor ecolalice în repertoriul lingvistic ar trebui să
scadă linear odată cu creşterea competenţei lingvistice, în favoarea unor forme mai evoluate de comunicare.
Copilul autist cu abilită ţi lingvistice reduse emite fraze puţine, dar un procent ridicat dintre acestea sunt ecolalice,
întrucâ t copilul nu posedă abilită ţile necesare producerii cuvintelor spontan. Odată cu dobâ ndirea treptată de că tre
copil a unor abilită ţi lingvistice mai mari, el poate fi capabil să spună un numă r mai mare de cuvinte spontan şi
proporţia limbajului ecolalic în raport cu totalul expresiei verbale ar trebui, prin urmare, să scadă .
Dacă ecolalia imediată este funcţională , cum au propus Prizant şi Duchan (1981), ar trebui să ne aşteptă m ca
autiştii să se diversifice în raport cu numă rul de funcţii comunicative pe care aceştia le activează prin ecolalie. Nu toţi
copiii autişti vor folosi expresia ecolalică cu toate funcţiile identificate de Prizant şi Duchan.
Prizant (1983) a enunţat ipoteza că numă rul funcţiilor desfă şurate de ecolalie creşte pâ nă la un anumit punct,
după care scade în mod monoton cu timpul.
Numă rul funcţiilor desfă şurate poate varia cu nivelul de achiziţie lingvistică a copilului. Copiii autişti cu un nivel
mediu de abilitate lingvistică sunt cei care ar trebui să utilizeze ecolalia pentru un numă r mai mare de funcţii, dat fiind
că ecolalia ar putea să reprezinte principala strategie comunicativă pentru aceşti copii la un moment dat. copiii cu
abilită ţi lingvistice reduse ar trebui, în schimb, să prezinte numai anumite funcţii limitate (ne-intenţională ,
conversaţională , declarativă ) şi cei cu abilită ţi lingvistice mult mai dezvoltate nu ar trebui să folosească ecolalia
imediată pentru a îndeplini multe funcţii, întrucâ t dispun de diverse strategii alternative mult mai eficiente pentru a
comunica.
 
IV. 16. VORBIREA METAFORICĂ
 
Un fenomen straniu şi particular al modului de utilizare a limbajului de că tre persoanele cu autism a fost
denumit, încă din perioada lui Kanner, prin termenul de „vorbire metaforică ”.
Pentru a înţelege mai bine la ceea ce s-a referit Kanner, este nevoie de un exemplu:
Un copil, Paul, avea 2 ani în perioada în care mama sa obişnuia să-i recite o poezie pentru copii. Într-o zi făcea acest
lucru în bucătărie şi în timp ce recita a scăpat pe jos o farfurie. Din acea zi, Paul recita acea poezie de câte ori vedea ceva
ce semăna cu o farfurie. Această situaţie constituie un exemplu perfect de învă ţare verbală asociativă , un tip de
învă ţare care a fost câ ndva considerată ca explicaţie pentru achiziţia limbajului de că tre copiii normali. Acum se ştie că
acest lucru nu este tipic pentru copiii normali. Este greu de crezut că acest tip de învă ţare, este tipic pentru achiziţia
limbajului la persoanele cu autism.
După cum spunea Kanner încă din 1946, „remarcile (metaforice) ale copilului nu sunt relevante pentru nici un
tip de schimb verbal sau de altă natură ”. Aceste remarci sunt bizare, deoarece se bazează pe o asociaţie unică şi nu se
referă la o experienţă profundă , accesibilă atâ t vorbitorului câ t şi ascultă torului. Această caracteristică stranie a
copiilor cu autism, poate fi înţeleasă ca parte a unui profund eşec în comunicare şi sugerează o lipsă a interesului sau a
nevoii de a împă rtă şi cu ascultă torul un context în care ambii sunt implicaţi activ.
 
IV. 17. PRONUMELE
 
Câ nd un copil cu autism substituie pronumele ,,eu” cu „tu” şi „tu” cu „eu”, acest lucru este uşor de remarcat.
Pornind de la aceste observaţii, s-a emis ipoteza că copiii cu autism au o identitate confuză . S-a sugerat chiar că
autistul evită activ pronumele eu, mie, al meu, pe mine. Investigaţiile au demonstrat faptul că aceste presupoziţii ţin
mai mult de mitul autismului decâ t de realitate. În legă tură cu cauzele acestui fenomen se pot formula două explicaţii.
Cea mai simplă dintre ele se referă la ecolalia întâ rziată a unei fraze asociate cu o situaţie similară .
De exemplu, un copil care spune „Vrei un biscuit?” repetă o frază utilizată de adult atunci câ nd îi oferă lui un
biscuite. Copilul a învă ţat să asocieze această frază cu evenimentul, fă ră a învă ţa ce înseamnă . Explicaţia mai complexă
a erorii ţine de aspectul deictic al pronumelui personal. Acest lucru înseamnă că pronumele este relativ la vorbitor şi
la ascultă tor.
Există dovezi experimentale şi obervaţionale care arată faptul că copiii cu sindrom autist nu sunt confuzi referitor
la identitatea fizică proprie sau a altora.
Un studiu al RiteiJordan indică faptul că aceşti copii folosesc corect numele aproape întotdeauna. Oricum, ei tind
să folosească corect numele atunci câ nd congenerii lor normali folosesc deja pronumele.
În mod normal, ţinem cont de semnificaţia pe care o afirmaţie o are din punctul de vedere al celui care vorbeşte
sau al celui care ascultă , punct de vedere care este deschis negocierii sociale. Copiii cu autism, manifestă dificultă ţi
tocmai în subtilită ţile aprecierii rolului social, astfel încâ t „confuzia” pronumelui sau absenţa lui în vorbirea acestor
copii n-ar trebui să pară surprinză toare. 
Dificultă ţile cu pronumele, cu termenii relativi la spaţiu şi timp, persistenţa remarcelor idiosincretice (vorbirea
metaforică ), persistenţa ecolaliei sunt toate fenomene care par vâ rful icebergului. Icebergul este lipsa capacită ţii de
apreciere a intenţiilor mai profunde, inclusiv a intenţiei vorbitorului. În acest mod, tră să turile tipice ale vorbirii
persoanelor cu autism, pot fi explicate ca şi consecinţe, nu cauze ale eşecului specific în comunicare.

69
IV.18. CORECTAREA COMPORTAMENTELOR NEGATIVE LA COPII

MOTTO:
„Tu, în fiecare clipă trebuie să spui, să arăţi cine eşti, ce valori porţi în conştiinţa ta, ce bogăţii şi frumuseţi
tăinuiesc în mintea ta, în simţirea ta. Toate acestea le răspândeşti în preajma ta printr-o modalitate care te
înfăţişează lumii şi care se numeşte comportarea ta de fiecare zi.”

Un coportament pozitiv se formează din copilă rie sau nu se mai formează deloc! Alterarea comportamentului îşi
află ră dă cinile în etapa de vâ rstă preşcolară . O tot mai mare libertate a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi
conştientă din partea pă rinţilor, par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la
copil.
Una dintre problemele cu care se confruntă pă rinţii este faptul că uneori sunt puşi în situaţia de a-l învă ţa pe copil
diverse comportamente, iar alteori îşi doresc să elimine sau să reducă o serie de comportamente ale acestuia.
Unele sunt comportamente noi pentru copil cum ar fi: să se spele pe dinţi, să mă nâ nce singur folosind tacâmurile,
să respecte o anumită regulă (strâ nsul jucă riilor în camera lui). Altele sunt comportamente pe care pă rinţii doresc să
le crească frecvenţa: să se dezbrace singur și să își aranjeze hă inuțele, să salute, să spună „mulţumesc”, „cu plă cere” sau
„te rog”. Printre acestea, apar uneori şi comportamente negative sau nepotrivite. ca de exemplu: îşi loveşte fraţii, își
lovește colegii, își lovește pă rinții, îşi uită caietele la şcoală , îşi aruncă hainele la întâ mplare, nu îşi aranjează niciodată
jucă riile şi multe altele.
Încă de la vâ rsta preşcolară , copiii pot prezenta comportamente violente cum ar fi: îşi loveşte fraţii, își lovește
colegii, își lovește pă rinții, îşi aruncă hainele la întâ mplare, nu îşi aranjează niciodată jucă riile, face crize de furie
excesivă asociată cu agresivitate fizică , aruncarea cu diverse obiecte, ameninţă ri de a ră ni alte persoane sau chiar de
autovă tă mare, cruzime faţă de animale, incendierea etc. Pentru toate aceste comportamente, pă rinţii încearcă să
aplice o serie de metode pentru corectarea lor, unele din ele dâ nd rezultate, iar altele nefuncţionâ nd.
Oricâ t de mult am vorbi şi am spune copilului ce să facă sau ce să nu facă , observă m că nu se produc schimbă rile
pe care ni le dorim. Copilul, ca şi adultul, are nevoie de timp, de metode şi de mult exerciţiu pentru a învă ţa un
comportament. Nu este suficient să ştim ce comportament vrem să formă m pentru a şi realiza acel comportament.
În momentul în care pă rintele e nemulţumit de comportamentul manifestat de că tre copil, devine nervos, iritat,
nemulţumit, emoţii care duc la: aplicarea unor pedepse prea aspre, ridicatul tonului, sau chiar la violenţa fizică .
Pă rinţii fac deseori greşeala etichetă rii copilului în funcţie de comportamentul manifestat: „este rău", „este obraznic",
„este ră zgâ iat", „este neatent" etc. Copilul îşi va însuşi această etichetă şi  se va comporta în cele mai multe cazuri
conform convingerii pă rinţilor.
Atunci câ nd pă rinţii doresc să corecteze un comportament nedorit al copilulului este indicat să evite urmatoarele
afirmații sau acţiuni:
 etichetarea: „Eşti un obraznic fă ră pereche!"
 ameninţarea: „Dacă nu te potoleşti, îţi trag o mamă de bă taie de nu te vezi!"
 şantajarea: „M-au îmbolnă vit obră zniciile pe care le tot faci!…."
 dezarmarea: „ Nu vei fi niciodată capabil să te comporţi ca un copil cuminte şi ascultă tor!"
 comparerea cu alţi copii: „Uite ......, ce frumos se comportă !"
 umilirea în faţa persoanelor care îl apreciază: în loc de pedeapsă este de preferat termenul de „consecinţă " pentru
faptele sale. Bineînţeles că se vor stabili de la început nişte reguli, astfel încâ t să nu se simtă nedreptă ţit sau
devalorizat.
Un prim pas în corectarea unui comportament este identificarea cauzelor acestuia. Cu siguranţă nu a apă rut
pentru că avem un copil irecuperabil de ră u, ambiţios sau ră zbună tor.
Atunci câ nd aplică un comportament deranjant pentru pă rinţii să i, copilul poate viza unul din urmatoarele
lucruri:
 Atragerea atenţiei – copilul observă că pă rinţii îşi îndreaptă atenţia asupra lui, îl bagă în seamă , doar atunci
câ nd face lucruri care nu sunt pe placul acestora, în rest ignorâ ndu-l şi neapreciindu-i lucrurile bune pe care le
face. O foarte mare greşeală , o fac pă rinţii care îşi ceartă permanent copilul şi nu fac aprecieri pozitive atunci câ nd
acesta manifestă anumite comportamente pozitive (să -l laude, să -l îmbră țișeze etc.). Recompensele trebuie să
vină imediat după ce copilul a realizat comportamentul dorit (nu îl vom felicita seara pentru că s-a spă lat pe dinţi
dimineaţa).
 Lupta pentru putere  apare în general atunci câ nd pă rintele încearcă să înfrangă prin forţă şi autoritate voinţa
copilului. Este important să clădim o relaţie de parteneriat cu copilul, de prietenie şi înţelegere. Dacă îi
recunoaştem nevoile, drepturile și dorinţele, el se va simţi important, valoros şi nu va mai considera că are pentru
ce să se lupte.
 Răzbunarea  apare în general la copiii foarte descurajaţi, care recurg la comportamente agresive. Este de evitat
să subestimă m capacitatea copilului de a se simţi ră nit sau dezamă git de anumite acţiuni ale pă rinţilor. Copilul va
recurge la acele comportamente despre care ştie în mod cert ca îi deranjează pe pă rinţi.
Câ nd adulţii greşesc în educaţia copiilor, nu o fac pentru că nu iubesc copiii, ci pentru că nu cunosc o cale mai
bună . Dacă nu înţeleg care sunt nevoile unice ale copiilor, nu sunt capabili să le ofere ceea ce ei au nevoie. Trebuie să
înveţe cum să le dea o libertate mai mare, păstrâ ndu-şi în acelaşi timp controlul.
CE POATE FACE UN PĂRINTE PENTRU A ÎNCURAJA COMPORTAMENTELE POZITIVE?

70
 Pentru a încuraja comportamente pozitive, pă rinţii trebuie să îşi facă timp în fiecare zi pentru copiii lor, şi anume:
să poarte discuţii legate de ceea ce s-a întâ mplat la gră diniță , să joace jocul preferat al copilului sau să îl ducă în
locurile de joacă agreate de el, să îi asculte pă rerile, să îi citească o poveste înainte de culcare, să meargă împreună la
cumpă ră turi, să viziteze un anumit loc – aceste lucruri dâ ndu-i siguranţa şi încredere copilului şi totodată creâ ndu-i
sentimentul că este apreciat şi iubit.
Un alt mijloc prin care copilul se simte important se poate crea prin aşa-zisele „consilii de familie”, care se pot
realiza să ptă mâ nal. În cadrul acestora, pă rinţii împreună cu copiii vor lua decizii de familie, purtâ nd discuţii
reglatoare şi negociatoare pentru a rezolva eventualele probleme.
Oferirea de cadouri sau recompense trebuie realizată în mod responsabil, fă ră a-i da de înţeles copilului că pentru
orice lucru minor va primi ceva în schimb: el trebuie învă ţat încă de la vâ rsta preşcolaritaţii că sunt lucruri pe care
trebuie să le facă necondiţionat şi că dacă îşi doreşte ceva trebuie să merite acel lucru. Mulţi pă rinţi se confruntă
adesea cu urmă toarea problemă : copilul începe să plâ ngă , să ţipe sau se se arunce la pă mâ nt atunci câ nd îşi doreşte o
jucă rie vă zută în vitrina unui magazin; pă rintele, cuprins de ruşine probabil, sau uneori chiar de mila copilului, care se
loveşte trâ ntindu-se pe caldarâ m, îi satisface acestuia marea dorinţă ! ... şi ce a obţinut prin asta? ... grandiosul stă pâ n
preia controlul! şi va mai face şi alte lucruri pentru că aşa vrea el: nu mă nă ncă pentru că nu îi place mâ ncarea, nu se
îmbracă cu hainele pe care i le pregă teşte mama pentru că vrea altele etc!
De asemenea, pentru a-l motiva pe copil să fie responsabil este indicat să i se ofere responsabilită ţi în familie care
să îl facă să se simtă că are o contribuţie importantă : îngrijeşte florile, strâ nge jucă riile, aranjează hainele, face ordine
la încă lță minte, ajută unfrate/o soră mai mare să facă ordine în cameră etc. Pă rintele trebuie să fie atent să ofere
imediat feed-back pozitiv pentru comportamentele pozitive pe care le-a fă cut copilul. A da feed-back înseamnă a
spune ceva imediat ce aţi sesizat un comportament „Bravo! Apreciez foarte mult faptul că ai ajutat-o pe sora ta să facă
ordine în camera voastră !”.
 ATENȚ IA NEGATIVĂ ȘI ATENȚ IA POZITIVĂ
Copiii, prin structura lor, au nevoie de multă atenție, iar atunci câ nd îi pedepsim, indiferent că este vorba doar de
o cică leală , o prelegere, că îi certă m, că țipă m la ei, sau că îi privă m de ceva, le oferim o formă de atenție negativă . 
Atenția negativă îi face pe copii să mormă ie, să ne evite, să nu ne asculte sau facă același lucru pentru care au
primit atenție negativă . Cu câ t le oferim mai multă atenție negativă , cu atâ t ei devin mai nesiguri pe ei și, în consecință ,
caută și mai multă atenție… negativă .
Pe de altă parte, pedeapsa le transmite mesajul că imperfecțiunile și slă biciunile lor sunt inacceptabile, că ei nu
sunt demni de a fi iubiți și apreciați.
Câ nd observați manifestarea comportamentului nedorit, în situația în care acel comportament este inofensiv și
nu afectează integritatea nimă nui, îl veți ignora.
Ignorarea este dificilă pentru pă rinți și cu toate acestea, câ nd vă irită copiii, încercați să treceți cu vederea. O
purtare neplă cută , dar inofensivă , cum ar fi vă ică reala, întreruperile, toanele, cică leala, sunt comportamente ce ar
trebui să le ignorați. Câ nd comportamentul este ignorat, copilul va stă rui în a face acel comportament, dar în cele din
urmă se va opri. A ignora înseamnă a nu vă privi copilul. De asemenea, înseamnă să excludeți privirile ră ută cioase,
mustră rile, oftaturile sau mormă ielile.
În cazul în care comportamentele copiilor depă șesc pragul comportamentelor inofensive, aveți în vedere
să  apelați la un set de reguli pe care să le stabiliți și să le faceți cunoscute copiilor.
Atunci câ nd copiii au comportamente ce afectează integritatea cuiva, inclusiv integritatea lor sau încalcă  o regulă
clar stabilită , puteți apela la tehnica liniștirii.
 ÎN CE CONSTĂ TEHNICA LINIȘTIRII?
Această tehnică atenuează un comportament deficitar și este valabila pentru toți copiii cu vâ rste cuprinse între 2
și 12 ani. Tehnica poate deveni un instrument foarte eficient care să va ia mai puțin timp decâ t cică leala, țipetele,
certurile, dar câ nd vă pregă tiți să folosiți această metodă , aveți în vedere toate sacrificiile necesare: ori vă pregă tiți să
întâ rziați la serviciu, ori nu mai aplicați această tehnică .
Câ nd practicați tehnica liniștirii, aveți grijă să vă pă strați controlul și să vorbiți câ t mai puțin!
Este important să  rostiți „liniștește-te!”și să credeți în ceea ce spuneți.  Maxim 10 cuvinte sunt suficiente. Aveți
grijă ca, odată ce le-ați rostit cu un ton foarte calm, dar ferm, nu se mai întâ mplă nimic pâ nă câ nd copilul se liniștește.
În cazul în care copilul vrea să știe de ce e trimis să se liniștească sau vrea să  își argumenteze comportamentul,
explicați-i sau lă sați-l să vorbeasca doar după  ce se liniștește. Pentru liniștire, alegeți un loc în care copilul poate să
stea singur, fă ră televizor, jucă rii, calculator, tabletă , telefon sau alte jocuri și unde să ră mâ nă între 2 pâ nă la 12
minute, în funcție de vâ rsta copilului. Dacă vrea la baie, nu vă lă sați pă că liți! Dacă nu este liniștit în timpul stabilit,
reluați totul!
Dacă este vorba de un preșcolar care opune rezistență , poate fi nevoie să -l rețineți cu blâ ndețe pâ nă expiră timpul
stabilit.
Dacă un școlar opune rezistență , adă ugați câ te un minut pentru fiecare refuz pâ nă la maxim 5 minute
suplimentare.
După ce copilul s-a liniștit, dați-i voie să revină la situația dinainte. Dacă se poartă cum trebuie, lă udați-l!
Asigurați-vă că el a înțeles ce comportament nu este acceptat. Pentru a aplica tehnica liniștirii, aveți nevoie ca mai
înainte, să vă liniștiți chiar dumneavoastră  înșivă .
Câ teva respirații profunde, vă pot fi de mare ajutor și, de asemenea, un antrenament în a vă pă stra controlul în
fața copilului. Aveți grijă ca și copilul să dobâ ndească practica respirației profunde pentru a se liniști.
Dacă aplicarea acestei metode de corectare a comportamentelor nedorite ale copiilor este un obicei nou, va
necesita din partea dumneavoastră ceva mai multă atenție și perseverență , dar, în timp, cu siguranță vă puteți bucura
de efectele benefice ale acestei metode.

71
 La polul opus, atenția pozitivă , exprimată prin laudă si apreciere, îi ajută pe copii să simtă că sunt iubiți și
acceptați și ei înșisși se iubesc. Astfel, ei se simt încreză tori în forțele lor proprii și mai deschiși fața de ceilalți.
Ori de câ te ori vă surprindeți copilul avâ nd un comportament dorit, apreciați-l câ t mai mult posibil. În niciun caz
să nu treceți cu vederea manifestarea comportamentele dorite sau să le lă udați cu jumatate de gură . Lă udați efectiv
comportamentele dorite pentru că informațiile explicite îi ajută pe copii să înțeleagă ce anume apreciați și astfel
ei repetă acele comportamente.
Cu câ t sunt lă udați mai des (și pe drept), cu atâ t mintea lor va reține mai bine comportamentele pozitive și vor fi
mai ascultă tori. Aveți grijă să laudați și eforturile pe care ei le fac, nu doar succesele.
Un copil care este educat folosindu-se adecvat tehnica întă ririi pozitive, își va dezvolta anumite calită ți:
 va învă ța să comunice mai ușor, exprimâ ndu-și dorințele și nemulțumirile;
 va deveni mai sociabil;
 va reacționa mai calm la critică și va avea o toleranță mai crescută la frustrare;
 va fi mai flexibil, cooperant și deschis la nou;
 va avea o capacitate creatoare mai mare;
 va fi mai optimist și mai încrezator în forțele proprii;
 va manifesta spirit de inițiativă ;
 se va comporta mai altruist;
 va fi  mai disciplinat în toate situațiile (nu doar în acelea în care pă rintele sau altă autoritate e de față );
 se va angaja în activită ți mai motivat.
Trebuie menționat că aceste calită ți se dezvoltăîntre anumite limite, în funcție de particularită țile personalită ții
fiecă ruia.
 CE COMPORTAMENTE SUNT INACCEPTABILE LA COPILUL MIC:
 Minciuna. Copilul poate greși – este necesar ca pă rinții să accepte aceasta și ca cel mic să știe că o greșeală nu este
capă tul lumii, atâ t timp câ t o recunoști. Dacă , însă , copilul ajunge să mintă pentru a își ascunde o greșeală , acesta
este semn că pă rinții au reacționat în trecut prea sever la scă pă rile copilului. Minciuna poate fi o obișnuintă a
copilului atunci câ nd el observă că pă rinții să i îi mint pe alții pentru a evita o situație neplacută și câ nd observă
că și el „scapă ușor” spunâ nd o minciună . De aceea, trebuie să îi ară tați în mod clar de la prima minciună cu care îl
prindeți că nu veți tolera situația. Însă pentru a îl face să înțeleagă valoarea sincerită ții, va trebui în primul râ nd
să fiți voi sinceri, să îi ară tații că preferați adevă rul, chiar câ nd acesta este dificil.
 Furat. La copilul mic, nu este vorba chiar de furat – el nu percepe des că ceea ce face este moral vorbind
inacceptabil. Pâ nă pe la 6-7 ani, copilul trece la un moment dat prin faza „a mea”, câ nd percepe doar propriile
nevoi și dorințe și nu pe ale celorlalți. De aceea, dacă cineva are un obiect pe care îl vrea, copilul îl va lua (direct
sau pe ascuns). Niciodată nu trebuie să tolerați acest comportament – explicați-i încă de la început că ceea ce este
al altuia nu trebuie luat; dați-i exemple referitoare la el, chiar punâ nd în practică – „cum te simți dacă îți iau
jucă ria și nu ți-o mai dau? – așa se simte și altcineva dacă îi iei ceva”. Explicați-i că ceilalți au sentimente că și el și
că le face ră u dacă ia de la alții și încercați să îl învă țați timpuriu cu concepte precum bună tatea și cu acte precum
împă rțitul lucrurilor.
 Agresiuni – lovirea sau bruscarea altor copii (frați, colegi) sau animale. Pâ nă la 4-5 ani, actele agresive sunt
oarecum normale – copilul frustrat, nedreptă țit, furios, se va exprima prin acțiuni violente, deoarece nu are
autocontrol și nu știe cum să își exprime emoțiile negative. Aceasta însă nu înseamnă să tolerați un astfel de
comportament. Interveniți strict și încercați să îi explicați că așa cum îl doare pe el câ nd se lovește, îi doare pe
alții – oameni, animale, chiar obiecte – câ nd îi lovește. Învă țați-l să nu se comporte niciodată cu altul așa cum nu
ar vrea ca cineva să se comporte cu el! S-a menționat să îi spuneți că și pe obiecte le ... doare – aceasta pentru că
un copil are o tendința animistă (personificare a forțelor și fenomenelor naturii), el umanizează și însuflețește și
obiecte precum jucă riile sale; așadar, pentru a îi descuraja actele agresive, explicați-i că dacă lovește pă pușa, o
doare (astfel va înțelege că a lovi și trâ nti nu este acceptat în nici o situație).
 Agresivitate pasivă – refuzul copilului de a asculta și coopera. Agresivitatea pasivă reprezintă una din cele
mai frecvente comportamente inacceptabile la copil – o modalitate prin care copilul își manifestă frustrarea și
tensiunea interioară , în special după 5-6 ani. Copilul nu face nici un act interzis, însă refuză pur și simplu să vă
asculte, să facă ceea ce îi cereți și chiar să vorbească cu voi. Va refuza și va ignora – de multe ori, ca reacție de
ră zvră tire și ră zbunare, câ nd copilul se simte nedreptă țit sau neglijat. Nici acesta nu trebuie să fie un
comportament tolerat de că tre pă rinți. Interveniți și utilizați ascultarea activă pentru a afla ce anume la voi a
declanșat agresivitatea sa pasivă , încercâ nd să îndreptați lucrurile (în acest caz, pedeapsa nu e niciodată eficientă ,
sporind frustrarea copilului – este nevoie de comunicare).
 Răspunsul „obraznic”. Printre comportamentele inacceptabile la copilul mic se află și ră spunsurile sale
„obraznice”, ironice, batjocoritoare, furioase, chiar înjură turile (atenție: copilul mic poate să nu știe ce zice, poate
doar repeta cuvinte auzite). Fiți fermi și interveniți imediat spunâ nd că nu se tolerează o astfel de atitudine și
limbaj. Aflați de unde a învă țat să se poarte sau să vorbească astfel – mediul în care își petrece timpul este de
obicei factorul principal în adoptarea acestui comportament. El acționează astfel pentru a se impune, pentru că
simte că nu este ascultat, pentru că vrea să arate că nu se lasă controlat, pentru că este furios, pentru a vă atrage
atenția și a vă șoca. Câ nd se poartă astfel, primul lucru este să îi refuzați victoria: nu vă ară tați șocați (el vrea
aceasta), ci adoptați o atitudine fermă , rece și spuneți-i că nu veți vorbi cu el dacă are un astfel de comportament;
apoi, trebuie să aflați de unde a învă țat să se poarte așa și de ce s-a purtat așa și să îi ară tați că nu veți tolera
asemenea comportamente; spuneți-i că pentru a fi ascultat sau luat în seamă , trebuie să se exprime calm, adecvat
și nu exagerat.

72
 Vorbind despre comportamentele inacceptabile la copil este important ca părinții să nu tolereze și ignore
niciodată astfel de acte și să le descurajeze din prima. Foarte util este să încurajați comportamentele bune, de
dorit la copil, prin apreciere și laude –și să le descurajați din prima pe cele inacceptabile, în primul râ nd prin
atitudinea dezaprobatoare, rece și calmă . Interveniți, ară tâ ndu-i că nu se acceptă comportamentul să u – însă
niciodată prin ceartă , țipete sau doar prin pedeapsă . Trebuie să adoptați o atitudine calmă , detașată și controlată ;
să îi spuneți clar că , ceea ce face nu va fi tolerat; să încercați să aflați cauza actului sau discutâ nd cu el, să îi
explicați că , dacă adoptă comportamente inacceptabile, vor exista consecințe; și să puneți în practică acele
consecințe – o pedeapsă de tipul interzicerii unei activită ți plă cute sau retragerea în camera sa. Însă înainte de a
trece la pedepse, asigurați-vă că vorbiți cu copilul și că el știe de ce un comportament este inacceptabil!
Concluzie:
Un lucru important de ştiut este că în realitate nu există copii ră i, ci doar copii descurajaţi.
Fiecare copil are şi pă rţi bune, pozitive. Dacă vom învă ţa să privim comportamentele negative ale copiilor ca pe o
formă de a ne comunica ceva, vom gasi întotdeauna cea mai bună metodă pentru a-i corecta. Pă rinţii trebuie să
manifeste iubire şi înţelegere faţă de propriii copii, să descopere secretele motivă rii copilului, recompensă rii sau
pedepsirii acestuia.

SURSE:
Elias, M., Tobias, S., Friedlander, B. (2002). Inteligența emoționalăîn educația copiilor. Editura: Curtea Veche, București.
Daniela Dumitru - psiholog

IV.19. TIMIDITATEA EXCESIVĂ LA COPIII DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ

„Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa săînvețe să zboare singur”. (GABRIEL GARCIA MARQUEZ)

În contextul gră diniţei, copilul etichetat ca fiind timid, are dificultă ți de comunicare comunică cu colegii de grupă ,
iniţiază cu dificultate interacţiuni cu ceilalţi copii din grupă , preferă să se joace singur. În timpul interacţiunilor cu
colegii de grupă , manifestă frecvent comportamente de retragere, preferâ nd să stea retras şi să privească jocul
celorlalţi copii fă ră să se implice.
În general, copilul care manifestă comportamente de retragere este perceput ca fiind „liniştit, cuminte” şi adesea
nu ridică prea multe semne de întrebare pă rinților sau cadrelor didactice.
În anumite situaţii sociale copleşitoare, comportamentele de retragere reprezintă un ră spuns normal, adaptativ.
Copilul are nevoie să se retragă temporar pentru că are nevoie de puţin timp pentru a se familiariza cu contextul şi a
dobâ ndi sentimentul de control.
Caracterul problematic al comportamentelor de retragere se evaluează în funcţie de vâ rsta copilului, de frecvenţa
cu care ele apar şi de natura contextelor în care ele se manifestă (context familiar/nefamiliar). De exemplu, la 3-4 ani
copiii care manifestă comportamente de retragere nu sunt percepuţi de colegii lor de grupă ca fiind mai puţin plă cuţi.
La vâ rsta de 7 ani copiii care manifestă comportamente de retragere sunt deja excluşi din jocuri sau refuzaţi ca şi
parteneri de joacă şi tră iesc emoţii negative, de singură tate.
Comportamentele de retragere devin problematice câ nd copiii se comportă reticent în majoritatea situaţiilor
sociale, iar această tendinţă le blochează accesul la contexte în care ar putea să stabilească relaţii cu persoane noi din
afara familiei (copii de aceeaşi vâ rstă , cadre didactice, alţi adulţi).
Dacă pâ nă în jurul vâ rstei de 3 ani copiii sunt de regulă expansivi, curioşi, energici, după această vâ rstă pă rinţii
sau cei care îl îngrijesc pe copil în majoritatea timpului, pot observa schimbă ri în atitudinea şi comportamentul
copilului. Astfel, copilul poate deveni mai retras, ruşinos, mai puţin interesat (la prima vedere) de interacţiunea cu
ceilalţi copii şi cu adulţii, îndeosebi cu cei pe care abia acum îi cunoaşte şi care nu fac parte din anturajul lui,
ascunzâ ndu-se uneori în spatele persoanelor cunoscute sau după diferite obiecte, preferă sa se joace singur sau cu alţi
copii pe care îi cunoaşte deja, interacţionează cu dificultate cu ceilalţi copii şi adulţi pe care nu îi cunoaşte, iar atunci
câ nd o fac vorbesc încet şi vocea le este uneori nesigură , uşor tremurâ ndă .
Uşor, uşor copilul primeşte „eticheta” de timid, de cele mai multe ori aceasta avâ nd în ochii celorlalţi conotaţii
negative, vă zâ ndu-l ca pe un copil care nu socializează , care este neprietenos, singuratic.
Timiditatea este normală , atâ ta timp câ t nu devine excesivă și îi împiedică să interacționeze, din punct de vedere
social, atâ t cu copiii, câ t și cu adulții și le afectează dezvoltarea normală .
Câteva dintre cauzele care îl pot face pe copil să fie timid:
 Criticarea sau pedepsirea copilului în public - copiii sunt constant obiectul ridiculiză rii, pot simți nevoia de a evita
unele situații sociale și contactul cu oamenii; 
 Teama de a fi respins (aceasta implicâ nd o experienţă negativă din trecut), eşec anterior;
 Educaţie autoritară , foarte restrictivă care îl impiedică pe copil să aibă iniţiativă , îi restricţionează independenţa
pe care copilul ar trebui să o experimenteze, bineînţeles raportat la vâ rsta pe care acesta o are;
 Absența unei îngrijiri pă rintești - unii pă rinți pot crede că dacă lasă copilul să facă lucruri de capul lui, îl ajută să
fie independent; însă copilul poate crede că nu este demn de atenția pă rinților, alții nu sunt interesați de el;
 Criticile frecvente aduse iniţiativei şi activită ţilor pe care copilul le intreprinde;
 Comportament învă țat sau imitarea comportamentului unuia dintre parinţi sau a unei persoane apropiate din
anturajul copilului (deoarece copiii învață prin exemplu, pă rinții care sunt timizi au copii timizi);
 Ereditatea - timiditatea este moștentită în familie(copiii care au pă rinții timizi, sunt mult mai predispuși să fie ei
înșiși timizi);

73
 Pă rinții foarte protectivi - dacă un copil nu câ știgă un grad de independență , îi poate lipsi curajul necesar de a lua
decizii de unul singur; 
 Imagine de sine negativă (de tipul eu nu pot, eu nu ştiu) ce poate fi influenţată de cei din jur prin exprimă ri de
genul „El/ea de ce poate şi tu nu poţi?” sau afirmaţii la adresa copilului de genul „El/ea este timidă !” venite din
partea pă rinţilor/bunicilor;
 Încredere în sine scă zută construită pe o imagine de sine negativă , experieţe eşuate, descurajarea verbală sau/şi
non-verbală de că tre persoane apropiate copilului;
 Nevoia unui timp de adaptare la o situaţie nouă care poate implica şi interacţiunea cu oameni noi pentru copil,
perioadă în care copilul se află în aşteptare observâ nd ceea ce se întâ mplă şi abia apoi ală turâ ndu-se celorlalţi şi
implicandu-se în respectiva activitate.
Timiditatea la copii – pozitivă sau negativă?
Timiditatea la copii este de cele mai multe ori greşit înţeleasă deoarece nu este o emoţie, ci un amestec de teamă ,
tensiune, reţinere, ruşine, experienţe eşuate, blamare din partea celor apropiaţi şi/sau pe care copilul îi valorizează ,
toate acestea inhibâ ndu-l pe copil şi impiedicâ ndu-l să întreprindă acţiuni, să relaţioneze, să vorbească , să se joace cu
ceilalţi copii de vâ rsta lui şi nu numai.
Etichetarea copilului ca „timid” nu îl ajută deloc, ba chiar îl face pe copil să îşi asume, să se identifice cu eticheta,
să se „conformeze” şi să se comporte în consecinţă , întă rindu-i astfel comportamentul nesigur, de jenă , teamă , ruşine,
neîncredere şi consolidâ ndu-i un tip de ataşament nesigur.
Timiditatea poate avea valenţe „pozitive” sau „negative” după cum este „valorizată ” de că tre pă rinţi. Astfel, putem
spune despe un copil timid că este liniştit, sensibil, bun observator şi ascultă tor, pentru a nu-l complexa, în loc să
repetă m că este timid ca şi câ nd ar fi ceva negativ.
Uneori, timiditatea copilului poate fi greşit înţeleasă de ceilalţi copii, dar nu numai, iar acesta poate fi catalogat ca
fiind neprietenos, distant, iar copiii vor tinde să îl evite, copilul simţindu-se respins şi nevoit să se joace singur.
Procesul de socializare al copilului timid se produce în timp. Copilul trebuie să se simtă în siguranţă , poate sta un
timp pe margine să îi privească pe ceilalţi copii şi apoi să se ală ture şi să se implice în jocul lor.
Cum se manifestă timiditatea la copii (mai ales după vârsta de 4 ani)?
 Copilul timid se agață de pă rinți câ nd sunt persoane necunoscute prin preajmă . După câ teva minute, dacă nu e
presat, începe să se obișnuiască cu acele persoane și să se joace.
 Evită să privească direct în ochi persoana care îi vorbește. 
 Se teme să intre în contact cu cineva prin intermediul obiectelor (refuză să ia o jucă rie atunci este oferită de o
persoană necunoscută ). 
 În parc, copilul preferă să stea retras în timp ce alți copii se joacă între ei. După o vreme, poate spune că i-a plă cut
distracția deși tot ce a fă cut a fost să privească . 
 Copilul timid refuză să meargă la gră diniță . Pă rinții trebuie să aștepte câ teva minute pâ nă devine familiarizat cu
situația. Apoi, cel mai bine e să își ia ră mas-bun fă ră a mai prelungi momentul. 
 Copilul timid se joacă foarte greu cu alți copii, iar adaptarea la mediul gră diniței presupune timp îndelungat.
 Copilul timid poat avea dificultă ți în a spune o poezie sau a ră spunde în fața unui grup mai mare de oameni.
 Copilul timid refuză să vorbească atunci câ nd se află în afara casei. Nu ră spunde la întrebă ri simple chiar dacă știe
foarte bine ră spunsul, se inhibă în față publicului aflâ ndu-se pe scenă pentru a-și spune poezia. Tace și privește
speriat în jur deși acasă a recitat foarte frumos. 
 Copilul timid alege să se joace singur de cele mai multe ori. Are nevoie de timp pentru a accepta în jocul lui pe alt
copil. 
 Nu cere niciodată atenție din partea celorlalți și se simte incomod dacă este în centrul atenției unui numă r mare
de persoane.
 Atunci câ nd face cunoștință pentru prima dată cu o persoană , se retrage cu viteză spre brațele pă rinților și
coboară privirea în pă mâ nt.
 Manifestă teamă față de întuneric, animale, necunoscut, stră ini, mai intens decâ t alți copii. Ei au un simț mai
dezvoltat al sesiză rii pericolului și în consecința activează mecanisme de apă rare la tot pasul.
Ce puteți face pentru a ajuta copilul să-și învingă timiditatea?
 Identificați situațiile în care copilul manifestă timiditate. Încercaţi să vă amintiţi câ nd a început să fie timid. A fost
aşa întotdeauna sau o situaţie anume a declanşat acest comportament. De obicei, există un motiv pentru care
copilul devine brusc retras, rezervat, neîncreză tor.
 Nu îl certaţi şi nu îl criticaţi pe copil atunci câ nd nu se angajează într-o situaţie de care îi este teamă ! Nu este utilă
pedepsirea copilului timid. Fiţi înţelegă tori şi suportivi cu copilul, întelegeţi faptul că timiditatea nu este alegerea
lui de a reacţiona, ea este un comportament de cele mai multe ori învă ţat sau care reflectă neîncredere în sine,
neîncredere în reuşita personală , teama de eşec ce vine din experimentarea unei situaţii din trecut care nu s-a
finalizat cu succes pentru copil.
 Nu stabiliţi limite prea rigide, nu fiţi prea restrictiv!
 Îmbră țișeați copilul câ t mai des, avâ nd în vedere că acesta are nevoie să știe că este în siguranță .
 Ară tați-i întodeauna respect. Aceasta îl poate face pe copil să fie mai încreză tor în el însuși și mai puțin inhibat.
 Ajutați-l să -și cultive stima față de sine. Copilul timid poate avea o imagine despre ei înșiși negativă și poate crede
că nu este acceptat de ceilalți. 

74
 Demonstrați-i că are anumite abilită ți și încurajați-l să fie autonom.
 Dezvoltați-i abilită țile sociale, creâ nd oportunită ți pentru a se simți confortabil într-o comunitate. 
 Lă sați-l să se joace cu cei de vâ rsta lui, situație în care, în general, copiii pot deveni mai îndră zneți. Apoi puteți să -l
introduceți în grupuri mai mari, cu care să poată stabili legă turi noi.
 Copilul timid nu trebuie pus cu forța în fața unor situații noi, pe care el le percepe ca fiind amenință toare. 
 Ajutați-l să se simtă în siguranță și determinați-l pe el însuși să relaționeze cu alți copii.
 Încurajarea permanentă a copilului cu privire la implicarea în noi experienţe şi situaţii.
 Copilul trebuie lă sat să îşi manifeste inițiativa şi creativitatea.
 Elaboraţi obiective mici pentru depă şirea timidită ţii, nu îi cereţi dintr-o dată ceva major şi solicitant pentru el.
 Ca adulţi, câ nd vă jucați sau vorbiţi cu copilul, staţi la acelaşi nivel cu el. Câ nd copilul stă pe jos, aşezaţi-vă lâ ngă el,
nu pe scaun, deoarece poate interpreta că sunteţi în poziţie de superioritate.
 Încurajează copilul să vorbească  atâ t cu tine, câ t și cu ceilalți membri ai familiei despre diferite subiecte. Vorbiţi
cu copilul despre ceea ce simte, ajutaţi-l să își descrie emoţiile, să verbalizeze ceea ce simte în diferite situaţii,
explicaţi-i că mai sunt copii care simt ca el şi că este în regulă să observe copiii implicaţi într-o activitate înainte
de a se decide dacă îi place şi vrea să se ală ture lor.
 Creeați acasă situații care să -l ajute pe copil să -și dezvolte limbajul. Aptitudinea verbală , ca orice aptitudine,
necesită exercițiu. Situațiile de exersare ar putea fi: implicarea în diverse jocuri, încurajarea povestirii
întâ mplă rilor prin care a trecut în ziua respectivă , vizionarea și comentarea unor filme ală turi de alte persoane,
stimularea discuțiilor despre că rțile citite.
 Copilul timid are nevoie să fie încurajat să adreseze întrebă ri, să -și spună pă rerea, să -și exprime sentimentele, să
ia inițiativa într-un joc.
 Comunicarea eficientă are numeroase avantaje pentru copil: îl ajută să stabilească și să mențină relații cu ceilalți,
să cîștige încredere în propria persoană . În mod cert, abilitatea de a comunica este o condiție a reușitei.
 Ajutați copilul să devină independent! Învă țați-l să realizeze acțiunile pe care le poate realiza la această vâ rstă ,
încurajâ ndu-l să se descurce singur câ t mai des. Timiditatea poate să apară și fiindcă cel mic simte că nu poate să
se descurce singur în situații noi.
 Jocuri de rol. Exersați cu el modalită ți de interacțiune cu alți copii: cum invită un copil să se joace cu el, cum oferă
sau primește un cadou, cum salută câ nd ajunge la gră diniță etc. 
 Invitați copii la voi acasă pentru a se juca împreună . Este important să nu îi ceri dintr-o dată copilului să se joace
cu un grup numeros. Începe cu un singur copil pe care îl poți invita de câ teva ori la voi acasă , pentru a mă ri pe
parcurs numă rul lor.
 Pregă tiți copilul pentru orice situație nouă  cu care se poate confrunta. E bine să nu fie luat prin surprindere! O
petrecere, prima zi de gră diniță , o vizită la cineva acasă pot fi situații dificile pentru copilul preșcolar. Încercați să
îl pregă tiți psihic. Vorbiți-i despre ce se va întâ mpla câ nd veți ajunge acolo, ce oameni va întâ lni, dacă vor fi
persoane cunoscute sau necunoscute, ce activită ți va realiza. Copilul trebuie să știe că implicarea într-o relație
presupune și asumarea riscului de a fi respins, refuzat, jignit. Îl puteți ajuta să se pregă tească să relaționeze cu
ceilalți apelâ nd la imaginație (de exemplu, să se imagineze că este la aniversarea unui coleg de grupă : cum ar
reacționa, ce întrebă ri ar adresa, ce ar ră spunde dacă i s-ar adresa anumite întrebă ri, despre ce ar putea să
vorbească ).
 Evitați să etichetați copilul ca fiind „timid”, „retras”, fiindcă veți determina reacții din partea lui care într-adevă r
să -i accentueze timiditatea. De exemplu, evitați să îl numiți pe copil „timid” de față cu alte persoane sau să îi
spuneți „Nu trebuie să fii timid!”. Dacă va crește cu această etichetă , va deveni anxios și nesigur. Folosiți
denumirea de „copil liniștit”. Astfel, se înlocuiește conotația negativă a expresiei „timid” cu conotația pozitivă a
expresiei „liniștit”. Tranformați modul în care este privită această tră satură de personalitate a copilului: dintr-un
defect într-o calitate.
 Puteți să fiți alaturi de el mereu, dar nu-l protejați în mod exagerat. Fiecare situație prin care trece îl ajuta să
crească , să învețe să se adapteze. Poate că pentru pă rinte, ajutorul oferit permanent copilului tă u este securizant,
îl face să creadă că își îndeplinești responsabalitatea de pă rinte. Însă pentru copil este sufocant!
 Observaţi comportamentul pe care îl aveţi dumneavoastră , dar şi ceilalţi adulţi aflaţi în jurul copilului în situaţii
sociale, îndeosebi în cele noi. Nu uitaţi că de cele mai multe ori copilul imită comportamentele pă rinţilor, iar dacă
dumneavoastră aveţi tendinţa de a acţiona timid în legarea relaţiilor, în situaţii noi, atunci acest comportament
acţionează ca un model pentru copilul dumneavoastră care vă va copia comportamentul.
Ce să nu faceți când aveți un copil timid: 
 nu traversați strada pentru a evita oamenii pe care nu doriți să îi vedeți;
 nu faceți să -i fie jenă copilului în public; 
 nu criticați copilul în public; 
 nu dați vină pe dumneavoastră câ nd ați încercat lucruri care nu au ieșit apoi cum ați vrut; 
 nu dați vina pe copil câ nd a fă cut o greșeală . 
De regulă , timiditatea copiilor se diminuează semnificativ sau dispare câ nd li se acordă atenţie, câ nd sunt
încurajaţi, câ nd le este întă rită încrederea în sine, câ nd le este apreciată iniţiativa, creativitatea, câ nd experimentează
succesul în activită ţile pe care le iniţiază sau în care se implică . Atunci câ nd nu se întâ mplă acest lucru, iar timiditatea
nu se diminuează ca intensitate a tră irilor de teamă , tensiune, reţinere, ruşine şi apare comportamentul de evitare a

75
situaţiilor sociale, ea poate fi semnul unei structuri de personalitate evitantă sau al dezvoltă rii anxietă ţii sau fobiei
sociale în perioada adolescenţei.
Ipoteze şi mecanisme explicative
În spatele comportamentelor de retragere şi a ceea ce noi numim în mod generic „timiditate” se află o tră să tură
de temperament care poartă denumirea de inhibiţie comportamentală . Această tendinţă de a reacţiona prin retragere
la contexte noi și persoane nefamiliare este înă scută , nefiind rezultatul unui mod particular de creştere şi educare.
Oricâ t am încerca, nu putem modifica prin educaţie temperamentul copilului. Tot ce putem face este să ajută m copilul
să se simtă confortabil în pielea lui şi să țină sub control această vulnerabilitate biologică pentru a nu-i da posibilitatea
să se dezvolte şi să -i afecteze funcţionarea zilnică .
Inhibiţia comportamentală- factor de vulnerabilitate temperamentală
 Este un indicator relevant în anxietate şi se manifestă printr-o stare de frică , precauţie, iritabilitate, dependenţă
de adult, retragere faţă de contextele/situaţiile stră ine, nefamiliare, că utarea siguranţei în perosanele de
referinţă .
 Se manifestă ca o tendinţă comportamentală a copilului de a reacţiona prin retragere atunci câ nd se confruntă cu
oameni şi situaţii necunoscute.
Pentru identificarea aspectelor ce ţin de inhibiţia comportamntală se recomandă observarea comportamentului
copilului atunci câ nd este expus la situaţii nefamiliare.
Indicatori comportamentali de observare a inhibiţiei:
 se apropie de obiectele şi persoanele noi după o perioadă mai mare de timp;
 se retrage sau evită obiectele şi situaţiile noi;
 nu interacţionează spontan cu persoanele nefamiliare;
 nu iniţiază conversaţii cu persoane necunoscute (copii şi adulţi);
 caută şi stă doar în preajma pă rintelui;
 verbalizează un cu anumit grad de distres câ nd este expus la situaţii noi (plâ nge, spune că vrea să plece etc.);
 manifestă o serie de modifică ri fiziologice: se intensifică bă tă tile inimii, creşte presiunea sâ ngelui, se dilată
pupilele, creşte tensiunea musculară , nivelul de secreţie a cortizolului, se modifică frecvenţa vocală .
Temperamentul reprezintă latura noastră înnă scută care nu poate fi catalogată ca fiind bună sau rea pentru că
fiecare tip de temperament are atâ t avantaje câ t şi dezavantaje.
O dimensiune importantă a temperamentului se referă la tendinţa copilului de a evita sau interacţiona cu
persoane nefamiliare, obiecte şi situaţii necunoscute, fiind denumit temperament inhibat şi dezinhibat.
Diferenţele temperamentale între copii se traduc în:
 Diferenţe fiziologice semnificative privind rata bă tă ilor inimii, dilatarea pupilelor în timpul sarcinilor cognitive,
tensiune la nivelul corzilor vocale atunci câ nd vorbeşte sub stres moderat, nivelul de cortizol din salivă , care
persisită pâ nă la vâ rsta adultă (Schwartz, 2003).
 Diferenţe privind pragului stimulă rii senzoriale şi auditive, ceea ce înseamnă că unui copil cu temperament
dezinhibat poate să îi placă un nivel mai ridicat de stimulare iar pentru cel cu temperament dezinhibat acelaşi
nivel să să provoace reacţii aversive. Acest lucru ne ajută să înţelegem mai bine diferenţele între copiii din clasă si
să adaptă m metodele de disciplinare tinâ nd cont de aceste particularită ţi. Adesea cadrele didactice aplică aceeaşi
metodă de disciplinare cu toţi copiii (ex. Să le punem muzică pentru că le face plă cere). În lumina exemplului
anterior, copilului cu temperament dezinhibat îi place să asculte muzica mai tare în timp ce cel cu temperament
inhibat poate fi sperint de sunete puternice.
 Diferenţe privind nivelul reactivită ţii cerebrale. Copiii cu inhibiţie comportamentală au un deficit de habituare
ceea ce însemnă că interacţiunea cu situaţiile noi, nefamiliare determină o reactivitate cerebrală intensă iar
obişnuirea (reducerea reactivită ţii cerebrale) se realizează după foarte multe expuneri repetate.
În concluzie tendinţa de a reacţiona cu retragere are legă tură cu modul în care funcţionează creierul nostru. Unii
copii au o sensibilitatea mai mare în zona cerebrală care controlează modul în care ră spund la lucrurile şi situaţiile
care sunt noi şi nefamiliare.
Timiditatea nu este o boală
Timiditatea nu este o boală şi nici o alegere. Ea poate fi un mod în care copilul ne arată cum ne comportă m în
anumite situaţii (comportamentul copilului avâ nd rol de „oglindă ”  a comportamentului adulţilor din jur), pentru că ne
imită , dar poate fi şi rezultatul unei gestionă ri neportrivite a unei situaţii din viaţa copilului, situaţie aparută în familie
sau în afara ei.
Pedepsirea unui copil timid este cea mai nepotrivită „soluţie”. Copilul trebuie iubit necondiţionat, încurajat,
ascultat şi auzit, înțeles, ajutat să îşi extindă zona de confort. Trebuie să fim ală turi de el, să îl învă ță m să îşi facă
prieteni, să relaţioneze.

SURSE: 
 „Helping Your Child Overcome Shyness”, Jessica Rosenthal
 Psiholog Roxana Pă traşcu

IV.20. DE CE FETELE SUNT DIFERITE DE BĂIEȚI?

76
„Indiferent dacă cresc, ei rămân totuși copiii noștri, și unul din cele mai importante lucruri pe care le putem
dărui este dragostea noastră necondiționată. O iubire care nu depinde de nimic decât de faptul că sunt copiii
noștri.” (ROSALEEN DICKSON)

Fetele sunt diferite de bă ieți! Bă ieții sunt mai mari, mai puternici și activi. Sunt pasionați de mingi și mașini.
Fetele sunt mai mici, mai delicate și pasive. Sunt fascinate de că rți și pă puși. Aceste stereotipuri distorsionate legate de
bă ieți sau de fete, probabil, ne sunt cunoscute. Dar, este sexul cel care ne definește, în cele din urmă , personalitatea? În
timp ce unii cercetă tori consideră că diferențele între sexe sunt înnă scute, sunt și voci care le consideră provocate și
întă rite inconștient de societate.
Un copil nu are cunoștințe despre cum să evalueze ceea ce aude sau ce vede. Ș i atunci, nu face decâ t să accepte
valorile care îi sunt insuflate. Indiferent de sex, însă , copilul este puternic influențat de mamă , cu care își petrece
primii ani din viață . Dar, învață să devină matur dupa identificarea cu pă rintele de același sex pentru că este tentat să
imite pe cineva perceput ca similar cu el.
„Copiii se identifică cu părinții. Ei înțeleg încă de mici diferența de gen și faptul că sunt „ca mama” sau „ca tata”.
Astfel, vor ajunge să copieze comportamente, valori și atitudini ale genului căruia simt că aparțin", consideră
psihoterapeutul Că tă lina Hetel.
„Creier roz, creier bleu”
Micile diferenţe existente la naştere între creierul bă ieţilor şi creierul fetelor se amplifică odată cu trecerea
timpului, pe mă sură ce pă rinţii, educatorii şi prietenii întă resc în mod inconştient stereotipurile de gen. Copiii înşişi
exacerbează diferenţele dintre ei, exersâ ndu-şi în mod constant aceleaşi circuite nervoase şi ieşind doar rareori din
zona de confort: bă ieţii sunt fascinaţi de maşini şi de jocul cu mingea, iar fetiţele se joacă ore în şir cu pă puşile, bă ieţii
nu sunt „mai buni la matematică ”, ci la anumite tipuri de raţionament spaţial, fetele nu sunt din naştere mai empatice
decâ t bă ieţii; lor, pur şi simplu, li s-a permis să îşi exprime mai mult sentimentele. În realitate, genele şi hormonii joacă
un rol important în crearea diferenţelor de gen, însă factorii sociali – felul în care le vorbim fetelor şi bă ieţilor noştri
sau felul în care le încurajă m spiritul de aventură – se dovedesc a fi mult mai puternici decâ t am realizat pâ nă acum.
Într-o lume din ce în ce mai complexă şi mai competitivă , trebuie să cultivă m mai mult inteligenţa emoţională a
bă ieţilor şi înclinaţiile tehnice ale fetiţelor. Aşadar, asumarea unui risc este calea că tre toate tipurile de câştig concret,
dar este şi mai importantă pentru efectul produs asupra psihicului copiilor. Asumarea de riscuri şi câ ştigul construiesc
ulterior încrederea, atribut care le lipseşte, adeseori, femeilor, dacă facem comparaţie cu bă rbaţii cu abilită ţi
asemă nă toare. Cum poţi să vorbeşti în faţa unui grup de ascultă tori, să îți ceri un drept al tă u, dacă nu ai acea
încredere în tine, să poți să îți asumi atâ t riscurile câ t și reușitele?
Genul contează , în educaţie şi în tot ceea ce întreprindem ca fiinţe umane. Dar, dacă vom acorda atenţie
diferenţelor dintre sexe, acest lucru va trebui fă cut cu mare grijă . După ani întregi de drepturi şi oportunită ţi inegale,
nimeni nu vrea să piardă progresele fă cute recent din cauza stereotipurilor distorsionate legate fie de bă ieţi, fie de
fete. Adevă rata provocare este aceea de a recunoaşte şi utiliza înţelegerea de care dispunem cu privire la diferenţele
dintre sexe pentru a-i ajuta pe copii, fă ră a preschimba aceste diferenţe în profeţii autoîmplinite.
Oamenii de știință consideră că , încă dinainte de a se naște, creierul fetelor și al bă ieților se dezvoltă diferit.
Ră mâ ne însă un mister cum și în ce mă sură , aceste diferențe le afectează comportamentul și personalitatea.
Potrivit specialiștilor, copiii de sex masculin sunt o „mică mașină de testosteron". Cantitatea de testosteron a unui
bă iat la naștere este comparabilă cu a unui tâ nă r de 25 de ani. Numai că , după naștere, testosteronul scade treptat
pâ nă câ nd bă iatul ajunge la pubertate. Mai mult decâ t atâ t, se pare că testosteronul modelează dezvoltarea creierului
la mascul. Și fetele se nasc cu testosteron, dar nu în aceeași cantitate cu bă ieții, iar hormonii feminini (precum
estrogenul) nu au același impact în dezvoltarea creierului.
Alți cercetă tori susțin că , din contră , creierele fetelor și ale bă ieților se aseamă nă foarte mult și că propriile
experiențe de viață sunt cele care determină diferențele între cele două sexe. 
„Diferența dintre fete și băieți este programată la nivel mental. Noi definim lucrurile, le vedem, învățăm despre ele,
apoi stabilim corespondente. Informația legată de gen este transmisă de către părinți copiilor lor. Suntem curioși încă de
când copilul este în burtică, dacă acesta este fetiață sau băiețel. În funcție de această informație prețioasă, îl imaginăm, îl
vedem, îi oferim conștient sau inconștient o traiectorie în viață”, este de pă rere psihoterapeutul Că tă lina Hetel.
Copilul - ființă sexuală
Există studii potrivit că rora, indiferent de sex, identitatea autentică a copilului trebuie să urmeze etapele: atașare
de mamă , îndepă rtare de mamă , atașare de tată , îndepă rtare de tată . Pentru dezvoltarea identită ții masculine,
despă rțirea de mamă este esențială . Bă ieții fă ră tată vor avea o identitate de sex confuză și capacitate de expresie
redusă (opțiunea homosexuală a bă ieților ar deriva mai mult dintr-o atașare împiedicată față de tată , decâ t din
dominația maternă ). Fetele nu au nevoie să se detașeze de mamă , din acest motiv, posibil, se și maturizează mai
repede. La bă ieți, copilă ria are o durată mai mare, ei sunt mai vulnerabili și înțeleg mai greu ordinea socială a
adulților.
„Copilul se naște cu o sexualitate. Din punct de vedere hormonal, el se naște ca o ființă sexuală, aparținând unui gen.
În plus, zi de zi, se naște și o imagine corporală. Copilul își vede corpul, îl identifică, îl recunoaște. Sexul face parte din
această identificare. Este important ca un copil să aibă modele și feminine și masculine, să vadă cele două modele în
viațăși în acțiune, să se recunoască, ca facând parte sau să recunoască, că se diferențieze. Imaginea corporală se
dezvoltăîn primele zile de viață, într-un proces accelerat până la 6-7 ani, apoi în adolescență”, completează
psihoterapeutul Că tă lina Hetel.
Diferențe sau profeții?
Pă rinții sunt principalii responsabili de formarea copiilor ca indivizi. Societatea îi încurajează parcă să accepte
stereotipurile culturale și să atribuie capacitate ori deficit diferențelor dintre bă ieți și fete. Spre exemplu, dacă bă iatul

77
nu știe încă să vorbească , nu trebuie să te îngrijorezi, „bă ieții încep să vorbească mai tâ rziu". Iar dacă fata nu se
pricepe la fizică este pentru că , pur și simplu, ele au o inclinație spre științele sociale.
De asemenea, tații sunt mai duri cu bă ieții și mai blâ nzi cu fetele. Fetele sunt considerate mai sincere și pă rinții
sunt mai indulgenți câ nd vine vorba să primească o pedeapsă . Bă ieții sunt învă țați să -și controleze emoțiile, sunt
încurajați în încercă rile lor de afirmare și au parte de mai multă independență . Fetele sunt mult mai atent ascultate
câ nd au nevoie, li se acordă o prea mare protecție și sunt descurajate să devină agresive. 
„Comportamentul este structurat hormonal: băieții sunt mai impulsivi, mai activi, mai orientați spre acțiune, în timp
ce fetele sunt mai liniștite, mai orientate spre empatie. În plus, părinții ajung să încurajeze sau să stopeze anumite
comportamente. Dacă un părinte de băiat este mai tolerant față de comportamentele agresive, un părinte de fată este
mai tolerant față de înclinația fetiței spre modă și machiaj”, declară psihoterapeutul Că tă lina Hetel.
Cum se perpetuează diferențele între băieți și fete
O parte importantă a identită ții și individualită ții fiecă rei persoane se formează prin intermediul socializă rii. Deși,
aparent, societatea promovează egalitatea de gen, stereotipurile bazate pe sex o divizează mai mult ca oricâ nd:
pă rinții încearcă să afle sexul copilului câ t mai curâ nd înainte de naștere, există reviste, programe T.V., și chiar posturi
de televiziune dedicate în întregime femeilor sau bă rbaților. Dar, mai grav este ca această divizare îi afectează cel mai
mult pe copii. Ei intră în lumea „fetițelor dră guțe”și a „bă ieților curajoși” chiar de la vâ rsta preșcolară . 
„Socializarea este, în general, diferențiată între fete și băieți. La vârste mici, copiii de acelasi sex se joacă sau
socializează doar între ei. Târziu, la adolescență începe o socializare între sexe. De aceea, apar fără să vrem, jocuri de fete
și jocuri de băieți. Există, bineînțeles, și o condiționare culturală. Desenele animate, modă, jucăriile sunt destinate special
fetelor sau băieților, făcând o puternică diferență între sexe, încurajând anumite laturi. De exemplu, jocurile pentru băieți
sunt mai agresive, în timp ce jocurile pentru fete sunt centrate pe culori, căsuțe, modă.", afirmă psihoterapeutul Că tă lina
Hetel.
Mai mult decâ t atâ t, exageră rile de gen se reflectă în așteptă rile pe care pă rinții le au de la copiii lor.
„Este important să respectăm genul copilului, să îi respectăm alegerile făraă a-l condiționa. Este eronat să spui „nu
plânge pentru că ești băiat” sau „nu alerga pentru că ești fată”. Pe de altă parte, o fată care se joacă fotbal sau un băiat
care pictează sau este îndrăgostit de modă nu sunt neapărat anomalii și nu e cazul să fim îngrijorați. Copiilor le oferim
modele pe care ei le pot îmbrățișa, roluri sociale în care ei se simt în siguranță. Este firesc ca o fată să vrea să fie feminină
și să picteze sau să folosească setul de ceșcute în miniatură, elegantă sau bună gospodină ca mama, la fel cum e firesc ca
un băiat să vrea să fie „meșter” ca „tata”, atrage atenția psihoterapeutul Că tă lina Hetel.
Prevenirea stereotipiilor dintre fete și băieți
Stereotipurile de gen nu fac decâ t să limiteze dezvoltarea abilită ților copilului fie ele cognitive, motorii,
emoționale sau comportamentale. Tocmai de aceea pă rinții, în primul râ nd, și apoi dască lii trebuie să dezvolte aceste
abilită ți atâ t la bă ieți, câ t și la fete, în egală mă sură . Nu se poartă nicio competiție, din care un sex sau altul trebuie să
iasă câ sștigă tor. Societatea, în ansamblu, trebuie să ofere un echilibru, prin care să compensă m, încă din fragedă
copilă rie, diferențele dintre sexe. Un punct de pornire ar putea fi încurajarea copiilor să joace atâ t jocuri „specifice”
genului, câ t și jocuri „nespecifice”. O fetiță poate fi încurajată să se joace atâ t cu pă puși, câ t și cu mașinuțe, spre
exemplu, așa cum un bă iat poate fi îndemnat să picteze sau să folosească setul de ceșcuțe în miniatură .
În ultimii ani, studiile complexe de imagistică le-au permis cercetă torilor să observe în detaliu cum funcționează
creierul uman în diferite etape de vâ rstă . S-a ajuns astfel la concluzia că există diferențe importante între bă ieți și fete
în modul în care se dezvoltă și se maturizează structurile neuronale, ceea ce explică de ce comportamentul acestora
este diferit. Deși rezultatul final – ca adult – este în mare parte același, „drumul” pe care îl parcurge creierul că tre
maturizare, diferă ca succesiune a etapelor între cele două sexe.
Cea mai importantă concluzie este aceea că nu există diferențe în CE și CÂ T pot învă ța fetele și bă ieții, dar există
diferențe în CUM învață . Este util ca pă rinții să cunoască aceste detalii pentru a-și seta corect așteptă rile față de copiii
lor și a-i ajuta corespunză tor.
Iată doar câteva exemple:
 Fetițele vorbesc, în general, mai repede și mai bine decâ t bă ieții. La aceeași vâ rstă , vocabularul lor este mai bogat
și înțeleg mai bine subtilitatile de limbaj și încă rcă tura „non-verbală ” a exprimă rii celorlalți (semne, gesturi,
tonalitate, intonație etc.). Abilită țile lingvistice mai bune ale fetelor față de bă ieți se regă sesc și la vâ rste mai mari,
inclusiv la adulți, ceea ce le face pe fete să aleagă și să performeze mai bine în meserii care implică aptitudini
verbale înalte. În consecință , fetițele ră spund mai bine stilului educațional care merge pe explicații verbale și
dialog, în timp ce bă ieții preferă exemple practice, concrete, vizuale, și mai puține vorbe. Iată de ce, cel puțin în
clasele primare, bă iețeii sunt mai dezavantajați de stilul de predare în mare parte verbal din școală . Creierul lor
fiind predominant vizual și mai puțin verbal, ei învață mai greu stâ nd pe scaun și ascultâ nd ce li se spune. În
schimb, dacă au posibilitatea să se miște, să manipuleze obiecte, să vadă imagini – Bă ieții par să învețe mai ușor
matematică și fizică întrucâ t creierul lor este mai orientat că tre operarea cu simboluri abstracte și imagini. În
schimb, au mai puțină ră bdare pentru a învă ța în sarcini de rutină , percepute ca plictisitoare, pentru ca nivelul lor
de serotonină și oxitocină din creier este mai scă zut decâ t al fetițelor, bă ieții avâ nd nevoie de mai multă stimulare
și lucruri noi și interesante de vă zut și de fă cut. Din același motiv, bă ieții sunt mai impulsivi și suportă cu greutate
să stea mult pe scaun în timp ce învață . Acesta este încă un motiv în plus pentru care fetițele par să performeze
mai bine în primii ani de școală la sarcinile care presupun scris și citit, stat liniștit pe scaun și ascultat ce spune
învă ță toarea și scheme grafice, învață mult mai repede.
 Fetițele au abilită ți motorii fine mai bune (ex: folosirea cu precizie a degetelelor pentru activită ți care presupun
precizie, îndemâ nare și manipulare de obiecte mici), pe câ nd bă ieții sunt mai buni în activită țile care presupun
implicarea și coordonarea tuturor segmentelor corpului (motricitatea grosieră ), și de aceea sunt mai buni în
jocuri și activită ți care presupun mișcare multă într-un spațiu generos. De aceea, la școală , bă ieții au nevoie ca în

78
 pauze să se miște mult pentru a-și stimula corespunză tor creierul, și este absolut necesar să li se ofere un spațiu
adecvat.
 Fetițele au abilită ți motorii fine mai bune (ex: folosirea cu precizie a degetelelor pentru activită ți care presupun
precizie, îndemâ nare și manipulare de obiecte mici), pe câ nd bă ieții sunt mai buni în activită țile care presupun
implicarea și coordonarea tuturor segmentelor corpului (motricitatea grosieră ), și de aceea sunt mai buni în
jocuri și activită ți care presupun mișcare multă într-un spațiu generos. De aceea, la școală , bă ieții au nevoie ca în
pauze să se miște mult pentru a-și stimula corespunză tor creierul, și este absolut necesar să li se ofere un spațiu
adecvat.
 Numeroși specialiști consideră că aceste diferențe vin din specializarea diferită a celor două emisfere cerebrale:
dacă în cazul bă ieților, în general, emisfera stâ ngă ră spunde de abilită țile verbale iar cea dreaptă de cele non-
verbale (vizuale, spațiale și mecanice), la fetițe cele două tipuri de abilită ți se gă sesc în ambele emisfere,
specializarea fiind mai redusă . Odată cu maturizarea structurilor neuronale implicate în procesul de învă țare,
aceste diferențe în modul de a învă ța, se mai atenuează . Factorul cultural joacă de asemenea un rol important,
pentru ca în familie bă ieții sunt încurajați să fie mai activi, mai agresivi, mai practici, pe câ nd fetițele sunt mai
mult încurajate să se exprime verbal și să își controleze emoțiile.

IV.21. DIFERENȚE DE GEN ÎN ABILITĂȚILE COGNITIVE ȘI MOTORII. DIFERENȚE DE GEN ÎN ÎNVĂȚARE

Diferențele la nivelul abilită ților cognitive ale fetelor și bă ieților explică diferitele nevoi în procesul de învă țare al
acestora. Abilită țile cognitive reprezintă setul de procese implicate în prelucrarea informației (raționamentul,
memorarea, atenția, folosirea limbajului etc.). Sistemul de învă ță mâ nt – gră dinița/școala și pă rinții trebuie să creeze și
să ofere contexte de învă țare diferențiate pentru fete și pentru bă ieți, pentru a facilita și îmbună tă ții procesul de
dezvoltare cognitivă și acumulare de informații.
În perioada anilor 1990, s-a putut observa o expasiune a cercetă rilor neurologice care susțin prezența
diferențelor între sexe, la nivelul abilită ților cognitive (Gurian, 2001). Aceste diferențe sunt susținute de diferențe
structurale la nivel cortical (amigdala – formațiune a sistemului nervos central, este mai extinsă la băieți, corpul calos –
formațiune emisferică este mai bine dezvoltată la fete), diferențe în cantitatea de neurotransmiță tori și de hormoni
secretată . La râ ndul ei, diferența structurală și funcțională la nivel cortical este explicată de cantită țile diferite de
hormoni prezenți în timpul sarcinii, precum și de cei secretați în perioada pubertă ții (Gurian, 2001).
Din perspective clasică a diferențelor cognitive între genuri, Maccoby & Jacklin (1974) publică un studiu sinteză
asupra cercetă rilor legate de diferențele între fete și bă ieți și identifică trei abilită ți cognitive care reprezintă
diferențele cognitive între aceștia:
 abilități verbale.
 abilități cantitative și de calcul (matematice).
 vizualo-spațiale.
Bă ieții au abilită ți matematice și vizualo-spațiale mai bune decâ t ale fetelor.
Fetele au abilită ți verbale superioare.
Noile cercetă ri, prezintă diferențele cognitive și motorii de gen cu implicare directă asupra stilului și nevoilor de
învă țare specifice, în funcție de gen.
Cercetă rile neurofiziologice (PET, MRI) pun în evidență activitatea cortexului la femei în mai multe arii simultan,
spre deosebire de bă rbați. Acest aspect face ca femeile să posede abilită ți senzoriale și mnezice (capacitate mnezică -
proces cognitiv de întipărire, stocare și actualizare a experienței, sub forma recunoașterii sau reproducerii)superioare
bă rbaților (Gur, 1998, apud Gurian, 2001). Astfel:
 fetele au capacitatea de a detecta mai bine sunetele pure (tonuri ale aceleiași frecvențe) în timpul copilă riei și al
celei mai mari pă rți a vieții adulte;
 fetele vă d mai bine în camere întunecate, însă bă ieții au abilită ți superioare în lumină puternică (Halpern, 1992.)
Diferențele de gen sunt identificate și la nivelul abilită ților mnezice:
 fetele au capacitatea de a stoca, pe perioade mici de timp, o cantitate mare de material nestructurat, aleator;
 bă ieții sunt capabili de același lucru, doar dacă materialul este organizat într-o formă coerentă sau are o anumită
semnificație pentru ei (Gurian, 2001);
 bă ieții au abilită ți spațiale și de raționament abstract, mult mai bune decâ t fetele.
Abilită țile verbale și cele matematice diferențiază bă ieții și fetele doar ca achiziții ulterioare și nu reprezintă
premise de pornire în dezvoltarea individuală . Modul de utilizare și valorificare adecvată a diferențelor cognitive în
procesul de învă țare, poate egaliza diferența fete-bă ieți, la nivelul abilită ților matematice și verbale (Santrock, 2001).
Aspectele cognitive care marchează diferențele de gen de învă țare sunt reprezentate de diferențe în urmă toarele
arii:
 Raționamentul deductiv – inductiv
 bă ieții au dezvoltate mai mult raționamentele deductive și utilizează în mod frecvent principiul general, pe care îl
aplică la cazuri individuale;
 fetele au mai dezvoltat un tip de gâ ndire inductiv, adă ugâ nd din ce în ce mai mult bazei lor de conceptuarizare.
Ele încep cu exemple concrete și construiesc pe baza lor teoria generală (Gurian, 2001).
 Raționamentul abstract - concret
 Bă ieții au dezvoltate abilită ți superioare fetelor în operarea asupra obiectelor în absența prezenței lor concrete.
Acest aspect are implicații importante pentru facilitarea dezvoltă rii abilită ților de calcul la fete (Gurian, 2001).
 Utilizarea limbajului

79
 Fetele utilizează limbajul într-o mă sură mai mare decâ t bă ieții. În procesul de învă țare, fetele verbalizează
adesea, în timp ce bă ieții lucrează în liniște sau folosesc simbolistica.
 Fetele preferă informația conceptualizată în limbajul cotidian și acordă mare atenție la detalii, în timp ce bă ieții
preferă un limbaj mai codificat, specializat și ignoră detaliile – caută argumente logice și evidențe clare în
conversații sau în prezentarea de informații (Gurian, 2001).
 Utilizarea spațiului și mișcării
 Câ nd învață , fetele utilizează mai puțin spațiul fizic - în general, acestea nu prezintă necesitatea de a se mișca.
 În comparație cu fetele, bă ieții utilizează mai mult spațiul fizic. Pe aceștia, mișcarea îi ajută nu doar din punct de
vedere al stimulă rii corticale, ci și al mamagementului comportamentului impulsiv. Mișcarea este un element
natural pentru bă ieți într-un spațiu închis, datorită nivelului scă zut de serotonină  (substanță hormonală
secretată de celulele cromafine ale peretelui intestinal și de diverse țesuturi, cu acțiune vasoconstrictoare) și
metabolismului crescut care determină abilită țile atenționale mai reduse și comportamentul neastâ mpă rat
(Gurian, 2001).
 Utilizarea simbolisticii
 În clasele mai mari, bă ieții preferă textele simbolistice, diagramele și graficele.
 Fetele preferă textul scris.
 Atâ t bă ieții câ t și fetele, preferă imaginile, însă doar bă ieții le folosesc în învă țare, pentru că stimulează emisfera
dreaptă , mai bine dezvoltată la bă ieți (Gurian, 2001).
 Avantajele învățării în grup
 Învă țarea cooperativă este foarte benefică pentru copii, însă pentru fete este mult mai ușor să realizeze sarcinile
de învă țare în grup și să beneficieze în urma lor.
 Performanța bă ieților în grup, depinde de poziția – statusul lor în ierarhia grupului.
Cercetă rile neurologice și endocrinologice, au evidențiat că poziția în grupul de învă țare este un indicator al
nivelului de stres, înregistrat fiziologic ca și cantitatea de cortizol secretată . Bă ieții care au un status scă zut sunt
supuși unui eveniment stresant și secretă o cantitate mai mare de cortizol. Acest hormon, interferează cu
procesul de învă țare și rezolvare de sarcini, pentru că orientează resursele corticale spre compingul emoțional
(rezolvarea conflictului emoțional) și consumă resursele necesare sarcinii de învă țare (Gurian, 2001).
 Autoevaluarea performanței
 Fetele au tendința de a evalua defavorabil propria abilitate de a performa o sarcină sau performanța în
sarcină (Halpern, 1992).
 Abilități motorii
 Fetele au abilită țile motorii fine mai bine dezvoltate, decâ t bă ieții.
 Bă ieții sunt mult mai activi din punct de vedere fizic decâ t fetele, datorită cantită ții reduse de serotonină . Ei au
abilită țile motorii grosiere mai bine dezvoltate, decâ t fetele. Dezvoltarea diferită a abilită ților motorii, facilitează
dezvoltarea diferită a abilită ților cognitive:
 Bă ieții se vor implica, cu predilecție, în sarcini fizice care le stimulează dezvoltarea abilită ților spațiale.
 Fetele se vor implica, cu predilecție, în activită ți sociale, care le stimulează dezvoltarea abilită ților verbale
(Gurian, 2001).

IV.22. DIFERENŢE DE GEN ÎN COMPORTAMENTUL SOCIAL. DIFERENŢE DE GEN ÎN INTERACŢIUNILE SOCIALE

 Diferenţele structurale la nivel hormonal şi cerebral, marchează în comportamentele manifestate în contextele de
interacţiune socială .
 Cercetă rile evidențiază faptul că prezența unei cantită ți de estrogen mult mai mare la fete decâ t la bă ieți, explică
numă rul redus de comportamente agresive și competitive la acestea. De asemenea, cantitatea crescută de
estrogen este responsabilă de încrederea scă zută și de lipsa autosertivită ții de care dau dovadă fetele. Prezența
comportamentelor agresive, competitive, a autoîncrederii și a autoasertivită ții în contextul social este favorizată
de un nivel crescut de testosteron. Acest hormon este secretat în cantită ți mari la bă rbați, și ca urmare, aceste
comportamente sunt întâ lnite cu mare frecvență la bă ieți în cadrul interacțiunilor sociale. De asemenea, la
bă rbați, amigdala, formațiune din sistemul nervos central, este mai bine dezvoltată și secretă o serie de hormoni
care predispun la ră spunsuri vegetative accentuate și la manifestă ri agresive în situații conflictuale (Gurian,
2001).
 Emisferele cerebrale, sunt dezvoltate diferențiat la fete și la bă ieți. Emisfera stâ ngă este mai bine dezvoltată la
fete și asigură o performanță superioară în sarcinile verbale. Ca urmare, fetele prezintă în contextul
interacțiunilor sociale, abilită ți de ascultare mai bine dezvoltate decâ t ale bă ieților (Gurian, 2001).
 Aceste diferențe biologice predispun spre un anumit tip de comportament social. Dar, ală turi de ele există și alți
factori care determină diferențe între fete și bă ieți în interacțiunile sociale.
 Caracteristica definitorie a interacțiunilor sociale în perioada cuprinsă între preșcolaritate și pubertate, este
faptul că predomină jocul și gruparea în funcție de gen. Fetele se joacă și caută compania fetelor, bă ieții se
joacă și caută compania bă ieților (Jacklin 1989, Maccoby, 1987, 1988, 1990).
 Asocierea preferențială a fetelor cu fete și a bă ieților cu bă ieții, primește mai multe explicații:
 Cercetă rile arată că , preferința pentru același gen, se manifestă foarte timpuriu. Încă înainte de șase luni, copiii
reacționează diferit la figurile umane de bă rbat/femei.
 O altă explicație este din perspectiva intereselor comune. Oamenii care împă rtă șesc aceleași interese, sunt o
companie mult mai plă cută . Fiecare fată sau bă iat, dezvoltă diferite interese în funcție de tratamentul parental,

80
 inclusiv de jucă riile primite. În funcție de jucă ria cu care un copil se joacă , se vor grupa în jurul lui fete sau bă ieți,
cu sexul opus (Eisenberg, Tryron & Cameron, 1984).
 O a treia explicație este din perspectiva grupului de prieteni, a celorlalți copii. Adesea, prietenii reacționează
negativ la posibilele conotații sexuale ale relațiilor cu sexul opus. În general, copiii tind să întă rească ,
comportamentul sexual tipic al uni alt copil și să -l pedepsească pe cel atipic (Fagot, 1985).
 O nouă explicație, este din perspectiva stilului de joacă. Bă ieții sunt mai agresivi, mai competitivi și mai
dominanți, în contextul de joacă , decâ t fetele (Maccoby, 1990). S-a ară tat că în cazul bă ieților, există o
probabilitate mai mare să apeleze la agresivitate, atâ t fizică (ex.: bătăi), câ t și verbală (ex.: folosirea de porecle sau
vorbe urâte), mai ales în interacțiunea cu alți bă ieți (Maccoby, 1998). De asemenea, bă ieții preferă jocul în grupuri
mai mari, spre deosebire de fete, care preferă jocurile în diade, care le orientează spre teme domestice de joc
(„de-a mama și de-a tata”, „la cumpărături” etc.). Stilul de joacă al fetelor este mai sedentar, orientat spre protecție
și îngrijire, în timp ce stilul de joacă al bă ieților este mai dinamic. Bă ieții sunt mai dispuși să se joace afară , în
locuri publice, departe de adulți. La râ ndul să u, stilul de joacă diferit al fetelor de cel al bă ieților este condiționat
biologic de cantitatea și tipul de hormone secretați (estrogen /testosterone /serotonină).
 O altă caracteristică a interacțiunilor sociale la nivelul că reia fetele și bă ieșii diferă , este competitivitatea/
cooperativitatea. Cercetă rile arată că femeile au o atitudine mult mai pozitivă față de cooperare decâ t bă rbații,
în timp ce bă rbații au o atitudine mult mai pozitivă față de competiție decâ t femeile (Ahlgren, 1983). Adesea,
bă ieții se implică în jocuri de tip competitiv. Chiar și în situațiile în care fetele și bă ieții joacă același joc, bă ieții
intră în competiție cu toți ceilalți, în timp ce fetele formează grupuri de cooperare. (Parker, 1984, Hughes, 1988).
Această preferință nu este întâ mplă toare. Cercetă rile arată că , femeile și bă rbații prezintă un ră spuns fiziologic
diferit în situații de competitivitate. Bă rbații prezintă un nivel ridicat de adrenalină , care corelează pozitiv cu
nivelul performanței în situația de competiție. Modificarea nivelului de adrenalină la femei, în aceste situații, nu
este corelată sau este corelată negativ cu performarea unei sarcini. Ca urmare, femeile sunt defavorizate de
mediile competitive în performarea optimă a sarcinilor.
 Interacţiunile sociale au un impact diferit asupra fetelor şi bă ieţilor, din perspectiva comparaţiilor sociale, pe care
aceştia le realizează . Cercetă rile evidenţiază faptul că fetele fac mult mai frecvent afirmaţii autocritice şi
valorizează performanţele şi abilită ţile celorlalţi, decâ t bă ieţii. De asemenea, fetele tind să atribuie propriul
insucces, lipsei de abilită ţi personale, atribuire foarte rar întâ lnită la bă ieţi. Prin urmare, fetele realizează atribuiri
interne, şi deseori globale, pentru evenimentele negative generale şi personale. Acestă lipsă a încrederii
personale, conduce la aşteptă ri diferite legate de succes sau eşec.
 Adulţii se raportează diferit la performanţele fetelor şi cele ale bă ieţilor şi favorizează apariţia şi menţinerea
stilului atribuţional diferit. Adulţii critică fetele mai mult decâ t bă ieţii pentru diferite eşecuri, atribuindu-le mai
mult lipsei de competenţe sau/şi lipsei de înţelegere a sarcinilor, în timp ce tot adulţii critică bă ieţii mai puţin, iar
atunci câ nd o fac, le atribuie greşelile mai mult unor factori specifici, situaţionali.
 Rolul pă rinţilor şi profesorilor este să -şi monitorizeze modul în care oferă feedback fetelor şi bă ieţilor şi să -şi
adapteze comunicarea în aşa fel încâ t să -l ajute pe copil să -şi dezvolte performanţele şi abilită ţile.

IV.23. DIFERNŢE DE GEN ÎN AUTOCONTROLUL COMPORTAMENTAL

 Pă rinţii doresc ca în viaţa adultă , copiii lor să fie persoane responsabile, câ t mai bine adaptate la cerinţele
societă ţii.
 „A disciplina”, înseamnă a învă ţa.
 Dacă pedeapsa înseamnă sancţionarea comportamentelor neadecvate, greşite, discilpina presupune învă ţarea şi
încurajarea comportamentelor corecte, adecvate. Ea reprezintă un mod pozitiv de a ajuta şi orienta copiii, astfel
încâ t să dobâ ndească abilită ţile de autocontrol, necesare unei interacţiuni eficiente cu cei din jur (Lingren, 2000).
 O bună disciplină , trebuie să dezvolte:
 Sentimentul responsabilită ţii.
 Stima de sine.
 Respectul.
 Capacitatea de autodisciplină .
 Disciplina îi ajută pe copii să înveţe să gâ ndească şi să acţioneze într-o manieră ordonată , să înţeleagă
consecinţele logice ale acţiunilor lor, să selecteze şi să utilizeze informaţia importantă pentru scopurile proprii, să
respecte regulile şi valorile sociale comune.
 Autocontrolul comportamental, este un element esenţial în cadrul procesului de educare şi de disciplină .
Managementul comportamental, este rezultatul învă ţă rii, fiind facilitat de structua neurohormonală . Fetele, în
general, prezintă abilită ţi crescute de management comportamental şi de învă ţare/perfecţionare a acestuia,
întrucâ t au un nivel mai redus al serotoninei şi al metabolismului decâ t bă ieţii. Din perspectiva autocontrolului
comportamental, bă ieţii sunt dezavantajaţi. Abilită ţile atenţionale mai reduse şi comportamentul impulsiv,
susţinute neurohormonal, implică un efort mai mare din partea bă ieţilor şi a pă rinţilor, în educarea
autocontrolului comportamental (Gurian, 2001).
 În cazul bă ieţilor, trebuie insistat pe dezvoltarea autocontrolului, a strategiilor de dezvoltare de probleme, a
dezvoltă rii de ră spunsuri alternative agresivită ţii.
 La fete, trebuie stimulată mai mult asertivitatea. Dar în funcţie de fiecare copil, pot să apară probleme diferite,
care să necesite tehnici fă ră specificitate de gen.

81
IV.24. CONFLICTUL ŞI SOLUŢIONAREA ACESTUIA

Fiinţa umană tră ieşte într-un mediu social format din indivizi cu caractere, mentalită ţi şi opinii diferite, ceea ce
generează în anumite condiţii situaţii conflictuale.
Într-o colectivitate umană , trebuie să acceptă m conflictele ca fiind absolut normale, iar rezolvarea lor trebuie să
fie un proces de grup, deoarece orice grup uman cuprinde membri cu personalită ţi diferite, cu motivaţii diferite şi cu
un potenţial de muncă şi creaţie care variază în limite foarte largi.
Conflictele, sunt dezacorduri în ceea ce priveşte aptitudinile, scopurile, ameninţarea valorilor personale, lupta
pentru putere, în plasarea responsabilită ţii, proceduri metode, roluri etc. Într-o colectivitate umană , trebuie să
acceptă m conflictele, ca fiind absolut normale, iar rezolvarea lor trebuie să fie un proces de grup, deoarece orice grup
uman cuprinde membri cu personalită ţi diferite, cu motivaţii diferite şi cu un potenţial de muncă şi creaţie care
variază în limite foarte largi.
Gră diniţa nu este doar locul unde preşcolarii primesc informaţii, desfă şoară activită ţi instructiv-educative, ci, de
asemenea, cel mai important spaţiu pentru socializarea copiilor. Tot gră diniţa este locul unde preşcolarii pot avea de-a
face cu diferite conflicte.
Este adevă rat că atâ t noi, câ t şi copiii noştri, suntem martorii şi, uneori, chiar produsul manifestă rilor prin care
conflictele sunt soluţionate impropriu şi, în acest sens, se soldează cu repercursiuni asupra tuturor persoanelor
implicate. Este adevă rat că atunci câ nd oamenii se gâ ndesc la conflict, cuvintele care le vin în minte sunt „ceartă ”,
„scandal”, chiar „violenţă ”.
Cauzele conflictelor sunt foarte diverse: interpretarea diferită a realită ţii; informaţiile insuficiente prejudecă ţi,
stereotipii, comunicarea defectuoasă , frustră rile repetate, lipsa de încredere, toleranţa scă zută , situaţiile stresante,
diferenţele de temperament şi de valori, invadarea spaţiului personal.
Analiza cauzelor poate oferi atâ t modalită ţi de prevenire a conflictelor, câ t şi soluţii ale conflictelor deja existente.
Se consideră ca fiind mai oportună prevenirea conflictelor decâ t căutarea unor soluţii de aplanare a acestora.
Experienţa în prevenirea şi combaterea fenomenelor de violenţă în gră diniţă este relativ limitată , bazată mai mult pe
discuţii, pe dialog. Pentru prevenirea conflictelor în sala de grupă , se recomandă identificarea timpurie a preşcolarilor
cu potenţial violent, implicarea activă şi valorificarea intereselor și aptitudinilor acestora şi evitarea centră rii exclusiv
pe observaţii.
O parte din regulile generale ce pot fi practicate în cadrul modalită ţilor de rezolvare a conflictelor ar putea fi:
 fiecare parte să aibă posibilitatea să îşi expună poziţia şi soluţia;
 să se identifice interese şi scopuri comune;
 să se evidenţieze motivele care fac posibilă apropierea dintre pă rţi;
 să se dea sugestii pentru rezolvarea neînţelegerii;
 să se adopte o soluţie şi să se aplice în mod progresiv, cu sancţionarea celor ce o încalcă .
Tacticile de negociere a soluţiilor ţin în mare parte de arbitrul conflictului. Un cadru didactic poate fi un bun
manager al conflictelor. El va şti să asculte fiecare copil implicat, ar trebui să aibă capacitatea de a empatiza şi de a
înţelege motivele fiecă rei pă rţi şi va propune soluţiile optime, aceasta nu înainte de a-i pregă ti la o conciliere pe cei
aflaţi în tensiune. Totul ţine de înţelegerea obiectivă , detaşată şi superioară a problemei care a apă rut, a cauzelor
acesteia şi de capacitatea arbitrului de mediere a conflictului. Bunul-simţ, calmul, logica şi respectul sunt prioritare
într-un asemenea „joc” al caracterelor, care nu trebuie să degenereze în spectacol.
Pentru rezolvarea conflictelor, se cunosc foarte multe strategii, dar în mediul şcolar putem folosi una sau mai
multe din urmă toarele:
 ascultarea pă rerilor celor implicaţi în conflict, apelâ nd la empatie pentru a le înţelege;
 aflarea motivului real care a generat starea de tensiune;
 analiza obiectivă a celor expuse;
 gă sirea unor puncte comune pozitive de la care să se plece în gă sirea soluţiilor;
 discuţii cu fiecare în parte;
 punerea unuia în situaţia celuilalt;
 se impune şi discutarea conflictului la nivelul grupei, ca studiu de caz;
 participarea unei pă rţi neutre pentru a media şi a consilia pe cei în cauză ;
 implicarea în discuţii şi a altor factori interesaţi (pă rinţi, consilier, etc.);
 cererea de scuze în mod direct, dâ nd şi explicaţiile necesare în faţa grupei de copii;
 analiza consecinţelor pozitive şi negative.
În concluzie, prevenirea şi aplanarea conflictelor în sala de grupă este o prioritate care impune mă suri concrete,
în parteneriat, fiind implicaţi în primul râ nd pă rinţii.
Gră diniţa trebuie să pregă tească viitorul adult astfel încâ t să poată preîntâ mpina conflictele cu care se confruntă
şi să le evite atunci câ nd e cazul sau cel puţin a le rezolva în cel mai bun mod, astfel încâ t atâ t el, câ t şi cei implicaţi să
nu fie stopaţi în acest proces de schimbare şi de evoluţie şi, deci, de dezvoltare personală .
Uneori, dacă stă m şi urmă rim pentru o perioadă de timp un grup de copii, ne putem convinge că este imposibil să
nu apară un conflict, câ t de mic între aceştia. Chiar dacă este vorba de o jucă rie, de o carte de colorat, de locul ocupat la
masă , de colegul lâ ngă care stă , de o culoare, de o carte, de cine intră primul în sala de grupă după ce am fost la
spă lă tor, etc. – conflictele între copii apar mereu. În funcţie de vâ rstă şi dispoziţie, mereu îi auzim spunâ nd diferite

82
invective: eu am fost primul, ba eu, acesta este locul meu, ba e al meu, eşti un copil ră u, nu mă mai joc cu tine, nu mai
eşti prietenul meu etc.
Pe parcursul anilor, am putut observa, că aceste conflicte apar începâ nd cu grupa mică şi continuâ nd pâ nă la
grupa mare, câ nd copiii se pregă tesc de a pă şi pe o altă treaptă de învă ţă mâ nt. Am vă zut cum, între copiii de la grupă
care au legat prietenii frumoase, mai ales cei care sunt vecini sau frecventează jocurile în acelaşi parc, s-a ajuns la
urlete, lacrimi şi chiar violenţă . Ce este surprinză tor în situaţii de acest gen? Pă rinţii sunt cei care greşesc intervenind
într-un mod nu tocmai potrivit să rezolve micile conflicte apă rute între copii. Este bine ca, atâ ta timp câ t situaţia nu
scapă de sub control, nu escaladează prea tare, să îi lă să m pe ei să se descurce, să urmeze toate etapele conflictului şi
să gă sească o cale spre împă care.
În cazul conflictelor mai grave, în care supă rarea se poate prelungi, iar copiii nu au posibilitatea de a le gestiona,
abia atunci este bine să intervenim, să discută m, să analiză m situaţia, ce le-a generat, ce sentimente îi încearcă pe
actorii implicaţi, ce cred că ar fi putut face diferit.
Indiferent de vâ rstă , conflictele între copii sunt de mai multe feluri:
 conflicte de posesiune, în situația în care unul dintre ei dorește să folosească obiectele celuilalt;
 conflicte de putere, în momentul în care unul dintre ei dorește să impună regulile;
 conflicte de preferințe, în momentul în care ideile copiilor nu converg.
Inclusiv la noi, adulții, se pot gă si situații similare. Diferența constă în modul în care alegem să ne soluționă m
aceste conflicte.
În primii ani de viață , copiii recurg la agresivitate pentru a rezolva disputele, în multe dintre situații. De altfel, pe
toată durata unei vieți, vâ rsta de doi ani este vâ rsta la care oamenii recurg cel mai des la agresivitate pentru
rezolvarea conflictelor. La doi ani, un copil va folosi agresivitatea într-una din patru interacțiuni sociale.  În jurul
vâ rstei de patru ani, tendința spre agresivitate fizică scade, iar copiii încep să folosească agresivitate indirectă . La fel
ca și în cazul puilor de animale, copiii testează diferite strategii de rezolvare a conflictelor și învață să își gestioneze
agresivitatea. În această perioadă este importantă și dezvoltarea neurologică . Creierul copilului face niște salturi,
cortexul prefrontal (partea creierului responsabilă cu autoncontrolul și autoreglarea) fiind în continuă dezvoltare
pâ nă la vâ rsta de două zeci și unu de ani, chiar două zeci și cinci de ani, arată unele studii.
La toate acestea contribuie și temperamentul copilului, experiențele sale anterioare, precum și modelul oferit de
adulții semnificativi din viața sa. Copilul ajunge să dezvolte strategii să nă toase de rezolvare a conflictelor, însă este
nevoie de timp pentru ca aceste strategii să fie experimentate și asumate.
Vedem în jurul nostru mulți adulți care nu știu să gestioneze conflictele într-un mod eficient. Atunci, câ nd o
persoană de treizeci-patruzeci-cincizeci de ani recurge la violență fizică pentru a rezolva un conflict, acesta regresează
la un stadiu de dezvoltare emoțională specific vâ rstei de trei-patru ani, pentru că acela este momentul în care ne
supă ră m că ne-a fost luată jucă ria și alegem să îl lovim pe celă lalt.
În acest context, este corect ca într-o dispută între un copil mai mare şi unul mai mic, să îi cerem primului să aibă
mai multă înţelegere şi să cedeze în faţa celui de al doilea, folosindu-ne de argumentul „tu eşti mai mare”?
În momentul în care există conflict între copii de vâ rste diferite, trebuie să avem în vedere urmă toarele aspecte:
 Amâ ndoi sunt sub influența unor tră iri emoționale intense, iar creierul lor emoțional (amigdala) este cel ce a
preluat controlul.
 Dacă alegem să -i spunem copilului mai mare: „tu eşti mai mare și trebuie să cedezi”, înseamnă că într-un fel sau
altul i-am comparat și am fă cut o diferență între ei. Cel mare se va simți nedreptă țit pentru că , în cele din urmă
argumentul vâ rstei nu este pertinent pentru situația apă rută între cei doi, în timp ce copilul mai mic va învă ța că i
se cuvin mai multe drepturi, doar pentru că este mai mic.
 Este important să le validă m emoția ambilor copii, să ne punem în situaţia lor și să înțelegem ce simt. Validarea
emoției presupune să îi spunem, spre exemplu: „cred că te-ai înfuriat pentru că fratele tău voia să se joace cu
jucăria cu care te jucai tu”. Validarea emoției nu înseamnă și validarea comportamentului, așadar mesajul pe care
dorim să-l transmitem este: „este în regulă să te simți astfel, dar nu este în regulă să lovești”. Simțindu-se validați și
înțeleși, copiii vor fi mai dornici să coopereze.
În general, este important să îi oferim copilului ocazia să învețe să își rezolve conflictele. Micile lecții de viață
sunt, de fapt, modalită ți prin care copilul învață și își dezvoltă diferite abilită ți care îi vor fi utile mai tâ rziu. Dacă
adultul intervine de fiecare dată , atunci copilul nu va avea ocazia să treacă prin procesul de încercare și eroare și va
că uta mereu o autoritate exterioară care să -i sară în ajutor.
Cu toate acestea și aici trebuie să existe limite. Spre exemplu, în cazul copiilor mai mici, nu îi putem lă sa să se
ră nească doar pentru că au nevoie să învețe să -și rezolve conflictele. Vor învă ța să -și rezolve singuri conflictele, dar au
nevoie de ghidarea unui adult. Această ghidare este cu atâ t mai importantă cu câ t copiii au fost prezenți sau chiar
victimele unor forme de agresiune fizică sau verbală , în trecut.
În momentul în care copilul nostru este cel atacat, în primul râ nd se nasc o serie de tră iri în noi înșine, care uneori
pot fi copleșitoare. Retră im perioadele în care noi, la râ ndul nostru, am fost loviți sau agresați.
Atunci, câ nd copilul plâ nge, are nevoie să -l ascultă m și să îl ajută m să depă șească acest moment. Are nevoie de
atenția noastră pentru a se vindeca. După ce ascultă m plâ nsul, îl putem încuraja pe copil să povestească ceea ce s-a
întâ mplat, pentru a-l ajuta să depă șească experiența respectivă . Dacă este prea mic pentru a poveşti, putem face noi
acest lucru în locul lui, să -i spunem povestea, de mai multe ori: „te jucai cu lopățica și băieţelul a venit și te-a lovit, apoi
ai început să plângi și tata a venit la tine”.
Câ nd copilul este mai mare, depinde și de temperamentul acestuia, uneori va fi deranjat de intervenția pă rintelui
și va prefera să își rezolve singur conflictele, alteori va cere singur ajutorul. Dacă situația se agravează , spre exemplu
în cazul bullying-ului care se petrece în mod repetat, este important ca pă rintele să intervină și să -l scoată din cadrul
respectiv pe copilul agresat, pentru că repercusiunile acestor conflicte pot fi mult mai grave.

83
 Câ t despre pă rinții „atacatorului” și aici depinde foarte mult de atitudinea lor. Sunt unele situații în care celă lalt
pă rinte spune: „sunt copii, se joacă”, sau „nu am ce să-i fac”. Foarte important este modul în care noi ne sprijinim
propriul copil să depă șească această situație și ce învață el din experiența respectivă , mult mai mult decâ t „să se facă
dreptate”.  Dacă situația persistă , este important ca adultul să-l scoată din acel context pe copil. Să ne amintim faptul că
un copil tinde să folosească agresivitatea ca ră spuns, cu atâ t mai mult câ t el a fost victima unui astfel de
comportament, din partea adulților sau a altor copii.
O altă modalitate de abordare a situațiilor în care copilul a fost victima unei agresiuni din partea altui copil, este
cea prin jocul cu pă puși, în care puneți în scenă întâ mplarea respectivă . Oferiți-i copilului ocazia să gă sească încheieri
diferite pentru modul în care s-a petrecut întâ mplarea, întrucâ t astfel el procesează și depă șește situația respectivă .
Pentru a-l face pe copil să se simtă puternic, pă rinţii pot aborda jocul de inversare a puterii. Acest joc presupune
ca adultul să fie cel slab, care pierde mereu. O hâ rjoneală de tipul luptă corp la corp, în care pă rintele este cel slab și
împiedicat, iar copilul cel puternic, îl sprijină pe acesta din urmă să se vindece prin râ s. Copilul se va bucura!
În cazul în care copilul este agresorul, este esențial să înțelegem care este ținta sa și ce anume declanșează
momentele de agresivitate, dacă se întâ mplă doar în prezența unei anumite persoane, cum este sora mai mică , sau
dacă se întâ mplă într-o anumită parte a zile – înainte de masă . Motorul din spatele comportamentului (cauza) este
mult mai important decâ t comportamentul (efectul). Dacă ne axă m doar asupra comportamentului, cauza persistă și
va da naștere din nou aceluiași comportament.
Este important să scoatem la lumină și să validă m emoția simțită de copil: furie, gelozie, neră bdare, dezamă gire și
așa mai departe. Apoi să clarifică m ce poate face pentru a rezolva situația respectivă și ce tipuri de comportamente
sunt acceptabile.
La fel de utilă este o abordare prin joc, în care putem folosi animale de pluș care interpretează acea situație. Copiii
înțeleg mult mai ușor atunci câ nd li se vorbește pe limba lor, prin jocuri și povești.
În cazul copiilor mai mari, putem pretinde că suntem un reporter care comentează disputa dintre doi fraţi: „este
incredibil, cei doi fraţi se ceartă din nou, cine credeți că va câștiga de această dată?“. Important este ca ei, copiii, să
înțeleagă că este un joc și să se amuze, nu să se simtă ironizați.
Este bine cunoscut faptul că pă rintele este un model pentru copilul să u. De cele mai multe ori, copiii preiau
modele, inclusiv strategii de rezolvare a conflictelor de la pă rinții lor. Aceste modele sunt preluate în mod natural, din
ceea ce observă copilul la pă rinte. De aceea, pă rinții pot verbaliza, pot spune cu voce tare, cum au ajuns să aplice o
anumită strategie. Spre exemplu: „m-am înfuriat pe fratele meu, pentru că mi-a promis că mă ajută și în ultimul
moment, m-a anunțat că nu mai poate veni. După ce m-am liniştit, i-am spus şi lui acest lucru.“
La fel de util este să abordă m disciplina inductivă , în care îi vorbim copilului despre emoțiile simțite de celă lalt
copil, respectiv rezultatul acțiunilor sale. Câ nd copilul este mai mic și nu este conștient de ceea ce simt ceilalți și nici
de ceea ce simte el însuși, putem sune noi în cuvinte acest lucru: „l-ai lovit pe băiețel și acum plânge, cred că se simte
tare trist“. Apoi, câ nd copilul mai crește, îl puteți întreba cum se simte celă lalt copil și cum s-a simțit el într-o situație
similară , câ nd a fost de cealaltă parte a baricadei. Se impune să discută m despre ce alte variante are la dispoziție și ce
poate face diferit data viitoare.
Un alt aspect important este acela că , învă țarea nu se face la cald, câ nd copilul este sub influența unor emoții
puternice, nu ne putem aștepta să conștientizeze imediat unde a greșit.
Nici o învă ță tură nu poate fi mai puternică decâ t puterea exemplului personal, dar și experiențele de viață tră ite
de că tre copil. Oricâ t ne-am dori să -i protejă m pe copii, ei vor întâ mpina astfel de situații. Copiii care sunt crescuți într-
un glob de cristal și care sunt mereu feriți de astfel de experiențe, în cele din urmă vor ajunge adulți care se vor
confrunta cu societatea așa cum este ea, cu bune și cu rele.
Este important să -l învă ță m pe copil să facă diferența între o situație pe care o poate gestiona singur și o situație
în care are nevoie să ceară ajutorul. Aici ar fi util un joc de  „Ce ai face dacă…?”, în care îl puneți pe copil în fața unor
situații imaginare, cum ar fi: „Ce ai face dacă un prieten ar fi agresat de un copil mai mare?”, sau „Ce ai face dacă un alt
copil te-ar lovi?”. Jocul trebuie jucat împreună cu copilul și lă sat să menţioneze el situații ipotetice.
La fel de important, pentru că tot vorbim de abuz, este ca un copil să știe care sunt limitele interacțiunilor cu o
altă persoană , ce este în regulă și ce nu este în regulă . Un copil ar trebui să știe încă de la o vâ rstă fragedă că nu este în
regulă ca o altă persoană  să -i atingă pă rțile intime, gâ tul, picioarele, abdomenul, mai ales dacă acest lucru îi creează o
senzație de disconfort. Din pă cate, astfel de abuzuri sunt mai frecvente decâ t ne-am imagina și sunt ținute sub tă cere
de copiii care nu știu aceste lucruri și care simt un puternic sentiment de vinovă ție.
Copiii vor învă ța să -și gestioneze conflictele în special din experiențele tră ite, aplicâ nd strategii observate la
ceilalți, dar și strategii proprii.
În concluzie, pă rinţii trebuie să lupte zi de zi cu sine, pentru a nu-şi pierde ră bdarea şi controlul, pentru a-şi
înțelege şi accepta copiii şi a-i creşte cu respect, blâ ndețe şi empatie. Este de dorit ca pă rinţii să se informeze câ t pot
despre metode alternative de educație şi autocontrol, pentru a fi un model de comportament pentru copii lor iar
aceştia să nu cunoască gustul amar al agresiunii şi umilinţei:
 Metode funcționale (cu efecte pozitive) –  servesc unui scop util, rezultatele sunt pozitive, aduc amelioră ri;
 Metode disfuncționale (cu efecte negative) –  au rezultate negative;
În multe cazuri un conflict este inițial ambivalent, poate fi funcțional sau disfuncțional...

IV.25. CONFLICTUL

Într-o lume a interdependenţelor universalitatea conflictelor include şi sfera educaţiei şcolare. Nu se poate
imagina o societate sau o şcoală care funcţionează perfect, fă ră conflicte. Conflictele sunt o componentă naturală ,
inseparabilă vieţii umane. Cunoaşterea, prevenirea şi soluţionarea pozitivă , paşnică a conflictelor, valorificarea

84
potenţialului constructiv al unui conflict, devin tot mai mult obiective ale unei tematici însemnate a pregă tirii iniţiale
şi continue a cadrelor didactice –managementul conflictelor.
Ce înseamnă conflictul?
 DEX - CONFLICT, conflicte, s. n. 1. Neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă , diferend,
discuție (violentă )
 Etimologia – latinescul conflictus – a ține împreună cu forța.
În definiție clasică , conflictul reprezintă o opoziție deschisă , o luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide,
comunită ți, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale etc. divergente sau incompatibile, cu efecte
distructive asupra interacțiunii sociale (Zamfir, E, 2004).
Stephen P. Robbins (1998) defineşte conflictul ca fiind un proces care începe câ nd o parte percepe că o altă parte
a afectat sau este pe cale să afecteze negativ ceva care o anumită valoare pentru prima parte.
Viziunea clasică asupra evoluției și rezolvă rii conflictului este considerată acum simplistă – reuşita/câ știgul unei
singure pă rți, de regulă cea mai mare, mai tare, mai puternică , mai bogată etc.
Soluțiile tradiționale la un conflict erau:
 un răspuns agresiv: fizic, verbal, etc. pentru învingerea oponentului;
 apelul la o autoritate (mai înaltă ) sau la cineva mai puternic;
 ignorarea situației.
Interdependențele crescâ nde și interacțiunile multiple sunt caracteristici evidente astă zi în relațiile interumane.
Ca atare, echilibrul și funcționalitatea universului socio-uman nu mai pot fi concepute în afara interacțiunii reciproce a
pă rților:
 cel mare depinde de cel mic;
 cel tare depinde de cel slab;
 cel bogat de cel să rac...
Multă vreme şi mulţi oameni încă astă zi consideră că acestea (conflictele) au o forță negativă și distructivă .
Conflictul poate fi abordat şi din punctul de vedere al șanselor oferite pentru maturizare și dezvoltare prin
educație. Capacitatea de a aborda conflictele în mod constructiv, contribuie pe de o parte la să nă tatea individuală a
preșcolarilor, pe de altă parte, pe termen lung și aplicată la scară planetară , are efecte asupra să nă tă ții umane în
întregul ei.
O definiție modernă a conflictului (Conflictele și comunicarea, 1998):
Conflictele există atunci câ nd două pă rți (persoane sau organizații) aflate în interdependență sunt aparent
incompatibile din cauza percepției diferite a scopurilor, valorilor, a resurselor  sau a nevoilor. Această perspectivă
bazată pe interdependenţa pă rților  relevă și necesitatea controlului asupra tipului de interacțiune psihosocială a
pă rților.
Fiind un fenomen care apare în cadrul unor relații interumane, conflictul poate fi analizat doar în contextul unui
cadru de referință – caracteristicile pă rților care intră în conflict, domeniile desemnate. Dacă luă m în seamă
complexitatea relațiilor dintr-o societate democratică , din diversele structuri sociale, trebuie să admitem că , de cele
mai multe ori, eliminarea totală a cauzelor care pot genera conflictul ca și soluționarea integrală a unui conflict, sunt
foarte greu de realizat. De aceea, controlul, monitorizarea, managementul desfă șură rii unui conflict în toate fazele
sale, sunt foarte importante. Doar astfel se pot realiza funcțiile rezolvă rii de conflicte:
 evită distrugerea uneia sau alteia din pă rțile aflate în conflict;
 reface chiar interacțiunea afectată a pă rților;
 ajunge la gă sirea unor strategii și soluții eficiente de negociere.
O scurtă analiză a conflictelor
Teoriile moderne asupra conflictelor sunt centrate asupra:
 cauzelor manifeste și potențiale ale conflictului;
 că ilor de evoluție și posibilită țile de soluționare;
 efectelor directe și indirecte asupra pă rților interdependente;
 funcțiilor și disfuncțiile conflictelor; 
 tipurilor de conflict și aria lor de cuprindere;
 instituționaliză rii conflictului;
 managementului conflictului;
 proceselor de negociere și atingere a pă cii sociale;
 menținerii ordinii sociale în condițiile inegalită ților și a deosebirilor de interese dintre pă rți;
 rolului conflictului în procesele dinamicii de grup.
Surse ale conflictelor:
 Nevoile fundamentale – acele lucruri de care avem nevoie ca să supraviețuim: hrana, apa, aerul, adă postul,
energia etc.
 Valorile diferite – atunci câ nd oamenii împă rtă șesc credințe diferite (religii sau etnii diferite etc.).
 Percepții diferite – câ nd oamenii vă d sau gâ ndesc diferit despre un anumit lucru.
 Interesele diferite – preocupă ri, opțiuni diferite.
 Resursele limitate – cantitatea redusă în care se gă sesc anumite lucruri necesare.
 Nevoile psihologice  – de a ne simți capabili, de a fi acceptați, importanți, să nă toși, iubiți …
Cauze posibile, manifeste sau latente ale conflictelor interumane:
 inegalită ți individuale și discrimină ri sociale;

85
 incapacitatea pă rților de a ajunge la un compromis reciproc acceptat;
 competiția pentru resurse (naturale, economice, financiare etc.);
 acces competițional la oportunită ți crescute (angajare, promovare profesională etc.);
 dorința de dominare, de putere, de prestigiu social;
 dorința de manipulare și tehnici de culise;
 lipsa de comunicare sau disfuncția acesteia;
 lipsa de transparentă în acțiuni, favorizarea minciunii etc.
Fazele apariției unui conflict:
 dezacordul;
 alimentarea dezacordului;
 ruperea cooperă rii;
 confruntarea sau manifestarea conflictului propriu-zis.
Tipuri de conflicte (Deutsch, 1991, apud Neculau şi Stoica-Constantin, 1998)
Conflicte majore:
 conflictul suma-zero (un conflict clasic pur, de tipul victorie-înfrâ ngere);
 conflictul cu motiv mixt – amâ ndoi pot câ știga, amâ ndoi pot pierde, unul poate câ știga și celă lalt poate pierde;
 conflictul cooperare (amâ ndoi pot câ știga sau amâ ndoi pot pierde);
Conflicte în clasă (Kreidler, 1984):

IV. 26. CONFLICTELE ÎNTRE COPII – NE BĂGĂM SAU ÎI LĂSĂM SĂ SE DESCURCE?

Uneori, dacă stă m şi urmă rim pentru o perioadă de timp un grup de copii, ne putem convinge că este imposibil să
nu apară un conflict, câ t de mic între aceştia. Chiar dacă este vorba de o jucă rie, de o carte de colorat, de locul ocupat la
masă , de colegul lâ ngă care stă , de o culoare, de o carte, de cine intră primul în sala de grupă după ce am fost la
spă lă tor, etc. – conflictele între copii apar mereu.
În funcţie de vâ rstă şi dispoziţie, mereu îi auzim spunâ nd diferite invective: eu am fost primul, ba eu, acesta este
locul meu, ba e al meu, eşti un copil ră u, nu mă mai joc cu tine, nu mai eşti prietenul meu etc.
Pe parcursul anilor, am putut observa, că aceste conflicte apar începâ nd cu grupa mică şi continuâ nd pâ nă la
grupa mare, câ nd copiii se pregă tesc de a pă şi pe o altă treaptă de învă ţă mâ nt.
Am vă zut cum, între copiii de la grupă care au legat prietenii frumoase, mai ales cei care sunt vecini sau
frecventează jocurile în acelaşi parc, s-a ajuns la urlete, lacrimi şi chiar violenţă . Ce este surprinză tor în situaţii de
acest gen? Pă rinţii sunt cei care greşesc intervenind într-un mod nu tocmai potrivit să rezolve micile conflicte apă rute
între copii. Este bine ca, atâ ta timp câ t situaţia nu scapă de sub control, nu escaladează prea tare, să îi lă să m pe ei să se
descurce, să urmeze toate etapele conflictului şi să gă sească o cale spre împă care. În cazul conflictelor mai grave, în
care supă rarea se poate prelungi, iar copiii nu au posibilitatea de a le gestiona, abia atunci este bine să intervenim, să
discută m, să analiză m situaţia, ce le-a generat, ce sentimente îi încearcă pe actorii implicaţi, ce cred că ar fi putut face
diferit.
Indiferent de vâ rstă , conflictele între copii sunt de mai multe feluri:
 conflicte de posesiune, în situația în care unul dintre ei dorește să folosească obiectele celuilalt;
 conflicte de putere, în momentul în care unul dintre ei dorește să impună regulile;
 conflicte de preferințe, în momentul în care ideile copiilor nu converg.
Inclusiv la noi, adulții, se pot gă si situații similare. Diferența constă în modul în care alegem să ne soluționă m
aceste conflicte.
În primii ani de viață , copiii recurg la agresivitate pentru a rezolva disputele, în multe dintre situații. De altfel, pe
toată durata unei vieți, vâ rsta de doi ani este vâ rsta la care oamenii recurg cel mai des la agresivitate pentru
rezolvarea conflictelor. La doi ani, un copil va folosi agresivitatea într-una din patru interacțiuni sociale. 
În jurul vâ rstei de patru ani, tendința spre agresivitate fizică scade, iar copiii încep să folosească agresivitate
indirectă . La fel ca și în cazul puilor de animale, copiii testează diferite strategii de rezolvare a conflictelor și învață să
își gestioneze agresivitatea. În această perioadă este importantă și dezvoltarea neurologică . Creierul copilului face
niște salturi, cortexul prefrontal (partea creierului responsabilă cu autocontrolul și autoreglarea) fiind în continuă
dezvoltare pâ nă la vâ rsta de două zeci și unu de ani, chiar două zeci și cinci de ani, arată unele studii. La toate acestea
contribuie și temperamentul copilului, experiențele sale anterioare, precum și modelul oferit de adulții semnificativi
din viața sa. Copilul ajunge să dezvolte strategii să nă toase de rezolvare a conflictelor, însă este nevoie de timp pentru
ca aceste strategii să fie experimentate și asumate.
Vedem în jurul nostru mulți adulți care nu știu să gestioneze conflictele într-un mod eficient. Atunci, câ nd o
persoană de treizeci-patruzeci-cincizeci de ani recurge la violență fizică pentru a rezolva un conflict, acesta regresează
la un stadiu de dezvoltare emoțională specific vâ rstei de trei-patru ani, pentru că acela este momentul în care ne
supă ră m că ne-a fost luată jucă ria și alegem să îl lovim pe celă lalt. În acest context este corect ca într-o dispută între
un copil mai mare şi unul mai mic, să îi cerem primului să aibă mai multă înţelegere şi să cedeze în faţa celui de-al
doilea, folosindu-ne de argumentul „Tu eşti mai mare!”?
În momentul în care există conflict între copii de vâ rste diferite, trebuie să avem în vedere urmă toarele aspecte:
 Amâ ndoi sunt sub influența unor tră iri emoționale intense, iar creierul lor emoțional (amigdala) este cel ce a
preluat controlul.
 Dacă alegem să -i spunem copilului mai mare: „Tu eşti mai mare și trebuie să cedezi!”, înseamnă că într-un fel sau
altul i-am comparat și am fă cut o diferență între ei. Cel mare se va simți nedreptă țit pentru că , în cele din urmă

86
 argumentul vâ rstei nu este pertinent pentru situația apă rută între cei doi, în timp ce copilul mai mic va învă ța că i
se cuvin mai multe drepturi, doar pentru că este mai mic.
 Este important să le validă m emoția ambilor copii, să ne punem în situaţia lor și să înțelegem ce simt. Validarea
emoției presupune să îi spunem, spre exemplu: „Cred că te-ai înfuriat pentru că fratele tău voia să se joace cu
jucăria cu care te jucai tu!”. Validarea emoției nu înseamnă și validarea comportamentului, așadar mesajul pe care
dorim să -l transmitem este: „Este în regulă să te simți astfel, dar nu este în regulă să lovești!”. Simțindu-se validați
și înțeleși, copiii vor fi mai dornici să coopereze.
În general, este important să îi oferim copilului ocazia să învețe să își rezolve conflictele. Micile lecții de viață
sunt, de fapt, modalită ți prin care copilul învață și își dezvoltă diferite abilită ți care îi vor fi utile mai tâ rziu. Dacă
adultul intervine de fiecare dată , atunci copilul nu va avea ocazia să treacă prin procesul de încercare și eroare și va
că uta mereu o autoritate exterioară care să -i sară în ajutor. Cu toate acestea și aici trebuie să existe limite. Spre
exemplu, în cazul copiilor mai mici, nu îi putem lă sa să se ră nească doar pentru că au nevoie să învețe să -și rezolve
conflictele. Vor învă ța să -și rezolve singuri conflictele, dar au nevoie de ghidarea unui adult. Această ghidare este cu
atâ t mai importantă cu câ t copiii au fost prezenți sau chiar victimele unor forme de agresiune fizică sau verbală , în
trecut.
În momentul în care copilul nostru este cel atacat, în primul râ nd se nasc o serie de tră iri în noi înșine, care uneori
pot fi copleșitoare. Retră im perioadele în care noi, la râ ndul nostru, am fost loviți sau agresați. Atunci, câ nd copilul
plâ nge, are nevoie să -l ascultă m și să îl ajută m să depă șească acest moment. Are nevoie de atenția noastră pentru a se
vindeca. După ce ascultă m plâ nsul, îl putem încuraja pe copil să povestească ceea ce s-a întâ mplat, pentru a-l ajuta să
depă șească experiența respectivă . Dacă este prea mic pentru a poveşti, putem face noi acest lucru în locul lui, să-i
spunem povestea, de mai multe ori: „Te jucai cu lopățica și băieţelul a venit și te-a lovit, apoi ai început să plângi și tata
a venit la tine!”.
Câ nd copilul este mai mare, depinde și de temperamentul acestuia, uneori va fi deranjat de intervenția pă rintelui
și va prefera să își rezolve singur conflictele, alteori va cere singur ajutorul. Dacă situația se agravează , spre exemplu
în cazul bullying-ului care se petrece în mod repetat, este important ca pă rintele să intervină și să -l scoată din cadrul
respectiv pe copilul agresat, pentru că repercusiunile acestor conflicte pot fi mult mai grave.
Câ t despre pă rinții „atacatorului”și aici depinde foarte mult de atitudinea lor. Sunt unele situații în care celă lalt
pă rinte spune: „Sunt copii, se joacă!”, sau „Nu am ce să-i fac!”. Foarte important este modul în care noi ne sprijinim
propriul copil să depă șească această situație și ce învață el din experiența respectivă , mult mai mult decâ t „să se facă
dreptate”.  Dacă situația persistă , este important ca adultul să-l scoată din acel context pe copil. Să ne amintim faptul că
un copil tinde să folosească agresivitatea ca ră spuns, cu atâ t mai mult câ t el a fost victima unui astfel de
comportament, din partea adulților sau a altor copii.
O altă modalitate de abordare a situațiilor în care copilul a fost victima unei agresiuni din partea altui copil, este
cea prin jocul cu pă puși, în care puneți în scenă întâ mplarea respectivă . Oferiți-i copilului ocazia să gă sească încheieri
diferite pentru modul în care s-a petrecut întâ mplarea, întrucâ t astfel el procesează și depă șește situația respectivă .
Pentru a-l face pe copil să se simtă puternic, pă rinţii pot aborda jocul de inversare a puterii. Acest joc presupune
ca adultul să fie cel slab, care pierde mereu. O hâ rjoneală de tipul luptă corp la corp, în care pă rintele este cel slab și
împiedicat, iar copilul cel puternic, îl sprijină pe acesta din urmă să se vindece prin râ s. Copilul se va bucura!
În cazul în care copilul este agresorul, este esențial să înțelegem care este ținta sa și ce anume declanșează
momentele de agresivitate, dacă se întâ mplă doar în prezența unei anumite persoane, cum este sora mai mică , sau
dacă se întâ mplă într-o anumită parte a zile – înainte de masă . Motorul din spatele comportamentului (cauza) este
mult mai important decâ t comportamentul (efectul). Dacă ne axă m doar asupra comportamentului, cauza persistă și
va da naștere din nou aceluiași comportament. Este important să scoatem la lumină și să validă m emoția simțită de
copil: furie, gelozie, neră bdare, dezamă gire și așa mai departe. Apoi să clarifică m ce poate face pentru a rezolva
situația respectivă și ce tipuri de comportamente sunt acceptabile.
La fel de utilă este o abordare prin joc, în care putem folosi animale de pluș care interpretează acea situație. Copiii
înțeleg mult mai ușor atunci câ nd li se vorbește pe limba lor, prin jocuri și povești. În cazul copiilor mai mari, putem
pretinde că suntem un reporter care comentează disputa dintre doi fraţi: „Este incredibil, cei doi fraţi se ceartă din nou,
cine credeți că va câștiga de această dată?“ Important este ca ei, copiii, să înțeleagă că este un joc și să se amuze, nu să
se simtă ironizați.
Este bine cunoscut faptul că pă rintele este un model pentru copilul să u. De cele mai multe ori, copiii preiau
modele, inclusiv strategii de rezolvare a conflictelor de la pă rinții lor. Aceste modele sunt preluate în mod natural, din
ceea ce observă copilul la pă rinte. De aceea, pă rinții pot verbaliza, pot spune cu voce tare, cum au ajuns să aplice o
anumită strategie. Spre exemplu: „M-am înfuriat pe fratele meu, pentru că mi-a promis că mă ajută și în ultimul
moment, m-a anunțat că nu mai poate veni. După ce m-am liniştit, i-am spus şi lui acest lucru.“
La fel de util este să abordă m disciplina inductivă , în care îi vorbim copilului despre emoțiile simțite de celă lalt
copil, respectiv rezultatul acțiunilor sale. Câ nd copilul este mai mic și nu este conștient de ceea ce simt ceilalți și nici
de ceea ce simte el însuși, putem sune noi în cuvinte acest lucru: „L-ai lovit pe băiețel și acum plânge, cred că se simte
tare trist!“ Apoi, câ nd copilul mai crește, îl puteți întreba cum se simte celă lalt copil și cum s-a simțit el într-o situație
similară , câ nd a fost de cealaltă parte a baricadei. Se impune să discută m despre ce alte variante are la dispoziție și ce
poate face diferit data viitoare.
Un alt aspect important este acela că , învă țarea nu se face la cald, câ nd copilul este sub influența unor emoții
puternice, nu ne putem aștepta să conștientizeze imediat unde a greșit.
Nici o învă ță tură nu poate fi mai puternică decâ t puterea exemplului personal, dar și experiențele de viață tră ite
de că tre copil. Oricâ t ne-am dori să -i protejă m pe copii, ei vor întâ mpina astfel de situații. Copiii care sunt crescuți într-

87
un glob de cristal și care sunt mereu feriți de astfel de experiențe, în cele din urmă vor ajunge adulți care se vor
confrunta cu societatea așa cum este ea, cu bune și cu rele.
Este important să -l învă ță m pe copil să facă diferența între o situație pe care o poate gestiona singur și o situație
în care are nevoie să ceară ajutorul. Aici ar fi util un joc de  „Ce ai face dacă…?”, în care îl puneți pe copil în fața unor
situații imaginare, cum ar fi: „Ce ai face dacă un prieten ar fi agresat de un copil mai mare?”, sau „Ce ai face dacă un alt
copil te-ar lovi?”. Jocul trebuie jucat împreună cu copilul și lă sat să menţioneze el situații ipotetice.
La fel de important, pentru că tot vorbim de abuz, este ca un copil să știe care sunt limitele interacțiunilor cu o
altă persoană , ce este în regulă și ce nu este în regulă . Un copil ar trebui să știe încă de la o vâ rstă fragedă că nu este în
regulă ca o altă persoană  să -i atingă pă rțile intime, gâ tul, picioarele, abdomenul, mai ales dacă acest lucru îi creează o
senzație de disconfort. Din pă cate, astfel de abuzuri sunt mai frecvente decâ t ne-am imagina și sunt ținute sub tă cere
de copiii care nu știu aceste lucruri și care simt un puternic sentiment de vinovă ție.
Copiii vor învă ța să -și gestioneze conflictele în special din experiențele tră ite, aplicâ nd strategii observate la
ceilalți, dar și strategii proprii.
În concluzie, pă rinţii trebuie să lupte zi de zi cu sine, pentru a nu-şi pierde ră bdarea şi controlul, pentru a-şi
înțelege şi accepta copiii şi a-i creşte cu respect, blâ ndețe şi empatie. Este de dorit ca pă rinţii să se informeze câ t pot
despre metode alternative de educație şi autocontrol, pentru a fi un model de comportament pentru copii lor iar
aceştia să nu cunoască gustul amar al agresiunii şi umilinţei.

IV.27. CONFLICTUL PĂRINTE-COPIL: CE TREBUIE SĂ ȘTIM…

„Conflictul poate fi definit ca o diferenţă de opinii, de valori între două sau mai multe persoane sau grupuri, care
se află într-o stare tensionată de emotivitate, de neînţelegere şi de opoziţie. Conflictul apare atunci, câ nd relaţia este
deteriorată sau lipseşte.”
Divergenţele şi neînţelegerile care pot declanşa un conflict sunt multiple: divergenţe de obiective, de interese, de
valori, de stiluri de comunicare, diferenţe de statut, insecuritate, rezistenţă la schimbă ri etc.
Un conflict ascunde deseori o pierdere: pierderea de ataşament faţă de persoane, pierderea de teritoriu, de rol, de
identitate, de sens, de control (sentimentul de a fi depă şit). Este, în egală măsură , important de a conştientiza
neînţelegerea sau neînţelegerile şi de a recunoaşte emoţiile care sunt legate de pierderi. Pentru a soluţiona un conflict,
trebuie luate în considerare, în primul râ nd, valorile împă rtă şite de fiecare. Aceste valori pot avea la bază emoţii legate
de trecut sau pot aminti de suferinţe anterioare.
Relația de comunicare între pă rinte și copil nu este ferită de apariția și escaladarea conflictelor. Poate pă rea
exagerat, dar de mai multe ori conflictul pă rinte-copil poate să aibă un rol benefic în dezvoltarea celui mic (prin
înțelegerea unor strategii de prevenire și  – dacă acestea nu sunt posibile – de modalită ți de rezolvare pentru
conflictul pă rinte-copil). Dar nu sunt puține situațiile în care pă rintele ajunge la o anumită epuizare psihică simțind că
orice face lucrurile merg din ră u în mai ră u. Undeva a apă rut o greșeală în cursul firesc al conflictului, dar unde este
aceasta?
Pentru a identifica soluții, trebuie să știm de la început cu ce ne confruntă m. Este limpede că existe conflicte și
conflicte, unele sunt benefice (cum este conflictul cognitiv care poate duce la apariția unor idei/soluții mai bune) și
altele sunt potențial dăună toare (spre exemplu, conflictul afectiv care poate acționa pe multe planuri, ajungâ nd să
„infecteze” multe paliere în comunicarea dintre pă rinte și copil). Dincolo însă de această clasificare, trebuie să spunem
că un punct de reflecție ne este oferit de un model regă sit în literatura de specialitate: modelul preocupă rilor
bilaterale (Rubin, Pruitt, Kim); acest model împarte alegerea în funcţie de orientarea preocupă rilor spre sine sau spre
celă lalt, pe o scară foarte extinsă , de la indiferenţă la maxim interes. De altfel, în viață noi avem această balanță între
interesul nostru (vrem ca noi să avem câ știg de cauză ) și interesul celeilalte pă rți (vrem ca celă lalt să aibă câ știg de
cauză ). Cele două perspective conduc la patru situații des întâ lnite:
1. Cedarea
 Cedarea apare atunci câ nd motivația pă rintelui este direcționată exclusiv spre copil. În această situație se află
pă rinții care acceptă orice solicitare din partea celui mic pe principiul „el să fie fericit!”. Concluzia este uşor de
ghicit: dacă o astfel de atitudine persistă , o să ajungem în situația în care copilul devine un mic tiran care prin
solicitare directă sau șantaj emoțional obține tot ce vrea și pă rintele nu mai are niciun cuvâ nt de spus, nu mai
poate să impună nimic!
2. Lupta
 Aflată la polul opus cedă rii, lupta îi caracterizează pe pă rinții care nu cedează nimic în fața copilului lor. Sunt
pă rinții de tipul „eu am întotdeauna dreptate, eu sunt tată l/mama și tu copilul și nu invers!” sau „câ nd o să ajungi
la casa ta/o să ai banii tă i/ atunci o să decizi tu, pâ nă atunci faci ce zic eu!”. Acești pă rinți o să provoace o
dezvoltare a două categorii de persoane (complet opuse):
 persoane cu o inhibiție crescută față de lume, persoane supuse și care nu o să aibă curajul să își ceară niciodată
drepturile;
 persoane revoltate, care o să lupte cu „tiranul” și care o să ducă această frustrare și mai departe, în viața de adult.
3. Evitarea
 Evitarea este o altă strategie ineficientă . De data aceasta, pă rintele nu cedează presiunii venite din partea
copilului, dar nici nu luptă să își impună propria pă rere. Un astfel de pă rinte pur și simplu lasă lucrurile să
treneze, nu acționează , încearcă să evite luarea unei decizii. O astfel de atitudine o să -l facă pe copil să creadă că
pă rintelui îi este indiferentă relația lor de comunicare și o să îl îndepă rteze afectiv de tată l/mama lui.
4. Rezolvarea de probleme

88
 Este singura strategie care funcționează din cele patru. Este vorba de un interes dublu direcționat: „Vreau să fie și
ca tine, vreau să fie și ca mine!”. Viața este formată din negocieri, copilul poate să învețe acest lucru de la o vâ rstă
fragedă . Pă rintele trebuie să știe că nu întotdeauna ceea ce „este bine” este și ceea ce îi place copilului. Pă rintele
trebuie să fie un fin negociator, să gă sească în interiorul soluției pe care o propune copilului și ceva din opțiunile
acestuia. Așa cum se spune în negociere, o greșeală fundamentală este să ne gâ ndim în genul „Eu contra ta!”.
Dimpotrivă , soluția firească este de tipul: „Eu și tu contra problemă !” Nu pă rintele este adversarul copilului și nu
copilul este adversarul pă rintelui: cei doi au o problemă și problema este adversarul pe care trebuie să-l înfrunte
împreună!

IV.28. CE ȘTIM DESPRE ADEVĂR ȘI MINCIUNĂ ?

Un aspect esențial în educația morală a tinerei generații, este acela al cunoașterii adevă rului.
Acea persoană care cunoaște realitatea n-o poate nici ascunde, nici deforma.
Actul de cunoaștere, se bazează pe o percepție neviciată , pe o informație completă și pe o capacitate de
discernă mâ nt în judecă țile noastre.
În primii ani de viață , copilul are percepțiile neorganizate, fiind lipsite de experiență , de elementele de
fundamentare a înregistră rilor sale, deci, în mod evident nu poate denatura adevă rul.
Primele alteră ri ale adevă rului par legate de satisfacerea trebuințelor sale.
„De fiecare dată, când una din nevoile esențiale de securitate, de tandrețe, de activitate, este contrariată, copilul
reacționează spontan, pentru a restabili situația. De aceea, până spre vârsta de 6 ani și adeseori mai târziu, el
structurează mediul după interesele sale, fără să se preocupe dacă gesturile, cuvintele sau atitudinile la care recurge
pentru a dobândi securitatea sau a înlătura dificultățile, sunt sau nu conforme cu adevărul.’’ – L. VEREL
Anumite alteră ri ale adevă rului, sunt urmarea unor reflexe de apă rare sau adaptare, destinate să restabilească un
echilibru, compromis mereu, între copil și mediul să u. Și, cum numeroase denatură ri ale adevă rului sunt declanșate de
dorința copilului de a ocoli și de a compensa slă biciunile și temerile sale, este normal ca teama și vanitatea, sub toate
formele, să fie motivele cele mai frecvente ale minciunii copilului.
Totuși, în pofida atâ tor condiții și motive care îl îmboldesc să mintă , copilul este mâ nat, în același timp, de nevoia
de a cunoaște și a înțelege care este forma originală a dragostei de adevă r. Această tendință , manifestată printr-o
curiozitate nepotolită , gă sește chiar în natura copilului obstacole serioase.
În literatura de specialitate, sunt binecunoscute natura și diversitatea modalită ților prin care copilul abordează
adevă rul și minciuna, datorită valoroaselor lucră ri ale lui W. STERN. (W. STERN, ERINNERUNG, AUSSAGE U LIIGE, ED.
3, 1922)
Acesta pune în evidență reflexul de apă rare și operează o clasificare a minciunilor copilului:
 preminciuna – copilul scapă de o întrebare care-l supă ră , vorbind despre altceva
 răspunsul negativ – pentru a scă pa de o pedeapsă
 acuzarea unui nevinovat
FRANCISKA BAUMGARTEN a efectuat pentru prima dată , un studiu mai amplu asupra minciunii unui copil.
Autoarea era de pă rere că minciuna este un produs al fanteziei sau al dorinței de a evita o pedeapsă, de aceea nu poate fi
conotată negativ.
Alți autori consideră că , pâ nă la 7 ani, minciuna copilului dominată mai ales de teama
de pedeapsă sau de dorința de recompensă , nu prezintă gravitate.
ANDRE BERGE realizează , în 1977, o tipologie a minciunii la copil, după cum urmează :
 Minciuna de apărare, emanată din teama copilului de pedeapsă . Apariția unui asemenea gen de minciună ,
constituie un semnal de alarmă mai ales pentru educatoare, deoarece sistemul educativ pe care îl rulează , este
mult prea dur și rigid. Se pot preîntâ mpina minciunile de acest fel în gră diniță și în familie, prin stimularea
sincerită ții copilului, ca și prin certitudinea că , recunoscâ ndu-și greșeala, copilului îi este diminuată pedeapsa.
„O greșeală recunoscută , este pe jumă tate iertată !’’
 Minciuna de independență, izvoră ște din dorința copilului de a-și apă ra micile sale secrete pe care adultul vrea
„să i le violeze”. Adultul poate evita acest fenomen, respectâ nd dreptul elementar la o anume intimidate a orică rei
ființe umane, inclusiv în perioada infantilă .
 Minciuna de compensație, rodește pe fondul tendinței copilului de a evada dintr-o realitate nedorită că tre
ficțiune, pentru a-și oferi substitutele dorite.
De exemplu, am putut constata că , un copil care nu beneficiază de afectivitate din partea unuia sau ambilor
pă rinți, inventează , relatâ nd colegilor tot felul de gesturi tandre sau activită ți desfă șurate de pă rintele respectiv.
În astfel de cazuri, educatoarea trebuie să -i atenționeze pe pă rinți și să încerce să -i ofere ea însă și copilului
că ldura sufletească de care acesta are nevoie.
 Minciuna de seducție, apare câ nd copilul, simțindu-se complexat din diverse motive, apelează la tot felul de
subtrefugii, născocind întâ mplă ri, situații dar și atribuindu-și diverse calită ți ca îl valorizează în fața colegilor sau
educatoarei, pentru a face o impresie bună și a atrage considerațiile lor.
De exemplu, pentru a evidenția curajul să u, un copil povestește cum, fiind la țară la bunici, a prins uu șarpe.
Educatoarea, câ t și pă rintele trebuie să ofere copilului ocazii în care să obțină mici succese pentru a-și consolida
încrederea în sine.
 Minciuna de agresivitate, este specifică acelui copil care se simte marginalizat atunci câ nd educatoarea
manifestă o constantă și o nedisimulată preferință față de un alt copil. De aceea, este recomandat ca educatoarea
să -și cenzureze comportamentul în sensul de a nu da frâ u liber slă biciunilor sale afective.

89
 Acest tip de minciună , poate să apară și în cadrul familiei, cauzat de un climat nesecurizant, câ nd copilul odată cu
apariția unui nou nă scut, se simte marginalizat. Atunci, el minte în semn de protest și pentru a atrage atenția
adulților, atâ t pă rinți câ t și educatori, fiind convins că „îi ră nește” prin fapta sa.
L. DUPRAT („LA MENSONGE”, ALCAN, 1903), definea minciuna ca pe „fapt psihologic, o tentativă de sugestie, orală
sau nu, prin care un individ se străduiește, mai mult sau mai puțin intenționat, să introducăîn spiritual celorlalți o
credință neconformă cu ceea ceautorul ei crede că este adevărat” sau „o declarație despre care știm că este inexactă,
adică o înșelăciune în cunoștință de cauză, făcutăîn prezența unei persoane și cu dorința ca aceasta să o ia drept adevăr”,
după cum aprecia E. SEELIG.
După pă rerea celor doi specialiști (DUPRAT și SEELIG), aceste două definiții pot fi aplicate atâ t minciunii
adultului câ t și a copilului.
„Din perspectivă psihologică, minciuna este un act comportamental deosebit de complex, ce antrenează toate
palierele personalității: gândirea, limbajul, afectivitatea, voința, atenția. Aceasta se raportează atât la diferitele vârste
cronologice, cât și la starea de normalitate sau anormalitate a individului.” (CONSTANTIN COCOȘ )
Psihologii URSULA ȘCHIOPU și EMIL VERZEA, sunt de pă rere că „la 4 ani, copilul începe să utilizeze uneori
circumstanțele atenuante și încearcă să iasă din situații de culpabilitate prin minciună, de cele mai multe ori
spontană.Există și situații de minciună, pentru a obține ceva, pentru a scăpa de situații neplăcute.” Aceiași autori,
apreciază că la 5-6 ani, jocul circumstanțelor atenuante este slab, severitatea pă rinților creâ nd ideea necesită ții de a fi
pedepsit copilul, pentru orice încă lcare de reguli în mod sever.
CONSTANTIN COCOȘ, apreciază că ,,de regulă , minciunile copilului de pâ nă la 5 ani, nu sunt conștiente, interesate
și nu implică anumite calcule deliberate.’’
În opinia lui J. PIAGET, copilul interiorizează reguli admise în viața de familie și de gră diniță . El
interiorizează însă și recompensele, dar și pedepsele, din care motiv tră iește și autopedepsiri interioare. „Problema
minciunii la copil, este deci, problema întâlnirii dintre atitudinile egocentrice și constrângerea morală exercitată de
adult. Tendința spre minciună, este o tendință naturală, a cărei responsabilitate și generalitate aratăîn ce măsură ea este
un element constitutiv al gândirii egocentrice a copilului. Odată cu judecățile copilului referitoare la minciună,
pătrundem mai adânc în intimitatea aprecierilor infantile.”
J. PIAGET, a avut ca obiectiv, analiza conștiinței minciunii la copil, a felului în care copilul judecă și evaluează
minciuna. Este vorba de a ști dacă un copil înțelege că „a minți”, înseamnă „a trăda cu bună științăși cu intenție,
adevărul.”
În continuare, sunt prezentate câ teva definiții ale minciunii.
 Definiția cea mai primitivă, este o definiție pur realistă „O minciună, este o vorbă urâtă.” Din această definiție,
se poate înțelege că , a minți înseamnă a nu spune adevă rul.
 O definiție mai avansată a minciunii și care ră mâ ne definiția obișnuită pâ nă destul de tâ rziu (6-10 ani), constă în
a spune pur și simplu „o minciună, este un lucru care nu este adevărat.”
Cercetă rile lui PIAGET, arată că , la vâ rsta de 5-7 ani, copiii, deși simt cu siguranță nuanța care separă actul
intenționat de eroarea involuntară , nu prea sunt înclinați să accentueze acelașii termen de „minciună .’’ Abia după
6-7 ani, distincția e pe cale de a se înfă ptui.
 Definiția corectă a minciunii „minciuna este orice afirmație intenționat falsă.”Această definiție, nu o întâ lnim
decâ t pe la 10-11 ani.
J. PIAGET, susține că putem admite că , pâ nă la 7-8 ani, copilul este gata să altereze în mod spontan adevă rul, ceea
ce i se pare firesc și cu totul inofensiv, dar că totuși el consideră ca o datorie a sa față de adulți, să nu mintă și
recunoaște că minciuna este o faptă rea.
Cauzele minciunii, trebuie private și prin prisma contactului social: copil – adult – societate.
Copilul învață să mintă prin imitarea adultului, prin contact social. El știe că , deși este condamnată de morală ,
minciuna este admisă în societate, uneori impusă chiar de viață . El nu-l poate condamna pe adult, din moment ce se
stră duiește să -l imite.
Ca şi în familie și în gră diniță , arena cea mai eficientă de luptă împotriva minciunii este puterea exemplului.
La copilul mic, minciuna este o consecință a cuceririi imaginarului și ea nu are caracter patologic.
Creativitatea și imaginația copilului, se manifestă în mici povestiri fantastice, în care planul real și cel imaginar, se
confundă , mai ales din cauza lipsei controlului critic al gâ ndirii.
Exagerarea și fabulația sunt caracteristici ale vâ rstei preșcolare și nu trebuie să fie confundate cu minciuna.
În unele cazuri, preșcolarul nu minte, nu induce în eroare în mod voit pe nimeni, dar el nu dispune de mijloace
fine de a reflecta fidel realitatea. Pă rinții și educatoarele trebuie să depună eforturi pentru a corecta cu ră bdare,
erorile copilului și, nicidecum, să -l eticheteze drept „mincinos.”
Prin diverse tipuri de activită ți organizate în gră diniță și în special în timpul activită ților de comunicare și
dezvoltare a limbalului, educatoarea poate prezenta diferite povestiri, istorioare cu caracter moralizator, în care apar
personaje care mint și ar fi bine să se insiste asupra implicațiilor pe care le are minciuna în viața personajului
povestirii.
Dacă un preșcolar de la grupa mică sau mijlocie va crede, poate, că dacă va minți, îi va crește nasul asemenea lui
Pinocchio, preșcolarul de la grupa mare, este un copil modern, că ruia trebuie să -i demonstrezi cu argumente solide,
un anumit lucru.
Rolul familiei este de asemenea, foarte mare.
Între gră diniță și familie, ca instituție de culturalizare și educație a copilului, trebuie să existe o strâ nsă legă tură .
Familia trebuie să fie inștiințată de că tre educatoare, atunci câ nd se constată tendința copilului, de a minți cu
regularitate. La râ ndul lor, e necesar ca pă rinții să discute cu educatoarea referitor la minciună , comportamentul
copilului lor. Aceasta va lua mă surile potrivite la timpul potrivit.

90
 Este cert că rețete nu se pot da.
Fiecare copil este o individualitate, o personalitate unică , ce poate fi modelată prin diferite mijloace.
Permanentizarea minciunii, are drept consecință transformarea ei în deprindere și obișnuință , care, prin
repetare, devine un aspect negativ al conduitei, adică o tră să tură negativă de caracter.
Pentru a nu se ajunge în această situație, educatoarei îi revin urmă toarele sarcini:
 crearea unui climat de comunicare afectivă și încredere reciprocă;
 evitarea suspiciunilor simultane cu dezvăluirea inteligentă a adevărului, chiar dacă în unele cazuri e dificil de
realiza;t
 oferirea acelei părți a adevărului, care poate fi înțeleasă de către copilul de o anumită vârstă.
„În timp ce-l ajută pe copil să deosebească realitatea de ceea ce crede el că e adevărat, educatorul îl face
să guste puțin câte puțin bucuria de a fi spus adevărul. Astfel, poate spera să-l determine pe copil să prefere
bucuriile cu mult superioare, pe care le procură căutarea și exprimarea adevărului, față de satisfacțiile
provocate de minciuni care, în definitiv, adesea complică viața.”(L. LEVEL)

IV.29. AI UN COPIL RĂSFĂȚAT?

Copiii ră sfă țați sunt cei care se folosesc de o atitudine negativă pentru a obține ceea ce își doresc de la cei din jur.
Însă nu orice comportament nepotrivit al micuțului rezultă din ră sfă ț. De aceea este bine să știi care sunt semnele care
indică faptul că micuțul tă u este prea ră sfă țat. 
Nu trebuie confundate iubirea și afecțiunea pentru copil în exces cu ră sfă țul acestuia. Ră sfă țul copilului nu apare
din cauza iubirii exagerate pe care i-o ară ți! Un copil nu este niciodată iubit prea mult!
Răsfă țul apare atunci câ nd nu îi impui la timp reguli și limite și câ nd încerci să „cumperi” bunele maniere ale
copilului cu cadouri materiale.
În general, pă rinții care trebuie să lucreze în timpul zilei (deoarece își doresc compania copilului și din cauză că
se simt vinovați că nu sunt ală turi de el un timp mai îndelungat), au tendința să -și facă prezența mai plă cută pentru
copil copleșindu-l cu favoruri și cadouri, trecâ nd peste propriile dorințe în favoarea copiilor și în general trecâ ndu-i cu
vederea orice.
Această atitudine nu este deloc indicată , însă , fă câ ndu-l pe copil să -și dorească din ce în ce mai multe, fă ră să țină
cont și de plă cerile altora.
Dragostea și afecțiunea copilului nu trebuie niciodată comparate.
 Semne că ai un copil răsfățat
1. Are accese de furie frecvente! 
Cel mai clar semn că micuțul tă u este ră sfă țat, este accesul de furie provocat în public, dar și acasă . Atunci
câ nd copilul se tă vă lește pe jos și plâ nge doar pentru că ai avut curajul să îi interzici ceva sau să nu îi satisfaci
doleanțele, este clar un semn de răsfă ț. 
2. Nu este niciodată mulțumit! 
Copiii răsfă țați au probleme în a-și manifesta mulțumirea pentru ceea ce au sau primesc de la cei din jur.
Uneori o fac, alteori nu sau chiar deloc. Întotdeauna vor mai mult decâ t primesc și nu sunt recunoscă tori pentru ceea
ce au. Râ vnesc la jucă riile altora, chiar dacă ei au jucă rii la fel sau asemă nă toare. Vor totul pentru ei și nu nimic nu
pare să fie de ajuns. 
3. Nu te ajută deloc când ai nevoie de el! 
Activită țile casnice nu sunt pe placul niciunui copil. Nu reprezintă cea mai interesantă sursa de distracție
pentru ei, dar e necesar să fie învă țate de copil. Ei trebuie să știe că uneori facem lucruri și pentru că „trebuie”, nu
numai ceea ce dorim și ne face pe plac. O astfel de atitudine îi va ajuta să se adapteze mai ușor vieții la maturitate.
Dacă ai depus eforturi de-a lungul anilor să îl înveți și să -i insufli o atitudine pozitivă față de acestea, iar el nu pare
dispus să miște niciun deget în acest sens, atunci e posibil să îl fi răsfă țat mai mult decâ t l-ai învă țat să participe la
treburi gospodă rești. 
4. Trebuie să îl implori să facă ceva! 
Un pă rinte trebuie să fie o figura autoritară pentru copilul lui. Micuțul tă u trebuie să te asculte atunci câ nd îi
soliciti ceva. Este necesar să spui „te rog”, dar nu să ajungi să îl implori pentru a termina o treabă sau pentru a te ajuta
cu ceva. 
5. Te înfruntă/sfideazăadesea! 
Încearcă pur și simplu să te controleze și simți că tu ești copilul, iar el e pă rintele. Acesta e un semn de ră u
augur, pentru că nu el e cel care trebuie să fie la câ rma relației dintre voi. Uneori, această atitudine poate fi un mod de
afirmare a propriei persoane - la 2-3 anișori - dar câ nd încă mai are acest comportament la sfâ rțitul perioadei
preșcolare sau școlare, e un semn că este un pic cam râ zgâ iat. 
6. Te ignoră! 
La capă tul celă lalt al sfidă rii sau înfruntă rii, stă ignorarea. Este neplă cut să audă că nu are voie să facă ceva
sau ca nu poate primi ceva anume, dar nu trebuie în niciun caz să aplice metoda indiferenței sau să -ți încalce cuvâ ntul.
Impune reguli și limite încă de câ nd este foarte mic pentru a nu ajunge în această situație. 
7. Nu împarte nimic cu nimeni! 
Dacă „a împă rți” este o noțiune încă stră ină pentru copilul tă u, atunci este o problemă . Ei trebuie învă țați de
mici să împartă jucă rii, mâ ncare și alte lucruri cu copii de vâ rsta lui, iar mai tâ rziu să fie dispus să ofere și altora din
ceea ce are. Dacă pâ nă la vâ rsta de 4 ani, copilul nu știe să împartă , atunci poate fi un semn de ră sfă ț.
8. Nu vrea să se joace singur! 

91
 Pâ nă la vâ rsta de 4 ani, un copil trebuie să vrea și să fie capabil să se joace uneori și singur. Dacă are încă
nevoie de tine sau de un alt copil pentru a se juca atunci, e un semn că nu poate sta fă ră să i se acorde permanent
atenție. 
9. Trebuie să îl „mituiești” pentru a te asculta! 
Acest tip de comportament este rezultatul unor metode greșite, aplicate de pă rinți în încercarea de a-i face
pe copii să îi asculte. Nu trebuie niciodată să condiționezi o purtare potrvită de un bun material, pentru că nu vei face
decâ t să crești un copil ră sfă țat, iresponsabil care va avea probleme să devină un matur independent. 

IV.30. CONDUITA AGRESIVĂ. CONDUITA VIOLENTĂ. CONDUITA ANTISOCIALĂ

MOTTO :
„Educaţia copiilor e un lucru gingaş...
Câ nd duce la rezultate, ea n-a fost decâ t luptă şi grijă ; câ nd nu reuşeşte, durerea nu mai cunoaşte margini.” DEMOCRIT

Agresivitatea este definită ca fiind orice comportament ostil, distructiv al unui individ. Poate fi îndreptată
împotriva altor persoane, obiecte sau animale, precum şi împotriva fiinţei proprii, ca autoagresivitate. Agresivitatea
poate fi verbală şi fizică , aplicată direct sau indirect asupra victimei, manifestă sau pasivă . De exemplu, încă pă ţâ narea,
tă ră gă narea lucrurilor, opoziţia tă cută , stilul „spune ca el, dar fac ca mine” sunt forme de agresivitate pasivă .
Adesea, agresivitatea este considerată  a fi sinonimă cu violenţă , deşi nu orice conduită agresivă presupune şi
violenţă , după cum nu orice act violent este însoţit de agresivitate. De exemplu, şantajul emoţional (o formă de
violenţă psihică ) nu este în mod necesar însoţit de agresivitate. Violenţa presupune dorinţa de a distruge, de a vă tă ma,
de a produce suferinţă , pe câ nd agresivitatea, adesea, urmă reşte alte scopuri: afişarea, demonstrarea masculinită ţii, a
puterii, autoapă rarea, obţinerea de beneficii materiale, atragerea atenţiei, ră zbunarea etc.
De asemenea, nu orice comportament agresiv constituie un act antisocial, după cum nu orice act antisocial este
însoţit de agresivitate. De pildă , agresivitatea sportivilor în timpul competiţiei nu este un act antisocial. Furtul din
buzunare este un act antisocial, dar nu este însoţit de violenţă ori agresivitate.
În pofida tuturor acestor nuanţă ri şi delimită ri semantice, sociologice şi psihologice, violenţa se alimentează din
agresivitate, iar actele de violenţă capă tă adesea şi un caracter antisocial.
Sursele agresivităţii
 Frustrarea este una din principalele surse ale agresivită ţii umane. Frustrarea (lipsirea) de obiect şi frustrarea de
relaţie (de pildă , o iubire neîmpă rtă şită , pă ră sirea partenerului, divorţul) conduc la manifestă ri ostile, distructive,
din partea celui frustrat. Indivizii, adulţi sau copii, au o toleranţă diferită la frustrare, cei cu toleranţă scăzută fiind
mai agresivi decâ t cei cu o toleranţă mai ridicată . De asemenea, copiii au, în general, o toleranţă mai scă zută la
frustrare decâ t adulţii.
 Teama, anxietatea constituie o altă sursă importantă a agresivită ţii. De multe ori, copiii (dar şi adulţii!) care nu
îşi pot exprima teama prin cuvinte, se comportă agresiv atunci câ nd se simt angoasaţi sau ameninţaţi.
Agresivitatea copilului se manifestă uneori chiar asupra obiectului care îi produce teamă : copilul aruncă cu pietre
în că ţeii de care se teme, îşi loveşte pă rintele care l-a ameninţă cu retragerea iubirii („Eşti copil ră u, nu te mai
iubesc!”) sau cu pă ră sirea („Plec la alt copil!”). Un copil cu un ataşament nesecurizat faţă de pă rintele său este
greu de consolat atunci câ nd este separat de acesta, iar în momentul revederii, în loc să se bucure, copilul se
manifestă agresiv faţă de el: îl ceartă , îl loveşte, îl muşcă , plâ nge, urlă . Ş i adulţii se pot comporta similar atunci
câ nd se simt ameninţaţi sau anxioşi.
 Provocarea verbală, dar şi fizică constituie adesea o sursă sigură pentru un comportament agresiv atâ t la copii,
câ t şi la adulţi.
 Urmărirea materialelor video cu caracter violent şi pornografic, jocurile violente pe calculator, duc la
intensificarea şi creşterea frecvenţei comportamentelor agresive, violente şi antisociale, cu atâ t mai mult cu câ t
accesul copiilor la astfel de materiale (pe internet, în presă sau la televizor) are loc la vâ rste mai mici. Se produce
o desensibilizare a copiilor faţă de suferinţa altor persoane sau a animalelor, mai curâ nd decâ t un catharsis, aşa
cum se afirmă adesea, putâ ndu-se ajunse la comiterea unor acte de sadism chiar din partea unor copii cu vâ rste
foarte mici, la abuzuri fizice, verbale şi chiar sexuale comise de adolescenţi şi copiii împotriva altor copii. Faptele
şi statisticile stau mă rturie în acest sens.
 Mediul familial şi social agresiv, violent şi antisocial contribuie în mare măsură la dezvoltarea conduitei
agresive şi violente, dar şi a celei antisociale la copii şi tineri. Familiile marcate de violenţă domestică , mediile
sociale să race, defavorizate, unde violenţa şi delincvenţa devin normale, distorsionează complet percepţia acestor
atitudini şi conduite, copiii valorizâ ndu-le aşa cum au vă zut că fac adulţii sau însuşindu-şi-le în lipsa orică rei
forme alternative de comportament. Cu alte cuvinte, fac şi ei ce au vă zut în familia lor şi în mediul în care au
crescut.
 Au fost identificaţi şi alţi factori favorizanţi ai agresivită ţii: canicula, aglomeraţia urbană, durerea fizică sau
boala. Prin urmare, în asemenea condiţii aflate dincolo de controlul nostru este important să ţinem seama că noi
înşine, dar şi cei din jurul nostru, mai ales copiii, au o toleranţă mai scă zută decâ t de obicei la frustrare şi de aceea
ne putem manifesta cu toţii mai agresiv decâ t de obicei.
 Prevenirea agresivităţii la copii
Dincolo de situaţiile pe care le-am menţionat mai sus, situaţii în care este bine să facem un efort
de autocontrol şi să ne abţinem de la a provoca conflicte, cum putem controla agresivitatea la copii? Evident, unii
pă rinţi s-ar putea întreba chiar dacă este bine dacă nu cumva îi facem astfel mai vulnerabili, nu cumva îi

92
 transformă în looseri. Alţi pă rinţi, nici nu mai stau pe gâ nduri, ei înşişi cultivâ nd conduita agresivă şi violentă la
proprii copii pentru a-i „pregă ti mai bine să facă faţă în lumea mare şi rea”.
Dacă tră ieşti într-un cartier marcat de o rată mare a criminalită ţii şi ai de gâ nd să locuieşti acolo toată viaţa sau
chiar te îndeletniceşti cu actele criminale, probabil că nu vei lectura acest articol şi vei continua să îţi educi copilul
în spiritul familiei şi al cartierului. Câ nd Codul Penal este pentru pă rinte singurul nomenclator de meserii
„valabile”, discuţia nu mai are rost şi tragem linie aici.
Pentru toţi ceilalţi pă rinţi, se cuvine să spunem că agresivitatea este instinctivă , inerentă şi chiar utilă în natură ,
asigurâ nd supravieţuirea speciei. În cultură , însă , adică într-o societate civilizată , agresivitatea este neacceptată ,
instinctele sunt „puse sub ascultare” de normele sociale – afară de cazul în care sublimează sub formă de:
 operă literară (de pildă , poezia şi proza militantă )
 operă de artă (de pildă , „Guernica” lui Picasso)
 sport sau sub orice altă formă de activitate civilizată (curent politic, filosofic, joc etc.).
Comportamentele agresive nu asigură succesul copilului nici la şcoală , nici mai tâ rziu în profesia lui, nici în viaţa
personală . Cel mult, îi pot asigura supravieţuirea şi „succesul” într-un mediu marcat de delincvenţă , să ră cie, de
multe ori, aflat la marginea societă ţii (de pildă , în viaţa din „cartier”).

IV. 31. CUM PUTEM CONTROLA AGRESIVITATEA LA COPII?

Educaţia este cheia!
Educaţia emoţională  pentru recunoaşterea şi înţelegerea corectă a emoţiilor şi sentimentelor, exprimarea lor
verbală adecvată şi înţelegerea corectă a emoţiilor şi tră irilor celorlalţi.
 Amânarea plăcerii
Copilul că ruia i se face pe plac imediat, mereu, pentru a i se evita disconfortul, creşte avâ nd nerealista aşteptare
ca toată lumea, de fiecare dată , să îi facă de îndată pe plac, să obţină ceea ce îşi doreşte pe loc, fă ră să ţină cont de
nimeni şi de nimic. În acest sens, disciplinarea copilului, introducerea de norme şi reguli pe care să le respecte îl
obişnuieşte de mic să îşi amâ ne plă cerea de moment în scopul unui obiectiv mai important, să tolereze amâ narea
şi situaţia de moment care, poate nu îi este cea mai confortabilă . Amâ narea plă cerii începe chiar cu educaţia
sfincteriană , deci de la 18 -20 de luni.
 Cultivarea unui mod de gândire raţional, bazat pe flexibilitate şi aşteptări realiste versus inflexibilitate şi
aşteptări nerealiste
Care sunt elementele-cheie ale unei gâ ndiri raţionale, flexibile, non-absolutiste, bazate pe preferinţă şi acceptare
şi nu pe „trebuie” absolut?  versus catastrofizarea situaţiilor („nu este acesta ră ul cel mai mare care mi se poate
întâ mpla”), toleranţă crescută la frustrare versus toleranţă scă zută  (atenţie la diferenţa dintre „nu pot tolera aşa
ceva” versus „nu vreau să tolerez aşa ceva”). Faptul că nu suntem dispuşi să toleră m o situaţie nu înseamnă că
aceasta este intolerabilă ! Evaluarea contextuală versus evaluarea globală  (faptul că am picat la un examen nu
înseamnă că sunt un incapabil, ci că nu m-am pregă tit suficient de mult, lucru care poate fi îmbună tă ţit). Prin
urmare, sunt de evitat generaliză rile în situaţii nedorite sau neplă cute, gâ ndirea catastrofizantă , permanentizarea
situaţiilor neplă cute şi personalizarea lor.
 Combaterea răsfăţului 
Copilul răsfă ţat este copilul care primeşte orice îşi doreşte fă ră să dea nimic în schimb. Un asemenea copil creşte
considerâ nd că toată lumea este datoare să îi facă pe plac, are o toleranţă la frustrare scăzută atunci câ nd nu i se
dă satisfacţie şi devine agresiv, poate chiar violent în atare situaţie. De altfel, nu puţine sunt cazurile de indivizi
care ajung să aibă probleme la şcoală , la serviciu, ba chiar şi cu legea pentru că , netolerâ nd frustrarea, consideră
că pot apela la orice mijloc, inclusiv unul antisocial (furt, fals, uz de fals, înşelă torie, fraudă , viol etc.) pentru a-şi
atinge scopul, pentru a obţine satisfacţia.
 Impunerea unor reguli stricte cu privire la distrugerea intenţionată de obiecte, vătămarea intenţionată a
persoanelor, a lor înşişi şi a altor vieţuitoare
Copiii pot distruge din neatenţie, din nepăsare şi fă ră intenţie obiecte, îşi pot face ră u lor şi altora fă ră să îşi dea
seama de ceea ce au fă cut decâ t ulterior comiterii faptei (şi poate nici atunci). În cele mai multe astfel de cazuri,
pedeapsa decurge chiar din consecinţa naturală a faptei (pierderea obiectului, a atenţiei, retragerea prieteniei
etc.). În alte situaţii însă , aceste distrugeri sau vă tă mă ri sunt să vâ rşite cu intenţie şi aceasta trebuie pedepsită
prin aplicarea unor consecinţe logice (time out, retragerea privilegiilor, a sprijinului pentru anumite activită ţi,
neînlocuirea obiectului distrus şi pierdut astfel, plata pentru paguba produsă prin retragerea banilor de buzunar
etc.). Nesancţionarea sau sancţionarea necorespunză toare a unor astfel de comportamente duce la repetarea lor.
Oferirea de exemple personale corecte şi învă ţarea de comportamente alternative adecvate la comportamentele
agresive este, de asemenea, o metodă importantă de prevenire a conduitei agresive la copii. Adesea pă rinţii
interzic şi pedepsesc un comportament agresiv, cu explicaţii sau fă ră , dar uită lucrul cel mai important: să -i arate
copilului CE ALTCEVA SĂ FACĂ într-o situaţie similară , CUM ALTFEL SĂ PROCEDEZE. Exemplul personal este un
factor cheie, oricâ t l-am învă ţa noi pe copil cum să se comporte corect, adecvat, dacă nu punem în practica lecţiile
pe care i le dă m, nimic nu facem. Putem să -l pedepsim oricâ t pentru agresivitatea lui, dacă vom înjura, ne vom
brusca, ră sti la el sau la alţii, vom arunca cu obiecte, ne vom arunca unii altora vorbe urâ te în faţa lui, vom deveni
lupi moralişti, lipsiţi de credibilitate. Aşchia nu sare departe de trunchi.
 Poveştile cu tâlc 
Poveştile cu tâ lc  îl pot ajuta pe copil să priceapă într-o formă metaforică şi uşor de înţeles consecinţele unui
comportament agresiv (cu sau fă ră violenţă ) şi ale neascultă rii. Acestea nu trebuie neapă rat interpretate de
pă rinţi pentru copii, câ t mai ales povestite cu vocea şi atitudinea potrivită pentru a stâ rni interesul copilului.
 Jocurile de rol 

93
 Jocurile de rol  sunt foarte potrivite pentru a învă ţa în joacă , deci într-o formă accesibilă puterii de înţelegere a
copilului şi într-o manieră plă cută pentru el, diverse situaţii de viaţă şi roluri pe care le avem în societate. Creâ nd
spontan scenarii similare celor din viaţa reală , folosind pă puşile (antropomorfe sau zoomorfe), putem să învă ţă m
copiii care sunt consecinţele comportamentului agresiv şi violent, dar, mai ales, care sunt alternativele la un
asemenea comportament.
 Practicarea de sporturi şi activităţi cu caracter sportiv 
Practicarea de sporturi şi activită ţi cu caracter sportiv conduc la transformarea agresivită ţii brute într-o formă de
competitivitate organizată pe bază de reguli (deci disciplinată ). Nu uitaţi că una este bă taia din stradă şi cu totul
altceva lupta din ring, chiar dacă multe persoane nu reuşesc nicidecum să facă diferenţa şi susţin că ar fi totuna!

Putem folosi oricare din aceste metode şi pe toate în funcţie de temperamentul copilului şi personalitatea lui.
Cheia este educaţia, iar aceasta presupune ră bdare şi perseverenţă .
(articol publicat in Revista Help Net, octombrie 2011)

IV.32. DE CE ÎȘI ROD UNGHIILE, COPIII?

Foarte mulți copii, din diverse motive (curiozitate, plictiseală , să se elibereze de stres, din obișnuință sau ca să
imite un comportament), conștient sau nu, își rod unghiile. De asemenea, momentul câ nd merge la gră diniță sau la
școală , o mutare sau un divorț poate constitui legă tura cu faptul că un copil începe să -și roadă unghiile.
Un copil care îşi roade unghiile ascunde probleme emoţionale ale că ror cauze pot fi gă site, cel mai adesea, în
disfuncţionalită ţile din familie. Pedepsirea copiilor care au un astfel de comportament în ideea renunţă rii la acest
obicei periculos este cea mai proastă soluţie. Micuţii cu astfel de probleme trebuie mai întâ i înţeleşi, apoi ajutaţi.
Rosul unghiilor se numește ONICOFAGIE.
Pe mă sură ce cresc, copiii devin anxioși și multe dintre tensiunile sau presiunile lor interioare sunt invizibile
pentru pă rinți. Specialiștii susțin că , dacă cel mic își roade unghiile într-un mod moderat, în timp ce se uită la televizor
de exemplu sau are tendința de a face acest lucru ca ră spuns la anumite situații precum testele școlare, acest obicei
reprezintă doar modalitatea sa de a face față stresului minor și nu ai de ce să -ți faci griji. Acest obicei, atinge copiii
nervoși, un pic neliniștiți și care, crescâ nd, la cea mai mică neliniște sau în momentele de concentrare, apare ocazia
reflexă de a-și duce degetele la gură .
Ală turi de suptul degetului, scobitul în nas, ră sucitul șuvițelor de pă r sau scrâ șnitul dinților, rosul unghiilor este
cel mai comun, cel mai des întâ lnit tic nervos la copii. Pe termen lung, aceste obiceiuri, pot continua și în viața de adult,
avâ nd consecințe deloc de neglijat.
Se spune că un copil din trei își roade unghiile. Unii de la vâ rsta de 2 sau 3 ani, dar de obicei în apropierea vâ rstei
de 8 ani, copilul își formează acest obicei.
Riscurile pentru să nă tate sunt nenumă rate:
 Câ nd un copil își roade unghiile, își va bă ga automat și mâ inile în gură , mâ ini care au poposit cu ceva timp în urma
pe jucă rii murdare, capacul de la toaletă sau pe parchet. Așadar, faptul că -și roade unghiile, nu e numai inestetic,
dar constituie o poartă de intrare pentru microbii de toate felurile.
 De asemenea, copilul poate să dezvolte o infecție cutanată . Forţâ nd extremită țile cu dinții, baza unghiei devine
dureroasă și complet iritată . Pielea roșie, umflată și dureroasă în jurul unghiei este un semn de infecție care poate
fi cauzată de bacteriile care se infiltrează în cră pă turile și fisurile din stratul protector al unghiei.
 Cu câ t acest obicei prost se prelungește în timp, cu atâ t unghiile devin tot mai moi și casante din cauza
agresiunilor constante la care sunt expuse. Dacă nu este îngrijită cum trebuie, unghia se poate deforma câ nd
crește, chiar poate să cadă și în anumite cazuri, să nu mai crească la loc, deformâ nd degetele de la mâ nă .
SFATURI Ș I REMEDII CONTRA ACESTUI OBICEI PERICULOS:
 Nu există un remediu cu adevă rat, ci anumite trucuri ce trebuie încercate pâ nă ce copilul renunță la obiceiul
dăună tor.
 Nu va fi deloc ușor pentru că un copil nu ține cont de ce face și obiceiul este ancorat în activitatea sa zilnică .
 Studiile de specialitate arată că sunt și foarte mulți adulți care își rod unghiile, iar acest obicei l-au că pă tat încă
din copilă rie.
 Nu faceți o obsesie din asta! Cu câ t ii veți face mai multe reproșuri copilului, cu atâ t acesta va fi mai nervos și mai
stresat. Mai degrabă trebuie diminuate motivele pentru care își roade unghiile, în caz contrar, remarcile
dumneavoastră nu vor face altceva decâ t să sporească lista neliniștilor sale.
 Repetâ ndu-i constant copilului că unghiile sale sunt urâ te, veți determina scă derea stimei de sine. Încercați să
gă siți o apropiere mai pozitivă înclinâ ndu-vă asupra cauzelor nervozită ții sale și încercâ nd să le depă șiți
împreună .
 Dați-i unghiile cu lac sau cu un produs cu gust amar. Acest procedeu dă rezultate foarte bune aproape
întotdeauna, cu excepția cazurilor în care rosul unghiilor este determinat de un nivel foarte mare al anxietă ții. În
acel caz, îngrijorarea și stresul copilului sunt cu siguranță mai puternice decâ t simplul gust ră u al unui produs.
 Punâ nd un pansament pe unghie, i-ați putea atrage atenția asupra reflexului să u. Vizualizarea pansamentului, l-ar
împiedica să roadă acea unghie în special, dar nu constituie o garanție că nu le va roade pe celelalte, mai ales câ nd
gestul devine reflex.
Pe mă sură ce cresc, copiii devin anxioși și multe dintre tensiunile sau presiunile lor interioare sunt invizibile
pentru pă rinți. Specialiștii susțin că , dacă cel mic își roade unghiile într-un mod moderat, în timp ce se uită la televizor

94
de exemplu sau are tendința de a face acest lucru ca ră spuns la anumite situații precum testele școlare, acest obicei
reprezintă doar modalitatea sa de a face față stresului minor și nu ai de ce să -ți faci griji.
CAUZE CE POT DETERMINA ONICOFAGIA
Preocuparea pentru „rosul unghiilor” este frecvent întâ lnită la copii. Acest comportament poate apă rea din
diferite motive:
 tensiune
 imitarea comportamentului unui copil mai mare sau adult din anturajul copilului
 plictiseală (să treacă timpul, lipsa unei activită ţi)
Copilul poate avea acest gest inconştient – câ nd se uită la televizor, câ nd se gâ ndeşte la ceva sau conştient –
atunci câ nd se simte tensionat din diverse motive sau câ nd se simte vinovat ca şi metodă de „autopedepsire.”
De asemenea, pot fi considerate cauze şi:
 Imitarea comportamentului unui copil mai mare sau adult din anturajul copilului.
 Plictiseală (să treacă timpul, lipsa unei activită ţi).
 Relaţii încordate între pă rinţi (animozită ţi în familie) - despă rţirea pă rinţilor, infidelitate etc.
 Absenţa neexplicată sau greu acceptată de că tre copil a unui pă rinte.
 Dificultă ţi în a comunica cu pă rinţii sau cu bunicii.
 Comportament neadecvat al pă rinţilor (aplicarea de corecţii prin umilire sau bă taie).
 Rivalită ţi între fraţi.
 Probleme legate de mediu – locuinţă , gră diniţă /şcoală – frica de schimbare;
 Situaţii stresante sau evenimente dramatice, spre exemplu moartea cuiva drag.
 Persoane hiperactive, nervoase, autoritare, instabile emoţional, care nu îşi pot exterioriza sentimentele, anxioase,
care se retrag din viaţa socială : indiferenţă aparentă .
 Persoane care refuză permanent: neascultă tori, dificultate în a-l asculta pe celă lalt şi de a memora ordinele
primite.
 Comportamentul îngrijitorului primar – a persoanei care îngrijeşte copilul în marea majoritatea a timpului sau
care are un impact emoţional vizibil asupra copilului – unul dintre pă rinţi sau bunici, bona, frate/soră ;
 Apariţia unui nou membru în familie – frate/soră ori alt copil (vă r), ca urmare a schimbă rii condiţiilor de locuit;
 Momentul în care copilul merge în vizită într-un loc necunoscut sau pe care îl percepe ca fiind ostil (în unele
cazuri gră diniţa sau şcoala pot fi privite astfel de că tre copil);
 Situaţii în care copilul este în centrul atenţiei – în mediul familial, în mediul şcolar (este ascultat, este scos la
tablă );
 Supraîncă rcarea programului – copilul are prea multe teme/activită ţi şcolare sau extraşcolare.
Copilul poate avea acest gest inconştient – câ nd se uită la televizor, câ nd se gâ ndeşte la ceva sau conştient –
atunci câ nd se simte tensionat din diverse motive sau câ nd se simte vinovat ca şi metodă de „autopedepsire”.
CÂND SĂ-ȚI FACI GRIJI PENTRU CĂ ÎȘI ROADE UNGHIILE?
Tulbură rile repetitive concentrate pe corp, cum este rosul unghiilor, apar frecvent la persoanele axate pe
excelenţă . Câ nd vine vorba despre copii, însă , obiceiul este asociat unor conflicte semnificative în relaţiile de familie
sau a unor probleme de natură emoţională . Neînţeles şi netratat, acest comportament poate avea consecinţe grave
pentru viitorul adult.
În rare cazuri, copiii își rod unghiile într-un mod sever, ceea ce poate fi un semnal al anxietă ții excesive. Dacă vezi
că -și roade unghiile pâ nă la sâ nge sau are și alte comportamente îngrijoră toare precum ciupitul pielii sau trasul de
pă r, ori dacă nu se odihnește bine, cere sfatul unui specialist. De asemenea, cere sfatul medicului dacă acest obicei
debutează brusc și are o linie puternică ascendentă .
Milioane de persoane din toată lumea își rod unghiile fie că este vorba despre copii sau adulți. Cu toate acestea,
medicii psihologi avertizează că acest gest automutilant are la bază o afecțiune mentală destul de serioasă , scrie Daily
Mail.
„Rosul unghiilor este un comportament repetitiv care are ca rezultat distrugerea propriilor unghii şi adesea a
pielii din jurul unghiilor. Acest comportament este destul de comun mai ales la copii şi adolescenţi, dar în anumite
situaţii este mai mult decâ t un obicei prost. Atunci câ nd devine o activitate compulsivă ce conduce la autovă tă mare
(sâ ngeră ri, vâ nă tă i, infecţii sau chiar daune permanente la degete), există un semn serios de întrebare privind
să nă tatea mentală şi funcţionarea psihologică a persoanei.”
Asociația Psihiatrică din statele Unite ale Americii se pregă tește să încadreze rosul unghiilor sub categoria
gesturilor automutilante în urmă torul numă r al Manualului de Diagnostic al Bolilor Mintale, potrivit postului de
televiziune N.B.C., conform sursei citate. Mai mult de atâ t, rosul unghiilor s-ar putea asemă na cu comportamentul
caracteristic sindromului ADHD, spun experții medicali citați de Mediafax. „La fel cum procedează pacienții care se
trag de pă r sau își cauzează ră ni pe suprafața pielii, gesturi automutilante, cei care își rod unghiile pot ajunge să fie
încadrați în aceeași categorie cu persoanele care suferă de instabilitate mentală , dar asta într-o categorie foarte
restrâ nsă de pacienți“, a explicat medicul Carol Mathews, psihiatru la Universitatea din California, conform NBC.
Conform medicilor specialiști, rosul unghiilor se poate transforma într-un viciu foarte periculos, fiind mai greu de
renunțat la el decâ t fumatul. Cadrele medicale au desfă șurat o serie de studii cu privire la acest obicei și se gâ ndesc
serios să schimbe încadrarea acestuia de la un gest inofensiv la tulburare obsesiv-compulsivă .
Rosul unghiilor este privit ca un obicei foarte grav atunci, câ nd pacientul care îl practică își cauzează singur
durere, neputâ nd apoi să îşi mai folosească mâ inile deoarece ră nile provocate pot duce la infecţii severe.
De asemenea, atunci câ nd îşi rod unghiile, copilaşii sunt expuşi la o serie de boli, deoarece microbii pot fi astfel
ră spâ ndiţi din unghii pe buze sau direct în cavitatea bucală .

95
 Un leac ceva mai neconvenţional pentru a putea renunţa la rosul unghiilor, oferit de medici, este aplicarea pe
unghii de zeamă de lă mâ ie sau sos iute, dar şi împă turirea unghiilor în bandaje.
Copiii care îşi rod unghiile, ascund o teamă uriaşă .
Un copil care îşi roade unghiile ascunde probleme emoţionale ale că ror cauze pot fi gă site, cel mai adesea, în
disfuncţionalită ţile din familie. Pedepsirea copiilor care au un astfel de comportament în ideea renunţă rii la acest
obicei periculos este cea mai proastă soluţie. Micuţii cu astfel de probleme trebuie mai întâ i înţeleşi, apoi ajutaţi.
„La copii şi adolescenţi, roaderea unghiilor apare frecvent asociată cu alte tulbură ri comportamentale şi
emoţionale: tulburare de hiperactivitate şi deficit de atenţie, tulbură ri opoziţionale, anxietate de separare şi
tulburarea obsesiv-compulsivă . În acest context, intervenţia psihoterapeutică este necesară atâ t pentru stoparea
acestui comportament invalidant la nivel personal şi social, câ t şi pentru tratamentul celorlalte tulbură ri conexe.
Independent de tratamentul psihoterapeutic, un rol decisiv îl joacă educaţia parentală şi sistemul relaţional familial,
deoarece în multe situaţii astfel de probleme ale copilului sunt consecinţa directă a unui stil parental neeficient sau a
unor conflicte semnificative în relaţiile de familie.”
„În situaţiile în care acest obicei devine o obsesie dă ună toare prezentă frecvent în comportamentul persoanei,
efectele negative se manifestă atâ t la nivelul să nă tă ţii fizice, câ t şi la nivel psihologic şi social (anxietate, ruşine,
respingerea şi stigmatizarea la nivel social).”
CE POȚI FACE DACĂ ÎȘI ROADE UNGHIILE?
1. TRATEAZĂ PROBLEMA DE LA SURSĂ !
Pentru început, ca să poți opri acest obicei, este important sa știi de ce copiii își rod unghiile. Dacă știi deja care este
motivul, spre exemplu: familia voastră tocmai ce s-a mutat într-un alt oraș, cel mic nu s-a acomodat încă cu programul
de școală , sau alte evenimente care le schimbă viața, discutați despre asta!
În cazul în care nu cunoști deja motivul, cel mai bine este să vorbești cu cel mic. copilul tă u s-ar putea să nu se
deschidă imediat, însă cu timpul o va face. Tot ce trebuie să faci este să ai ră bdare și să vorbești deschis cu el, de
fiecare dată câ nd ai timp!
2. AJUTĂ -L SĂ CONȘTIENTIZEZE CEEA CE FACE!
Dacă vrei ca cel mic să se oprească și să nu își mai roadă unghiile, ajută -l să conștientizeze câ t de nesă nă tos este! Odată
ce îi atragi atenția de faptul că își mă nâ ncă unghiile, discutați despre modul în care își dorește să fie atenționat că
obiceiul se repetă .
Explică -i celui mic câ t de nesă nă tos este să își roadă unghiile, câ t de mulți microbi poate lua câ nd își bagă mâ na în gură
și ce boli poate dezvolta.
3. DISTRAGE-I ATENȚ IA DE LA ACEST OBICEI!
Spre exemplu, încurajează-l pe copilul tă u să se joace cu ceilalți micuți afară . În momentele în care se distrează , cel mic
va uita să își roadă unghiile. Totodată , poți apela și la trucuri precum filme sau jocuri video, care îi vor distrage atenția.
4. ÎNCEPE PRIN A IMPUNE LIMITE!
„De mâ ine încetezi să îți mai rozi unghiile!” – nu este chiar cel mai bun exemplu! Ar trebui, dacă îți dorești ca cel mic să
nu îți mai roadă unghiile, să impui niște limite ceva mai realiste. spre exemplu, puteți începe de la: „nu îți rozi unghiile
în timpul cinei” sau „nu îți mai rozi unghiile în urmă toarele 5 ore”( iar pe mă sură ce zilele trec și tu poți mă ri numă rul
de ore) sau „nu îți rozi unghiile câ nd te uiți la tv”.
5. MENȚ INEI UNGHIILE COPILULUI TĂ U SCURTE!
De ce copiii își rod unghiile? Pentru că au de unde! Specialiștii recomandă ca unghiile celor mici să fie câ t mai scurt
tă iate și cură țate întotdeauna. Astfel, nu vei evita doar microbii ci și rosul unghiilor.
Din moment ce nu vor vedea colțuri inestetice sau unghii lungi, nici cei mici nu vor mai fi tentați să le roadă !
6. NU-L CICĂ LI SAU PEDEPSI PENTRU CĂ -Ș I ROADE UNGHIILE!
În cazul în care copilul nu vrea să renunțe la a-și roade unghiile, nu prea poți să faci tu mare lucru. Asemenea altor
obiceiuri nervoase, rosul unghiilor tinde să devină inconștient.
În situația în care, copilul nu-și dă seama că-și roade unghiile, cică leala este o strategie total nefolositoare. Chiar și
adulții trec printr-o perioadă grea atunci câ nd vor să renunțe la un obicei de genul acesta. Dacă acest obicei ne
deranjează , putem să stabilim cu copilul niște reguli:
Ex.: „Te rog să nu-ți rozi unghiile, în timpul mesei. Crezi că vei putea?” Dacă nu va putea, nu trebuie facem din aceasta
o tragedie. Dacă vom strâ nge din dinți și, la un moment dat, vom izbucni „Nu mai suport să te vă d că îți rozi unghiile!”
nu va face decâ t să înră ută țească situația.
Atâ ta timp câ t copilul nu se ră nește și pare că nu este stresat, tot ce putem face este să ne asigură m că are mereu
unghiile tă iate, să -l rugă m să se spele des pe mâ ini și să ne concentră m atenția că tre altceva.
Dacă insistă m și îl presă m să renunțe, copilul se va stresa mai mult și acest obicei ar putea fi agravat. De asemenea,
dacă vom recurge la a pune ardei iute pe unghiuțe sau orice altceva, va percepe acest lucru ca pe o pedeapsă . Cu câ t
facem mai puțin tam-tam legat de subiect, cu atâ t el va putea să renunțe natural mai ușor la obiceiul rosului
unghiuțelor.
7. AJUTĂ -L ATUNCI CÂ ND VREA SĂ RENUNȚ E!
Uneori, dacă prietenii par să -l tachineze din cauza acestui obicei, ar putea să vrea să renunțe la rosul unghiilor și să -ți
ceară ajutorul. În primul râ nd vorbiți despre aceste tachină ri și despre cum se simte el atunci câ nd este tachinat. Apoi,
asigură -l că tu îi iubești indiferent dacă își roade unghiile sau nu și dacă , totuși, este gata să renunțe, încercați să
că utați împreună soluții.
8. VORBEȘTE DESPRE CE ÎNSEAMNĂ SĂ RENUNȚ I LA UN OBICEI!
Explică -i ce înseamnă un comportament nervos, cu câ t mai puține cuvinte și câ t mai pe înțelesul lui, iar, apoi, întreabă -
l câ t de tare își dorește ca tu să te implici. Întreabă -l dacă vrea să -l atenționezi de fiecare dată câ nd își roade unghiile

96
sau dacă , dimpotrivă , aceste intervenții ale tale îl irită . Cu câ t sunt mai mari, cu atâ t copiii resping mai mult implicarea
pă rinților.
9. AJUTĂ -L SĂ DEVINĂ CONȘTIENT DE OBICEIUL LUI!
Poți face asta stabilind cu el un semn discret pe care i-l poți face atunci câ nd îl vezi că -și roade unghiile, precum o
atingere pe umă r sau o privire sugestivă . Însă acest gest funcționează doar dacă copilul este dispus să renunțe la acest
obicei, altfel, îl va percepe tot ca pe o pedeapsă sau cică leală .
Unii copii vor singuri să -și pună leucoplast pe unghii sau să -și picteze unghiuțele cu soluții speciale sub formă de lac
de unghii. Dacă vrea acest lucru, că utați împreună un produs sigur care să nu conțină ingrediente nerecomandate.
Unele, de exemplu conțin pieper cayene ceea ce poate fi destul de neplă cut atunci câ nd copilul se freacă cu mâ na la
ochi.
10. OFERĂ -I O ALTERNATIVĂ !
Îi poți oferi un obiect pe care să -l țină în mâ nă atunci câ nd citește sau îl poți învă ța câ teva tehnici de eliberare a
stresului precum respirația adâ ncă sau strâ nsul și desfăcutul pumnilor, de exemplu. Asigură -te că petrece suficient de
mult timp în aer liber, că aleargă și se joacă în exterior astfel încâ t să -și consume tensiunile și energiile nervoase. Unii
copii gă sesc artele plastice o modalitate excelentă de a-și ține mâ inile ocupate și de a se relaxa în același timp. Iar alții
gă sesc de ajutor cursurile de muzică ori diferite sporturi.
11. ACȚ IONEAZĂ ÎNAINTE SĂ DEVINĂ UN OBICEI!
Dacă acționezi din timp, ai toate șansele să -l împiedici pe cel mic să -și facă un obicei din a-și roade unghiile.
Vorbește cu cel mic, explică -i de ce nu e bine să își roadă unghiile, care sunt riscurile și câ t de urâ t și nesă nă tos este
acest obicei. Astfel, ai toate șansele să îl ajuți să depă șească momentul și să evitați formarea unui obicei din asta.
12. PREMIILE SUNT O STRATEGIE CARE FUNCȚ IONEAZĂ ÎNTOTDEAUNA!
Îți spuneam mai sus că este bine să impui limite realiste. Ei bine, este ideal să oferi și premii, în cazul în care cerințele
tale sunt respectate.
Spre exemplu, dacă cel mic nu și-a ros unghiile la masă , oferă -i o porție în plus de desert. Câ nd vezi că se uită la un film
fă ră să își roadă unghiile, dă -i o mică gustare dulce.
13. ÎNCEARCĂ TRUCURI CREATIVE!
Plasturii aplicați pe unghii în cazul bă ieţeilor sau realizarea unei manichiuri pentru fetiţe pot fi două trucuri creative
ce te vor ajuta să -i oprești din rosul unghiilor.
TRUCURI PENTRU VINDECARE
 Un leac ceva mai neconvenţional pentru a putea renunţa la rosul unghiilor, oferit de medici, este aplicarea pe
unghii de zeamă de lă mâ ie sau sos iute, dar şi bandajarea unghiilor.
 De asemenea, în farmacii se gă seşte oja amară . Arată întocmai ca un lac normal pentru unghii, numai că are un
gust amă rui şi îi poate împiedica pe onicofagi să -şi mai roadă unghiile.
 În cazul celor care îşi rod numai anumite unghii, medicii îi sfă tuiesc să -şi panseze acele unghii pâ nă câ nd vor
scă pa de acest obicei.
 Şi ceaiul de pelin, extrem de amar, poate fi de ajutor dacă este tamponat pe unghii/degete din câ nd în câ nd, în
special atunci câ nd onicofagul simte nevoia să -şi roadă unghiile
 Medicii recomandă orice fel de activitate care ţine mâ na ocupată , chiar şi un banal joc pe telefonul mobil. De
altfel, şi guma de mestecat poate împiedica rosul unghiilor atunci câ nd persoana respectivă simte nevoia
imperioasă de a face aşa ceva.

IV. 33. FORMAREA DEPRINDERII DE A FI CURAT ŞI MANIERAT LA MASĂ

Deprinderi necesare
 Dacă pâ nă la 3 ani copilului i se acceptă toate stâ ngă ciile, extravaganțele și mofturile cu privire la modul în care
mă nâ ncă (varsă supa, rastoarnă ceașca cu lapte, aruncă firimiturile pe jos, etc), între 3 și 6 ani pă rinții nu trebuie
să mai permită această indisciplină și este cazul să -l învețe pe copil că trebuie să respecte anumite obiceiuri, ca și
ceilalți din familie. 
 Unii copii reacționează prin țipete, plâ nsete, refuzul de a mâ nca, etc, și trebuie să aveți grijă să nu devină un
obicei, iar comportamentul dumneavostră să nu-i pară copilului prea drasnic, fiind posibil - în cazul repetă rii
acestor „scene" - să se transforme în tulbură ri cu caracter permanent care au ecou în formarea
personalită ții copilului.
.............................................................................................................................................................
MANIERELE PREŞCOLARILOR, LA MASĂ!
Să pornim de la ideea că ora mesei înseamnă un moment plă cut și că buna purtare face ca acest moment să
fie relaxant pentru toată lumea. De aceea, este bine să discută m cu cei mici despre importanța bunelor maniere și să îi
învță țm să se considere persoane politicoase.
De câ te ori nu ne-am confruntat pă nă acum cu refuzul mâ ncă rii, cu mâ ncarea întinsă peste tot, cu îmbufnarea
şi mofturile la masă ? Să încercă m atunci să facem din ora mesei un moment incitant, în care ne purtă m „ca oamenii
mari”.
Tabieturile se învaţă uşor şi se aplică şi mai uşor, tocmai pentru că ingredientul principal este plă cerea de a
le face.
Trebuie să le insuflă m celor mici plă cerea de a mâ nca civilizat, frumos şi ordonat, integrâ nd chiar şi jocuri
pentru motivare (mâ ncarea veselă , aranjată pentru a simboliza obiecte şi fiinţe etc.).
Ţ inteşte obiective realiste totuşi şi consolidează -le pâ nă devin obişnuinţă .

97
.........................................................................................................................................................
PREŞCOLARUL ÎN FAŢA FARFURIEI!
Copilul preşcolar nu este pregă tit pentru maniere mai fine la masă , însă se poate descurca în ceea ce priveşte
lucrurile de bază (acest lucru depinde şi dacă doar ce a împlinit doi ani sau este deja la gră diniţă , de exemplu).
Ce trebuie să ştim:
 Să ne spă lă m pe mâ ini înainte să venim la masă;
 Fă ră jucă rii la masă ;
 Nu aruncă m cu mâ ncare și nu o apucă m cu mâ nuțele;
 Nu scuipăm mâ ncarea din gură ;
 Nu strigă m și nu alergă m prin cameră câ nd alții mă nâ ncă ;
 Spunem „te rog” și „mulțumesc”;
 Nu ne jucă m cu tacâmurile;
 Cerem voie să plecă m de la masă câ nd am terminat de mâ ncat (am putea și să învă ță m să mulțumim persoanei
care ne-a pregă tit masa).
Preșcolarii mai mari pot să își însușească mai multe învă ță turi legate de manierele la masă , mai ales pentru
că se află la acea vâ rstă la care le face plă cere să învețe cum să se poarte ca adulții. Astfel de învă ță turi pe care le-ar
gă si incitante, sunt:
 Să se șteargă la gură cu șervețelul câ nd se murdă resc în timpul mesei;
 Să ia inghițituri mici;
 Să mă nâ nce cu gura închisă ;
 Să lase ultima gură din bă utură pe fundul paharului, pentru e evita sorbitul;
 Să aștepte pâ nă ce toată lumea este servită , înainte să se apuce de mâ ncat;
 Să facă aprecieri despre mâ ncă rurile care îi plac, ci nu despre cele care îi displac.
.....................................................................................................................................................
CUM SĂ ÎNVĂŢĂM COPILUL SĂ MĂNÂNCE MANIERAT!
Cei mici doresc să ne facă pe plac şi să ne semene, aşadar cea mai bună metodă este să le ară tă m cum se fac
lucrurile. Metoda cea mai bună , este aceea a exemplului, invitâ nd copilul să mă nâ nce aşa cum o face mami sau tati. În
acest mod, contură m şi conceptul de egalitate între membrii familiei, iar celor mici ştim că le place să se simtă egali cu
adulţii.
Nu vorbim cu mâ ncare în gură , dar asta nu înseamnă că la masă nu vorbim deloc. Dimpotrivă , este bine să îl
includem pe cel mic în discuțiile noastre, pentru că este o ocazie bună de șlefuire a abiliă ților de comunicare socială .
Cea mai bună metodă pentru a îndrepta comportamentul unui copil care se poartă nepotrivit la masă este
ignorarea, deoarece fă ră un ră spuns sunt șanse să se oprească . În cazul în care se depă șesc limitele, cel mic este invitat
să pă ră sească masa, explicâ ndu-i-se că nu îi respectă pe cei de la masă .
Manierele la masă, înseamnă respect pentru ceilalți !!!
În postura de pă rinte, rolul nostru este să vorbim plă cut la masă , fă ră predici, certuri și fă ră să ridică m tonul.
Învață -l pe cel mic că , manierele la masă înseamnă să ară tă m respect pentru cei care mă nâ ncă ală turi de noi.
Orice s-ar întâ mpla, încearcă să ră mâ i calmă – nu uita că tu ești un exemplu pentru copilul tă u!
Dacă vrem să fim siguri pe bunele maniere ale copilului în cazul unei ieșiri la restaurant sau unei vizite, putem
exersa împreună acasă , organizâ nd o masă festivă câ t mai aranjată , în care să exageră m cu manierele, doar pentru
distracția momentului!
....................................................................................................................................................
ÎNVĂŢĂM SĂ FOLOSIM TACÂMURILE!
Copiii învaţă destul de greu să folosească tacâmurile, iar pă rinţii trebuie să se înarmeze cu multă ră bdare şi
produse de cură ţat podeaua în perioda aceasta.
Privitul unui copil care încearcă să înveţe să folosească tacâ murile poate fi destul de distractiv,
dacă nu intervii, tu eşti cel care trebuie să cureţe mizeria după aceea.
Pentru a începe să îl înveţi pe micuţul tă u cum se folosesc tacâ murile, ţine cont de urmă toarele lucruri:
 Vârsta potrivită!
De îndată ce bebeluşul reuşeşte să stea în scaunul înalt şi să se hră nească mă car parţial cu mâ inile (la aproximativ
7 luni), lasă -l să experimenteze alimentele cu o lingură groasă specială , acoperită cu cauciuc. Atunci, câ nd va
muşca lingura, cauciucul îi va proteja dinţii şi gingiile. Câ teva luni, nu o va folosi corect, dar la această vâ rstă , este
mai important să se obişnuiască cu imaginea obiectului, nu să ştie să îl stă pâ nească perfect.
Furculiţa este potrivită pentru copiii care au trecut de vârsta de un an. Înainte de un an, ei ar putea să se
ră nească accidental cu ea în cerul gurii sau chiar în ochi.
 Exerciţiul e cheia succesului!
Copilul tă u poate să exerseze folosirea tacâ murilor şi în afara bucă tă riei. El poate folosi lingura în nisip încercâ nd
să umple borcane, cutiuţe etc., în baie sau oriunde poate gă si ceva de luat cu lingura. Îi poţi lă sa la îndemâ nă orez
negă tit sau cereale pe care să le ia cu lingura şi să le verse în farfurii.
Super distractiv, dar şi educativ!
 Tacâmurile potrivite!
Oferă -i copilului tă u tacâ murile potrivite cu care să îşi perfectţoneze tehnica. Cumpă ră -i linguri şi furculiţe
speciale pentru prichindei, care fac învă ţatul mai simplu. Ele pot fi ţinute mai uşor cu mâ inile umede sau
alunecoase (cum sunt adesea mâ nuţele de copii), sunt ceva mai mici şi au capetele şi marginile rotunjite, ajutâ nd
la prevenirea accidentelor. Aceste versiuni ale tacâ murilor clasice îl vor ajuta pe copilul tă u să facă mai uşor
tranziţia.

98
 Mâncarea potrivită!
Pentru început, oferă -i copilului tă u feluri de mâ ncare ceva mai vâ scoase. De exemplu, piureuri de legume pe care
să le mă nâ nce cu lingura, în loc de supe şi ciorbe care pot fi ceva mai dificile. Plus că nu va mai fi frustrat din
cauză că toată mâ ncarea ajunge pe jos în loc de în guriţa lui.
Cu furculiţele este altă poveste. Sunt mai uşor de mâ nuit de că tre copii în mare parte din cauză că le face mare
placere să le înfigă în mâ ncare. După două sau trei, el va mâ nui furculiţa perfect. Va trebui să îi tai în continuare tu
mâ ncarea pentru că îi vei da cuţitul peste mai mult timp, câ nd va fi mai mă rişor.
 Răbdare şi perseverenţă!
Pregă teşte-te pentru mizeria care va urma. Procesul de învă ţare a mâ nuirii tacâ murilor, este unul care creează
multă mizerie. Copilul tă u va ră suci lingura cu susul în jos, va arunca chestii din furculiţă şi va dă râ ma de atatea
ori bolul de supă încâ t te vei să tura de şters mâ ncare de pe jos. Cu toate acestea, este foarte important să îţi
păstrezi calmul şi să vezi partea bună a lucrurilor, copilul tă u învaţă ceva ce îi va folosi toată viaţa de acum încolo.
....................................................................................................................................................
COPIL MOFTUROS LA MASĂ
 Copilul mofturos la masă le poate face zile negre pă rinților. Câ teodată copiii mofturoși vor avea episoade în care
nu vor vrea să mă nâ nce decâ t un singur fel de mâ ncare, sau nu vor vrea să mă nâ nce mâ ncare gă tită ,spre
exasperarea adulților. 
 Un pas important spre a învă ța un copil despre independență este să îi acorzi independența față de alegerea
mâ ncă rii. Chiar dacă micuțul tă u nu are o dietă alimentară atâ t de diversificată precum ți-ai dori, atâ t timp câ t se
dezvoltă normal și are o energie suficientă , nu ai multe motive de îngrijoarare. Ț ine minte că perioada copilă riei
reprezintă un moment de dezvoltare rapidă și copilul nu are nevoie de foarte multe alimente.
De asemenea, deși majoritatea copiilor nu mă nâ ncă echilibrat în fiecare zi, pe parcursul să ptă mâ nii, dieta se va
mai echilibra.
 Poți să iei în considerare varianta de a-i da copilului câ te o vitamină pe zi, deți s-ar putea să nu aibă neapă rat
nevoie.
 Deși ar trebui să îi dai trei mese echilibrate pe zi, ține minte că probabil copilul nu va mâ nca decâ t una sau două
mese complete pe zi.
Dacă micuțul tă u a mâ ncat bine dimineața și la prâ nz, nu te îngrijora dacă nu mă nâ ncă prea mult sau deloc la
masa de seară .
 Deși copilul tă u s-ar putea să ezite câ nd vine vorba de gustat din mâ ncă ruri noi, ar trebui să încerci să îi oferi
totuși cantită ți mici din ele o dată sau de două ori pe să ptă mâ nă (de exemplu, o lingură de mază re verde).
Majoritatea copiilor vor gusta de 10 -15 ori câ nd li se oferă mâ ncarea. Dacă la primele dă ți dai greș, nu îl forța să
mă nâ nce pentru că îi vei spori refuzul.
Alte metode de a preveni problemele cu mâncarea sunt:
 Nu folosi mâ ncarea pe post de „mită ” sau recompensa pentru diferite activită ți.
 Nu îl pedepsi pe copil pentru faptul că nu mă nâ ncă așa cum trebuie.
 Limitează conversația de la masă la subiecte plă cute. 
 Evită comentariile asupra comportamentul alimentar al copilului.
 Mâ ncatul se face numai la masă , nu în fața televizorului sau a calculatorului.
 Limitează gustă rile la două gustă ri nutritive pe zi.
 Mesele ar trebui să fie la ore aproximativ fixe în fiecare zi pentru a se stabili o rutină .
 Nu pregă ti mai mult de o porție de mâ ncare pentru copil. Dacă nu vrea să mă nâ nce ce mă nâ ncă și restul familiei,
nu ar trebui să fie forțat să o facă .
 Nu îi pregă ti mese diferite de cele pe care le mă nâ ncă toată familia, pentru că asta va cauza probleme mai mari pe
termen lung.
Trucuri pentru masa de seară:
 Dacă micuțul tă u nu vrea să mă nâ nce la masa de seară ală turi de familie, nu îl forța să o facă , dar pune-i în vedere
faptul că nu va avea voie să mă nâ nce singur altceva câ nd i se va face foame.
 Asigură -te că înainte de masa de seară , nu mă nâ ncă o gustare copioasă sau bea mult suc acidulat sau chiar lapte.
 Oferă -i porții mai mici.
 Oferă -i un bun exemplu și mă nâ ncă și tu la masa de seară dintr-o varietate de alimente.
 Încurajează -ți copilul să participe la prepararea mâ ncă rurilor dar și la cumpă ră turile de la supermarket.
IV.34. NU VĂ LĂSAŢI COPIII SĂ VI SE URCE ÎN CAP - GREŞELI CARE LE FACEM ÎN EDUCAREA COPIILOR

Cu toții vrem să fim pă rinți ideali, să nu ne supă ră m copiii, să corespundem într-un fel standardelor moderne de
educare a copilului. Câ t de benefice sunt însă metodele moderne de educare a copiilor și cum aceste noi metode pot
ruina viitorul copiilor noștri!
Haideți să vedem care sunt greșelile fă cute de pă rinți, care formează un copil ră sfă țat, rebel, isteric, needucat și
incorigibil!
1. SĂ RIM PREA REPEDE SĂ -I ÎNDEPLINIM MOFTURILE

99
 Primul moft împlinit al copilului este așa numita „Cană cu lapte/apă sau ceai”. Vi s-a întâ mplat vreodată ca
micuţul vostru să refuze a consuma laptele/ apa/ceaiul pe motiv că nu este din că nuța lui preferată ? Atunci, sigur ați
să rit și imediat i-ați dat cana preferată pentru a nu îl face să plâ ngă sau să ţipe din motiv că nu faceţi cum spune el.
Dacă da, atunci aceasta a fost prima greșeală în educarea copilului!
Copilul trebuie învă țat să fie adaptabil şi flexibil. Nu e nevoie să adună m noi toate jucă riile cu care el s-a jucat,
pentru că el nu vrea. De asemenea, nu e nevoie să luă m cu noi aşa-zisele obiecte/jucă rii preferate, atunci câ nd mergem
în concediu, la bunici, în simple că lă torii sau plimbă ri.
Învă țați-vă copilul să accepte ce are în față ! Încercaţi să nu îl atașați de lucruri și să nu îi permiteți să vă
manipuleze cu orice fleac!
2. ÎI GĂ SIM SCUZA COMUNĂ „ESTE DOAR UN COPIL”
Cea mai uzuală scuză atunci câ nd copilul nostru se poartă rebel în public, chiar și acasă cu cei apropiați, este haha
ce amuzant e, sau „e doar un copil are voie să -și facă de cap”, „dacă nu-și face de cap acum, atunci câ nd?”
Scuzele enumă rate, au să ruineze atâ t viitorul copilului câ t și imaginea voastră ca pă rinte.
Riscați astfel să creșteți un necioplit, care știe că i se permite totul și orice greșeală nu ar face nu-i este luată în
vedere, ba mai mult ca atâ t pare amuzant!
Dați-i de înțeles din start că a fă cut o greșeală și pedepsește-l dacă e cazul, ca să țină minte pe viitor supă rarea ta
și să nu mai repete cazul!
3. NU LE PERMIŢ I ALTORA SĂ -I FACĂ OBSERVAŢ IE
Ne simțim deranjați și chiar am putea să ajungem la certuri mari cu apropiații, dacă încearcă oarecum să -ți educe
copilul. Adeseori auzim replica „Nu l-ai nă scut tu, nu te implica” sau „Câ nd o să ai copiii tă i, atunci să le dai indicații”.
Sunt observații absolut nenormale în adresa celor care chiar ne vor binele și ar trebui să le fim recunoscă tori
pentru ajutor și implicare la educarea și formarea copilului nostru.
4. ÎN LOC DE ATENŢ IA PARENTALĂ , LE OFERIM UN GADGET PENTRU A-I OCUPA TIMPUL
Aceasta este boala pă rinților secolului XXI. Dezvoltarea tehnologică nu este tocmai cea mai prielnică în cazul în
care oamenii nu cunosc o mă sură de administrare a gadgeturilor. Bucuroși pă rinții, ca să-i ocupe timpul micuțului, îi
oferă plă cerea de a naviga pe tableta sau telefonul lor, bucurâ ndu-se că piciul lor este atâ t de priceput în ale tehnicii.
Este demonstrat științific că , gadgeturile degradează mental copiii, îi dezvață să învețe și îi face mult mai agresivi,
aceștea, ignorâ nd deja lumea reală .
5. PUNEŢ I COPILUL PE PRIMUL LOC
Câ nd e vorba de ordinea priorită ților, nu există nimeni şi nimic mai presus decâ t copilul. El devine „centrul
universului” şi din acest motiv, nu poate fi înlocuit cu nimeni şi nimic, pe o perioadă de minim 18 ani, pâ nă câ nd acesta
ajunge la vâ rsta majoratului. Iar apoi, din obişnuinţă , continuă m să îl tot … dă dă cim. Nu ne gâ ndim că în momentul în
care nu putem să îi mai fim de ajutor, acesta sigur va suferi pentru că foarte greu va reuşi să se adapteze societă ţii.
Lă sați-vă copilul să se descurce și singur! Încercaţi să aveți grijă și de voi, astfel o să vadă un exemplu pozitiv în
atitudinea voastră ca pereche și pe viitor, o să abordeze un stil individualist de viață , în care o să se învețe a munci
singur.
Încercaţi să îl încurajaţi doar atunci câ nd situaţia o impune.

IV. 35. CUM NE AJUTĂM COPILUL SĂ SE DESCURCE, CÂND ESTE INTIMIDAT SAU HĂRȚUIT?

Copiii se nasc cu puterea de a gâ ndi, de a face zgomot și a se mișca. Puterea aparține copiilor încă din momentul
câ nd aceștia încep să respire. Ca adulți, îi putem ajuta să învețe cum să își folosească acea putere într-un mod
responsabil. Dacă alegem să -i lă să m să se descurce pe cont propriu, ne putem aștepta de asemenea să provoace cel
puțin câ teva daune de-a lungul drumului. Se pune întrebarea, cum ne învă ță m copilul cum să se ferească de cei care îl
intimidează și cum îl educăm să nu intimideze alți copii?
Iată câ teva sfaturi, privind urmă toarele aspecte:
Încă de mici, copiii își încercă puterile
 Copiii se nasc cu puterea de a gâ ndi, a face zgomot și a se mișca. Încă din momentul în care încep sa respire,
puterea le aparține. Ca adulți, îi putem ajuta să învețe cum să își folosească acea putere într-un mod responsabil.
Dacă alegem să -i lă să m să se descurce pe cont propriu, ne putem aștepta de asemenea să provoace cel puțin
câ teva daune de-a lungul drumului.
 Copiii își experimentează puterea, și acest lucru este normal. Cei mici pot spune cu ușurință cuvinte ca „lovește"
sau „taci”. După doar câ țiva ani însă , ei descoperă puterea acestor cuvinte și avanseaza la „Nu vreau să fiu
prietenul tau!”. Nu după mult timp, tot acești copii, vor descoperi probabil că puterea cuvintelor se află în porecle,
bâ rfe, dar și tă cere - o altfel de putere atunci câ nd este folosită pentru a ignora sau evita un alt copil.
Copiii trebuie învățați să își folosească în mod constructiv puterea
 Pentru a învă ța cum să controlezi această putere în mod responsabil și a face față situațiilor este nevoie de timp.
 Avâ nd în vedere câ t de multă putere au acești copii, și de câ ți ani este nevoie pentru a învă ța să o folosească în
mod constructiv, nu e de mirare că hă rțuirea în grupurile de copii apare pretutindeni.
Forme de agresiune între copii
 Problemele de siguranță adesea menționate ca agresiune ce au loc în momentul câ nd tinerii fac abuz de putere
includ: fuga, tachinarea, excluderea, lovirea, amenințarea, poreclele, bâ rfa, batjocora, și toate celelalte forme de
agresiune și hă rțuire (inclusiv cele care au loc pe internet).
 Adulții, au toate motivele să se aștepte ca hă rțuirea în comportament este probabil să apară în orice grup de copii
sau tineri, în special în școli, unde multe persoane cu foarte puțină experientță de gestionare sunt impreună
zilnic, într-un spațiu foarte mic, cu un numă r relativ mic de lideri adulți.

100
 Deși, auzim adesea spunâ nd, „Lasă -i să își rezolve problemele singuri!” am vă zut frecvent că rezultatul abordă rii a
scă pat rapid de sub control. Este crucial să evită m aceste probleme și să prevenim incidentele izolate de
intimidare, ce dau naștere la un comportament distructiv sau dăună tor și care devin în timp un mod de viață .
Greșelile fac parte din procesul învățării
 Greșelile sunt parte din învă țare, și tinerii vor face față pe mă sură ce învață să își folosească puterea. Unele
greșeli, pot cauza probleme mici, altele pot provoca daune sau ră ni grave. Îndrumarea și supravegherea adulților
sunt esențiale pentru gestionarea greșelilor copiilor mai mici și pentru prevenirea celor semnificative și
dăună toare.
 Tinerii care fac abuz de putere, au nevoie de îndrumarea unui adult calm, care poate impune anumite limite astfel
încâ t, aceștia să învețe consecințele comportamentului lor. De exemplu, copiii care sunt întimidați de
comportamentul unui coleg, au nevoie de oportunită ți să practice toate că ile în care își poate folosi puterea de a
ră mane în condiții de siguranță și pentru a obține ajutor în caz de nevoie. Ei au nevoie de reasigurarea că ,
responsabilitatea de a menține în condiții de siguranță un mediu atâ t fizic câ t și emoțional, este în întregime o
responsabilitate de adult.
 Copiii care își folosesc puterea în moduri care provoacă , necesită intervenția unui adult. Cercetă rile arată că un
comportament de intimidare într-un grup, poate fi recompensat social; lasâ nd problema să se rezolve de la sine
este de natură să ducă la probleme mai mari, dă unatoare și la un comportament distructiv.
 Adulții, au ani de experiență de viață pe care se pot baza atunci câ nd sunt dispuși să se supună unui risc. Mulți
tineri însă , fac aceeași alegere dar fă ră experiența vieții. Cu toate acestea, a spune unui copil că trebuie sau ar
trebui să reacționeze în fața unei agresiuni atunci câ nd acest comportament îl pune în pericol, este nedrept,
nerealist și puțin probabil să rezolve problema. Uneori, cea mai bună modalitate de a sprijini pe cineva, care este
ținta unor agresiuni de comportament este de a pleca rapid și în liniște pentru a obține ajutor.
Sfaturi de siguranță - cum vă puteți ajuta copilul să se descurce în astfel de situații
1. A păși mereu calm și încrezător!
 Oamenii de orice vâ rstă sunt mai puțin probabil să fie deranjați, dacă par calmi și încreză tori. Practicați împreună
cu copilul mersul cu spatele drept, dar nu tensionat, privind în jur cu o fața relaxată și pă șind încreză tor.
2. Nu da frâu liber sentimentelor!
 Este normal să te simți speriat sau furios atunci câ nd oamenii încearcă să te intimideze. Însă , aratâ nd frică , furie,
agresivitate sau intimidare, se pot creea probleme mai mari. Ajutați-vă copilul să își imagineze că este spreriat,
trist sau furios, în timp ce practică mersul cu spatele, mai sus menționat, astfel încâ t sentimentele să nu îl
copleșească .
3. Evitarea conflictelor!
 Cele mai bune tactici de auto-apă rare, se numesc „negarea țintei”, care practic înseamnă „a nu fi acolo”. Practicați
împreună cu copilul o situație în care acesta trebuie să evite un posibil conflict, prin a se retrage încreză tor și cu
grijă , fă ră ca sentimentele să îl dea de gol.
4. Totul are o limită!
 Învă țați copilul să își așeze mâ inile în fața pieptului și să spună cu o voce clară , calmă și fermă „Stop!”. În același
timp, copilul trebuie să aiba o statură dreaptă , să își privească agresorul în ochi cu o față calmă , și să folosească un
ton al vocii clar și calm (exersați tonul vocii pentru a nu se simți agresivitate sau amenințare).
5. Filtrarea cuvintelor jignitoare
 Cuvintele urâ te sunt dureroase, în special pentru cei sensibili. Ajutați-vă copilul să își imagineze că prinde acele
cuvinte în mâ nă și le aruncă , astfel încâ t ele nu ajung să îl ră nească . Ideea de un ecran în jurul inimii și minții, îi
ajută de multe ori să filtreze aceste cuvinte jignitoare.
6. Excluderea din grupuri!
 Excluderea este o formă gravă de agresiune. Ea, ar trebui să fie în mod clar împotriva regulilor școlii și a
grupurilor. Copiii pot practica persistâ nd în includerea lor într-un joc, sau de asemenea, luâ nd mă suri rapide și
încreză toare atunci câ nd observă un altul fiind lă sat pe dinafară .
7. Obținerea ajutorului - și persistența
 Copiii încă învață abilită țile sociale. Fă ră o îndrumare calmă a unui adult, se vor ră ni reciproc. Dacă se află în
imposibilitatea de a rezolva sau opri singur o problemă , copilul trebuie învă țat să solicite ajutorul unui adult.
Deoarece adulții spun adesea „Rezolvă singur problema!”, învă țați copilul să practice zicâ nd calm și încreză tor
„Am încercat să rezolv singur problema, dar se agravează . Vă rog să mă jutați”"
8. În ultimă instanță: auto-apărarea!
 Copiii trebuie să știe câ nd au dreptul să folosească tehnici de auto-apă rare pentru a opri persoana respectivă să îi
ră nească . Este foarte important să le explicați că forța fizică se aplică în ultimă instanță - atunci câ nd sunt pe cale
de a fi loviți și nu pot scă pa să caute ajutor. Discutați cu copilul dumneavoastră că nu este bine să lovească pe
nimeni. Dacă îi dați permisiunea să utilizeze forța fizică în caz de urgență , asigurați-vă că îl învă țați câ teva mișcă ri
adecvate vâ rstei, care sunt puțin probabil să cauzeze ră ni mari, cum ar fi o lovitura la fluierul piciorului.

IV.36. CE FACI CÂND COPILUL TĂU DEVINE ȚINTA AGRESIVITĂȚII COLEGILOR?

O problemă reală: agresivitatea (hărțuirea) în școală și chiar în grădiniță

 Agresivitatea în școală și chiar în gră diniță este o problemă cu care se confruntă adesea nu doar cadrele didactice,
ci și pă rinții, fie că este vorba de copilul agresiv sau de copilul care devine ținta agresivită ții. Dincolo de
conflictele pasagere care se nasc între doi copii și care sunt de cele mai multe ori soluționate fă ră urmă ri pe

101
 termen lung, agresivitatea colectivă , exercitată sub forma unei intimidă ri constante a unui grup asupra unui
singur copil, poate avea urmă ri mult mai grave pe termen lung, chiar dacă nu se concretizează în forme extreme
de violență . Este suficient ca un copil să fie marginalizat și intimidat prin remarci ironice sau prin false
amenință ri, pentru că această formă de agresivitate să își pună amprenta asupra dezvoltă rii lui emoționale
ulterioare.
Unii copii sunt mai sensibili și mai timizi
 Teoretic, copiii care devin victimele unui astfel de comportament colectiv, adesea întâ lnit în instituțiile de
învaă ță mâ nt din întreaga lume, sunt copii mai sensibili, mai timizi, care au dificultă ți de comunicare în general,
însă acesta nu este un tipar obligatoriu. Împrejură rile în care un copil poate deveni șinta intimidă rii celorlalți sunt
atâ t de variate, încâ t sunt greu de stabilit niște tipare general valabile. Ca parinte, atunci câ nd asiști la suferința
propriului copil, nu poți să nu suferi tu însuți și adesea suferința ta se transforma în frustrare, în furie, izvorâ te
din instinctul de a-ți apă ra copilul împotriva orică rui ră u venit din exterior. Adesea, primul impuls, pentru a-i face
dreptate propriului copil, poate fi acela de a lua mă suri de unul singur. Nu da însă curs acestei porniri, pentru că
lucrurile nu se vor rezolva, mai mult ele se vor complica! În primul râ nd, încearcă să ai rabdare și să judeci
lucrurile obiectiv. Astfel de situatii, în care un copil devine ținta ră ută ților celorlalți sunt extrem de frecvente
printre copii. Cu siguranță , îți amintești și tu de astfel de cazuri, din vremea copilă riei tale sau poate că tu însuți ai
fost victima unui astfel de comportament al colegilor. Așadar, nu acționa de capul tă u, ci încearcă să îți înțelegi
copilul și să înțelegi circumstanțele în care s-au petrecut lucrurile neplă cute care, în mod sigur, îl afectează
profund.
Iată câ teva strategii prin care îți poți ajuta copilul să nu devină victima intimidă rii celorlalți sau să nu mai fie o
victimă , în cazul în care acest lucru deja se întâ mplă ...
Vorbește deschis despre subiect!
 Explică -i copilului tă u de unde vin aceste porniri ale altor copii (după ce tu însuți te-ai informat în această
privință în mod corect, stâ nd de vorbă cu un psiholog pediatru eventual) și antrenează -i pe toți membrii familiei
în această direcție, încurajâ nd mă rturisirile despre experiențe similare prin care ei înșiși au trecut. De obicei,
copiii ezită să mă rturisească faptul că sunt agresați în mod colectiv de că tre grup, de aceea este important ca orice
tentativă de confesiune în această direcție, să fie încurajată și apreciată , drept ceva pozitiv.
 Arată -i copilului că îi oferi sprijin necondiționat și că ești capabil să faci tot ce îți stă în putință pentru a rezolva
problema. Ia legă tura în primul râ nd cu conducerea școlii pentru a afla ce se întâ mplă și nu ezita să fii în
permanență deschis față de copil în legă tură cu acțiunile pe care le întreprinzi pentru a-l ajuta.
Îndepărtează cauza!
 Uneori cauzele care stau la originea acestor situații sunt de natura complexa și nu pot fi pur și simplu îndepă rtate
prin voința pă rintelui sau a copilului, însă adesea, cauza o reprezintă frustră rile produse de un obiect cum ar fi,
spre exemplu, telefonul mobil (care nu e suficient de performant ca al colegilor sâ câ itori) sau banii de buzunar
(care sunt mai puțini decâ t ai colegilor). În astfel de situatii, încurajează-ți copilul să evite conflictele prin
ignorare sau prin lă sarea acasă a obiectului care generează conflictele. În loc de bani de buzunar, își poate lua un
pachețel sau produse gata cumpă rate din supermarket.
Încurajează prieteniile!
 Orice copil are nevoie de prieteni, iar în situații critice cum este intimidarea venită din partea unui grup, prietenia
poate fi salvatoare. atunci câ nd este la școală sau în spații publice, încurajează -ți copilul să petreacă mai mult
timp cu prietenii decâ t singur. Astfel, va putea face față cu brio unor eventuale provocă ri din partea micilor
agresori, pentru că nu se va mai simți singur în fața tuturor.
Nu încerca să iei locul copilului pentru a rezolva problema!
 Uneori, implicarea directă , cum ar fi discuția cu pă rinții copiilor care îl necă jesc pe copilul tă u, poate fi productivă
și poate duce la rezultate pozitive. De cele mai multe ori, acest lucru ră mâ ne însă un ideal, pentru că cearta dintre
copii se prelungește adesea în disputele dintre adulți, fiecarte avâ nd tendința (firească , de altfel) de a-și apă ra
propriul copil. Înainte de a discuta față în față cu alți pă rinți, este recomandat să iei mai degrabă legă tura cu
conducerea școlii și cu profesorii care se ocupă de copilul tă u.
„Keep calm” și insuflă-i aceeași stare copilului tău!
 Nu uita că în majoritatea cazurilor, cei care sunt agresorii copilului tă u nu urmă resc decâ t să își ră nească
victimele, să le facă să plâ ngă și să se simtă prost față de ceilalți. Prin urmare, ignorarea acțiunilor și a remarcilor
lor agresive este cea mai bună soluție pentru a nu le da satisfacție. Uneori e dificil, însă cu puțin antrenament,
ignoranța devine posibilă . Explică -i copilului tă u că ignorarea ră ută ților care vin din partea celorlalți este uneori
cea mai bună solutie pentru a preîntampina suferințe inutile. În plus, lipsa de rezultate a agresorilor îi va face în
scurt timp să renunțe la tachină ri, pentru că insuccesul le va scă dea popularitatea pe care speră să o capete prin
comportamentul lor agresiv.
Copilul timid la școală
 Încearcă să reacționezi câ t se poate de normal la timiditatea copilului tă u. Învață -l că acest lucru este ceva foarte
normal - unul din doi oameni este timid ... așa că nu este nimic anormal în asta. Problema apare în momentul în
care oamenii se simt rușinați de propria lor timiditate, considerâ nd-o ca pe ceva anormal. Drept urmare, încep să
creadă că sunt altfel decâ t alții și se retrâ g și mai mult în cochilia lor.

IV.37. VIOLENȚA VERBALĂ, UN FLAGEL CARE LASĂ URME ÎN SUFLETELE COPIILOR NOȘTRI - CUVINTELE DOR!

102
 Încercă m să ne creștem copiii și să -i educă m câ t mai bine, încercă m să -i pregă tim pentru viață și să le oferim mai
mult decâ t am avut noi norocul să avem. Le ghidă m primii pași, îi învă ță m să vorbească și vrem să putem fi
mâ ndri de ei, iar mai apoi să ne mâ ndrim și cu noi „Îl vezi pe-al meu? Ce pă rinte destoinic am fost!”. Îi trimitem la
școală și vrem să învețe. Profesorii veghează , colegii și prietenii corespund exigențelor pe care noi le-am impus.
Ne așteptă m ca la capă tul eforturilor noastre să putem dormi liniștiți. Apoi se întâ mplă .
Ce este și cum se manifestă violența
 Violența verbală ne înconjoară , din nefericire, ne urmă rește la tot pasul. O cunoaștem cu toții, în viața de zi cu zi, o
recunoaștem și o blamă m, dar nu ne putem abține s-o folosim. Pe râ nd, ne transformă m în victime și agresori,
jucâ nd niște roluri ce nu ne onorează .
 Limita de sensibilitate la agresiune a crescut tot mai mult, iar flagelul nu iartă pe nimeni, indiferent de vâ rstă , sex,
religie sau rasă . Copiii noștri sunt direct afectați, sunt primii care au de suferit, fiind - așa cum de fapt este normal
- mai sensibili.
 Violența verbală înseamnă transpunerea cuvintelor în arme ce traumatizează . Folosite împotriva copiilor sau
chiar de că tre copii, agresiunile verbale pot lă sa ră ni adâ nci în psihicul viitorilor adulți.
 Violența prin intimidare sau amenințare poate provoca traume în stare să compromită dezvoltarea indivizilor, a
familiilor sau a întregii comunită ți - adică a copilului tă u și familiei tale, a societă ții în care tră iești.
Tipuri de violență verbală
 Pâ nă a recurge la violența fizică , pentru că de multe ori acesta este pasul urmă tor, agresorii ajung să devină
experți în diversele tipuri de abuz verbal, încă de la cele mai mici vâ rste.
 Cele mai frecvente și cunoscute situații sunt cele în care victima este supusă amenință rilor, venite de la cei de
aceeaşi vâ rstă ori de la pă rinți și profesori. Ț ipetele, jignirile și înjură turile fac parte și ele din acest
comportament agresiv, cu scopul vă dit de a intimida sau a umili.
 Considerată de mulți drept nevinovată și acceptată social, folosirea poreclelor reprezintă o exprimare extrem de
eficientă a violenței verbale, cu efecte pe termen lung. Întrebă m adesea: „Tu ce poreclă aveai în școală ?”. Rare
sunt cazurile în care interlocutorul poate spune ca n-a avut, iar și mai rare sunt cele în care poate recunoaște
deschis că nu l-a deranjat sau afectat în vreun fel.
 Mai departe, abuzul merge pâ nă la a ră spâ ndi informații mincinoase despre victimă , la a încrimina pe nedrept și a
denigra. Ai spune: „Minciuni nevinovate ale copilă riei”, dar efectele lor pot fi dintre cele mai grave, mai ales câ nd
vorbim despre dezvoltarea unui copil și modul în care sunt afectate pe termen lung relațiile interumane.
Agresorul
 „Lasă -l, mamă , că -i bă tut în cap!”, i-ai spus copilului, indignat de un comportament sau un limbaj nepotrivit al
altuia. Putem vorbi de violență verbală ? Desigur, ba chiar de încurajarea ei, de cele mai multe ori involuntar. „Ești
bă tut în cap”, spune la râ ndul lui copilul, deranjat de limbajul sau comportamentul nepotrivit al altuia. A greșit cu
ceva? Desigur, dar tu l-ai învă țat, iar el doar duce mai departe un mesaj. Ș i rolurile se tot schimbă , zi de zi, iar
violența se transformă în rutină , într-un mod de viață . Limita sensibilită ții scade tot mai mult, ne indignă m, apoi
ne resemnă m și mergem liniștiți mai departe.
 Uneori, problemele devin de nesuportat, nasc întrebă ri chinuitoare pentru orice pă rinte. „Am greșit eu cu ceva?”,
îți spui. „Imposibil! L-a stricat anturajul. Și, vai, cum se vorbește în școală ". Da, ai greșit undeva. Primul agresor
ești chiar tu, de cele mai multe ori, probabil fă ră să -ți dai seama. Ar fi și greu, dacă ne gâ ndim că lumea adulților
mustește de violență , pe care tu poate nici n-o mai sesizezi.
 Violența verbală nu provoacă durere fizică , nu lasă vâ nă tă i, dar modelează comportamente și creează obișnuință .
Din victima de moment - că ci, gata, i-a trecut - copilului tă u i-a venit râ ndul să devină agresor. Câ ndva, în postura
de victimă vei ajunge și tu. Probabil vei ră spunde cu agresiune sau cu tardiva mirare. La ce te puteai aștepta?
 Exemplul este valabil și pentru profesori, noii „pă rinți” de împrumut ai copilului tă u, ce poartă și ei o imensa
responsabilitate, fiind implicați de-acum chiar mai mult decâ t tine în educația lui.
 Cele mai multe interacțiuni verbale violente au loc între copii, pentru că majoritatea contactelor au loc între cei de
aceeași vâ rstă . Agresorii încearcă să evadeze din condiționarea lor de victimă , că utâ nd să -și pună țintele într-o
poziție similară cu a lor. Este un cerc vicios.
Victima
 Victimă violenței verbale i-ai că zut și tu și probabil că nu știi pe nimeni care să n-o fi pă țit. Este ceva obișnuit.
Este și normal?
 Pornind de la vâ rstele mici, vom constata că vorbele dor mai mult decâ t palmele. Cuvintele se întipă resc adâ nc în
memorie, pe o tablă goală , dar dornică de-a fi umplută cu informații.
 Cuvinte care peste câ teva clipe vor pă rea uitate, iar peste ani poate că nu vor însemna nimic, pot lă sa cicatrici în
sufletul și mintea unui copil mic. Iar, aici nici nu vorbim de cuvinte urâ te, ci de cuvinte folosite urâ t. Un exemplu:
„NU!".
 Cuvintele îi dor pe copii, pentru că vin de la primii oameni pe care i-au cunoscut, singurii în care au încredere și
primii care le pot influența dezvoltarea. „Doar n-am dat în el!”, îți spui. Încearcă doar să -ți amintești cum te-ai
simțit și tu câ nd ai trecut prin asta, pentru a întelege cum se simte el.
 Agresiunea verbală îi închide pe copii, îi face temă tori și le dezechilibrează fragilul sitem de valori - pe care-l au,
cu siguranță , chiar dacă nu e încă dezvoltat de experiența vieții. Victima se va închide, își va pierde încrederea în
tine sau în sine. În timp, își va depă și condiția de agresat, devenind la râ ndul să u un agresor. Nu asta vrei pentru
el, nu?
 Lucrurile se vor complica, evident, mai tâ rziu. Copilul tă u e la școala, unde tu vrei să învețe, să socializeze și să
devină un om. Sondajele care spun că 70% dintre tineri recunosc violența verbală ca fă câ nd parte din viața lor,

103
 nu-l ocolesc pe copilul tă u - este vizat și el, la fel ca toți ceilalți. Toți au pă rinți, profesori și colegi, toti au primit o
educație și toți fac parte din același univers. Și toți sunt victime.
Efectele violenței verbale
 Violența verbală predomină în școli, reprezentâ nd poate principala problemă de comportament identificată de
specialiștii în educație, de elevi, pă rinți și profesori.
 Violențele între copii se pot produce oricâ nd, iar pâ nă la violența fizică mai ră mâ ne doar un mic pas. Efectele pot
fi surprinză tor de grave, câ nd ne gâ ndim la vâ rstele fragede ale copiilor.
 Specialiștii avertizează că acest tip de abuz poate genera stă ri de depresie clinică sau stres post-traumatic. Cu alte
cuvinte, copiii sunt afectați într-o mă sură similara celei în care un adult, de exemplu, ajunge să resimtă ororile
ră zboiului, cu efecte greu de prevă zut asupra psihicului.
 Abuzurile verbale repetate îi pot afecta pe copii chiar mai mult decâ t cele fizice, cauzâ nd probleme psihice care se
vor face simțite de-a lungul anilor.
 În mod evident, acestea pot influența negativ rezultatele la învă ță tură , dacă vorbim de elevi, dar și modul în care
ajung să relaționeze cu cei din jur, adulți sau persoane de acceași vâ rstă .
 Nu în ultimul râ nd, chiar și după o maturizare în care par să fi uitat efectele violenței, ajungâ nd la râ ndul lor în
postura de pă rinți, victimele abuzurilor verbale și fizice din copilă rie tind să -și redescopere traumele și să le
transpună în relația cu copiii.
Soluții
 Victima violenței verbale și fizice trebuie să știe că nu este singură . Dacă ești agresat, oricâ t de greu ar pă rea,
trebuie să discuți cu familia, cu prietenii ori cu profesorii, atunci câ nd ai o problemă . Lucrurile nu se vor îndrepta
de la sine, problema nu va dispă rea dacă tu nu vorbețti despre ea, dacă o ignori. Te poți face că nimic nu s-a
întâ mplat, pâ nă câ nd se va întâ mpla data viitoare.
 Pare greu începutul, dar este foarte simplu să vorbești cu cineva. Este primul pas. Chiar dacă situația ți se pare
fă ră ieșire, mai cere o pă rere. Vei vedea că lucrurile nu stau chiar așa. Se întâ mplă frecvent astfel de lucruri? Ai
ajuns să tră iești înconjurat de ele? Nu ești obligat să accepți. Normalitatea nu este asta.
 Spune-i pă rintelui ce s-a întâ mplat, vorbește cu profesorul, cu prietenii sau sună la Telefonul Copilului - 116 111,
unde cineva te ascultă . În orice caz, nu ascunde ce se întâ mplă . Rezolvarea este de cele mai multe ori extrem de
simplă și la îndemâ nă , dar trebuie întâ i să vorbești.
 Și nu închide ochii. Ai fost martorul unei agresiuni? Nu sta nepă să tor. Ț i se poate întâ mpla și ție oricâ nd. Pune-te
tu în locul victimei. N-ai vrea să știi că cineva îți va să ri în ajutor? De cele mai multe ori este suficient ca cineva să
ia atitudine, pentru că agresiunea să înceteze și coșmarul să ia sfâ rșit.
 Ești tu cel agresiv? Atunci probabil știi deja că nu rezolvi nimic și că așa nu te vei simți deloc mai bine, ba din
contră . Te poți impune altfel, ai atâ tea alte moduri de a impresiona. Este ușor să fii violent, să-i faci un ră u altuia,
să observi și să scoți în evidență defectele colegilor, dar astfel vrei să fii mai special? Mult mai greu și mai frumos
este să fii prieten cu toți, să fii plă cut și admirat de toată lumea. Încearcă să faci asta și vei fi cu adevă rat special.
Prevenire
 Comportamentul violent al copiilor noștri și al tinerilor nu reprezintă o cauză , ci un efect al problemelor pe care
fiecare dintre ei este nevoit să le înfrunte. Răspunsul violent, din nefericire este cel mai facil și ține de o
condiționare milenară a naturii umane. Acesta poate fi ocolit doar prin educație, înlocuit prin înțelegere și
prevenit prin dialog.
 Stresul, să răcia, abuzurile de orice fel, anturajul nepotrivit sau mediul nesă nă tos în care se dezvoltă îi pot împinge
pe tineri, indiferent de vâ rstă , la manifestă ri violente. De multe ori, ei nici nu și le pot explica, iar asta face și mai
grea sarcina pă rinților.
 Învață să -l și asculţi, atunci câ nd vorbești cu el, pentru că discursul moralizator are efect de scurtă durată , iar
problemele reale ale copilului nu trec cu una, cu două .
 Copilul trebuie încurajat și susținut. Nu știi cum? Atunci învață mă car ce să nu faci. Recomandă rile specialiștilor
nu fac decâ t să confirme propriile tale experiențe, dacă te gâ ndești mai bine.
 Un exemplu concret: nu condiționa practicarea sportului său preferat de rezultatele la învă ță tură . De cele mai
multe ori, nu există nici o legă tură directa între cele două . Dacă ră spunzi printr-o interdicție, nu vei face decâ t să -
ți înfurii copilul, să -l radicalizezi. Nu va lua note mai bune, doar pentru că i-ai interzis ceva. În plus, poate va
renunța la un sport care ar putea să -i facă atâ t de mult bine.
 Înainte să treci la sancțiuni, întreabă . Află de ce-a greșit, ce l-a determinat să aibă un anumit comportament.
 Nu în ultimul râ nd, evită tu, în primul râ nd, comportamentul agresiv. Nu-ți intimida copilul, pentru că astfel se va
lă sa ușor intimidat de orice comportament agresiv. Dacă -l înveți că a fi cuminte înseamnă să tacă și să execute,
copilul exact asta va face și în fața unui agresor, lă sâ ndu-se umilit, fă ră a scoate o vorba.
 Învață să fii partenerul copilului tă u, prietenul lui, dacă vrei să ți se destă inuie ca unui prieten, dacă vrei să se
simtă în largul să u și să poată vorbi cu tine atunci câ nd are o problemă . Chiar dacă poate-ai uitat, cuvintele dor!

IV.38. CUM SĂ ÎNVĂȚĂM UN COPIL SĂ FACĂ FAȚĂ UMILIRII, HĂRȚUIRII ȘI INTIMIDĂRII

Ce este bullyingul?
Bullying este un cuvâ ntul folosit în ţă rile de origine anglo-saxonă , preluat ca atare, şi care se referă la
comportamentul de hă rţuire constantă şi de durată a unui elev sau grup de elevi, de că tre un alt elev sau grup de elevi,
prin folosirea forţei, ameninţă rii cu forţa, intimidă rii, cu scopul menţinerii acestui dezechilibru de forţe.

104
 Comportamentele de bullying implică un alt tip de agresivitate decâ t cel manifestat ca ră spuns la anumite emoţii
de disconfort (ex. câ nd suntem furioşi sau ne este frică ).
Bullyingul sau tachinarea, umilirea, intimidarea apare uneori ca un rezultat al modului în care victimele se
comportă raportat la normele acceptate social sau cu un anumit mod de a se îmbră ca.
Agresivitatea manifestată prin comportamentele de bullying (de intimidare, hă rţuire, umilire) este proactivă
deoarece nu implică factori emoţionali. Ea are un rol instrumental şi reprezintă o încercare de a obţine ceva prin
metode coercitive, prin intimidare, sarcasm, nepă sarea faţă de starea celuilalt fiind asociată cu aşteptă ri de succes ale
comportamentului agresiv (Coie şi colab., 1999). Agresivitatea reactivă , e un comportament agresiv însoţit de furie ca
ră spuns la o provocare sau frustrare şi este asociată cu atribuiri ostile în cea ce priveşte intenţiile celorlalţi (Crick şi
Dodge, 1996).
Bulliyngul în şcoli reprezintă o problemă relaţionată cu vâ rsta copiilor şi pâ nă nu demult adulţii (pă rinţi şi
profesori) priveau acestă problemă cu o atitudine relaxază de tipul „aşa sunt copiii” sau „copiii sunt copii”. Tachinarea,
poreclirea sunt comportamente circumscrise fenomenului de bullying care de cele mai multe ori, trec neobservate,
considerâ ndu-se că fac parte dintr-un aşa-numit obişnuit pedagogic de fiecare zi. În realitate, aceste forme uşoare
reprezintă stadiile incipiente ale formelor mai grave. Cazurile de violenţă din şcoală , relevă consecinţele grave şi
uneori mortale ale comportamentului de bullying.
Elevii care manifestă comportamente de bullying ascund un nivel crescut de anxietate şi nesiguranţă , ei folosind
hă rţuirea, intimidarea, tachinarea ca mijloc de compensarea a unei stime de sine scă zute. Cei mai mulţi dintre copiii
care manifestă comportamente de bullying au ară tat un nivel al stimei de sine corespunză tor mediei sau chiar mai
mare.
Ce putem face?
Un copil care este victimă a bullying-ului are nevoie de sprijinul adulţilor din jurul lui. Cu ajutorul dvs., copiii
învaţă cum să facă faţă comportamentelor de tachinare, poreclire sau a altor forme mult mai grave. Fiecare copil are
nevoie să primească mesajul că aceste tipuri de comportamente sunt inacceptabile. Deoarece bullying-ul apare de
obicei în comunită ţile de copii, acest mesaj trebuie să fie promovat şi întă rit atâ t la şcoală , câ t şi acasă . Pentru că
bullying-ul afectează pe toţi elevii din grup, nu se reduce doar la copilul care agresează şi la victimă , este important să
îi învă ţă m pe copii ce să facă dacă sunt martorii unui asemenea eveniment. Martorii bullying-ului, care sunt de obicei
ceilalţi copii, de multe ori se simt în secret uşuraţi că nu sunt ei ţinta bullying-ului şi tind să evite agresorul, nefiind
dispuşi să intervină în apă rarea copilului agresat. Bullying-ul creează o atmosferă pervazivă şi nedefinită de
intimidare, frică şi tă cere printre copii.
Paşi în gestionarea comportamentului de tachinare
Tachinarea nu poate fi întotdeauna prevenită , iar noi nu putem controla ceea ce spun sau fac ceilalţi. Ce putem
face într-o astfel de situaţie este să îl învă ţă m pe copil cum să îşi controleze propriile reacţii. Aceasta, deoarece multor
copii le lipsesc abilită ţile sociale necesare pentru a face faţă glumelor, etichetă rilor şi farselor colegilor lor. În
momentul în care ei plâ ng sau se înfurie, nu fac decâ t să îşi încurajeze colegii în a continua.
Învăţaţi copilul prin joc de rol ce să îşi spună în situaţia respectivă sau să o privească diferit!
 Copilul poate să îşi spună :
 „chiar dacă nu îmi place cum mă porecleşte pot să fac faţă acestei situaţii “;
 poate să îşi pună o întrebare care să verifice valoarea de adevă r a celor spuse pe seama sa: „este adevă rat ce
spune … despre mine?” (de cele mai multe ori se dovedeşte că nu);
 poate să se gâ ndească la calită ţile sale care contravin remarcilor negative fă cute la adresa sa.
Învăţaţi copilul prin joc de rol să se comporte diferit! - Ignorarea copilului care tachinează
 Să se comporte ca şi cum celă lalt este invizibil şi să acţioneze ca şi cum nimic nu s-a întâ mplat.(Manifestarea
furiei sau izbucnirea în plâ ns adesea accelerează comportamentele de tachinare). Ignorarea „NU!” este o metodă
bună în situaţii în care cineva tachinează de foarte mult timp şi foloseşte comportamente de bullying cu scopul de
a-l intimida). Dacă este posibil, este recomandat să plece din situaţie.
Transmiterea de mesaje la persoana I
 Acest tip de mesaj asertiv este o metodă bună de exprimare a propriilor emoţii: „Sunt trist/nu-mi place câ nd faci
glume pe seama ochelarilor mei, aş prefera să încetezi”. Exersarea acestei tehnici presupune stabilirea contactul
vizual şi folosirea unei ton ferm. Această tehnică funcţionează câ nd este folosită într-un cadru controlat, în care
există un adult, există nişte reguli, etc. (cum ar fi în clasă , la şcoală ). Folosirea ei în recreaţie sau în curtea şcolii
poate să ducă la agravarea situaţiei (copilul care tachinează face şi mai ră u deoarece a observat că ceea ce face el,
produce o emoţie sau a obţinut ceea ce şi-a dorit).
Răspunsul paradoxal
 Această tehnică învaţă copilul cum să-şi schimbe modul în care vede sau înţelege cuvintele pe care celă lalt le
spune la adresa sa. Astfel, el poate să schimbe cuvintele de tachinare în complimente. De exemplu, un copil face
glume pe seama sa că poartă ochelari şi spune „aragaz cu 4 ochi”. În această situaţie, poate să ră spundă politicos:
„Mulţumesc că ai remarcat că am ochelari!” (copilul care a făcut remarca nepotrivită este de regulă confuz câ nd
nu primeşte reacţia obişnuită de furie sau de frustrare). Un alt tip de ră spuns paradoxal este exprimarea
acordului faţă de aspectele la care se referă cel ce tachinează . De exemplu, ră spunsul adecvat la adresa unui copil
care tachinează şi spune „Ai aşa de mulţi pistrui!” ar putea fi „Este adevă rat, am o mulţime de pistrui!”. Acordul cu
aspectele semnalate elimină dorinţa de a ţine ascuns pistruii, lasă agresorul fă ră replică deoarece conflictul este
blocat.
 Răspunsul cu un compliment este un alt tip de reacţie care descurajează tachinarea. De exemplu, dacă cineva râ de
de modul în care copilul aleargă , acesta ar putea ră spunde cu un compliment „Tu eşti un bun alergă tor!”. Umorul

105
 este un alt tip eficient de reacţie deoarece este total diferit de ră spunsul aşteptat şi subliniază faptul că nu există
un punct vulnerabil care să fi fost atins. În plus, râsul poate să schimbe o situaţie cu potenţial de ră nire, într-una
comică .
 Pentru situaţiile în care comportamentul de bullying se menţine şi nimic nu pare să funcţioneze, copiii au nevoie
să solicite ajutorul unui adult: Primul pas în reducerea comportamentelor de bullying este să le recunoaştem şi să
facem ceva pentru stoparea lor (ex. să semnaleze prietenilor, cadrelor didactice, pă rinţilor atunci câ nd nu ştiu sau
nu reuşesc să facă faţă singuri).
 Pentru foarte mulţi copii interacţiunea cu alţi copii, în locuri în care supervizarea din partea unui adult este mai
redusă (în curtea şcolii, pe terenul de sport, în pauze, în vestiare sau pe drumul spre casă ), reprezintă o lecţie de
viaţă foarte dureroasă .
 Toate aceste experienţe în care un copil este pus să facă anumite lucruri umilitoare pentru distracţia altor copii,
este hă rţuit, etichetat, ameninţat, deposedat de anumite bunuri etc., îşi pun amprenta asupra modului în care el
se va percepe pe sine şi pe cei din jurul său. Unii dintre aceşti copii vor alege să adopte şi ei acelaşi
comportament, exploatâ ndu-i pe cei pe care îi percep că sunt „mai slabi” decâ t ei sau mai lipsiţi de resurse (ex: nu
au prieteni), alţii ră mâ n „ciuca bă tă ii de joc” pentru că le este frică să vorbească . Mai există şi categoria copiilor
care reuşesc să îşi înfrunte frica şi cer ajutorul unui adult.
 Pentru că nu putem să ne însoţim permanent copiii în toate locurile în care aceştia sunt nevoiţi să meargă , mai
ales la vâ rsta adolescenţei este foarte important să îi învă ţă m cum să facă faţă acestor situaţii.
Advertisement
► Toate exemplele date mai sus sunt circumscrise fenomenului de bullying. Bullying-ul este un termen umbrelă
care înglobează o serie de comportamente agresive prin intermediul că rora un copil încearcă să obţină unele
beneficii cum ar fi: apreciere, valorizare, atenţie din partea celorlalţi colegi sau chiar o serie de bunuri. Se
deosebeşte de celelalte tipuri de comportamente agresive (lovit, smuls, împins, înjurat) prin faptul că nu apare ca
reacţie la anumite emoţii de disconfort (furie, tristeţe, etc).
Care sunt cele mai frecvente comportamente de bullying?
Odată cu vâ rsta, creşte frecvenţa comportamentelor de bullying, iar formele de manifestare se accentuează .
Astfel, dacă la gră diniţă copiii se etichetează sau îşi pun porecle, şcolaritatea mică aduce în prim plan forme mult mai
accentuate. Cele mai frecvente forme de bullying din şcolaritatea mică sunt: tachinarea (ex. „aragaz cu patru ochi”
pentru copiii care poartă ochelari, „balenă ” pentru copiii care au o greutate mai mare, „girafă ” pentru copiii mai înalţi,
„să rac” pentru copiii cu posibilită ţi financiare mai reduse, „că minist” pentru copiii care provin din sistemul de
protecţie de stat), izolarea unui copil („Nu vorbiţi cu ea!”; „Nu ai ce căuta pe terenul de sport!”), împră ştierea de
zvonuri false.
Trecerea la gimnaziu se asociază cu forme din ce în ce mai complicate. La cele menţionate mai sus se adaugă :
intimidarea, umilirea, distrugerea bunurilor personale (îi scuipă foile caietului sau îi rupe obiectele), deposedarea de
bunuri (îi ia cu forţa banii, mâ ncarea, hainele).
De ce unii copii aleg să se comporte aşa?
Comportamentul de bullying este o cale prin care unii copii au învă ţat să primească atenţie, chiar dacă într-un
mod negativ. Alţi copii se manifestă astfel pentru că aşa au învă ţat să se simtă puternici (câ nd ceilalţi se tem de ei).
Pentru alţi copii, comportamentul de bullying reprezintă o cale uşoară de a fi percepuţi de ceilalţi ca fiind „cool”.
Nevoia de integrare este atâ t de mare, încâ t copiii pot să se comporte astfel pentru a fi acceptaţi de copiii cu o
popularitate mai mare. Există şi situaţii câ nd copiii imită modelele învă ţate – ei acţionează în acelaşi mod în care au
fost trataţi şi ei în contextele lor de viaţă . Ş i mai există şi categoria copiilor care interpretează greşit diferenţele
culturale şi etnice.
Cum recunoaştem un copil care este sau poate deveni victimă a bullying-ului?
 Are o fire liniştită şi sensibilă .
 Îi este teamă să mai meargă la şcoală , se plâ nge de dureri frecvente de cap şi de stomac pentru a evita să meargă
la şcoală .
 Are puţini prieteni sau nu are nici unul.
 Pare trist şi înfricoşat; Este slab fizic sau foarte scund.
 Este nesigur sau lipsit de asertivitate.
 Are o deficienţă de auz sau alte caracteristici comportamentale şi fizice atipice.
 Vine de la şcoală cu hainele murdare, rupte sau cu lucrurile distruse.
 Prezintă vâ nă tă i pe corp.
Comportamentele de bulling adesea, dar nu întotdeauna, îmbracă diferite forme în funcţie de gen. Studiile arată
că există o serie de diferenţe de gen privind modul de manifestarea al comportamentelor de bullying. În mod clar,
bă ieţii recurg într-o mai mare mă sură la comportamente de intimidare fizică decâ t fetele. În plus, un procent relativ
mare de fete - aproximativ 50% - susţin că sunt victimele comportamentelor de intimidare şi hă rţuire, manifestate de
bă ieţi.
În cazul în care elevul care agresează este bă iat profilul prezintă urmă toarele caracteristici:
 are nevoie să se simtă puternic şi în control;
 alege victimele dintre cei că rora nu le place conflictul;
 obţine satisfacţie din a provoca suferinţă victimelor;
 îşi motivează acţiunile, plâ ngâ ndu-se că a fost provocat.
Tacticile cele mai des folosite de bă ieţi sunt: poreclirea, bă tă ile, luptele, deposedarea de bunuri (bani, obiecte
personale), distrugerea bunurilor victimei, îmbrâ ncirea, lovirea, iniţierea de atacuri repetate asupra victimei.

106
 Profilul fetelor care manifestă comportamente de bullying (agresorul este fată ) se evidenţiază prin:
 manipulare
 ră nirea sentimentelor
 respingere subtilă şi marginalizarea victimei
Deşi bullingul este o problemă mai mare în râ ndul bă ieţilor, există o serie de comportamente de intimidare care
se manifestă cu precă dere în râ ndul fetelor. Intimidarea prin forţă fizică este mai puţin comună în râ ndul fetelor. Ele
folosesc de obicei moduri mult mai subtile și indirecte ale hă rţuirii, cum ar fi excludere cuiva din grup, utilizarea
poreclelor, izolarea victimei („Nu vorbiţi cu ea.”) ră spâ ndirea de bâ rfe, răspâ ndirea de zvonuri şi manipularea
relaţiilor de prietenie. Astfel de forme de agresivitate pot fi cu siguranţă la fel de dă ună toare şi stresante, ca formele
directe şi deschise ale atacurilor iniţiate de bă ieţi.
Cum le va fi afectată viaţa celor care manifestă frecvent comportamente de bullying?
Bullyingul este un factor de risc pentru abandonul şcolar şi delincvenţă juvenilă . Elevii care agresează sunt de 5 –
6 ori mai predispuşi să se implice în acţiuni antisociale la vâ rsta adultă . (Olweus, 1991)
Ce impact are bullying-ul asupra vieţii copilului care primeşte un astfel de tratament?
Cel mai adesea, un copil care a fost sever agresat ajunge să întrerupă şcoala din teama că ar putea să fie agresat
din nou. Chiar şi în cazul celor mai uşoare forme, expunerea repetată la o experienţă de agresare îi predispune pe copii
la dezvoltarea a numeroase probleme de să nă tate mentală : depresie, anxietate, tulbură ri de comportament alimentar,
etc. (Limber şi Nation, 1998).

IV.39. CE ESTE INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ?

Inteligenţa emoţională este abilitatea de a identifica, folosi, înţelege, şi de a gestiona emoţiile într-un mod pozitiv
şi constructiv. Este atâ t recunoaşterea propriei stă ri emoţionale, câ t şi a stă rilor emoţionale ale altora. Inteligenţa
emoţională este, de asemenea, relaţionarea cu alte persoane într-un anumit fel, atră gâ nd oamenii în jurul tă u.
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ, ABILITĂŢI DE BAZĂ
Inteligenţa emoţională este formată din patru abilităţi de bază:
1. CONŞ TIINŢ A DE SINE - capacitatea de a recunoaşte propriile emoţii şi modul în care acestea îţi influentează  
gâ ndurile şi comportamentul, capacitatea de aţi cunoaşte punctele forte şi punctele slabe, şi de a avea încredere
în sine.
2. AUTOGESTIONAREA (abilitatea de a iniţia) - abilitatea de a controla sentimentele şi comportamentele impulsive,
de a gestiona emoţiile în moduri să nă toase, de a lua iniţiativa, de a pă stra angajamente şi de a se adapta la
circumstanţele în schimbare.
3. CONŞ TIENTIZAREA SOCIALĂ - capacitatea de a înţelege emoţiile, nevoile, preocupă rile altor persoane, de a
detecta  indicii emoţionale, de a se simţi confortabil social şi de a recunoaşte dinamica  puterii într-un grup sau
organizaţie.
4. GESTIONAREA RELAŢ IILOR - capacitatea de a dezvolta şi de a menţine relaţii bune, de a comunica în mod clar, de
a inspira şi de a influenţa pe alţii, de a lucra bine în echipă şi de a gestiona conflictul.
SFATURI PENTRU CULTIVAREA INTELIGENŢEI EMOŢIONALE A COPILULUI
Ajutaţi copilul să -şi identifice propriile sentimentele. Gandiţi-vă puţin, în cazul în care copilul dumneavoastră nu-
şi  poate identifica propriile sentimentele, cum este posibil pentru el să monitorizeze sau să citească sentimentele
altora? Iată 3 sfaturi pentru cultivarea inteligenţei emoţionale a copilului dumneavoastră :
1. ÎN PRIMUL RÂ ND, NU SPUNE COPILULUI SĂ SE ABȚ INĂ
Un copil care este determinat să -și interiorizeze sentimentele, sau va exploda, bă tâ ndu-și joc de dumneavoastră și
de alții, sau se va interioriza și, încet, se va distruge.
Câ nd învă țați un copil abilită țile inteligenței emoționale, îl învă țați cum să -și identifice și să -și recunoscă propriile
sentimente. Odată ce el este capabil să facă acest lucru, el va învă ța că sunt momente câ nd nevoile unei situații îi pot
dicta să reacționeze împotriva sentimentelor lui pentru binele celor implicați. După cum puteți vedea, să -ți înveți
copilul să se poarte așa e un proces diferit de cel în care îi ceri să se abțină .
2. INTERACȚ IONEAZĂ POZITIV CU COPILULU TĂ U 
Câ nd îl corectați, discutați, nu țipați. (O discuție este o conversație care are loc între doi oameni, nu este o
prelegere). Amintiți-vă , copilul dumneavoastră învață cum să se înțeleagă cu alții, ceea ce este un proces care are loc
de-a lungul timpului. Strigâ nd la el, îi oferiți un model a ceea ce inteligența emoțională NU este. Câ nd țipați la el îl
învă țați ca, pentru a-și atinge scopul el trebuie să țipe la alții.
În schimb, atrageți-i atenția și corectați-l usor, captivați-l, subliniind ceea ce a fă cut corect și consultați-vă cu el
asupra ceea ce ar fi putut să facă pentru a ține seama și de sentimentele altora.
Parcurgerea acestui proces ală turi de copilul dumneavoastră îl ajută să -și dezvolte abilită țile de auto-reflecție
care conduc spre inteligența emoțională .
3. DĂ -I COPILULUI FEEDBACK-ULPOZITIV, DE SUSȚ INERE
Utilizați aceste declarații pentru a-l ajuta să -și descopere propria identitate, ca individ că ruia îi pasă de el însuși și
de alții. Nu-i spuneți, ară tați-i printr-o selecție atentă a cuvintelor. De exemplu, puteți spune ceva de genul: „Am
observat cum l-ai  ajutat pe fratele tău atunci când el se simțea frustrat, chiar dacă el a fost neprietenos cu tine. Am fost
impresionat de faptul că l-ai ajutat și i-ai dat ceea ce-i trebuia și nu ai reacționat la comportamentul lui." Cum e să știi că
poți alege să acționezi cu ră bdare în fața furiei altcuiva?

IV. 40. CUM SĂ ÎŢI AJUŢI COPILUL SĂ SE DEZVOLTE EMOŢIONAL

107
 În devoltarea emoțională a copiilor, pă rinții au un rol foarte important. Prin felul în care reacţionează zi de zi la
emoţiile copilului, prin felul în care vorbesc despre ceea ce simt, prin sensibilitatea sau nepă sarea în faţa emoţiilor,
pă rinţii îl ajută sau îl blochează pe copil în dezvoltarea lui emoţională .
Psihologii s-au întrebat care sunt diferențele între pă rinţii care îşi ajută copilul să se exprime emoţional şi cei
care le blochează într-un fel sau altul creşterea, și au gă sit câ teva aspecte majore în funcție de care ne putem da seama
dacă un pă rinte își ajută sau nu copilul să se dezvolte emoțional.
Aspecte și modalită țile potrivite sau neadecvate ale pă rinților de a se comporta:
1. Receptivitatea față de emoțiile copilului
Unii pă rinți tind să nu dea o prea mare importanță emoțiilor în general, fie că sunt ale lor, fie că sunt ale copiilor.
Ei nu vorbesc prea mult despre ce simt, şi nici nu sunt preocupaţi de felul în care se simte copilul, decâ t în momentele
în care acesta are o tră ire mai intensă (de exemplu câ nd începe să plâ ngă , să ţipe, câ nd este foarte entuziasmat, etc.).
Din această cauză , deseori copiii acestor pă rinți se poartă exagerat în anumite situații, tocmai pentru a-i face pe pă rinți
să observe cum se simt. Pă rinții care își ajută copiii să se dezvolte emoțional sunt însă foarte atenți la emoțiile
propriului copil. Ei observă chiar și micile schimbă ri în dispoziția acestuia, și vorbesc despre ele (spunâ nd spre
exemplu: Mi se pare mie sau tocmai te-ai întristat?). Ei își dezvă luie propriile tră iri emoționale în fața copilului,
indiferent dacă sunt pozitive sau negative.
2. Părerea despre emoțiile negative
Pentru unii pă rinţi, emoţiile negative sunt asemeni unor paraziţi: periculoase și contagioase. Faptul că micuțul lor
tră iește o stare negativă este pentru aceștia un semnal de alarmă , și prima lor grijă este de a încerca să
schimbe dispoziția copilului. Ei fie încearcă să îi distragă copilului atenția de la propriile emoții, fie îi cumpă ră ceva ca
să îi treacă supă rarea sau tristețea. Cînd acești pă rinți sunt supă rați sau triști tind să ascundă de copil aceste emoții, de
teama de a nu-l încă rca și pe el cu propria lor stare de spirit. Pentru ceilalți, emoțiile negative sunt o parte normală din
viață . Ei se așteaptă ca micuții lor să fie uneori nefericiți, supă rați sau triști, și pot să tolereze această suferință . Câ nd ei
au o stare negativă de spirit nu se tem să le arate copiilor acest lucru, ci le explică mai degrabă de ce se simt așa. 
3. Acceptarea emoțiilor negative
Din dorința de a-l liniști pe copil, mulți pă rinți îi spun acestuia că nu ar trebui să se simtă așa într-o anumită
situație (nu are de ce să îți fie frică de câini! sau Nu mai fii supărat!). Copiii însă nu au capacitatea de a-și controla
propriile emoții după bunul plac, și probabil că vor continua să se simtă la fel în respectivele situații. Diferența este că
atunci vor încerca să își ascundă  emoțiile, pentru că știu că nu sunt acceptate de pă rinți.
Alți pă rinți încearcă să banalizeze sau să diminueze emoțiile copilului (Hai, că nu te doare așa de tare! sau Plângi
din orice fleac!). Bineînțeles, asta nu are darul să liniștească copilul, ba chiar dimpotrivă , el devine îngrijorat. El crede
că ceva nu este în regulă cu el, pentru că ceea ce simte el este diferit față de ceea ce îi spun adulții. În plus, reacţiile
emoţionale ale copiilor la lumea din jur sunt mult mai intense decâ t ale adulţilor. Pentru copii, ruperea creionului
preferat chiar poate fi o catastrofă , şi câ nd se întâ mplă asta nu îşi pot înă buşi lacrimile sau tristeţea. Câ nd este certat
pentru că plâ nge “din nimic”, copilul se simte neînţeles.
Câ nd copiii lor se simt triști, supă rați sau furioși, pentru unii pă rinți aceasta este o ocazie de a se apropia de ei, o
poartă deschisă spre comunicare. Ei le spun copiilor că îi înțeleg (Înţeleg că te simţi supărat când fratele tău îţi ia
jucăria!sau Știu că ţi-e frică de câini!) și acest lucru simplu îi face pe micuți să se simtă normali, și să nu se teamă de
emoțiile lor. De asemenea, de câ te ori copilul se va simţi ră u, va avea încredere să meargă la pă rinte pentru consolare,
fă ră să se teamă că va fi criticat.
4. Răbdarea față de emoțiile negative ale copiilor
Copiilor le ia uneori mai mult timp să -și schimbe starea de spirit negativă , de exemplu să se liniștească după ce au
fost furioși sau să se înveselească după ce au fost triști. Unii pă rinți cred că dacă au consolat într-un fel sau altul
copilul, acesta își va schimba imediat dispoziția, și nu va mai reveni la fosta stare de spirit. Câ nd observă că micuțului
îi este greu să treacă peste supă rare ei devin ușor iritați, pierzâ ndu-și ră bdarea, și deseori încearcă să își forțeze
copilul să își schimbe dispoziția.
În loc să fie neră bdă tori, unii pă rinți se retrag după ce vorbesc cu copiii despre emoțiile lor, și îi lasă pe aceștia să
își revină treptat. Ei nu fac mare caz dacă micuțul ră mâ ne bosumflat, în ciuda faptului că nu mai are de ce să fie așa.
5. Încurajarea discuțiilor despre emoții
La început, micuţii nu ştiu să spună ce emoții tră iesc. Ei știu doar că se simt bine sau ră u. În timp, ei învaţă să
asocieze diferitele senzaţii din corpul lor cu anumite denumiri: ei află că agitaţia din burtică şi tensiunea din picioare
se numeşte furie, sau că atunci câ nd le curg lacrimile sunt supă raţi.
Câ nd un copil este încurajat să spună cum se simte, el se și eliberează parțial de respectiva emoție. Câ nd el
spune ce frică îmi este, deja frica lui se diminuează . Aceasta este puterea cuvintelor.
Pă rinții care își încurajează copiii să spună ce simt le dau acestora o șansă să se elibereze de emoțiile neplă cute.
Pă rinții care nu sunt preocupați să îi învețe pe copii să vorbească despre emoțiile lor riscă să își țină copiii într-o stare
de incertitudine și de agitație interioară , de care micuțul nu se poate elibera folosind cuvintele.
6. Stabilirea de limite în exprimarea emoțiilor
A accepta emoţiile copilului nu înseamnă a-l încuraja să se manifeste într-un anumit fel. În spatele orică rui
comportament agresiv stă o emoție negativă , și asta nu înseamnă că pă rinții trebuie să fie de acord cu
comportamentele agresive. Pă rinții care înțeleg diferența între comportament și emoție reușesc să îi transmită
copilului faptul că te a simți ră u nu îți dă dreptul să te porți urâ t. Ei resping doar comportamentul copilului, nu și
emoţia lui (Înțeleg că ești furios pe fratele tău, dar nu ai voie să îl bați!).
Pă rinții care nu fac diferența între comportament și emoție, pot că dea în două extreme: fie resping emoțiile
copilului pentru felul în care se poartă (Nu ai voie să fii supărat, pentru că atunci când ești supărat îți bați fratele!), fie îi

108
scuză copilului orice comportament, pentru că îi înțeleg emoția (Înțeleg că ți-ai bătut fratele, pentru că erai supărat și
te iert).
Avâ nd o relaţie sinceră , deschisă și pozitivă cu copilul, putem să recunoaştem unele aspecte în care reacţiile
noastre îl ajută pe acesta să se dezvolte emoțional.

IV. 41. BOLILE COPIILOR PE FOND EMOȚIONAL - CLIMATUL POZITIV ȘI EDUCAȚIA POZITIVĂ

„Să nu-i educă m pe copiii noştri pentru ziua de azi. Această lume nu va mai exista câ nd ei vor fi mari şi nimic nu
ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să -i învă ţă m să se adapteze!"(M.MONTESSORI)

„VÂ NTUL, PLOAIA ȘI SOARELE”

Vâ ntul, Ploaia și Soarele stă teau de vorbă .

„Hai să jucă m un joc” spuse Soarele. „Vedeți bă iatul acela care poartă o jachetă ? Hai să vedem care dintre noi îl
poate face să o dea jos!“
„Vreau să încerc eu!” spuse Vâ ntul. Vâ ntul începu să sufle pe la urechea bă iatului, șoptindu-i ușor „scoate-ți
jacheta, scoate-ți jacheta”. Câ nd vă zu că bă iatul nu își dă jacheta jos, Vâ ntul începu să sufle un pic mai puternic și îi
spuse mai tare la ureche dar, cu câ t sufla mai tare cu atâ t îi era mai frig bă iatului și își ținea jacheta pe el. Vâ ntul atunci
începu să urle la urechile bă iatului „scoate-ți jacheta, scoate-ți jacheta!” Cu câ t bă iatul ignora mai tare, cu atâ t Vâ ntul
urla și mai tare la el. Vâ ntul ră mase fă ră ră suflare de atâ ta urlat, dar bă iatul își ținea tot mai strâ ns jacheta pe el.
„Lasă -mă să încerc și eu” spuse Ploaia. „Eevident că , ceea ce faci tu nu merge, nu are rost să mai țipi la el deoarece,
cu câ t țipi mai tare la el cu atâ t o șine mai strâ ns pe el”. Atunci, Ploaia începu să burnițeze ușor spunâ ndu-i ușor la
ureche: „scoate-ți jacheta, scoate-ți jacheta”. În schimb, bă iatul își trase gluga pe cap și închide fermoarul jachetei.
Iritată , Ploaia uită imediat de sfatul pe care îl daduse Vâ ntului și își spuse: „îl conving eu să -și dea jacheta jos”. Începu
să toarne din greu. Pică turile de ploaie îi spuneau bă iatului: „scoate-ți jacheta, scoate-ți jacheta!”, dar bă iatul refuza să
asculte. Cu câ t Ploaia devenea mai nervoasă , cu atâ t bă iatul încerca să se acopere mai mult.
„Cred că a venit râ ndul meu”, spuse Soarele. El începu să stră lucească fă ră să spună nimic. Razele lui îl încă lzeau
pe bă iat, alintâ ndu-l. Soarele ridica gradat temperatura, fă ră însă să facă prea cald. Bă iatul își dă du gluga jos de pe cap.
Pe mă sură ce Soarele încă lzea ușor temperatura, el desfă cu fermoarul de la jachetă . Atunci, Soarele mai ridică
temperature un pic și îl învă lui pe bă iat cu razele lui. Nu a mai durat mult pâ nă câ nd bă iatul a scos jacheta de pe el
pentru a se bucura de…..că ldură .
În povestea prezentată , putem rezuma conținutul astfel:
Soarele, Ploaia şi Vâ ntul au pus odată un ră mă şag: care din ei îl convinge mai repede pe un puşti să -şi dea jos
geaca. Ploaia iritată l-a udat pâ nă la piele, Vâ ntul nervos a suflat să lbatic asupra lui, dar oricâ t de tare s-au dezlă nţuit,
pe râ nd, împotriva lui, n-au făcut nimic, bă iatul şi-a adunat mai tare hainele pe corp. Singur, Soarele, la urmă , fă ră să se
stră duiască prea tare, l-a învă luit cu o că ldură blâ ndă şi copilul şi-a scos singur geaca.
Câ t de des nu ne purtă m cu copilul nostru asemenea Ploii şi Vâ ntului? Câ t de des, obosiţi şi prinşi de grijile lumii,
nu mai avem destulă energie să ră mâ nem precum Soarele, calzi şi blâ nzi în faţa copilului, dar şi puternici? Câ t de des
ni se întâ mplă să ne propunem să fim calmi şi blâ nzi cu copilul, dar să ne iasă totul pe dos? Avem destul de puţin timp
pe care îl petrecem împreună cu copilul şi ne dorim ca în acest timp totul să fie perfect, el să funcţioneze la parametrii
optimi şi să se comporte exemplar, noi să fim mulţumiţi şi să ne simţim ră splă tiţi în eforturile noastre ca pă rinţi.
Adesea, lucrurile stau exact pe dos şi, cu câ t suntem noi mai obosiţi şi mai stresaţi, cu atâ t copilul pare mai
necooperant şi lucrurile o iau la vale tot mai tare. Se generează un adevă rat cerc vicios din care nu mai ştim cum să
ieşim, ne antrenă m într-un skandenberg al voinţei cu copilul şi cu cei din jur şi, treptat, climatul de familie se
deteriorează semnificativ.
Din pă cate, nu doar climatul din familie se deteriorează , ci şi să nă tatea noastră şi a copilului nostru. Cei mai mulţi
dintre noi ştim că factorii de stres sunt reprezentaţi de orice situaţie care poate genera o tră ire negativă , de disconfort,
dar depinde numai de modalitatea în care noi, adult sau copil, interpretă m sau resimţim situaţia respectivă . Cu alte
cuvinte, orice poate fi o problemă dacă noi o privim astfel. Stresul prelungit generează distres, adică tră iri cu potenţial
negativ pentru organism şi care se pot croniciza, declanşâ nd patologii mai mult sau mai puţin grave.
Printre cei mai importanţi factori de stres şi de deteriorare a climatului de familie sunt: moartea unei rude,
divorţul, că să toria și recă să torirea, schimbă rile de domiciliu, schimbarea obiceiurilor alimentare (dietele), schimbarea
şcolii, supraîncă rcarea cu sarcini multiple, mai ales în condiţii de criză de timp, perceperea unor situaţii ca fiind
ameninţă toare, izolarea socială , sentimentul constrâ ngerii libertă ţii, obstacole în calea obiectivelor personale,
presiunea grupului social (proiecţiile referitoare la aşteptă rile celorlalţi vis-a-vis de persoana noastră care genează
teama de eşec şi teama de a fi dezaprobat şi chiar respins sau exclus, valabil atâ t pentru pă rinţi, câ t şi pentru copiii,
locuirea continuă împreună cu familia extinsă sau în locuinţe neîncă pă toare, insalubre, lipsa de abilită ţi a pă rinţilor de
a fi pă rinţi, concurenţa între fraţi, starea de să nă tate a membrilor familiei (boala gravă sau cronică , infirmită ţi,
disabilită ţi), conflictele conjugale (pă rinţi aflaţi în conflict din motive ce ţin de tulbură ri de dinamică sexuală ,
imposibilitatea satisfacerii unor trebuinţe, complexe de inferioritate, infidelită ţi), consumul de alcool şi de droguri.
Stresul prelungit determină o scă dere a imunită ţii, dar şi a capacită ţii de refacere a organismului după boală . Pe
fondul stresului, apar diverse îmbolnă viri, de la banale ră celi şi alergii pâ nă la boli maligne, atâ t la adulţi, câ t şi la
copiii. Ca indivizi, avem capacită ţi diferite de a face faţă stresului, unii mai mult decâ t alţii. Ceea ce avem nevoie să ne
amintim este că cei mici sunt deosebit de fragili în comparaţie cu noi şi chiar şi atunci câ nd par că au trecut cu bine
peste o situaţie, pot apă rea efecte dintre cele mai neaşteptate.

109
 Studii efectuate pe copiii au ară tat existenţa unei relaţii strâ nse între numă rul de îmbolnă viri şi evenimentele
familiale cu încă rcă tură negativă , din cele menţionate mai sus. Rezultatele studiului contrazic flagrant vorba populară
care spune „E mic şi nu înţelege!” sau „E mic, uită el!”. Prezenţa acestor situaţii/factori stresori au fost asociaţi cu
disfuncţii ale aparatului digestiv şi respirator şi cu frecvente accidente. În cazul copiilor din familiile în care sunt
prezente simultan 3 – 4 evenimente din lista de mai sus, numă rul vizitelor la medic este de 6 ori mai mare faţă de
copiii din familiile în care sunt prezente 1 – 2 evenimente negative. Cu alte cuvinte, prezenţa factorilor stresori în
familie şi o atmosferă de familie tensionată cresc riscul îmbolnă virilor la copiii, mai ales la cei sub 6 ani.
Atunci câ nd pă rinţii sunt incapabili să depă şească adecvat o situaţie conflictuală sau nu pot evita o astfel de
situaţie, tră irile lor afective negative se ră sfrâ ng asupra copilului, prin scă derea nivelul protecţiei afective în relaţia cu
acesta.
Personalitatea pă rinţilor (tendinţele fobice, obsesive, anxioase, depresive, paranoice), anumite tră să turi de
caracter (lipsa de flexibilitate, intoleranţa, egocentrismul, o gâ ndire de tip disfuncţional, istoria lor personală dificilă ,
complexele şi adicţiile faţă de alcool, substanţe, jocuri de noroc) toate se reflectă în relaţia cu copiii, în stilul lor
parental, în climatul de familie şi, în cele din urmă , în starea de să nă tate a copiilor, în creşterea şi dezvoltarea lor.
Un stil parental dezangajat, în care pă rintelui nu-i pasă de ceea ce face copilul şi nici chiar pe unde este ori ce
mă nâ ncă , neglijarea, lipsa de implicare emoţională , dar şi un stil parental autocrat, în care copilul nu are niciodată
nimic de spus, este umilit şi devalorizat se reflectă direct în mod negativ în dispoziţia afectivă a copilului, în stima
scă zută faţă de sine, şi, indirect, în starea sa de să nă tate.
Criticile, pedepsele, reproşurile, enervarea, discuţiile pe un ton aprins, etichetă rile, veşnicele nemulţumiri ale
pă rinţilor care în mod consistent vă d doar aspectele negative legate de comportamentul copiilor şi nimic din ceea ce
aceştia fac bine, comparaţiile nefavorabile cu alţi fraţi, atitudinile pă rtinitoare ale pă rinţilor generează tensiuni în
relaţiile de familie, o stare afectivă proastă , distress şi, în cele din urmă , boli.
Adesea, ne ducem copiii la doctor pentru că prezintă dureri de cap, de burtă , vomitisme, tulbură ri alimentare,
enurezis, encoprezis, tulbură ri de vorbire, de echilibru, de creştere, ticuri, tensiune musculară , insomnie, dificultă ţi de
concentrare, de memorare, lipsă de atenţie, fatigabilitate, letargie sau, dimpotrivă , agitaţie motorie (neastâ mpă rul
continuu), iritabilitate, nervozitate. Surprinşi, nu mai înţelegem nimic atunci câ nd toate analizele medicale arată că nu
există nici o bază somatică a acestor simptome şi tulbură ri. Îngrijoraţi, supunem copii cu vâ rste foarte fragede la teste
invazive, fă ră să câ ntă rim situaţia şi din punct de vedere afectiv, fă ră să ne evaluă m propriile comportamente faţă de
ei şi evenimentele pe care noi, ca familie, le traversă m. Constată m numai că , toate analizele efectuate nu ne dumiresc
nicidecum şi pastilele cu care îi îndopă m nu au nici un efect sau unul foarte limitat.
De ce? Pentru că toate aceste simptome şi tulbură ri nu au o bază somatică şi cauza bolii trebuie căutată mai în
interior, în starea sufletească a copilului, stare care depinde crucial de noi, pă rinţii lui, de calitatea relaţiei cu copilul,
de timpul pe care i-l alocă m, de maniera în care facem faţă situaţiilor prin care trecem ca adulţi, ca pă rinţi şi,
împreună , ca familie.
Desigur, situaţii mai grave de abuz prelungit şi şocuri traumatice majore pot genera dezechilibre severe şi
conduce la instalarea unor boli grave, chiar cronice, cum este, de exemplu, diabetul sau tulbură rile psihice din sfera
afectivită ţii, gâ ndirii şi a comportamentului.
Atmosfera de familie este influentaţă adesea de situaţii care nu depind de noi (decesul unor persoane, crize
economice şi sociale, accidente, îmbolnă viri etc.), dar, în mare parte este determinată de relaţiile dintre membri, de
felul nostru de a fi, de a gâ ndi și de a ne comporta, de setulnostru de credințe și valori, de educaţia pe care am primit-o
de la pă rinţii noștri și de educația pe care înțelegem să o dă m copiilor noștri.
O educaţie pozitivă , o educaţie adecvată pune accentul pe dragoste, nu pe răsfă ţ, pe valorizare şi responsabilizare,
nu pe supraprotecţie, pe apreciere, respect şi încurajare, nu pe cică leală , reproş şi comparaţii nefavorabile, pe
explicaţii şi exerciţiu, nu pe forţă şi pedeapsă , pe oferirea de exemple personale corecte, nu pe „teoria lupului
moralist”, pe rezolvarea de probleme, nu pe evitarea acestora, pe negocierea conflictelor şi nu pe evitarea confruntă rii,
pe comunicare deschisă , nu pe asumţii, interpretă ri şi citirea gâ ndurilor, pe consecvenţă , nu pe schimbă ri aleatorii în
funcţie de dispoziţia de moment, pe onestitate, nu pe minciună şi iluzie, pe autonomizarea copilului, nu pe menţinerea
lui într-o stare de dependenţă faţă de noi ca pă rinţi, de evaluă ri realiste şi aşteptă ri adecvate vis-a-vis de copil, nu pe
visele noastre personale pe care i le-am croit de la naștere, pe acceptarea unicită ţii lui ca persoană diferită de mine, de
celă lalt pă rinte, de fraţii sau surorile lui, de alţi copii.
„Să nă tatea mentală şi fizică a copilului meu depind major de eficienţa mea ca pă rinte şi aceasta depinde
covâ rşitor de dezvoltarea mea personală , de relaţia mea de cuplu, de stilul de viaţă ales, de unde mă gă sesc eu, în
evoluția mea personală în fiecare moment al existenței mele ca individ și ca pă rinte. Este realist să mă aştept ca, în
anumite perioade lucrurile să nu meargă pe câ t de bine îmi doresc, dar important este cum fac de fiecare dată faţă .”
Să nu fiți deloc surprinși dacă , adesea, soluţia la problemele de să nă tate ale copilului constă în rezolvarea unor
probleme personale ale noastre ca indivizi şi/sau ca și cuplu şi în schimbarea stilului nostru de parenting.
Nu uitați: copilul are nevoie de dragoste, de înțelegere, de că ldură sufletească !
(Articol publicat in Revista Help Net, ianuarie 2012)

IV. 42. CUM SĂ FII ALĂTURI DE COPILUL TĂU CÂND TRECE PRIN MOMENTE DIFICILE

Fiecare copil, câ nd se confruntă cu o situaţie dificilă , are instinctul de a căuta să se apropie de persoana care îl
îngrijeşte pentru a obţine confort, protecţie sau suport în organizarea emoţiilor. Dacă pă rinţii nu ră spund în mod
adecvat acestor nevoi în primii trei ani de viaţă , copilul învaţă să nu le mai manifeste. 
Aşa cum foarte frumos a exprimat Kent Hoffman, această experienţă „de a fi împreună ” în momentele dificile, pe
care copilul o învaţă în relaţie cu pă rinţii lui, îl va însoţi peste tot în viaţă . Fiecare experienţă „de a fi împreună ” pe care

110
i-o oferim copilului nostru este ca o pică tură de ceară . Împreună , toate aceste pică turi vor forma lumâ narea care îi va
oferi copilului lumina de care are nevoie pentru a se descurca în viaţa de adult.
Experienţa de zi cu zi ne arată că ne este mult mai uşor să stă m lâ ngă copiii noştri atunci câ nd aceştia se simt
bine, sunt liniştiţi şi se bucură de momentele pe care le tră im împreună , decâ t atunci câ nd sunt furioşi, supă raţi, trişti
sau înfricoşaţi. Pentru unii dintre noi este o adevă rată provocare să ne însoţim copiii în că lă toria tulbură toare pe care
o oferă frica, furia, tristeţea, ruşinea, invidia sau gelozia. Modul în care ră spundem la aceste emoţii este diferit de la
pă rinte la pă rinte. De exemplu, unora dintre pă rinţi le este mult mai uşor să ră mâ nă ală turi de copiii lor câ nd aceştia
tră iesc frică sau tristeţe dar, le este mult mai greu să ră mâ nă lâ ngă ei câ nd tră iesc furie. Alţii, permit doar exprimarea
emoţiilor de confort (bucurie, mulţumire, veselie) şi nu au nici un pic de toleranţă la cele de disconfort (tristeţe, furie
etc.).
Cum se explică acest lucru?
Maniera în care adulţii abordează situaţiile în care copiii tră iesc emoţii intense este direct influenţată de ceea ce
au învă ţat ei din relaţia cu pă rinţii lor. Dacă ei au tră it experienţa de „a fi împreună ” cu cineva câ nd s-au simţit trişti,
furioşi sau supă raţi atunci, vor avea în mod natural tendinţa de a sta ală turi de copilul lor câ nd acesta traversează un
moment dificil. Dacă , în istoria lor de viaţă , nu au avut acces la această experienţă şi au învă ţat că nu pot conta decâ t
pe ei înşişi pentru a-şi gestiona teama, tristeţea sau furia, atunci le va fi foarte greu să îşi asiste copiii în procesul de
învă ţare a abilită ţilor de liniştire şi autoreglare emoţională . Aşa se explică de ce frica, furia sau tristeţea copilului, pot
să acţioneze asupra butoanelor experienţelor noastre dureroase nevindecate şi să declanşeze o reacţie de
autoprotecţie. Astfel, activarea mecanismului de autoprotecţie ne împiedică să mai vedem nevoia copilului: nu ştim ce
să facem cu aceste experienţe dureroase şi astfel încercă m să oprim tot ce ar putea să ne reamintească de ele.
„A fi împreună ” cu copilul tă u câ nd trece printr-un moment dificil, presupune să faci un lucru extrem de simplu şi
natural - să fii prezent cu o atitudine care-i exprimă copilului mesajul că: „sunt aici pentru tine!”. Mulţi pă rinţi fac
eforturi de a fi împreună cu copilul lor câ nd acesta este trist sau înfricoşat, dar, o fac într-un mod total ineficient,
încercâ nd să îl înveţe pe copil ce să facă sau distră gâ ndu-i atenţia.
Ce înseamnă să fiu alături de copilul meu când are un moment dificil şi trăieşte emoţii de disconfort?
Copilul are nevoie de prezenţă şi nu de informaţii! Ceea ce-l ajută cel mai mult în acel moment este prezenţa, nu
informaţiile pe care i le oferiţi pentru a-l ajuta să îşi schimbe perspectiva şi să intre într-o altă stare. „A fi împreună ” cu
copilul tă u înseamnă să îţi deschizi braţele şi să îi oferi posibilitatea de a plâ nge în braţele tale, să îi dai timpul de care
are nevoie pentru a exprima tot ceea simte şi pentru a identifica singur calea de a depăşi momentul. Studiile de
specialitate arată că , un copil care beneficiază de prezenţa pă rintelui atunci câ nd tră ieşte un disconfort şi are
posibilitatea de a tră i pâ nă la capă t emoţia respectivă , fă ră ca pă rintele să intervină să îi distragă atenţia de la ceea ce
simte, va ajunge la un moment dat la un punct critic care îi va permite să -şi identifice singur calea naturală de a depă şi
momentul. În plus, copiii care beneficiază de un astfel de tratament, vor înregistra în timp o scă dere a intensită ţii
ră spunsului emoţional şi o reducere a timpului necesar pentru reglare. În caz contrar, câ nd copiii sunt lă saţi să îşi
gestioneze emoţiile singuri sau sunt distraşi imediat de la ceea ce simt, îşi vor accentua pe termen lung ră spunsul
emoţional şi vor avea nevoie de un timp mai mare pentru liniştire.
Copilul are nevoie ca pă rintele să îl întâ lnească „acolo” unde este el, nu în „altă parte”. De aceea, este important ca
pă rintele să meargă acolo unde are copilul nevoie, nu să îl scoată pe copil din starea lui pentru a-l aduce acolo unde
este pă rintele. Câ nd îl forţă m pe un copil să se simtă bine, atunci câ nd este trist, îl facem să se simtă şi mai trist. Dacă
eşti un pă rinte care tolerezi cu dificultate tristeţea copilului este foarte important să încerci să ră mâ i ală turi de copil
câ nd tră ieşte această emoţie chiar şi pentru câ teva secunde. Toate aceste secunde vor contribui la un moment dat la
consolidarea relaţiei.
Important este să încercaţi să faceţi lucrurile suficient de bine, nu perfect! E imposibil să reuşim de fiecare dată să
fim ală turi de copii câ nd au momente dificile, dar poate fi suficient de bine dacă vom reuşi să fim lâ ngă ei în 30%
dintre situaţii (Kent Hoffman).
În concluzie, experienţa „de a fi împreună ”, îi oferă copilului toate resursele de care are nevoie pentru a tră i o
viaţă împlinită : îl învaţă că se poate baza pe cineva, îl învaţă să îşi exprime deschis nevoile şi emoţiile, îl învaţă să
gă sească un echilibru între situaţiile în care se poate descurca singur şi cele în care are nevoie să solicite ajutorul
altora.

IV. 43. DE CE ESTE COPILUL MEU TRIST?

Copilul este prin natura lui plin de viaţă , energie şi bucurie. Tristeţea copilului este o stare care în mod normal
trebuie să dureze puţin, să aiba o cauză certă şi să fie depă şită rapid de acesta, la primul stimul care să -l intereseze şi
să -l mobilizeze.
Când sunt copiii trişti?
Atunci, câ nd în familie se întâ mplă diferite situaţii care produc schimbă ri în modul obişnuit de funcţionare şi care
afectează membrii familiei. Cel mai des copiii devin trişti în situaţii conflictuale în casă şi familie. Orice eveniment care
are un impact asupra pă rinţilor afectează şi copilul care tră ieşte la intensitate maximă ceea ce se întâ mplă în jurul său.
Dacă această situaţie poate fi vorbită de toţi, dacă ea poate fi împă rtă şită şi copilului, ea va putea fi mai uşor exprimată
şi înţeleasă . Dacă însă este ţinută ascunsă , este transformată într-un secret pentru a proteja copilul, suferinţa lui va fi
şi mai mare pentru ca pe de o parte va încerca să înţeleagă ce se întâ mplă , pe de alta parte se va simţi obligat să
respecte tă cerea şi secretul.
Un copil care simte că pă rinţii lui sunt în conflict, care vede că cineva drag nu se simte bine, care aude că urmează
să se întâ mple ceva grav va simţi furie, confuzie, se va speria şi se va simţi în nesiguranţă , lumea lui aşa cum o ştie
fiind în pericol de a se pră buşi.

111
 Atunci câ nd în viaţa unui copil se întâ mplă ceva, câ nd el trece prin situaţii care au generat tră iri contradictorii, se
simte copleşit de anumite întâ mplă ri sau experienţe şi în special simte că nu poate vorbi despre ele pentru că îi este
ruşine sau ar fi pedepsit. O asemenea situaţie dificilă , conflictuală acaparează întreaga energie a copilului care se
fră mâ ntă , se preocupă , îşi deplasează întreaga atenţie asupra acestui conflict. Uneori, privind din afară , aceste situaţii
pot pă rea banale, minore dar este important cum simte copilul în sinea sa, cum le înţelege el, cum l-au afectat.
O altă cauză a tristeţii sunt posibile situaţii speciale la gră dinţă sau la şcoală şi atunci câ nd în viaţa copilului apar
situaţii contradictorii sau câ nd se simte copleşit de anumite întâ mplă ri sau experienţe despre care nu poate vorbi de
teamă sau din ruşine.
Dacă a fost umilit, dacă a pierdut ceva drag, dacă stilul de viaţă şi obiceiurile sunt schimbate brusc, copilul se
poate manifesta prin tristeţe inexplicabilă şi accentuată
Cum se manifestă tristeţea la copii?
Câ nd vorbim de tristeţe ne raportă m la apatie, lipsa de interes, retragere, plâ ns. Dar, în cazul copiilor, lucrurile
sunt mult mai complexe.
Copilul trist poate să fie agresiv. El tranformă suferinţa în gesturi şi manifestă ri agresive îndreptate fie împotriva
celorlalţi, fie împotriva lor. Voma, febra, durerile de cap, burtă , picioare, gâ t, urechi care apar în mod repetat, sunt
simptome care dincolo de semnificaţia lor medicală , îi servesc copilului pentru a ne comunica tristeţea şi durerea sa.
Corpul copiilor este foarte sensibil la orice transformare care se produce în plan psihic şi reacţionează rapid la ceea ce
ei simt.
Pentru că , de cele mai multe ori, ceea ce simt copiii este copleşitor pentru ei şi nu gă sesc cuvinte pentru a-şi
exprima starea, ei apelează la diferite alte manifestă ri. Cele mai frecvent întâ lnite pot fi:
 agresivitatea, suferinţa lor este adesea transformată în gesturi şi manifestă ri agresive îndreptate fie împotriva
celorlalţi (lovit, muşcat, tras de pă r, împins etc.), fi împotriva lor înşişi (lovituri, înţepă turi, pă rul smuls, dat cu
capul de perete etc.). Este o modalitate de descă rcare menită să pună în evidenţă dificultatea în care ei se află şi
nevoia de a primi un ajutor pentru a gă si alte că i de exprimare.
 somatiză rile, o altă cale de a exprima suferinţa este folosind corpul. Voma, febra, durerile de cap, burta, picioare,
gâ t, urechi care apar în mod repetat sunt simptome care dincolo de semnificaţia lor medicală , îi servesc copilului
pentru a ne comunica tristeţea şi durerea sa. Corpul copiilor este foarte sensibil la orice transformare care se
produce în plan psihic şi reacţionează rapid la ceea ce îi simt.
 schimbă rile, apariţia în comportamentul obişnuit al copiilor a unor atitudini diferite, dispoziţii oscilante,
dispariţia unor ritualuri obişnuite, a unor jocuri care îi plă ceau, refuzul de a mai ieşi cu copiii cu care ieşea de
obicei. Toate acestea nu fac obiectul unui capriciu, ci ne arată că se întâ mplă ceva cu copilul, că îl preocupă ceva şi
nu ştie cum să înţeleagă ceea ce i se întâ mplă .
 hiperactivitatea, poate fi în egală mă sură un semn al suferinţei copilului, incapacitatea sa de a ră mâ ne atent, de a
ră mâ ne implicat într-o activitate, de a-şi păstra concentrarea în condiţiile în care aceste abilită ţi erau dobâ ndite şi
agitaţia apare ca urmare a ceea ce se petrece în jurul şi în interiorul copilului.
Ce pot face părinţii?
Ceea ce pot face pă rinţii este să încerce să se apropie de copil, oferindu-i ocazia să comunice cu ei despre ceea ce i
se întâ mplă . Cea mai bună cale este aceea de a gă si formule de dialog care să -l ajute pe copil să spună care este
problema. Pentru aceasta, este nevoie să i se ofere copilului un context care să îl facă să se simtă în siguranţă , să
vorbească împreună , să deseneze, să se joace pentru a-l lă sa să se exprime în felul şi ritmul său. Pă rintele poate ară ta
copilului că este în ordine să vorbească şi despre aceste stă ri care în mod obişnuit sunt evitate sau ascunse.
Pă rintele trebuie să -l încurajeze să vorbească şi să nu minimalizeze niciodată problema reclamată de copil. Mai
mult, pă rintele trebuie să nu facă greşeala de a nu crede destă inuirea copilului sau de a o ignora. Dialogul trebuie
continuat atâ ta vreme câ t copilul acceptă şi trebuie reluat cu calm oricâ nd acesta vrea sau este dispus. Nu trebuie
insistat în a dialoga, după cum comunicarea nu trebuie încheiată înainte ca micuţul să fie împă cat cu problema sa.
Dialogul onest, cinstit între pă rinte şi copil poate rezolva, de cele mai multe ori, orice problemă de acest gen.
Dacă , însă , copilul este de multă vreme în acea stare, este bine ca ei să ceară ajutor de specialitate, pentru a putea
oferi un ajutor adecvat copilului în funcţie de gravitatea simptomelor sale.
Nu trebuie uitat că depresia copiilor este un fenomen, iar pasele de tristeţe repetată pot duce la depresie. Cel
mai grav este că , aceste suferinţe, sunt foarte greu observate de pă rinţi. Copilul depresiv pare cuminte, echilibrat,
calm, pare foarte ascultă tor, detalii care nu ridică suspiciune pă rinţilor care se consideră fericiţi că au un copil cuminte
şi liniştit. Pă rinţii trebuie să ştie că starea lor de spirit influenţează direct şi imediat starea copilului, şi în sens pozitiv,
dar mai ales în sens negativ. O atitudine pozitivă a pă rinţilor se transmite copilului, iar el va învă ţa acest stil de viaţă .
CE POŢI FACE CÂND COPILUL ESTE TRIST?
Cu toţii suntem câ teodată trişti. Tristeţea este o stare care în mod firesc însoţeşte anumite veşti, situaţii sau
evenimente neplă cute. Este o reacţie afectivă la ceea ce auzim sau vedem.
Oricâ t ne-am dori să îl protejă m pe copil de tristeţe, acest lucru nu este chiar posibil şi nici recomandabil. Cei mici
au nevoie să înveţe cum să depăşească momentele dificile, iar pă rinţii îi pot ajuta fiind ală turi de ei.
Iată cum pot reacţiona pă rinţii pentru a ajuta copiii să depă şească tristeţea:
1. Ajută-l să numească ceea ce simte
Atunci câ nd copilul încearcă să descrie şi să denumească exact emoţiile pe care le simte, impactul lor scade. Acest
lucru se întamplă pentru că efortul cognitiv pe care îl presupune numirea emoţiilor duce la activarea zonei din creier
responsabile cu gâ ndirea raţională şi la dezactivarea zonei din creier responsabile de emoţii. Astfel, intensitatea
emoţiilor poate fi scă zută dacă îl încurajă m pe copil să le descrie câ t mai exact.
Întreabă -ţi copilul atunci câ nd îl vezi trist, ce anume simte, la ce se gâ ndeşte şi ce emoţii poate identifica. Dacă
este prea mic, cu siguranţă nu va reuşi să numească , cu exactitate emoţia, însă folosirea cuvintelor pentru a o descrie

112
este un pas important în schimbarea stă rii emoţionale. Îl poţi învă ţa pe copil mai multe cuvinte care exprimă emoţii
diferite citind împreună cu el vocabularul emoţiilor.
2. Oferă-i o îmbrăţişare
Copiilor le place să fie îmbră ţişaţi, dar şi să îmbră ţişeze şi să îşi manifeste iubirea. Cercetă torii spun că o
îmbră ţişare, în special una lungă , elibereaza în creier un hormon numit oxitocină , care ajută la o stare de bine mai
ridicată . Ţ inutul de mâ nă , masajul, o atingere uşoară pe spate sau pe umeri au acelaşi efect. Afecţiunea manifestată
prin atingere şi mâ ngâ iere este esenţială pentru starea noastră de bine, iar în creşterea copilului are un rol important
în dezvoltarea lor armonioasă .  
3. Recomandă-i să ia o decizie
Deseori, amâ narea unei decizii sau amâ narea unei acţiuni duce la tristeţe sau îngrijorare. Atunci câ nd apare
amânarea, mai ales legată de învă ţare, stresul şi descurajarea sunt doar la caţiva paşi distanţă . Câ nd copilul este
stresat sau îngrijorat, încurajează -l să ia o decizie legată de situaţia care îi trezeşte aceste stă ri. Nu este nevoie să ia o
decizie perfectă , ci una suficient de bună . Deseori, situaţiile cu care ne confruntă m nu permit o soluţie perfectă . În
asemenea cazuri, este bine pentru copii să înţeleagă că este preferabil să ia o decizie suficient de bună decâ t să amâ ne
luarea ei.
4. Îndreaptă- i atenţia către alte emoţii
Specialiştii în neurologie susţin că emoţiile precum îngrijorarea, tristeţea, ruşinea şi vinovă ţia pot fi dificil de
depăşit deoarece la nivel neurofiziologice, activitatea cerebrală cu care ele sunt asociate este intensă . De aceea, unii
specialişti în neuroştiinţe recomandă ca în momentele de tristeţe, atenţia noastra să fie orientată că tre emoţii mai
pozitive, precum recunoştinţa. Nici nu este nevoie să gă sească cu adevarat un motiv de recunoştinţă (lucru care
poate fi dificil câ nd copilul este trist), simpla încercare de a că uta unul este asociată cu o creştere a nivelului de
serotonină , care dă naştere la emoţii pozitive.
Dacă în momentele în care este trist, copilul tă u îţi cere să îl laşi în pace pentru că vrea să fie singur, este bine să îi
permiţi acest lucru. Cu toţii avem astfel de momente, în care liniştea şi solitudinea ne ajută să ne calmă m.
De asemenea, este important să faci diferenţa între tristeţea trecă toare, cauzată de diverse evenimente mai puţin
fericite şi tristeţea de lungă durată , care poate ajunge să afecteze rezultatele şi activitatea copilului şi poate fi un semn
al depresiei.

IV.44. COPILUL MEU E AGITAT!

Cel mic e tot timpul agitat? Sau, dimpotrivă , doar de puțină vreme a devenit de-a dreptul insuportabil? Voit sau
nu, pă rintții sunt una dintre principalele cauze ale agitatției micuților. Dar să nu-i împovă ră m cu toată vina.
Inclusiv schimbă rile de orice natură pot cauza astfel de reacții în râ ndul micuților. Dar și anumite deficiențe în
alimentație sau în asimilarea fierului în organism pot face un copilaș agitat.
În primul râ nd, există diferențe între agitația din timpul zilei și cea nocturnă . Dacă cel mic este agitat noaptea, o
primă cauză ar putea fi faptul că a dormit prea mult ziua.
De asemenea, agitația nocturnă apare dacă înainte de culcare a bă ut prea multe lichide sau dacă a mâ ncat copios.
Una dintre cele mai frecvente cauze ale agitației nocturne este și anemia. Lipsa fierului produce irascibilitate, dar și
insomnii sau agitație.
Din fericire, aceasta deficiență poate fi observată și corectată de că tre medic după analizele uzuale. Atenție! Ș i
infecȚ iile minore pot produce anemie.
Problema e ziua!
Agitația din timpul zilei este o cu totul altă poveste și, în general, are cauze psihologice mai degrabă decâ t
fiziologice. Copilul nu își exprimă supă ră rile așa cum poate să o facă un adult, motiv pentru care dacă are o nevoie
nerezolvată , prima manifestare este agitația continuă .
Dacă micuțul este deja la gră diniță și dintr-o dată devine agitat, încercați să aflați prin întrebă ri simple ce
schimbare s-a petrecut în programul lui sau dacă educatoarea, voit sau nu, l-a supus unui stres că ruia nu poate să îi
facă față .
Una dintre cele mai bune metode este să îi puneți întrebă ri simple: „A râ s de tine vreun copil?” Câ nd îl vedeți că
face ochii mari și se uită mirat, atunci ați nimerit și acțiunea care i-a produs agitație. Însă agitația diurnă poate fi
produsă inclusiv de orice fel de schimbare, spre exemplu reamenajarea locuinței.
Puțin haos e normal!
Însă o agitație moderată este specifică dezvoltă rii normale a creierului. Orice copil mai mic de 3 ani devine nervos
și agitat inclusiv din neputință , atunci câ nd încearcă , spre exemplu, să repoziționeze o jucă rie sau să întreprindă orice
activitate care presupune o anumită dexteritate. În aceste cazuri, este potrivit să fie încurajat cu un ton cald. În nici un
caz nu faceți voi treaba micuțului pentru că astfel îi transmiteți că el nu e în stare și va fi și mai agitat.
Excludeți ADHD!
Între 5-7% dintre copii au ADHD. Dacă micuțul suferă de această afecțiune, s-ar putea să fie agitat zi-lumină .
Această tulburare are 3 mari simptome.
1. Hiperactivitatea. Copilașul nu poate sta într-un loc chiar dacă este rugat sau i se impune.
2. Impulsivitatea. Se bagă peste jocurile celorlalți brutal sau întrerupe conversațiile sau dă ră spunsuri la orice, chiar
dacă nu este întrebat. Din fericire, aceste simptome dispar o dată cu înaintarea în vâ rstă .
3. Afecțiunea poate persista toată viața: micuțul nu își poate concentra atenția și nu dă nici o importanță detaliilor.
De asemenea, trece de la o activitate la alta fă ră să ducă la bun sfâ rșit vreo acțiune. Consilierea psihologica e
primul ajutor în această manifestare.

113
IV.45. CE ÎNVAȚĂ COPIII, CÂND PĂRINȚII ȚIPĂ LA EI?
„De câ te ori ți-am zis să nu mai ... ? Uite ce ai fă cut! De ce nu poți să mă asculți niciodată ?” – totul spus pe un ton
ridicat și amenință tor.
De cele mai multe ori, adulții țipă mult mai des la copii decâ t țipă unii la ceilalți. Ce îi face pe pă rinți să creadă că e
mai bine să țipe la copii decâ t să gâ ndească rațional și să aibă o reacție mai controlată ? Pur și simplu, unii pă rinți
consideră că , țipâ nd la copii, aceștia vor pricepe că au fă cut ceva greșit și astfel vor învă ța să fie mai ascultă tori data
viitoare, pentru a nu-i mai supă ra. În plus, copiii sunt învă țați să respecte pă rinții și să știe „cine e șeful”.
Furia, însă , nu e cea mai potrivită reacție atunci câ nd ești implicat într-o situație tensionată , conflictuală . E
adevă rat că adulții trebuie să fie mai autoritari, iar copiii trebuie să -i respecte, însă țipă tul nu antrenează respect.
Iată ce învață copiii, de fapt, atunci câ nd pă rinții țipă la ei:
b. Adulții nu vorbesc serios decâ t după ce încep să țipe
c. Învață că e în regulă să țipe și ei ca ră spuns la țipat
d. Învață că e în regulă să țipe și ei la alte persoane atunci câ nd nu le convine ceva
e. Învață să ignore cererile fă cute pe un ton calm și civilizat
f. Învață că ei nu merită să li se vorbească pe un ton calm
g. Învață că țipatul, în general, este o metodă bună de a te elibera de probleme
h. Consecințele țipatului la copii sunt că micuții dezvoltă , de cele mai multe ori, o teama față de pă rintele care îi
agresează verbal, devin mai retrași și nesiguri pe ei.
Toate acestea nu înseamnă că pă rintele nu ar trebui să fie autoritar și să nu ridice niciodată vocea la copil. Copiii
trebuie educați, bineînțeles, dar există și alte metode, infinit mai bune decâ t țipetele.
1. Fă-ți copilul să se simtă iubit. Chiar dacă ai un copil obraznic, care nu te ascultă aproape niciodată , nu te ară ta
tot timpul nemultumit de el. Câ nd ai să -i reproșezi ceva, normal că trebuie să i-o spui, dar mai și laudă-l câ nd e
cazul. Încearcă să construiești o relație bazată pe iubire, respect și încredere: în definitiv, e copilul tă u și îl iubești.
Nu te baza pe faptul că , în sinea lui, el știe că e iubit, ci arată -i asta în fiecare zi, printr-o îmbră țișare, un pupic, o
vorbă bună .
2. Acordă-i atenție. Pentru copii, atenția pă rinților este esențială , vitală , e lucrul cel mai de preț. Dacă nu pot obține
atenția prin lucruri bune, unii vor încerca să o primească prin tot felul de obră znicii. E mai bine ca parintele să
țipe la tine, să te certe, să se supere, decâ t să nu te bage deloc în seamă – gâ ndesc cei mici. Ai grijă să nu îi acorzi
mai multă atenție atunci câ nd face ceva grețit decâ t atunci câ nd face ceva bun și frumos. Laudă comportamentul
pozitiv, chiar dacă e vorba de lucruri mă runte – cum că și-a spă lat că nuța sau și-a lasat pantofii la intrare.
3. Folosește-te de reguli și de rutină. Creează un set de reguli pentru că piciul tă u să știe exact ce aștepți de la el și
ce nu ar trebui să facă niciodată . De exemplu, „Toată lumea stă la masă pâ nă câ nd se mă nâ ncă tot din farfurie” sau
„Hainele trebuie puse în dulap și nu aruncate la întâ mplare prin casă ”.
4. Rugămințile tale trebuie să fie scurte și la obiect. Pă rinții se supă ră atunci câ nd copiii nu fac ce li s-a cerut. Ș i
atunci, încep să le țină predici lungi de jumă tate de oră : „Nu ți-am mai zis deja de trei ori pâ nă acum… de ce nu mă
asculți niciodată … de ce trebuie să trecem iar prin asta… mă car o dată vreau să te vă d și eu pe tine fă câ nd cu tare
lucru…”
5. Arată-i cum îți poate fi de ajutor. Cel mai des, copiii aud cuvinte negative de genul „nu ai voie”, „nu acum”,
„termină cu asta”, „gata”. Problema cu aceste remă rci e că învață copiii ce să NU facă , dar nu și ce așteptă ri ar avea
pă rinții de la ei. Copiii chiar și-ar dori să le fie de ajutor pă rinților și să primească laude și să se simtă apreciați –
oferă -le ocazia asta. De exemplu, în timp ce gă tești, copilul vine și-și întinde jucariile pe jos în bucă tă rie. În loc să -l
cerți și să -i spui că nu are voie să se joace acolo, recomandă -i să își pună jucă riile pe masă , ca tu să îți poți face
treaba și să -l poți vedea și pe el cum se joacă . Un copil care rupe flori poate fi învă țat cum să rupă buruienile și să
ajute astfel florile frumoase să aiba mai mult loc să crească .
6. Nu ceda la smiorcăieli. Altfel, copilul va ști că pă rintele poate fi manipulat și va apela foarte des la acest truc.
Învață -l că ești dispusă să îi asculți dorințele, dar doar dacă și le exprima frumos, nu prin plâ nsete. Și, din moment
ce copilului îi ceri să comunice în mod civilizat, oferă -i propriul tă u exemplu și nu ridica vocea în timp ce îi
vorbești.
7. Asigură-l că tu întodeauna vorbești serios. Ț ine-te de cuvâ nt întodeauna: dacă îl chemi pe copil la masă și el nu
vine, du-te după el și ia-l de mâ nă . Dacă nu faci asta, se va obișnui să vină mereu la masă abia dupa ce îl chemi a
cincea sau a șaptea oara.
8. Copiii învață cel mai bine din consecințe și nu din predici. De exemplu, dacă dimineața lenevește în pat și nu
ajunge la timp la școală , lasă -l să întâ rzie la prima oră . Cel mai probabil, va fi certat de profesor și va învă ța lecția
punctualită ții pe propria lui piele.
9. Fii un model pozitiv pentru copilul tău. Dacă tu te porți frumos și politicos cu alți oameni, copilul îți va imita
comportamentul. La fel, daca tu te plâ ngi în fiecare zi că trebuie să faci cură țenie și să speli vasele, atunci nu te
aștepta ca micuțul să își strâ ngă jucă riile sau hainele fă ră să se lamenteze. Nimeni nu e perfect, iar dacă vreodată
faci o greșeală în fața copilului, recunoaște-ți fapta, cere-ți scuze pentru ea și arată -i ca întotdeauna se poate
învă ța din greșeli, astfel încâ t data viitoare să fie mai bine.

IV.46. DESPRE TULBURAREA DE OPOZIŢIE ŞI CUM DEPĂŞIM „CRIZELE DE PERSONALITATE”

Această tulburare face parte din grupul tulbură rilor comportamentale şi emoţionale cu debut în copilă rie şi
adolescenţă ală turi de ADHD şi tulburarea de conduită . La vâ rste mici, tulburarea se manifestă prin crize de furie,
incapacitatea de a respecta regulile, toleranţă scă zută la frustrare (plâ nge şi ţipă dacă nu i se face pe plac, dacă nu i se
cumpă ră de doreşte), agresivitate (loveşte sau bate membrii familiei, trâ nteşte uşi, loveşte cu picioarele în mobilă ).

114
 Copilul este „încă pă ţâ nat, pare tot timpul nemulţumit şi gata de ceartă , „face numai ce vrea el", dă vina pe
ceilalţi pentru propriile greşeli, este respins de copiii de aceeaşi vâ rstă deoarece le strică jocurile sau jucă riile, îi
impinge sau îi loveşte.
PARTICULARITĂŢI ALE DEZVOLTĂRII COMPORTAMENTULUI SOCIAL LA COPIL
În jurul vâ rstei de 3-4 ani copilul începe să înţeleagă simpatia şi empatia, începe să dorească să placă şi să -i
mulţumească pe ceilalţi. Totodată , începe să înţeleagă câ nd a greşit el sau ceilalţi, învaţă că există consecinţe ale
comportamentelor sale şi dobâ ndeşte, cu timpul, capacitatea a-şi gestiona emoţiile în situaţii frustrante. Astfel, crizele
de furie devin mai rare, copilul nu mai plâ nge „chiar din orice” şi începe să -şi exprime verbal emoţiile, devenind
capabil să se conformeze normelor sociale corespunză toare vâ rstei.
Aceste abilită ţi şi deprinderi se dezvoltă treptat şi sunt influenţate de evenimentele zilnice din viaţa
copilului. Uneori, o dificultate aparent nesemnificativă pentru adulţi poate provoca un regres emoţional al copilului,
care se poate exprima prin modifică ri în comportamentul acestuia.
Modalitatea în care copilul învaţă să ră spundă acestor situaţii depinde şi de tră să turile înnă scute ale
copilului dar şi de comportamentele învă ţate în familie. Unii dintre copii se retrag, se izolează în faţa frustră rii, alţii
acuză , se ceartă , stâ rnind conflictul iar modalitatea în care adulţii reacţionează în faţa acestor manifestă ri le poate
întă ri sau nu aceste comportamente ca şi modalitate ulterioară de ră spuns la situaţii similare.
Câ nd „ai crescut, eşti mare şi deja mergi la gră diniţă ”, lumea socială se extinde, aşteptă rile celor mari încep să
crească şi, totodată , în mod paradoxal, să se restrîngă la tipare impuse de „normele sociale”. „Bunul simţ comun” nu
mai acceptă cu indulgenţă „nă zdră vă niile" care poate, altă dată , stâ rneau râsul. Se aşteaptă de la copil să cunoască
diferenţa între "bine" şi „ră u", între „ce-i aparţine lui" şi „ce aparţine altuia". Generozitatea şi lipsa de egoism devin
valori şi recompense, la fel şi posibilitatea de a uita şi a ierta greşelile celorlalţi.
Unii dintre copii au tendinţa de a-şi exprima emoţionalitatea mai mult decâ t alţii şi adesea intră în conflict cu
ceilalţi. Această variantă a normalită ţii poate totuşi, după o anumită perioadă , să producă disconfort atâ t copilului în
cauză dar şi celorlalţi iar persistenţa acesteia poate determina ulterior serioase disfuncţii sociale.
Copiii cu manifestă ri de tip opoziţionist au dificultă ţi în a respecta regulile, se înfurie uşor, îi enervează pe
ceilalţi în mod constant, uneori intenţionat, îi învinovă ţesc pe alţii pentru propriile greşeli şi ajung să intre, frecvent, în
conflicte cu pă rinţii, cu adulţii de referinţă din afara familiei sau cu copiii de aceeaşi vâ rstă .
Comportamentele de opoziţie sunt, în anumite limite, normale – de ex., mulţi copii de 3 ani prezintă crize de
furie intense care devin destul de rare în jurul vâ rstei de 4-5 ani (frecvenţa scade de la câ teva crize zilnice la 1 maxim
2 pe să ptă mâ nă sau chiar mai rar).
Putem spune chiar, că aceste comportamente, în perioada 3-5 ani, sunt considerate fireşti, făcâ nd parte din
„criza de opoziţie” fiziologică – perioada lui „Ba nu!”, „Eu singur”, „Aşa vreau eu”, „Nu!” sau „Nu vreau!”, însoţite de
manifestă ri „severe” şi foarte greu de ignorat de că tre adulţi: bă tut din picior, tă vă lit pe jos, crize de furie cu ţipete,
lovit, aruncat cu obiecte. Deşi extrem de supă ră toare, este important ca adulţii să nu perceapă aceste crize ca pe un
mijloc intenţionat, provocator, sfidă tor prin care copilul încearcă să -şi „atingă scopurile” ci, mai degrabă , ca pe o
nevoie de descoperire, afirmare, exersare a propriilor abilită ţi.
Există , însă , copii la care aceste probleme sunt mai intense şi mai persistente şi chiar se agravează în timp,
transformâ ndu-se din obişnuita criză în tulburare de opoziţie care modifică profund relaţionarea cu ceilalţi şi creează
tensiuni atâ t intra-familiale câ t şi în colectivitate.

IV.47. CUM RECUNOAŞTEM TULBURAREA DE OPOZIŢIE?

Tră să turile unui copil cu tulburare de opoziţie pot fi grupate astfel:
1. Copilul prezintă dintotdeauna sau de la 3-4 ani:
 crize de furie, uneori cu spasm al hohotului de plâ ns, care apare destul de frecvent;
 un temperament „mai iute” care se înfurie sau se ceartă uşor;
 incapacitatea de a respecta regulile, „un încă pă ţâ nat de mic/face numai ce vrea el";
 pare tot timpul nemulţumit şi „pus pe ceartă ", îi învinovă ţeşte pe ceilalţi pentru greşelile lui;
 este respins de ceilalţi copii pentru că le strică jocul sau nu respectă regulile jocului;
 câ nd mai creşte începe să simtă resentimentele celor din jur şi comportamentul ostil se agravează : începe să facă
ră u cu bună -ştiinţă , să -i lovească pe ceilalţi pe furiş sau să le distrugă caietele sau obiectele personale;
 vrea să fie remarcat de educatori şi profesori şi ajunge să -i „pâ rască pe ceilalţi copii”, ceea ce îi atrage şi mai mult
dezaprobarea celorlalţi;
2. Copilul pare adesea a fi greu de controlat şi de dirijat. La vâ rsta de 4 ani nu respectă ora de somn sau de masă ,
„trebuie să -l chemi mereu pentru că nu vrea să vină câ nd îi spui". Refuză să mă nâ nce şi are frecvente „crize de
personalitate". Tolerează cu greutate frustrarea - câ nd este refuzat, adesea se înfurie şi plâ nge sau ţipă ; pă rinţii
spun adesea că refuză să -l ia la cumpă ră turi, pentru că „dacă nu i se cumpă ră ce vrea, ţipă ”. Mai tâ rziu, pe la 6 ani,
conflictele se centrează pe refuzul de a se pregă ti pentru gră di/şcoală sau pentru rutinele zilnice (nu vine la masă
atunci câ nd îl chemi, refuză să se pregă tească de culcare).
3. În primii ani de viaţă , copilul pare mai „nervos”, uneori chiar loveşte, zgâ rie sau bate (loveşte cu picioarele în
mobilă /uşă , zgâ rie mobila, trâ nteşte uşile). Câ nd este certat sau câ nd i se interzice ceva, „ridică mâ na” la
mama/bunica dar rareori se comportă astfel cu persoane stră ine.
4. Câ nd se află în afara casei, manifestă rile apar câ nd doreşte o jucă rie de la un alt copil sau câ nd i se ia o jucă rie.
Frustrarea este urmată imediat de o reacţie nepotrivită care adesea este sancţionată de ceilalţi copii prin
excluderea din joc.
5. Adulţii vor prezenta, în faţa acestui „copil obraznic, neascultă tor" un comportament critic, o atitudine severă ,
iritată , intolerantă , lipsită de afectivitate fapt ce nu va face decâ t să amplifice manifestă rile. În schimb,

115
 permisivitatea, atitudinea hiperprotectivă , neautoritară a adulţilor care pot deveni anxioşi ca reacţie la aceste
manifestă ri, produc confuzie şi nesiguranţă copilului.
RECOMANDĂRI PENTRU PĂRINŢI
 Observaţi cu atenţie copilul şi încercaţi să evaluaţi câ t mai obiectiv situaţiile care îi creează dificultă ţi
 Observaţi în ce momente apar comportamentele problematice (câ nd este obosit, câ nd i se refuză ceva, câ nd este
nevoit să împartă o jucă rie cu un alt copil etc.)
 Stabiliţi reguli de comportament acasă , pe care le puteţi enunţa şi chiar reprezenta sub formă de imagini
sugestive pentru copil
 Pentru un copil cu tulburare de opoziţie, consecinţele pozitive trebuie să fie cu mult mai frecvente decâ t cele
negative - observaţi aspectele „pozitive” ale copilului şi faceţi remarci pozitive frecvente la adresa acestora
 În timpul crizelor de furie, duceţi copilul într-un loc unde se poate linişti, fă ră a-l brusca sau a încerca să -l
determinaţi să se liniştească
 Păstraţi-vă calmul – ameninţă rile, tonul ridicat, ridiculizarea, etichetarea nu vor face decâ t să crească opoziţia
 Atunci câ nd este liniştit, discutaţi cu copilul despre comportamentele agresive, despre greşeli sau certuri şi
ajutaţi-l să gă sească alternative de reacţie în asemenea situaţii
 Menţineţi un „jurnal” zilnic al comportamentelor „bune şi rele” – astfel, veţi putea monitoriza progresele;
 Amintiţi-vă că scopul negativismului copilului nu este lipsa de respect. El încearcă să se afirme pe sine ca un
individ separat, să ajungă la un echilibru între nevoia lui de independență şi nevoia de dependență .
 Păstrați-vă simțul umorului atunci câ nd sunteţi în preajma copilului, folosiţi formulă ri amuzante – de ex: „Am
nevoie de ajutor să pun jucă riile astea nă zdră vane în lumea cuminţeniei” mai degrabă decâ t „Strâ nge jucă riile!”
 Formulaţi întrebă ri deschise, în locul întrebă rilor care vor necesita un ră spuns de tip „da” sau „nu”. Copilul va
spune, fă ră îndoială , „NU!”. De exemplu, în loc de "Vrei pră jiturica la gustare?" spuneţi „Pe care pră jiturică o vrei?”
 Evitați lupta pentru putere câ t mai mult posibil. Flexibilitatea este utilă mai ales atunci câ nd ştiţi că este
important să deţineţi controlul – oferiţi copilului alternative, pentru că astfel este mult mai probabil să accepte
ceea ce îi cereţi. De exemplu: „Acum trebuie să plecă m la gră di. Vrei să te încalţi singur sau ai nevoie de ajutorul
meu?”
 Concentraţi-vă pe întă rirea comportamentului dorit, mai degrabă decâ t pe atragerea atenției asupra
comportamentului nedorit. De ex: „Îmi place câ nd îi dai jucă ria fratelui tă u fă ră să vă certaţi” mai degrabă decâ t
„Nu vă mai certaţi!”
 Fiţi fermi, atunci câ nd trebuie să stabiliţi limite.
 Şi, cel mai important: nu uitaţi că toţi copiii au nevoie să parcurgă această etapă de independență , pentru a putea
deveni adulţi care ştiu ce vor şi pot gâ ndi pentru ei înșiși.

IV.48. CELE 10 REGULI PENTRU A STĂPÂNI UN COPIL FURIOS

Felul în care gestionezi acele câ teva minute câ nd izbucnește un conflict între tine și copilul tă u sunt decisive
nu doar pentru ce va urma, dar și pentru educarea lui și pentru relația voastră .
Află de la specialiștii empoweringparents. com care sunt cele 10 reguli cu ajutorul că rora te poți descurca să
stă panești copilul furios (și, evident, irațional în timp ce este furios) chiar în acele clipe de criză .
1. Nu țipa la copil atunci când el e furios
De multe ori pă rinții reactionează la o criza de nervi a copilului, țipâ nd și ei la el și pierzâ ndu-și la râ ndul lor
cumpă tul. Dar această reacție îți va intensifica sentimentul că ai pierdut de tot controlul situației și al copilului. Cel mai
bun lucru pe care îl poți face în timpul unei crize este să ră mâ i calm. Gâ ndește-te așa: este ca la un accident de mașină
– dacă te dai jos din mașină și începi să acuzi celă lalt șofer că el a fost de vină , țipi și ești agresiv, cu siguranță vei
menține starea tensionată și conflictuală care nu va duce la nimic bun. În schimb, dacă încerci să ră mâ i calm, sunt mari
șanse ca și celă lalt șofer să se relaxeze și să devină rezonabil. Așadar, oricâ t de enervat ești ca pă rinte, oricâ t de lipsit
de respect ți se pare ce spune și ce face copilul în clipele acelea, nu provoca și mai mult copilul la furie. Este exact ca și
cum pui paie pe un foc deja puternic.
2. Nu încerca să discuți rațional cu un copil care este în mijlocul unei crize de nervi, isterie sau furie
Mulți pă rinți preferă să caute o cale rațională de a discuta cu copilul furios, tocmai pentru a-l face să vadă că
furia sa este complet irațională și eronată . Pâ nă la urmă , noi ca adulți ne rezolvă m multe situații tensionate apelâ nd la
logică și rațiune. Însă aceasta este întotdeauna o provocare câ nd aplici acest lucru unui copil, pentru că el nu are
aceeași capacitate de a se opri din furie și de a raționa așa cum facem noi. Așadar, câ nd ai de-a face cu copilul furios,
trebuie să abandonezi abordarea din colțul tîu confortabil, rațional, din care îi spui, de exemplu: „Care este logica
pentru care te infurii pe mine acum? Doar tu ești cel care ți-ai uitat la școală caietul de teme”. Nu vei obține decâ t o
intensificare a furiei lui. Va fi nevoie să aplici alte tehnici. Astepți pâ nă câ nd se calmează și după aceea abia discuți cu
el.
3. Trebuie să fii atent la reacțiile tale fizice
Este important să îți urmă rești reacțiile fizice pentru că e firesc ca și corpul tă u să reacționeze nervos
gâ ndindu-se „Fir-ar să fie, sunt în prezența cuiva foarte furios, iar asta mă indispune”. Vei simți cum inima îți bate mai
repede din cauza nivelului crescut al adrenalinei. Deși este dificil, șmecheria este acționezi cumva impotriva acestei
reacții și să ră mâ i calm. Ț ine minte, în clipe ca acestea tu îți înveți copilul cum să se descurce câ nd are nervi și cum să
îi stă pâ nească . Dacă ră mâ i calm nu crești tensiunea între voi și poți ră mâ ne și cu stă pâ nirea de sine necesară pentru a-
ți ajuta copilul să fie atent doar la propriile sale tră iri, fă ră să mai țină cont și de tine și emoțiile tale. Câ nd tu nu
reacționezi cu calm, copilul va depune un efort dublu ca să te domine cu nervii și istericalele lui, astfel captâ ndu-ți

116
atenția în ciuda propriilor tă i nervi, adică ceea ce el urmă rește. Așadar, este important să citești și să înveți aceste
câ teva tehnici de parenting ca să stă pâ nești bine și rapid aceste crize furioase ale copilului.
4. Evită cât poți să îți lovești copilul
Deseori pă rinții se plâ ng că și-au pierdut cumpă tul și au bă tut copilul isteric și furios. Un tată a intervenit
atunci câ nd fiul să u adolescent a fost extrem de obraznic cu mama lui și scandalul a escaladat între ei trei. Tată l și-a
lovit fiul, fiul nu mai vroia să vorbească , cu tată l lui, pentru că aștepta scuzele acestuia, iar tată l considera că fiul este
de vină și că autoritatea sa va avea de suferit dacă ajunge să își ceară el scuze. În asemenea cazuri, specialiștii sfă tuiesc
pă rintele să spună : „Mi-am pierdut controlul și am greșit câ nd am dat în tine. Îmi cer scuze”. Atâ t și punct. Astfel îți
înveți copilul cum să își asume responsabilitatea faptelor sale și cum să ceară scuze sincer. Nu îți face griji, vei avea
destule alte ocazii să discuți cu copilul la rece despre faptul că e gură mare sau că te înfruntă . Dar este important să îi
dai un bun exemplu și să îți asumi rolul într-un conflict cu el. Dacă tu dai în el la ceartă , îl înveți că așa se procedează
câ nd te cerți cu cineva: recurgi la violență fizică .
5. Abordeaza diferit copiii foarte mici când sunt furioși
Dacă , copilul tă u mic (de la 18 luni la 4 ani) este în mijlocul unei crize de furie și isterie, trebuie să te
îndepă rtezi încet de el ca să îl lați singur, dar totuți nu trebuie să îl izolezi complet. Câ nd copilul mic este supă rat,
trebuie să îl ajuți să învețe că el însuși are un rol important în a se calma singur. Poți să îi spui: „Tare aș vrea să pot să
te ajut să te calmezi. Întinde-te pe canapea un pic”. Ajută -l să se calmeze singur pâ nă își regă sește din nou controlul.
Fă câ nd astfel, îi ceri să fie atent la propria persoană în timpul nervilor. Decâ t să îi spui „Stai aici singur 10 minute!”
este mai constructiv să îi spui „Câ nd te simți mai bine și nu mai ești supă rat, poți să vii și tu aici cu noi, să fim
împreună ”. Din nou, este valabilă aceeași regulă : câ nd e nervos, chiar dacă este mic, nu îl agita și mai tare vă rsâ ndu-și
și tu nervii pe el.
6. Nu face o scena în fața lui
Unii pă rinți se dau în spectacol câ nd copiii lor fac crize de nervi și sunt furioși pe ei. Pă rintele este copleșit
emoțional și devine paralizat de indecizia sa. Dacă ești tipul ă sta de pă rinte, vei descoperi în timp că ai parte de scene
de furie din partea copilului special ca să obțină reacția ta. Te va provoca, va spune ceva obraznic înadins ca să te facă
să reacționezi. Rolul tă u e să îți dai seama și să nu reacționezi, nu ceda, nu te enerva, ignoră -l.
De regula, pă rinții au tendința să renegocieze cu copilul în aceste situații. Mulți au dificultă ți în a-și gestiona
propriile emoții, așa că nu știu cum să fie un bun susțină tor și educator pentru copilul lor în aceste clipe. Însă dacă
cedezi și renegociezi în aceste momente, îl inveti pe copil că , crizele de furie dau rezultate. În schimb, lasă -l să se
calmeze și încearcă să îl îndrumi să își descopere singur modalitatea de a nu se mai enerva altă dată . Trebuie să faci o
alegere constientă de a nu intra în conflict. Îi spui: „Eu nu am de gâ nd să mă cert cu tine sau să renegociez nimic.
Discută m după ce te calmezi”.
7. Pedepsește-i purtarea greșită, nu furia
Câ nd copilul este furios, începe să urle și își pierde cumpă tul, asigură -te că îl pedepsețti pentru
comportamentului său, nu pentru emoțiile sale. De exemplu, dacă , copilul spune un cuvâ nt jignitor în timpul crizei,
pedepsește-l cum apreciezi pentru încă lcarea regulii de a nu vorbi urâ t. Dar dacă , copilul țipă furios în camera lui, de
exemplu, că viața nu e dreaptă , nu e cazul să îl pedepsești. Nu poți interzice manifestarea nervoasă a percepției lui de
nedreptate a vieții. Copiii se enervează exact ca și noi și au nevoie să știe că poate fi un loc sigur unde să se poată duce
să țipe ca să se descarce. Câ tă vreme nu încalcă regulile stabilite, e permis să le dai voie să aibă și ei momentele lor de
furie. În fond, sunt multe întâ mplă ri ale vieții lor de copii pe care ei le digeră cu greu și care îi împiedică să facă ce vor
ei să facă .
8. Nu aplica pedepse foarte severe
Dacă dai pedepse dure la furie este o cauza pierdută și nu obții nimic bun. Să spunem că iară și copilul este
furios. Ț ipă , te acuză că ești rea, nedreaptă . Tu îi tot spui: „Dacă nu te potolești, nu ai voie afară două să ptă mâ ni. Pâ nă
acum sunt 2 să ptă mâ ni, dar dacă continui prelungesc la o lună!! Tot mai continui??”. Cu câ t încerci mai mult să îl
pedepsești ca să îl fortezi să se oprească și să se calmeze, cu atâ t este mai ră u.
Ce se întâ mplă de fapt este că pă rintele își pierde controlul emoțional. Sigur că este dificil să tolerezi
supă ră rile nedrepte ale copilului tă u impotriva ta, nimă nui nu îi place. Dar cel mai important este să te întrebi: „Ce
vreau eu de fapt să învețe copilul?”. Iar răspunsul probabil că este „Vreau ca el să învețe să nu stâ rnească un scandal
ori de cate ori trebuie să facă ceva ce nu îi convine. Vreau să învețe că atunci câ nd totuși se enervează , există
modalită ți de a ieși singur din această stare.” Cel mai ră u lucru pe care îl poți face este să i te ală turi la nervi. Pedepsele
dure care par nesfâ rșite nu sunt eficiente și oricum îl vor enerva și mai mult pe moment.
9. Ia o pauză
Câ nd doi adulți se ceartă , de regulă ei preferă să se izoleze unul de celă lalt ca să calmeze și să evite să își
deterioreze relația. Apoi reiau discuția câ nd se mai liniștesc. Această tehnică funcționează și în relația cu copilul tă u,
dar pă rinții nu se gâ ndesc la ea pentru că ei mereu cred că trebuie să aibă controlul asupra copilului, să îl domine și să
îl facă să îi asculte inclusiv la cererea de a se calma la comandă . Dar ține minte, câ nd cineva este furios, fie el copil sau
adult, nu poți discuta cu el rațional, nu îl poți gră bi și nu îi poți impune să se calmeze pentru că așa vrei tu. Concluzia
este că , dacă ră mâ i acolo, în mijlocul furiei, și vă agitați unul pe altul cu vorbe grele, cu acuze, cu limbajul corporal
specific oamenilor supă rați, nu vei obține decâ t un conflict și mai mare. Așa că ia o pauză și revino ca să interacționezi
cu copilul câ nd toată lumea este calmă .
10. Când ești nervos, dă răspunsuri care pot servi drept model pentru copil
Pă rinții trebuie să mai încerce și să își asume rolul de model în a se descurca cu propriile lor furii în fața
copilului. Iată cum, de exemplu, poți spune: „Încep să devin frustrat, voi lua o pauză din discuția aceasta”. Sau „Nu îți
pot vorbi acum, trebuie să mă calmez”. Sau „Sunt așa de supă rat, încâ t voi aștepta pâ nă câ nd mă voi calma. O să mă
întorc și vorbim mai tâ rziu”.

117
 Nu este o slă biciune să admiți că ești furios și că ai nevoie de timp să te calmezi. De fapt, ai nevoie de multă
putere ca să spui aceste cuvinte cu voce tare în fața copilului. Nu uita, predai copilului lecția „cum să îmi gestionez
propria furie” și, de fapt, exact asta are nevoie copilul să învețe!

IV.49. COPIII FAC CRIZE DE FURIE PENTRU CĂ AȘA VOR EI

Priviți din această perspectivă , copii au accese de furie din urmă toarele motive:
 Vor să testeze limitele pă rinţilor: Atunci câ nd regulile sunt impuse fă ră să fie explicate, copiii simt că li se
îngră deşte libertatea. Ei au accese de furie în speranţa că îi vor face pe pă rinți să renunţe la reguli.
 S-au nă scut mai încă pă ţâ nați, asemeni unuia (sau ambilor) pă rinţi.
 Vor să se ră zbune pe pă rinţi: copiii care s-au simţit nedreptă ţiți într-un fel sau altul de pă rinţi îşi exprimă
supă rarea faţă de ei prin intermediul crizelor de furie.
 Vor mai multă atenţie: Unii copii simt că nu primesc destulă atenţie din partea pă rinților. Dacă observă că în
timpul acceselor de furie primesc atenția dorită , aceștia vor face crize de furie ori de câ te ori vor dori să fie bă gați
în seamă .
Aceste interpretă ri au dus la gă sirea unor soluții care presupuneau întă rirea autorită ții pă rintelui și înfrâ ngerea
voinței copilului. Pedepsirea copiilor pentru apariția crizelor, retragerea recompenselor și impunerea voinței
pă rintelui au fost cele mai recomandate soluții.
Din pă cate, această perspectivă de a înțelege crizele de furie are și anumite dezavantaje: ea încurajează
confruntarea între pă rinte și copil, există riscul ca stima de sine a copilului să scadă , și s-a dovedit că soluțiile nu
rezolvă de fapt problema.
Cercetă rile ulterioare asupra comportamentului copiilor opozitioniști au schimbat perspectiva de înțelegere a
crizelor de furie. Într-o nouă perspectivă , accesele de furie sunt expresia incapacită ţii copilului de se descurca în
anumite momente. Propozitia cheie care rezumă noua perspectivă de abordare a crizelor de furie este:
COPIII AU ACCESE DE FURIE PENTRU CĂ NU Ş TIU SĂ FACĂ FAŢ Ă ANUMITOR SITUAŢ II
Această perspectivă porneşte de la observaţia că micuţii nu fac crize de furie tot timpul, ci doar în situaţiile în care
nu cunosc alte moduri mai potrivite de a se comporta. În acele situaţii, oricâ t de mult se stră duiesc să fie cuminţi şi să
le facă pe plac pă rinţilor, copiii tot nu ştiu cum să îşi manifeste nemulţumirea altfel decâ t prin ţipete, plâ ns, agitaţie
sau comportamente agresive. Micuţii vor putea înlocui crizele de furie cu reacţii mai potrivite doar după ce vor învă ţa
alte că i de face faţă situaţiilor dificile.
Iată câ teva dintre cele mai frecvente dificultă ţi ale copilului care pot determina crize de furie:
 Copilul nu ştie cum să tolereze frustră rile. Frustră rile pot apă rea câ nd el nu primeşte ceea ce vrea, câ nd trebuie să
amâ ne o activitate plă cută sau câ nd i se interzice ceva. Ele sunt mai pronunţate la copiii obişnuiţi să primească
imediat ceea ce îşi doresc. Cu câ t toleranţa la frustrare este mai scă zută , cu atâ t este mai probabil că accesele de
furie să apară mai des.
 Nu îşi poate stă pâ ni impulsurile. Deşi impulsivitatea este o tră să tură în mare parte înnă scută , ea poate fi
modelată de educaţie. Controlul propriilor reacţii se deprinde treptat, pe mă sură ce copilul creşte, însă el are
nevoie de ajutor şi din partea adultului. Criza de furie este o dovadă a lipsei de control a copilului asupra
propriilor reacţii negative.
 Nu are capacitatea de a se exprima verbal într-un mod corespunză tor. Fie că are un vocabular să rac, fie că are
inhibiţii în a spune ce îşi doreşte sau ce îl nemulţumeşte, copilul nu ştie altă cale de a-și comunica nemulţumirile
decâ t într-un mod primitiv: prin plâ ns, ţipă t, etc.
 Gâ ndirea în extreme (alb/negru). Unor copii le vine foarte greu să facă compromisuri, şi pentru ei tot ce e diferit
faţă de ce vor ei este ră u. Gâ ndirea în extreme duce la catastrofizarea situațiilor în care lucrurile nu se întâ mplă
aşa cum își doresc. Rigiditatea specifică gâ ndirii de tipul alb/negru îl poate face pe copil să aibă crize de furie în
multe situaţii neutre, dar pe care el le interpretează ca fiind insuportabile. De asemenea capacitatea de a negocia
cu ceilalţi scade. În acest fel şi şansele de a ajunge la un comun acord cu adulții sunt mai mici.
 Micuțul nu ştie cum să îşi descarce tensiunile. Atunci câ nd copilul este foarte încă rcat de o emoţie negativă şi nu
ştie alte modalită ţi de a se linişti, este probabil să se descarce prin accese de agitaţie şi de furie.
 Dificultă ţi în a persista într-o sarcină de lucru dificilă . Câ nd îşi pierd ră bdarea, atenţia, sau câ nd sarcina li se pare
prea grea, mulţi copiii devin irascibili, încercâ nd în felul ă sta să încheie activitatea. În cazul în care copilul observă
că accesele de furie îl ajută să scape de sarcina de lucru, el va apela la ele ori de câ te ori vrea să abandoneze
activitatea.
 Nu se simte bine în situaţii incerte. Pentru mulţi copii este important să urmeze o anumită rutină şi să tră iască
într-un mediu previzibil. Schimbă rile de planuri, implicarea în situaţii pe care nu le pot controla, pot declanşa
adevă rate furtuni în interiorul acestora. Furia semnalizează în acest caz încercă rile copiilor de a se opune
schimbă rilor şi imprevizibilului.
La prima vedere, cele două perspective de intelegere a crizelor de furie sunt opuse. În realitate, ele co-există . Un
copil care nu ştie cum să facă faţă frustră rilor şi care se exprimă
prin crize de furie poate descoperi câ t de curâ nd că această situaţie este avantajoasă pentru
el. Dacă observă că ceilalţi devin mai îngă duitori cu el, că obţine rapid tot ce vrea sau că primeşte mai multă
atenţie, s-ar putea să continue să facă crize de furie, chiar dacă între timp
învață să reacționeze şi altfel. În acest caz, învă ţarea unor noi modalită ţi de a reacţiona la frustrare trebuie să
meargă în paralel cu descurajarea acceselor de furie.

118
 Noua perspectivă de a privi crizele de furie este mai avantajoasă , din cauză că oferă și o direcţie de acţiune. Cheia
schimbă rii este să descoperi situaţiile concrete în care copilul tă u are accese de furie şi să îţi dai seama ce dificultă ţi
întâ mpină el în acele situaţii. Odată cunoscute dificultă ţile copilului, este mai ușor să îl ajuți să treacă peste ele.
Pentru pă rinţi accesele de furie ale copiilor sunt unele dintre cele mai urâ te momente petrecute cu aceștia. Chiar
dacă poate pă rea că micuţul se delectează fă câ nd crize de furie, și el suferă de pe urma lor. El se simte vinovat faţă de
pă rinţi şi îşi formează o imagine negativă despre sine, considerâ ndu-se un copil ră u. Spre deosebire de adulți, copilul
nu ştie cum să se ajute singur. El încearcă prin intermediul furiei să semnalizeze că are nevoie de ajutor. Chiar dacă
pare că micuțul este cel care trebuie să renunțe la crizele de furie, în realitate cheia este la pă rinți. În mâ inile lor stă
puterea de a face să ră sară iar soarele după furtună .

CAPITOLUL V – ASPECTE PRIVIND ALIMENTAŢIA COPILULUI DE VÂRSTĂ PREŞCOLARĂ

V. 1. COMPORTAMENTE ALIMENTARE NEADECVATE ALE COPIILOR DE VÂRSTĂ PREŞCOLARĂ

Anorexia
Anorexia, este o tulburare simptomatică a conduitei alimentare, care se traduce în special printr-o restricţie foarte
importantă a alimentaţiei. Senzaţia de foame dispare, copilul refuză să mă nâ nce.
Cauze posibile:
 interacţiuni conflictuale părinte-copil;
 iritabilitate pe fondul unui aport caloric insufficient;
 afecte negative ale părintelui: descurajare, griji;
 atitudine agresivă a părintelui.
Lipsa poftei de mâncare / lăcomia
Copilului nu-i este niciodată foame, mă nâ ncă foarte puţin, ceea ce se numeşte în mod curent „nu are poftă de
mâ ncare”.
La opusul acestei situaţii, este copilul care mă nâ ncă tot timpul, mă nâ ncă mult, „copilul lacom”.
Cauze psihologice:
 posibilă anxietate (pentru ambele situaţii);
 semn de opunere (protest);
 model familial (pentru mâncatul în exces).
Pica
Pica, este mâ ncatul de substanţe necomestibile.
Comportamentul este normal în perioada 6-12 luni, câ nd copilul explorează lumea, ducâ nd obiectele la gură ,
dar devine anormal câ nd durează mai mult de o lună şi există la o vâ rstă mai mare.
Cauze posibile:
 retardul mental;
 tulburări pervasive de dezvoltare (spectrul autist).
V. 2. GHIDUL … UNEI ALIMENTAȚII SĂNĂTOASE
 
 Dacă ai observat că micuțul tă u preșcolar nu mai mă nâ ncă , ca înainte, nu te impacienta. Este ceva firesc, pentru că
ritmul de dezvoltare încetinește în această perioadă .
Nu mai este atâ t de alert ca în perioada de 1-3 ani.
 Specific în această etapă de viață este faptul că rata de creștere este mai mică și apetitul se diminuează . De aceea,
în această perioadă este bine să impă mâ nteniți un stil să nă tos de a mâ nca și să îl învă țați pe cel mic să îl urmeze. O
dată deprins, el va reuși să își formeze un regim de viață să nă tos și să pă streze aceste
coordonate mai tâ rziu în viață .
Nevoile nutriționale ale preșcolarului:
  Fiecare etapă de creștere presupune și o anumite cerere nutrițională . Indiferent care ar fi ea, nu trebuie omis din
meniul zilnic pă rțile esențiale ale unei diete să nă toase:
 pâine
 cereale
 paste
 legume
 fructe
 lactate
 carne
 ouă.
 Toate aceste elemente esențiale de hrană , trebuie să existe în dieta zilnică . Preșcolarul are nevoie de proteine
pentru a crește. Ele sunt asigurate de lactate, carne (albă sau roșie), ouă , brâ nză , fasole uscată , mază re. De
asemeni, calciul este necesar pentru dezvoltarea oaselor și a dinților.
 Calciul se gă sește în lapte și produse din lapte și mai puțin în legumele cu frunze verzi.
Fierul este prezent în carne, ouă , legume, câ t și în cereale. Cele din cereale pot fi absorbite mai bine, dacă sunt
consumate cu un produs bogat în vitamina C.
O bună sursă de vitamina C o reprezintă citricele, legumele galbene și verde închis.

119
 Preșcolarii au nevoie de foarte multă apă.  În etapa preșcolară , sub forma raportului de greutate, corpul
copilului conține mai multă apă decâ t adultul. De aceea, el are nevoie să bea o cantitate mai mare de apă , tocmai
pentru a nu se deshidrată .
Apa trebuie consumată pe întreaga durată a zilei la anumite intervale regulate de timp.
Mai mult, apa trebuie consumată pentru că ea reglează funcțiile organismului.
 Grăsimile sunt, de asemeni, importante pentru că ele asigură extra calorii și nutrienți necesari pentru un copil
activ. Nu e nevoie să existe restricții în ceea ce privește gră simile pentru copii sub doi ani. După această vâ rstă ,
consumul de gră simi trebuie să reprezinte în medie 30% din aportul caloric total. Este bine să se consume
produse slabe din punctul de vedere al gră similor și al colesterolului, precum ar fi laptele parțial decâ t cel
integral.
  Alimentele zaharoase asigură foarte puțini nutrienți și de aceea, ar trebui limitat consumul lor. În plus, ele pot
determina apariția cariilor. Copii au nevoie să deprindă o rutină a spă latului pe dinți pentru a diminua din acest
efect produs de alimentele zaharoase, precum gumă , jeleuri, bomboane etc.
În dieta preșcolarului, trebuie să ții cont de faptul că el se afla în continuă creștere și
schimbare. Unii se pot dezvolta mai repede, alții mai încet. Nevoile lor se schimbă în funcție de toată această etapă de
tranziție. Dacă te ingrijorezi că nu mănâncă, poate fi consultat un grafic de creștere de specialitate, însă de cele mai
multe ori copii au fluctuate. De de reținut este faptul că , până la doi ani, nu există restricții legate de consumul
grăsimilor. După această vâ rstă , este bine să se contureze o linie de alimentație să nă toasă , care să se pă streze de-a
lungul timpului.
La vâ rsta preșcolară , mofturile la mâ ncare ale micuțului pot fi tranzitorii, pot marca o stare personală sau o
obișnuință .
Încearcă să găsești mereu, în taină, aceste surse ale felului zilnic de a se alimenta și de a-l îndruma în mod calm
și natural spre o dietă sănătoasăși utilă pentru el la această vârstă.

V. 3. CĂLĂTORIE PRIN LUMEA VITAMINELOR

Vitaminele, sunt substanțe chimice cu structură diversă , care deşi folosite în cantită ţi foarte mici, au un rol
esențial în menținerea proceselor celulare vitale. Lipsa lor în alimentație, provoacă patologii de nutriție. Denumirea de
vitamine, provine de la cuvâ ntul latin vita ceea ce înseamnă viață. Vitaminele se gă sesc în cantită ți mici în alimentele
naturale, fac parte din biocatalizatori și sunt factori alimentari indispensabili corpului. Ingerarea unor cantită ți
insuficiente de vitamine, provoacă hipo - sau avitaminoze, boli care în cazuri grave se pot solda cu moartea.
Microflora intestinală poate sintetiza unele vitamine în cantită ți mici (B1, B2, PP) și altele - în cantită ți mai
mari (B6, B12, K, biotina, acid lipoic, acid folic). Administrarea abuzivă de antibiotice și sulfanilamide, provoacă
disbacterioza cu consecințe de hipovitaminoza K, grupul B s.a.
Hipo - și avitaminozele pot apă rea în urmă toarele cazuri: carența de vitamine în produsele alimentare,
conținutul redus de vitamine în rația zilnică ; distrugerea vitaminelor în procesul prelucră rii termice a alimentelor și
pă strarea lor timp îndelungat; acțiunea factorilor antivitaminici ce intră în componența produselor alimentare;
prezența vitaminelor rău asimilabile în produsele alimentare; dereglarea balanței chimice a rației alimentare și
corelației dintre vitamine și alte substanțe nutritive, între unele vitamine; anorexia; deprimarea florei intestinale
normale, care sintetizează unele vitamine; în bolile gastrointestinale; chimioterapia nerațională ; dereglarea absorbției
vitaminelor în tractul gastrointestinal în patologiile stomacului, intestinelor, sistemului hepatobiliar; defecte
congenitale ale mecanismului de transport și ale proceselor fermentative, de absorbție a vitaminelor; consumarea
vitaminelor care pă trund în organism cu hrana de că tre flora intestinală patogenă și paraziți intestinali; acțiunea
antivitamină a unor medicamente; necesitatea sporită în vitamine; unele stă ri fiziologice (perioada de creștere,
sarcina, lactația); unele condiții climaterice; lucrul fizic intens; lucrul neuropsihic intens, stă ri de stres; boli
contagioase și intoxicații; acțiunea factorilor nocivi în procesul de producție; excreția sporită a vitaminelor.
Pe lâ nga hipo - și avitaminoze se evidențiază , forma subnormală de asigurare a organismului cu vitamine,
care se caracterizează prin dereglă ri biochimice. Această formă este raspâ ndită în unele contingente ale populației
să nă toase (copii, studenți, muncitori, vâ rstnici).
Forma subnormală de asigurare a organismului cu vitamine apare din cauza folosirii în alimentație cu
precă dere a produselor rafinate (pâ ine albă , zahă r) lipsite de vitamine, pierderii vitaminelor în procesul de prelucrare
culinară și pă stră rii îndelungate a produselor alimentare, în urma hipodinamiei cu scă derea poftei de mâ ncare și, prin
urmare, consumul redus de produse alimentare (sursa principală de vitamine). Asigurarea subnormală a
organismului cu vitamine are drept consecință scă derea rezistenței organismului față de infecții, sporirea acțiunii
substanțelor toxice, stres și alți factori nocivi. Din aceste considerente, se recomandă vitaminizarea suplimentară a
populației cu polivitamine «Undevit», «Hexavit» etc.
  Vitaminele se împart în hidrosolubile, liposolubile și vitaminogene.
  Vitaminele hidrosolubileinclud: acidul ascorbic (vitamina C), tianina (vitamina B1), riboflavina (vitamina
B2), piridoxina (vitamina B6), acidul nicotinic, niacina (vitamina PP), ciancobalamina (vitamina B12), acidul folic,
folacina, acidul pantotenic (vitamina B3), biotina (vitamina H).
 Vitaminele liposolubile: retinolul (vitamina A), calciferolul (vitamina D), tocoferolul (vitamina E),
filochinona (vitamina K).
  Vitaminogene: bioflavonoizii (vitamina P), colina, inozita, vitamina U, acidul lipoic, acidul pangamic
(vitamina B15), acidul orotic.
 Vitaminele hidrosolubile

120
 Vitamina B1 (tiamina) ajută la arderea glucidelor și proteinelor, la normalizarea funcției sistemului nervos,
participă la procesul de creștere. Scă derea nivelului de tiamină în organism, provoacă insomnie, iritabilitate, dureri și
parestezii în membre, reducerea capacită ții de muncă fizică și intelectuală .
Aceste modifică ri patologice apar mai des dacă , se consumă o cantitate mare de glucide fă ră sporirea
corespunză toare a aportului de tiamină . Avitaminoza B1, poate provoca boala «beri-beri» cu paralizia membrelor
inferioare, tulbură ri ale cordului. Vitamina B1 în doze mari (în condiții experimentale) condiționează dereglă ri ale
funcției rinichilor, provocâ nd anurie, contribuie la micșorarea masei corpului, la steatoza hepatică , insomnie.
Sunt bogate în tiamină pâinea neagră, crupele de hrișcă, ovaz, fasolea, mazărea, soia, ficatul, carnea de porc,
drojdiile alimentare și de bere, nucile, tărâțele.
Vitamina B2 (riboflavina) participă la respirația celulară , metabolismul proteic, mă rește rezistența
organismului că tre substanțele toxice și microbiene. Carența de riboflavina provoacă leziuni ale limbii, ză bă luțe,
conjunctivita, fotofobie, lă crimare, căderea pă rului, dereglă ri de hemopoieză și sinteză a hemoglobinei, micșorează
conținutul de glicogen în ficat și rezistența organismului față de infecții, reține creșterea organismului.
Riboflavina se află în drojdiile de bere și alimentare, ficat, carne, albuș de ou, pește, nuci, soia, roșii, conopidă.
Vitamina B6 (piridoxina) intervine în metabolismul aminoacizilor, hemoglobinei, favorizează creșterea,
funcționarea celulelor nervoase, participă în sinteza ureei, serotoninei, histaminei, în transformarea triptofanului în
vitamina PP, împiedică depunerea colesterolului în pereții arterelor. Lipsa vitaminei B6 se manifestă prin anemie,
acumularea fierului liber în serul sanguin, în ficat, splină cu apariția hemosiderozei, provoacă scă derea rezistenței la
infecții ș.a.
Piridoxina se găsește în drojdiile de bere și alimentare, în gălbenușul de ou, în ficat, carne, pește, leguminoase,
tărâțe de cereale, în varză, spanac.
Vitamina B12 (ciancobalamina) intervine în sinteza hemoglobinei, îndeplinește rolul de protector al celulei
hepatice cu acțiune lipotropă , mă rește rezerva de glicogen din ficat, stimulează procesul de creștere. Lipsa acestei
vitamine, provoacă anemia pernicioasă cu sindromul anemic și tulbură ri nervoase.
Vitamina B12 se găsește în ficat, rinichi, ouă, lapte, carne, pește, drojdiile de bere și alimentare, ea se
sintetizeazăîn cantități considerabile de către flora intestinală.
Vitamina PP (niacina, acidul nicotinic) participă în metabolismul glucidic, proteic, la respirația celulară ,
contribuie la normalizarea funcției sistemului nervos, a unor glande cu secreția internă , stimulează eritropoieza,
micșorează nivelul glucozei în sâ nge, contribuie la sporirea rezervei de glicogen în ficat, participă la normalizarea
colesterolului în sâ nge, favorizează furnizarea fierului. Insuficiența de acid nicotinic provoacă tulbură ri digestive și ale
sistemului nervos, mă rirea sensibilită ții pielii la razele solare.
În avitaminoza PP apare pelagra manifestată prin diaree, demență , dermatita.
Vitamina PP se găsește în ficat, cereale nedecorticate, drojdiile de bere și alimentare, soia,nuci. Ea poate fi
sintetizată în organism din aminoacidul triptofan și de floră intestinală .
Acidul folic (folacina) participă în procesul de sinteză a proteinelor și acizilor nucleici, în metabolismul unor
aminoacizi, are proprietă ți lipotrope. În insuficiența folacinei apare anemia megaloblastică hipocromă , leucopenie,
trombocitopenie, stomatită , gastrită , enterită .
Acidul folic conțin frunzele plantelor, ficat, rinichi, drojdiile alimentare și de bere.
Acidul pantotenic (vitamina B3) participă în metabolismul proteic, lipidic, glucidic, mineral, normalizează
funcția suprarenalelor. Insuficiența de acid pantotenic, provoacă dereglă ri la nivelul sistemului nervos, al pielii.
Simptome pronunțate ale bolilor provocate de deficitul vitaminei B3 se întâ lnesc rar, deoarece ea se află în
multe produse alimentare și se sintetizează și de că tre microflora intestinală .
Sunt bogate în acid pantotenic drojdiile alimentare și de bere, tărâțele de cereale, leguminoasele, ficatul,
carnea, peștele, morcovul, conopida, tomatele.
Biotina (vitamina H) normalizează metabolismul lipidic și glucidic. În insuficiența de biotină , apare
uscă ciunea pielii, scade pofta de mâ ncare și masa corporală , se observă slabiciune generală și somnolență . Insuficiența
de biotină sporește după consumarea albușului de ou crud (albușul conține avidină , substanță care distruge biotina).
Vitamina H, se sintetizează de flora intestinală și se ingerează cu produsele alimentare (drojdiile de bere și
alimentare, gălbenușul de ou, ficatul, legumele proaspete).
Vitamina C (acidul ascorbic) participă în procesele metabolice celulare, în metabolismul proteic, al
colesterolului, fierului, în biosinteza hormonilor steroizi, stimulează mecanismele de protecție ale organismului
împotriva infecțiilor, contribuie la vindecarea plă gilor, previne hemoragiile, stimulează apetitul, mă rește funcția
excretorie a pancreasului, asigură depunerea glicogenului în ficat și funcția lui antitoxică . Insuficiența vitaminei C, are
ca urmare creșterea predispunerii organismului la infecții, agravarea evoluției lor, scă derea rezistenței la diferitele
substante toxice, provoacă sâ ngeră ri pronunțate în traume mici. În cazurile grave de carență , apare scorbutul care se
caracterizează prin anemie, sâ ngeră ri și inflamații ale gingiilor, că derea dinților, hemoragii articulare, periarticulare,
în organele interne, hipotonie. Dozele mari ale vitaminei C, pot provoca insomnie, cefalee, hipertensiune arterială ,
întreruperea sarcinii.
Cantități sporite de vitamina C, conțin fructele și legumele (măcețul, coacăza neagră, ardeii dulci, mărarul,
pătrunjelul s.a.).
 Vitaminele liposolubile
Vitamina A (retinolul) asigură adaptarea ochiului la întuneric, normalizează creșterea și reproducerea,
mă rește integritatea pielii, mucoaselor, scheletului, dinților, rezistența organismului la infecții, stimulează sinteza
glicogenului în ficat și sporește conținutul colesterolului în sâ nge, participă la sinteza hormonilor steroizi și sexuali.
Carența vitaminei A, scade adaptarea ochiului la întuneric cu apariția hemeralopiei («orbul gă inii»),
provoacă îngroșarea pielii, uscarea corneei (xeroftalmie), mă rește receptivitatea organismului la infecțiile aparatului

121
 respirator, tractului digestiv (faringite, bronșite, enterocolite), duce la retența creșterii copiilor, pot apaă ea
malformații congenitale. Surplusul vitaminei A în organism, micșorează pofta de mâ ncare, provoacă hiperestezia
pielii.
Vitamina A, se găsește în ficat, lapte, smântână, frișcă, unt, gălbenușul de ou. Ea poate pă trunde în organism cu
hrana sub formă de provitamină , numită caroten și în ficat se transformă în vitamina A.
Sunt bogate în caroten morcovul, urzica, varza roșie, salata verde, ardeii grași, gogoșarii, tomatele, cireșele,
caisele, prunele, fragii ș.a. Carotenul se asimilează mai bine în prezența proteinelor și lipidelor.
Vitamina D (calciferolul) participă la absorbția calciului și fosforului din intestin, la depunerea lor în schelet
și dinți, mă rește rezistența organismului la infecții, normalizează funcționarea glandelor tiroida, hipofiza, pancreas.
Lipsa vitaminei D la copii, provoacă rahitism, iar la maturi - osteoporoză , osteomalacie. Administrarea dozelor mari de
vitamina D, duce la hipervitaminoza, ceea ce se manifestă prin depunerea să rurilor de calciu în organele interne,
hipercolesterinemie, inapetență , vomă , dezvoltarea aterosclerozei.
Vitamina D, se găsesșe în unt, frișcă, smântână, gălbenușul de ou, untura de pește. Vitamina D, se sintetizeazăîn
piele sub acțiunea razelor ultraviolete.
Vitamina E (tocoferolul) îndeplinește un rol important în procesele de reproducere, dezvoltarea
embrionului, ea determină funcționarea țesutului muscular și celui nervos, participă la acumularea glicogenului în
ficat. Carența tocoferolului în organism, provoacă hemoliza eritrocitelor, tulbură ri de reproducere ca sterilitate la
bă rbați și femei, malformații congenitale, avort, moartea intrauterină a fă tului, hipogalacție la mamă , tulbură ri
musculare și nervoase.
Vitamina E, conțin ouăle, ficatul, laptele, untul, uleiul vegetal nerafinat, pâinea neagrăș.a.
Vitamina K (filochinona) este importantă în procesul de coagulare a sâ ngelui, micșorează permeabilitatea
capilarelor, favorizează procesul de regenerare a țesuturilor. Lipsa ei, duce la apariția hemoragiilor musculare,
cerebrale și apare mai des după tratamente îndelungate cu antibiotice și sulfanilamide care distrug flora intestinală ,
capabilă de a sintetiza vitamina K.
Ea se află în legumele verzi (varza, spanac, cereale), tomate, gălbenușul de ou, brânzeturi, ficat, carne, pește.
  Substanţele vitaminogene nu au toate însușirile caracteristice vitaminelor și nu-i determinată influența lor
în organismul omului, dar este bine cunoscut că ele au rol în metabolism și se gă sesc numai în produsele alimentare.
Acidul orotic, acidul pangamic, vitamina U, inozita, colina, au proprietă ți lipotrope. Acidul paraaminobenzoic
acționează antitireotoxic. Vitamina P (bioflavonoizii, rutina) normalizează permeabilitatea vaselor și rezistența lor. În
lipsa vitaminei P, apar hemoragii prin slă birea pereților capilarelor, slă biciune generală , dureri în membrele
inferioare la mers.
Sunt bogate în vitaminaP, fructele, coacăzele, ardeii dulci, varza, măceșul ș.a. Celelalte vitaminogene, se
întâlnesc în drojdiile alimentare și de bere, unele produse de origine vegetalăși animală.
Vitaminele naturale, sunt substanțe organice care se gă sesc doar în compoziția plantelor și animalelor. Cu
câ teva excepții, corpul uman nu poate produce sau sintetiza vitaminele. Ele trebuie să se gă sească deci în hrană sau în
suplimentele dietetice. Vitaminele sunt esențiale pentru funcționarea normală a organismului uman - fiind necesare
pentru creștere, vitaliate, și stare generală de să nă tate.
Iată mai jos, un dicționar al vitaminelor naturale ce vă sunt la îndemâ nă .
Cunoscâ nd rolul fiecă reia precum şi locul în care o gasiţi, noi vă încurajă m să re-evaluaţi alimentaţia zilnică a
familiei dumeavoastră :
Denumirea La ce este bună Surse naturale Doze recomandate Precauţii şi
contraindicaţii
Vitamina A Pentru menţinerea Ficat, produse 600 mcg/zi pentru La gravide, o doza mare
(Retinol, acid să nă tă ţii pielii, lactate, peşte gras, femei, 700 mcg/zi poate duce la naşterea
retinoic) ochilor şi sistemului ouă . pentru bă rbaţi. unor copii cu
imunitar. Ajută , în Femeilor între 19 şi malformaţii. Gravidelor
copilă rie, la 50 de ani, o porţie de le este recomadat să
creşterea şi pateu de ficat le evite surplusul de
dezvoltarea asigură de opt ori vitamine A şi ficat.
armonioasă . doza zilnică
recomandată .

Beta-Caroten Acționează ca un Toate fructele şi Nu există o doză O doză mare (peste 15

(Pro-vitamina A) antioxidant şi legumele de zilnică recomandată . mg/zi) poate duce la
protejează împotriva culoare verde, îngă lbenirea pielii.
diverselor tipuri de portocalie sau
cancer. De roşie, cum ar fi:
asemenea, poate fi morcovi, mango,
transformat în ardei iute, dovleac
vitamina A de că tre şi spanac.
organismul uman.

Vitamina B1 Asigură buna Lapte, cereale, 0,8 mg/zi pentru Vitamina B1, se pierde
(Tiamina) funcţionare a carne, fructe femei, 1 mg/zi uşor în apă , la gă tit.
sistemului nervos. uscate, nuci, orez, pentru bă rbaţi. Foloseşte apa în care
Ajută organismul să mază re, fasole Femeilor între 19-50 au fiert legumele

122
 primească din verde, drojdie de de ani, un cotlet de pentru prepararea
alimente necesarul bere, germeni de porc la gră tar le sosurilor sau a supelor.
de energie. grâ u. asigură doza
recomandată /zi.
Vitamina B2 Asigură respiraţia Carne, ficat, 1,1 mg/zi pentru Vitamina B2, se pierde
(Riboflavina) celulară , rinichi, lapte, oua, femei, 1/3 mg/zi uşor în apă , la gă tit.
metabolismul brâ nză , cereale, pentru bă rbaţi. Foloseşte apa în care
proteic, mă reşte drojdie de bere . Femeilor între 19 şi au fiert legumele
rezistenţa 50 de ani, două ouă pentru prepararea
organismului că tre le asigură 50% din sosurilor sau a supelor.
substanţele toxice şi doza recomandată /zi
microbiene.
Niacina Asigură buna Carne, pui, peşte 13 mg/zi pentru Niacina, se pierde uşor
funcţionare a gras, cereale, femei, 17 mg/zi în apă la gă tit. Reduceţi
sistemului nervos. legume. pentru bă rbaţi. pierderile, folosind apa
Ajută organismul să Pentru femei între 19 in care au fiert
primească din si 50 de ani, un piept alimentele la
alimente necesarul de pui la gră tar prepararea supelor si a
de energie. asigură doza sosurilor.
recomandată /zi în
proporţie de 150%.
Vitamina B5 Asigură buna Ficat, rinichi, Nu exista o doză Vitamina B5, previne
(Acid Pantotenic) funcţionare a drojdie de bere, recomandată . incă runțirea pă rului la
sistemului nervos. germeni de grâ u, cobai, dar nu există
Ajută organismul la nuci, cereale, pâ ine dovezi că ar acționa
asimilarea integrală , identic și la oameni.
substanţelor leguminoase și
nutritive din legume proaspete.
alimente.
Vitamina B6 Un sistem nervos Carne, ficat, pește, 1,2 mg/zi pentru Anticoncepționalele,
(Piridoxina) să nă tos. Ajută la ouă , cereale, pâ ine femei, 1,4 mg/zi antibioticele și fumatul,
formarea globulelor integrală , banane, pentru bă rbați. cresc necesarul de
roşii. leguminoase, orez, Pentru femei intre 19 vitamina B6. În aceste
nuci, drojdie de și 50 de ani, un piept cazuri, se recomandă
bere. de pui la gră tar doze suplimentare.
asigură doza
recomandată /zi în
proporție de 150%.
Vitamina B12 Un sistem nervos Ficat, rinichi, peşte 1,5 mcg/zi pentru Vitamina B12 se
(Cobalamina) să nă tos. Ajută la gras, carne oua, femei şi bă rbaţi. gă sește doar în
formarea celulelor produse lactate, Pentru femei între 19 produsele de origine
roşii. cereale. şi 50 de ani, un animală . Vegetarienii
gră tar de somon le trebuie să ia
asigură de trei ori suplimente de vitamina
doza B12.
recomandată /zi.
Biotina Ajută organismul să Ficat, pește gras, Nu există o doză Administrarea
(Vitamina H) preia din alimente rinichi, gă lbenuș, zilnică recomandată . prelungită de
necesarul de energie. mază re, nuci, orez. antibiotice crește
necesarul de Biotină .
Acid Folic Esențial în timpul Legume cu frunze 200 mg/zi pentru Toate femeile aflate la
(Folat) sarcinii (în special în verzi, ficat, femei și bă rbați. vâ rsta fertilită ții, ar
primul trimestru). leguminoase, ouă , Femeilor între 19 si trebui să ia o doza
Previne apariția cereale, drojdie de 50 de ani, o porție de suplimentară de 400
malformațiilor bere, suc de spanac gă tit la aburi, mg/zi. Majoritatea
(spina bifidă ). Ajută portocale, germeni le asigură 40% din medicamentelor
la producerea de grâ u, tă râ țe. doza zilnică obișnuite, inclusiv
globulelor roșii și la recomandată . anticoncepționalele
asimilarea sporesc nevoia de acid
substanțelor folic.
nutritive din
alimente.
Vitamina C Asigură protecție Majoritatea 40 mg/zi pentru Vitamina C se distruge
(Acid ascorbic) impotriva unor fructelor și femei și bă rbați. ușor prin conservare și
forme de cancer și legumelor, kiwi, Femeilor între 19 și gă tit. Pregă tiți

123
 boli coronariene. citrice, afine, 50 de ani, o portocală legumele la abur și
Este indicată pentru capșuni, ardei gras, de mă rime potrivită , serviți-le imediat.
intă rirea sistemului coacă ze. le asigură de două ori
osos, a dinților, doza zilnică
gingiilor, a vaselor recomandată .
capilare și a
șesuturilor
conjunctive.
Vitamina D Asigură buna Pește gras, ouă și 10 mg/zi pentru Persoanele în vâ rstă
funcționare a produse lactate. gravide, mame care sau nedeplasabile,
sistemului nervos. Unele alimente – ală ptează și femei copii, gravidele și
Recomandată pentru de exemplu, trecute de 65 de ani. femeile care ală ptează
formarea unor dinți margarina – sunt Corpul, produce au nevoie de o cantitate
să nă toși și a unui îmbogă țite cu vitamina D atunci mai mare de vitamina
sistem osos bine vitamina D. câ nd este expus la D, care poate fi luată
dezvoltat. soare. din suplimente.
Vitamina E Protejează impotriva Uleiuri vegetale, 10 mg/zi pentru Vitamina E din uleiurile
bolilor de inimă şi a margarina femei și bă rbați. vegetale, este distrusă
cancerului. Este un polinesaturată , Femeilor între 19 și la temperaturi mari. Îți
puternic antioxidant, germeni de grâ u, 50 de ani, un fruct de poți completa
care impiedică semințe de floarea avocado de mă rime necesarul de vitamina
deteriorarea soarelui, alune, potrivită , le asigură E consumâ nd-o sub
celulelor de că tre pește gras, ouă , 50% din doza zilnică forma de capsule.
radicali liberi. cereale, avocado, recomandată .
spanac.
Vitamina K De mare Broccoli, varza, Nu există o doză Pacienții care iau
importanță în spanac, ficat, roșii. zilnică recomandată . medicamente
stoparea anticoagulante, nu ar
hemoragiilor. trebui să mă rească
doza decâ t la sfatul
medicului.

V. 4. STILUL DE VIAȚĂ SĂNĂTOS

În alcă tuirea meniului unui copil cu vâ rsta de peste 2 ani se recomandă folosirea Piramidei alimentare,
care indică proporţia ideală în dieta zilnică dintre diferitele grupe alimentare. Este un instrument util în stabilirea unei
alimentații echilibrate cantitativ și calitativ. Piramida alimentară reprezintă transpunerea grafică a nevoilor nutritive
din fiecare grupă alimentară , nevoi exprimate sub formă de porție nutritivă . O porție nutritivă este exprimată
cantitativ în grame sau are ca măsură cana de 200 ml sau o bucată dintr-un produs.
Aceasta este recomandată pentru copiii peste doi ani, adolescenți și chiar adulți, fiind alcă tuită pe baza principiilor de
alimentație să nă toasă . Este suficient de flexibilă pentru a ră spunde preferințelor copiilor, fiind incluse alimente din
cele 5 categorii principale. Acestea sunt necesare pentru a asigura un aport energetic adecvat, nutrienții necesari
pentru o creștere uniformă și pentru a susține nivelul crescut de activitate al acestora.
Care sunt principalele categorii și ce nutrienţi furnizează acestea?
 Lapte, iaurt și brânzeturi, aduc un aport crescut de calciu, vitamina D și proteine care sunt necesare pentru
creșterea și dezvoltarea sistemului muscular, osos și al dinților.
 Carne roșie și albă, pește, ouă, fasole, nuci și seminţe, sunt o sursă importantă de proteine, fier, vitamine din
grupul B și alte minerale ce susțin creșterea copiilor și a celulelor organismului. De asemenea, fierul și vitaminele din
grupul B, precum vitamina B 9 și B 12 sunte necesare pentru o bună dezvoltare a sistemului nervos, pentru atenție și
concentrare crescută la școală .
 Pâine, cereale, paste, orez și alte produse făinoase conțin carbohidrați complecși, vitamine din grupul B, alte
minerale și fibre. Carbohidrații complecși și fibrele sunt necesare pentru a asigura o digestie bună și pentru a reduce
riscul de boli cardiovasculare, diabet și unele tipuri de cancer mai tâ rziu în viață .
Cât de multe fibre au nevoie copii?
 Asta depinde de vâ rsta lor, pe mă sură ce ei cresc, cantitatea necesară crește și ea. Pentru a vă orienta mai ușor,
adăugați 5 la vâ rsta copilului, de exemplu, dacă acesta are 5 ani + 5, necesarul de fibre este de aproximativ 10 g/zi.
Pentru a asigura aceste necesar, oferiți copilului cel puțin 5 porții de fructe și legume zilnic, încercați ca jumă tate din
cereale să fie integrale și la gustă ri să fie consumate nuci și semințe.
 Legumele și fructele furnizează surse semnificative de beta-caroten, vitamina C, vitamine din grupul B, potasiu,
calciu și alte minerale ce mențin pielea, ochii și gingiile să nă toase.
 În ceea ce privește grăsimile, uleiurile și dulciurile, folosiți cantită ți mici doar pentru a adă uga aromă preparatelor.
Încercați să folosiți uleiuri vegetale la salată și nu la pră jit, să oferiți la gustă ri fructe proaspete în loc de înghețată și
ciocolată și să reduceți sau să excludeți sucurile dulci.

124
 Principiul de bază este varietatea, iar numă rul de porții pe fiecare categorie se împarte astfel: Cereale 6-9 porții,
legume 3-4 porții, fructe 2-3 porții, produse lactate 2-3 porții și, carne și fasole, nuci și semințe, aproximativ 2-3 porții,
zilnic.
 Porţiile variază în funcţie de vârsta și necesarul caloric al copilului. 
 În mare: o porție de cereale: 1/2 – 1 felie pâ ine, 1/2 cană paste/orez/cereale pentru micul dejun; lactate: 200 ml
lapte/50 g brâ nză ; carne: aproximativ câ t podul palmei; legume și fructe: 1 fruct/1 legumă /1/2 cană legume și
fructe mici.
Nimic nu este mai important în perioada preșcolară decâ t formarea rutinelor și a comportamentelor să nă toase.
Starea de bine (well-being) și să nă tatea copiilor se realizează prin crearea condițiilor pentru o educație bazată pe
un stil de viață să nă tos:
 abordarea holistică a conceptului de sănătate;
 întâlnirea cu nevoile copiilor;
 promovarea jocurilor și a mișcării;
 mâncarea sănătoasă;
 asigurarea suportului pentru dezvoltarea stimei de sine;
 climat social bazat pe respect și cooperare, disciplinăși reguli;
 mediul de învățare confortabil;
 mecanisme de a face față stresului tranzițiilor.
Stilul de viață să nă tos, se formează în educația timpurie, prin srategii experiențiale, cu suportul social și
profesional al specialiștilor și comunită ții.
Să nă tatea copiilor, este un obiectiv important al activită ții din gră diniță . Asigurarea comportamentelor care
conduc la un stil de viață să nă tos, se află în grija întregului personal din gră diniță .
Un stil de viață sănătos, este ,,acompaniat’’ de urmă toarele elemente:
 somn de 8-10 ore pe noapte, somn la prânz;
 exerciții fizice și practicarea unui sport;
 alimentație echilibratăși sănătoasă (mic dejun regulat, alimente ecologice, legume și fructe, fără multe dulciuri,
sucuri, grăsimi, zahăr etc.);
 control periodic la medic (de 2-3 ori pe an);
 atitudine pozitivă față de sine și față de ceilalți (de exemplu față de copiii cu CES, față de copiii de alte naționalități,
față de copiii de alt sex etc.),încredere în sine, umor și stare de bine;
 echilibru între programele de învățare-joc-odihnă;
 suport social din partea familiei și prietenilor, colegilor de grupă sau din grădiniță;
 reducerea și controlul stresului;
 greutatea normală, adecvată standardelor vârstei preșcolare;
 măsuri de protecție:triciclete, biciclete, role, schi, față de expunerea prelungită la soare, centuri de siguranță;
 timpul liber petrecut în familie, cu grupul de prieteni, colegi;
 implicare în activități care determină succes;
 mediu pozitiv de învățare.
Asigurarea nevoilor copiilor cu C.E.S., reprezintă tot un aspect al calită ții stilului de viață , în care trebuie
respectate drepturile fiecă rei persoane și trebuie asigurate condițiile pentru învă țare și dezvoltare.
În toată lumea, se remarcă astă zi frecvența crescută a așa-numitelor „boli ale civilizației”, boli degenerative de
tipul arterosclerozei, al dislipidemiilor (modificarea gră similor în sâ nge), al obezită ții, al diabetului zaharat. Aceste
boli, sunt afecțiuni a că ror cauză este alimentația nerațională , care reprezintă unul dintre dușmanii să nă tă ții.
Convențional, alimentele au fost împă rțite în 10 grupe, dintre care primele 8 au o importanță covâ rșitoare:
 Grupa I – carnea și derivatele ei;
 Grupa II – laptele și derivatele lui;
 Grupa III – ouăle;
 Grupa IV – grăsimile;
 Grupa V – pâinea și derivatele ei;
 Grupa VI – legumele;
 Grupa VII – fructele;
 Grupa VIII – produsele zaharoase;
 Grupa IX – băuturile nealcolice;
 Grupa X – condimentele.
În rația echilibrată , grupele principale trebuie introduse în anumite proporții. Astfel:
 carnea și derivatele ei, trebuie să reprezinte 4-8 % din aportul caloric total al zilei
 laptele și derivatele lu,i circa 10 % (variază între 3 și 35% în funcție de vârstă)
 ouăle, circa 3-4 %
 grăsimile, circa 12-17 %
 pâinea și derivatele ei, 25-45 %
 legumele și fructele, 16-18 %.
Aceste valori, se modifică în funcție de vâ rstă , sex, stă ri fiziologice. Un regim astfel alcă tuit, aduce necesarul zilnic
de minerale (clor, sodiu, potasiu, sulf, magneziu, zinc, fier, cobalt etc.) și de vitamine.
O alimentație adecvată, introdusă de la vârsta copilăriei și menținută la maturitate, contribuie categoric
la menținerea stării de bine, fizică și intelectuală.

125
V.5. STOP ALIMENTELOR NESĂNĂTOASE PENTRU COPII!

„Sănătatea este o comoară pe care puţini ştiu să o preţuiască deşi aproape toţi se nasc cu ea."
(HIPOCRATE)

În primii ani de viaţă , se formează preferinţele pentru gusturi şi obiceiuri alimentare care au toate şansele să se
prelungească în tot restul vieţii (singura preferinţă gustativă înnă scută este cea pentru dulce, toate celelalte
dobâ ndindu-se ulterior). Preferinţele dobâ ndite în primiii ani de viaţă , rareori se pierd ulterior. În acest sens se
apreciază că ,,să nă tatea adultului se edifică în copilă rie’’.
Educaţia pentru să nă tate trebuie să înceapă încă de la cea mai fragedă vâ rstă , dacă vrem să avem nişte adulţi
să nă toşi. Ea ocupă un loc important în cadrul procesului de instruire şi educare a preşcolarilor, contribuie la formarea
şi educarea multilaterală a copiilor.
Preşcolarii au nevoie de o alimentaţie diversă care să includă toate principiile alimentare deoarece la această
vâ rstă principala lor activitate este joacul care presupune foarte multă mişcare şi în consecinţă au nevoie de  multă
energie. De asemenea, alimentaţia trebuie să contribuie la creşterea capacită ţii de apă rare împotriva infecţiilor, atâ t
de frecvente o dată cu intrarea în colectivitate.
Alimentaţia în primii ani de viaţă   reprezintă   o „fundaţie” durabilă pentru deprinderea  unor obiceiuri alimentare
să nă toase şi pentru un ritm de creştere corespunză tor în anii ce urmează .
La fel de importante sunt obiceiurile din familie acestea influenţâ nd în mod considerabil comportamentul
alimentar al copiilor. Din păcate, s-a constatat în ultima vreme ca, aceste deprinderi să nă toase dispar după vâ rsta de
4-5 ani, pă rinţii nemaiacordâ nd o aşa mare importanţă nutriţiei, iar  pâ nă la apariţia problemelor de greutate, mai este
doar un pas.
Începâ nd cu vâ rsta de 3 ani este recomandată trecerea la obiceiurile alimentare din familie cu condiţia ca acestea
să respecte un orar regulat al meselor şi să evite alimentele nesă nă toase, în special cele care suferă o prelucrare
industrială (semipreparate, conserve, mezeluri, afumă turi, etc).
Stilul de viață să nă tos, se formează în educația timpurie, prin srategii experiențiale, cu suportul social și
profesional al specialiștilor și comunită ții.
Să nă tatea copiilor este un obiectiv important al activită ții din gră diniță . Asigurarea comportamentelor care
conduc la un stil de viață să nă tos, se află în grija întregului personal din gră diniță .
În toată lumea, se remarcă astă zi frecvența crescută a așa-numitelor „boli ale civilizației’’, boli degenerative de
tipul arterosclerozei, al dislipidemiilor (modificarea gră similor în sâ nge), al obezită ții, al diabetului zaharat. Aceste
boli, sunt afecțiuni a că ror cauză este alimentația nerațională , care reprezintă unul dintre dușmanii să nă tă ții.
O alimentaţie adecvată , introdusă de la vâ rsta copilă riei și menţinută la maturitate, contribuie categoric la
menţinerea stă rii de bine, fizică și intelectuală .
PIRAMIDA ALIMENTARĂ
În alcă tuirea meniului unui copil cu vâ rsta de peste 2 ani, se recomandă folosirea Piramidei alimentare, care
indică proporţia ideală în dieta zilnică dintre diferitele grupe alimentare. Este un instrument util în stabilirea unei
alimentații echilibrate cantitativ și calitativ. Piramida alimentară reprezintă transpunerea grafică a nevoilor nutritive
din fiecare grupă alimentară , nevoi exprimate sub formă de porție nutritivă . O porție nutritivă este exprimată
cantitativ în grame sau are ca mă sură cana de 200 ml sau o bucată dintr-un produs. Aceasta este recomandată pentru
copiii peste doi ani, adolescenți și chiar adulți, fiind alcă tuită pe baza principiilor de alimentație să nă toasă . Este
suficient de flexibilă pentru a ră spunde preferințelor copiilor, fiind incluse alimente din cele 5 categorii principale.
Acestea sunt necesare pentru a asigura un aport energetic adecvat, nutrienții necesari pentru o creștere uniformă
și pentru a susține nivelul crescut de activitate al acestora.
Care sunt principalele categorii și ce nutrienţi furnizează acestea?
 Lapte, iaurt și brânzeturi, aduc un aport crescut de calciu, vitamina D și proteine care sunt necesare pentru
creșterea și dezvoltarea sistemului muscular, osos și al dinților.
 Carne roșie și albă, pește, ouă, fasole, nuci și seminţe, sunt o sursă importantă de proteine, fier, vitamine din
grupul B și alte minerale ce susțin creșterea copiilor și a celulelor organismului. De asemenea, fierul și vitaminele
din grupul B, precum vitamina B 9 și B 12 sunte necesare pentru o bună dezvoltare a sistemului nervos, pentru
atenție și concentrare crescută la școală .
 Pâine, cereale, paste, orez și alte produse făinoase conțin carbohidrați complecși, vitamine din grupul B, alte
minerale și fibre. Carbohidrații complecși și fibrele sunt necesare pentru a asigura o digestie bună și pentru a
reduce riscul de boli cardiovasculare, diabet și unele tipuri de cancer mai tâ rziu în viață .
Cât de multe fibre au nevoie copii?
 Asta depinde de vâ rsta lor, pe mă sură ce ei cresc, cantitatea necesară crește și ea. Pentru a vă orienta mai ușor,
adăugați 5 la vâ rsta copilului, de exemplu, dacă acesta are 5 ani + 5, necesarul de fibre este de aproximativ 10
g/zi. Pentru a asigura aceste necesar, oferiți copilului cel puțin 5 porții de fructe și legume zilnic, încercați ca
jumă tate din cereale să fie integrale și la gustă ri să fie consumate nuci și semințe.
 Legumele și fructele furnizează surse semnificative de beta-caroten, vitamina C, vitamine din grupul B, potasiu,
calciu și alte minerale ce mențin pielea, ochii și gingiile să nă toase.
 În ceea ce privește grăsimile, uleiurile și dulciurile, folosiți cantită ți mici doar pentru a adăuga aromă
preparatelor. Încercați să folosiți uleiuri vegetale la salată și nu la pră jit, să oferiți la gustă ri fructe proaspete în
loc de înghețată și ciocolată și să reduceți sau să excludeți sucurile dulci.

126
 Principiul de bază este varietatea, iar numă rul de porții pe fiecare categorie se împarte astfel: Cereale 6-9 porții,
legume 3-4 porții, fructe 2-3 porții, produse lactate 2-3 porții și, carne și fasole, nuci și semințe, aproximativ 2-3
porții, zilnic.
 Porţiile variază în funcţie de vârsta și necesarul caloric al copilului. 
 În mare: o porție de cereale: 1/2 – 1 felie pâ ine, 1/2 cană paste/orez/cereale pentru micul dejun; lactate: 200 ml
lapte/50 g brâ nză ; carne: aproximativ câ t podul palmei; legume și fructe: 1 fruct/1 legumă /1/2 cană legume și
fructe mici.

LISTA ALIMENTELOR NERECOMANDATE PREŞCOLARILOR ŞI ŞCOLARILOR

ALIMENTE NERECOMANDATE LIMITA DE LA CARE EXEMPLE DE CATEGORII DE ALIMENTE CARE

Alimente cu conţinut mare de
zaharuri.*
Alimentele cu conţinut mare de
gră simi
Alimentele cu conţinut mare de
sare
Băuturi răcoritoare**
Alimentele cu conţinut ridicat
de calorii pe unitatea de
vâ nzare
Alimente neambalate***
Alimente neetichetate****
*Fac excepţie fructele şi legumele proaspete.
**În incinta gră diniţei/şcolii se va vinde numai apă potabilă sau minerală îmbuteliată , pentru a crea copiilor
deprinderea de a o bea.
***Se exceptează bananele şi citricele.
****Pentru crearea unor deprinderi nutriţionale sanogene se recomandă etichetarea nutriţională .
ALIMENTELE DEVIN
NERECOMANDATE
Peste 15 g zaharuri/100 g produs
Peste 20 g gră simi/100 g produs,
din care cumulativ:
Gră simi saturate peste 5 g/100g
produs
Acizi graşi trans peste 1 g/100 g
produs
Peste 1,5 g sare/100 g produs
(sau peste 0,6 g sodiu/100 g
produs)
- Orice tip de bă uturi ră coritoare, cu excepţia apei
Peste 300 kcal pe unitatea de
vâ nzare
- Alimente vrac
- Alimente care nu respectă prevederile H.G. Nr.
PRIN CONŢINUT SAU FORMA DE PREZENTARE
POT FI NERECOMANDATE
Pră jituri
Bomboane
Acadele
Alte produse similare
Hamburgheri
Pizza
Produse de tip patiserie
Cartofi pră jiţi
Alte alimente preparate prin pră jire
Maioneze, margarina
Brâ nza topită , brâ nzeturi tartinabile cu conţinut de
gră sime peste 20%
Mezeluri grase
Alte produse similare
Chipsuri
Biscuiţi să raţi
Covrigei să raţi
Sticksuri să rate
Seminţe să rate
Brâ nzeturi să rate
Alte produse similare
potabile îmbuteliate sau a apei minerale îmbuteliate
Orice tip de aliment care, prin conţinut, aduce un
aport de calorii de peste 300 kcal pe unitatea de
vâ nzare
Sanvişuri neambalate
206/2002 privind etichetarea alimentelor, cu
modifică rile şi completă rile ulterioare

V. 6. CUM ÎȚI DETERMINI COPILUL SĂ MĂNÂNCE MAI MULTE ALIMENTE SĂNĂTOASE?

Copilul tă u este o persoană mică , cu idei, gâ nduri, și sentimente ale sale. Ș i de multe ori toate acestea nu coincid
cu ale tale.
Despre mâ ncare, copiii au des o opinie proprie. Din acest moriv, mulți pă rinți au probleme atunci câ nd vor să
introducă în alimentația copiilor lor anumite alimente care nu sunt pe placul acestora sau cu care aceștia nu sunt
obișnuiți de mici.
10 SFATURI ȘI TRUCURI PENTRU A ÎMBUNĂ TĂ Ț II DIETA COPILULUI
 Prima dată, trebuie să observi!
 Aceasta include angajamentul tă u față de dieta copilului, atitudinea ta față de propria dietă și cum reușești să faci
față unor situații de criză . Nu uita că pentru copil cel mai bun exemplu de urmat este pă rintele. Iar copii nu fac ce
le zic pă rinții, ei învață prin imitare, deci fac ce fac pă rinții.
 Apoi, plănuiește-ți abordarea!
 Care vor fi regulile? Consecințele, ră splata? Constanța este importantă . Ai puterea să -ți lați copilul flă mâ nd dacă el
alege să nu mă nâ nce? În funcție de caracterul copilului, regulile pot fi mai stricte sau mai permisive.

127
 Fă un meniu!
 Încearcă să pui ceva nou pe masă de câ teva ori pe să ptă mâ nă . Dacă nu îi place spanacul fiert, încercă să i-l dai
crud data viitoare. Va trebui să experimentezi cu mâ ncă ruri noi în moduri diferite. Ră splă tește o atitudine bună și
încercarea de lucruri noi.
 Pregătește-te pentru succes!
 Pentru a reuși, încearcă să ai câ t mai multe fructe și legume la vedere și accesibile în casă și modelează
comportamentul pe care vrei să -l vezi la copilul tă u. Copii mâ nâ ncă mult mai multe fructe și legume, dacă sunt
tă iate și se afla în fața lor.
 Păstrează o punte de comunicare permanentă cu copilul tău!
 Dacă încearcă cel puțin o înghițitură din ce îi oferi și dacă nu îi place, atunci nu îl forța să mă nâ nce. Alege-ți
cuvintele cu atenție în aceste moment, fă ră a categoriza mâ ncarea. „O vom încerca în alt fel data viitoare, poate cu
puțină scortișoară !”în loc de „Oh, presupun că nici morcovii nu-ți plac!”
 Fă puțină reclamă!
 Fă -ți copilul să înțeleagă legatura dintre anumite alimente și felul în care îl vor face să se simtă . Explică -i de ce un
anumit aliment este bun pentru el. A mâ ncat dulciuri pe stomacul gol și acuma îl doare burta. Nu e bine să
mă nâ nci dulciuri dacă nu ai mâ ncat înainte mâ ncare să nă toasă . A mâ ncat fructe de pă dure și nuci înainte să se
descurce așa bine la acel test. S-a descurcat bine pentru că a mâ ncat hrană pentru creier.
 Fă-o distractiv!
 Fi inventiv, taie verdețurile în bucă țele mici și îndeamnă -l să le presare singur peste ce mă nâ ncă . Lasă -l să își
închipuie că este dinosaur și că mă nancă arbori atunci câ nd mă nâ ncă broccoli. Fă -i bețigașe din morcovi. Învață -l
despre culorile alimentelor să nă toase și spune-i că acestea îi dau puteri supraumane.
 Lasă-l să te ajute!
 Copiilor le place să fie de ajutor, mai ales în bucă tă rie. Lasă -l să participe la pregă tirea mesei, explicâ ndu-i despre
fiecare aliment în parte. Atunci câ nd pregă tești smoothies, este o mare plă cere pentru ei să fie cei care introduc
diferitele alimente în aparat și apasă pe butoane.
 Adaugă-le fără să știe!
 Chiar dacă nu le plac anumite legume, le poți adă uga în mâ ncare fă ră ca juniorul tau să aibe habar. Existe multe
rețete prin care se pot înlocui anumite îngrediente din mâ ncă rurile lor preferate cu ingrediente să nă toase.
 Limitează mâncarea nesănătoasă!
 Copii au mereu ca și favorite alimentele dulci. Limitează acccesul la dulciuri procesate și fă accesibile fructe dulci
și gustoase sau chiar sucuri proaspete îndulcite cu miere. Limitarea alimentelor ce conțin zahă r este vitală . Copii,
cu câ t consumă mai mult zahă r, cu atâ t își doresc să consume mai mult și mai mult. Zahă rul crează dependență și
este periculos pentru să nă tate.
 Dacă alimentele procesate pline de zahă r alb, faină albă , gră simi sau lactate pasteurizate sunt periculoase pentru
tine, gâ ndește-te câ t de periculoase sunt pentru un organism în plină dezvoltare. Fructele și legumele, semințele
și nucile consumate în starea lor naturală , sunt pline de enzime, vitamine, minerale, fitonutrienți și alte substanțe
nutritive necesare pentru o dezvoltare armonioasă și să nă toasă .
 Nu este întotdeauna simplu să îi convingem pe cei mici să mă nâ nce să nă tos. Însă efortul merită din plin, deoarece
o alimentație să nă toasă încă din copilă rie scade riscurile multor boli la vâ rsta maturită ții, cum ar fi osteoporoza,
cariile sau diabetul. În plus, cifrele arată că în prezent, numă rul copiilor supraponderali cu vâ rsta cuprinsă între 3-
17 ani este în creștere alarmantă , o treime dintre aceștia fiind chiar obezi. Cauzele reprezintă o combinație de
alimentație nesă nă toasă , bogată în calorii și o scă dere a activită ții fizice zilnice, o bună parte din timp fiind
petrecută în fața calculatorului sau a televizorului.
 Cel mai problematic aspect este acela că de regulă această supraponderabilitate se menține și în anii maturită ții,
crescâ nd astfel riscul apariției bolilor asociate cum ar fi hipertensiunea și afecțiunile sistemului circulator.
Motivul creșterii în greutate este simplu: multe dintre obiceiurile alimentare, fie că sunt să nă toase sau nu, se
mențin și odată ce ajungem adulți, deseori pe întreaga perioadă a vieții.
 Care sunt alimentele foarte importante?
 Copiii trebuie să se hidrateze suficient, să consume multe legume și fructe iar cea mai mare proporție de conținut
caloric să rezulte din alimente bogate în carbohidrați. Printre acestea se numă ră pâ inea, pastele fă inoase, orezul
și cartofii. O soluție bună în acest sens, ar fi produsele integrale, deoarece în mod similar fructelor și legumelor,
acestea asigură o porțiune suplimentară de vitamine și minerale. Un alt avantaj al versiunilor integrale, constă în
conținutul de fibre care mențin senzația de satietate pentru mai mult timp și în același timp ușurează digestia.
 Carnea, ouă le și produsele lactate fac și ele parte din meniul regulat. Acestea au un conținut bogat în proteine,
vitamine și minerale. Produsele lactate asigură o cantitate suplimentară de calciu care este absolut necesar
dezvoltă rii sistemului osos. În timp ce porțiile de lapte, iaurt etc. sunt permise de 3 ori pe zi, carnea și ouă le ar
trebui consumate mai rar, preferabil de două -trei ori pe să ptă mâ nă . Alimentația strict vegetariană nu este
recomandată copiilor, deoarece se creează o carență de vitamine, cum ar fi B12.
 Gră simile și uleiurile precum untul sau uleiul de mă sline reprezintă o substanță nutritivă elementară pentru corp,
respectiv pentru celule și hormoni. Datorită densită ții calorice mari, acestea trebuie adă ugate în cantită ți mici în
planul de alimentație. De aceea se recomandă să alegeți produsele de calitate. În timp ce acizii grași nesaturați din

128
 pește și uleiuri vegetale sunt foarte să nă toși, trebuie să evitați gră simile saturate care se regă sesc în slă nină , în
cartofi pră jiți și chipsuri.
 Alternați porțiile mari cu cele mici!
 Reducerea cantită ții de gră sime, fă ră însă a face rabat de la gust, nu este atâ t de greu. Astfel, atunci câ nd pregă tiți
sosurile pentru paste fă inoase, puteți înlocui smâ ntâ na cu lapte. În ceea ce privește iaurtul și laptele, alegeți
variantele mai slabe. Veți consuma astfel mai puțină grasime și mai puține calorii. Sandvișurile pot fi delicioase și
atunci câ nd felia de pâ ine este mai groasă , dar feliile de salam și brâ nză sunt mai subțiri. Atunci câ nd pră jiți
hrana, optați pentru vasele de gă tit anti-aderente, deoarece veți avea nevoie de o cantitate mai mică de gră sime.
Puteți pregă ti peștele în cuptor, renunță nd la pră jirea într-o baie de ulei.
 De regulă , copiii fac mai multă mișcare decâ t adulții. De aceea, consumul de energie trebuie să fie proporțional cu
greutatea corporală . Pentru a evita scă derile de energie, este important ca pe lâ ngă cele trei mese principale ale
zilei, să includeți alte două gustă ri, dimineața tâ rziu și după -masă . Puteți servi sanvișuri, alune sau preparate din
fă ină integrală .
 Atunci câ nd copiii consumă în unele zile porții mari de mâ ncare, urmate de faze în care abia dacă ciugulesc ceva,
este normal. În spatele acestor schimbă ri se află oscilațiile de creștere și dezvoltare.
 Pă rinții nu trebuie să dispere deoarece copiii știu cel mai bine câ nd sunt să tui, ocazie cu care învață să evalueze
singuri senzația de foame, care îi va ajuta mai tâ rziu să evite tulbură rile de alimentație.
 Împreună la cumpărături și în bucătărie!
 Copiii observă de foarte devreme câ tă importanță acordă pă rinții alimentelor să nă toase. Folosesc chiar și tactici
de șantaj, refuzâ nd exact acele alimente pe care pun preț pă rinții în mod special. Deoarece prin presiune obțin de
regulă ceea ce își doresc și anume evitarea alimentelor pe care nu vor să le mă nâ nce.
 Mult mai important și mult mai convingă tor este consumul de alimente să nă toase în prezența celor mici. Cei care
oferă salata copiilor, însă ei înșiși nu o mă nâ ncă , au puțină putere de convingere.
 Cadrul potrivit sunt mesele în comun, cu întreaga familie, cu câ t mai dese, cu atâ t mai bine. Este important să
creați o atmosferă destinsă , relaxată . De aceea, evitați discutarea problemelor, cum ar fi notele mici, în timpul
mesei.
 Poate fi de un real ajutor să implicați copiii atâ t la cumpă ră turi câ t și în pregă tirea meselor și mai ales să le
permiteți să ia decizii. Scrieți împreună lista de cumpă ră turi, faceți împreună curat în frigider, tă iați legumele,
așezați masa - majoritatea copiilor participă cu plă cere la toate aceste activită ți. Ș i vor fi mult mai deschiși
să încerce lucruri noi atunci câ nd participă activ la pregă tirea mesei. Multor pă rinți li se pare că proprii copii
refuză din start legumele. Însă anumite soiuri ușor dulci, cum ar fi morcovii, mază rea sau varza roșie sunt chiar
populare în râ ndul copiilor.
 Pentru a lă rgi paleta de gusturi, încercarea de noi alimente poate deveni un obicei. Nu toate alimentele sunt
acceptate din prima. De aceea, nu impuneți anumite alimente, în schimb le puteți include în ofertă din câ nd în
câ nd. Forma este și ea importantă . Dacă le veți oferi mere, gulii sau morcovi tă iați fâ șii, le vor alege mai degraba
decâ t pe cel netă iate.
 Minim 1 litru de apă/zi!
 Hidratarea suficientă este importantă . Copiii nu pot stoca lichidele pentru o perioadă la fel de lungă precum
adulții. Capacitatea de concentrare și performanța scad imediat ce se instalează deficitul de apă . De aceea, copiii
trebuie să consume minim un litru de lichide zilnic. În zilele fierbinți sau atunci câ nd fac foarte multă mișcare,
consumul de apă se poate dubla.
 Cele mai potrivite lichide pentru stingerea setei sunt sucurile de fructe, ceaiurile, apa minerală . Limonadele,
nectarul, ceaiurile cu gheață sau alte bă uturi dulci ar trebui evitate. Oamenii de știință au demonstrat că tocmai
acest consum de bă uturi dulci se numă ră printre cauzele supraponderabilită ții în râ ndul copiilor. Pentru ca, cei
mici să nu uite să bea în timpul jocurilor, încercați să le oferiți bă uturi în mod activ. Aceeași regulă poate fi
aplicată și la drum lung, câ nd este necesar să respectați pauzele de hidratare.
 Nu uitați: capacitatea de concentrare este importantă în special la școală . De aceea, nu uitați să adă ugați la
pachetul de prâ nz și o sticlă plină .
 Reguli pentru dulciuri!
 Copiii adoră dulciurile. În cantită ți mici, dulciurile nu reprezintă o problemă . Însă datorită conținutului mare de
zahă r și parțial și de gră simi, trebuie să evitați un consum ridicat. O posibilitate ar fi stabilirea de comun acord a
unui program în care sunt permise dulciurile, timp în care cei mici au voie să își aleagă desertul. Încercați însă pe
câ t posibil să evitați consumul de dulciuri înaintea mesei sau pe stomacul gol. Pentru a le permite celor mici să
savureze în mod conștient dulciurile, trebuie să stabiliți de la bun început regulile clare.
 Consumul de dulciuri în timpul de joacă sau în timp ce urmă resc televizorul ar trebui evitat, deoarece consumul
devine necontrolat. De asemenea, încercați să evitați adresă ri de genul: „O să primești ceva dulce doar după ce
termini de mâ ncat legumele“, deoarece vor învă ța să descalifice legumele, iar dulciurile vor fi privite cu și mai
multă importanță .
 Pentru o dezvoltare să nă toasă a copiilor este importantă și mișcarea. Prin alergare, să rituri, mersul cu bicicleta,
metabolismul se accelerează , stresul și agresivitatea scad. Mulți dintre copiii nu fac suficienta mișcare. Ore întregi
petrecute în fața calculatorului sau a televizorului, drumurile cu mașina că tre și de la școală sau alegerea folosirii
liftului în locul treptelor, toate acestea scad gradul de activitate fizică zilnică .

129
CAPITOLUL VI – MAI PUTEȚI AFLA DESPRE …

VI. 1. COPIII ȘI DESENUL

Copilul preșcolar este la vâ rsta minunată câ nd desenează mult, cu entuziasm și imaginație.

A desena la această vâ rstă , nu înseamnă numai a produce cu plă cere o lucrare frumoasă pe care o va admira
toată familia.
A desena, înseamnă în același timp, a gă si echilibrul afectiv, a exprima ceea ce nu știe să spună prin cuvinte:
încredere în sine, bucuria, tristețea, frica etc.
Copilul se deschide cu generozitate prin desen. Din acest motiv, a desena este la fel de important pentru
copil, ca și pentru pă rinți, desenele sale fiind sursa reală de informații pentru psiholog.
Energia și vitalitatea copilului este exprimată în caracteristicile desenului: câ t de precis, de atent, de îngrijit
este acesta sau câ t realizat în grabă , cu linii schițate ușor.
Repere de interpretare a unor astfel de desene:
1. Relații afective pozitive în familie – climat familial echilibrat – copilul se desenează în mijlocul familiei,
membrii familiei se țin de mâ nă .
2. Dorința de afirmare – se reprezintă pe sine avâ nd o siluetă mai mare decâ t tot ce este în jur, chipul să u ocupâ nd
mai mult de jumă tate din pagina foii.
3. Caracter impulsiv – desenul prezintă detalii amă nunțite, cu ștersă turi multe, în special detalierea excesivă a
ochilor, suprastilizarea pă rului etc.
4. Fenomen de singularizare, complex de inferioritate – plasează desenul în colțul paginii, se reprezintă pe sine
departe de ceilalți, își reprezintă familia, omițâ ndu-se pe sine.
5. Stare conflictuală familială – adulții sunt reprezentați avâ nd o gură mare, iar câ nd se reprezintă pe sine, omite
din desen, gura.
Dispoziția copilului este exprimată și de culorile folosite în desen.
Dacă , impresia generală este veselă , luminoasă , putem deduce faptul că , dispoziția emoțională a copilului, este
echilibrată. Dimpotrivă , dacă desenul este întunecat, sumbru, avem motive să cercetăm mai îndeaproape starea
afectivă a copilului.
În concluzie, se poate spune că , un copil că ruia îi merge bine, face desene vesele, bogate și colorate.
Dacă are probleme, lucrul acesta se va vedea în desenele sale, care vor fi afectate și nu vor mai semă na cu
celelalte. În asemenea situații, este posibil să folosească predominant culori mai tari sau mai întunecate, desenul să fie
repetitiv, iar impresia generală agresivă.

VI. 2. CE TRANSMITE COPILUL PRIN DESENELE SALE?

„Desenul reprezintă lumea interioară a copilului. Nu există o cheie a acestuia, ci doar interpretări ce
pot fi adevărate.”
COPILUL ECHILIBRAT:
 linii ferme, apăsate, care ocupă tot spațiul;
 centrarea desenului;
 culorile folosite sunt: verde, galben, albastru.
COPILUL INSTABIL:
 spații goale;
 abandon rapid al lucră rii;
 creionul este ținut într-un mod neobișnuit;
 amestec de tonuri.
COPILUL EXPANSIV:
 ocuparea întregului spațiu;
 domină roșul, portocaliul, galbenul.
COPILUL SENSIBIL:
 linii curbe care, folosite în exces, denotă imaturitate.
COPILUL REALIST:
 linii drepte;
 unghiuri.
COPILUL AGRESIV:
 linii goale, apă sate, care uneori rup hâ rtia.
COPILUL INHIBAT:
 linii subțiri;
 inexpresivitate;
 culori: negru, maro, violet.
SPAȚIUL
Toate direcțiile au câ te o semnificație:
 latura stâ ngă a foii – atașament față de mama – trecutul – introvertire;
 latura dreaptă a foii – atașament față de tata – viitorul – extrovertire;
 linii ascendente – latura spirituală;
 linii descendente – latura materială;

130
  centrul foii – eul.
 Copilul sănătos,desenează folosind multe culori, forme;
 Copilul suferind,desenează folosind culori triste, șterse;
 Preferința pentru puncte și pete,denotă meticulozitate;
 Desenele murdare, tip ciornă,evidențiază un copil care va avea dificultăți la scriere;
 Un desen așezat prea sus – orgoliu;
 Un desen așezat prea jos – stabilitate;
 Absența culorii, semnifică un vid afectiv, tendințe antisociale;
 Folosirea în exces a liniilor orizontale – conflicte psihologice;
 Un desen transparent ( se vede în interiorul casei și în interiorul corpului ), este normal până la 9 ani. După 10 ani,
se pune problema de un retard mintal.
GESTUL GRAFIC:
 Linii ascendente – veselie, bucurie, fericire;
 Linii descendente – tristețe, neplăcere;
 Linii frânte – agitație, furie.
Să ne deschidem deci, spre sufletul lor gingașși frumos:
 Nici o ocazie, în care să fim nepăsători la trăirile lor emoționale, necazurile și problemele lor, care
sunt exprimate chiar și prin desen!
 Nici o zi, în care să nu ne punem tot sufletul spre educarea lor!

VI. 3. ATENȚIE PĂRINȚI! SĂ DAȚI ATENŢIE COPILULUI, CÂND ÎNCEPE ȘCOALA!

Dupǎ cum s-a mai menţionat, un obiectiv fundamental al relaţiei dintre educatoare şi pǎ rinţi, îl constituie
grija de a asigura sǎ nǎ tatea fizicǎ şi mintalǎ a copiilor, de a le uşura procesul socializǎ rii şi integrǎ rii în şcoalǎ .
Intrarea în şcoală, marcheazǎ o nouǎ etapǎ în dezvoltarea psihicǎ a copilului, datoratǎ noilor condiţii de
viaţǎ în care începe sǎ trǎ iascǎ o perioadǎ de timp, precum şi a activitǎ ţii deosebite pe care el începe sǎ o desfǎ şoare.
Începerea activitǎ ţii şcolare reprezintǎ în viaţa copilului un punct de cotiturǎ , care nu va fi egalat ca
semnificaţie decâ t peste foarte mulţi ani de un alt moment hotǎ râ tor, cel al debutului în meseria aleasǎ , al integrǎ rii
totale în viaţa socialǎ .
Se înţelege cǎ , un moment atâ t de important trebuie pregǎ tit cu încredere şi calm, pentru ca totul sǎ decurgǎ
lin, nu numai fǎ rǎ traume psihice, ci chiar în folosul consolidǎ rii sǎ nǎ tǎ ţii fizice şi mintale a copilului. Cei mai mulţi
copii aşteaptǎ cu emoţie pozitivǎ începerea şcolii. Sunt fericiţi, simţindu-se în centrul atenţiei.
Discuţiile purtate în familie, pe marginea acestui eveniment, îl pot încuraja sau dimpotrivǎ îl pot deruta. Deşi,
pǎ rinţii nu sunt calificaţi pentru activitatea de instruire, ei au privilegiul, în raport cu educatoarea, învǎ ţǎ torul, de a
lucra cu mai puţini copii în acelaşi timp. Micuţul fiind obiectul grijii mai atente din partea pǎ rinţilor, erorile pe care le
face sunt mai repede corectate.
Pǎrinţii trebuie sǎștie cǎ zestrea nativǎ a copilului se dezvoltǎ cu mediul fizic şi mediul social
propice.
O schimbare de mediu, poate conduce la schimbǎ ri nu numai în conţinut a ceea ce copilul învaţǎ , dar şi în
capacitatea sa de a învǎ ţa. Capacitatea de învǎ ţare a copilului urmeazǎ curba activǎ a mediului.
Studii de specialitate au indicat cǎ fiecare din geniile aflate în vâ rful scǎ rii Q.I.( coeficientul de inteligenţǎ
maximǎ ) a primit o instruire intensivǎ şi precoce în familie, fiecare trǎ ind într-un mediu extrem de activ.
Copilul este produsul a ceea ce învaţǎ. Inteligenţa, activitatea şi întinderea aptitudinilor sale sunt, o
reflectare a mediului sǎu, deci a dacsǎlilor sǎi.
Conceptele pe care le învaţǎ copilul înainte de a împlini 5 ani, sunt printre cele mai dificile, iar învǎ ţarea, care
este un exerciţiu complex, trebuie sǎ se facǎ progresiv.
Limbajul este mijlocul cel mai rapid şi cel mai sigur pentru materializarea noţiunilor abstracte. Este bine sǎ
admitem şi faptul cǎ , întotdeauna regulile se pot extrapola şi se exprimǎ în termeni de limbaj. De aceea, este bine sǎ
prezentaţi un minim de reguli necesare şi încercaţi sǎ observaţi ce sens acordǎ copilul unui concept!
Ţineţi seama de rezistenţa copilului! Câ nd îi cereţi unui copil sǎ înveţe, îi cereţi sǎ renunţe la rǎ spunsurile
pe care le ştie şi sǎ experimenteze noi rǎ spunsuri. Ş i cereţi sǎ schimbe lumea, atunci câ nd el preferǎ sǎ se agaţe de
aceasta.
Recompensele potenţiale pentru sacrificiul la care consimte sunt laudele şi sentimentul cǎ a relizat ceva.
Copilul trebuie stimulat în permanenţǎ pentru a-l ajuta sǎ se acomodeze cu situaţia de a „învǎ ţa” şi de a
depǎ şi cu bine aceastǎ sarcinǎ care nu-i convine. Copilul nu poate discerne asupra a ceea ce poate învǎ ţa şi nici asupra
momentului potrivit pentru a o face. De aceea, pǎ rinţii îşi vor fixa un program de lucru cu el, cu elevul de clasa I.
Rigiditatea manifestatǎ de copii în învǎ ţare, este o apǎ rare împotriva unei lumi prea pline de surprize. Un program le
va permite sǎ ştie precis ce se va întâ mpla în continuare. Crescâ nd, ei îşi vor da seama de faptul cǎ rigiditatea le
limiteazǎ accesul la obiceiurile lor stereotipe. Ar trebui încurajaţi sǎ facǎ acest lucru. Explicaţiile vor fi scurte şi simple,
pentru a fi urmǎ rite şi a cǎ pǎ ta sens pentru copil. Conceptul care va fi prezentat copilului, trebuie izolat şi pentru
dobâ ndirea lui de cǎ tre copil este indicat un demers care sǎ ajute copilul sǎ înţeleagǎ rapid şi clar.
De aceea, este necesar:
 Sǎ examinaţi cum aţi putea prezenta noul concept în modul cel mai simplu;
 Sǎ prevedeţi interpretǎrile eronate pe care le-ar putea face copilul;
 Sǎ-l dirijaţi, evitând impulsurile;
 Sǎ corectaţi imediat eroarea, fǎcându-l sǎ înţeleagǎ ce demers propriu a adaptat , care îl conduce la eroare;

131
 Sǎ pretindeţi rǎspunsurile complete, care corespund unei exigenţe practice prin care se fixeazǎ reguli; Ex.,,Câte zile
are sǎptǎmâna?” „ Sǎptǎmâna are 7 zile” (nu se admite rǎspunsul eliptic: şapte);
 Sǎ cereţi copilului cel mai mare numǎr de rǎspunsuri posibile, profitând de avantajele instruirii individuale.;
 Sǎ evitaţi şocurile emoţionale în procesul învǎţǎrii, prin prevenirea rǎspunsurilor incorecte care prin corectarea
celor greşite, introducând cât mai puţine elemente traumatizante posibile. Cuvintele care caracterizeazǎ eşecul
( nu-i! ) încetinesc învǎţarea, crescând tensiunea emoţionalǎ. Folosiţi-le cât mai puţin posibil!
 Sǎ terminaţi lecţia pe un ton plǎcut, nu morocǎnos sau certǎreţ, deoarece ultima parte a lecţiei lasǎ cea mai
puternicǎ impresie asupra copilului. Imprimaţi-i senzaţia cǎ a fost la înǎlţime prin efortul depus;
 Sǎ permiteţi copilului sǎ înveţe la toate nivelurile de abstractizare.
Ex. Aplicaţiile introductive concise sunt mai uşor urmǎrite de începǎtori;
 Sǎ-l învǎţaţi pe copil reguli eficace pentru relaţiile interpersonale din cadrul familiei şi din afara acesteia şi sǎ se
cunoascǎ pe sine;
 Sǎ fie consecvenţi, dar umani în educaţia propriului copil;
 Nu-l minţiţi pe copil, iar când pun întrebǎri, şirul „ De ce-urilor”, strǎduiţi-vǎ sǎ-i arǎtaţi cǎ absolut totul în lume
poate fi pus în discuţie, dar cǎ existǎ limite chiar şi în acţiunea de a întreba atunci când aceasta devine sâcâitoare
sau când întrerupe conversaţia persoanelor adulte;
 Sǎ nu vǎ predaţi şiretlicurilor copiilor, care prin întrebǎri repetate, vǎ determinǎ la crize de autoritate paternǎ şi la
ameninţǎri;
 Nu vǎ temeţi sǎ vǎ arǎtaţi ignoranţa prin unele rǎspunsuri negative sau prin cǎutarea lǎmuririlor necesare în
enciclopedii, în dicţionare, chiar în prezenţa copilului;
 Acordaţi-i mult timp liber! Dacǎ interpretaţi afirmaţia cǎ mediul activ este favorizant învǎţǎrii ca pe o axiomǎ, şi
tutelaţi excesiv copilul, mai ales mamele, reduceţi dimensiunile mediului înconjurǎtor la un mediu schematic,
artificial, limitat la aspectul singular mama-copilul.
 Lǎsaţi-l sǎ înveţe pornind de la jucǎrii, de la jocurile cu copii, de la observaţiile spontane asupra gâzelor, plantelor,
animalelor, din certurile şi împǎcǎrile cu copiii din grupul lui de egali.Lecţiile sau discuţiile propriu-zise n-ar trebui
sǎ depǎşeascǎ o orǎ şi jumǎtate – douǎ ore pe zi. Restul timpului, copilul sǎ fie lǎsat sǎ gândeascǎ, sǎ se joace, sǎ
simtǎ cǎ este copil.
 Ajutaţi copilul sǎ-şi formeze o pǎrere pozitivǎ, dar realistǎ, despre sine însuşi! Daţi copilului întotdeauna impresia cǎ
este inteligent şi poate mai bine şi mai mult. Nu-i spuneţi niciodatǎ cǎ este prost şi nu admiteţi nici fraţilor sǎ
sugereze acest lucru. Nu comparaţi propriul copil cu alţii, deoarece fiecare copil constituie o entitate;
 Ajutaţi copilul sǎ fie sociabil, modelaţi-i personalitatea şi modul sǎu de a se apropia de lume. Pǎrinţii care se gândesc
sǎ-şi scuteascǎ copilul de suferinţe, permiţându-i sǎ necǎjeascǎ el anturajul prin îmbufnare şi obiceiuri urâte,
greşesc, deoarece în afara familiei aceste atitudini nu sunt rentabile;
 Încurajaţi perseverenţa ! Îndemnuri de genul : „ tu eşti insistent, continuǎ la fel, vei reuşi în tot ceea ce întreprinzi!”
au drept consecinţe împlinirea cu succes a unei sarcini, efort care trebuie rǎsplǎtit cu laude binemeritate.
Perseverenţa este poate achiziţia intelectualǎ cea mai importantǎ pe care o posedǎ fiinţa umanǎ. Recompensaţi, de
asemenea umorul, delicateşea, toleranţa şi orice altǎ caracteristicǎ ce-l face sociabil pe copilul dumneavoastrǎ;
 Ajutaţi copilul sǎ se dezvolte pe plan fizic, cât şi intelectual .Dacǎ un copil nu este la înǎlţime din punct de vedere al
capacitǎţilor fizice, nu se va asocia celorlalţi, se va retrage în sine. Cu cât va fi mai în întârziere, cu atât va fi mai
greu de acceptat de egalii sǎi. Aptitudinile fizice îl ajutǎ sǎ fie acceptat şi de aceea ele trebuie cultivate prinrt-un
program echilibrat;
 Recunoaşteţi-vǎ propriile limite! Arǎtaţi solidaritatea faţǎ de copil dar nu vǎ identificaţi cu acesta sufocându-l şi nici
nu-l trataţi ca pe un duşman, încercând sǎ-l stǎpâniţi. Dacǎ îl mustraţi adeseori şi îl pedepsiţi pentru orice greşealǎ,
copilul va deveni nesigur pe sine şi un nefericit.
 CREAŢI COPILULUI DUMNEAVOASTRǍ UN MEDIU ÎNCONJURǍTOR: activ şi realist, nu unul stereotip, schematizat,
în care învaţǎCINE ESTE, CARE ÎI ESTE ROLUL, CǍ ESTE IUBI, CǍ ARE DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI
 AJUTAŢI-L SǍ SE DOTEZE CU INSTRUMENTELE FZICE ŞI INTELECTUALE, de care are nevoie pentru a se impune în
viaţǎ.

VI. 4. ȘI TOTUȘI, SĂ NU UITĂM DE NIVELUL DE DEZVOLTARE INTELECTUALĂ, PE VÂRSTE

Intelectul, este definit ca și capacitatea de a gâ ndi, de a cunoaște, de a avea o activitate rațională , de a opera
cu noțiuni.
Dezvoltarea timpurie a copilului
În ontogeneza timpurie, sunt mai pregnante funcțiile primare biologice, atâ t ale senzorialității de contact
(miros, gust), apoi de tact câ t și aceleia de distanță(văz, auz).
Reflexul de apărare, este pus în evidență de trebuința de a simți, de a auzi, de a vedea etc.
Prin dezvoltarea funcționalității analizatorilor, se constituie și se organizează percepția ca proces de
cunoaștere.
În ansamblul lor, organele de simț se structurează pe direcția funcțiilor cognitive ce determină conturarea
disponibilită ților subiective ale copilului, în relațiile cu mediul înconjură tor.
Piaget, a descris 6 etape în dezvoltarea senzorial-motorie:
1. de la naștere la 1 lună–predomină reflexele, la început cele necondiționate, apoi pe baza lor, se formează cele
condiționate;
2. de la 1-4 luni – se produce acomodarea și coordonarea reflexelor, se elaborează lanțuri și reflexe tot mai complexe;

132
3. de la 4-8 luni – se adoptă procedee prin care se lungesc perioadele de observare a lucrurilor din jur sau a
persoanelor interesante;
4. de la 8-12 luni – se realizează forme noi și mai complexe de adaptare, în care rolul principal îl joacă anticipația;
5. de la 12-18 luni – se elaborează mijloace noi de explorare și cunoaștere, bazate pe experiența activă ;
6. de la 18-24 luni –intervin mijloace noi de explorare și cunoaștere, bazate pe combinații mintale ce au valoare
formativă și informativă pentru dezvoltarea copilului.
Pentru evoluția copilului, comunicarea constituie una din aspectele fundamentale ale
adaptă rii. Ea este în același timp, un factor de echilibru al copilului cu mediul înconjură tor și are o serie de
componente formative.
Comunicarea nonverbală (C.N.V.), cum ar fi gestica, mimica, postura, este foarte activă . Comunicarea
nonverbală , se subordonează comunică rii verbale.
Gânguritul, constituie forma incipientă a vorbirii, el cuprinzâ nd la început vocale neclare care apoi devin
clare (a, e, o, i, u).
În jurul vâ rstei de 5 luni, apare o fază superioară a gâ nguritului și anume, lalațiunea (repetiții pe silabe).
Spre sfâ rșitul lunii a 10-a, atenția copilului este îndreptată spre cuvinte. Primele cuvinte jucâ nd rol de
propoziții.
Pe baza comunică rii verbale, se conturează conduite noi cum ar fi, simpatia și antipatia, gelozia,
timiditatea, imitația etc.
Prima copilărie (perioada antepreșcolară, de la 1 la 3 ani )
În perioada de la 1 la 3 ani, copilul este relativ adaptat la mediul să u, dar are dificultă ți câ nd este vorba de
mediul social.
Se realizează unele progrese prin umanizarea trebuințelor, a intențiilor, a atitudinilor și a conduitelor de
bază .
În întreaga dezvoltare a primei copilă rii, se pot desprinde 3 subperioade.
 Prima subperioadă, (12-18 luni), se referă la consolidarea mersului și concomitent, o mai bună percepere a
mediului înconjură tor.
Copilul, este nestatornic și instabil în această perioadă .
Este atras de tot ceea ce vede și este stimulat de cerințele externe.
 A doua subperioadă(18-28 luni), se caracterizează printr-o accentuată dezvoltare a comunică rii verbale și o
adaptare mai complexă la diferitele situații de viață . Spre sfâ rșitul etapei copilul redevine nervos.
 În subperioada a treia(după 2 ani și 6 luni), se dezvoltă înțelegerea față de cuvintele adulților și devine sensibil
față de cei din jur, chiar și față de partenerul de joacă .
Dezvoltarea sistemului nervos, se face intens.
După vâ rsta de 1 an, copilul construiește propoziții simple de 2-3 cuvinte.
Folosește propriul nume în referințele de sine, după modelul luat de-a gata de la ceilalți (vorbește despre
sine la persoana a treia).
În timp, se verbalizează o mare parte a experienței senzoriale afective (acru, dulce, amar, să rat), cu
integratorii evaluativi: bun și ră u, scâ rbos. Aceștia din urmă , reprezintă primele sinteze.
Copilul începe să denumească activită ți ca: gă titul, scrisul, desenatul, mâ ncatul, jocul.
La 3 ani, copilul dispune de aproximativ 1100 de cuvinte.
La începutul perioadei antepreșcolare, cuvintele au o supraextensie și exprimă o suprageneralizare. Tot în
această perioadă , copilul își transferă foamea de experiență senzorială pe planul interogației verbale. Se consideră
acest moment, ca un fel de ,,mare identificare’’ a lumii obiectuale.
La vâ rsta de 1 an și 6 luni, atașamentul față de mamă , devine acaparant.
Spre 2 ani, tată l este admirat și devine favoritul copilului
În orice caz, atașamentul este diferit de dragostea față de pă rinți, care se manifestă și ea în jurul vâ rstei de 3
ani.
Aspecte deosebite, sunt legate și de anxietate.
Se consideră că , în copilă ria timpurie există 2 feluri de anxietate:cea față de persoane șisituații străine și
anxietatea de separație. Treptat, se constituie și cel de-al treilea tip de anxietate:cea morală- teama de pedeapsă și
trăire a sentimentului de vinovăție.
În această fază a dezvoltă rii umane, cele 3 fațete ale sinelui (sinele corporal material, sinele social, sinele
spiritual) nu sunt încă , coezive sau sunt puțin coezive.
A doua copilărie (perioada preșcolară, 3-6 ani)
Perioada preșcolară , poate fi împă rțită în trei subperioade:
 preșcolar mic – 3-4 ani;
 preșcolar mijlociu – 4-5 ani;
 preșcolar mare – 5-6 ani.
Perioada preșcolară , e una din perioadele de intensă dezvoltare psihică , cu influențe asupra evoluției biopsihice
ulterioare (de aici vine și expresia „cei șapte ani de-acasă ”).
Copilul traversează etapa cunoașterii prin lă rgirea contactelor cu mediul social și cultural din care asimilează
modele de viață .
În această perioadă , apar contradicții cum ar fi: contradicția dintre cerințele interne, aspirațiile, interesele
copilului și posibilitatea de a fi satisfă cute. O altă contradicție este aceea din planul cunoașterii. Dezvoltarea
imaginației (vâ rsta de aur a imaginației) permite copilului să se transpună în orice situație, chiar și fantastică , pe câ nd

133
în realitate, situațiile de viață sunt foarte restrâ nse și banale. Legate de această contradicție, se dezvoltă dorința de a
crea, de a schimba.
În perioada preșcolară mare, se menține o oarecare opoziție față de adult, cu tendința însă la reconciliere.
Se observă dorința copilului de a fi de folos adultului, imită discret conduitele adulților, participă la activită ți
ocupaționale ale acestora.
Capacitatea de învă țare, devine activă și e dublată de dorința de cunoaștere. În acest context, copilul e
interesat de natură , plante, animale.
Întrebă rile „de ce?”, sunt destinate cunoașterii și sesiză rii relațiilor dintre obiecte sau situații.
Jocul capă tă roluri psihologice tot mai complexe: funcții formative, funcții de relaxare, funcții de facilitare a
adaptă rii copiilor la aspecte mai complexe ale mediului înconjură tor, funcții de umanizare etc.
Funcțiile mintale, își amplifică forțele, eficiența, dar și structura datorită dezvoltă rii capacită ților
simbolistice.
În comunicare, interesează fluxul verbal, gestica, câ t și tă cerea. Comunicarea nonverbală , devine mai discretă
la preșcolari și însoțește comunicarea verbală .
În vorbire, încep să fie folosite numeroase adjective, structuri comparative și de evaluare. Se dezvoltă cerința
internă de folosire de cuvinte noi, de creații verbale și fantezii verbale.
Unele însușiri dobâ ndite în perioada preșcolară , devin stabile: spiritul de competiție, cooperarea, altruismul
etc.
Prin urmare, perioada preșcolară se caracterizează prin mari achiziții culturale și intensă asimilare
intelectuală .
A treia copilărie (perioada școlară mică– 6-10/11 ani)
Specific este ca pentru această perioadă școlară mică , sunt evidențiate descrieri centrate pe problemele
adaptă rii școlare.
Perioada școlară mică , este apreciată de unii ca fiind un fel de sfâ rșit al copilă riei, existâ nd la acest moment
un melanj între particularită țile vâ rstei preșcolare și particularită țile de debut ale pubertă ții.
Prin alfabetizare, copilul câ ştigă potenţial, instrumente valide de apropiere de toate domeniile culturale şi
ştiinţifice. Se ştie că , şcoala creează capacită ţi şi strategii de învă ţare pentru toată viaţa. Deasemenea, şcoala ră spunde
dorinţei copilului de realizare, de satisfacere şi dezvoltare a curiozită ţii cognitive, câ t şi dorinţei de adultism (de a fi ca
cei mari) a acestuia.
Virajul de mentalitate spre lumea realului complex, se datorează tot şcolii. Această virare, solicitâ nd în
permanenţă adaptarea copilului, adaptare care întâ mpină numeroase confruntă ri.
Solicită rile școlare au ca rezultat formarea de capacită ți de activitate, respectului față de muncă , disciplină și
responsabilitate.
Adaptarea copilului la noile solicită ri, se realizează prin centrarea atenției față de un alt adult (pedagogul),
decâ t cei din familie.
Copilul în această perioadă , își pă ră sește treptat interesul pentru desen și modelaj, existent în perioada
preșcolară . Are loc o orientare generală a copilului. Este perioada în care guma folosită intens (datorită greșelilor),
pune în evidență creșterea virulenței spiritului critic al copilului.
Tot în perioada micii școlarită ți, se constituie un adevă rat delir de colecționare, ceea ce evidențiază cerința
internă de reunire și clasificare. Copiii devin, spre clasa a treia și a patra, mici geografi, botaniști, zoologi, ceea ce
constituie un indiciu de expansiune și de centrare în planul mintal și afectiv.
O altă caracteristică pregnantă a acestei perioade, este aceea a unei atenții deosebite acordate jocului cu
reguli colective. Regula devine fenomen central, ajutâ ndu-l pe copil la adaptare. Se poate presupune că , dependența de
reguli (excesivă la copiii claselor a II-a și a III-a), exprimă creșterea emancipă rii de dependența față de regulile familiei
și subordonarea cestora, cerințelor vieții sociale (așa ne-a spus doamna învă ță toare).
La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptă rii la viața socială .
Învă țarea citit-scrisului și a calculelor elementare, constituie achizițiile de bază ale acestui moment de
dezvoltare.
După 7 ani, apare o mare detașare psihologică , o creștere a expansiunii, o mai mare extroversiune și tră iri
euforice și de exaltare, ca semn al adaptă rii școlare. În vorbirea copilului, se întâ lnesc frecvent superlativele în
descrierea de situații, întâ mplă ri.
La ceastă vâ rstă , se conturează tematica obligativită ții, loialită ții, spiritul de echipă , suportarea eșecului etc.
În jurul vâ rstei de 8 ani și după , devin mai multilaterale și diferențiate, interesele. Studiul aritmeticii, trece pe
primul plan. Cresc capacită țile domestice și exprimarea discursivă . Momentul de 8 ani, este foarte sensibil pentru
educația socială .
După 9 ani, copii de sex diferit încep să se separeu în mod spontan în jocuri. Copilul devine ceva mai
meditativ, caracterul expansivită ții în conduită , atenuâ ndu-se.
Începe să se manifeste dorința de autoperfecționare. În acest timp, copilul devine mai ordonat și mai
perseverent în activită țile pe care le întreprinde. E mai sensibil la informații sociale, la opinia clasei.
La 10 ani, se încheie ciclurile copilă riei. Constituirea bazelor personalită ții, dobâ ndirea statului de școlar
ală turi de acela de membru al familiei creează copilului o deschidere că tre viața socială .
Perioada pubertății și adolescenței
Pubertatea și adolescența, se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă .
Tipul fundamental de activitate pentru perioada pubertă ții, ră mâ ne învă țare și instruire.

134
 Încep să se contureze distanțele dintre ceea ce cere societatea de la el și ceea ce poate el și dintre ceea ce cere
el de la societate și viață și ceea ce i se poate oferi. Pe aceste distanțe de cerințe și posibilită ți, are loc dezvoltarea
personalită ții.
În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani, se disting 3 stadii:
 Stadiul pubertății (10-14 ani) – dominat de o intensă creștere, de accentuarea dismorfismului sexual, cu o largă
rezonanță în dezvoltarea psihică ;
 Stadiul adolescenței (14-18/20 ani) – dominat de adaptare la starea adultă , de procesul de câ știgare a
identită ții, de intelectualitare pregnant a conduitei;
 Stadiul adolescenței prelungite (18/20-24/25 ani) – dominat de integrarea psihologică la cerințele unei
profesii, la condiția de independență .

VI.5. REGULI CLARE ÎN FAMILIE

„Un copil se naște în sânul unei familii și mai târziu devine parte a societății. De aceea, încă din primii ani de
viață, copilul trebuie învățat ce înseamnă respectul, buna-cuviință, responsabilitatea și moralitatea.”

DE CE SUNT NECESARE REGULILE ÎNTR-O FAMILIE?

Pă rinții își asumă o responsabilitate enormă atunci câ nd întemeiază o familie și ca urmare au datoria să -i
îndrume pe copii. Toții copiii au nevoie să fie îndrumați în viață , fă ră excepție, iar dacă pă rinții nu fac acest lucru, se va
gă si la un moment dat altcineva care să -i conducă pe un drum greșit. De aceea, pă rinții trebuie să tră iască după
propriile lor reguli, aceleași pe care le impun și copiilor. Cu alte cuvinte, ceea ce vă d copiii zi de zi, bine sau ră u,
reprezintă felul în care-și vor tră i viața mai tâ rziu.
Regulile ne ajută să stabilim o ordine și ne ajută să păstră m un echilibru.
CUM STABILIM REGULILE?
1. Începeți făcând respectate regulile de bază ale vieții de familie, cele care nu se discută, care sunt non-
negociabile:
 comportamentul la masă ;
 ora de culcare;
 politețea față de ceilalți etc.
De asemenea, trebuie să identifică m comportamentele care ne deranjează  cel mai mult sau
care afectează cel mai negativ viața de familie (de exemplu, câ nd își lovește pă rinții), faptul că nu suportă să aștepte
(intoleranța manifestată prin plâ nsete sau crize frecvente) sau lipsa de respect (impolitețe).
2. A doua etapă constă în stabilirea unui mod de intervenție
 Trebuie să-i ară tă m copilului că respectivul comportament nu este tolerat, să -i explică m pe scurt de ce (mai ales
la început) și să -i spunem care sunt consecințele care-l așteaptă dacă nu vrea să respecte regula.
 Cu siguranță copilul va face crize la început, nefiind obișnuit cu această confruntare.
 Este momentul câ nd pă rintele va trebui să dea dovadă de ră bdare și  să aibă puterea să nu cedeze.
 Cedâ nd ca să obținem liniștea, ar însemna să ne asumăm faptul ca data viitoare va fi si mai greu!
 De asemenea, regula trebuie menținută constant: în nici un caz să nu acceptă m «din câ nd în câ nd» abaterea de la
conduită .
 Trebuie totodată să dovedim fermitate și să nu încercă m să negociem totul.
 Sunt momente câ nd pă rinții nu trebuie să roage, ci să ceară .
 La urma urmei, cine e într-o mai mare măsură să știe cum e mai bine pentru copil?
 Ex:
„Hai, draga mea, fă-mi plăcerea asta! Nu vrei să faci baie?” versus „Maria, e ora pentru baie”.
„Draga mea, fii înțelegătoare. Este ora mesei. Nu vrei să mînânci?” versus „Este ora mesei. Trebuie să mănânci!”
3.  Există reguli care nu pot fi negociate, iar copilul va trebui să înțeleagă asta
 Copilul, dacă detectează o lipsă de fermitate la pă rinți (dacă nu sunt convingă tori în intervențiile lor), va încerca
să exploateze această  slă biciune.
 Va realiza că -și poate încerca norocul (fiindcă îi merge din câ nd în câ nd) și că , deși mama spune „nu”, de multe ori
cedează pâ nă la urmă (ca să obțină liniștea).
 Dimpotrivă , câ nd copilul întelege interdicția, își dă seama că e clară și că va fi întotdeauna aplicată (fă ră excepție
și fă ră negocieri), nu va avea de ales dacă s-o accepte sau nu și va trece firesc la altceva.
 Regula va fi astfel însușită și va face de acum parte integrantă  din viața lui …
 Pâ nă câ nd va fi nevoie să fie reluată ! 
4. Iată un lucru comun tuturor părinților: regulile trebuie reluate constant
 E normală contestarea unor reguli de că tre copiii noștri și dorința lor ocazională de a nu le respecta sau de a le
pune la încercare, dar totodată e rolul nostru, ca pă rinți, să le amintim care sunt limitele!
 Consecințele sunt un alt element ce trebuie luat în considerare în modul nostru de intervenție.
 În cazul nerespectă rii regulilor, pă rinții trebuie numaidecâ t să -l informeze pe copil asupra consecinței care-l
așteaptă și s-o aplice dacă e necesar.
 Dacă nu aplicați această consecință , riscați să vă pierdeți credibilitatea, iar copilul, detectâ nd această  slabiciune, o
va lua de la capă t data viitoare.

135
 De prea multe ori pă rinții tolerează mult timp un comportament, repetă regulile și negociază la nesfâ rșit, pentru
ca în final să explodeze și să aplice consecințele într-un mod nepotrivit și într-o stare de furie care nu este deloc
de dorit.
 Mai bine să intervenim încă de la prima ocazie.
 De notat că aceste intervenții vor fi mai puțin eficace dacă pă rinții nu se pun de acord asupra regulilor de
respectat, a modurilor de intervenție și a consecințelor de aplicat.
 Este mai bine să discute inainte!
 E important să întelegem că la grupa de vâ rsta 3-6 ani comportamentele indezirabile ale copilului încă sunt ușor
de modificat.
 Cu câ t copilul crește, cu atâ t vor fi mai greu de corectat comportamentele și cu atâ t manifestă rile lor vor fi mai
amplificate.
 Așadar, încă mai este timp pentru ajustă ri, înainte ca situația să se agraveze, iar copilul nostru să devină un copil
tiran, care va fi incapabil să suporte interdicțiile și va reacționa prin agresivitate și violență .
Pe scurt, niciodată nu vom repeta îndeajuns: cel mai bine e să asigură m un set de reguli încă de la vâ rsta mică ,
treptat, pe mă sură ce ne confruntă m cu situațiile.
Este o muncă de durată și care ne cere multa energie și disciplină .
În schimb, rezultatele merită eforturile fă cute și ne vor ușura sarcina în viitor.
Să ținem minte că un copil este o ființă în formare și că rolul nostru este de a-l ajuta și a-l ghida, un rol
uneori solicitant și ingrat, dar care ne revine în calitate de părinți.
 CUM ÎI ÎNVĂ Ț Ă M PE COPII REGULILE DE BAZĂ ALE FAMILIEI!
 în primul râ nd, trebuie să ținem cont de vâ rsta copilului și de capacitatea sa de înțelegere (nu-i vom cere să -și
pună farfuria în chiuvetă la 2 ani);
 regulile trebuie formulate clar, în enunțuri câ t mai scurte și mai simple;
 atâ t pă rinții, câ t și bunicii sau alte persoane adulte care are grijă de copil, trebuie să respecte regulile stabilite;
 trebuie explicat că respectarea regulilor este un lucru bun, care ne oferă siguranța, și să ne asigură m că a înțeles
ce se poate întâ mpla dacă nu le respectă (de exemplu, ce s-ar întâ mpla dacă șoferii nu ar opri la culoarea roșie a
semaforului);
 regulile trebuie explicate și discutate cu copilul, pentru că nu este suficient să le enunță m, pentru ca micuțul să le
și înțeleagă ;
 trebuie să stabilim un numă r limitat de reguli, care vizează să controleze situațiile cu risc crescut pentru
să nă tatea și siguranța copiilor și a familiei;
 implicarea copiilor atunci câ nd stabilim regulile casei, ascultâ nd și punctul lor de vedere;
 trebuie să lă udă m copilul câ nd respectă regulile – acest lucru va facilita procesul de învă țare și îi va stimula să
adopte același comportament pozitiv și mai departe.
În funcție de vâ rsta copiilor și de capacitatea lor de a înțelege, pot fi elaborate o serie de reguli pe care să le
punem la vedere. Ca să fie mai ușor pentru cei mici, le putem împă rți pe categorii:
 pe frigider putem pune regulile pe care vrem ca micuții să le respecte la masă ;
 în camera lor, afișă m o listă cu reguli de comportament în timpul jocului – de exemplu, jucă riile se pun la loc
înainte de culcare. În cazul în care copii sunt prea mici pentru a citi, putem desena câ te un simbol în dreptul
fiecă rei reguli – în dreptul unei reguli ca „Nu avem voie cu jucă rii la masă !” desenă m o minge lâ ngă un semn de
„interzis”.
Iată câ teva exemple de la care se poate porni pentru a crea propriile reguli:
 Îi respectă m pe ceilalți și vorbim frumos.
 Nu uită m să spunem „Te rog” și „Mulțumesc”.
 Nu îi întrerupem pe ceilalți câ nd vorbesc.
 Nu mințim.
 Spune NU doar atunci câ nd vorbești serios și păstrează consecvența. NU trebuie să ră mâ nă NU!
 Câ nd venim de afară , ne descă lță m și ne spă lă m pe mâ ini.
 Păstră m ordinea în cameră .
 Ajută -ți copilul să își pună în practică talentul. Copilului tă u îi place să picteze? Pune-i la dispoziție materialele
necesare!
 Asigură o varietate de activită ți interesante pentru copil - de la jucă rii pâ nă la jocuri mai complexe.
 Convinge copilul într-un mod delicat să facă diverse activită ți singur (în funcție de vâ rstă ): să încerce să se
îmbrace dimineața câ nd merge la gră diniță , să mă nâ ce, să își aranjeze jucă riile, să își aranjeze încă lță mintea etc.
Este nevoie de ră bdare la început, pâ nă câ nd deprinde obiceiul respectiv, dar este important să îi ară ți copilului
tă u că este independent. Treptat, timpul alocat pentru fiecare activitate va fi mai scurt.
 Permite-i copilului tă u să fie ceea ce este, nu îl forța să se încadreze în tiparul pe care îl cer alte persoane. Este
normal să vrei să modelezi un copil, dar asta nu înseamnă să îi schimbi total personalitatea sau caracterul. Cu câ t
încerci să îl restricționezi mai mult în ceea ce spune sau face, cu atâ t va acumula mai multe frustă ri, temeri,
prejudecă ți.
 Laudă lucrurile bune fă cute de copilul tă u, atunci câ nd merită . Ladudă -i comportamentul, atunci câ nd a fă cut un
lucru bun – și-a aranjat jucă riile, hă inuțele etc.
 Explică -i copilului tă u pe un ton ferm, clar, hotă râ t că un anumit comportament nu este acceptabil. Nu este nevoie
să țipi, nu trebuie să îl bruschezi! Privește-l în ochi cu multă seriozitate, explică -i faptul că nu ești de acord cu ce a

136
 fă cut și arată -i eventual o altă alternativa în a rezolva problema. (Cel mai frecvent obicei al copiilor este de a se
trâ nti pe jos atunci câ nd doresc ceva și nu primesc, situație în care pă rinții reacționează extrem - ori ră mâ n
indiferenți, ori țipă și își ceartă copiii agresiv; ambele tipuri de reacții sunt nerecomandate).
 Vorbiți singuri cu copilul atunci câ nd vreți să îl corectați pentru o anumită greșeală . Nu transformați lecția de
familie într-un spectacol! Doar dumneavoastră și copilul trebuie să participați atunci câ nd discutați despre un
lucru fă cut greșit, un obicei urâ t sau un comportament eronat.
 Asigură -te că aloci suficient timp și suficientă atenție copilului și că , mă car pentru câ teva minute zilnic,
beneficiază de toată atenția ta.
 Spune NU doar atunci câ nd vorbești serios și păstrează consecvența. NU trebuie să ră mâ nă NU!
 Numă ră pâ nă la 10 înainte să ai o reacție la un comportament nedorit. Privește lumea prin ochii copilului tă u și va
fi mai ușor să ai o atitudine calmă și hotă râ tă .
De reținut!
 Cu câ t impunerea respectă rii unor reguli începe de la o vâ rstă câ t mai fragedă cu atâ t mai bine, deoarece cu câ t
copilul este mai mic cu atâ t i se poate corecta mai ușor comportamentul.
 Odată stabilite, regulile nu se negociază .
 Pe mă sură ce în viața de familie apar noi situații, regulile vor fi adaptate.
 Repetă -i periodic copilului regulile și asigură -te că le-a înțeles înainte de a-i cere să le respecte.
 Odată cu stabilirea regulilor, hotă râ ți și care sunt consecințele ce decurg din nerespectarea lor.

VI.6. AJUTĂ COPILUL SĂ ÎȘI FACĂ PRIETENI!

„Să privești un copil care are lacrimi în ochi și pe fața lui să citești suferința că nu reușește să lege
prietenii este un lucru dureros și trist pentru orice părinte!”

Prietenia este definită drept o relație de afecțiune reciprocă  între două sau mai multe persoane,
reprezentâ nd o formă de legă tură interpersonală mai puternică decâ t asocierea.
Cu toate ca există o multitudine de forme de prietenie unele putâ nd varia de la un loc la altul, anumite
caracteristici sunt prezente/constante în mai multe dintre ele și anume: afecțiunea, simpatia, empatia, sinceritatea,
altruismul, înțelegerea reciprocă și compasiunea, delectarea cu compania reciprocă , încrederea și abilitatea de a fi tu
însuți, exprimarea sentimentelor și realizarea greșelilor fă ră teamă de a fi judecat. 
În copilă rie, prieteniile se bazează deseori pe împă rțirea jucă riilor și bucuria în urma efectuă rii diverselor
activită ți împreună ; acestea se mențin prin afecțiune, împă rțire și timp de joacă , creativ. Deși împă rțirea este dificilă
pentru cei mici, conform studiului Newman & Newman, 2012, copiii sunt dispuși să facă acest lucru cu o persoană pe
care o consideră prietenă .
<<Studiile de specialitate au scos la iveală faptul că prietenia este înscrisă în creierul uman; ne naștem cu așa
numitul „creier social". În creier noi avem și anumiți neuroni care poartă numele de „neuroni oglindă", responsabili de
emoțiile, mișcările și chiar intențiile persoanei de lângă noi.
Ulterior, acești neuroni declanșează o serie de mecanisme cu ajutorul cărora în creier sunt stimulate aceleași
zone ca și acelea care au dat naștere emoțiilor sau sentimentelor celeilalte persoane. În acest fel apare empatia, acea
capacitate de a ne transpune în starea prietenilor și de a trăi împreună cu ei aceleași emoții. Creierul social este singurul
sistem biologic care ne ajută să ne sincronizăm cu starea interioară a celor din jurul nostru. Creierele sociale se
întrepătrund ori de câte ori intrăm în legătură cu altcineva, prin intermediul vocii sau prin atingere.
Încă de când ne naștem, creierul nostru își caută un creier - prieten cu care să se întrepătrundă. Până la 2 - 3
ani, prietenii micuțului sunt mama și tata. Interacțiunea mamei cu copilașul ei începe din prima zi de viață. Lipsa
empatiei dintre mama și bebelușul ei îl face pe acesta din urmă să se înfurie, să devină frustrat și este posibil să devină
încă din adolescență un singuratic fără încredere în cei din jur și incapabil să își facă prieteni, deoarece își construiește
un zid de apărare în jurul lui. Practic, după vârsta de 2 - 3 ani încep să se înfiripe prietenii între copii. Ei interacționează
în timp ce se joacă în spațiile speciale de joacă, în parcuri, la diferite cursuri pe care le frecventează, la grădini ță etc. Iar
la grădiniță încep să vorbească despre cel mai bun prieten. La vârsta de 6 - 7 ani, când intră la școală, începe cu
adevărat viața socială. Și acum părinții au o influență esențială deoarece ei trebuie să-și încurajeze copilul să fie
prietenos, tolerant, generos, comunicativ, să nu fie timid. Iar dacă părinții intervin în mod brutal, negativ, interzicându-le
să comunice cu anumiți copii, este posibil ca puștii lor vor dezvolta tendința de a se izola, vor deveni introvertiți și cu greu
vor putea să lege prietenii.
Pe măsură ce cresc, copiii își schimbă viziunea asupra prieteniei; totuși, va rămâne amprenta pe care părinții și-
au pus-o asupra modului în care copilul percepe conceptul de prietenie. A-l învăța pe micuț ce înseamăa prietenia, a-l
ghida în alegerea prietenilor, nu înseamnă a-i impune punctul de vedere al propriilor părinți, ci a-l ajuta să înțeleagă un
concept vast și, până la un anumit punct, abstract. Totodadă subliniez faptul că a insista să îi cunoști prietenii, nu
înseamnă că-i îngrădești libertatea de a-și alege singur prietenii, ci acesta reprezintă un mod de a-l învăța cum să
gestioneze o prietenie, a-l învăța care sunt valorile după care să se ghideze și cât de mult ar trebui să conteze o prietenie
în viața lui.
A te implica în viața copilului tău atunci când își cultivă prieteniile, face parte din datoria de părinte. Un prieten
adevărat este acela care nu își încalcă promisiunile, care înapoiază lucrurile împrumutate, care nu trădează, nu înșeală,
nu îți divulgă secretele, care nu este foarte critic, care nu te indispune cu critici aspre, care nu te controlează, care îți
caută compania, care nu te respinge, care este sincer.

137
 Prietenii învață unul de la altul cum să rezolve anumite probleme; ei dobândesc împreună anumite cuno ștințe
noi, pentru că prieteniile adevărate sunt surse cognitive. În cadrul prieteniei reale sunt însușite deprinderi sociale precum
cooperarea, comunicarea și mai ales comunicarea de la egal la egal, apartenența la un grup. Prieteniile au o structură
orizontală, spre deosebire de relația adult - copil a cărei structură este pe verticală.>>
Prieteniile încep să debuteze de la vâ rsta de 3 ani, câ nd ei încep să socializeze, să se joace împreună . Înainte
de această vâ rstă , copiii se joacă mai mult singuri sau unul lâ ngă altul, fă ră să interacționeze prea mult.
Pentru copiii de la gră diniță și cei de vâ rstă școlară mică este obișnuit să aibă prieteni noi la fiecare câ teva
să ptă mâ ni. Începâ nd cu vâ rsta școlară , din clasa a V-a încolo, încep să aibă prietenii mai stabile. Pe măsură ce cresc,
stima lor de sine depinde tot mai mult de prietenii pe care îi au. Între clasele a IV-a și a VIII-a, imaginea de sine a unui
copil se poate mă sura prin prietenii pe care și i-a fă cut. În liceu, prietenii reprezintă un reper foarte important în viața
copilului.
Unii copii au un talent înnă scut în a-şi face prieteni. Se apropie imediat de un grup de copii, îi atrag pe alţii în
propriul cerc, încep cu uşurinţă o conversaţie şi se joacă spontan cu ceilalţi. Copiii care sunt în mod natural sociabili
calcă încă din primii ani de şcoală cu dreptul pe tă râ mul prieteniei.
Lecţiile despre prietenie, cum să fie un bun prieten şi cum să menţină o prietenie este o temă de care pă rinţii
ar trebui să se ocupe.
Copiii preşcolari îşi fac prieteni destul de repede şi intens. Pentru copilul de trei ani şi jumă tate „prieten” este
oricine este dispus să se joace cu el atunci şi aşa cum vrea el.
Prieten poate fi cineva pe care îl vede în fiecare zi sau cineva de la gră dă niţă . Dar, ar putea la fel de bine să fie
cineva pe care îl întâ lneşte doar o singură dată , în timp ce se joacă în parc. Chiar dacă poate nu-l mai vede
niciodată , copilul va continua să se refere la acel nou amic spunâ ndu-i „prietenul meu”.
Prietenii preşcolarului pot fi atâ t bă ieţei câ t şi fetiţe. Şi asta pentru că cei mai mulţi copii de trei ani se joacă
la fel de bine cu ambele sexe, rareori manifestâ nd o preferinţă pentru unul sau altul.
Pentru că îşi face prieteni rapid, relaţiile sale cu alţi copii nu sunt neapă rat de prietenii pe termen lung. Pe
parcursul unei să ptă mâ ni, preşcolarul poate trece cu uşurinţă de la un prieten la altul. S-ar putea să -l auzim spunâ nd
că are un „cel mai bun prieten”, dar, identitatea acestui cel mai bun prieten se poate schimba lunar (sau chiar zilnic).
Deşi păstrarea statutului de prieten apare mai frecvent la vâ rsta de cinci sau şase ani, copilul poate să
dezvolte o relaţie specială cu unul sau doi copii. Ţ inutul de mâ ini şi îmbră ţişă rile sunt comune printre prietenii de
această vâ rstă .
Prieteniile, oricâ t de trecă toare, sunt importante pentru copiii preşcolari.
Izolarea copiilor mici, fie că e auto-impusă , fie creată din neatenţia pă rinţilor sau cauzată de respingerea
altor copii, nu numai că e dureroasă , dar poate duce şi la probleme emoţionale pe viitor. Din acest motiv,
copilul trebuie încurajat să lege  prietenii. Pentru că , cei mai mulţi copii de trei ani îşi fac prieteni repede, s-ar putea să
nu fie necesar să se intervină pentru a-l ajuta mai mult decâ t să le oferim oportunitatea de a cunoaşte şi alţi copii.
Pe mă sură ce crește mai mare, pentru copil este important să aibă  prieteni care locuiesc în acelaşi cartier. De
aceea, ar fi bine să încercă m să îi ajută m să se împrietenească . Dacă are prieteni în cartier, el îi poate vizita fă ră să fie
necesar să parcurgă o distanţă prea mare, poate chiar fă ră să treacă mă car strada. Este recomandat să gă sim copii de
aproximativ aceeaşi vâ rstă , încercâ nd să cunoaștem pă rinţii acestor copii şi apoi să le aranjă m unele întâ lniri sau
excursii care să îi aducă  pe copiii împreună . Aceste întâ lniri pot oferi posibilitatea adulților de a petrece timpul
împă rtă şind diverse experiențe.
La această vâ rstă , este foarte bine dacă putem da copilului posibilitatea de a-şi face prieteni nu doar de
aceeaşi vâ rstă , dar şi adulţi (în prezenţa unui adult, desigur). Astfel, putem constata că micuțul se simte mult mai
confortabil câ nd are de-a face cu adulţi și dacă i se oferă şansa să devină prietenos cu pă rinţii prietenilor, prieteni ai
pă rinţilor şi aşa mai departe.
De ce unii copii nu au prieteni?
Din mai multe motive, unii copii au dificultă ţi în a-şi face prieteni: copiii cu deficit de atenţie sunt respinși de
grup și ajung să lipsească de la activită ţi sociale; copiii timizi nu se simt confortabil să se apropie de alţii; copiii anxioşi
consumă prea multă energie ca să se descurce cu temerile şi îngrijoră rile legate de contactele sociale; copiii agresivi îi
îndepă rtează pe potenţialii prieteni prin modul lor de a se comporta. De asemenea, faptul că nu are prieteni poate fi
efectul unor anumite deficiențe fizice sau al stresului, al hă rțurii de că tre unii colegi, a unei dificultă ți de învă țare sau
al unei deprimă ri. Copiii supradotați au dificultă ți în a-și face prieteni sau preferă compania celor mai în vâ rstă decâ t
ei.
După cum spunea Aristotel, „Nimeni nu poate tră i fă ră prieteni, chiar dacă stă pâ nește toate bunurile lumii“.
Iar valoarea prieteniei se dobâ ndește încă din copilă ria mică . Ce mâ hnit poate fi un copil dacă nu are cu cine să se
joace, cu cine să iasă sau nu are pe cine să invite la ziua lui! Poate fi nesigur și nemulțumit câ nd vede cum ceilalți copii
se bucură împreună și el nu are cu cine.
Cum să îți ajuți copilul să își facă prieteni
Prietenia se învață din primii ani de viață. Prietenii joacă un rol important în dezvoltarea copilului. Atunci
câ nd se joacă împreună cu semenii lui, copilul cercetează mai creativ și învață mai eficient. De asemenea, prietenii îl
ajută pe micuț să se simtă important și să aibă încredere în propria persoană .
Cultivarea și monitorizarea prieteniilor reprezintă aspecte care ar trebui să-i preocupe în mod constant pe
părinți, deoarece prietenia stă la baza relațiilor armonioase dintre copil și părinți, cât și între copil și lumea cu care intră
în contact. Prietenia este un concept important pentru copii. Încă de la vârste fragede copiii se apropie în mod natural de
ceilalți copii.

138
 Cu toate acestea, se poate întâ mpla ca micuțul să întâ mpine greută ți atunci câ nd trebuie să cunoască alți
copii. Copilul ar putea să nu știe cum să se apropie de un grup social deja format, cum să intre în joc cu un copil stră in.
Acesta poate fi timid, deoarece așa îi sunt pă rinții sau poate fi vorba de temperamentul lui propriu.

VI.7. AJUTAȚI-VĂ COPILUL SĂ ÎȘI FACĂ PRIETENI ADEVĂRAȚI!

Iată cum vă puteți ajuta micuțul să își facă prieteni adevărați:

 Fiți un exemplu pentru el. Copiii preiau modelele parentale în tot ceea ce fac. Modul în care părinții se poartă cu
prietenii lor, aprecierea pe care o manifestați față de ei constituie cel mai bun exemplu pentru copilul vostru. În
cazul în care copilul vede că sunteți înconjurați de prieteni care vă fac să vă simțiți bine, fericiți atunci el va înțelege
valoarea prietenilor și își va dori să lege și el prietenii sau măcar să socializeze cu copii de vârsta lui.
 Clădiți încrederea în el. Aceasta se poate înfăptui prin a-l iubi necondiționat și a-i dovedi iubirea; prin a fi
disponibili pentru micuțși a fi alături de el. În acest fel el va realiza faptul că este iubit și că poate fi apreciat și de
catre ceilalti copii așa cum este apreciat de catre proprii lui parinti. Studiile de specialitate au demonstrat că acei
copii care au stima de sine scazută își fac prieteni cu greu.
 Invitați copii acasă la voi, dar nu mulți deodată, pentru că se va simți copleșit și nu va înțelege foarte bine ce se
întâmplă. Este bine să chemați doi copii la el, în camera lui de joacă. În acest timp îl veți învață cum să
interactioneze cu ei; îi veți explica cum să se joace împreună, îi veți explica faptul că trebuie să-și aștepte rândul, că
trebuie să-i lase și pe ceilalți să vorbească s.a.m.d. După o perioadă de timp, îi veți lăsa singuri să se joace și să
interacționeze, dar ar fi bine să îi monitorizați constant. Cu siguranță că micuții își găsesc calea să comunice și să se
joace.
 Învătăți-l să împrumute jucării. Această activitate necesită multă răbdare din partea părinților, deoarece copilul,
la această vârstă fragedă înțelege mai greu cum se poate juca împreună cu alt copil și cum ar putea, fiecare dintre ei
să contribuie la joc prin a pune la dispoziție jucariile pe care le are, cum se pot folosi amândoi și ce rol au aceste
lucruri, aceste jucării.
 Implicați-vă copilul în activități de socializare. Interacțiunea este foarte importantă pentru dezvoltarea
copilului. Așa că, încă de mic, copilul trebuie integrat printre alți copii, fie că este vorba de parcuri, locuri de joacă,
diferite cluburi de sport sau cursuri la care participă, dar mai ales la grădiniță. Copilul va deprinde aptitudinile
sociale numai implicându-l în jocurile de grup. Copilul experimentează cum func ționează relațiile dintre ei, ce
înseamnă să se afle printre alți copii, ce au voie să facă și ce nu.
 Implicați-vă copilul în activități distractive alături de alți copii. Atunci când duceți micuțul pentru prima dată
într-un grup organizat, asigurați-vă că micuțului îi place ceea ce urmează să facă. Este esențial ca primele întâlniri
ale micuțului cu alți copii să fie pozitive, să îi confere un sentiment de siguranță, confort și chiar să îl bine dispună.
Aici ne referim la petreceri de ziua vreunui copil, la diferite cursuri pe care vreți să le urmeze, dar și la gradiniță. O
experiență eșuată în această direcție îi poate crea frustrări și sentimente negative care l-ar putea tine departe de
alți copii."
Recomandări pentru părinții micuților timizi:
 Studiați stilul social al copilului – unii copii sunt mai retrași – introvertiți/timizi, preferă un numă r redus de
prieteni, le este de ajuns. Încurajați o legă tură mai strâ nsă unu la unu cu un copil și nu insistați să se transforme
în „fluturaș social“ dacă nu are predispoziție spre așa ceva.
 Copiii care nu au abilită ți sociale bine dezvoltate adeseori cred că nu arată bine. Spune-le lucruri bune despre
modul în care arată și se poartă .
 Citiți că rți cu și despre copii care au prieteni, despre cum să își facă amici.
 Creați diverse ocazii de joc, socializare la voi acasă și invitați copii.
 Ajută copilul să -și dezvolte abilită țile de vorbire. Descrie cum să intre în contact cu un grup de copii, propunâ ndu-
i să se joace împreună .
 Oferă -i copilului câ t mai multe oportunită ți de interacțiune socială . Invită prietenii cu copii acasă . Astfel, copilul
va comunica cu alte persoane într-un mediu social confortabil;
 Învață -l de mic abilită țile sociale prin jocuri: negocierea, așteptarea râ ndului, respectarea regulilor jocului,
acceptarea înfrâ ngerii, împă rțirea materialelor, cooperarea, bucuria victoriei personale și a celuilalt.
 Organizează activită ți care presupun cooperarea și așteptarea râ ndului. Copilul se va simți mai bine dacă
interacțiunea are loc conform unor reguli, ca într-un joc;
 Implicați-l în activită ți cu copii de vâ rsta lui care au interese similare (de exemplu, puteți încuraja copilul să
participe la cursuri de înot, baschet, fotbal, care implică și interacțiune cu ceilalți, dar mai puțin competitive).
 Vorbiți-le copiilor despre valorile prieteniei, ce înseamnă prieteni buni, cum să -i distingă pe cei buni de cei ră i,
felicitați-i că știu să aleagă compania celor din jur.
 Fiți un model pentru copii, ară tați-le cum se aleg și cum se interacționează cu prietenii pe care îi aveți în prezent.
 Lă sați-i să preia inițiativa și responsabilitatea pentru prietenii pe care și-i aleg. Doar ghidați-i în alegerile pe care
le fac.
 Încurajați-i câ nd îi vedeți că ar renunța la eforturile de a ieși în întâ mpinarea celorlalți, câ nd se „lenevesc“ sau își
plâ ng de milă , dar nu presați copilul spre o prietenie pe care nu și-o dorește.
 Nu-l certa niciodată  dacă  este timid și ezită să se apropie de alți copii.
 Încurajează copilul să aibă o bună pă rere despre sine. Una dintre cele mai bune că i pentru a-l face să fie
încreză tor este să -l asculți.
 Laudă-l câ nd are idei bune și conversează cu interes.

139
Să le vorbim despre prietenie
 Să punem accent pe importanța prietenilor în viața noastră . Să îi vorbim copilului despre ce înseamnă prietenia și
care este rolul ei și să le oferim chiar exemple concrete din viața noastră .
Să le arătăm cum se procedează
 Ca pă rinte, suntem primul profesor al copilului și comportamentul nostru influențează modul în care se simte și
acționează acesta. Este important să îi modelă m spiritul de echipă  și să îl ajută m să  înțeleagă cum prietenii noi pe
care și-i face la gră diniță sau la școală  îl pot ajuta în multe privințe.
 Micile lecții pe care le învață un copil pe parcursul întregii zile, pot avea un impact puternic asupra capacită ții lor
de a-și face prieteni. De exemplu, atunci câ nd copilul interacționează  și se comportă bine cu ceilalți, apariția
unor noi prieteni va fi un lucru mult mai ușor.
 Să încercă m să ne comportă m chiar noi ca un bun prieten cu copilul, demonstrâ nd calită țile necesare astfel încâ t
el să le asimileze.
După vârsta de 3 ani, copilul are nevoie de prieteni ca și de familie
 Înainte de gră diniţă , prieteniile se stabilesc cel mai adesea în parc. De aceea, avem nevoie de un program bine
stabilit în care să ajungem în parc cu cel mic şi de consecvenţă în a alege locul de joacă . În felul acesta,
posibilitatea ca micuțul să lege prietenii e mare.
 La gră diniţă şi mai tâ rziu la şcoală , copilul se va ataşa de câ ţiva colegi. Spuneţi-i că , dacă vorbeşte ceva cu unul
dintre prieteni, nu trebuie să le comunice şi altora secretele.
 La ziua de naştere, ar fi bine să invită m toţi colegii pe care îi preferă , iar apoi, putem invita apropiaţii să se joace la
noi acasă . În felul acesta, copilul va relaţiona mai bine. De la vâ rsta şcolară , s-ar putea să aibă preferinţe printre
copiii de sex opus.
 Dacă vedeţi că este interesat/ă de o fată /bă iat e bine să nu ezită m să mergem împreună să faceţi cunoştinţă cu
acel copil şi astfel să îi facilită m comunicarea.
Diplomaţia se învaţă în copilărie
 Cei mai mulţi copii spun mai departe aproape tot ce aud în casă . Este important ca, de la vâ rste mici (5-6 ani), să îi
învă ță m că nu toate informaţiile pe care le aud se comunică şi altor persoane.
 Dacă povesteşte lucrurile pe care le aude în familie, cel mai probabil va povesti cu lejeritate altora şi ceea ce îi
spun colegii sau prietenii. Nu este un comportament agreat nici de copii.
 Aşa că de la cele mai fragede vâ rste, copilul trebuie învă țat ce înseamnă diplomaţia şi să îl ajută m să facă
diferenţe între informaţiile pe care le poate comunica mai departe şi cele pe care ar trebui să le ţină pentru el.
Explorați interesele comune
Să lile de grupă sunt microcosmosuri ale societă ții noastre; un loc unde oamenii de toate culturile, caracteristicile
și interesele se întâ lnesc. Acest scenariu oferă copiilor două oportunită ți principale:
 De a învă ța să accepte pe ceilalți;
 De a descoperi lucrurile comune pe care le-ar putea avea cu alți copii de vâ rsta lui.
Cel mai rapid mod de a construi noi prietenii este în jurul intereselor comune.
Se recomandă , ca pă rinții să vorbească cu cadrele didactice ale copiilor lor, pentru a afla care
copii/ elevi, împă rtă șesc pasiunile copiilor lor. De asemenea, se poate organiza o zi de joacă acasă și să oferim
copilului și noului său prieten activită ți specifice pe care să le facă  împreună .
Învață-l bunele maniere
Cunoscâ nd bunele maniere, copilul își va face cu ușurință prieteni noi. Nu este un secret faptul că toți copiii
politicoși, respectuoși și prietenoși atrag mai ușor prieteni și dezvoltă relații mai solide. Învață -l pe micuțul tă u:
 Contact vizual și zâ mbetul natural;
 Să  își țină  întotdeauna o promisiune facută ;
 Să  se ofere voluntar în cadrul activită ților școlare;
 Să  fie sincer;
 Să  ofere complimente.
Cu puțin ajutor din partea noastră , copilul va avea capacitatea și încrederea de a-și extinde cercul social în
urmă toarele luni.

VI.8. EDUCAȚI AȘA!

Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființa umană . Ceea ce cred
pă rinții despre viață și împlinirea ei, va determina felul în care aceștia își vor crește copiii. Modul în care sunt crescuți,
contribuie la formarea concepției fundamentale a copiilor despre ei înșiși. Nimic nu este mai important. Copiii sunt
cea mai mare resursă umană a orică rei culturi. Viitorul lumii depinde de concepția pe care o au copiii despre ei înșiși.
Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane. Dar, există o criză a familiei în ziua de azi.
Aceasta ține de regulile noastre de creștere a copiilor și de procesul desfă șurat de-a lungul mai multor generații prin
care familiile perpetuează aceste reguli.
Copiii pot fi dră gă lași, dar și obositori. Educarea copiilor poate fi o plă cere, dar poate fi și dificilă . Un pă rinte,
poate fi mai bun decâ t altul, dar toți pă rinții au nevoie de sfaturi șisprijin.
Pă rinții consideră în general educația ca dificilă atunci câ nd copilul prezintă un comportament care pentru ei este
inacceptabil sau atunci câ nd copilul nu îndeplinește cererilepe care pă rintele le adresează . În asemenea situații,
pă rinții se supă ră , sunt iritați sau se simt neputincioși. În unele cazuri, pă rinții ajung chiar să -și urască propriul copil
din cauza comportamentului să u inacceptabil.

140
 Relația cu copiii se caracterizează printr-un schimb de experiență : pă rinții influențează copiii și invers. Dacă
pă rintele își ură ște propriul copil, atunci copilul se ură ște pe sine. Dacă pă rintele are o impresie negativă despre
copilul să u și spune că nu se așteaptă la „nimic bun” de la el, atunci copilul își va crea aceeași impresie negativă despre
sine și într-adevă r nu va ieși nimic bun. Astfel, poate lua naștere o spirală negativă . Pă rinții au probleme (se simt
neputincioși, frustrați, dezamă giți, incapabili să gestioneze situația), iar dezvoltarea copilului este amenințată (copilul
prezintă probleme de comportament, probleme emoționale etc.).
Informațiile despre educație și sprijinul ce trebuie acordat copiilor, pot duce la prevenirea problemelor ulterioare
de educație și pot duce la rezultate pozitive atâ t pentru pă rinți câ t și pentru copii/tinerii respectivi în dezvoltarea lor.
Sfaturile ce vor fi regă site în acest material, se adresează pă rinților cu copii între 3 și 12 ani care se confruntă cu
situații dificile și care au nevoie de sprijin și susținere, pentru a-și îmbună tă ți competențele parentale. Prin „pă rinți în
situații dificile”înțelegem pă rinți care din diverse motive întâ mpină greută ți în educarea copiilor lor.
Aceste motive pot fi: lipsa timpului fizic de a se ocupa de copii, nivel de instruire redus, venituri joase, familii
numeoase, locuințe neconfortabile, cartiere neamenajate (puține locuri de joacă , agresivitate în cartiere), somaj, loc de
muncă nesatisfă că tor, datorii, alte probleme sociale. Metoda „Educați așa!” este considerată o soluție preventivă
pentru pă rinții aflați în situații precare, dar care nu au încă probleme atâ t de grave în ceea ce privește comunicarea cu
copiii încâ t să necesite consultarea unui specialist. Relația între pă rinți și copii este încă intactă .
Metoda „EDUCAȚ I AȘ A!” poate fi folosită în scopul de a realiza o educație preventivă și de a sprijini pă rinții. De
asemenea, această metodă are ca scopgeneral:
 Realizarea unei bune relații între pă rinte și copil, deoarece aceasta este condiția unei dezvoltă ri să nă toase și
armonioase a copilului;
 Prevenirea unor probleme grave de educație. Prevenirea poate însemna chiar și consultarea unui specialist
(psiholog, psihiatru) dacă este nevoie de ajutorul acestuia atunci câ nd relația pă rinte-copil este compromisă ;
 Prevenirea apariției unor pobleme în comportamentul copilului și a spiralei negative pe care o determină acestea
(comportamentul negativ al copilului, reacția negativă a pă rintelui, comportament și mai negativ al copilului -
respingerea mai profundă a pă rintelui, etc.).
Metoda „EDUCAȚ I AȘ A!” mai are în plus și scopuri specifice:
 să -i facă pe pă rinți să înteleagă că ei pot influența și conduce comportamentul propriilor lor copii;
 să -i sprijine pe pă rinți să -și însușească abilită țile de bază de care au nevoie pentru a influența efectiv
comportamentul copilului. Aceste abilită ți de bază , trebuie să îndeplinească urmă toarele două condiții:
 să fie eficiente (să conducă la rezultate)
 să nu aibă un revers negativ (cazuri de abuz și de violență )
 să aibă ca rezultat clă direa unor familii care folosesc metode și procedee eficiente de educație (comparativ cu
situațiile actuale), adică :
 mai multă atenție pozitivă din partea pă rinților, mai multe aprecieri pozitive, mai multe recompense;
 mai puține pedepse fizice atunci câ nd copiii încalcă regulile și limitele;
 alegere conștientă a reacțiilor față de posibilul comportament nedorit/inadmisibil al copiilor (sporirea
alternativelor de negociere).
„EDUCAȚ I AȘ A!” oferă pă rinților mai multă siguranță și încredere în situațiile câ nd laudă sau recompensează
copilul pentru ce a fă cut bun și câ nd îi atrag atenția că face ceva inacceptabil.
Pă rinții care sunt siguri de sine și au o încredere mai mare în ei, oferă copiilor de asemenea mai multă siguranță și
încredere. Acest lucru este foarte folositor pentru educarea copiilor.
OBIECTIVELE ... metodei „EDUCAȚ I AȘA!”
1. „ACORDAREA ATENȚIEI”/:
 să -i facă pe pă rinți să înțeleagă că , dacă acordă atenție influențează comportamentul copilului
 să -i facă pe pă rinți să înțeleagă că pot acorda atenție într-o manieră pozitivă sau negativă
 pă rinții să învețe să acorde atenție (pozitivă ) în special dacă vor să stimuleze comportamentul pozitiv al copilului.
2. „APRECIEREA”:
 să îi convingă pe pă rinți că laudele îi pot stimula pe copii să se comporte mai des într-un fel dezirabil
 să îi stimuleze pe pă rinți să -și laude copilul pentru faptele bune pe care le face acesta, fiindcă :
 atmosfera din casă este mult mai placută ;
 oferă copilului o imagine pozitivă față de sine însuși;
 pă rinții învață cum să formuleze o apreciere pozitivă ;
 pă rinții trebuie să îi explice copilului de ce l-au lă udat (copilul de exemplu, nu își dă seama pentru ce a fost
lă udat și este confuz).
3. „STABILIREA LIMITELOR”
 pă rinții înțeleg că în orice situație există diverse modalită ți de a stabili limite pentru comportamentul copilului și
că pă rinții sunt aceia care vor alege întotdeauna care este cea mai potrivită modalitate;
 pă rinții înțeleg că există , în orice caz, alte modalită ți decâ t pedepsele și abuzul fizic și că aproape toate celelalte
modalită ți sunt mai indicate decâ t pedeapsa fizică ;
 pă rinții învață care manieră are efect față de un anumit comportament nedorit;
 pă rinții înțeleg că tocmai în stabilirea limitelor este de o mare importanță să fie câ t mai clari și consecvenți și
totodată atenți la limbajul și formularea folosită ;
 pă rinții înțeleg diferența dintre „respingerea unui copil”și „respingerea unui comportament inadmisibil al unui
copil”;

141
 pă rinții învață cum să fixeze limite, ce pot spune și ce nu, cum pot să reacționeze atunci câ nd copiii nu ascultă
(imediat);
 pă rinții înțeleg că îți ating scopul mai degrabă atunci câ nd reacționează pozitiv decâ t atunci câ nd reacționează
negativ față de încă lcă rile unor reguli.
4. „A SPUNE NU ȘI A INTERZICE”
 pă rinții învață să fixeze limite verbal (limite între un comportament acceptabil și unul inacceptabil);
 pă rinții învață cum să formuleze câ t mai clar o interdicție;
5. „IGNORAREA”
 pă rinții înțeleg ce comportamente ale copiilor lor pot fi sau nu ignorate și ce efect are ignorarea;
 pă rinții învață cum să ignore comportamentul nedorit al copilului.
6. „IZOLAREA”
 pă rinții înțeleg în care situații trebuie separat (izolat) copilul;
 pă rinții înțeleg care sunt „regulile de joc” (printre altele, să izoleze copilul pentru 5 minute, să nu discute, să
considere incidentul terminat odată cu terminarea pedepsei);
 să indice pă rinților care sunt riscurile dacă , de exemplu, izolează copilul într-o încă pere în care el se poate distra.
7. „PEDEPSIREA”
 pă rinții înțeleg că , dacă ei confiscă un obiect care copiilor le face plă cere (jocul, calculatorul, tableta), copiii
consideră aceasta o pedeapsă ;
 pă rinții învață „regulile jocului”: „să nu exagereze și să nu se gâ ndeasca la pedepse nepotrivite, care nu pot fi puse
în aplicare, să nu înspaimâ nte copiii”.
DESCRIEREA TEHNICILOR PRIN CARE PUTEM ... EDUCA AȘA!
1 -2 „ACORDAREA ATENȚIEI”/ „APRECIEREA”:
Comportamentul pe care, de obicei copiii îl descoperă și și-l însușesc jucâ ndu-se, poate fi întă rit sau slă bit de
reacția pe care o au pă rinții sau ceilalți educatori:
 o recompensă sau o apreciere pozitivă dacă este vorba de un comportament acceptabil pentru pă rinte; există
aprecieri non-verbale ca: a face cu ochiul, a mâ ngâ ia pe cap, a ridica degetul mare de la mâ nă sau a oferi ceva
drept recompensă;
 o remarcă de reproș, o expresie supă rată a feței, o interdicție dacă este vorba despre un comportament
inadmisibil (pentru pă rinți). În aceasta, se includ și pedepsele: a-i lua jocul care îi face plă cere, a-l izola pe copil.
Comportamentul poate fi învă țat. Aceasta înseamnă că este posibil ca pă rinții să -și dezvețe copilul de
comportamentul nedorit. Tot pă rinții sunt cei care îi pot învă ța pe copii comportamentul dorit și îi pot dezvata
comportamentul nedorit. Dacă , copilul prezintă un comportament pe care pă rinții îl gă sesc nepotrivit, nu trebuie
imediat să dispere și să -și piardă curajul. Ei trebuie să -și canalizeeze energia sistematic pentru a influența sistematic
comportamentul copilului.
Toți copiii fac lucruri care nu plac pă rinților lor. De asemenea, toți copii fac în mod regulat lucruri care îi încâ ntă
pe pă rinți. Firește că pă rinții preferă să constate câ t mai multe lucruri bune facute de copiii lor. Toți pă rinții doresc din
partea copiilor o comportare câ t mai convenabilă și ca aceștia să nu facă lucruri considerate inacceptabile de că tre
pă rinți.
Pă rinții trebuie să facă primul pas catre îmbună tă țirea situației: ei îți pot ră splă ti copilul cu laude atunci câ nd
acesta se poartă bine și este recomandabil să continue în acest fel pâ nă câ nd rezultatele încep să se vadă .
Pă rinții își pot influența copiii cu atenția pe care le-o acordă . Ei pot reacționa în mod pozitiv ori de câ te ori copiii
lor manifestă un tip de comportament dorit sau pot reacționa negativ atunci câ nd copiii se poartă în mod inacceptabil
pentru pă rinții lor.
Dacă pă rinții sunt receptivi la comportamentul pozitiv al copiilor lor și nu uită să îl laude de câ te ori este cazul,
copilul înțelege treptat că el merită acele laude.
Un astfel de copil, își creează o imagine pozitivă despre sine însuși. De asemenea, el este considerat un copil bun,
fiindcă nu cere atenție în maniera negativă . Însă , mulți pă rinți nu sunt atenți, decâ t atunci câ nd copiii lor se
comportă într-un mod nedorit. Un copil care aude adesea că ceea ce face nu este bine, își creează o imagine negativă
despre sine (mai ales dacă nu este niciodată lă udat pentru lucrurile bune). Unui asemenea copil îi lipsește încrederea
necesară în sine și va fi considerat probabil obraznic, deoarece nu i se acordă atenție decâ t atunci câ nd are un
comportament nedorit.
Atenția pozitivă: Fixarea comportamentului copilului atunci câ nd îi oferim recompense. De exemplu: copilul face
pipi la oliță , pă rintele îi spune: „foarte bine”, îl mâ ngâ ie pe cap și îi dă ceva bun, în semn de ră splată . Toate aceste
recompense menționate îl stimulează pe copil să repete prestația respectivă . Recompensele fixează , consolidează . Un
astfel de element cu rol de consolidare este atenția pozitivă .
Acordarea atenției este extrem de importantă . Procedâ nd astfel, atunci câ nd copilul se comportă bine, se poate
observa că acesta va fi stimulat să repete mai des acest comportament. Se poate acorda atenție în mai multe feluri:
laudâ ndu-l, mâ ngâ indu-l pe cap, facâ ndu-i cu ochiul, aratâ ndu-i interes sau batâ ndu-l pe umar. Deci, trebuie să se
acorde atenție copilului, atunci câ nd se comportă bine.
Atenția negativă: Aceasta se manifestă sub forma certurilor și a mustră rilor. Unii copii preferă atenția negativă
indiferenței pă rinților. Comportamentul nedorit poate fi eliminat prin neacordarea de atenție (la fel ca o lumâ nare pe
care o pui sub un glob de sticlă și care încetul cu încetul se stinge din lipsă de oxigen).
Ignorarea comportamentului nedorit, are efect dacă acesta este combinat cu recompensarea comportamentului
dorit. Problema este că , toate comportamentele copiilor pot fi „înă bușite” dacă sunt ignorate, chiar și
comportamentele pozitive dorite. Dacă , copiii prezintă un comportament dorit și acceptat și nu sunt frecvent lă udați

142
sau recompensați, există o mare șansă că acel comportament să fie înă bușit și copilul să adopte apoi un comportament
negativ. Astfel, într-o manieră sau alta, el știe să -și primeasca atenția cerută . Trebuie să avem grije, să îi acordă m
copilului câ t mai multă atenție, ori de câ te ori se comportă bine și câ t mai puțină , atunci câ nd are un comportament
inacceptabil.
3 - 4 „STABILIREA LIMITELOR”/„A SPUNE NU ȘI A INTERZICE”
Copiii fac uneori lucruri care ne plac și alte ori lucruri care nu ne plac. Dacă se comportă bine, dați-le de înțeles
acest fapt laudâ ndu-i și acordâ ndu-le atenție. Dacă vă supă ră , stabiliți limite clare.
Copiii cer limite și reguli clare. Evident că vor încerca să le încalce. În acest caz, spuneți un „nu” categoric.
Peste tot există reguli. Acasă (copilul își anunță pă rinții înainte de a se duce să se joace cu un prieten). La școală
(locul hainelor este în cuier) și în societate (circulație, servicii sociale, taxe).
 Regulile sunt relative: de ex. în unele familii copiii au voie să sară pe canapea, în altele nu.
 Regulile și limitele sunt importante fiindcă ele oferă pă rinților și copiilor sprijin și siguranță . Copiii acceptă
adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli, însă ,
împiedică dezvoltarea copiilor: ei au nevoie de o oarecare libertate pentru a se dezvolta.
 Este ușor să spuneți „nu”și să stabiliți interdicții dacă sunteți consecvent și impuneți reguli clare. Copiii înțeleg
că „nu“înseamna „nu”și nu mai comentează . Nu este ușor să fii mereu consecvent dacă ești obosit sau dacă ai prea
mulți copii…de asemenea, membrii unei familii acționează fiecare în felul lui. Încercați, în orice caz, să alegeți o
linie de acțiune, astfel încâ t copiii să înțeleagă ce le permite mama și ce le permite tata.
 Pă rinții sunt cei care impun regulile. De aceea, este important să ținem cont de nevoile și posibilită țile copiilor, să
nu le cerem prea mult. Lă sați-i pe copii, să contribuie și ei pe câ t posibil.
Există mai multe modalită ți de a reacționa atunci câ nd copiii nu ascultă . Una dintre acestea este ca pă rinții să
spună „nu” sau să stabilească interdicții. Important este să fie consecvenți:
 Explicați-i clar copilului că nu are voie să facă un anumit lucru. În cazul în care îi interziceți ceva, este bine ca el
să înțeleagă de ce o faceți. Vă sugeră m, deci, să numiți acel comportament.
 Nu este suficient să spuneți „nu”, este foarte important să îi explicați de ce o faceți (fiindcă este periculos, fiindcă
nu se cuvine, sau pentru că ar putea avea urmă ri nedorite. Încercați să le oferiți alternative, de exemplu, nu ai
voie să mergi cu bicicleta prin cameră , dar ai voie pe hol.)
 Încercați să fiți câ t mai convingă tor atunci câ nd spuneți „nu” sau câ nd interziceți ceva.
 O altă modalitate de a reacționa la un comportament inacceptabil este să -l ignorați. Aceasta înseamnă că , de fapt,
nu reacționați la purtarea copilului (priviți în altă parte, nu vă întrerupeți lucrul, iesiți din cameră )..
5. „IGNORAREA”
 Ignorați-vă copilul atunci câ nd el încearcă să vă atragă atenția iritâ ndu-vă . Dacă va observa că nu i se acordă
atenție, copilul nu va mai repeta comportamentul. Cel mai des, însă , copilul continuă cu și mai multa insistență .
Iată de ce trebuie să îl ignorați în continuare.
 Ignorarea nu va da roade dacă vă ră splă tiți copilul în vreun fel anume. (Dacă ignorați
faptul că se uită la televizor, aceasta nu înseamnă că el se va uita mai puțin: dimpotrivă .
 Nu puteți ignora un comportament periculos.
6 – 7. „IZOLAREA”/ „PEDEPSIREA”
Atunci câ nd este vorba de un comportament pe care copiii nu îl pot controla sau câ nd ei nu vor absolut deloc să
asculte, izolarea este o metodă eficientă de a-l determina pe acesta să nu se mai comporte într-un anume fel. Izolarea
este o forma de pedeapsă extrem de puțin dă ună toare copilului (dacă nu se întâ mplă de prea multe ori). Aceasta poate
fi folosită în momentul în care copilul adoptă un comportament care este dă ună tor celor din jur (agresivitate
corporală , precum lovituri cu mâ inile sau cu picioarele) sau care va poate distruge, de exemplu, mobilierul. Trebuie să
fie depă șită o anumită limită : copilul face un lucru pe care știe că nu are voie să îl facă , acesta fiind grav sau supă ră tor.
Direcții de orientare:
 Alegeți un loc nu prea plă cut (aveți grijă să nu fie însă un loc de care copilului să îi fie
frică , de exemplu: un dulap întunecos).
 Nu îl țineți închis prea mult timp: aceasta înseamnă cel mult cinci minute.
 Aveți în vedere mai ales calită țile copilului dumneavoastră . Apreciați-le și acordați-le
atenție.
Sugestii pentru situațiile-model:
1. Izolați-l pe un scaun sau pe hol. („Andrei, dacă -l lovești pe Petrică , te duci imediat în hol").
2. Izolați-i pe amâ ndoi (!), pe fiecare într-un alt loc. Nu încercați să stabiliți cine este vinovatul și să -l pedepsiți; câ nd
doi se bat, înseamnă că amâ ndoi sunt vinovați.
3. Izolați-i sau ajutați-i să se împace.
4. Izolarea se poate dovedi o metodă eficientă . La fel și ignorarea copilului. Lui Daniel nu i se acordă nici un pic de
atenție pentru ceea ce a fă cut.
5. Izolare. („Dacă strici lucrurile, te duci imediat pe hol.")
6. Izolare. Dacă pă pușa este motivul de ceartă dintre cei doi copii, o posibilă situație ar fi să li se ia pă pușa (îi
pedepsiți luâ ndu-le un lucru care le place). („Dacă nu vă puteți juca împreună , am să vă iau pă pușa").
7. Într-o asemenea situație, ignorarea copilului se dovedește o metodă foarte eficientă .
8. Dacă pă rintele nu se implică , copilul nu primește nici un pic de atenție.
9. Luați-le chibriturile. Explicați-le de ce și izolați-i.
10. Izolați-i și/sau puneți-i chiar pe ei să facă , cură țenie.

143
11. Nu are sens să îi izolați. Urmatoarea pedeapsă este mai potrivită : Radu nu mai primește nici o pră jitură sau
altceva gustos în acea zi. Sau trebuie să cumpere chiar el alte pră jituri din proprii lui bani de buzunar (dacă are).
Se întâ mplă uneori ca pă rinții să se împotmolească într-un anume punct în relația cu copiii lor. Deși l-ați avertizat
de sute de ori, i-ați interzis sau l-ați pedepsit, totuși copilul
dumneavoastră continuă să facă acelaă i lucru pe care știe că nu are voie să -l facă .
O altă formă de pedeapsă este confiscarea unui lucru care îi place copilului. De exemplu: copilul
joacă fotbal în cameră , iar mama îi ia mingea după ce l-a avertizat de mai multe ori.
În cazul acestei forme de pedepse este important:
* să fie aplicată imediat după ce s-a constat fapta;
* pedeapsa să se potrivească cu fapta;
* să existe consecvență între ceea ce se spune și ceea ce se face.
Toate acestea, reprezintă într-adevă r forme de pedeapsă . Datorită faptului că pedeapsa se potrivește în mod
evident comportamentului nedorit, copiii percep asemenea pedepse ca logice.
De multe ori, pedeapsa nu merge sau merge doar pentru o vreme.
Pedepsele au și alte dezavantaje:
 pedeapsa nu constituie o plă cere, nici pentru pă rinte, nici pentru copil;
 pedeapsa are ca urmare faptul că cel mai adesea copiii continuă să facă ce li s-a interzis în secret, pentru a evita
pedeapsa;
 multe pedepse îi pot face imuni pe copii;
 copiii nu învață nici un alt comportament, nou adică : ei învață doar ce nu au voie.
Modalități de evitare sau de prevenire a pedepsei:
 Aducerea unor modifică ri în respectiva situație.
 De exemplu: așezați telecomanda undeva, sus, astfel încâ t copilul dumneavoastră , aflat la vâ rsta primilor pași, să
nu poată să ajungă la ea. Ascundeși portmoneul de mâ inile sale lacome. Aveți grijă ca totul în casă să fie pus la loc
sigur: ascundeți chibriturile/bricheta, așezați un fel de paravan în fața treptelor, stabiliți programul de vizionare
T.V.
 Lă sați-l pe copil să vadă și să suporte consecințele firești ale faptelor sale. Raul pe care îl faci se transformă uneori
în pedeapsă . În acest caz nu este nevoie ca pă rinții să mai contribuie și ei cu ceva.
 De exemplu: copilul nu își face curat în propria sa cameră și, ca urmare, nu mai poate gaă si nimic. Dacă nu își pune
hainele murdare în coșul cu rufe, atunci nu mai are cu ce să se îmbrace. În cazul în care, ajunge prea tâ rziu acasă ,
mâ ncarea se ră cește.
 Lă sați-l pe copil să repare el însuși ră ul facut. Uneori, însă , pă rinții trebuie să -l confrunte pe copil cu urmă rile
acțiunilor sale punâ ndu-l să repare ră ul fă cut chiar de el.
 De exemplu: lă sați-l pe copil să facă el singur ordine, să ducă înapoi la magazin lucrurile pe care le-a furat. Puneți-
l să plă tească chiar din banii lui de buzunar.
Un copil învață mai mult din RECOMPENSE decâ t din pedepse. Încercați să acordați atenție copilului în
momentele în care el se poartă într-un mod plă cut și acceptabil. Tendința de a cere atenție negativă a acestuia va
scă dea în acest fel.
Semnalați modalită țile de evitare a pedepsei prin schimbarea situației sau prin aprecierea și ră splă tirea
comportamentului dorit. Ex. –închideți cutia cu bomboane, fixați numă rul de programe T.V.care pot fi vizionate.
Apreciați și acordați atenție acelui tip de comportament pe care doriți să îl aibă copilul dvs, mai ales acelor forme
de comportament dezirabil care nu pot fi asociate cu comportamentul nedorit.
De exemplu: apreciați și urmă riți cu atenție jocurile copiilor, în loc să îi cică liți și să îi pedepsiți dacă se ceartă ;
laudați-vă copilul atunci câ nd se duce la culcare fă ră să protesteze în loc să îl criticați atunci câ nd protestează .
Extrem de important este să acordați atenție lucrurilor „obișnuite" pe care le fac copiii. Acordâ nd atenție
lucrurilor bune pe care le fac copiii și apreciindu-le, reușim să îi împiedică m să pretindă atenție în manieră negativă ,
adică vă itâ ndu-se, certâ ndu-se, stricâ nd lucruri. Aprecierea și atenția constituie modalită ți importante pentru a stabili
o relație bună cu copilul.
O altă modalitate eficientă de a acorda atenție lucrurilor bune pe care le fac copiii este să li se promită o
recompensă (lucruri care îi plac copilului). De exemplu: să meargă la culcare cu o jumatate de oră mai tâ rziu, să i se
permită să vizioneze un anume program la televizor, să se joace cu pă rinții, să se plimbe cu bicicleta, să pescuiască , să
le citească ceva pă rinților, bună tă ți, fructe, (mici) cadouri și eventual bani de buzunar.

VI.9. RESPECTUL LA COPII

Respectul este o tră să tură care nu prea este pe gustul copiilor de vâ rsta preșcolară . Limbajul încă nedezvoltat
complet, abilită țile cognitive destul de fragile și capacitatea de înțelegere deficitară a unor concepte fac dificilă această
ă  pentru pă rinți. Dar nu imposibilă ! Noi te ajută m să crești un copil care să emane pe oriunde mergi cu el politele,
maniere, buna creștere și mult respect!
 Vârsta preșcolară – o vârsta capcană! 
La vâ rsta preșcolară , copilul începe să se întrebe cam care este puterea pe care o are el în familie. În plus, îi cam
place să testeze limitele și să provoace mici scandaluri sau să se ră zvră tească pentru a-și da seama câ tă libertate și
trecere are în fața pă rinților. Educația copiilor începe de mici, așa că inainte de a apuca să „își ia lumea în cap”, este
bine să începi să îi impui reguli și să îi conturezi disciplina. 
 Respectă, dacă vrei să fii respectat! 

144
 Nu cere copilului să fie respectuos sau să te respecte, dacă tu nu ară ți nici o forma de respect față de el și pentru
cei de lâ ngă tine.
Așadar, tot ceea ce vrei să înveți copilul, ai grijă să aplici tu cu el și cu cei din jur! 
 Învață-l să răspundă politicos! 
O formă de respect, este aceea verbală , nu numai comportamentală , prin bune maniere. Este important să îl înveți
să spună „mulțumesc” și „te rog frumos” încă de foarte devreme. Mai exac, de câ nd începe să spună clar primele
cuvinte. 
Atunci câ nd îți cere ceva, explică -i de fiecare dată , că o să îl ajuți să ..., că vei face acel ceva dacă te roagă frumos și
că este politicos ca atunci cand vrei ceva de la cineva, să sune a rugă minte și nu a ordin.
Pentru a-l ajuta să deprindă și mai repede aceste forme de adresare, ajută dacă te adresezi chiar tu copilului astfel
în situțiile uzuale prin care treceți împreună . Spune-i mereu „te rog frumos să stai liniștit un pic, pentru ca să te pot
schimba”, „mulțumesc că ai fost atâ t de cuminte la masă ” etc.
Nu uita că el va absorbi în vocabular, cuvintele pe care le aude în jurul să u! 
 Nu exagera când copilul este nerespectuos! 
Nu uita că micuțul este într-o etapă de învă țare, deci nu poate face toate lucrurile bine, cu atâ t mai puțin nu poate
să fie așa cum vrei tu, 24 de ore din 24 de ore. Dacă îi mai scapă câ te un cuvâ nt nepotrivit și încearcă să te înfrunte și
ră spunde nepoliticos, nu face haz de necaz.
Este posibil ca ăsta să fie scopul lui, să te scoată din să rite. În schimb, pune-te în faţa lui și spune-i pe un ton calm
și liniștit „nu este frumos să ridici tonul și să răspunzi în acest fel; atunci câ nd vrei ceva de la mine sau vrei să ne jucă m
împreună , nu folosim cuvinte urâ te și nici nu țipă m, ci este suficient să mă rogi frumos”. 
 Stabilește limite! 
Cea mai bună metodă de a demonstra și impune respect copilului, este de a avea atâ t o abordare fermă , dar și
calmă în disciplinarea lui.
A fi amabilă , demonstrează că ești respectuoasă cu el, iar câ nd ești cerebrală și fermă , arată că îl respecți, dar că
trebuie să faca ceea ce este bine. Așadar, atunci câ nd micuțul are o izbucnire în hypermarket și nicio tactică nu
funcționează , apucă -l ferm de brațși du-l la mașină sau undeva într-un loc retras, apoi așteaptă să se calmeze câ teva
minute și apoi vorbește-i pe un ton calm.
În timp, va învă ța că , accesele de furie nu au rezultatele scontate de el și va renunța. 
 Vorbește cu el când este calm! 
Întotdeauna este mai bine să încerci să corectezi purtarea neadecvată a copilului atunci câ nd acesta se calmează
dintr-o criză de isterie sau câ nd termină ce are de spus. În plus, și tu ai nevoie de câ teva minute pentru a te calma și
pentru a-ți reveni din dorința de a țipa câ t poți tu de tare la el. Apoi, inițiază un dialog calm și civilizat, sondâ nd
sentimentele care îl încearcă : „Am observat că ai fost foarte, foarte supă rat mai devreme. Poți să îmi spui de ce sau ce
ți-a provocat supă rarea? Ș i cum crezi că am putea rezolva problema?”.
La sfâ rșit, câ nd ajungeți la o concluzie comună spune-i: „Să știi că pentru asta, ar fi fost mult mai respectuos din
partea ta să îmi spui ceea ce simți decâ t să te comporți astfel!” 
 Complimentează-l atunci când se poartă frumos și arată respect! 
Laudă-l atunci câ nd demonstrează că a învă țat ceva, dar fii specifica! Nu îi spune că a fost „copil bun”, ci laudă
exact reușită „Mulțumesc pentru că ai spus te rog atunci câ nd mi-ai cerut apa”. Fii explicită pentru ca micuțul să
înţeleagă exact ce anume face bine și pentru a i se înră dăcina în comportament aceste maniere.

VI.10. LA CE VÂRSTĂ ÎNCEPE COPILUL SĂ FACĂ SPORT?

„Sportul contribuie la dezvoltarea complexă a personalității copilului, oferindu-i acestuia o mulțime de

abilități care îl vor ajuta să evolueze pozitiv! Cu cât sportul este început de la o varstă mai fragedă, cu atât sunt
șanse mai mari ca un copil săîși definească personalitatea!”

Cea mai eficientă metodă de a ne menține copilul să nă tos, într-o formă bună și de a-l feri de obezitate este sportul.
Sportul ajută copilul să se dezvolte armonios atâ t din punct de vedere fizic, întă rindu-i organismul, câ t și din punct de
vedere emoțional și intelectual. Sporturile organizate, pot ajuta copiii să crească nu doar din punct de vedere fizic. De
la fotbal pâ nă la mersul pe role, de la înot pâ nă la mersul pe jos, mișcarea le oferă copiilor șansa de a se dezvolta
armonios. Practicat în echipă sau în cadru organizat, sportul îi ajuta pe copii să fie mai sociabili, să lucreze ușor
împreună cu ceilalți și să înțeleagă ce înseamnă fair-play. În plus de beneficiile sale sociale, sportul oferă și o metodă
grozavă pentru copii de a se distra.
„O activitate fizică, constantă (2-3 ori pe săptămână), începută de la vârsta de 3-4 ani are un rol preventiv foarte
important. Întărește imunitatea, previne îmbolnăvirile, previne obezitatea, ajută la dezvoltarea corectă a musculaturii,
întărește sistemul osos, ajută la o postură corectăși, nu în ultimul rând, echilibrează sistemul endocrin al copilului. Pe
lângă aceste efecte asupra organismului, are un rol la fel de important în dezvoltarea mentală și psihică sănătoasă.
Sportul practicat de la vârsta mică ajută la dezvoltarea creativității, îmbunătățește coordonarea și relația copilului cu
alți copii și adulți. Copiii care practică un sport constant sunt mult mai sociabili, comunicativi și disciplinați." (Dr. Beata
Acs, medic specialist pediatru, doctor în științe medicale)
Activitatea fizică este un factor extrem de important și pe care trebuie să -l avem în vedere dacă ne dorim ca
micuții noștri să fie să nă toși și să se dezvolte armonios. Este important să le insuflă m copiilor noștri dragostea pentru
sport încă de mici, pentru că ei să nu devină adulți sedentari și pentru a evita problemele de să nă tate care pot deriva
de la lipsa de mișcare.

145
 Câ nd alegem un sport pentru copilul nostru trebuie să avem în vedere mai multe criterii începâ nd cu vă rsta.
Unele activită ți sunt prea solicitate fizic și psihic pentru copil așa că e important să avem alegem un sport potrivit
vâ rstei copilului nostru. Nu trebuie să uită m nici de personalitatea micuțului atunci câ nd optă m pentru un anumit
sport.
În alegerea unui sport este important să ținem cont de talentul, înclinațiile și de opțiunile personale ale copilului.
Dacă nu manifestă interes, copilul nu trebuie forțat pentru că ar putea determina o repulsie față de orice fel de
activitate fizică . Aceeași regulă este valabilă și în cazul în care după o perioadă în care i-a fă cut plă cere să practice un
sport, vrea să renunțe.
Pentru unele sporturi, în general cele de echipă , vă trebui să așteptă m pâ nă la cel puțin 6 ani, însă chiar și pâ nă la
această vâ rstă copii pot participa la diverse activită ți sportive.
„Un copil care face sport în mod constant este optimist, energic, activ, învață să fie un luptător, să facă față cu brio
atât succeselor, cât și eșecurilor pe orice plan în viață. Maturizarea emoțională este mai rapidă la astfel de copii, deci vor
beneficia de un echilibru psihic mai stabil pe termen lung.”
Recomandări:
 Indiferent de ce sport aleg pă rinţii pentru copii, trebuie să se asigure că cei mici sunt pregă tiţi, atâ t fizic, dar şi
psihic. Este foarte important ca cei mici să facă orice fel de mişcare, circa o oră în fiecare zi, fie că merg cu
bicicleta, participă la o activitate organizată sau numai se plimbă .
 Este bine, ca îndrumarea copiilor că tre un sport care să devină o activitate constantă pentru ei, să se întâ mple
după vâ rsta de 4 ani;
 Trebuie să acordă m atenție faptului că , firea, temperamentul copiilor pot influența într-o anume mă sură , genul de
sport preferat de aceștia;
 Pă rinții nu trebuie decâ t să observe ce îi place celui mic să facă acasă sau în parc – să asculte muzică și să danseze
în ritmul muzicii, să imite gimnaști, încercâ nd să execute anumite mișcă ri, să se plimbe cu bicicleta, să se joace cu
mingea cu ceilalți copii, să se cațere pe plasele din parc sau preferă să stea într-un singur loc fă ră să facă prea
mult efort fizic;
 Pă rinții pot înscrie copiii la înot, fotbal, handbal, volei, gimnastică , dans, karate, tenis, karting etc. în funcție de
ceea ce observă că le place să facă ;
 Dacă , după câ teva antrenamente, pă rintele observă că activitatea sportivă respectivă nu-i face deloc plă cere
copilului, poate încerca altceva, pâ nă gă sesc ce i se potrivește;
 Nu trebuie neglijată opinia copilului. Uneori, chiar de la patru ani, unii au preferințe clare și pă rinții trebuie să țină
cont de ele, chiar dacă nu-și doreau neapă rat pentru copil ce vrea el să practice ca sport;
 Este posibil ca după un timp, cel mic să constate că de fapt nu îi place ce și-a ales și pă rinții nu trebuie să îl certe
pentru asta. Ei trebuie să fie înțelegă tori, că ci, pâ nă nu experimentezi cu adevă rat ceva, nu știi dacă îți place sau
dacă faci față .
Până la 3 ani
Bebelușii nu pot ține o minge în mâ nă și nu sunt suficient de dezvoltați pentru a practica un sport propriu-zis, însă
asta nu înseamnă că trebuie să uiți cu totul de activitatea fizică .
Recunoscut de experți drept cel mai potrivit sport pentru bebeluși este înotul. Specialiștii spun că acesta îi aduce
mciuțului nenumă rate beneficii. De altfel, acest sport poate fi practicat pe întreg parcursul vieții.
Începâ nd cu vâ rsta de trei luni se poate merge cu bebelușul la bazin, deoarece ei sunt obișnuiți cu un mediu
asemă nă tor, din burtică . Nou-nă scuții au capacitatea de a-și activa reflexul de scufundare.
„Înotul este foarte bun şi pentru copiii care se tem de apă. În această situaţia este foarte
important ajutorul părinţilor. Este importantă legătura între părinte şi copil, pentru că el are încredere într-o figură
cunoscută, care poate fi mama sau tată. Dacă îi este frică de apă atunci trebuie să intre în bazin cu unul dintre părinţi.
Este liniştit din punct de vedere emoţional şi se poate concentra asupra înotului.”
Pentru a se obișnui cu apa, copilul poate fi dus la piscină încă de la vâ rste foarte mici, dar înotul este recomandat a
fi practicat de la vâ rsta de 3-5 ani.
Înotul dezvoltă capacitatea pulmonară și întreaga musculatură . Micuțul va că pă ta încredere în el și
independență și se va dezvolta armonios. Experții mai spun și că bebelușii care practică înotul sunt mul mai precoce,
stau în șezut și fac primii pași, mai devreme decâ t alți copii.
Dacă ne hotă râ m să -l ducem pe micuț la înot, trebuie să alegem cu grijă centrul pe care vrem să îl frecventă m. Este
important ca apa din bazin să aibă cel puțin 31 de grade Celsius și să nu fie filtrată cu clor, ci prin metode care să nu-i
irite pielea bebelușului. În același timp, pâ nă la 3 ani copilul poate juca jocuri de tipul leapșa sau se poate că ță ra în
spațiile de joacă .
Cum influențează înotul dezvoltarea copilului?
 ajută la dezvoltarea flexibilită ții, a echilibrului și a coordonă rii mișcă rilor copilului;
 îmbună tă țește rezistența fizică a copilului;
 va determina funcționarea perfectă a aparatului cardio-respirator al copilului;
 copilul își va dezvolta calită ți precum viteza, indemâ narea, rezistența și forța;
 sporește capacitatea de concentrare a copilului;
 dezvoltă inteligența emoțională ;
 insuflă copilului încredere în sine, acesta devenind în timp independent;
 determină creșterea armonioasă a copilului;
 poate fi practicat cu ușurință și de că tre copiii care nu sunt foarte încâ ntați de ideea de mișcare;
 tonifică mușchii, inima și plă mâ nii copilului;

146
 dezvoltă viteaza de reacție a copilului;
 duce în timp la o anumită eleganță în mișcă ri;
 stimulează pofta de mâ ncare și îl ajută pe cel mic să aibă un somn liniștit.
Între 3 - 4 ani
Începâ nd cu vâ rsta de 3 ani, ne putem gâ ndi la un sport de interacțiune.
Gimnastica
Chiar dacă nu ne dorim ca micuțul nostru să practice sportul de performanță , cu toate că ar putea fi o opțiune,
gimnastica este unul dintre sporturile recomandate pentru copiii de 3-4 ani.
Crește forța fizică , dezvoltă musculatura, flexibilitatea și îmbună tă țește coordonarea. La antrenamente, se fac
să rituri ușoare, exerciții de balans și că ță ră ri.
Dans sportiv
Un sport care dezvoltă simțul artistic al copilului tă u este dansul sportiv, iar la 3-4 ani este o alegere perfectă . Un
copil energic se va simți foarte bine pe ritmurile muzicii și vă consumă energia într-un mod constructiv.
Dezvoltă capacitatea de concentrare și abilită țile de lucru în echipă .
Cum influențează dansul sportiv dezvoltarea copilului?
 crește rezistența fizică a copilului;
 crește imunitatea, deci vom avea un copil mai să nă tos;
 determină tonifierea musculaturii, lucrâ nd toate grupele de mușchi ale copilului, cu precă dere cele ale brațelor și
ale picioarelor;
 conferă o postură demnă de invidiat, modelâ nd frumos și armonios corpul micuțului;
 îmbună tă țește coordonarea mișcă rilor;
 dezvoltă mobilitatea și flexibilitatea;
 îmbună tă țește modul de relaționare al copilului cu cei din jur;
 dezvoltă un comportament civilizat;
 are efecte miraculoase asupra încrederii în sine, stă rii de spirit și autocontrolului copilului.
Arte marțiale
Perfecte pentru un copil timid, dar și pentru un micuț energic și mereu pus pe șotii, artele marțiale pot fi deprinse
încă de la 3-4 ani. Bineînțeles, discută m despre tehnici de bază și nicidecum stiluri de luptă .
Îl va ajuta pe micuț să -și sporească încrederea în sine, îl va disciplina și îl va ajuta în dezvoltarea emoțională .
Între 4 - 6 ani
Începâ nd cu vâ rsta de 4 ani îi putem face cunoștință copilului cu sporturile cu mingea și îl putem introduce în
sporturile de echipă , fiind suficient de dezvoltat pentru a înțelege regulile jocurilor și pentru a îndeplini obiectivele
trasate de antrenor. Iată ce se poate alege:
Tenis
Practicarea tenisului presupune foarte multă atenție, concentrare și spirit competitiv.
Dacă ne referim la tenis, între 4 și 6 ani vorbim despre obișnuirea copilului cu rachetele - e important ca ele să fie
adecvate vâ rstei, înă lțimii și greută ții copilului și să nu fie prea grele - și cu mingile. În această perioadă , se învață
mișcă rile de bază pentru a se familiariza cu serviciul sau loviturile de voleu.
Ajută la dezvoltarea mobilită ții, a coordonă rii și reflexelor. Este un sport care construiește personalitatea
copilului. Îl va determina să gâ ndească organizat și strategic ajutâ nd la crearea unei discipline mentale.
Cum influențează tenisul dezvoltarea copilului?
 favorizează construcția osoasă a copilului;
 permite o bună dezvoltare a inimii, plă mâ nilor și a mușchilor;
 dezvoltă buna coordonare a mișcă rilor, dar și eleganța acestora;
 imbună tă țește simțul tactic și solidaritatea;
 dezvoltă aptitudini precum viteza, forța, rezistența, capacitatea de orientare în spațiu și timp, capacitatea de
reactție sau de percepere a ritmului;
 îmbună tă țește echilibrul celui mic;
 dezvoltă încrederea în propria persoană și în propriile capacită ți și abilită ți ale copilului.
Bachet
La fel ca și în cazul tenisului, la bachet la 4 - 6 ani ne familiariză m cu principiile jocului. Trebuie folosite mingi mai
mici și mai ușoare, iar panourile trebuie amplasate la o înă lțime mai mică , însă e bine de știut că la 5 ani se poate
practica cu succes. Dezvoltă spiritul de echipă și precizia. Este știut totodată și faptul că baschetul favorizează
creșterea în înă lțime.
Cum influențează baschetul dezvoltarea copilului?
 este considerat un adevarat „fitness cardiovascular", ce mă rește rezistența inimii și a plă mâ nilor, intensificâ nd
totodată circulația sâ ngelui. Acest fapt favorizează și accelerarea metabolismului (se intensifică procesul de
ardere a gră similor), impiedicâ nd apariția obezită ții și tonifierea mușchilor.
 necesită o coordonare a întregului corp, dar mai ales a coordonă rii ochi-mâ nă ;
 îi poate ajuta pe copii să -și dezvolte simțul echilibrului, acest fapt datorâ ndu-se mai ales mișcă rilor executate în
timpul jocului, câ nd sunt obligați să alerge cu spatele, să alerge în timp ce driblează mingea și să fie totodată
atenți la ceea ce fac jucă torii;
 stimulează agilitatea copilului, obligâ ndu-l să se miște rapid, prompt, să -și schimbe direcția în care se
deplasează în orice moment;

147
 întă rește mușchii și articulațiile de la nivelul membrelor inferioare (în special de la nivelul gleznelor), ceea ce va
preveni apariția eventualelor accidente în aceasta zonă a corpului;
 antrenează întregul corp, ajutâ ndu-l pe copil să se dezvolte armonios, să devină mai rezistent.
Între 6 - 8 ani
Odată cu împlinirea vâ rstei de 6 ani ne putem gâ ndi și la alte sporturi. Iată ce putem alege pentru copilul nostru.
Fotbal
Acest sport se începe pe la 6 ani. Datorită popularită ții lui, mulți bă ieți se vor îndrepta spre cluburile de fotbal.
Este de asemenea, un sport distractiv agreat de extrem de multe persoane.
Fotbalul este un sport colectiv ce îl va învă ța pe copil lucrul în echipă și îi va favoriza interacțiunea cu alți copii de
vâ rsta lui. Dezvoltă musculatura picioarelor în mod special și contribuie la o dezvoltare armonioasă per ansamblu.
Cum influențează fotbalul dzvoltarea copilului?
 rezistență cardiovasculară mă rită ;
 întă rirea musculaturii;
 flexibilitate;
 mai bună coordonare;
 echilibru;
 rezistență la efort.
Scrima
Începâ nd cu 6 ani te poți gâ ndi și la scrimă , un sport nu foarte popular la noi, dar care câ știgă adepți, mai ales
după succesul româ nilor la comeptițiiile internaționale.
Contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă , dezvoltă viteza, forța, rezistența și îndemanarea, disciplinează
copilul și crește puterea de concentare.
Volei
La 6 - 8 ani este momentul și pentru volei, un sport care îi va dezvolta agilitatea și vigilența copilului, îi va
îmbună tă ți coordonarea, și va determina dezvoltarea vitezei de reacție.
Cum influențează voleiul dzvoltarea copilului?
 dezvoltă agilitatea și vigilența copilului;
 îmbună tă țește coordonarea mâ nă -ochi;
 determină dezvoltarea vitezei de reacție;
 crește capacitatea copilului de a se concentra;
 tonifică musculatura, în special mușchii picioarelor, ai brațelor și ai spatelui;
 competiția îi va dezvolta spontaneitatea, creativitatea și îndemâ narea;
 îmbună tă țește sistemul cardio-respirator al copilului;
 duce la o creștere armonioasă a copilului;
 fiind un joc de echipă , are și calitatea de a permite copilului să lege relații de prietenie cu diverși copii de vâ rsta
lui;
 dezvoltă noțiuni precum întrajutorarea, solidaritatea și sociabilitatea;
 fiind un sport cu extensie pe alungire, va duce la creșterea în înă lțime a copilului.
Mersul pe role și patinajul
Mersul pe role și patinajul nu sunt doar un mod plă cut de a petrece timpul liber, ci și o formă de mișcare care
antrenează întregul organism și întă rește musculatura. Se poate începe cu role speciale și dar, să nu uită m să -i
protejă m pe copii cu genunchiere, cotiere și cască .
Pe lâ ngă coordonare și flexibilitate, mersul pe role și patinajul îi ajută pe cei mici să fie mai încreză tori în forțele
proprii.
Dacă sportul se începe de la vâ rste mici, la început activitatea trebuie privită ca un joc, şi nu ca o competiţie. Abia
după vâ rsta de 6-7 ani, copiii au aptitudini fizice şi de atenţie necesare pentru a asculta indicaţiile şi de a învă ţa
regulile specifice sportului practicat. Activitatea sportivă nu se impune!
Pentru a nu respinge practicarea unui spor, pă rinții trebuie să țină cont de personalitatea copilului și de dorințele
acestuia!
„Niciun sport practicat corect și început de la o vârstă recomandată, nu afectează creșterea și dezvoltarea
copilului, ba din contră ajută!"

VI.11. CUM PUTEM SĂ NE ÎMBUNĂTĂȚIM MODUL DE A COMUNICA, CU COPILUL PREȘCOLAR?

Adesea, copilul preșcolar este neascultă tor, nu este receptiv la autoritatea dumneavoastră , dar nici a
celorlalți adulți, ceea ce vă creează dificultă ți de comunicare și de relaționare.
CE SPUN SPECIALIȘ TII?
 De multe ori copiii nu înțeleg de ce trebuie să facă anumite lucruri, regulile pe care pă rinții le impun nu au sens
pentru ei, iar explicațiile nu sunt concrete și pe înțelesul lor.
 Comportamentul inadecvat poate fi o modalitate de a atrage atenția pă rinților pentru a li se acorda importanța și
atenția necesară .
 Pă rinții nu sesizează adesea nevoile copilului și minimalizează dorințele sau necesită țile lui.
 Altă cauză o poate constitui stilul parental inflexibil sau dimpotrivă prea permisiv, ceea ce poate reprezenta o
barieră în dezvoltarea comunică rii cu copilul sau un exces de independență .

148
 Mult prea ocupați, pă rinții lasă copiii în grija bunicilor sau a bonelor, iar această lipsă de comunicare le provoacă
un sentiment de insecuritate, abandon, de insatisfacție, manifestâ ndu-se opozant în diferite medii (familial,
școlar, social).
SFATURI PRACTICE:
 Copilului i se va vorbi pe un ton blâ nd, va fi mâ ngâ iat, i se va zâ mbi, adoptâ nd o atitudine care să traducă
sentimentele de iubire față de el.
 Petrecâ nd mai mult timp împreună și implicâ ndu-vă în dialoguri frecvente, copilul va fi mai conștient de regulile
ce trebuie respectate, iar acestea vor fi asimilate mai bine.
 Pă rinții ar trebui să -și adapteze limbajul conform vâ rstei și nivelului de dezvoltare al copilului, altfel riscă să nu
se facă înțeleși și problema respectivă să persiste.
 Pă rinții trebuie să fie ră bdă tori, să redescopere lumea prin ochii inocenți ai copiilor, să se informeze continuu
pentru a gestiona situațiile dificile.
 Este necesar să i se permită copilului să exploreze lucruri și locații noi în loc să i se interzică acestea, ceea va
conduce la dezvoltarea autonomiei personale.
 Copilul trebuie încurajat continuu să pună întrebă ri, în încercarea de a gă si și singur răspunsuri, aspect care va
contribui la creșterea încrederii în sine și la dezvoltarea sa cognitivă .
 Tonul, elementele nonverbale (privirea și gesturile) care însoțesc mesajul verbal sunt modalită ți ce trebuie avute
în vedere în asigurarea unei comunică ri eficiente. Câ nd vorbiţi cu copilul, aşezaţi-vă la nivelul lui, astfel încat să
vă puteți uita cu ușurință unul la celă lalt. Menţine-ţi contactul vizual cu cel mic pe tot parcursul conversaţiei.
Zâ mbiţi, deoarece creaţi o atmosferă pozitivă .
CONCLUZII
 Construirea unei relaţii să nă toase pă rinte-copil implică o comunicare constantă și autentică , ascultâ nd punctul de
vedere al copilului, evitâ nd amenință rile, reproșurile, jignirile și oferind modele pozitive de empatie și toleranță
la care acesta să se raporteze pentru a face față în viitor situațiilor de viață .
 Modul în care va exprimaţi şi vorbiţi cu copilul este exemplul pe care-l preia și el, la randul lui. Dacă obişnuiţi să
ţipaţi, aşa va încerca şi el să comunice cu cei din jur. Dacă nu îl ascultaţi câ nd vorbeşte cu dumneavoastră , îl
repeziţi sau nu vă uitaţi la el, nici el nu vă va asculta câ nd încercaţi să vorbiţi cu el. Nu o face pentru că este
obraznic, ci pentru că acesta este modelul pe care i l-aţi oferit!

VI.12. RELAȚIONAREA CU COPILUL

Relaționarea cu copilul dumneavoastră este defectuoasă . Discuțiile pe care le aveți se finalizează cu ceartă .
Nemulțumirile se regă sesc în ambele pă rți. El vă învinuiește că nu-l înțelegeți, că nu-l ascultați niciodată , că nu vă
jucați și nu vă petreceți timpul împreună , iar dumneavoastră îi reproșați că nu respectă regulile casei, că este
nerespectuos cu cei din jur, că este obraznic și că nu învață suficient, comparativ cu alți colegi.
CE SPUN SPECIALIŞ TII:
 Familia reprezintă primul loc unde începe educaţia. În familie, copilul începe să -şi formeze vocabularul şi modul
de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învaţă acele expresii şi moduri de manifestare care îi vor servi în
educaţia ulterioară sau dimpotrivă , acelea de care va putea scă pa cu greu sau deloc. Copiii sunt foarte receptivi la
tot ce vă d şi ce aud, familia trebuie să fie foarte atentă cum se manifestă în prezenţa lor, deoarece aceștia au
tendința, la un moment dat, de a imita comportamentul adulților. („Children see, children do”
https://www.youtube.com/watch?v=5JrtpCM4yMM )
SFATURI PRACTICE:
 Arătați-i copilului că îl iubiți!
Copiii vor să fie iubiţi, să se simtă iubiţi, să li se spună că sunt iubiţi, să li se arate că sunt iubiţi. Dragostea implică
şi să -l ascultă m pe copil, aceast lucru fiind important pentru a afla nevoile copilului, dorinţele sale, gâ ndurile şi
sentimentele lui. Discutați cu copilul despre o anumită temă care îl preocupă , oferiți-i sprijin şi ajutor la lecţii, sau
învă ţați cu acesta unele deprinderi. Toate acestea vor duce la realizarea unei bune comunică ri între
dumneavoastră şi copil. Copilul va câ ştiga astfel încredere în pă rinţi şi va şti că ori de câ te ori va avea o problemă
sau o nelinişte va fi ascultat şi va avea cu cine discuta.
 Stabiliți reguli clare pentru toți membrii familiei - părinți și copil!
Existenţa unui program, a unor cadre şi reguli ştiute şi respectate atâ t de parinţi câ t şi de copil, dau acestuia un
sentiment de siguranţă şi îl învaţă pe mai tâ rziu să fie ordonat şi să se supună unor norme. Important este însă să
fim flexibili şi adaptabili, astfel încâ t copilul să tolereze neprevă zutul şi să facă faţă schimbă rii.
 Tratați-vă copilul cu respect!
Respectâ ndu-l, el se va simţi valorizat, tratat de la egal la egal cu ceilalţi membrii ai familiei. Nu ezitaţi niciodată
să vă cereţi scuze dacă aţi greşit cu ceva faţă de el să îi spuneţi „iartă -mă ”, „îmi cer scuze” sau să -i mulţumiţi.
Exemplul personal este mai important decâ t o mie de cuvinte.
 Acceptați-vă copilul, așa cum e!
Ca şi adultul, copilul are nevoie să se simtă acceptat ca persoană chiar şi atunci câ nd comportamentele lui sunt
mai greu de tolerat. El nu trebuie respins pentru comportamentele lui. Discuţia se realizează explicâ ndu-i ce nu
toleraţi din comportamentul lui şi nu pe el ca persoană .
 Petreceți mai mult timp cu copilul!
Timpul petrecut cu copilul ar trebui să fie o prioritate în viaţa orică rui pă rinte. Timp care poate însemna diferite
jocuri, vizionarea unui film, plimbare în parc, învă ţarea împreună , mersul la cumpă ră turi, etc.
 Evitați comparațiile! Fiți răbdători cu copilul!

149
 Învă ţarea, adică activitatea principală din copilă rie, are loc prin încercare-testare, reuşite, greşeli, repetă ri, în
toate acestea fiind îndrumat de pă rinţi, în corelaţie cu abilită ţile şi individualitatea fiecă rui copil. Pentru toate
acestea este nevoie de ră bdare. Fiecare pă rinte trebuie să își iubească copilul pentru cine este și să fie mâ ndru de
el, fă ră a se baza pe comparații inutile. A compara copilul cu alții duce la obișnuirea acestuia să prețuiască în
exces opiniile celorlalți și să se bazeze pe comparații exterioare în dobâ ndirea satisfacției și a stimei de sine.
Copilul se obișnuiește să se compare mereu cu alții, comparație în urma că reia uneori „câștigă ” și deci își întă rește
momentan stima de sine; sau în urma că reia „pierde” și își distruge momentan stima de sine. A te baza pe exterior
în formarea imaginii de sine nu numai că poate fi dă ună tor stimei de sine, ci înseamnă inexistența unui echilibru
interior – în funcție de ținta comparațiilor, propria imagine de sine va oscila continuu, lipsind copilul de o bază
sigură pentru a se valoriza pe sine.
CONCLUZII:
 A fi pă rinte este una dintre cele mai frumoase, dar și provocatoare experiențe ale vieții unui om. Aparent simplu
și firesc uneori, poate fi dificil altă dată . „Meseria” de pă rinte se învață în timp și poate deveni o experiență
minunată dacă știm cum să gestionă m situațiile.
 Educaţia copilului face parte din cerinţele rolului de pă rinte. Pă rinţii sunt cei care trebuie să -i înveţe pe copii
consecinţele comportamentelor lor, avâ nd în vedere faptul că nimic și nimeni nu-i învaţă mai bine să
conştientizeze responsabilitatea necesară pentru propriile acţiuni.
 Frumusețea meseriei de pă rinte, rezultă din experiența în sine și din tră irile deosebit de profunde pe care le are,
oferite de marile realiză ri câ t și de lucrurile mă runte, dar pline de semnificații. (Short Family Film „Next Time"-
https://www.youtube.com/watch?v=LOxa3zLccs4 )

VI.13. COPILUL DUMNEAVOASTRĂ ESTE VIOLENT CU CEILALȚI COPII?

Frecvent, el este actor al unor conflicte care se finalizează cu ceartă sau chiar cu bă taie.
CE SPUN SPECIALIŞ TII:
 În majoritatea cazurilor tipice de comportament violent, pă rinţii sunt fie prea rigizi şi autoritari, fie extrem de
permisivi şi protectori.
 Mesajul pe care copilul încearcă să ni-l transmită prin comportamentele sale este acela că are nevoie de ajutor şi
că nevoile sale nu sunt împlinite.
 Câ nd copilul este violent, cel mai adesea, pă rinţii intervin fie admonestâ ndu-l, fie încercâ nd să -l facă să se simtă
vinovat şi să se schimbe. Aceste intervenţii nu sunt decâ t o forma de manifestare a controlului pe care pă rinţii
doresc să -l aibă asupra copiilor lor. Perpetuarea unui astfel de control conduce, în cele din urma, la pierderea
controlului.
 Câ nd beneficiază de atenţia pă rinţilor pentru un comportament violent copiii învaţă că , daca se comportă
suficient de ră u, pă rinţii îi vor observă în cele din urmă .
 Pă rinţii reprezintă modele pentru copii lor. Comportamentele pe care pă rinţii le au atunci câ nd sunt implicaţi
într-o situaţie conflictuală reprezintă repere pentru modul în care copiii îşi vor rezolva propriile conflicte.
 Comportamentele inacceptabile ale copiilor pot fi schimbate schimbâ nd mediul în care tră iesc. Creâ nd un mediu
pozitiv, deschis comunică rii şi exprimă rii emoţiilor comportamentul copilului se va schimba.
 Atunci câ nd pă rinţii nu „blochează comunicarea” cu propriul copil (nu ameninţă , nu îşi impun propriile soluţii, nu
ridiculizează , nu moralizează ) reuşesc să descopere adevă ratele cauze care stau la baza comportamentelor
violente ale copiilor lor.
SFATURI PRACTICE:
 Discutaţi cu copilul şi stabiliţi câ teva reguli concrete de bună purtare pe care el le înţelege, în funcţie de vâ rsta pe
care o are (Nu loveşti copii cu care te joci! Asta înseamnă că nu-i zgâ rii, nu le dai un pumn, nu îi muşti şi nu le spui
cuvinte urâ te.).
 Stabiliţi împreună cu copilului consecinţele nerespectă rii regulilor (Dacă vei lovi copiii atunci câ nd te joci, nu vei
mai ieşi la joacă două zile.).
 Interveniţi atunci câ nd cineva este lovit, ră nit sau jignit.
 Analizaţi împreună cu copilul soluţii alternative la comportamentul violent şi nu vă impuneţi propriile soluţii •
Încercaţi să nu vă pierdeţi ră bdarea şi să vă proiectaţi nemulţumirea asupra copiilor. Cel mai potrivit este să vă
liniştiţi şi să încercaţi să răspundeţi la întrebarile: “De ce se comportă copilul meu astfel? Cum aş puta eu să -l
ajut?”
 Atunci câ nd discutaţi cu copilul despre comportamentele nedorite fă ceţi-o într-un mediu prietenos, favorabil
comunică rii şi în care să nu apară , pe câ t posibil, factori perturbatori.
CONCLUZII
 Conflictul nu este neapă rat ceva ră u. Relaţiile pe care le avem cu cei din jurul nostru: membrii familiei, prieteni,
colegi presupun în mod natural şi existența conflictului. Ceea ce contează este modul în care sunt rezolvate aceste
conflicte.
 Că utarea şi gă sirea de soluţii pentru rezolvarea conflictelor, împreună cu copiii, reprezintă o cale sigură pentru ca
pă rinţii să reuşească să schimbe modul inadecvat de a se comporta al propriilor copii.

VI.14. CUM CALMĂM UN COPIL ANXIOS?

Copiii anxioși sunt de multe ori prea tensionați sau rezervați. Unii ar putea solicita o mulțime de încurajă ri și
liniștiri, iar grijile lor pot interveni în activită țile cotidiene.
CE SPUN SPECIALIŞ TII:

150
 Anxietatea sau frica sunt emoții normale ce pot apă rea în diverse momente ale dezvoltă rii copilului și se referă la
temeri și griji legate de anumite aspecte concrete. Astfel, poate fi vorba în primă fază de anxietatea de separare
specifică momentului în care copilul este integrat în colectivită ți sau intră în relație cu persoane stră ine, poate
urma apoi anxietatea cauzată de activitatea și evaluarea specifică activită ții școlare, urmâ nd apoi anxietatea
determinată de necesitatea de a alege un drum în viață , anxietatea provocată de examene, etc.
 Doar o mică parte din acești copii vor dezvolta o tulburare de personalitate anxioasă , marea majoritate vor depăși
aceste momente și vor dezvolta comportamente adaptative. Frica, neliniștile, temerile devin o problemă doar
dacă nu dispar odată cu evenimentele care le provoacă și afectează funcționarea normală a copilului sau câ nd se
manifestă fă ră a exista un motiv obiectiv.
SFATURI PRACTICE:
Pă rinţii pot folosi urmă toarele expresii pentru a calma un copil anxios:
 „Poți să desenezi ce simți?“
Desenatul sau pictatul stă rii de anxietate îi va oferi copilului o nouă perspectivă cu privire la emoțiile sale, atunci
câ nd nu se poate folosi de cuvinte pentru a le descrie.
 „Te iubesc! Ești în siguranță!"
Atunci câ nd persoana pe care o iubești cel mai mult îți spune că vei fi în siguranță , această declarație se
transformă într-o afirmație puternică . Aduceți-vă aminte că anxietatea îi face pe copii să simtă că mintea și corpul
lor este în pericol.
 „Hai să numărăm!"
Această tehnică a distragerii atenției nu necesită pregă tire în avans. Numă rarea persoanelor care poartă cizme,
ceasuri, numă rul copiilor sau numă rul pă lă riilor dintr-o încă pere necesită spirit de observație și gâ ndire, ambele
reușind să diminueze anxietatea copilului.
 „Închide ochii! Imaginează- ți...."
Vizualizarea este o tehnică puternică folosită pentru a ușura durerea și anxietatea. Ghidați-vă copilul cu ajutorul
imaginii unui loc sigur, confortabil și care-l face fericit, unde se simte bine. În cazul în care acesta ascultă cu
atenție, simptomele fizice ale anxietă ții se vor risipi.
 „Hai să găsim dovezi!"
Descoperirea probelor pentru a sprijini sau respinge motivele pentru care copilul dumneavoastră este neliniștit îl
va ajuta să vadă dacă grijile sunt bazate pe fapte reale sau nu.
 „Sunt deja mândră/mândru de tine!"
Câ nd copilul va ști că sunteți mulțumit de eforturile lor, indiferent de rezultat, se va elimina necesitatea de a face
perfect un anumit lucru, aceasta fiind o importantă sursă a stresului pentru mulți copii.
 „Hai să mergem la o plimbare!"
Exercițiile ameliorează starea de anxietate pentru câ teva ore, deoarece ard excesul de energie, slă besc tensiunea
musculară și stimulează pozitiv starea de spirit. În cazul în care copiii nu pot face o plimbare, propuneţi-le să
alerge pe loc, să sară pe o minge de yoga, să sară coarda sau să facă alte exerciții.
 „Hai să folosim această minge împotriva stresului împreună!“
Atunci câ nd copiii își redirecționează anxietatea că tre o minge împotriva stresului, simt o ușurare emoțională .
Cumpă raţi o minge, țineţi o bilă de aluat la îndemâ nă sau umpleţi un balon cu fă ină / orez.
 „Vom trece prin asta împreună!"
Sprijinul oferit copiilor prin prezența și angajamentul pă rinților le poate da posibilitatea de a persevera, pâ nă
câ nd situația înfricoșă toare trece.
 „Lasă-mă să te iau în brațe!"
Luaţi-l pe copil în brațe sau țineţi-l în brațe. Contactul fizic îi oferă copilului posibilitatea să se relaxeze și să se
simtă în siguranță .
 „Hai să scriem o nouă poveste!"
Copiii au în minte o poveste cu privire la modul în care va decurge viitorul, iar acest viitor îi face să se simtă
anxioși. Acceptaţi povestea lor și cereţi-le să mai gă sească niște variante pentru a schimba finalul poveștii.
CONCLUZII
 Anxietatea este o stare prin care orice copil poate trece într-un moment din viaţă . Este important ca pă rinţii să
reacţioneze adecvat şi să-şi susţină copilul în procesul de întă rire a încrederii în sine şi a capacită ţii de a-şi
rezolva problemele. În acelaşi timp, pă rinții nu trebuie să respingă temerile copilului sau să îl critice, ori să se
amuze pe seama lui, deoarece copiii anxioși pot deveni neliniștiți şi se vor simţi blocaţi în demersul lor de a
rezolva dificultă țile cu care se confruntă .

VI.15. COPILUL MERGE LA ŞCOALĂ, IAR ACEASTA DEVINE CEA DEA DOUA „INSTITUŢIE” IMPORTANTĂ DIN
VIAŢA LUI, ALĂTURI DE FAMILIE. CARE SUNT RELAŢIILE POTRIVITE DINTRE FAMILIE ŞI ŞCOALĂ?
CE SPUN SPECIALIŞ TII:
 Într-o recenzie a literaturii de specialitate, Thorkildsen şi Stein (1998) au constatat că activită ţi de tipul: pă rinţi
care încurajează cititul şi efectuarea temelor, că rora le pasă de ce se întâ mplă în clasă , care sunt interesaţi de
progresul şcolar al copiilor lor şi care-i gă sesc copilului un loc de studiu, sunt corelate cu performanţa şcolară a
copilului;
 Un mediu familial suportiv oferit de pă rinţii cu aşteptă ri ridicate în ceea ce priveşte succesul copilului la şcoală
are cea mai mare influenţă asupra realiză rilor acestuia;
 Comunicarea pă rintelui cu şcoala este importantă , ca şi cea dintre el şi copil, pe subiecte ce vizează şcoala;

151
 Pă rinţii şi profesorii împă rtă şesc o responsabilitate uriaşă . Împreună oferă copiilor dorinţa de a învă ţa şi a munci.
O bună comunicare între ei este esenţială succesului, în scopul motivă rii copiilor pentru învă ţare şi a creşterii
interesului lor în această direcţie.
SFATURI PRACTICE:
 Pregă tiţi-vă copiii pentru a învă ţa. Prezentaţi-le şcoala ca fiind interesantă şi importantă şi precizaţi-le faptul că
vreţi să vă implicaţi activ în viaţa lor şcolară ;
 Discutaţi cu profesorii copiilor dumneavoastră . Stabiliţi o relaţie autentică cu ei. Fiecare are de învă ţat de la
celă lalt. O convorbire telefonică scurtă sau o întâ lnire la şcoală sau acasă vă poate uni în scopul de a-1 ajuta pe
copil;
 Participaţi la evenimentele din şcoală . Ş edinţele cu pă rinţii, evenimentele sportive şi jocurile în şcoală , toate vă
oferă şansa de a-i cunoaşte pe profesorii copilului dumneavoastră . Mai mult de atâ t, copilul va fi mâ ndru câ nd
pă rinţii lui merg la şcoală ;
 Pregă tiţi-vă să cunoaşteţi profesorii, orarul copilului şi regulile din şcoală ;
 Discutaţi permanent cu copilul despre ce se întâ mplă la şcoală : despre de activitatea din clasă , despre relaţiile cu
profesorii sau despre alte activită ţi educaţionale suplimentare în care, eventual, vă puteţi implica;
 Creaţi acasă un mediu bun de învă ţare. Sprijiniţi-l atunci câ nd învaţă , prin desfă şurarea de activită ţi educative
zilnice: citiţi împreună cu el, implicaţi-vă în jocuri educative, ajutaţi-l, dacă vă cere, în realizarea unor proiecte
mai mari;
 Observaţi şi să ascultaţi. Discutaţi cu prietenii copilului pentru a avea o vedere de ansamblu a ceea ce se întâ mplă
la şcoală ;
 Cereţi şi sfatul profesorilor atunci câ nd copilul se confruntă cu o problemă . Aceştia ştiu multe despre dezvoltarea
copilului şi îşi petrec mult timp cu el;
 Oferiţi-le informaţii utile profesorilor. Schimbarea condiţiilor familiale, cum ar fi divorţul, boala pă rinţilor sau
chiar moartea unui animal preferat pot determina tulbură ri de concentrare în învă ţare;
 Cereţi angajatorului să sprijine eforturile dumneavoastră îndreptate spre educaţia copilului. Politici familiale
„prietenoase", cum ar fi un orar mai flexibil, ore de pauză mai multe şi să ptă mâ ni comprimate de lucru, oferă
angajaţilor câ teva ore în timpul zilei de şcoală , pentru a se implica în activită ţile de aici. Orele libere obţinute pot
fi folosite pentru a merge mai tâ rziu la slujbă sau pentru a veni mai devreme acasă ;
 Oferiţi-vă voluntari pentru diverse activită ţi derulate în şcoală . Implicarea adulţilor îmbună tă ţeşte activitatea
şcolii;
 Implicaţi-vă în organizaţiile care sprijină colaborarea pă rinte-cadru didactic. Interesaţi-vă cum funcţionează
Consiliul reprezentativ al pă rinţilor al gră diniței. Dacă vi se cere sprijinul, ajutaţi conducerea unită ții de
învă ță mâ nt la stabilirea de reguli. Cereţi sfatul unui cadru didactic, al directorului sau al altui pă rinte în legă tură
cu modul în care vă puteţi implica.
CONCLUZII:
 „Pă rinţii şi cadrele didactice împreună ” reprezintă realitatea care sprijină învă ţarea şi motivaţia şcolară a
copiilor. Aceasta presupune ca pă rinţii să aibă expectanțe ridicate şi să -i laude adesea pe copii, să stabilească
obiceiuri bune de învă ţare şi să -i ajute pe copii să îşi planifice activită ţile, să le dezvolte interesul în diverse
domenii dar fă ră a uita de nevoile şi posibilită ţile specifice fiecă rei vâ rste. De asemenea, înseamnă ca pă rinţii şi
profesorii să se angajeze în discuţii unii cu alţii, fie faţă în faţă , fie la telefon, pentru că , dacă apare o situaţie
dificilă , le va fi mai uşor s-o discute, dacă anterior au stabilit o relaţie bună şi, mai ales, nu trebuie să se uite că
părinţii şi profesorii au cea mai mare influenţă asupra copiilor şi tinerilor.

VI.16. COMUNICARE ȘI LIMBAJ LA PREŞCOLARI ŞI ŞCOLARII MICI

CE SPUN SPECIALIŞ TII:
 A comunica înseamnă a exprima gâ nduri, sentimente și acțiuni. Vorbirea este componenta verbală a limbajului,
componentă care asigură dezvoltarea limbajului prin pronunția sunetelor vorbirii și prin ritmul adecvat al
vorbirii. (Hațegan, 2016).
 Majoritatea copiilor vorbesc cursiv, fă ră dificultă ţi, expresiv, nuanţat. Alţii întâ mpină greută ţi în pronunţarea
unor sunete, silabe, cuvinte, propoziţii. Din acest motiv este important ca pă rinţii să se adreseze specialiştilor
pentru o diagnosticare timpurie a tulbură rilor de limbaj şi pentru o intervenţie logopedică adecvată .
 Cele mai frecvente tulbură ri de limbaj și de comunicare întâ lnite la preşcolari și școlarii mici sunt întârzierile în
dezvoltarea limbajului, dislaliile, dislexiile – disgrafiile și autismul.
 Un copil cu tulburări de limbaj poate prezenta o parte dintre următoarele comportamente observabile:
primele cuvinte cu sens apar după doi ani;
 în intervalul 1 - 2 ani nu poate să spună 3 sau 5 cuvinte diferite, nu poate executa trei comenzi simple, nu poate
ară ta obiecte familiare dacă sunt numite, nu arată 3 imagini dintr-o carte câ nd acestea sunt numite;
 nu înțelege concepte de bază legate de experiența proprie;
 în intervalul 2-3 ani, copilul în exprimare nu asociază două cuvinte: un substantiv de un adjectiv, două
substantive, un substantiv de un verb;
 pronunțarea incorectă , absența sau înlocuirea unor sunete cu altele în cuvinte.
 Poate fi considerat ca avâ nd întârziere în apariția și dezvoltarea limbajului copilul care pâ nă la vâ rsta de 3 ani
folosește un numă r redus de cuvinte, pe care le pronunţă alterat şi care nu poate forma propoziţii simple, deşi are
auzul normal şi organele fono-articulatorii bine dezvoltate.

152
 Dislalia se caracterizează prin pronunțarea defectuoasă a unuia sau mai multe foneme. Ea se manifestă prin:
omisiuni, substituiri, distorsiuni de foneme sau erori motrice permanente pentru un anumit fonem sau pentru un
grup de foneme.
 Putem pune diagnosticul de dislalie în jurul vâ rstei de patru ani. Pâ nă la această vâ rstă , avem de-a face cu o
dislalie fiziologică . Vorbirea se corectează de obicei după această perioadă . Dacă după patru ani dificultă ţile se
mențin, la baza lor stau cauze nocive, care le pot agrava și transforma în obisnuinţe negative.
 Tulburările de învățare apar în cazul copiilor cu abilită ți cognitive normale, dar cu dificultă ți specifice legate de
abilită țile academice (citit, scris, calcul matematic).
Tulbură rile de învă ţare pot apă rea la orice nivel de inteligenţă , inclusiv la un nivel de inteligenţă superioară . Nu
se explică prin lipsa exersă rii, lipsa de motivare, factorii emoţionali sau o intervenție educațională deficitară .
 Dislexia este o tulburare de învățare manifestată printr-o incapacitate parțială și persistentă de achiziție
a citirii. Această tulburare de învă țare nu este o boală , ci o modalitate specială de prelucrare a informației, care
nu poate fi tratată , ci ameliorată . Dislexicii pot fi persoane deosebit de inteligente, unele chiar supradotate în alte
domenii decâ t cele legate de limbă ori limbaj: muzică , electronică , matematică , fizică etc. Această tulburare
persistă şi poate fi întâ lnită în egală mă sură la copii, adolescenți, adulți.
În funcție de vâ rstă , dislexia prezintă anumite caracteristici:
Preşcolarii au dificultă ți în:
 pronunțarea cuvintelor
 achiziționarea vocabularului
 achiziționarea abilită ților motorii fine (legarea şireturilor, încheierea nasturilor, folosirea instrumentelor de
scris)
 a reda evenimentele dintr-o poveste în succesiune logică .
Şcolarii mici se confruntă cu evidente dificultă ți în:
 realizarea conexiunii literă /sunet;
 asimilarea alfabetului şi a tablei înmulțirii;
 ortografiere şi citire (inversiuni de litere în cuvinte, confuzii între litere/cifre asemă nă toare). Școlarii mari au
dificultă ți în:
 învă țarea/identificarea prefixelor/sufixelor, ră dă cinii cuvintelor;
 ortografierea corectă a cuvintelor;
 realizarea de compuneri;
 redarea cronologică a evenimentelor.
 Un indiciu al dislexiei la această grupă de vâ rstă este faptul că abilită țile de cititscris se află sub nivelul vâ rstei.
Un copil cu tulburări de comunicare specifice autismului poate prezenta o parte dintre următoarele
simptome observabile:
 par incapabili să înţeleagă sensul şi scopul limbajului, de aici confuzia lor în ceea ce priveşte lumea
înconjură toare şi dificultă ţile de a forma relaţii sociale
 lipsa contactului vizual, lipsa de comunicare sau comunicare rară
 limbajul dezvoltat foarte tâ rziu, absența vocalelor în pronunție prezența ecolaliilor: ecolalii imediate (repetă
mecanic imediat cuvinte auzite din jur) sau ecolalii întâ rziate (repetă ce a auzit mai tâ rziu) sau ecolalii cu cuvinte
cheie („câ t e ceasul telefonul?” sau ”câ t e kilogramul de perdele?”);
 folosirea în comunicare a persoanei a II- a;
 tendința de izolare, absența jocului autentic, preocuparea pentru activită ți stereotipice;
 refuzul de a fi atinși;
 dezinteres pentru unele jucă rii, apar fixații doar pe anumite obiecte;
 lipsa interesului pentru învă țare.
SFATURI PRACTICE PENTRU PĂ RINȚ II AI CĂ ROR COPII PREZINTĂ TULBURĂ RI DE LIMBAJ. SUGESTII PENTRU
PĂ RINȚ I, ÎN VEDEREA DEZVOLTĂ RII VORBIRII:
 Copiii încep să pronunțe cuvintele de la un an, iar propoziții de la vâ rsta de doi ani. Dacă identificați diferite
probleme, consultați un logoped sau un terapeut în cazul tulbură rilor de comunicare.
 Trebuie să comunicați cu specialiștii implicați în terapia urmată de că tre copil, respectâ nd etapele urmă rite de
intervenția logopedică . Nu uitați că fiecare copil este unic. Stilul copilului de a învă ța și modul său de a reacționa
la probleme este diferit.
 Nu fiți centrat pe problemele întâ mpinate ci, mai întâ i, încercați să descoperiți talentul copilului, să aflați
interesele acestuia, să vă concentrați pe resursele de care acesta dispune!
 Atunci câ nd copilul face o greşeală este important să nu vă ară taţi supă rat sau să-l pedepsiţi. Folosiţi cuvâ ntul
„scă pare” în locul cuvâ ntului „greşeală ”, sau spuneţi, de exemplu, „atenţie”.
 Este important pentru copil să se simtă acceptat şi nu supus presiunii.
 Accentul trebuie pus pe reușită .
 Asigurați o atmosferă plă cută pentru efectuarea exercițiilor!
 Nu uitați că jocul reprezintă principala modalitate de învă țare și exprimare a copilului!
 Rezervați-vă timp zilnic pentru a conversa cu copilul. Cu câ t copilul vorbește mai mult, cu atâ t vorbește mai bine.
 Vorbiți corect cu copilul, nu stâ lciți/alintați cuvintele. Copilul va învă ța să vorbească greșit și va fi greu corectat.
 Explicați cuvintele câ t mai pe înțelesul copilului oferindu-i exemple câ t mai variate, încurajați-l să folosească
acele cuvinte în limbajul curent.

153
 Oferiți copilului activită ți variate astfel încâ t să beneficieze de experiențe diverse. Încurajați-l să pună întrebă ri,
întrebați-l dumneavoastră .
 Ascultați /câ ntați împreună muzică pentru copii, astfel încâ t copilul să memoreze cuvinte noi și să le utilizeze
corect.
 Integrați copilul în colectivitate potrivit vâ rstei cronologice!
CONCLUZII
 Prin intervenţia logopedică se dezvoltă abilită ţi de comunicare eficientă la nivelul limbajului rostit şi scris şi
deprinderi de folosire şi funcţionare corectă a acestuia.
 Durata şi reuşita terapiei depinde în mare mă sură de gradul de implicare a tuturor celor care se ocupă de
educaţia copilului, prin stimularea continuă a limbajului, prin crearea unui climat afectiv, prin încurajare şi
stimulare adecvată .

VI.17. CORECTAREA COMPORTAMENTELOR NEGATIVE LA COPII

MOTTO:
„Tu, în fiecare clipă trebuie să spui, să arăţi cine eşti, ce valori porţi în conştiinţa ta, ce bogăţii şi frumuseţi
tăinuiesc în mintea ta, în simţirea ta. Toate acestea le răspândeşti în preajma ta printr-o modalitate care te
înfăţişează lumii şi care se numeşte comportarea ta de fiecare zi.”

Un coportament pozitiv se formează din copilă rie sau nu se mai formează deloc! Alterarea comportamentului îşi
află ră dă cinile în etapa de vâ rstă preşcolară . O tot mai mare libertate a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi
conştientă din partea pă rinţilor, par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la
copil.
Una dintre problemele cu care se confruntă pă rinţii este faptul că uneori sunt puşi în situaţia de a-l învă ţa pe copil
diverse comportamente, iar alteori îşi doresc să elimine sau să reducă o serie de comportamente ale acestuia.
Unele sunt comportamente noi pentru copil cum ar fi: să se spele pe dinţi, să mă nâ nce singur folosind tacâmurile,
să respecte o anumită regulă (strâ nsul jucă riilor în camera lui). Altele sunt comportamente pe care pă rinţii doresc să
le crească frecvenţa: să se dezbrace singur și să își aranjeze hă inuțele, să salute, să spună „mulţumesc”, „cu plă cere”
sau „te rog”. Printre acestea, apar uneori şi comportamente negative sau nepotrivite. ca de exemplu: îşi loveşte fraţii,
își lovește colegii, își lovește pă rinții, îşi uită caietele la şcoală , îşi aruncă hainele la întâ mplare, nu îşi aranjează
niciodată jucă riile şi multe altele.
Încă de la vâ rsta preşcolară , copiii pot prezenta comportamente violente cum ar fi: îşi loveşte fraţii, își lovește
colegii, își lovește pă rinții, îşi aruncă hainele la întâ mplare, nu îşi aranjează niciodată jucă riile, face crize de furie
excesivă asociată cu agresivitate fizică , aruncarea cu diverse obiecte, ameninţă ri de a ră ni alte persoane sau chiar de
autovă tă mare, cruzime faţă de animale, incendierea etc. Pentru toate aceste comportamente, pă rinţii încearcă să
aplice o serie de metode pentru corectarea lor, unele din ele dâ nd rezultate, iar altele nefuncţionâ nd.
Oricâ t de mult am vorbi şi am spune copilului ce să facă sau ce să nu facă , observă m că nu se produc schimbă rile
pe care ni le dorim. Copilul, ca şi adultul, are nevoie de timp, de metode şi de mult exerciţiu pentru a învă ţa un
comportament. Nu este suficient să ştim ce comportament vrem să formă m pentru a şi realiza acel comportament.
În momentul în care pă rintele e nemulţumit de comportamentul manifestat de că tre copil, devine nervos, iritat,
nemulţumit, emoţii care duc la: aplicarea unor pedepse prea aspre, ridicatul tonului, sau chiar la violenţa fizică .
Pă rinţii fac deseori greşeala etichetă rii copilului în funcţie de comportamentul manifestat: „este rău", „este obraznic",
„este ră zgâ iat", „este neatent" etc. Copilul îşi va însuşi această etichetă şi  se va comporta în cele mai multe cazuri
conform convingerii pă rinţilor.
Atunci câ nd pă rinţii doresc să corecteze un comportament nedorit al copilulului este indicat să evite urmatoarele
afirmații sau acţiuni:
 etichetarea: „Eşti un obraznic fă ră pereche!"
 ameninţarea: „Dacă nu te potoleşti, îţi trag o mamă de bă taie de nu te vezi!"
 şantajarea: „M-au îmbolnă vit obră zniciile pe care le tot faci!…."
 dezarmarea: „ Nu vei fi niciodată capabil să te comporţi ca un copil cuminte şi ascultă tor!"
 comparerea cu alţi copii: „Uite ......, ce frumos se comportă !"
 umilirea în faţa persoanelor care îl apreciază: în loc de pedeapsă este de preferat termenul de „consecinţă " pentru
faptele sale. Bineînţeles că se vor stabili de la început nişte reguli, astfel încâ t să nu se simtă nedreptă ţit sau
devalorizat.
Un prim pas în corectarea unui comportament este identificarea cauzelor acestuia. Cu siguranţă nu a apă rut
pentru că avem un copil irecuperabil de ră u, ambiţios sau ră zbună tor.
Atunci câ nd aplică un comportament deranjant pentru pă rinţii să i, copilul poate viza unul din urmatoarele
lucruri:
 Atragerea atenţiei – copilul observă că pă rinţii îşi îndreaptă atenţia asupra lui, îl bagă în seamă , doar atunci
câ nd face lucruri care nu sunt pe placul acestora, în rest ignorâ ndu-l şi neapreciindu-i lucrurile bune pe care le
face. O foarte mare greşeală , o fac pă rinţii care îşi ceartă permanent copilul şi nu fac aprecieri pozitive atunci câ nd
acesta manifestă anumite comportamente pozitive (să -l laude, să -l îmbră țișeze etc.). Recompensele trebuie să
vină imediat după ce copilul a realizat comportamentul dorit (nu îl vom felicita seara pentru că s-a spă lat pe dinţi
dimineaţa).

154
 Lupta pentru putere  apare în general atunci câ nd pă rintele încearcă să înfrangă prin forţă şi autoritate voinţa
copilului. Este important să clădim o relaţie de parteneriat cu copilul, de prietenie şi înţelegere. Dacă îi
recunoaştem nevoile, drepturile și dorinţele, el se va simţi important, valoros şi nu va mai considera că are pentru
ce să se lupte.
 Răzbunarea  apare în general la copiii foarte descurajaţi, care recurg la comportamente agresive. Este de evitat
să subestimă m capacitatea copilului de a se simţi ră nit sau dezamă git de anumite acţiuni ale pă rinţilor. Copilul va
recurge la acele comportamente despre care ştie în mod cert ca îi deranjează pe pă rinţi.
Câ nd adulţii greşesc în educaţia copiilor, nu o fac pentru că nu iubesc copiii, ci pentru că nu cunosc o cale mai
bună . Dacă nu înţeleg care sunt nevoile unice ale copiilor, nu sunt capabili să le ofere ceea ce ei au nevoie. Trebuie să
înveţe cum să le dea o libertate mai mare, păstrâ ndu-şi în acelaşi timp controlul.
CE POATE FACE UN PĂRINTE PENTRU A ÎNCURAJA COMPORTAMENTELE POZITIVE?
Pentru a încuraja comportamente pozitive, pă rinţii trebuie să îşi facă timp în fiecare zi pentru copiii lor, şi anume:
să poarte discuţii legate de ceea ce s-a întâ mplat la gră diniță , să joace jocul preferat al copilului sau să îl ducă în
locurile de joacă agreate de el, să îi asculte pă rerile, să îi citească o poveste înainte de culcare, să meargă împreună la
cumpă ră turi, să viziteze un anumit loc – aceste lucruri dâ ndu-i siguranţa şi încredere copilului şi totodată creâ ndu-i
sentimentul că este apreciat şi iubit.
Un alt mijloc prin care copilul se simte important se poate crea prin aşa-zisele „consilii de familie”, care se pot
realiza să ptă mâ nal. În cadrul acestora, pă rinţii împreună cu copiii vor lua decizii de familie, purtâ nd discuţii
reglatoare şi negociatoare pentru a rezolva eventualele probleme.
Oferirea de cadouri sau recompense trebuie realizată în mod responsabil, fă ră a-i da de înţeles copilului că pentru
orice lucru minor va primi ceva în schimb: el trebuie învă ţat încă de la vâ rsta preşcolaritaţii că sunt lucruri pe care
trebuie să le facă necondiţionat şi că dacă îşi doreşte ceva trebuie să merite acel lucru. Mulţi pă rinţi se confruntă
adesea cu urmă toarea problemă : copilul începe să plâ ngă , să ţipe sau se se arunce la pă mâ nt atunci câ nd îşi doreşte o
jucă rie vă zută în vitrina unui magazin; pă rintele, cuprins de ruşine probabil, sau uneori chiar de mila copilului, care se
loveşte trâ ntindu-se pe caldarâ m, îi satisface acestuia marea dorinţă ! ... şi ce a obţinut prin asta? ... grandiosul stă pâ n
preia controlul! şi va mai face şi alte lucruri pentru că aşa vrea el: nu mă nă ncă pentru că nu îi place mâ ncarea, nu se
îmbracă cu hainele pe care i le pregă teşte mama pentru că vrea altele etc!
De asemenea, pentru a-l motiva pe copil să fie responsabil este indicat să i se ofere responsabilită ţi în familie care
să îl facă să se simtă că are o contribuţie importantă : îngrijeşte florile, strâ nge jucă riile, aranjează hainele, face ordine
la încă lță minte, ajută unfrate/o soră mai mare să facă ordine în cameră etc. Pă rintele trebuie să fie atent să ofere
imediat feed-back pozitiv pentru comportamentele pozitive pe care le-a fă cut copilul. A da feed-back înseamnă a
spune ceva imediat ce aţi sesizat un comportament „Bravo! Apreciez foarte mult faptul că ai ajutat-o pe sora ta să facă
ordine în camera voastră !”.

VI.18. ATENȚIA NEGATIVĂ ȘI ATENȚIA POZITIVĂ

Copiii, prin structura lor, au nevoie de multă atenție, iar atunci câ nd îi pedepsim, indiferent că este vorba doar de
o cică leală , o prelegere, că îi certă m, că țipă m la ei, sau că îi privă m de ceva, le oferim o formă de atenție negativă . 
Atenția negativă îi face pe copii să mormă ie, să ne evite, să nu ne asculte sau facă același lucru pentru care au
primit atenție negativă . Cu câ t le oferim mai multă atenție negativă , cu atâ t ei devin mai nesiguri pe ei și, în consecință ,
caută și mai multă atenție… negativă .
Pe de altă parte, pedeapsa le transmite mesajul că imperfecțiunile și slă biciunile lor sunt inacceptabile, că ei nu
sunt demni de a fi iubiți și apreciați.
Câ nd observați manifestarea comportamentului nedorit, în situația în care acel comportament este inofensiv și
nu afectează integritatea nimă nui, îl veți ignora.
Ignorarea este dificilă pentru pă rinți și cu toate acestea, câ nd vă irită copiii, încercați să treceți cu vederea. O
purtare neplă cută , dar inofensivă , cum ar fi vă ică reala, întreruperile, toanele, cică leala, sunt comportamente ce ar
trebui să le ignorați. Câ nd comportamentul este ignorat, copilul va stă rui în a face acel comportament, dar în cele din
urmă se va opri. A ignora înseamnă a nu vă privi copilul. De asemenea, înseamnă să excludeți privirile ră ută cioase,
mustră rile, oftaturile sau mormă ielile.
În cazul în care comportamentele copiilor depă șesc pragul comportamentelor inofensive, aveți în vedere
să  apelați la un set de reguli pe care să le stabiliți și să le faceți cunoscute copiilor.
Atunci câ nd copiii au comportamente ce afectează integritatea cuiva, inclusiv integritatea lor sau încalcă  o regulă
clar stabilită , puteți apela la tehnica liniștirii.
În ce constă tehnica liniștirii?
Această tehnică atenuează un comportament deficitar și este valabila pentru toți copiii cu vâ rste cuprinse între 2
și 12 ani. Tehnica poate deveni un instrument foarte eficient care să va ia mai puțin timp decâ t cică leala, țipetele,
certurile, dar câ nd vă pregă tiți să folosiți această metodă , aveți în vedere toate sacrificiile necesare: ori vă pregă tiți să
întâ rziați la serviciu, ori nu mai aplicați această tehnică .
Câ nd practicați tehnica liniștirii, aveți grijă să vă pă strați controlul și să vorbiți câ t mai puțin!
Este important să  rostiți „liniștește-te!” și să credeți în ceea ce spuneți.  Maxim 10 cuvinte sunt suficiente. Aveți
grijă ca, odată ce le-ați rostit cu un ton foarte calm, dar ferm, nu se mai întâ mplă nimic pâ nă câ nd copilul se liniștește.
În cazul în care copilul vrea să știe de ce e trimis să se liniștească sau vrea să  își argumenteze comportamentul,
explicați-i sau lă sați-l să vorbeasca doar după  ce se liniștește. Pentru liniștire, alegeți un loc în care copilul poate să
stea singur, fă ră televizor, jucă rii, calculator, tabletă , telefon sau alte jocuri și unde să ră mâ nă între 2 pâ nă la 12
minute, în funcție de vâ rsta copilului. Dacă vrea la baie, nu vă lă sați pă că liți! Dacă nu este liniștit în timpul stabilit,
reluați totul!

155
 Dacă este vorba de un preșcolar care opune rezistență , poate fi nevoie să -l rețineți cu blâ ndețe pâ nă expiră timpul
stabilit.
Dacă un școlar opune rezistență , adăugați câ te un minut pentru fiecare refuz pâ nă la maxim 5 minute
suplimentare.
După ce copilul s-a liniștit, dați-i voie să revină la situația dinainte. Dacă se poartă cum trebuie, lă udați-l!
Asigurați-vă că el a înțeles ce comportament nu este acceptat. Pentru a aplica tehnica liniștirii, aveți nevoie ca mai
înainte, să vă liniștiți chiar dumneavoastră  înșivă .
Câ teva respirații profunde, vă pot fi de mare ajutor și, de asemenea, un antrenament în a vă pă stra controlul în
fața copilului. Aveți grijă ca și copilul să dobâ ndească practica respirației profunde pentru a se liniști.
Dacă aplicarea acestei metode de corectare a comportamentelor nedorite ale copiilor este un obicei nou, va
necesita din partea dumneavoastră ceva mai multă atenție și perseverență , dar, în timp, cu siguranță vă puteți bucura
de efectele benefice ale acestei metode.
La polul opus, atenția pozitivă , exprimată prin laudă si apreciere, îi ajută pe copii să simtă că sunt iubiți și
acceptați și ei înșisși se iubesc. Astfel, ei se simt încreză tori în forțele lor proprii și mai deschiși fața de ceilalți.
Ori de câ te ori vă surprindeți copilul avâ nd un comportament dorit, apreciați-l câ t mai mult posibil. În niciun caz
să nu treceți cu vederea manifestarea comportamentele dorite sau să le lă udați cu jumatate de gură . Lă udați efectiv
comportamentele dorite pentru că informațiile explicite îi ajută pe copii să înțeleagă ce anume apreciați și astfel
ei repetă acele comportamente.
Cu câ t sunt lă udați mai des (și pe drept), cu atâ t mintea lor va reține mai bine comportamentele pozitive și vor fi
mai ascultă tori. Aveți grijă să laudați și eforturile pe care ei le fac, nu doar succesele.
Un copil care este educat folosindu-se adecvat tehnica întă ririi pozitive, își va dezvolta anumite calități:
 va învă ța să comunice mai ușor, exprimâ ndu-și dorințele și nemulțumirile;
 va deveni mai sociabil;
 va reacționa mai calm la critică și va avea o toleranță mai crescută la frustrare;
 va fi mai flexibil, cooperant și deschis la nou;
 va avea o capacitate creatoare mai mare;
 va fi mai optimist și mai încrezator în forțele proprii;
 va manifesta spirit de inițiativă;
 se va comporta mai altruist;
 va fi mai disciplinat în toate situațiile (nu doar în acelea în care părintele sau altă autoritate e de față);
 se va angaja în activită ți mai motivat.
Trebuie menționat că aceste calități se dezvoltă între anumite limite, în funcție de particularitățile personalității
fiecăruia.

VI. 19. CE COMPORTAMENTE SUNT INACCEPTABILE LA COPILUL MIC?

 Minciuna. Copilul poate greși – este necesar ca pă rinții să accepte aceasta și ca cel mic să știe că o greșeală nu
este capă tul lumii, atâ t timp câ t o recunoști. Dacă , însă , copilul ajunge să mintă pentru a își ascunde o greșeală ,
acesta este semn că pă rinții au reacționat în trecut prea sever la scă pă rile copilului. Minciuna poate fi o
obișnuintă a copilului atunci câ nd el observă că pă rinții să i îi mint pe alții pentru a evita o situație neplacută și
câ nd observă că și el „scapă ușor” spunâ nd o minciună . De aceea, trebuie să îi ară tați în mod clar de la prima
minciună cu care îl prindeți că nu veți tolera situația. Însă pentru a îl face să înțeleagă valoarea sincerită ții, va
trebui în primul râ nd să fiți voi sinceri, să îi ară tații că preferați adevă rul, chiar câ nd acesta este dificil.
 Furat. La copilul mic, nu este vorba chiar de furat – el nu percepe des că ceea ce face este moral vorbind
inacceptabil. Pâ nă pe la 6-7 ani, copilul trece la un moment dat prin faza „a mea”, câ nd percepe doar propriile
nevoi și dorințe și nu pe ale celorlalți. De aceea, dacă cineva are un obiect pe care îl vrea, copilul îl va lua (direct
sau pe ascuns). Niciodată nu trebuie să tolerați acest comportament – explicați-i încă de la început că ceea ce este
al altuia nu trebuie luat; dați-i exemple referitoare la el, chiar punâ nd în practică – „cum te simți dacă îți iau
jucă ria și nu ți-o mai dau? – așa se simte și altcineva dacă îi iei ceva”. Explicați-i că ceilalți au sentimente că și el și
că le face ră u dacă ia de la alții și încercați să îl învă țați timpuriu cu concepte precum bună tatea și cu acte precum
împă rțitul lucrurilor.
 Agresiuni – lovirea sau bruscarea altor copii (frați, colegi) sau animale. Pâ nă la 4-5 ani, actele agresive sunt
oarecum normale – copilul frustrat, nedreptă țit, furios, se va exprima prin acțiuni violente, deoarece nu are
autocontrol și nu știe cum să își exprime emoțiile negative. Aceasta însă nu înseamnă să tolerați un astfel de
comportament. Interveniți strict și încercați să îi explicați că așa cum îl doare pe el câ nd se lovește, îi doare pe
alții – oameni, animale, chiar obiecte – câ nd îi lovește. Învă țați-l să nu se comporte niciodataă cu altul așa cum nu
ar vrea ca cineva să se comporte cu el! S-a menționat să îi spuneți că și pe obiecte le ... doare – aceasta pentru că
un copil are o tendința animistă (personificare a forțelor și fenomenelor naturii), el umanizează și însuflețește și
obiecte precum jucă riile sale; așadar, pentru a îi descuraja actele agresive, explicați-i că dacă lovește pă pușa, o
doare (astfel va înțelege că a lovi și trâ nti nu este acceptat în nici o situație).
 Agresivitate pasivă – refuzul copilului de a asculta și coopera. Agresivitatea pasivă reprezintă una din cele
mai frecvente comportamente inacceptabile la copil – o modalitate prin care copilul își manifestă frustrarea și
tensiunea interioară , în special după 5-6 ani. Copilul nu face nici un act interzis, însă refuză pur și simplu să vă
asculte, să facă ceea ce îi cereți și chiar să vorbească cu voi. Va refuza și va ignora – de multe ori, ca reacție de
ră zvră tire și ră zbunare, câ nd copilul se simte nedreptă țit sau neglijat. Nici acesta nu trebuie să fie un

156
 comportament tolerat de că tre pă rinți. Interveniți și utilizați ascultarea activă pentru a afla ce anume la voi a
declanșat agresivitatea sa pasivă , încercâ nd să îndreptați lucrurile (în acest caz, pedeapsa nu e niciodată eficientă ,
sporind frustrarea copilului – este nevoie de comunicare).
 Răspunsul „obraznic”. Printre comportamentele inacceptabile la copilul mic se află și ră spunsurile sale
„obraznice”, ironice, batjocoritoare, furioase, chiar înjură turile (atenție: copilul mic poate să nu știe ce zice, poate
doar repeta cuvinte auzite). Fiți fermi și interveniți imediat spunâ nd că nu se tolerează o astfel de atitudine și
limbaj. Aflați de unde a învă țat să se poarte sau să vorbească astfel – mediul în care își petrece timpul este de
obicei factorul principal în adoptarea acestui comportament. El acționează astfel pentru a se impune, pentru că
simte că nu este ascultat, pentru că vrea să arate că nu se lasă controlat, pentru că este furios, pentru a vă atrage
atenția și a vă șoca. Câ nd se poartă astfel, primul lucru este să îi refuzați victoria: nu vă ară tați șocați (el vrea
aceasta), ci adoptați o atitudine fermă , rece și spuneți-i că nu veți vorbi cu el dacă are un astfel de comportament;
apoi, trebuie să aflați de unde a învă țat să se poarte așa și de ce s-a purtat așa și să îi ară tați că nu veți tolera
asemenea comportamente; spuneți-i că pentru a fi ascultat sau luat în seamă , trebuie să se exprime calm, adecvat
și nu exagerat.
Vorbind despre comportamentele inacceptabile la copil este important ca părinții să nu tolereze și ignore
niciodată astfel de acte și să le descurajeze din prima. Foarte util este să încurajați comportamentele bune, de
dorit la copil, prin apreciere și laude – și să le descurajați din prima pe cele inacceptabile, în primul râ nd prin
atitudinea dezaprobatoare, rece și calmă . Interveniți, ară tâ ndu-i că nu se acceptă comportamentul său – însă
niciodată prin ceartă , țipete sau doar prin pedeapsă . Trebuie să adoptați o atitudine calmă , detașată și controlată ;
să îi spuneți clar că , ceea ce face nu va fi tolerat; să încercați să aflați cauza actului sau discutâ nd cu el, să îi
explicați că dacă adoptă comportamente inacceptabile, vor exista consecințe; și să puneți în practică acele
consecințe – o pedeapsă de tipul interzicerii unei activită ți plă cute sau retragerea în camera sa. Însă înainte de a
trece la pedepse, asigurați-vă că vorbiți cu copilul și că el știe de ce un comportament este inacceptabil!
Concluzie:
 Un lucru important de ştiut este că în realitate nu există copii ră i, ci doar copii descurajaţi.
 Fiecare copil are şi pă rţi bune, pozitive. Dacă vom învă ţa să privim comportamentele negative ale copiilor ca pe o
formă de a ne comunica ceva, vom gasi întotdeauna cea mai buna metoda pentru a-i corecta. Pă rinţii trebuie să
manifeste iubire şi înţelegere faţă de propriii copii, să descopere secretele motivă rii copilului, recompensă rii sau
pedepsirii acestuia.

VI.20. ACOMODAREA COPILULUI LA GRĂDINIŢĂ

Începerea gră diniței aduce, inevitabil, schimbă ri mari în viața copilului și în același timp, în viața familiei.
Pentru că , atunci câ nd un micuț începe gră dinița, întreaga familie (re)începe gră dinița.
La gră diniță , copilul trebuie să respecte un program zilnic mult mai organizat, mai riguros și, cel mai
important, sunt primele momente fă ră pă rinți, în afara mediului cu care este familiar – casa. De asemenea, gră dinița
reprezintă prima ocazie a copilului, de a fi într-o colectivitate. Copiii din grupă , îi sunt stră ini. Educatoarea este un
adult pe care nu îl cunoaște.
Adaptarea copilului la gră diniță durează între două să ptă mâ ni și o lună , însă , cum fiecare copil este unic,
fiecare are propriul să u ritm de acomodare.
5 PROBLEME MARI LEGATE DE ACOMODAREA COPILULUI LA GRADINIŢ Ă :
1. Copilul plâ nge – O reacție normală la teama de necunoscut, de copiii pe care nu îi cunoaște, de meniul nou. Este
anticipația orelor fă ră tine. Copilul nu plâ nge pentru că nu vrea să intre în sala de grupă . El plâ nge pentru că nu
vrea să intre și să ră mâ nă fă ră tine.
2. Îi place în prima zi, dar apoi plâ nge și spune că nu mai vrea. El descoperă că lucrurile sunt mai serioase decâ t o
simplă sesiune de joacă . La gră diniță sunt reguli și nu are aceeași libertate ca acasă . În același timp, descoperă ,
pentru prima oară , ierarhia și faptul că i se iau jucă rii, ori că alți copii se impun mai repede decâ t el.
3. Copilul descoperă că trebuie să se descurce singur: la masă , la îmbră cat, să nu se lase intimidat de alți copii, să se
apere, să se impună , să relaționeze, să se adapteze unui program coordonat de altcineva.
4. Copilul refuză să doarmă la prâ nz și plâ nge după mama.
5. Copilul începe să folosească acasă un limbaj diferit și un comportament nu agresiv, ci irascibil, și te înțelegi mai
greu cu el. Într-adevă r, el poate prelua comportamentul și limbajul altor copii din grupă . Vorbești cu educatoarea
și afli, cu surprindere, că în sala de grupă copilul este cuminte, la fel și ceilalți colegi ai să i. Care este explicația? El
își epuizează „rezerva de cumințenie”, iar acasă , în mediul familiar, se va exterioriza și va simți nevoia să
compenseze pentru orele în care a fost cuminte și ascultă tor. La fel de bine, gradinița sunt obositoare, astfel că
reacția lui poate fi pusă în legă tură cu epuizarea.
SOLUŢ II UTILE PENTRU ADAPTAREA COPILULUI LA GRĂ DINIŢ Ă :
 Copilul nu trebuie să stea tot programul de la început. Dacă lucrezi, încearcă să îți iei cateva zile libere. Pentru
copil, gră dinița este o noutate și poate va fi prea mult pentru el să stea tot programul din prima zi. Astfel, chiar
dacă l-ai încris la program prelungit, nu trebuie să stea de la 8.30 pâ nă seara la 18.00 de la început. Lasă -l să stea
3-4 ore, timp în care te plimbi prin zonă . După cel puțin o să ptă mâ nă , copilul ar putea să fie deja pregă tit pentru a
sta de dimineața pâ nă după -amiaza.
 Copilul nu trebuie să ră mâ nă singur în sala de grupă – toţi copiii să fie luaţi acasă de pă rinţi, iar el să ră mâ nă
ultimul. Sentimentul ce va pune stă pâ nire pe el este acela de neglijenţă , abandon, indiferenţă . Greu va înţelege
adevă ratul motiv. Pă rinţii trebuie să îşi facă timp pentru copilul lor.

157
 Acasă refuză să doarmă la prâ nz. Ce va face, oare, la gradiniță ? Ș i noi, pă rinții, suntem atâ t de diferiți unii de alții.
La fel și copiii noștri. Unii au obiceiul de a dormi la prâ nz, alții adorm mai greu, iar unii chiar nu pot. Iar cei care
nu vor astă zi sau mâ ine, sigur vor dormi într-una din zile. Copilul nu ar trebui obligat să doarmă dacă nu poate.
Însă , va fi încurajat să stea liniștit în pă tuțși să -i lase pe ceilalți să doarmă .
 Atitudinea pă rinților. Un pă rinte stresat, nervos și emotiv îi va transmite copilului aceeași stare. Voi vă gâ ndiți că
va plâ nge și deja sunteți copleșiți de sentiment. Apoi, noua rutină de dimineață , cu o altă oră de trezire și cu un
interval orar strâ ns pentru a vă pregă ti de plecare. Este un alt factor care poate să streseze pă rintele. Copilul vede
că toate aceste schimbă ri afectează pă rintele. Și, pentru că nu știe ce îl așteaptă acolo, se sperie. „Lucrurile au
importanța pe care le-o oferi!”
 Imediat, după începerea gră diniței copilul poate să aibă coșmaruri și somnul îi este agitat. Pentru că este prima
oară câ nd petrece atâ t de mult timp în compania altor copii de vâ rsta lui, câ nd întâ lnește ierarhia – între copii -
câ nd i se iau jucă rii, câ nd trebuie să mă nâ nce singur, câ nd trebuie să se dezbrace și să se îmbrace singur de
fiecare dată etc. Sau poate nu îi place de educatoare. La fel de bine, gră dinița poate fi obositoare și dacă în sala de
grupă este agitație, sunt mulți copii care plâ ng, strigă , alții care strică jocuri, ori sunt mai agresivi, toate aceste
experiente de peste zi s-ar putea să se resimtă  în somnul agitat al copilului. El trebuie urmă rit, pă rinții trebuie să
fie foarte atenți la toate aceste semne și trebuie să discute constant cu educatoarele, pentru a afla cauza și pentru
a gă si o soluție.
 Tratați mersul la gră diniță cu calm, cu entuziasm, fă ră a pune prea mare accent pe această nouă etapă din viața
copilului vostru. Da, este un pas mare. Dar țineți asta pentru voi!
 Stabiliți un program nou, pentru copil și pentru voi. Cu o oră nouă de culcare și una de trezire. Încercați să vă
organizați de seara cu hă inuțele de a doua zi, cu ceea ce veți mâ nca de dimineața (dacă există acest obicei),
încă lță mintea să fie curată , ghiozdă nelul pregă tit, dacă se anunță ploaie, umbrela să fie lâ ngă ușă , puneți de seara,
după ce adoarme copilul, lucrurile pe care acesta dorește să le ia cu el a doua zi, pentru că dimineața trebuie să
ofere ocazia unei tranziții câ t mai ușoare de acasă pâ nă la gră diniță .
 Gradinița trebuie integrată în rutină . Aceasta nu trebuie să schimbe obiceiuri. De exemplu, dacă ora de culcare s-a
decalat, nu renunțați și nu reduceți timpul pentru povestea de seară . Cina în familie trebuie să se mențină .
 Implicați copilul în câ t mai multe decizii, astfel încâ t să simtă că are control. În plus, îi creșteți stima de sine și îi
încurajați independența: să -și aleagă singur ghiozdanul, oferiți-i două alternative de hă inuțe pentru a doua zi,
pantofii pe care dorește să -i încalțe.
 Nu vă cramponați de lucrurile mici, fă ră importanță , dar care vă consumă ră bdarea și timpul. Dacă , cel mic vrea să
meargă la gradiniță cu șosete de culori diferite, sau vrea anumite hă inuțe, lă sați-l așa.
 Mențineți o legă tură strâ nsă cu educatoarele, dar este indicat ca discuțiile în absența copilului. Și nu pentru că vă
ascundeți de micuț, dar dacă acesta a avut, de exemplu, un accident în pantaloni pentru că nu a ajuns în timp util
la toaletă , nu are rost să i se aducă aminte, să se rușineze.
 Încurajați copilul să aleagă o jucarie/carte/pă turica preferată , pe care să o ia la gradiniță . Astfel, câ nd i se face dor
de voi și, mai ales, la ora somnului de prâ nz – al doilea cel mai sensibil moment al zilei – va ține în brațe obiectul
familiar.
 Alege hă inuțe comode, fă ră pretenții. Copilul trebuie să fie îmbră cat în hă inuțe comode, lejere. Dacă este bă iețel,
alege pantaloni cu elastic în talie, cu cu nă sturei, pentru a și-i trage ușor câ nd merge la toaletă sau câ nd se
schimbă în pijamale. Bluzele nu ar trebuie să fie cu guler ridicat, iar materialul din bumbac. În să culețul pe care îl
are la gră diniță să fie mereu un râ nd de hă inuțe de schimb, în cazul accidentelor. Câ t despre încă lță minte, să fie
ușoară , fă ră șireturi.
 Pe drum spre gradiniță , evitați să -i țineți morală , să -i spuneți cum să se joace, cum să vorbească , cum să se
comporte etc. Acele 20-40 de minute pâ nă la gră diniță să fie dedicate discuțiilor vesele, pe subiecte simple și
neutre. Este momentul în care copilul are nevoie de calmul și siguranța voastră , de mâ ngă ierile voastre. Stâ rniți
copilului curiozitate față de ceea ce va face în sala de grupă , iar cu copilul mai mare puteți stabili ce veți face
seara, câ nd va reîntâ lniți acasă ,după ce acesta va fi luat de la gră diniță .
 Nu ridicularizați copilul dacă plâ nge. Ș i nu rezolvați problema dacă îi ară tați alt copil de lâ ngă el care nu plâ nge.
Copilul are nevoie de empatie, nu de rațiune, exemplificare sau alte argumente care vouă vi se par logice. Fiți
empatic și înțelegă tor: „Știu că îți este greu, dar acesta este serviciul tă u!”
 Nu plecați fă ră să vă luați ră mas-bun de la copil! El trebuie să știe de la voi că vă veți întoarce și trebuie să îi dați
un reper pe care îl înțelege: „Vin să te iau după masa de prâ nz!” sau „Vin să te iau după ce te trezești!”
 După prima zi de gră diniță , nu-l bombardați cu întrebă ri! Lă sați-l pe el să vă povestească sau limitați-vă doar la
câ teva întrebă ri. Este ca și cum se duce în parc cu bunica sau cu bona pentru câ teva ore. Într-adevă r, este un pas
foarte mare și important, dar copilul nu trebuie să simtă toată această agitație. Copilul va povesti ceea ce va dori
sau ceea ce își va aminti. Va mai dura puțin pâ nă câ nd mersul la gră diniță va intra în rutină !
 Începeți să oferiți timp special pentru ascultare. Seara, câ nd ajungeți acasă , ascultați-l cu adevă rat. Acest exercițiu
pe care îl veți face de acum, din primele zile de gră diniță , îl veți continua pâ nă câ nd copilul va merge la liceu. Va
intra în obiceiul vostru și va fi bine. Pentru că , mâ ine-poimâ ine, vă treziți că aveți un adolescent la masă , despre
care nu știți prea multe lucruri, pentru că nu i-ați dat șansa să vadă că vă pasă de programul lui, de activită țile
sale mă runte, să vorbească deschis despre ce îl fră mâ ntă .

VI.21. NEVOILE MATERIALE ALE COPILULUI DE 2-3 ANI (NECESITĂŢILE COPILULUI)

„Prima idee pe care un copil trebuie să o dobândească este diferența dintre bine și rău." (MARIA MONTESSORI)

158
IERARHIA NEVOILOR

Nevoie (Dex) – ceea ce se cere, ce este de absolută trebuinţă , necesitate.

Prin nevoi umane mai înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale, de mediu
ecologic ale vieţii şi activită ţii oamenilor.
Orice fiinţă umană are anumite nevoi. Nevoile pot fi clasificate în diferite modalită ţi, avâ nd la bază diverse
criterii (natura nevoii, subiectul purtă tor, ordinea priorită ţii).

IERARHIA TREBUINŢELOR/NEVOILOR DUPĂ A. MASLOW

În ierarhia trebuinţelor umane, Maslow situează nevoile cele mai primitive la baza unei piramide. Deşi toate
nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Astfel, nevoile cele mai puternice au fost aşezate la baza
piramidei trebuinţelor. Cu câ t o nevoie urcă spre vâ rful piramidei, cu atâ t este mai slabă şi specifică individului
respectiv. Se observă astfel că nevoile primare sunt comune atâ t tuturor oamenilor câ t şi animalelor. Ele includ
necesitățile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul, sexul şi o temperatură relativ
constantă a corpului.
Odată ce individul îşi satisface acest nivel de necesită ţi, se poate concentra pe nevoile de siguranţă. Acestea
au de a face cu stabilitatea şi consistenţa într-o lume relativ haotică . Ele ţin mai mult de integritatea fizică , cum ar fi
securitatea casei şi a familiei. În unele cazuri, nevoia de siguranţă motivează unii indivizi să devină religioşi, religia
oferindu-le confortul unei promisiuni de siguranţă printr-un loc paradisiac. Nevoile de siguranţă sunt cruciale pentru
copii.
Urmează apoi nevoia de iubire şi apartenență. La acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie,
apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intimă non-sexuală .
La nivelul patru sunt nevoile de stimă . Acestea cuprind atâ t recunoaşterea venită din partea altor indivizi (ce
rezultă în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc.), câ t şi din respectul de sine, ce creează sentimentul de
încredere, adecvare, competenţă . Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezultă în descurajare şi pe termen lung în
complexe de inferioritate. O nevoie pronunţată de acest fel (de exemplu, nevoia pentru admiraţie), are la bază
nesatisfacerea unor nevoi ce stau în vâ rful piramidei, cele de auto-actualizare estetică .
Nevoile de auto-actualizare vin din plă cerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacită ţile
proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun. În eseul The Farther Reaches of Human Nature, Maslow scrie că oamenii
care au atins starea de auto-actualizare intră adesea într-o stare de transcendenţă, în care devin conştienţi nu doar de
potenţialul lor personal, ci şi de întreg potenţialul speciei umane. Deşi aceşti indivizi tră iesc adesea o bucurie extatică ,
simt totodată şi o tristeţe cosmică .
Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile aşa-zise „deficienţe”: o persoană nu simte nimic special
dacă acestea sunt satisfă cute, dar simte un disconfort câ nd nu sunt satisfă cute. Dincolo de aceste nevoi, urmă toarele
mai sunt numite de „creştere”, nu dispar câ nd sunt satisfă cute, în schimb, motivează individul în continuare.
În 1970, Maslow a publicat o revizie a piramidei din 1954, situâ nd în vâ rful acesteia nevoile cognitive (de a
cunoaşte, de a înţelege şi de a explora) şi pe cele estetice (pentru frumuseţe, ordine, simetrie). Cu toate acestea, nu
toate versiunile piramidei sale includ ultimele 2 nivele. Maslow a teoretizat că nevoile cognitive nesatisfă cute se
transformă în nevoi neurotice (non-productive, ce perpetuează un stil de viaţă nesă nă tos). De exemplu, copiii ale
că ror nevoi de siguranţă nu sunt satisfă cute adecvat pot deveni adulţi care pun deoparte bani sau diferite posesiuni.
Maslow crede că singurul motiv pentru care oamenii nu se mişcă în direcţia auto-actualiză rii e din cauza
obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales printr-o educaţie deficitară ce nu poate schimba o persoană cu o
slabă pregă tire pentru viaţă , într-o persoană cu o abordare pozitivă . Maslow e de pă rere că educatorii ar trebui sa fie
ră spunză tori de potenţialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-actualizare în felul să u.

159
 Secretul e că , daca o nevoie de pe o treapta inferioară nu este satisfă cută , atunci nu se poate trece la
satisfacerea unei nevoi de pe o treaptă superioară . Ca de exemplu, nu îi poţi cere unui om sa fie creativ, dacă el nu are
satisfă cută nevoia de autorespect. Extrapolâ nd, nu îi poţi cere unui copil să aibă rezultate bune la învă ţă tură , dacă el
nu are condiţiile minime de securitate, de exemplu.

TIPURI DE NECESITĂȚI

MATERIALE Necesită ţile esenţiale pentru supravieţuirea şi • Hrană

dezvoltarea normală • Adă post
• Îmbră că minte
• Asistenţă medicală
• Siguranţă /Protecţie
• Bani/Bunuri
SOCIALE: Necesitatea de a tră i în armonie cu alţii în • Familie
cadrul unei culturi sau comunită ţi • Prieteni
• Şcoală
• Religie
• Cultură
• Comunitate
• Activită ţi
PSIHOLOGICE Necesită ţi legate de bună starea interioară şi • Dragostea şi grija pă rinţilor
dezvoltarea personală • Valori/convingeri
• Simţul apartenenţei
• Recunoaştere
• Respect
• Independenţă şi libertate
• Amici, prieteni
• Responsabilită ţi
• Pace şi unitate

Copiii au nevoi fizice ce trebuie satisfă cute pentru ca ei să crească , de asemenea, au şi nevoi psihosociale
pentru a se dezvolta la nivel emoţional şi mai au nevoie de o bază solidă de siguranţă în familiile lor, de unde pot să
exploreze lumea. Deseori, în asistenţa copiilor, sunt accentuate soluţionarea necesită ţilor materiale şi se uită de
necesită ţile sociale şi psihologice.
Dragostea şi grija sunt la fel de importante pentru dezvoltarea să nă toasă a copilului ca şi alimentaţia
potrivită .
Între cele 3 categorii de necesită ţi nu există ierarhie, există doar interacţiune şi interdependenţă.
EVOLUŢIA NECESITĂŢILOR LA COPII DE DIFERITE VÂRSTE
Câ nd un copil creşte, nevoile lui se schimbă , la fel ca şi sprijinul de care are nevoie din partea persoanelor ce îl
înconjoară . Acest sprijin se schimbă treptat incluzâ nd tot mai multe persoane, extinzâ ndu-se puţin câ te puţin de la
pă rinţi, la o comunitate mai mare.

NECESITĂŢILE LA COPII COPII ÎNTRE 0 ŞI 4 ANI COPII ÎNTRE

DE DIFERITE VÂRSTE 5 ŞI 11 ANI
ÎNVĂŢARE • 5 simţuri • explorare
• curiozitate • întrebă ri „de ce”
• interacţiune • joc, imitaţie
• jocuri • lectură , scris, ştiinţă
• mişcare • valori, reguli
• limbaj şi plâ ns
NEVOI • atenţie • valori, credinţe
• îngrijiri parentale • recunoaştere
• prieteni
• conştiinţă
• jocuri
RĂSPUNS POZITIV • atenţie fizică şi emoţională • ră spunsuri la întrebă ri
• complimente, elogii
• reacţii pozitive de la prieteni
• învă ţare la şcoală
• responsabilită ţi determinate
• directive determinate cu explicaţii
RESURSE INTERIOARE • ataşament • reguli culturale şi morale
• încredere • încredere, responsabilitate
• simţ al apartenenţei • competenţe sociale
• simţ al apartenenţei

160
 • cooperare
• conştiinţa de sine şi de exterior

LEGĂTURA DINTRE NECESITATE ŞI COMPORTAMENT

Comportamentul copilului e motivat întotdeauna de o nevoie. Sarcina adultului (pă rinte, îngrijitor, educator,
profesor) e să identifice nevoile ce generează comportamentul nedorit al copilului şi să caute modalită ţi mai adecvate
prin care să realizeze aceste nevoi şi să elimine comportamentele nedorite/inadecvate. Comportamentele neadecvate
nu trebuie să schimbe percepţia pă rintelui faţă de copil, dragostea şi respectul faţă de el.
Comportamentele nedorite sunt cele considerate că apar prea des, în numă r prea mare sau la un moment
nepotrivit.
Situaţii în care ar trebui să ne îngrijoreze comportamentul copilului:
 Comportamentele ce continuă după o anumită vâ rstă , câ nd ne aşteptă m de la copil să răspundă într-un alt mod;
 Comportamente ce se repetă prea des şi interferează cu abilitatea copilului de a învă ţa sau limitează posibilitatea
copilului de a se dezvolta corespunză tor;
 Comportamentele ce în alt context sunt adecvate, dar care într-o anumită situaţie pot reprezenta un risc pentru el
sau pentru alţii sau pot duce la violarea drepturilor altora.
Câ nd stabilim dacă un comportament e adecvat sau nu, trebuie să ţinem cont de mai mulţi factori, eliminâ nd
situaţiile urmă toare:
 E vorba despre un comportament specific vâ rstei respective;
 A apă rut într-un anumit mediu ce facilitează manifestarea comportamentului. Comportamentul survine de multe
ori doar într-un anumit context, apariţia lui fiind facilitată de caracteristicile acelui mediu (prezenţa persoanelor
semnificative pentru copil) sau modifică ri ale mediului (schimbarea locului de trai sau pă rinţii plecaţi, iar
îngrijitorii se schimbă frecvent). Putem menţiona câ ţiva factori externi: stresul familial, conflicte din familie, stilul
parental etc.;
 Apare datorită caracteristicilor individuale ale copilului. Fiecare copil e unic în ce priveşte: nivelul de activism,
sensibilitatea, exprimarea emoţională , curiozitatea, toleranţa la frustrare şi amâ narea recompensei, concentrare
etc.;
 Standarde comportamentale ale familiei. E un comportament acceptabil în alte familii, dar nu corespunde cu
standardele comportamentale ale familiei din care face parte copilul. (toată lumea îşi lasă papucii la intrare, ora
de culcare este 21.00 etc.).
....................................................................................................................................................................................................
 NEVOILE EMOȚIONALE ALE COPILULUI
 Pă rinții pun adesea pe primul loc nevoile materiale ale micuțului, însă împlinirea nevoilor emoționale este la fel
de importantă pentru dezvoltarea corectă a copilului. Ț ine cont de cele șase nevoi emoționale fundamentale ale
orică rui copil, pentru ca micuțul tă u să aibă o dezvoltare emoțională  bună .
 NEVOIA DE DRAGOSTE ȘI AFECȚIUNE
 Cei mai mulți pă rinți oferă în mod instinctiv toată  dragostea și afecțiunea copilului. Nu toți copiii au însă aceleași
preferințe câ nd vine vorba de afecțiune. Dacă micuțul tă u adora pupicii și îmbră țișă rile, asigură -te că îi împlinești
din plin această nevoie emoțională .
 NEVOIA DE SIGURANȚA EMOȚIONALĂ
 Dragostea necondiționată ajută foarte mult dezvoltarea emoțională a copilului. Arată -i micuțului tă u ca, indiferent
de greșelile pe care le face, dragostea pă rintească este prezentă în mod constant.
 NEVOIA DE ATENȚIE ȘI RECUNOAȘTERE
 Ca și adulșii, copiii au nevoie de atenția și recunoașterea celor din jur atunci câ nd fac progrese sau duc un lucru la
bun sfâ rșit. Dacă pă rinții nu acordă atenția necesară activită ților micuțului, copilul poate deveni tot mai puțin
comunicativ.
 NEVOIA DE LIMITE ȘI DISCIPLINĂ
 Dezvoltarea armonioasă implică și stabilirea unor limite să nă toase. În absența acestora, copilul poate suferi de
lipsa siguranței emoționale. Atunci câ nd sunt juste dar și flexibile în situații excepționale, regulile impuse
copilului îl vor ajuta să devină un adult disciplinat.
 NEVOIA DE INCLUDERE
 Din primii ani de viață , copilul are nevoie să simtă că aparține unui grup social. Nevoia de includere este
satisfă cută mai întâ i în familie, apoi în grupul de prieteni și colegi de la gră diniță și școală . Câ nd micuțul simte că
aparține cu adevă rat familiei, își va dezvolta abilită țile sociale mai ușor.
 NEVOIA DE RESPECT
 Chiar dacă micuțul simte că pă rinții îl înțeleg, are nevoie și de respectul lor pe măsură ce crește. Includerea
micuțului în luarea deciziilor care îl privesc este cel mai simplu mod de a-i satisface această nevoie. Renegocierea
regulilor și restricțiilor pe mă sură ce micuțul crește este un pas important, care îi arată micuțului că este
respectat în familie.

VI.22. NU VĂ LĂSAŢI COPIII SĂ VI SE URCE ÎN CAP - GREŞELI CARE LE FACEM ÎN EDUCAREA COPIILOR

161
 Cu toții vrem să fim pă rinți ideali, să nu ne supă ră m copiii, să corespundem într-un fel standardelor moderne de
educare a copilului. Câ t de benefice sunt însă metodele moderne de educare a copiilor și cum aceste noi metode pot
ruina viitorul copiilor noștri!
Haideți să vedem care sunt greșelile fă cute de pă rinți, care formează un copil ră sfă țat, rebel, isteric, needucat și
incorigibil!
1. SĂ RIM PREA REPEDE SĂ -I ÎNDEPLINIM MOFTURILE
Primul moft împlinit al copilului este așa numita „Cană cu lapte/apă sau ceai”. Vi s-a întâ mplat vreodată ca
micuţul vostru să refuze a consuma laptele/ apa/ceaiul pe motiv că nu este din că nuța lui preferată ? Atunci, sigur ați
să rit și imediat i-ați dat cana preferată pentru a nu îl face să plâ ngă sau să ţipe din motiv că nu faceţi cum spune el.
Dacă da, atunci aceasta a fost prima greșeală în educarea copilului!
Copilul trebuie învă țat să fie adaptabil şi flexibil. Nu e nevoie să adună m noi toate jucă riile cu care el s-a jucat,
pentru că el nu vrea. De asemenea, nu e nevoie să luă m cu noi aşa-zisele obiecte/jucă rii preferate, atunci câ nd mergem
în concediu, la bunici, în simple că lă torii sau plimbă ri.
Învă țați-vă copilul să accepte ce are în față ! Încercaţi să nu îl atașați de lucruri și să nu îi permiteți să vă
manipuleze cu orice fleac!
2. ÎI GĂ SIM SCUZA COMUNĂ „ESTE DOAR UN COPIL”
Cea mai uzuală scuză atunci câ nd copilul nostru se poartă rebel în public, chiar și acasă cu cei apropiați, este haha
ce amuzant e, sau „e doar un copil are voie să -și facă de cap”, „dacă nu-și face de cap acum, atunci câ nd?”
Scuzele enumă rate, au să ruineze atâ t viitorul copilului câ t și imaginea voastră ca pă rinte.
Riscați astfel să creșteți un necioplit, care știe că i se permite totul și orice greșeală nu ar face nu-i este luată în
vedere, ba mai mult ca atâ t pare amuzant!
Dați-i de înțeles din start că a fă cut o greșeală și pedepsește-l dacă e cazul, ca să țină minte pe viitor supă rarea ta
și să nu mai repete cazul!
3. NU LE PERMIŢ I ALTORA SĂ -I FACĂ OBSERVAŢ IE
Ne simțim deranjați și chiar am putea să ajungem la certuri mari cu apropiații, dacă încearcă oarecum să -ți educe
copilul. Adeseori auzim replica „Nu l-ai nă scut tu, nu te implica” sau „Câ nd o să ai copiii tă i, atunci să le dai indicații”.
Sunt observații absolut nenormale în adresa celor care chiar ne vor binele și ar trebui să le fim recunoscă tori
pentru ajutor și implicare la educarea și formarea copilului nostru.
4. ÎN LOC DE ATENŢ IA PARENTALĂ , LE OFERIM UN GADGET PENTRU A-I OCUPA TIMPUL
Aceasta este boala pă rinților secolului XXI. Dezvoltarea tehnologică nu este tocmai cea mai prielnică în cazul în
care oamenii nu cunosc o mă sură de administrare a gadgeturilor. Bucuroși pă rinții, ca să-i ocupe timpul micuțului, îi
oferă plă cerea de a naviga pe tableta sau telefonul lor, bucurâ ndu-se că piciul lor este atâ t de priceput în ale tehnicii.
Este demonstrat științific că , gadgeturile degradează mental copiii, îi dezvață să învețe și îi face mult mai agresivi,
aceștea, ignorâ nd deja lumea reală .

5. PUNEŢ I COPILUL PE PRIMUL LOC

Câ nd e vorba de ordinea priorită ților, nu există nimeni şi nimic mai presus decâ t copilul. El devine „centrul
universului” şi din acest motiv, nu poate fi înlocuit cu nimeni şi nimic, pe o perioadă de minim 18 ani, pâ nă câ nd acesta
ajunge la vâ rsta majoratului. Iar apoi, din obişnuinţă , continuă m să îl tot … dă dă cim. Nu ne gâ ndim că în momentul în
care nu putem să îi mai fim de ajutor, acesta sigur va suferi pentru că foarte greu va reuşi să se adapteze societă ţii.
Lă sați-vă copilul să se descurce și singur! Încercaţi să aveți grijă și de voi, astfel o să vadă un exemplu pozitiv în
atitudinea voastră ca pereche și pe viitor, o să abordeze un stil individualist de viață , în care o să se învețe a munci
singur.
Încercaţi să îl încurajaţi doar atunci câ nd situaţia o impune.

VI.23. TOAMNA – ANOTIMPUL VIROZELOR ŞI RĂCELILOR/ CARE ESTE DIFERENŢA DINTRE RĂCEALĂ ŞI GRIPĂ?

Sezonul rece aduce cu sine o mulţime de virusuri care declanşează ră ceală , gripă și alte infecții respiratorii.
Toamna este anotimpul preferat al ră celilor. Persoanele în vâ rstă şi copiii sunt cei mai expuşi la îmbolnă viri,
pentru că sistemul lor imunitar este mai fragil. Cu toate că afecţiunea apare frecvent în această perioadă , iar
simptomele ei sunt uşor de identificat, multe persoane se tratează acasă .
Ne află m într-o perioadă în care asistă m la o creştere rapidă a numă rului cazurilor de boli respiratorii, inclusiv de
gripă . Schimbarea constantă a vremii poate favoriza apariția virozelor respiratorii.
În această perioadă sunt în circulaţie viruşi responsabili de „gripele false“ sau ră celile intercurente. Primele
simptome ale virozelor respiratorii includ dureri în gâ t,  migrene, nas înfundat, stră nut și tuse. Aceste semne apar la
câ teva zile de la instalarea virusului in corp. Pentru a vă ţine departe de astfel de probleme, medicii au câ teva
recomandă ri uşor de respectat de că tre oricine.
Și alimentele pe care le consumă m au un rol important,  atâ t în prevenirea,  câ t și în  vindecarea virozelor. În
această perioadă , organismul are nevoie de o alimentație bogată în beta-caroten, vitamina C si zinc. Ceapa, usturoiul şi
prazul consumate în stare crudă au efecte antiinflamatoare. Câ nd vine vorba de precauție sau tratament, fiecare
persoană are metodele proprii.
Concluzia este una: nu tratați boala după ureche  și apelați cu încredere la medicul de familie, chiar și în cazul
simptomelor unei banale ră celi.
Conform medicilor specialiști, într-un an micuțul tă u poate ră ci de pâ nă la 7-10 ori. Dacă faci un calcul rapid, acest
lucru înseamnă ca la o lună și un pic, în funcție de cum îți este norocul, te poți aștepta la secreții nazale, tuse, febră și
alte simptome specifice ră celii și gripei. Dacă ai că pă tat un pic de experiență și ai ajuns să -l cunoști mai bine pe cel mic,

162
de acum îți poți da seama că somnul agitat de peste noapte, stă rile de oboseală , irascibilitatea din timpul zilei sunt
premergă toare unei noi viroze.
Ceea ce este important de știut este faptul că poți prevenii ră celile și gripele de sezon. Mai mult, specialiștii
recomandă precauție, este mai bine să previi decâ t să tratezi, drept urmare un stil de viață să nă tos, care respectă
anumite rigori se poate dovedi mult mai eficient în lupta cu virozele de sezon.
Iată ce poți face pentru a te bucura de un copil să nă tos și plin de viață:
 Igiena este extrem de importantă . Pielea curată și mâ nuțele spă late frecvent se comportă asemenea unei bariere
în calea virușilor. Așadar, cu toate că ne confruntă m cu modifică ri ale temperaturilor, acest lucru nu reprezintă un
motiv pentru a-i face baie mai rar micuțului.
 Alimentația, fructele și legumele pe care le consumă m atâ t noi, câ t și cei mici contribuie la întă rirea sistemului
imunitar. Câ teva alimente reprezintă unele dintre cele mai să nă toase medicamente pe care le putem oferi celor
mici dintre acestea amintim: mierea, citricele, iaurtul de casă . Oferind o lingurița de miere copilului mai mare de
6 luni, contribui la clă direa unui sistem imunitar rezistent. Mierea poate fi folosită și în combinație cu fructe,
cereale sau iaurt.
 Vaccinul antigripal este o altă modalitatea de prevenție. Acesta este recomandat după vâ rsta de 6 luni.
 Evitarea contactului cu alte persoane care sunt afectate deja de ră ceală sau gripă . O etapă un pic mai greu de
respectat atâ ta timp câ t copilul tă u merge în colectivitate. Numeroși pă rinți sunt puși în situația în care nu au cu
cine să -și lase micuții și astfel sunt nevoiți să -i ducă la gră diniță cu toate că primele simptome își fac apariția. În
mod normal, încă de la debut, copilul trebuie ținut acasă , să se odihnească , mai ales în primele două zile, câ nd
organismul este slă bit.
Dacă un copil merge la gră diniţă şi face viroză , nu înseamnă că el are imunitate scă zută . Din
contra, el îşi dezvoltă sistemul imunitar pentru tot parcursul vieţii. Copilul se întâ lneşte cu
microbul – un agent patogen – şi astfel îşi creează anticorpi. Pâ nă la vâ rsta de 7 ani, copilul poate
să dezvolte pâ nă la 100 de episoade de viroze, cu condiţia că acestea sunt de scurtă durată , nu
necesită tratament antibacterian şi nu evoluează în pneumonii.
Cel mai des, o primă cauză pentru o simplă febră sunt infecţiile virale care nu necesită tratament
antibacterian. În cazul infecțiilor acute virale ușoare, nu este recomandată administrarea antibioticelor. Motivul
este evident: în momentul în care copilul va avea o infecţie bacteriană severă , organismul nu va mai reacționa
corespunză tor la antibioticele administrate.

VI.24. CARE ESTE DIFERENŢA DINTRE RĂCEALĂ ŞI GRIPĂ?

Odată cu venirea sezonului rece, cu formarea colectivită ţilor şcolare mari, a perioadelor mai lungi petrecute în
spaţii închise şi aglomerate, a ră cirii progresive a vremii, începe caruselul ră celilor şi al gripelor.
Atâ t ră ceala, câ t și gripa sunt viroze respiratorii care-și pot face simțită prezența pe toată perioadă anului,
frecvența lor fiind mai mare în sezoanele ploioase.
Diferența dintre cele două constă în simptome, precum și în tratamentul ce trebuie urmat pentru vindecare.
Răcelile se transmit prin aer, de la un simplu stră nut, virușii se ră spâ ndesc în aer fiind contactați de persoana
să nă toasă . Ră ceala este o infecție respiratorie superioară și se manifestă prin dureri musculare ușoare, tuse frecventă ,
stră nut, nas înfundat, febră sub 38,5 grade Celsius,.
Gripa este mult mai violentă . Odată cu instalarea gripei pot apă rea frisoanele, lipsa poftei de mâ ncare, modifică ri
ale somnului, febră mai mare de 38,5, toate acestea asociate cu diaree sau vomă , stă ri de amețeală și dureri de cap.
Astfel, fiecare dintre cele două afecțiuni trebuie ținute sub supraveghere și tratate diferit. Ignorate simptomele
sau netratate corespunză tor el pot conduce la agravă ri, pneumonia fiind una dintre cele mai cunoscute complicații
rezultate din tratarea superficială a unei ră celi.
Simptomele virozelor se ameliorează între 10 și 14 zile, în tot acest timp recomandâ ndu-se bă i calde (aburul
contribuie la desfundarea că ilor nazale), lichide multe pentru prevenirea deshidrată rii, supe că lduțe și o temperatură
ambientală potrivită , care să favorizeze un somn odihnitor.
Cei mai predispuși virozelor, sunt copii care merg în comunită ți și asta datorită faptul că virusul poate fi dobâ ndit
atâ t din aer (stră nut, tuse), câ t și prin contactul cu obiecte ce au fost atinse de micuții ce prezintă deja simptome ale
unei gripe sau ră celi. Tocmai de aceea, o igienă corectă este vitală .
 Învață -ți micuțul să folosească șervețelele din hâ rtie, pe care obligatoriu trebuie să le arunce după utilizare,
învață -l cum să-și sufle nasul corect – prin apăsarea unei nare în timp ce o eliberează pe cealaltă .
 Încă de mic, copilul trebuie să știe că atunci câ nd tușește sau stră nută , să -și ducă mâ na la gură , însă nu trebuie să -
și folosească palma, ci mai degrabă antebrațul.
 Spă latul mă nuțelor, după fiecare activitate reprezintă o altă modalitate de a se feri de viruși. Tu ești un model
pentru el și toate aceste lucruri le poate deprinde numai copiindu-te.
În fiecare an, ne îngrijoră m privitor la sâ câ itoarele viroze respiratorii banale. Pentru că , deşi nu sunt periculoase
în sine, afectează capacitatea de muncă a adulţilor şi produc absenteism în râ ndul copiilor. Dar sezonul rece face ca
aceste viroze să se dovedească a fi ceva mai mult decâ t atâ t, adică poate fi o periculoasă gripă , cu bă taie lungă în cazul
copiilor sau vâ rstnicilor din familia noastră . Iar în sezonul rece, pe lâ ngă toate aceste griji, s-a mai adăugat una: gripa
porcină .
Aşadar, un anotimp cu ră ceală , gripă sezonieră sau controversata gripă nouă ? Câ t de periculoase sunt şi cum le
putem deosebi? Ş i mai ales ce mă suri preventive se impun?
 BANALA RĂ CEALĂ

163
 Răceala comună este produsă de peste 100 de virusuri, cel mai des adenovirusuri, rinovirusuri, mixovirusuri şi
paramixovirusuri. Asta explică de ce nu există un vaccin eficient şi de ce putem avea mai multe îmbolnă viri de acest fel
în fiecare an (3-4 în cazul adulţilor, 6 în cazul copiilor). Afecţiunea debutează , în general, insidios, manifestâ ndu-se
prin: durere în gâ t, nas înfundat sau secreţii nazale abundente, stră nut, tuse seacă .
În lipsa complicaţiilor, temperatura depăşeşte rar 38 de grade Celsius în cazul adulţilor, mici ascensiuni febrile
putâ ndu-se întâ lni însă la copii. Dacă apare cefalee, aceasta e moderată . Starea generală a bolnavului este bună şi
simptomele dispar complet în general în câ teva zile. Complicaţiile nu apar în mod obişnuit şi sunt reprezentate mai
ales de sinuzite, otite, faringo-amigdalite.
 GRIPA SEZONIERĂ
Gripa sezonieră este produsă de virusurile gripale (mai frecvent A, mai rar B şi foarte rar C). Cele mai multe
îmbolnă viri apar iarna şi la începutul primă verii. Boala debutează brutal, cu alterarea stă rii generale, febră înaltă
(peste 39-40 grade C), cefalee accentuată , dureri musculare şi articulare generalizate, oboseală , slă biciune, tuse,
secreţii nazale abundente.
Dacă nu apar complicaţii, starea de să nă tate se ameliorează în câ teva zile, oboseala putâ nd persista chiar 2-3
să ptă mâ ni. În cazul copiilor, simptomele sunt mai zgomotoase: febra depă şind deseori 40 de grade Celsius, cu
frisoane, cefalee, dureri musculare, tuse uscată , alterarea stă rii generale, apă râ nd în plus vă rsă turi şi diaree. Boala este
mai rară , dar mai periculoasă la copiii mai mici de 6 luni, câ nd se manifestă cu febră , letargie, refuzul hranei.
Forme mai grave de boală se întâ lnesc la gravide, vâ rstnici, suferinzi de boli cronice (cardio-vasculare,
pulmonare, diabet zaharat, maladii sau tratamente ce evoluează cu scă derea imunită ţii etc.). Cele mai frecvente
complicaţii sunt: pneumoniile (virale sau prin suprainfecţie bacteriană ), bronşite, laringite, miocardite, meningite sau
encefalite.
 GRIPA PORCINĂ
Gripa nouă H1N1 este produsă de un virus mutant, ce conţine gene ale virusului gripal porcin, aviar şi uman.
Virusul este încă incomplet studiat şi controversat. În primul râ nd, deoarece evoluţia sa nu este definitivă , mai ales
pentru un virus atâ t de versatil ca virusul gripal. Faptul că nu are decâ t o parte dintre genele specifice virusului gripal
uman îl face mai puţin contagios, dar o dată cu pasajul să u progresiv prin numeroase gazde umane, acest lucru se
poate schimba.
Pe de altă parte, faptul că e un virus nou, pentru prima dată în contact cu omul (se pare că există similitudini cu
unele tulpini circulante pâ nă în 1957), fă ră nici un fel de reminiscenţe imune, creşte receptivitatea umană , putâ nd
declanşa mari epidemii. Spre deosebire de gripa sezonieră (care afectează frecvent vâ rstnicii), în cazul noii gripe se
produc îmbolnă viri frecvente în râ ndul copiilor şi adulţilor tineri. Din datele obţinute pâ nă acum, se pare că a produs,
în general, forme medii şi uşoare de boală , complicaţiile şi decesele intervenind la persoane cu o patologie cronică
asociată .
Simptomele sunt, în general, asemă nă toare cu cele ale gripei clasice: în primul râ nd febra înaltă , secreţii
abundente, tuse, apoi cefalee, dureri musculare şi articulare. Spre deosebire de gripa sezonieră , la bolnavii de gripă
nouă apar mai des, inclusiv la adulţi, simptome digestive: greaţă , vă rsă turi, diaree. La copii au fost descrise şi
fenomene neurologice (convulsii, confuzie).
În cazul în care prezentaţi simptome uşoare, puteţi recurge la tratament simptomatic, ră mâ nâ nd însă în casă
pâ nă la dispariţia acestora. Prezentaţi-vă însă la medic dacă aveţi urmă toarele manifestă ri: respiraţie dificilă ,
şuieră toare, durere toracică , febră înaltă , cefalee puternică , ameţeală , confuzie, vă rsă turi persistente sau dacă starea
se înră ută ţeşte progresiv în câ teva zile.
De asemenea, este recomandat să consultaţi medicul în urmă toarele situaţii: dacă febra mare durează mai mult
de trei zile; dacă febra reapare după o perioadă de acalmie; dacă aţi intrat în contact cu un bolnav confirmat; dacă
veniţi dintr-o zonă cu gripă nouă confirmată . În cazul copiilor, adresaţi-vă medicului dacă aceştia prezintă febră , tuse,
nu se hră nesc, nu beau suficiente lichide, sunt letargici sau foarte iritabili, prezintă vă rsă turi, diaree ori dacă febra şi
tusea reapar după o perioadă de aparentă vindecare.
Diagnosticul se pune pe baza simptomelor clinice, dar pentru precizarea lui se fac teste de laborator din secreţiile
nazale sau faringiene. Acest lucru este important, deoarece odată confirmat diagnosticul, în primele 24-48 de ore de
boală se pot administra medicamente antivirale, care pot scurta evoluţia bolii şi se pot evita complicaţiile. Sunt
medicamente neindicate în virozele respiratorii comune.
 REŢ ETĂ
Virozele respiratorii banale, gripa sezonieră , dar şi gripa nouă sunt afecţiuni care se transmit pe cale aeriană . În
timpul vorbirii, tusei, stră nutului, pică turi de secreţii se ră spâ ndesc la aproximativ un metru în jurul bolnavului,
putâ nd fi inhalate de cei din jur. Bolnavul devine contagios cu 1-2 zile înainte de declanşarea manifestă rilor clinice.
Aceste pică turi se ră spâ ndesc pe suprafeţele înconjură toare, pe pardosele, pe obiectele din jur, de unde persoanele se
pot contamina prin atingere, ducâ nd apoi mâ na la nas, gură , ochi.
De asemenea, este posibilă contaminarea prin folosirea în comun a veselei. De aceea, banalele măsuri de
protecţie, care sunt repetate zilnic în mass-media, nu trebuie neglijate.
 Este important să vă spă laţi câ t mai des pe mâ ini, cu apă şi să pun, insistâ nd asupra degetelor şi unghiilor
minimum 20-30 de secunde. Dacă nu aveţi această posibilitate, folosiţi o soluţie sau gel cu alcool.
 Spă laţi şi dezinfectaţi suprafeţele şi obiectele din jur, mai ales cele folosite de mai multe persoane (clanţe,
tastaturi, telefoane, telecomenzi, jucă rii etc.).
 Evitaţi să staţi în apropierea sau să atingeţi persoanele care par bolnave. n Dacă tuşiţi sau stră nutaţi, folosiţi un
şerveţel pe care să -l aruncaţi apoi la gunoi.
 Cură ţaţi şi suprafeţele birourilor, mobilierului, care ar putea fi contaminate şi spă laţi bine pardoselile, de unde
pică turile contaminante se pot ridica o dată cu praful. Vesela folosită trebuie spă lată imediat, fă ră a atinge

164
 obiectele de veselă nefolosite. Chiuveta şi pardoseala trebuie spă late şi dezinfectate cu clor. Aceeaşi atenţie
trebuie acordată bă ilor şi obiectelor sanitare, evitâ nd folosirea de obiecte de igienă şi toaletă personală în comun.
 Dacă sunteţi bolnav, ră mâ neţi în casă pâ nă la vindecare sau prezentaţi-vă la medic, urmâ nd instrucţiunile
acestuia.
 În situaţia în care copilul se îmbolnă veşte, reţineţi-l acasă , anunţâ nd educatoarea sau învă ţă toarea.
 Nu neglijaţi vaccinarea antigripală în această toamnă . Chiar dacă vaccinurile gă site acum în farmacii sunt
destinate numai gripei sezoniere, este important să preveniţi această boală . Vaccinarea e insistent recomandată
în cazul femeilor însă rcinate, persoanelor cu vâ rste peste 50 de ani, copiilor peste 6 luni, persoanelor cu boli
cronice, cu imunitate scă zută , celor care tră iesc în colectivită ţi mari sau care vin zilnic în contact cu un numă r
mare de oameni. Au existat controverse privind o protecţie limitată pe care vaccinul ar oferi-o şi în cazul
îmbolnă virilor cu virusul H1N1, dar acest lucru nu s-a confirmat.
 Vaccinarea împotriva gripei sezoniere nu împiedică o vaccinare ulterioară împotriva virusului H1N1, vaccin pe
care în lunile urmă toare Ministerul Să nă tă ţii îl va folosi într-o campanie naţională de vaccinare.
SFATURI
 Numeroase adjuvante şi suplimente au fost recomandate în protecţia antivirală , fă ră ca efectul lor să fie
confirmat.
 Discutaţi cu medicul de familie dacă aveţi nevoie de un supliment de vitamine. În general, un regim echilibrat, cu
fructe proaspete, legume, cereale, o viaţă organizată , cu odihnă suficientă , exerciţii fizice şi reducerea stresului au
un efect mai important.
 În cazurile uşoare, folosiţi decongestive nazale sau sistemice, antihistaminice, antitermice şi antialergice şi
medicamente pentru tratarea tusei.
 Nu uitaţi să vă hidrataţi suficient.
 Nu folosiţi antibiotice decâ t la recomandarea medicului, dacă există suprainfecţii bacteriene.
 Cazurile mai severe impun prezentarea la medic.
sursa:https://suntparinte.md/toamna-anotimpul-virozelor-ce-trebuie-sa-faci-ca-sa-cresti-imunitatea-
copilului/

VI.25. COPIII AU NEVOIE DE SOMN PENTRU A CREȘTE MARI, PUTERNICI ȘI SĂNĂTOȘI

Somnul este deosebit de important pentru copii. Câ nd dorm, ei nu stau pur și simplu întinși în pat, ci își ajută
corpul să crească și să se odihnească , pentru a funcționa mai bine. De asemenea, somnul are un rol critic în
regenerarea celulelor creierului, susținâ nd elasticitatea creierului, relaxarea mușchilor și a articulațiilor, precum și
reglarea ritmului cardiac.
Copiii au parte de o viață foarte activă . Merg la școală , au grijă de animalele de companie, merg cu pă rinții sau cu
bunicii în parc, alearga împreună cu prietenii, joacă fotbal, basket sau volei, își fac temele, se joacă în fața casei sau a
blocului etc. Și fac asta în fiecare zi. Evident, seara, corpul lor are nevoie de odihnă . Iar somnul îi ajută să se odihnească
și să se pregă tească pentru activitatile din ziua urmă toare. Somnul îi ajuta să crească mari și puternici, la fel ca pă rinț ii
lor.
Somnul ajută corpul și creierul să crească și să se dezvolte!
Creierul copilului are nevoie de somn. Atunci când doarme suficient copilul: 
 ține minte ce a învă țat în timpul zilei;
 este atent;
 se concentrează mai bine;
 rezolvă cu succes probleme;
 este creativ;
 este bine-dispus.
Corpul are și el nevoie de somn, pentru că:
 mușchii și oasele să poată crește;
 ochii, fața și pielea să arate mai să nă toase;
 pielea și alte pă rți ale corpului să se poată vindeca mai repede;
 organismul să lupte împotriva bacteriilor și bolilor.
Ajută-ți copilul să doarmă liniștit!
Mulți oameni au probleme cu somnul, din câ nd în câ nd. Explică -i copilului că nu este nimic ieșit din comun dacă
adoarme cu greu în anumite seri, dar dacă acest lucru se întâ mplă timp de mai multe nopți la râ nd, trebuie să discute
cu tine. Copilul trebuie să știe că pă rinții lui îi sunt aproape și că îl vor ajuta să descopere problemele și să le rezolve. 
Există o mulțime de lucruri pe care le poți face pentru a-i asigura copilului un somn liniștit și odihnitor:
 Învață-l să meargă la culcare la aceeași oră, în fiecare noapte. În acest fel, organismul lui învață să se
pregă tească de culcare la o anumită ora, în fiecare seară .
 Obișnuiește-l să practice o activitate relaxantă înainte de culcare. De exemplu, să faca o baie caldă sau să
citească . 
 Explică-i că jucăriile care produc zgomot nu trebuie să stea cu el în dormitor peste noapte pentru că îi pot
perturba somnul. 
 Îndeamnă copilul să nu bea sucuri și să nu mănânce ciocolată seara. Aceste alimente conțin adesea cofeină și
îl pot agita.

165
 Nu lăsa copilul să se uite la televizor sau să se joace jocuri video înainte de culcare. Explică -i că televizorul
și jocurile video îi pot îngreuna somnul.
 Faceți împreună câteva exerciții fizice, în timpul zilei. Sportul vă va ajuta pe amâ ndoi să dormiți mai bine.
 Învață copilul să se gândească la lucruri frumoase când se bagă în pat la somn. De exemplu, încurajează -l să
se gâ ndească și să vorbească cu tine despre lucrurile pe care le-a fă cut și le-a învă țat în timpul zilei.
Unii copii pot avea probleme cu somnul chiar și atunci câ nd urmează toate sfaturile despre un somn odihnitor. Ei
pot avea o tulburare de somn care îi impiedica să doarmă suficient. Dacă nu dorm bine, pot fi foarte obosiți în timpul
zilei. Există și copii cu probleme de somn care nu se simt obosiți, dar care au în schimb probleme de atenție, se ceartă
des cu pă rinții și prietenii sau sunt triști.
Atunci câ nd copilul nu doarme suficient:
 uită lucrurile pe care le învață în timpul zilei;
 ră cește mai ușor;
 poate avea probleme cu greutatea;
 se descurcă mai greu la școală ;
 ia cu dificultate decizii importante;
 este morocă nos și nervos;
 nu are suficientă energie să se joace sau să practice sporturile preferate;
 nu mai are ră bdare să -și ajute frații și prietenii. 
Ce înseamnă un somn suficient?
Copiii au nevoie de ore diferite de somn pentru a crește mari și pentru a fi să nă toși. Unii trebuie să doarmă mai
puțin, iar alții mai mult, în funcție de câ t de mari sunt. De asemenea exemplu, bebelușii au nevoie de cele mai multe
ore de somn, între 10 și 18 ore pe zi.
 Somnul și copiii mici (1-2 ani)
După ce împlinesc un an de zile, copiii au nevoie de aproximativ 11-14 ore de somn. Treptat, ei încep să doarmă
mai puțin după -amiază și se pot trezi de mai multe ori pe noapte din cauza imaginației lor tot mai bogate.
 Somnul și preșcolarii (3-5 ani)
Preșcolarii dorm, de obicei, între 11-13 ore în fiecare noapte, iar după ce împlinesc vâ rsta de 5 ani, majoritatea
refuză să mai doarmă după -amiază . Ca și în cazul copiilor mici, preșcolarii se trezesc în timpul nopții. Dezvoltarea
continuă a imaginației îi face pe aceștia să simtă frica pe timp de noapte și să dezvolte coșmaruri – o serie de vise
urâ te, care nu sunt reale și în timpul că rora nu poți fi ră nit.
 Somnul și școlarii (6-13 ani)
Copiii cu vâ rste cuprinse între 6 și 13 au nevoie de 9-11 ore de somn pe noapte. Intervine timpul petrecut la
școală , apar temele, activită țile sportive și alte activită ți extracurriculare. Problemele și tulbură rile de somn sunt
frecvente la copiii care merg la școala și ele trebuie prevenite. Asta pentru că somnul insuficient poate duce la
modifică ri ale dispoziției, la probleme comportamentale, o atenție scă zută la școală și prea puțină energie pentru
joacă .

VI.26. SOMNUL DE PRÂNZ LA COPII. 7 BENEFICII PENTRU COPIII CARE DORM LA PRÂNZ

Cercetă torii susțin importanța somnului de prâ nz pentru dezvoltarea copiilor, de aceea este nevoie să avem grijă
ca acest obicei să fie respectat. Cu câ t sunt mai mici, cu atâ t au nevoie să doarmă mai mult, pentru a putea crește și
dezvoltă să nă tos. De exemplu, între 1 an și 2 ani copilul, pe lâ ngă somnul de noapte va mai dormi doar o singură dată
în timpul zilei, la început mai multe ore, însă pe parcurs și somnul acesta se va reduce.
Se recomandă să le însușim copiilor rutina somnului la prâ nz, astfel încâ t ei singuri să știe și să respecte zi de zi
acest obicei.
Pâ nă la vâ rsta de doi ani, acest lucru intră în responsabilitatea mamei, ea fiind cea care stă acasă cu copilul. După
ce intră la gră diniță , copilul va avea un program bine stabilit, inclusiv cel de somn. Odată cu intrarea la școală , copilul
va termina la prâ nz, iar odihna de amiază va reveni membrilor familiei, persoanei care se ocupă de el.
Înainte de teme și de alte activită ți, chiar dacă este mai mare, copilul tot are nevoie de puțină odihnă , pentru a
face față activită ților de peste zi.
Pentru a îi învă ța pe copii să respecte somnul de prâ nz este nevoie să avem grijă ca ora de odihnă să fie
aproximativ la aceeași oră , câ nd copilul este mâ ncat, să fie într-un spațiu adecvat, într-un mediu liniștit etc.
Iată câ teva dintre beneficiile somnului la prâ nz, pentru copii:
1. Cel mai evident beneficiu este faptul că , după ce dorm la prâ nz, copiii își recuperează energia fizică – cu câ t cresc
cu atâ t se mișcă și explorează mai mult mediul înconjură tor, merg, se joacă , vorbesc etc. Toate acestea le consumă
din energie, de aceea au nevoie de un moment de odihnă pentru a elimina oboseala și pentru a continua
activită țile de zi cu zi.
2. Dacă se odihnesc la prâ nz vor dormi mai bine noaptea – ni se întâ mplă și nouă adulților ca atunci câ nd suntem
foarte obosiți să nu putem avea un somn liniștit și să ne ia mult pâ nă să adormim. Același lucru se întâ mplă și cu
copiii noștri, dacă nu reușesc să se odihnească la prâ nz, vor fi mult prea epuizași și vor avea dificultă ți în a
adormi.
3. De asemenea, după somnul de la amiază , copiii vor fi mai relaxați, se va elibera din tensiunea acumulată , se vor
trezi mai voioși, mai zâ mbitori, gata pentru o nouă rundă de activită ți.

166
4. Printr-o odihnă adecvată la prâ nz, se vor reduce hiperactivitatea și anxietatea – copiii care nu dorm la amiză au
asociat un grad mai mare de a dezvolta mai tâ rziu, ca adulți comportamente impulsive, depresie, tulbură ri de
somn etc.
5. S-au fă cut studii care au ară tat faptul că somnul de prâ nz duce la îmbună tă țirea memoriei de scurtă durată a
copiilor, ei vor reține mai ușor ceea ce au învă țat.
6. Prin odihna de la amiază , se va îmbună tă ți și capacitatea copiilor de a înțelege, de a recunoaște cuvinte noi și
structuri mai complexe, precum frazele.
7. De asemenea, lipsa somnului la prâ nz pentru o perioadă îndelungată de timp duce la un randament scăzut la
școală , la intarziere in dezvoltarea limbajului, la scaderea capacitatii de a retine noi informatii etc.
Important este să fim atenți la nevoile copiilor noștri, să vedem de câ tă odihnă au nevoie, pentru că fiecare copil
este unic, iar timpul de somn depinde mult de particularită țile și individualită țile sale, unii pot dormi numai o
jumă tate de oră și apoi să fie foarte odihniți, iar alți copii au nevoie de mai multe ore pentru a își recupera energia.

VI.27. TEHNICI CARE POT AJUTA UN COPIL SĂ SE RELAXEZE

În primul râ nd, este importantă cunoașterea fiecă rui copil și nevoile de odihnă ale acestuia. Programul de la creșă
și gră diniță trebuie construit ținâ nd cont de particularită țile fiecă rui copil, iar rutina de acasă trebuie continuată la
gră diniță .
 Intensitatea luminii
Intensitatea luminii joacă un rol esențial deoarece întunericul ajută creierul să elibereze melatonină , hormon cheie în
inițierea și producerea somnului. Lumina din mediul copiilor trebuie reglată astfel încâ t ziua să se bucure de razele
soarelui, iar noaptea să fie câ t mai întunecată .
Este important ca cei mici să aibă parte de lumină naturală , de plimbă ri în aer liber pe parcursul zilei, iar seara să fie
feriți de sursele artificiale, precum ecranele luminoase, pentru a-i ajuta să se odihnească . O sugestie utilă este luarea în
considerare a instală rii variatoarelor de lumină din camera copilului. Intensitatea luminii trebuie coborâ tă cu două
ore înainte de ora de somn. În acest interval de timp, starea de spirit a copilului se modifică , iar nivelul energiei scade.
 Folosirea unor obiecte familiare
Pentru a-l ajuta să se simtă în siguranță , educatorii pot folosi obiecte familiare copilului. Discută cu pă rinții și solicită
obiecte care pot fi introduse în rutina de somn. Pă turicile, o jucă rie preferată sau, poate, o fotografie îi pot oferi
senzația de spațiu sigur copilului, ceea ce îl va ajuta să se relaxeze și să aibă un somn liniștit.
 Îmbrățișarea copilului pentru a se simți protejat
Câ nd se simte protejat, cel mic se relaxează . Înfă șurați copilul într-o pă tură , folosiți saci de dormit sau pă turi mai grele
astfel încâ t, pe timpul somnului, să se simtă „îmbră țișat”.
 Folosirea uleiurilor esențiale
Câ nd cel mic este agitat, puteți folosi vaporizatoarele cu uleiuri esențiale naturale. Uleiul de lavandă și uleiul de vanilie
au proprietă ți calmante și relaxante.
 Muzica ambientală
Există o serie de sunete, cunoscute sub denumirea de white music, care îi pot ajuta pe cei mici să se calmeze. Muzica
albă se referă la sunetele care maschează eventualele surse de zgomot ce pot apă rea, în mod natural, într-un mediu și
îi ajută pe copii să adoarmă mai repede. Printre exemple se numă ră ploaia liniștitoare.
 Poveștile citite de un adult sau chiar poveștile audio au, de asemenea, rolul de a relaxa copilul.

Surse:
www.somn-copii.ro
www.sleepfoundation.org
www.sleepforkids.org
www.kidshealth.org

CAPITOLUL VII - SFATURI PENTRU MINTE ȘI ... SUFLET!

REGULI PE CARE TREBUIE SĂ LE AIBĂ ÎN ATENŢIE PĂRINŢII ÎN VEDEREA EDUCĂRII COPIILOR

În scopul formă rii personalită ţii copilului și gă sirii celor mai bune metode de educaţie, s-au organizat
consfă tuiri, dezbateri, întâ lniri cu specialişti medici, psihologi, pedagogi, asistenţi sociali, profesori, pă rinţi. În urma
dezbaterilor, s-au stabilit zece reguli pe care trebuie să le aibă în atenţie,deopotrivă , pă rinţii şi educatoarele în
vederea educă rii copiilor:
1. Să-ţi iubeşti copilul!
Să te bucuri de el, să -l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti, să nu-l deranjezi, să nu-l
pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să -i dai prilej să te iubească .
2. Să-ţi protejezi copilul!
Să -l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea propriilor interese şi cu riscul
propriei tale vieţi.
3. Să fii bun exemplu pentru copilul tău!
Să transmiţi valorile şi normele etice ale societă ţii.
Să -i dovedeşti că trebuie să tră iască în dragoste şi armonie cu ai să i şi cu toţi cunoscuţii familiei.

167
 Să tră iască în cinste, în adevă r, cu respectul bunurilor, convingerilor şi al sentimentelor altora. Să crească şi
să simtă , tot timpul, comunitatea ”mamă -copil-tată ”. Să -l obişnuieşti să participe la activitatea obştească .
4. Să te joci cu copilul tău!
Să -ţi faci timp pentru copilul tă u, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi place (jocurile lui), să iei în serios
jocul lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
5. Să lucrezi cu copilul tău!
Să -ţi ajuţi copilul câ nd încearcă să participe la munca în casă ori în gră dină .
Câ nd copilul este mai mare, să -l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodă rie ţi pentru
gospodarie.
6. Să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă, chiar dacă suferă!
Copilul acceptă numai experienţele pe care le face singur. Propriile tale experienţe sunt lipsite de valoare
pentru copilul tă u. Trebuie să ai curajul să -i dai prilejul de a-şi acumula experienţe proprii, chiar dacă sunt legate de
anumite riscuri.
7. Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane!
Să înfă ţişezi copilului posibilită ţile extraordinare de desfă şurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea şi
talentele fiecă ruia. Dar, în acelaşi timp, să -i ară ți că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar
şi în familie, faţă de pă rinţi.
Ajută -l pe copil să recunoască şi să respecte aceste limite.
8. Să-l înveţi să fie ascultător!
Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încâ t prin acţiunile sale să nu genereze suferinţa
nici pentru alţii.
Răsplă teşte-l pentru respectarea regulilor stabilite. La nevoie, încearcă impui respectarea regulilor prin
pedepsire!
9. Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi propriei
experienţe!
Copilul are nevoie de mult timp pâ nă învaţă să se orienteze în această
lume complicată . Ajută -l câ t timp poţi şi cere-i o pă rere proprie sau un verdict numai câ nd este în stare să -l dea,
conform experienţelor acumulate şi gradului de maturitate!
10. Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanţe, serbări de familie, manifestări
sportive, spectacole)!
În vederea educă rii copilului, sunt necesare şi importante anumite cunoştinţe şi calită ţi pe care pă rinţii
trebuie să le dovedească , de exemplu: pricepere, să nă tate fizică şi psihică , simţul ră spunderii.
Priceperea implică atâ t cunostinţe teoretice privind educaţia în familie, că t şi deprinderi practice referitor la
modul cum să lucreze propriul lor copil.
Este necesar ca pă rinţii să fie calmi şi, în acelaşi timp, fermi atunci câ nd fac observaţii copiilor, să nu-şi
piardă cumpă tul, să încerce să înţeleagă că educarea copilului trebuie fă cută cu blâ ndeţe şi nu cu furie.
Să nă tatea fizică şi psihică a pă rinţilor are o mare însemnatate pentru copiii lor, constituindu-le baza zestrei
biologice care se transmite.
Efortul pă rinţiilor, în creşterea, dezvoltarea şi educarea copiilor, nu este suficient fă ră o atmosferă de bună
înţelegere, dragoste şi obtimism.
Simţul ră spunderii îi obligă pe pă rinţi să se gâ ndească la viitorul copiilor lor. De aceea, ei trebuie să fie
preocupaţi cum, când să fie severi, dar mai ales cât pot fi de severi.
Copilul”se hră neşte”la fel ca şi noi, adulţii, din tră iri frumoase care ne ridică deasupra cotidianului, tră iri care
ne oferă prilejul să cunoaştem viaţa altor oameni şi lumea. Aşa cum nimeni nu poate da decât ceea ce are!.
(Rabindranath Tagore,)

10 LUCRURI PE CARE COPILUL TREBUIE SĂ LE AUDĂ DE LA UN PĂRINTE ȘI SĂ LE ÎNȚELEAGĂ

1. Spune-i că este bun și că-l iubești! Spune-i fiicei tale că este frumoasă , fiului tă u că este înțelept și puternic. Îi
vei da încredere în el, îl vei face puternic, îi vei dezvoltă abilită țile și îl vei ajută să -și facă o viață frumoasă .
2. Greșelile se întâmplă! Învață -ți copilul că toți oamenii greșesc. O greșeală nu este sfâ rșitul lumii. Învață -l să
învețe din greșelile lui. Greșelile sunt cele mai solide și constructive lecții de viață , dar pentru asta este nevoie de
pă rinți înțelepți, care la râ ndul lor știu să -și recunoască greșelile, să învețe din ele și, mai ales, să nu le repete.
3. Nimeni nu e perfect! Spune-i asta și învață -l sensul adevă rat. Nu toată lumea place pe toată lumea. Nu toată
lumea iubește pe toată lumea și este în regulă să fie așa. Învață -ți fiică să accepte eșecurile, să înțeleagă că nu este
modelul vedetei din film, că este un om normal, bun și frumos, doar pentru că este așa cum este. O lecție grea, dar
atâ t de folositoare. Ș i tocmai pentru că nimeni nu-i perfect învață -l să se iubească pe sine, să fie împăcat cu ceea
ce este, să se bucure de ceea ce are, să meargă mereu mai departe, învă țâ nd din experiența fiecă rei zile.
4. Învață-l că există a doua șansă! Îl poți învață asta îndemnâ ndu-l să nu renunțe atunci câ nd pierde într-un
concurs, atunci câ t ceva nu merge așa cu vrea, așa cum visează .
5. Lasă-l să-și asume responsabilități! Explică -i că asumarea unei responsabilită ți este un angajament și o
obligație. Profită de greșelile lui că să -l înveți că să -și asume responsabilitatea pentru acțiunile și deciziile lui.
6. Învață-l să-și ceară scuze și să-și recunoască erorile! Marea artă este să -l faci să înțeleagă că a-ți asumă
greșelile este un gest nobil, demn de un om puternic. Trebuie să-l faci să înțeleagă că nu e suficient să spui că îți
pare ră u, ci că vorbele trebuie însoție de fapte și gesturi care să susțina afirmația.

168
7. Nu rata niciodată o oră în care puteți petrece timp împreună! Învață -l că este o bucurie pentru tine să stai
împreună cu copilul tă u. Sunt mereu sunt lucruri importante de fă cut și există tendința de a amâ na o oră cu fiul
tă u, în favoarea treburilor zilnice. Nu fă asta! Copilul tă u trebuie să înțeleagă că el este mereu prima ta prioritate.
8. Ai încredere în copilulul tău! În felul acesta o să învețe și el să aibă încredere în tine, dar și în el. Să ai încredere
în cei din jurul tă u este o dovadă de încredere în tine, iar toate acestea se învață , se experimentează , se testează .
9. Dăruiește-i necondiționat iubire! Spunea cineva că nu există durere, tristețe, suferința pe care dragostea să nu
o poate vindeca. Numai că , a învață să primești dragostea celor din jur este uneori complicat. Repetă -i, pâ nă câ nd
înțelege că dragostea ta, dragostea pă rinților este un izvor care nu seacă și că nimic nu te poate face să nu-l
iubești. Dragostea pă rinților, dragostea înțeleasă corect de copil este cel mai complet și complex suport pe care
acesta îl poate avea în viață .
10. Laudă-l! Uneori lauda este mai bună decâ t dojană . Lauda poate să fie în egală mă sură recompensa și o pedeapsă
mai bună decâ t cearta. Laudă -l pe mă sură faptelor lui, dar laudă -l. Este cea mai bună cale prin care o să înțeleagă
că ceea ce face este bine.
Concluzii
În perioada preșcolară, prietenii sunt aleși prin conveniență , pe criteriul proximită ții și al jucă riilor din
dotare, prin urmare întâ lnirile de joacă sunt modalitatea ideală de socializare.

10 LUCRURI PE CARE PĂRINŢII LE POT FACE PENTRU A VENI ÎN ÎNTÂMPINAREA COPILULUI

Viața în familie este plină de provocă ri și adevă rate teste de ră bdare și calm.
Fiecare familie este unică în felul ei, dar există câ teva reguli pe care pă rinții și copiii trebuie să le respecte.
Cu toții ne dorim să fim pă rinți mai buni pentru copiii noștri. De aceea, pentru a avea o relație frumoasă și
armonioasă cu copiii, suntem mereu în căutare de sfaturi, informații și soluții pentru a învă ța și a ne perfecționa.
1. Nu vă mințiți copiii! Minciuna e veche de câ nd lumea. Pă rinții își mint copiii pentru a-și asigura un confort de
moment, însă prețul pe care îl plă tesc este cu mult mai mare și mai neplă cut. De cele mai multe ori, plă tim pentru
minciuni cu pierderea încrederii copilului, iar în cel mai rău caz cu faptul că în mintea copilului se formează o
imagine contradictorie a lumii în locul unei imagini integre. Copilului îi este foarte greu să tră iască într-o lume în
care cuvintele pă rinților nu corespund cu realitatea.
2. Dacă nu știi ce să-i răspunzi copilului, taci și mai gândește-te! Oferă -ți un ajutor, ia un time-out. Nu se va
întâ mpla nimic îngrozitor dacă vei spune „Îți voi răspunde mâ ine la întrebare”. Timpul pe care l-ai câ știgat
folosește-l pentru a afla cauzele fricii tale. De ce îți e frică ? Care este motivul pentru care nu-i poți spune anumite
lucruri? Cel mai probabil, vei ajunge la concluzia că temerea nu este legată de copil, ci de tine și că adevă rul te
poate distruge. Copiii pot accepta orice adevă r atâ ta timp câ t adultul care i-l prezintă acceptă acest adevă r ca pe o
normalitate. Mai întâ i, echilibrează -te pe tine însuți, abia apoi vorbește cu copilul. Însă nu-l minți!
3. Uitarea este un alt mod de a minți! La un moment dat, i-ai promis ceva copilului și ai uitat. Și copilul a uitat.
Apoi și-a amintit și s-a supă rat post factum. Nu este în regulă ! Dacă promiți un lucru, ține-te de cuvâ nt. Dacă ai o
memorie proastă , notează -ți. Iar dacă ți-ai dat seama că ai uitat, spune-i asta copilului. Și mai spune-i că îți vei
îndeplini cu siguranță promisiunea. Acest lucru întă rește încrederea copilului în lume, îl învață să se țină de
cuvâ nt și îi arată respectul tă u.
4. Niciodată nu simula comunicarea, interesul și participarea! Nu-i spune „Câ t de frumos este desenul tă u” în
timp ce privești televizorul. Fie te rupi pentru câ teva minute de la serialul preferat, fie îi spui sincer: „Iartă -mă ,
dragule. Sunt prinsă acum și nu mă pot uita cu atenție. După ce termin, mă voi uita mai bine cum ți-a ieșit
desenul”. Şi nu-l minți: după ce termini ce ai de făcut, neapă rat să -i vezi desenul!
5. Nu-i aduce copilului prea multe cadouri încercând să compensezi faptul că îi acorzi prea puțin timp! Lipsa
ta trebuie compensată doar prin prezență: mergeți undeva împreună , dă ruiește-i copilului timpul tă u, nu banii.
Această metodă de a ră scumpă ra vina de a nu fi iubit suficient copilul, îl va face pe acesta să asocieze iubirea cu
banii. Dacă vrei ca micuțul să aibă un comportament calm în magazin, discută cu el despre bani, ce sunt aceștia și
cum apar în casă .
6. Atunci când nu ai dreptate, cere-ți iertare sincer de la copil! Adulții greșesc atunci câ nd consideră că sunt
fă ră greșși că au mereu dreptate.
7. De fiecare dată când situația o permite, lasă-l pe copil să facă alegeri, fie că este vorba de mâ ncare, haine,
jucă rii etc. În acest fel, el înțelege că are dreptul să aibă propria sa opinie și că pă rerea lui contează .
8. Ia în serios refuzul! Dacă ești de pă rere că micuțul poate refuza ceva anume, acceptă acest refuz. Dacă la
întrebarea „Vrei să mergem în weekend la bunici?” copilul ră spunde că nu, nu-l duce la bunici. În caz contrar, nu
mai avea niciun sens să -i pui întrebarea.
9. Nu intra în competiție cu soțul/soția pentru iubirea copilului! Dimpotrivă , menține-i și construiește prin
toate mijloacele respectul pentru celă lalt pă rinte. Nu întreba niciodată copilul pe cine iubește mai mult, pe mama
sau pe tata. Copilul nu trebuie să se simtă vinovat pentru că , într-un anumit moment, a preferat-o pe mama sau pe
tata. În caz contrar, copilul va considera că poate face comparație între pă rinţi și că poate decide care dintre ei
este mai bun sau mai ră u. Fiecare pă rinte trebuie să fie o personalitate specială , de neînlocuit.
10. Lăudați-vă copiii astfel: observă și apreciază -i faptele bune și succesele în orice domeniu de activitate. Însă nu-i
spune „Ești cel mai bun!”. În viață , este foarte greu să fii „cel mai bun”.

SFATURI PENTRU PĂRINȚI!

169
 Nu mă ră sfă ţa.
Ş tiu foarte bine că nu mi se cuvine tot ceea ce cer. Dar încerc totuşi.
 Nu-ţi fie teamă să fii ferm cu mine.
Asta mă aşază la locul meu.
 Nu folosi forţa cu mine.
Asta mă obişnuieşte cu ideea că numai forţa contează .
 Nu fi inconsecvent.
Asta mă pune în încurcă tură şi mă face să încerc să scap nepedepsit.
 Nu-mi face promisiuni.
S-ar putea să nu le poţi ţine. Asta mă va face să -mi pierd încrederea în tine.
 Nu răspunde provocă rilor mele atunci câ nd spun sau fac lucruri care te supă ră .
Voi încerca atunci să capă t şi mai multe „victorii”.
 Nu te supă ra prea tare câ nd îţi spun „te ură sc”.
Nu cred ce spun, dar vreau să te fac să -ţi pară ră u pentru ceea ce mi-ai făcut.
 Nu mă face să mă simt mai mic decâ t sunt.
Voi încerca să -ţi dovedesc contrariul, purtâ ndu-mă ca o persoană „importantă ”.
 Nu face în locul meu nimic din ceea ce aş putea face singur.
Asta mă face să mă simt ca un copil mic şi voi continua să te folosesc în serviciul meu.
 Nu mă corecta în public.
Voi fi mult mai sensibil dacă îmi vei vorbi blâ nd între patru ochi.
 Nu mă face să simt că greşelile mele sunt pă cate.
Trebuie să învă ţ că pot face greşeli fă ră să simt că nu sunt bun de nimic.
 Nu mă cică li.
Dacă o faci, va trebui să mă protejez prin a pă rea surd.
 Nu mă respinge câ nd pun întrebă ri cinstite.
Dacă o faci, vei constata că nu te mai întreb şi caut informaţii în altă parte.

 Nu încerca niciodată să pari perfect sau infailibil, pentru că mă vei face să simt că nu te voi putea ajunge niciodată .
 Nu uita că nu pot creşte fă ră încurajă ri şi înţelegere.

DE LA COPII PENTRU PĂRINȚI

 Nu-mi cere explicații pentru comportă rile mele gereșite. Câ te odată nici nu știu de ce am procedat așa.
 Nu mă pedepsi prea tare. Mă sperii ușor și atunci spun minciuni.
 Nu uita că îmi place să experinentez. Învă ț din asta, deci te rog să te obișnuiești.
 Nu mă feri de consecințe.Trebuie să învă t din experiență .
 Nu bă ga prea mult în seamă indispozițiile mele. S-ar putea să profit de faptul că îmi acorzi prea multă atenție
cand sunt bolnav.
 Nu mă respinge câ nd pun întrebă ri cinstite.Dacă o faci, vei constată că nu te mai întreb și îmi caut informațiile in
alta parte.
 Nu-mi ră spunde la întrebă rile prostești și lipsite de sens. Altfel, voi încerca mereu să te agă ț de mine cu asenenea
întrebă ri.
 Nu încerca niciodată să ară ți că ești perfect sau infailibil. Mă faci să simt că nu voi putea să te ajung niciodată .
 Nu te teme că petrecem prea puțin timp împreună . Ceea ce contează e cum îl petrecem.
 Nu te teme dacă eu sunt speriat. Voi deveni și mai speriat. Arată -te curajos!
 Nu uita că eu pot crește fă ră o gră madă de încurajă ri și înțelegere, dar câ te odată o apreciere, chiar câ știgată
cinstit, este uitată . Mustrarea batjocoritoare nu.
 Poartă -te cu mine cum te porți cu prietenii; atunci voi deveni și eu prietenul tă u. Ț ine minte: învă ț mai mult de la
un model decâ t de la un critic.

ȘI ÎN AFARĂ DE ASTA, TE IUBESC FOARTE MULT … TE ROG, IUBEȘTE-MĂ ȘI TU LA FEL.

MAMĂ, TATĂ ... !

 Mamă , tată , v-aş fi recunoscă tor dacă nu aţi încerca mereu să îmi explicaţi ceea ce vă este atâ t de greu să
înţelegeţi la mine.
 Mamă , tată , să nu pierdeţi prea mult timp pentru a-mi da dreptate, pentru a mă linişti, pentru a încerca să vă
potolesc temerile sau pentru a mă face să vă fac pe plac.
 Mamă , tată , avâ nd grijă de temerile voastre şi de dorinţele voastre care stau în spatele fricilor, aţi putea să mă
ajutaţi să creă m o relaţie mai relaxată şi mai vie între noi.
 Mamă , tată , vă rog să nu mă lă saţi să cred că dorinţele mele sunt atotputernice. Sunt doar expresia unui imaginar
care trebuie să înfrunte realitatea.
 Mamă , tată , aţi putea să mă ascultaţi pur şi simplu, fă ră să vă agă ţaţi imediat de ceea ce spun, fă ră să consideraţi
fiecare dintre încercă rile sau revoltele mele, ca o acuzare a ceea ce sunteţi.
 Mamă , tată , vă rog să vă asumaţi riscul de a mă frustra şi chiar de a mă face să sufă r, refuzâ nd unele dintre
cererile mele.

170
 Mamă , tată îndră zniţi să vă afirmaţi cu visele şi nevoile voastre sau cu greşelile voastre, fă ră să vă justificaţi
mereu pentru tot ceea ce faceţi sau nu faceţi pentru mine.
 Mamă , tată , vă mulţumesc mult pentru că ştiţi să spuneţi „nu” şi nu întreţineţi iluzia că voi puteţi fi totul pentru
mine şi că eu sunt totul pentru voi.
 Mamă , tată , asumaţi-vă riscul de a-mi asculta dorinţele, dar nu mi le îndepliniţi imediat. Dacă mi le realizaţi foarte
repede, există riscul să mă devitalizaţi.
 Mama, tata, spuneţi-mi că pot visa să fiu mare chiar dacă nu sunt şi pot fi mai mic decâ t aţi dori voi, deoarece ştiu
că mai am un drum lung de fă cut.
 Mamă , tată , vă rog să nu vă ră zgâ ndiţi atunci câ nd îmi refuzaţi ceva, ră mâ neţi fermi, doar astfel voi reuşi să
înfrunt realitatea din jurul meu.
 Mamă , tată , pentru a reuşi să mă poziţionez, pentru a-mi descoperi propriile limite, pentru a avea repere clare şi a
mă afirma faţă de voi, nu ezitaţi să îmi fixaţi limite şi interdicţii.
 Mamă , tată , chiar dacă reacţionez, dacă plâ ng, chiar dacă , mama, îţi spun uneori că eşti „rea şi nemiloasă ”, să
ră mâ i fermă . Poziţionarea ta clară mă linişteşte şi mă întă reşte.
 Mamă , tată , chiar dacă vă dezamă gesc, chiar dacă vă acuz că nu înţelegeţi nimic, nu mă închideţi în reacţiile mele
printr-o respingere sau un refuz.
 Mamă , tată , nu renunţaţi! Dacă încerc să vă seduc, rezistaţi, dacă uneori vă enervez, nu vă îngrijoraţi. Doar astfel
voi învă ţa să am încredere în mine!
 Mamă , tată , ştiţi că nu sunteţi obligaţi să fiţi pă rinţi 24 din 24 şi nici să fiţi perfecţi! Astfel voi şti să sufă r puţin şi
să gă sesc distanţa potrivită .
 Mamă , tată , dincolo de rolurile voastre actuale, am nevoie să îi întâ lnesc, nu doar pe femeia şi pe bă rbatul din voi,
ci şi pe fetiţa şi pe bă ieţelul care aţi fost câ ndva. Mama, uneori am nevoie de o mamă , dar şi de o mă mică . Tă ticule,
să nu-ţi fie teamă să fii tată şi acceptă să -l ară ţi pe tă ticul din tine!
 Mamă , tată , am nevoie să vă spun fiecă ruia: nu sunt decâ t fiul (fiica) voastră , nu sunt totul pentru voi şi nu sunt
doar fiul (fiica) voastră ! Ci multe alte lucruri în viaţa mea.”

Extras din cartea: „Şi dacă am fi noi înşine, cine ar suferi? Cum să renunţăm la autosabotatorii din interiorul nostru’’,
Jacques Salome

CUM SE ÎNȚELEGE UN PĂRINTE, CU COPILUL SĂU?

COPILUL ARE NEVOIE DE UN IDEAL: ÎL AJUT SĂ OFERE UN SENS VIEŢII SALE!

 E SUPĂRAT: ÎI ADUC BUCURIE.
 DĂ IMPRESIA CĂ NU ÎL INTERESEAZĂ NIMIC: ÎL AJUT SĂ -Ş I GĂ SEASCĂ UN SCOP.
 E RĂVĂŞIT DE PROBLEMELE DIN MICUL SĂU ANTURAJ: ÎI DAU MOTIVE SĂ IUBEASCĂ VIAŢ A.
 CREDE CĂ NU PRIMEŞTE DESTUL: ÎL ÎNVĂ Ţ PLĂ CEREA DE A DĂ RUI.
 SPUNE CĂ CEL MAI IMPORTANT ESTE SĂ „AI”: ÎI EXPLIC CĂ CEL MAI IMPORTANT LUCRU ESTE „SĂ FII”.
 ARE NEVOIE SĂ FIE IUBIT: ÎL IUBESC PENTRU EL ÎNSUŞ I.
COPILUL SE ÎNDOIEŞTE DE EL ÎNSUŞI: ÎI DAU ÎNCREDERE ÎN EL!
 GREŞEŞTE: EVIT SĂ -L COPLEŞ ESC CU CRITICI SAU SĂ -L JIGNESC.
 SE COMPORTĂ BINE: ÎL LAUD.
 ESTE CONVINS DE DEFECTELE SALE: ÎI PUN ÎN VALOARE CALITĂ Ţ ILE.
 CREDE CĂ TIMPUL LUI LIBER MI-E INDIFERENT: MĂ JOC CU EL.
 SE SIMTE ÎN DIFICULTATE: ÎI STIMULEZ EFORTUL ÎN SENSUL BUN.
CÂND COPILUL ESTE CRITICAT: EL ÎNVAŢĂ SĂ CONDAMNE!
 CÂND COPILUL ESTE RIDICULIZAT: EL ÎNVAŢ Ă SĂ FIE TIMID.
 CÂND COPILUL ESTE TRATAT CU OSTILITATE: EL DEVINE BĂ TĂ UŞ .
 CÂND COPILUL ESTE CRITICAT: EL ÎNVAŢ Ă SĂ SE SIMTĂ VINOVAT.
 CÂND COPILUL SE SIMTE TOLERAT: EL ÎNVAŢ Ă SĂ FIE RĂ BDĂ TOR.
 CÂND COPILUL ESTE ÎNCURAJAT: EL ÎNVAŢ Ă SĂ FIE ÎNCREZĂ TOR.
 CÂND COPILUL ESTE PREŢUIT: EL ÎNVAŢ Ă SĂ APRECIEZE.
 DACĂ TRĂIEŞTE ÎN DREPTATE: EL ÎNVAŢ Ă SĂ FIE CINSTIT.
 DACĂ TRĂIEŞTE ÎNTR-UN MEDIU CARE ÎL APRECIAZĂ (APROBĂ): EL ÎNVAŢ Ă SĂ SE PLACĂ PE SINE.
 DACĂ TRĂIEŞTE ÎNTR-UN MEDIU ÎN CARE SE MANIFESTĂ ACCEPTARE ŞI PRIETENIE: EL ÎNVAŢ Ă SĂ
GĂ SEASCĂ DRAGOSTE ÎN LUME.
COPILUL VREA SĂ FIE INDEPENDENT: ÎL INVIT SĂ FIE RESPONSABIL!
 CREDE CĂ TOTUL I SE DATOREAZĂ: ÎI ARĂ T CĂ MULTE DEPIND DE EL.
 E CONVINS CĂ ARE MULTE DREPTURI: ÎI VORBESC DESPRE DATORIE.
 NU E DE ACORD CU AUTORITATEA: ÎI EXPLIC DE CE ESTE NECESARĂ .
 AGRESEAZĂ MEDIUL ÎNCONJURĂTOR: ÎL ÎNVĂ Ţ SĂ -L RESPECTE.
 NU SE GÂNDEŞTE DECĂT LA PLĂCERILE SALE: ÎL ÎNVĂ T SĂ ŞI LE STĂ PÂ NEASCĂ .
COPILUL ESTE O PERSOANĂ: ÎL RESPECT!
 ARE NEVOIE DE ÎNCREDEREA MEA: ÎL ASCULT.
 SE SIMTE SINGUR ŞI NEÎNŢELES: ÎMPART CU EL BUCURIILE Ş I NECAZURILE.
 EXPERIMENTEAZĂ BINELE ŞI RĂUL: ÎL LAS SĂ DISCEARNĂ .

171
 ARE DREPTUL LA DRAGOSTEA MEA: AM DATORIA SĂ -L ÎNVĂ Ţ SĂ TRĂ IASCĂ .

DECALOGUL UNUI TATĂ DE NOTA 10

1. Fii calm! Copiii te vor provoca întotdeauna, intenţionat sau nu. Un tată responsabil îşi pă strează calmul, nu ţipă ,
nu loveşte, nu dă pedepse mari pentru greşeli mici doar pentru că este furios. În plus, nu aceasta este lecţia pe
care vrei să o dai copilului tă u, nu-i aşa?
2. Fii afectuos! Este important pentru copilul tă u să ştie că îl iubeşti. Asta presupune ca, din câ nd în câ nd, de
preferat zilnic, să îi spui în cuvinte câ t este de important pentru tine, să îl sprijini câ nd are nevoie, să -l îmbră ţişezi
câ nd este trist sau câ nd eşti mâ ndru de el, să îl încurajezi câ nd îşi pierde speranţa. A-i spune şi a-i ară ta iubirea ta
sunt două lucruri la fel de importante.
3. Fii răbdător! Uneori îţi doreşti ca fiul sau fiica ta să înveţe din prima ceea ce îi explici, sau să facă ce are de fă cut
fă ră ca tu să îi aminteşti de o sută de ori. În momentele câ nd simţi că îţi pierzi ră bdarea, reaminteşte-ţi că un copil
are propriul ritm de învă ţare şi de dezvoltare, pe care un pă rinte trebuie să îl respecte. Aşteaptă cu ră bdare, va
merita!
4. Fii mândru!  Este firesc să fii mâ ndru de propriul copil şi să îl lauzi în faţa prietenilor şi a colegilor. La fel de
important este însă ca fiul sau fiica ta să ştie că tată l lor se mâ ndreşte cu ei. Spune-i copilului tă u care sunt acele
lucruri prin care el te face să fii mâ ndru! Îţi garatez că se va stră dui să le facă mai des.
5. Fii onest!  Pentru copilul tă u, eşti un model. Copilul tă u va învă ţa de la tine să mintă sau să spună adevă rul. Este
important de aceea să fii onest faţă cu copilul tă u. În situaţiile în care consideri că este mai bine pentru copilul tă u
să nu afle unele lucruri, mai bine spune-i asta, decâ t să îl minţi.
6. Fii ferm!  Regulile nu funcţionează fă ră consecvenţă şi perseverenţă . Ori de câ te ori copilul tă u încalcă regula
stabilită sunt aplicate consecinţele negociate în prealabil. Dacă , de exemplu, ai negociat cu fiul tă u că poate folosi
computerul timp de o oră , iar el a depăşit cu 20 de minute timpul negociat, taie 20 de minute din timpul alocat
pentru computer a doua zi. Excepţiile de la regulă sunt bine venite atâ t timp câ t ră mâ n excepţii. Ele vor ară ta că
poţi fi înţelegă tor şi flexibil atunci câ nd este cazul.
7. Fii tu însuţi!  Naturaleţea şi firescul sunt esenţiale în preajma copiilor. Dacă , copilul tă u, va vedea două modele
de comportament şi atitudine – unul câ nd eşti cu el şi altul câ nd eşti în contexte sociale diverse, îşi va pierde
încrederea în tine şi va învă ţa că este în regulă să ne „prefacem” atunci câ nd asta serveşte intereselor noastre.
8. Fii întâi tată şi apoi prieten!  Deşi ar fi ideal să reuşim să fim pă rinţii şi prietenii copiilor noştri în acelaşi timp,
să ne amintim că înainte de orice, suntem pă rinţi. Copilul tă u are nevoie în primul râ nd să îi fi tată , şi apoi prieten.
Prieteni va gă si şi la şcoală sau în parc, dar tu eşti unul singur. Iar dacă tu nu eşti acolo, va căuta modelul tă u în
altă parte.
9. Fii respectuos! Este important să îl înveţi pe copilul tă u să te respecte; va fi o lecţie uşor de învă ţat dacă îl
respecţi şi tu pe el. Lasă -i libertatea să se manifeste, să crească , să aibă propriile opinii, chiar dacă asta înseamnă
să te contrazică ! Tratează -l de la egal la egal şi respectă -i deciziile, chiar dacă tu consideri că nu sunt cele mai
bune. Oferă -i sfatul tă u dar nu te supă ra dacă nu îl urmează . Doar aşa va deveni un adult autonom, responsabil,
capabil să îşi ia viaţa în propriile mâ ini.
10. Fii prezent! Copiii au nevoie de un tată care să fie „acolo” câ nd au nevoie, care să le acorde atenţie, care să se
intereseze de ei şi de evoluţia lor, care să facă lucruri cu ei. Timpul şi atenţia oferită copiilor sunt ingredinetele
cheie prin care ei vor realiza că tata îi iubeşte, că pentru tata, ei contează .
Cu siguranţă, a fi un bun tată, presupune mult mai multe lucruri, dar acesta este un început. Dacă faceţi
măcar o parte din ceea ce este scris mai sus … şi mai ales dacă sunteţi măcar o parte din ceea ce s-a scris,
înseamnă că aţi făcut paşi importanţi pe drumul cel bun, acel drum care duce către inima copilului vostru.

SUGESTII PENTRU PREVENIREA DIFICULTĂŢILOR DE SEPARARE/DESPĂRŢIRE, LA GRĂDINIŢĂ

 Păstrați-vă calmul!
 Fiți calzi și fermi!
 Nu amplificați fricile!
 Nu pedepsiți ! Dozați protecția într-un mod optim!
 Manifestați empatie față de sentimentele tră ite!
 Ară tați că -i acceptați necondiționat!
 Dați-i jucă ria preferată !
 Oferiți explicații!
 Distrageți atenția!
 Atribuiți responsabilită ți!
 Cereți sfaturi specialiștilor!
 Organizați activită ți atractive!
 Integrați copilul în grup, gradat!
 Nu prelungiți momentul despă rțirii!
 Cultivați autonomia și independența!
 Discutați despre emoțiile pe care le simte!
 Încurajați implicarea copiilor în relație cu alți copii și adulți (în parc, petreceri, la teatru etc.)!
 Dacă se poate, vizitați gră dinița de câ teva ori înainte !
ŞI ... NU UITAŢI! ... GRĂDINIŢA oferă copiilor experiențe variate și diferite față de cele din familie.

172
 În gră diniță , copiii au o mare oportunitate de dezvoltare:
 Învață independența și autonomia;
 Socializează în mod spontan cu ceilalți copii – fă ră prezența adulților;
 Inițiază jocuri de grup;
 Se adaptează la regulile grupei;
 Experimentează exercițiul integră rii în societate.

10 GREŞELI FRECVENTE PE CARE LE FAC PĂRINŢII ŞI EFECTELE LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII EMOŢIONALE A
COPIILOR

Toţi pă rinţii pot greşi şi pot că dea uneori în capcane.

Nu există pă rintele perfect, care să ştie în orice moment cum să reacţioneze şi cum să se comporte cu copilul
să u. Însă , atunci câ nd greşelile sunt frecvente şi pă rintele persistă în greşeală , creşte probabilitatea apariţiei unor
probleme de comportament la copii. 
Iată zece dintre cele mai întâ lnite greşeli  ale pă rinţilor care afectează dezvoltarea emoţionala şi
comportamentală a copilului. Sunt totodată 10 forme pe care abuzul asupra copiilor le poate lua: de la abuz fizic, la
abuz emoţional sau verbal. 
1. OBSERVĂ NUMAI COMPORTAMENTELE NEADECVATE ALE COPILULUI ŞI IGNORĂ COMPORTAMENTELE
„BUNE”!
Unii copii nu primesc nicio atenţie din partea pă rinţilor / adulţilor atunci câ nd se comportă bine şi de aceea, acest
comportament se va repeta mai rar. 
Dacă cei mici sunt ignoraţi atunci câ nd se comportă frumos, dar sunt certaţi şi atenţionaţi atunci câ nd sunt
neascultă tori, pot învă ţa că singurul mod de a obţine atenţia adulţilor este să adopte comportamentul nedorit. Toţi
copiii (şi toţi adulţii) - au nevoie de laude. Acestea îi ajută să repete comportamentele aşteptate de că tre adulţi şi sunt
un bun reper, cu ajutorul că rora copiii îşi vor putea regla manifestă rile. 
Nu vă limitaţi deci la a vă certa copilul pentru ce nu face bine!
Lă udaţi-l atunci câ nd se poartă frumos şi câ nd vă ascultă !
2. SE CEARTĂ ÎN FAŢA COPIILOR!
Copiii sunt foarte sensibili la conflictele adulţilor şi învaţă foarte mult observâ nd comportamentele altora. Dacă
cei mici vă d că pă rinţii se înfurie, strigă unul la celă lalt, vor învă ţa că este în regula să ţipe câ nd au o problemă . Copiii
ai că ror pă rinţi îi lovesc, vor avea tendinţa de a lovi şi ei. Bă ieţii pot deveni mai agresivi, iar fetele mai stresate,
deprimate atunci câ nd vă d certuri între pă rinţi. Acei copii care sunt  expuşi la violenţă sau educaţi prin metode
violente, atâ t verbal câ t şi fizic, pot dezvolta probleme emoţionale şi comportamentale care îi împiedică să dezvolte
relaţii să nă toase cu ceilalţi copii şi care le vor afecta viaţa relaţională ca adulţi.
Ţ ipetele provoacă teamă şi anxietate, iar copilul se va manifesta plâ ngâ nd şi devenind agitat. 
3. TRANSMIT MESAJE EMOŢIONALE GREŞITE, CARE ÎI INVALIDEAZĂ PE COPII!
Cei mai multi pă rinţi îşi exprimă neumulţumirea faţă de copil şi nu faţă de comportamentul acestuia. Spun adesea
„eşti rău”, câ nd ar trebui să spună „ai fă cut un lucru ră u”, fă ră să îşi dea seama că este o mare diferenţă între cele două
afirmaţii. Astfel de exprimă ri, pot afecta stima şi imaginea de sine a copilului.
Folosirea unor  apelative precum „pros”, „idiot” sau încercarea de a trezi sentimentul de vină („ce ar crede tata
dacă te-ar vedea în halul ăsta?”), îi poate face pe copii să fie mai cooperanţi din cauza ruşinii însă , pe termen lung,
copiii astfel dojeniţi, se vor simţi supă raţi şi ostili.
4. PEDEPSESC COPILUL ÎN MOMENTE DE FURIE SAU DE CRIZĂ!
Atunci câ nd îşi pedespesc copiii în momente de furie, există întotdeauna riscul ca pă rintele să se piardă cu firea şi
să ră nească , copilul. 
Factori de stres precum problemele financiare, dificultă ţile de la locul de muncă pot extenua pă rintele şi îl pot
aduce în punctul în care se înfurie la cea mai mică greşeală a copilului, pedepsindu-l în mod neadecvat. Repetarea
unor astfel de situaţii, îl vor face pe copil să se simtă confuz şi trist sau furios, ca ră spuns la furia pă rintelui, iar pe
termen lung să manifeste o instabilitate în comportament, ca urmare a inconsecvenţei pă rintelui în disciplinare.
5. NU ÎŞI MANIFESTĂ AFECŢIUNEA!
Mulţi pă rinţi uită să îşi exprime afecţiunea, nu au fost obişnuiţi să o facă sau consideră că pe copil e mai bine „să îl
pupi în somn”. A fi distant emoţional faţă de copil, îl învaţă pe acesta să nu cunoască emoţiile, să nu le exprime. Pe
termen lung, această greşeală a pă rinţilor va afecta relaţiile copilului cu ceilalţi, va provoca frustrare, anxietate.
O metodă prin care pă rinţii îşi pot manifesta interesul şi grija pentru copil este exprimarea frecventă a afecţiunii
fizice. Atingerile, îmbră ţişă rile, gâ dilatul, îi ajută pe copii să crească într-un mediu în care simt afecţiunea şi încrederea
de a manifesta şi primi afecţiune. Afecţiunea manifestată în primii ani de viaţă ai copilului, îi ajută să formeze legă turi
stabile cu pă rinţii.
6. AU AŞTEPTĂRI NEREALISTE DE LA COPIL!
Foarte des, pă rinţii îşi stabilesc aşteptă ri faţă de copiii lor, care sunt peste posibilită ţile acestora. Aceşti pă rinţi au
anumite convingeri, rigide, despre cum ar trebui să se poarte copilul şi ce realiză ri ar trebui să aibă . Acesta este unul
dintre factorii des întâ lniţi în abuzul emoţional asupra copilului.
Câ nd copilul eşuează în a atinge aceste aşteptă ri, pă rintele poate reacţiona prin izolarea acestuia, printr-un
comportament rece faţă de el sau chiar prin stabilirea unor aşteptă ri şi mai ridicate. Toate acestea sunt reacţii
abuzive, deşi mulţi pă rinţi nu recunosc asta.Atunci câ nd aşteptă rile adulţilor sunt realiste, este uşor pentru copil să
experimenteze succesul şi să se simtă valoros. Pe de altă parte, câ nd aşteptă rile sunt prea mari sau prea rigide, pă rinţii

173
îşi exprimă dezamă girea în legă tură cu acţiunile copilului. Cu câ t aceste dezamă giri sunt exprimate mai des, cu atâ t
copilul se poate considera mai puţin valoros, acest lucru scăzâ ndu-i  stima de sine. 
7. NU SUNT DISPONIBILI PENTRU COPIII LOR!
A fi disponibil pentru copilul tă u înseamnă mai mult decâ t să -l ajuţi la diferite activită ţi, la lecţii, de a îl lua de la
şcoală , a îi pune masă . Înseamnă a comunica şi a te juca împreună cu copilul tă u, creâ nd astfel o conexiune care
construieşte încrederea copilului în el însuşi, îl ajută să aibă relaţii reuşite cu alţi copii sau adulţi, îi dă sentimentul de
siguranţă într-o lume pe care încă nu o cunoaşte.
Relaţiile pozitive dintre copii şi pă rinţi conduc la structurarea pozitivă a personalită ţii copilului, în timp ce
relaţiile defectuase dintre pă rinţi şi copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta mai tâ rziu în viaţa
adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate.
8. SUNT HIPER-PROTECTIVI CU COPIII LOR!
Copiii care nu învaţă să rezolve probleme, se vor simţi inferiori. Pă rinţii care îi protejează pe copii de tot ce îi
înconjoară , îi împiedică pe aceştia să -şi formeze abilită ţi de rezolvare a situaţiilor cu care se confruntă şi îi fac să se
simtă inutili.
9. APELEAZĂ LA BĂTAIE PENTRU CORECTAREA IMEDIATĂ A COMPORTAMENTULUI COPILULUI!
Mulţi pă rinţi folosesc încă bă taia pentru a corecta unele comportamente nepotrivite ale copilului. Din păcate însă ,
aceasta este o falsă soluţie şi mai mult, este generatoare de frică , furie, comportament agresiv din partea copilului.
Bă taia distruge sufletul copilului şi are consecinţe pe termen lung, putâ nd afecta viaţa emoţională şi relaţională a
viitorului adult. 
10. NU APELEAZĂ LA AJUTOR PROFESIONIST ATUNCI CÂND AU NELĂMURIRI SAU NU ŞTIU CUM SĂ
PROCEDEZE! 
Este o greşeală gravă şi din păcate încă des întâ lnită , aceea că mulţi pă rinţi nu acceptă faptul că ar putea avea
nevoie de ajutor în gestionarea relaţiei cu propriul copil.
Consilierea parentală , efectuată de că tre specialişti, îi poate ajuta pe pă rinţi să evite aceste greşeli - şi multe altele
- în creşterea copiilor. Consilierea parentală , este benefică atâ t pentru pă rinte şi pentru copil câ t şi pentru relaţia pe
care pă rinţii o construiesc cu proprii copii. 

CHESTIONARE

1. COMPORTAMENTE LA INTRAREA ÎN CLASA I

Acesta, reprezintă un inventar al abilităților copiilor, considerate esențiale, pentru intrarea

în clasa I.
Aplicați acest inventar, copilului dumneavoastră.
 Vorbește în propoziții complete  nu
 da  Citește propriul nume/citește câteva
 nu nume cunoscute
 Repovestește o poveste cunoscută  ușor
 ușor  cu dificultate
 cu dificultate  Citește anumite cuvinte
 Ascultă și urmărește instrucțiuni  ușor
 ușor  cu dificultate
 cu dificultate  Scrie câteva litere/cuvinte
 Cunoaște diferențe dintre literăși cuvânt  ușor
 ușor  cu dificultate
 cu dificultate  Recunoaște cifrele de la 1 la 9
 Știe că se citește de la stânga la dreapta  ușor
 da  cu dificultate
 nu  Recunoaște numerele de la 1 la 20
 Recunoaște câteva litere  ușor
 da  cu dificultate

174
 Numără un set de obiecte, până la 10  ușor
 ușor  cu dificultate
 cu dificultate  Măsoară și comparăînălțimea/greutatea
 Numără un set de obiecte, până la 20 sau dintre diferite obiecte
mai mult  ușor
 ușor  cu dificultate
 cu dificultate  Ordonează un set de obiecte, de la cel mai
 Folosește obiecte pentru a rezolva adunări mic la cel mai mare
și scăderi simple  ușor
 da  cu dificultate
 nu  Sortează obiecte în 2 sau mai multe
 Recunoaște anumite forme geometrice categorii
 ușor  ușor
 cu dificultate  cu dificultate
 Creează modele

Dacă aveți răspunsuri pozitive la toate întrebările, fiți convinși că nu veți avea probleme cu copilul
dumneavoastră la școală, iar dacă, se întâmplă să primiți multe răspunsuri negative, înseamnă că trebuie,
mai mult decât de obicei, să fiți foarte atent la cât timp acordați sprijin și supraveghere modului de pregătire
a lecțiilor pe viitor.

.....................................................................................................................................................................................

2. CHESTIONAR PENTRU EVALUAREA STĂRII INIŢIALE A COPIILOR

Vă rugă m să bifaţi în dreptul ră spunsului ales.

Ră spunsurile date, vă vor ajuta să stabiliţi eventualele tulbură ri mintale.

NR. ITEM NICIODATĂ UNEORI FRECVENT

CRT.
1. Repetă cuvinte sau expresii, în situaţii neadecvate.
2. Comunică prin limbaj non-verbal.
3. Se referă la sine, prin inversiune pronominală.
4. Priveşte interlocutorul în ochi.
5. Manipulează bine obiecte mari sau mici.
6. Are un obiect preferat de care nu se desparte.
7. Pronunţă bune toate cuvintele.
8. Finalizează activităţile propuse.
9. Se concentrează greu.
10. Este agresiv faţă de ceilalţi.
11. Are crize de furie.
12. Plâ nge frecvent.
13. Distruge jucă riile.
14. Refuză să ră mâ nă fă ră pă rinţi.
15. Evită persoanele stră ine.
16. Are ticuri faciale.
17. Se bâ lbâ ie în anumite situaţii.
18. Se expune în situaţii periculoase.
19. Îşi roade unghiile.
20. Se leagă nă în anumite perioade.
21. Scrâ şneşte din dinţi.
22. Îşi suge degetul.
23. Îşi smulge pă rul.
24. Se teme să ră mâ nă singur.
25. Are paloare exagerată .

175
26. Este permanent în mişcare.
27. Este irascibil.
28. Refuză sarcinile propuse.
29. Nu interacţionează cu ceilalţi copii.
30. Are dureri de stomac, de cap sau vomită.
31. Refuză să ră mâ nă la gră diniţă .
32. Îi este frică de creature imaginare.
33. Se ridică în picioare, atunci câ nd trebuie să ră mâ nă aşezat.
34. Îi este greu să -şi aştepte râ ndul la jocurile de grup.
35. Emite sunete neinteligibile.

...................................................................................................................................................

COTAREA ŞI INERPRETAREA CHESTIONARULUI APLICAT PENTRU STABILIREA EVENTUALELOR

TULBURĂRI MINTALE

Fiecare item, va fi cotat cu:

 0 – pentru NICIODATĂ
 1 – pentru UNEORI
 2 – pentru FRECVENT.

NR. FACTORUL NUMĂR ITEM INTERPRETARE

CRT.
SCOR 0 – nu există risc de tulburare hiperchinetică
1. TULBURAREA 8, 9, 10, 11, 13, 18, SCOR 11 – risc moderat de tulburare
HIPERCHINETICĂ 21, 26, 27, 28, 33, hiperchinetică
34. SCOR 12 – există simptome specifice de tulburare
hiperchinetică
SCOR 0 – nu există risc de tulburare anxioasă
2. TULBURAREA 12, 14, 15, 17, 19, SCOR 11 – risc moderat de tulburare anxioasă
ANXIOASĂ 22, 24, 25, 30, 31, SCOR 12 – există simptome specific de tulburare
32. anxioasă
SCOR 0 – nu există risc de tulburare autistă
3. TULBURAREA 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 16, SCOR 11 – risc moderat de tulburare autistă
AUTISTĂ 20, 23, 29, 35. SCOR 12 – există simptome specific de tulburare
autistă

176
 3. CHESTIONAR PENTRU STABILIREA TIPURILOR DE COMUNICARE DINTRE PĂRINȚIȘI COPII
Vă rugă m să completați cu sinceritate formularul adresat. Ră spunsurile date, vă vor ajuta să
stabiliți tipurile de comunicare care există între dumneavoastră și copilul (copiii) dumneavoastră și
săîmbună tă țiți relația pă rinte-copil.

1.Întotdeauna spun ceea ce gâ ndesc în discuțiile cu fiul / fiica mea.

 Da
 Nu
2. Înainte de a-i spune copilului meu să facă ceva, îl privesc în ochi.
 Da
 Nu
3. Câ nd fiul / fiica mea îmi vorbește, îl ascult cu atenție.
 Da
 Nu
4. Nu cedez niciodată , când copilul încearcă să discute sau să modifice regulile stabilite de comun acord.
 Da
 Nu
5. Consider că nevoile și dorințele copilului meu sunt mai importante decâ t propriile mele nevoi și dorințe.
 Da
 Nu
6. Fac tot ce pot pentru a aplana conflictele din familie, pentru că pentru mine liniștea că minului meu
contează cel mai mult.
 Da
 Nu
7. Dacă aș fi mai autoritar cu copilul meu, acesta m-ar iubi mai puțin.
 Da
 Nu
8. Mi se întâ mplă să ascund de partenerul meu de viață , unele greșeli ale copilului.
 Da
 Nu
9. Adesea îmi dau seama că , deși a greșit, copilul meu are motive întemeiate pentru a se comporta așa.
 Da
 Nu
10. În general nu îi spun foarte clar copilului meu la ce mă aștept de la el.

177
  Da
 Nu
11. Câ nd copilul meu nu mă ascultă , mă supă r sau încep să plâ ng.
 Da
 Nu
12. După o discuție contradictorie cu copilul meu, mi se întâ mplă să nu vorbesc ce el mai mult timp.
 Da
 Nu
13. Am tendința să țip atunci câ nd copilul meu se comportă neadecvat?
 Da
 Nu
14. În general, resping cererile copilului meu, atunci câ nd nu se comportă adecvat.
 Da
 Nu
15. Am tendința de a atribui cuvinte jignitoare copilului meu, atunci câ nd acesta nu se comportă adecvat.
 Da
 Nu
16. Consider că nevoile și dorințele mele, sunt mai importante decâ t nevoile și dorințele copilului meu.
 Da
 Nu
17. Consider că bă taia este cea mai bună metodă pentru a-l face pe copilul meu să mă asculte .
 Da
 Nu
…………………………………………………………………………………………………………………………………….

INTERPRETAREA CHESTIONARULUI APLICAT PENTRU STABILIREA TIPURILOR DE COMUNICARE

DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII

Tipurile de comunicare care reies din aplicarea acestui chestionar, sunt :

 Asertivă – dacă pă rinții se recunosc în cea mai mare parte din afirmațiile de la 1 – 4;
 Pasivă – dacă pă rinții se recunosc în cea mai mare parte din afirmațiile de la 5 – 12;
 Agresivă – dacă pă rinții se recunosc în cea mai mare parte din afirmațiile de la 13 – 17.

178
 4. CHESTIONAR PENTRU IDENTIFICAREA STILULUI PARENTAL

NR. AFIRMAŢIE DA NU
CRT.

1. Copilul meu trebuie să fie cuminte tot timpul.

2. Copilul meu merită să fie pedepsit pentru că m-a înfuriat.

3. Copilul meu nu trebuie niciodată să încalce regulile.

4. Atunci câ nd copilul meu încalcă regulile trebuie pedepsit sever.

5. Copilul meu trebuie să mă asculte întotdeauna.

6. Copilul meu nu trebuie niciodată să -şi contrazică pă rinţii

7. A mă înfuria este o modalitate eficientă de a modifica comportamentul copilului

meu.
8. Pă rinţii trebuie să bată copiii pentru a-i aduce într-o formă civilizată .

9. Din moment ce un copil trebuie să se comporte bine, lauda şi recompensa nu sunt

necesare, deoarece îl fac ră sfă ţat.
10. Pă rinţii au întotdeauna dreptate şi deci copiii nu trebuie niciodată să -i chestioneze
sau să -i contrazică .
11. Ca pă rinte, am puterea de a-l obliga pe copil să facă orice vreau eu.

12. Copiii nu trebuie să fie frustraţi.

179
 13. Toate formele de pedeapsă sunt greşite.

14. Creşterea copiilor trebuie să fie distractivă şi uşoară .

15. Sunt prea slab şi neajutorat şi nu ştiu ce este mai bine tot timpul, aşa că decid pe
moment.
16. Consider că este groaznic şi oribil câ nd copilul meu nu este cuminte, nu pot
suporta acest lucru.
17. Sunt un pă rinte valoros şi perfect atunci câ nd copilul meu mă ascultă .

18. Furia mă ajută să rezolv problemele de educaţie ale copilului meu.

…………………………………………………………………………………………………………………………………….

INTERPRETAREA CHESTIONARULUI APLICAT PENTRU STABILIREA STILULUI PARENTAL

Stilul ferm şi non-blând

1. Implică un comportament parental de stabilire a unor reguli rigide, fă ră a permite Răspunsuri:

vreodată copilului să le chestioneze autoritatea, centrarea pe greşelile copilului, atacarea
personalită ţii lui, stricteţe şi lipsa oferirii laudelor. Ca ră spuns la acest stil, copiii vor Da:
ajunge să se evalueze ca fiind nevaloroşi şi inferiori, considerâ ndu-i pe toţi ceilalţi 1,2,3,4,5,6,7,8,
superiori; ei vor experimenta anxietate, nesiguranţă şi vinovă ţie, dovedindu-se a fi 9,10, 11.
ezitanţi, dependenţi şi cu un comportament submisiv.

Stilul blând şi non-ferm

2. Implică un comportament parental de dragoste şi afecţiune, cu puţine solicită ri pentru Răspunsuri:

copil şi cu puţine limite stabilite. Pă rinţii se comportă în relaţie cu copilul cu un puternic
sentiment de vinovă ţie şi doresc ca acesta să nu cunoască frustră rile. Ca ră spuns la acest Nu:
stil parental copiii pot deveni aiuriţi, lipsiţi de putere, egocentrici, infantili emoţional şi 12,13,14,15,16
dependenţi, cu o toleranţă crescută la frustrare şi evită responsabilită ţile. ,17.

Stilul non-blând şi non-ferm

3. Implică un comportament parental plin de critici la adresa comportamentelor greşite, Răspunsuri:

dar lipsit de laudelor pentru comportamentelor bune. Ca ră spuns la acest stil parental
copiii vor dezvolta comportamente cronice de încă lcare a regulilor, a legilor morale şi Nu:
scrise, furie, frustrare pentru că nu reuşesc să -şi mulţumească pă rinţii, vor testa limitele 10,11,12,13,14
pă rinţilor pentru a-i face pe aceştia să arate că le pasă . ,18.

180
 Stilul blând şi ferm

4. Implică un stil în care pă rinţii împreună cu copiii participă la discuţii şi se gâ ndesc Răspunsuri:
împreună la ce înseamnă comportamente inacceptabile, se concentrează pe
comportamente, dar nu blamează copilul, stabilesc limite cu consecinţe clare pentru Nu:
nerespectarea lor, stabilesc pedepse relaţionate cu învă ţarea regulilor, nu blamează , 1,2,3,4,5,6,7,8,
uneori îşi frustrează copilul dacă este necesar, aplică o constrâ ngere rezonabilă pentru 9,10,11, 12, 17,
învă ţarea auto-disciplinei şi amâ narea gratifică rii, nu pedepsesc niciodată datorită furiei
şi frecvent laudă copilul şi îi arată dragostea. Ca ră spuns la acest stil parental copiii
experimentează o stare socio-emoţională bună şi au reuşite pe mă sura potenţialului lor.

5. CHESTIONARPENTRU DETERMINAREA POTENȚIALULUI CREATIV ȘI EMPATIC, AL COPIILOR

Acest chestionar se adresează părinţilor şi reprezintă un diagnostic pentru potenţialul

creativ şi empatic al copilului.
Citiţi cu atenţie fiecare întrebare şi amintiţi-vă cum acţionează copilul dumneavoastră.
Încercaţi să fiţi obiectivi, deoarece, pentru a determina nivelul potenţialului său creativ şi
empatic, răspunsurile trebuie să fie cât mai aproape de realitate.
Nu există rezultate bune sau rele, ci confirmări sau infirmări ale unor modalităţi de a
acţiona ale copilului.

1. Copilul se plictiseşte uşor chiar dacă îi oferiţi jucă rii variate?

 Da
 Nu
2. Obişnuieşte să spună ce a visat, după ce se trezeşte?
 Da
 Nu
3. Câ nd vede un om sau un animal cu ră ni, este impresionat, i se face ră u?
 Da
 Nu
4. Îi place să spună mici minciuni inofensive sau glume?
 Da
 Nu
5. Obişnuieşte să compună poveşti pe care le spune pă puşilor, altor copii?
 Da
 Nu
6. Obinuieşte să imite şi să intre în pielea personajelor din poveştile cunoscute?
 Da
 Nu
7. Copilul pune întrebă ri multe, încâ t ajunge să vă enerveze, agaseze?
 Da
 Nu
8. Câ nd îl puneţi să vă povestescă o întâ mplare, redă ce a reţinut fă ră să adauge nimic de la sine?

181
  Da
 Nu
9. Obişnuieşte să stea de vorbă cu animale, plante, jucă rii?
 Da
 Nu
10. Obişnuieşte să joace mim?
 Da
 Nu
11. Obişnuieşte să desfacă jucă riile sau alte obiecte, pentru a vedea ce au înă untru?
 Da
 Nu
12. Câ nd aude sau vede alţi copii plâ ngâ nd, începe şi el să plâ ngă fă ră alt motiv?
 Da
 Nu
13. Aţi constat că utilizează aceeaşi jucă rie în diferite situaţii de joc?
 Da
 Nu
14. Meştereşte la jucă rii, încercâ nd să le facă mai bune, mai frumoase?
 Da
 Nu
15. Tră ieşte sufleteşte emoţiile eroilor din poveştile sau filmele pentru copii?
 Da
 Nu
16. Îi place să se joace cu cuvintele, nă scocind cuvinte noi, unele fă ră înţeles, altele denumind obiecte
cunoscute?
 Da
 Nu
17. Obişnuieşte să dea alte nume, eventual porecle, celor din jur?
 Da
 Nu
18. Câ nd cineva din familie este trist, supă rat, se întristează uşor şi el?
 Da
 Nu
19. Obişnuieşte să împartă celor din jur, mâ ncarea lui preferată ?
 Da
 Nu
20. Dă impresia celor din jur, că nimic nu-l poate face curios, nu-l interesează , nu-l uimeşte?
 Da
 Nu
21. Aţi constatat că îi place să necă jească şi chiar să chinuie uneori animalele?
 Da
 Nu
22. În mod obişnuit, crede tot ce-i spuneţi fă ră să pună întrebă ri?
 Da
 Nu
23. Câ nd vă plimbaţi prin parc sau mergeţi într-un loc necunoscut, este liniştit, plictisit?
 Da
 Nu
24. Obişnuieşte să necă jească alţi copii, pâ nă la lacrimi (pune piedici, trage fetele de pă r etc.)?
 Da
 Nu
25. Îi place să ia conducerea în jocurile de copii şi să impună chiar ce să joace?
 Da
 Nu
26. Îi place să stea să observa plantele, animalele, gâ zele etc.?
 Da
 Nu

182
27. Îi place să asiste câ nd cineva despachetează daruri?
 Da
 Nu
28. Nă scoceşte ( propune ) jocuri care se transformă uşor în pozne sau mici necazuri?
 Da
 Nu
29. Devine nervos şi plâ nge, când cei din jur se ceartă , sunt nervoşi?
 Da
 Nu
30. Este indiferent sau chiar se amuză câ nd vede copii care chinuie animale, gâ ze, rup flori etc.?
 Da
 Nu

..................................................................................................................................................

INTERPRETAREA CHESTIONARULUI APLICAT PENTRU DETERMINAREA POTENȚIALULUI CREATIV

ȘI EMPATIC

Pentru fiecare ră spuns semnificativ, se acordă două puncte.

Pentru fiecare ră spuns nesemnificativ, nu se acordă nici un punct.
Itemi semnificativi pentru creativitate:
 1=NU
 2=DA
 4=DA
 5=DA
 7=DA
 8=NU
 10=DA
 11=DA
 13=DA
 14=DA
 16=DA
 17=DA
 20=NU
 22=NU
 23=NU
 25=DA
 26=DA
 28=DA
Cota pentru potențialul creativ, se aflăînsumâ nd punctele obținute la cei 18 itemi.
Nivelul potențialului creativ, se estimează în funcție de punctajul obținut, după cum urmează :
 0 – 6 puncte - potențialul creativ - foarte slab
 7 – 12 puncte - potențialul creativ - slab
 13 – 18 puncte - potențialul creativ - mediu
 19 – 26 puncte - potențialul creativ - bun
 27 – 36 puncte - potențialul creativ - foarte bun.

183
 Itemi semnificativi pentru empatie:
 3=DA
 6=DA
 9=DA
 12=DA
 15=DA
 18=DA
 19=DA
 21=NU
 24=NU
 27=DA
 29=DA
 30=NU
Cota pentru potențialul empatic, se aflăînsumâ nd punctele obținute la cei 12 itemi semnificativi.
Nivelul potențialului empatic, se estimează în funcție de punctajul obținut, după cum urmează :
 0 – 4 puncte – potențial empatic –foarte slab
 5 – 8 puncte – potențial empatic –slab
 9 – 14 puncte – potențial empatic –mediu
 15 – 20 puncte – potențial empatic –bun
 21 – 24 puncte – potențial empatic –foarte bun.

6. CHESTIONAR PENTRU A IDENTIFICA NIVELUL STIMEI DE SINE

(SCALA ROSENBERG)

Evaluați-vă propria stimă de sine!

Citiți cu atenție fiecare feazăși răspundeți în cel mai scurt timp, marcând cu un „x”,
varianta care se aproprie cel mult de punctul de vedere actual.
Acest chestionar se adresează adulților și elevilor.

NR. AFIRMAȚIE TOTAL DE DEZACORD TOTAL

CRT. DE ACORD DEZACORD
ACORD
1. În general, sunt mulțumit (ă ) de mine.

2. Cîteodată , mă gâ ndesc că nu valorez nimic.

3. Cred că am o serie de calită ți bune.

4. Simt că am in mine prea multe calită ți de care să

fiu mâ ndru (ă ).
5. Sunt capabil să fac lucrurile la fel de bine ca
ceilalți.
6. Câ teodată , mă simt realmente inutil.

7. Mă gâ ndesc, că sunt un om de valoare, cel puțin ca

alte personae.
8. Mi-ar plă cea să pot avea mai mult respect față de
mine însumi (însă mi).
9. Ț inâ nd cont de toate, am tendința să cred că sunt
un (o)ratat (ă ).
10. Am o pă rere pozitivă despre mine.

184
CUM SĂ VĂ CALCULAȚI REZULTATELE:
1. Calculați-vă punctajul, după următoarele indicații:
 Pentru întrebările 1, 3, 4, 7, 10
 Dacă ați ră spuns – total de acord – 4 puncte
 Dacă ați ră spuns – de acrd – 3 puncte
 Dacă ați ră spuns – dezacord – 2 puncte
 Dacă ați ră spuns – total dezacord – 1 punct
 Pentru întrebările 2, 5, 6, 8, 9,
 Dacă ați ră spuns – total de acord – 1 punct
 Dacă ați ră spuns – de acord – 2 puncte
 Dacă ați ră spuns – dezacord – 3 puncte
 Dacă ați ră spuns – total dezacord – 4 puncte
2. Faceți suma tuturor punctelor

.............................................................................................................................................................

INTERPRETAREA REZULTATELOR

Notele din acest chestionar, se situează între 10 (cea mai scă zută notă posibilă a stimei de sine) și
40 (cea mai ridicată notă a stimei de sine).
 Un scor între 10-16, tinde să indice o stimă de sine mai degrabă scăzută
 Un scor între 34-40, tinde să indice o înaltă stimă de sine (acest rezultat, poate să vă crescă încă ,
stima de sine)
 Un scor între 17-33, tinde să indice o stimă de sine medie.

Chestionarul nu diferențiază , dar poate că puteți să o faceți voi – că rui grup aveți sentimentul
subiectiv, că aparțineți? Celor cu înaltă stimă de sine sau cu stimă de sine scă zută ?

185
 7. CHESTIONAR DE EVALUARE A STILURILOR DE GÂNDIRE

Alegeţi una dintre cele cinci opţiuni pentru fiecare întrebare şi bifaţi-o. După ce aţi terminat,
completaţi tabelul încercuind răspunsul pe care l-aţi ales. Dacă la itemul I aţi bifat răspunsul C încercuiţi
litera corespondentă, adică un P. Dacă la itemul 2 aţi bifat E, încercuiţi S. La calcularea rezultatului final,
dacă cele mai multe litere sunt P, atunci acesta este stilul dumneavoastră dominant de gândire. Este
important să alegeţi o singură variantă de răspuns, chiar dacă înclinaţi spre mai multe! Succes!
1. Credeţi că într-o situaţie de conflict:
a. cel mai mult contează sentimentele oamenilor
b. trebuie să vă concentraţi asupra faptelor
c. cel mai bine este să încercaţi să -i puneţi capă t câ t mai repede
d. oamenii pot beneficia de pe urma discuţiilor contradictorii
e. discuţiile contradictorii sunt rareori soluţionate în mod satisfă că tor
2. Când citiţi un reportaj dintr-un ziar, manifestaţi tendinţa să:
a. încercaţi să verificaţi afirmaţiile
b. credeţi ceea ce citiţi
c. credeţi, dacă situaţia respectivă vine în sprijinul unor lucruri pe care le cunoaşteţi
d. recunoaşteţi că reportajele sunt tendenţioase
e. speculaţi efectele reportajului
3. Aţi prefera să activaţi în:
a. vâ nză ri şi marketing
b. proiectare şi dezvoltare
c. educaţie/învă ţă mâ nt şi servicii de consultanţă
d. servicii sociale şi de îngrijire a să nă tă ţii
e. contabilitate şi finanţe
4. Atunci când citiţi un ziar sau o revistă, în primul rând:
a. citiţi ştirile externe
b. citiţi titlurile
c. porniţi sistematic de la bun început
d. citiţi reportajele sociale
e. citiţi întâ mplă rile ciudate, ce vă dezvă luie noi faţete ale vieţii
5. Atunci când cumpăraţi cadouri pentru o persoană, manifestaţi tendinţa să alegeţi:

186
 a. ceva care vă atrage
b. ceva despre care credeţi că -i va plă cea celuilalt
c. primul lucru convenabil pe care-l vedeţi
d. ceva neobişnuit
e. un lucru util
6. Atunci când cunoaşteţi pentru prima dată o persoană:
a. vă este uşor să vă formaţi o opinie
b. o acceptaţi imediat
c. sunteţi rezervat în ceea ce priveşte judecă ţile
d. de obicei o consideraţi interesantă
e. încercaţi să aflaţi mai multe despre ea
2. Atunci când o persoană vă cere sfatul în legătură cu o problemă personală, credeţi că puteţi fi
de folos:
a. indicâ ndu-i avantajele şi dezavantajele imediate
b. raţionalizâ nd întreaga problemă
c. concentrâ ndu-vă asupra valorilor implicate
d. sugerâ nd soluţii practice
e. oferind o abordare complet diferită
3. Consideraţi că rezolvaţi cel mai bine problemele personale:
a. acordâ ndu-le timp suficient şi identificâ nd fiecare aspect al problemei
b. discutâ nd cu alte persoane
c. adoptâ nd o atitudine speculativă
d. ocupându-vă pe râ nd de probleme, una câte una
e. abordâ nd direct cauzele
4. Care dintre următoarele însuşiri o consideraţi ca fiind cea mai importantă în rezolvarea de
probleme:
a. Răbdarea
b. Logica
c. Flexibilitatea
d. Realismul
e. încercarea unei abordă ri inedite
10. Care dintre următoarele trăsături apreciaţi că vă descriu cel mai bine:
a. îndră zneţ şi iscoditor
b. receptiv şi susţinător
c. pozitiv şi încreză tor
d. rezervat şi studios
e. social şi agreabil
11. Pe care dintre persoanele următoare le admiraţi cel mai mult:
a. proiectanţii de microcalculatoare
b. scriitorii
c. chirurgii
d. politicienii
e. oamenii de afaceri
12. Învăţaţi cel mai bine:
a. în timp ce faceţi altceva
b. fă câ nd asocieri cu lucruri deja cunoscute
c. citind mai întâ i despre subiect
d. experimentâ nd
e. defalcâ nd studiul în etape mai simple
13. Apreciaţi că modalitatea cea mai bună de a-i influenţa pe oameni este:
a. explicarea logică
b. entuziasmul personal
c. încrederea în propria persoană
d. demonstrarea empatiei
e. dezbaterea ideilor
14. Atunci când citiţi literatură, preferaţi cărţi:
a. despre relaţiile dintre oameni
b. de science fiction
c. de mister şi intrigă

187
 d. apropiate de realitate
e. umoristice
15. Dacă vi se cere să organizaţi o petrecere, în primul rînd:
a. luaţi în considerare bugetul
b. plă nuiţi una câ t mai originală
c. vă asiguraţi că toţi participanţii vor gă si ceva care să -i încînte
d. decideţi dacă aveţi nevoie de ajutor
e. decideţi care este modalitatea cea mai eficientă de planificare
16. Un produs s-a defectat imediat ce a ieşit din perioada de garanţie. În acest caz veţi proceda
astfel:
a. recunoaşteţi că nu aveţi ce face şi vă resemnaţi
b. îl duceţi înapoi la magazin, sperînd că va fi înlocuit sau reparat
c. examinaţi dacă nu este vorba despre ceva simplu, putâ nd efectua reparaţia singur
d. cumpă raţi altul nou
e. îl duceţi înapoi la magazin, explicaţi situaţia şi aşteptaţi să vedeţi reacţia personalului
17. Atunci când plecaţi în concediu:
a. vă place să mergeţi cu prietenii şi cu familia
b. vă place să mergeţi într-un loc nou
c. preferaţi să plecaţi singur şi să exploraţi
d. planificaţi totul din timp, pentru a vizita locurile ce vă interesează
e. preferaţi un concediu activ
18. Atunci când plănuiţi să reamenajaţi o cameră:
a. utilizaţi sfatul unui expert
b. folosiţi experienţa dumneavoastră trecută
c. încercaţi ceva complet diferit
d. vă concentraţi pentru a crea atmosfera dorită
e. începeţi cu o porţiune mică a încă perii, pentru a vedea cum arată
19. Într-o întâlnire de afaceri, interacţionaţi cel mai bine cu:
a. persoane directe, pozitive
b. persoane metodice, contemplative
c. persoane cu idei originale, stimulatoare
d. persoane cu idei practice şi inovatoare
e. persoane deschise, cu vederi largi
20. Într-o situaţie ce poate să apară la locul de muncă, în care deciziile trebuie luate în mod
frecvent, optaţi să:
a. luaţi decizii comune, lucrînd ală turi de un colectiv
b. vă continuaţi munca în baza deciziilor altora
c. luaţi deciziile de natură practică , lă sîndu-le pe cele teoretice în seama altora
d. fiţi implicaţi înainte de luarea deciziilor
e. fiţi pe post de „depanator”.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

188
Evaluarea rezulatelor:
Încercuiţi în dreptul numă rului itemului ră spunsul pe care l-aţi ales. După ce aţi încheiat de
ră spuns la întrebă ri, numă raţi care literă este majoritară.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
a I A P P R I S A P A
b A I S R I A I R I P
c P P R A P P R S A R
d S R I I S S A I R I
e R S A S A R P P S S
11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
a P P A I A I A P P P
b I A I P R A S I I I
c A I S S S R I A A A
d S R P A I P P R R R
e R S R R P S R S S S
Memo: I-idealistul; P-pragmaticul; R-realistul; A-analistul; S-sintetizatorul

IDEALISTUL
Idealiştii pot fi consideraţi umaniştii cei mai de seamă ; ei sunt cei ce doresc numai bine tuturor
şi caută inconştient sau de manieră conştientă să îi facă pe ceilalţi fericiţi. Deşi au cele mai bune intenţii, şi
putem discuta cu ei oricâ nd şi despre orice, adesea sunt nerealişti. Despre ei se poate spune că „vă d lumea
în roz”. Au idealuri foarte înalte, iar atunci câ nd nu se pot ridica la înă lţimea lor tind să se considere
vinovaţi şi să îşi creeze tot felul de complexe.
Idealiştii sunt oamenii permanent gata să ofere ajutor, să dea un sfat. Întotdeauna fixaţi mai
degrabă pe valori decâ t pe fapte, îşi folosesc foarte des intuiţia şi mai puţin raţiunea. Dorinţa de a-i ajuta
pe ceilalţi conduce la o atitudine nefavorabilă faţă de idealişti, aceştia fiind numiţi „bă gă reţi”.
Pentru a putea trăi ală turi de un idealist trebuie să învă ţaţi să le suportaţi greşelile, sfaturile
permanente şi dorinţa de a vă ajuta, indiferent că este nevoie sau nu. Totodată ei înţeleg că oamenii sunt
diferiţi şi că totul poate fi soluţionat prin discuţie şi nu prin agresivitate.

189
 Spre exemplu, dacă unul dintre viitorii dumneavoastră pacienţi este idealist, va avea în primul rînd
nevoie de cuvinte frumoase, căci este foarte interesat de valoarea umană şi apoi de restul. Idealistul va merge
la acel medic, care a vorbit frumos şi care este interesat de modul lui de viaţă, de valorile pe care le are sau
cultura din care face parte. Dacă va fi un subaltern, idealistul este unul dintre cel mai ordonaţi lucrători,
munceşte cu multă conştiinciozitate, dar nu poate face faţă unui mediu prea concurenţial.
REALISTUL
Cuvîntul realist provine de la real – aşadar realistul este persoana legată cel mai mult de realitate
dintre toate tipurile. Apar o serie de consecinţe, care îl fac pe realist să se comporte de o anumită manieră.
El vede lumea aşa cum este ea. Ceea ce nu poate fi simţit, pipă it, mirosit, nu există. Un celebru filosof
spunea „esse est percepe, esse est percepera”, în sens că există lucruri atâ t timp câ t avem o percepţie
despre ele. Realiştii se pot crampona de o singură viziune asupra problemei, iar adevă rul lor este ultim.
Din această cauză în conflict sunt duşmani de temut.
Argumentele lor devin foarte reci şi raţionale. Uneori pot fi percepuţi ca foarte ră i. De fapt nu este
aşa. Însă felul lor prea direct, de a spune lucrurilor pe nume le poate dă una.
Spre exemplu, un pacient al dumneavoastră este realist. În acest caz, comunicarea cu el este
facilitată dacă veţi fi foarte direcţi. Conflictul poate fi evitat dacă îl vom anunţa foarte clar care sunt
avantajele sau dezavantajele unui anumit tratament. Dacă tipul realist este şeful dumneavoastră atunci
trebuie să munciţi foarte susţinut şi să vă străduiţi să îi înţelegeţi punctul de vedere, căci el îl va înţelege cu
mare greu pe al dumneavoastră sau poate să nu îl înţeleagă deloc.
SINTETIZATORUL
Oamenii îi consideră lipsiţi de orice sensibilitate, pentru că se bucură de existenţa conflictului ca
nimeni altul. Sunt sarcastici, provocatori, speculativi. Îi putem recunoaşte după întrebarea: ce ar fi fost
dacă .... De fapt pentru sintetizator contează jocul şi schimbarea mai mult decâ t orice. Iar conflictul este
privit de el ca o nouă provocare, că reia trebuie să îi facă faţă. Pot fi consideraţi nişte nesuferiţi, din cauza
că îşi vor susţine cauza chiar dacă este stupidă sau de nerealizat. Uneori se poate crede că le lipseşte
contactul cu lumea reală . Dar abordarea lor originală îi face foarte valoroşi în afaceri. Au un simţ al
umorului foarte bun şi sunt nişte prieteni care nu te lasă la nevoie. Rareori însă sunt prudenţi. Traiul
ală turi de ei poate fi foarte dificil, dar cu siguranţă foarte interesant. Ei vă pot oferi întotdeauna o altă
viziune asupra problemei, deşi cazurile în care vă va crede că spuneţi adevă rul sunt aproape inexistente.
Spre exemplu, acesta va fi pacientul care vă va exaspera cu întrebări şi contraziceri. Nu va fi
niciodată de acord cu diagnosticul pe care îl daţi sau tratamentul pe care îl recomandaţi. Dar o face nu
pentru că nu are încredere în dumneavoastră ci pentru a vă observa reacţiile.
PRAGMATICUL
Este o persoană foarte practică, care ştie să îşi rezolve problemele. Le plac ideile noi doar dacă
sunt aplicabile. Nu le plac oamenii care întâ rzie să acţioneze. Nevoia lor majoră este să aibă rezultate
imediate. Ignoră teoriile şi devin nerăbdă tori dacă nu obţin ceea ce doresc. Astfel pot deveni prea
concilianţi sau gata să facă compromisuri. Adevă rul şi falsitatea devin valori pentru ei doar raportate la
experienţe. Este adevă rat ceea ce este util în orice fel. Totodată este o persoană uşor influenţabilă : dacă îi
puneţi la îndoială capacită ţile intelectuale sau abilită ţile practice va face orice ca să demonstreze că nu
este aşa. Sunt încâ ntaţi câ nd sunt lă udaţi, când sunt în centrul atenţiei. Sunt empatici, inovatori şi foarte
flexibili. Se entuziasmează foarte uşor. Vom recunoaşte în generaţia tâ nă ră o tendinţă generală spre
pragmatism.
De exemplu, un pacient pragmatic nu va avea răbdare să îi explicaţi mult timp care este sursa bolii
sale, va aştepta doar să îi oferiţi o modalitate de a se trata şi va pleca. Dacă îl veţi ţine foarte mult timp la
discuţii sau va aştepta la uşă, aşteptând să-l ajungă rîndul, va deveni iritat şi va intra în conflict.
ANALISTUL
Tipul raţional, care se interesează de date statistice, algoritmi, teorii, metode este un analist cu
siguranţă. Pentru el lumea se împarte în lucruri importante, care merită toată atenţia lui şi neimportante,
pe care le trece uşor cu vederea. Nu se simt în siguranţă dacă nu ştiu ce se va întâ mpla. Au nevoie de timp
pentru a-şi planifica activită ţile. Le plac situaţiile delicate, care necesită gâ ndire. Se mîndresc atunci câ nd
reuşesc să rezolve o problemă şi nu le place să li se spună că au greşit. Sunt etichetaţi drept singuratici,
nişte maşini de calcul. Dar sunt nişte oameni de nă dejde, care îşi fac prieteni foarte greu, însă o dată şi
pentru totdeauna.
Analistul este pacientul, care are nevoie de explicaţii logice. De obicei nu intră în conflict cu nimeni;
este paşnic şi chiar poate părea indiferent la realitatea exterioară. Dar nu aveţi grijă, vă ascultă cu atenţie,
dacă aveţi ceva important de spus.
Recomandări: după ce aţi putut identifica tipul dumneavoastră de gâ ndire, încercaţi să vă stabiliţi
atuurile şi slă biciunile. Trebuie menţionat că acest chestionar nu este un ghid de urmat, nu este ceva care
vă prezintă adevă rul ultim, dar îl puteţi utiliza ca o linie directoare, care v-ar ajuta să definiţi unele situaţii

190
din viaţă şi să rezolvaţi conflictele care pot apă rea. Nu este de ajuns însă să vă identificaţi pe
dumneavoastră Ar fi bine să învă ţaţi să îi identificaţi şi pe interlocutorii dumneavoastră din primele fraze,
pentru ca să puteţi evita conflictul sau a nu intra în pseudoconflicte, care cer foarte multă energie irosită.
Încercaţi să îi recunoaşteţi pă rţile puternice ale partenerului dumneavoastră şi să îi înţelegeţi pă rţile
puternice, pentru ca să nu faceţi presiuni asupra elementelor, care pot produce complexe.
De asemenea, învă ţaţi să vă recunoaşteţi realiză rile, fă ră a deveni un/o înfumurat/ă . Bucuraţi-vă
de faptul că sunteţi unic, o individualitate. Nu trebui să semă naţi cu nimeni. Fiţi dumneavoastră înşivă !
Recunoaşteţi că oricine are dreptul la viaţă şi că diferenţele sunt create pentru a înfrumuseţa viaţa
noastră .

8. CHESTIONAR „STILURI DE COMPORTARE A PĂRINŢILOR”

Vă rugă m să încercuiţi /alegeţi doar o singură variantă de ră spuns!

1. După părerea dumneavoastră ce influenţează mai mult caracterul omului: ereditatea sau
educaţia?
A. În mare mă sură - educaţia.
B. Combinarea predispoziţiilor înă scute/ ereditare  cu condiţiile de mediu.
C. În mod special - predispoziţiile înă scute.
D. Nici una, nici alta, ci experienţa de viaţă.
2. Ce părere aveţi despre ideea: „Copii sunt cei care educă părinţii!”
A. Este un joc de cuvinte, are puţină legă tură cu realitatea.
B. Sunt absolut de acord cu asta.
C. Pot fi de acord cu asta, cu condiţia că nu putem uita de rolul tradiţional al pă rinţilor ca educatori ai
copiilor lor.
D. Îmi vine greu să ră spund, nu m-am gâ ndit la asta.
3. Care dintre următoarele afirmaţii despre educaţie consideraţi că este cea mai eficientă?
A. „Dacă nu ai nimic de spus copilului - spune-i să meargă să se spele.” (Edgar Shaw)
B. „Scopul educaţiei - să -i învă ţă m pe copii să se descurce fă ră noi.” (Ernest Legouve)
C. „Copii nu au nevoie de învă ţă minte, ci de exemple.” (Josef Juber)
D. „Învaţă -l pe fiu să asculte, apoi îl poţi învă ţa şi restul.” (Thomas Fuller)
4. Consideraţi că părinţii trebuie să-şi educe copii în materie de sex şi sexualitate ?
A. Pe mine nimeni nu m-a învă ţat despre asta, îi va învă ţa viaţa.
B. Consider că pă rinţii, într-un mod accesibil, trebuie să satisfacă interesul copilului pentru aceste
teme.
C. Câ nd copilul va fi destul de matur va trebui să am o conversaţie cu el la acest subiect. La vâ rsta
preşcolară este important să am grijă să -l apă r de  manifestă ri imorale.
D. Desigur, în primul râ nd acest lucru trebuie să -l facă pă rinţii.
5. Când este de vârsta școlară, ar trebui ca părinţii să-i dea copilului bani de buzunar?
A. Dacă cere, pot să -i dau.
B. Cel mai bine este să i se ofere regulat copilului o oarecare sumă pentru scopuri concrete şi să se
controleze cheltuielile.

191
 C. Este bine să i se dea copilului o sumă pentru o anumită perioadă de timp (să ptă mâ nă , lună ), pentru
ca acesta să înveţe să -şi planifice cheltuielile.
D. Atunci câ nd am posibilitate, pot să i dau o oarecare sumă de bani.
6. Cum veţi proceda când veţi afla că copilul dumneavoastră a fost agresat de un coleg de
grupă/clasă?
A. Voi fi supă rat, îi voi oferi suport copilului.
B. Voi apela la pă rinţii copilului agresor.
C. Copii se vor descurca singuri în relaţiile lor, mai ales că supă ră rile lor nu sunt de lungă durată .
D. Îl voi sfă tui pe copil cum să se comporte în această situaţie
7. Cum veţi reacţiona auzindu-l pe copil rostind cuvinte indecente?
A. Voi încerca să -l fac să înţeleagă că în familia noastră şi printre oamenii cumsecade acest lucru nu
este acceptat.
B. Este nevoie de pedeapsă , iar comunicarea cu colegii needucaţi ar trebui îngră dită .
C. Cu toţii cunoaştem aceste cuvinte. Nu trebuie să acordă m mare importanţă până când nu se trece
de limite rezonabile.
D. Copilul are dreptul să -şi exprime sentimentele sale, chiar şi într-un mod care nu ne place.
8. Peste ani, fiul/fiica adolescent/adolescentă vrea să-şi petreacă zilele libere la un prieten/o
prietenă, unde se vor aduna şi alţi colegi, în lipsa părinţilor - Îi veţi permite să meargă?
A. În nici într-un caz. Acest lucru nu va duce la ceva bun. Dacă, copii vor să se odihnească, să facă
acest lucru sub supravegherea pă rinţilor.
B. Posibil, dacă am să ştiu că prietenii care vor fi acolo sunt de încredere.
C. Este o persoană rezonabilă , capabilă de decizii, deşi în absenţa lui/ei îmi voi face griji.
D. Nu vă d nici un motiv pentru a interzice.
9. Cum veţi reacţiona atunci cînd veţi afla că aţi fost minţit de copil?
A. Voi încerca să descoper adevă rul şi să -l fac să -i fie ruşine.
B. Dacă motivul nu este atît de serios, nu voi acorda importanţă .
C. Mă voi indispune.
D. Voi încerca să clarific care a fos motivul că a minţit.
10. Consideraţi că îi oferiţi copilului un exemplu bun?
A. Absolut
B. Încerc
C. Sper
D. Nu ştiu

…………………………………………………………………………………………………………………………………

192
PRELUCRAREA REZULTATELOR:

NUMĂRUL ÎNTREBĂRII
STILURI DE
COMPORTARE 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

DEMOCRAT B C C D C D А B D B

AUTORITAR А А D C B B B А А А

LIBERAL C B B B А А D C C C

INDIFERENT D D А А
CONTROL SCĂZUT
LIBERAL
Slab sau defel nu reglamentează comportamentul
copilului. Dragoste pă rintească necondiţionată .
Sunt deschişi comunică rii cu copilul, dar orientarea
dominantă a comunică rii este de la copil spre
pă rinţi. Copii au un surplus de libertate şi o
conducere minimală din partea pă rinţilor. Pă rinţii
nu fixează careva limite, copii sunt înclinaţi spre
neascultare şi agresivitate. În societate se comportă
neadecvat şi impulsiv. Nu au cerinţe faţă de sine. În
D C C D B D
CONTROL ÎNALT
DEMOCRAT
Recunosc şi încurajează dezvoltarea autonomiei
copilului. Deschişi dialogului privitor stabilirea
unor norme de conduită . Permit schimbă ri ale
cerinţelor în limite rezonabile. Copii se adpatează
uşor, sunt încrezuţi în sine, au dezvoltat
autocontrolul şi deprinderile sociale. Învaţă bine la
şcoală şi au o imagine de sine ridicată .

193
unele cazuri copii devin activi, hotă rîţi şi creativi.
INDIFERENT
Nu fixează pentru copii nici un fel de limite
Sunt indiferenţi faţă de copiii proprii. Stabilesc
bariere în comunicare. Fiind preocupaţi de
propriile probleme, nu au timp pentru educaţia
copiilor. Dacă indiferenţa pă rinţilor este combinată
cu ră utatea (în cazul pă rinţilor care îşi resping
copii), copilul poate oferi libertate impulsurilor
distructive, poate fi predispus spre comportamente
deviante.
AUTORITAR
Dau ordine şi aşteaptă să fie îndeplinite întocmai.
Fixeză cerinţe şi reguli stricte şi nu permit
discutarea lor. Sunt închişi în comunicarea cu
copilul. Le permit copiilor doar într-o mică mă sură
să fie independenţi. Copii sunt deseori închişi,
fricoşi,  neatră gă tori şi iritabili. Fetele ră mîn pasive
şi dependente pe parcursul vîrstei pubertă ţii şi
adolescenţei. Bă ieţii pot deveni de necontrolat şi
agresivi.

9. CHESTIONAR CU DATELE PERSONALE ALE PREŞCOLARULUI

(necesare pentru completarea unor situaţii/documente şcolare/documente oficiale etc. solicitate de
Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Gorj, Centrul
Judeţean de Resurse şi de Asistenţă Educaţională Gorj etc.)

Numele și prenumele preșcolarului: .......................................................................................................................

Grupa pe care o frecventează copilul dumneavoatră ............................................................................................
Data/locul nașterii: ...................................................................................................................................................
C.N.P. ..........................................................................................................................................................................
Adresa: .......................................................................................................................................................................
Religia: .......................................................................................................................................................................
Naționalitatea/etnia: ................................................................................................................................................
Numă rul de copii al familiei: ....................................................................................................................................
Al câ telea copil al familiei este (mai mare sau mai mic )? .....................................................................................
Tipul familiei:
 Biparentală
 Monoparentală :
 divorţ
 deces
 plecarea mamei/tată lui la muncă în stră ină tate
 alte motive
De creşterea, îngrijirea şi educarea copilului se ocupă :
 Ambii pă rinţi
 Doar un pă rinte

194
 Bunicii
Pă rinte plecat la muncă în stră ină tate:
 Mama
 Tata
Numele și prenumele mamei: ..................................................................................................................................
Locul de muncă : ........................................................................................................................................................
Ocupația: ....................................................................................................................................................................
Studii (menţionaţi instituţia de învă ţă mâ nt absolvită ):
 medii ...................................................................................................................................................................
 superioare ..........................................................................................................................................................
 fă ră studii ...........................................................................................................................................................
Numă rul de telefon ................................................... E-mail: ..................................................................................
Numele și prenumele tată lui: ...................................................................................................................................
Locul de muncă : ........................................................................................................................................................
Ocupația: ...................................................................................................................................................................
Studii:
 medii ..................................................................................................................................................................
 superioare .........................................................................................................................................................
 fă ră studii ..........................................................................................................................................................
Numă rul de telefon ................................................... E-mail: .................................................................................
Copilul are probleme de sănă tate (diagnosticat de medic)? Menționați!
...................................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................................
Calitatea situaţiei materiale/financiare a familiei:
 foarte bună
 bună
 satisfă că toare
 precară
Vă mulţumim pentru receptivitate şi înţelegere şi vă asigură m de toată confidenţialitatea noastră !

Data:.............................................

Semnătura................................................
FIŞA PSIHOPEDAGOGICĂ

GRĂDINIŢA ...............................................................................................................................................
1. DATE PERSONALE ŞI FAMILIALE
Numele şi prenumele.............................................................................................................................................
Născut(ă) în anul ........... luna ......... ziua ............. localitatea ............................. judeţul ...............................
Domiciliul actual: str. ………………………………………….. bl. ….. sc. ….. et. ….. ap. ….. loc. ……….……….
jud. ………………………..
Numele tatălui şi profesia ………………………………………………………………………………………………..
Locul de muncă actual al tatălui ………………………………………………………………………………..............
Numele mamei şi profesia…………………………………………………………………………………………………
Locul de muncă actual al mamei…………………………………………………………………………………………
Fraţi ……….. surori ……………
Alţi membri ai familiei care locuiesc cu preşcolarul………………………………………………………………
Condiţii de locuit…………………………………………………………………………………………………................
Relaţii socio-afective în familie…………………………………………………………………………………………
Relaţii între părinţi şi copil………………………………………………………………………………………………
Atitudinea părinţilor faţă de problemele de educaţie ale copilului ……………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………….................................
Condiţii material şi igienico-sanitare …………………………………………………………………………............
……………………………………………………………………………………………………………………………………

195
2. DATE MEDICALE
Antecedente…………………………………………………………………………………………………………………...
…………………………………………………………………………………………………………………………………….
Dezvoltarea fizică şi starea sănătăţii ………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………………………………………
3. PROCESELE INTELECTUALE ŞI STILUL DE MUNCĂ
1. Manifestarări ale inteligenţei copilului
 capacitatea de înțelegere
 priceperea de a ordona, de a sesiza, de a stabili legă turi (asociații)
2. Memoria
 foarte bună
 bună
 suficient dezvoltată
 slabă
3. Limbajul
 vocabular bogat – exprimare frumoasă
 exprimare ușoară , corectă
 vocabular redus – exprimare greoaie
 exprimare foarte să racă și incorectă
4. Cum lucrează copilul, stilul său de muncă
a. Cum lucrează
 sistematic, temeinic, organizat, ritmic, conștiincios
 este inegal, prezintă fluctuații vizibile
 participă la activitate, mai ales pentru a obține aprecieri pozitive din partea educatoarei și
pentrua fi lă udat de pă rinți
b. Independenţă, creativitate
 inventiv, cu manifestă ri de creativitate
 ocazional are inițiativă , manifestă independență
 lucreză mai mult șablonat, stereotip
 nu manifestă deloc inițiativă și independență
Alte aprecieri…………………………………………………………………………………………………………………...
4. CONDUITA ÎN TIMPUL ACTIVITĂŢILOR
1. Conduita copilului în timpul activităţilor obligatorii
a. Interesul, participarea la activităţi (dacăare o contribuţie spontană)
 manifestă interes
 manifestă interes inegal, fluctuant
 se lasă greu antrenat
 participă doar câ nd este solicitat
 obișnuit, inactivparcă absent, numai observațiile repetate îl aduc la ordin
b. Disciplina în timpul activităţilor integrate/pe domenii experienţiale
 se încadrează în disciplina activită ții
 este disciplinat numai în condiții de supraveghere directă
 nedisciplinat, chiar turbulent, mobilitate nestăpâ nită
2. Manifestările copilului în timpul activităţilor libere
 se antrenează în activtate, din proprie inițiativă
 așteaptă să fie îndemnat, încurajat
 are tendințe de lider, preluâ nd conducerea organiză rii și desfă șură rii jocului
 se supune regulilor stabilite, încadrâ ndu-se în disciplina jocului
 manifestă inițiativă , curaj (afirmarea personalită ții)
 nu manifestă ambiția de a se afirma
 are tendințe de indisciplină
 manifestă incorectitudine în activită țile competitive
3. Activitatea și conduita copilului în colectivul grupei
a. Cum participă la viaţa colectivului
 retras, izolat, nu îl interesează de colectivul
 se sustrage de la activită ți comune, lucrează numai din obligație
 face strictul necesar, dar fă ră vreo inițiativă

196
  se integrează în colectiv, este bun executant
 autoritar, organizator și animator al colectivului
b. Cum este privit de colegii de grupă
 bun coleg, sensibil la greută țile și problemele celorlalți
 preocupat mai mult de sine, individualist, egoist
 prețuit pentru rezultatele la activită ți
 apreciat pentru poziția în colectivul grupei
 prețuit pentru performanțe în activită țile extragră diniță
4. Comportarea generală a copilului
 cu abateri disciplinare minore, dar mai frecvente
 o comportare corectă , cuviincioasă
 este un exemplu de purtare
5. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE
1. Firea și temperamentul copilului
a. Introvertit-extravertit
 deschis, comunicativ, social, vesel, optimist
 închis, rezervat, puțin sociabil, melancolic, gâ nditor
 tip combinat
b. Temperament
 impulsiv, nestăpâ nit, uneori brutal
 energie, vioi, ușor adaptabil
 liniștit, domol, reținut, chiar lent
 rezistența redusă la efort, sensibil
 tip combinat
2. Echilibrul emotiv
 hiperemotiv, excesiv de timid, emoțiile îi dezorganizează performanțele
 controlat, stă pâ nit
 calm, echilibrat, uneori nepă să tor
3. Tendinţe ale unor trăsături de caracter care încep să se afirme
a. Pozitive………………………………………………………………………………………………………………………..
b. Negative………………………………………………………………………………………………………………………
6. PERSPECTIVE DE DEZVOLTARE (sesizarea aptitudinilor, înclinațiilor, intereselor)
 manifestă înclinații spre activități artistico-plastice
 manifestă înclinații spre activități practice, utilitare
 prezintă interes sporit pentru tehnică
 îi plac unele elemente ale științelor exacte
 îl interesează datele științifico-fantastice
 prezintă interes pentru literatură
 manifestă înclinații spre muzică
 prezintă aptitudini sportive
 manifestă imaginație și creativitate.
7. CONCLUZII
Considerați că este apt să înceapă școala?
 Da
 Nu
Dacă nu este apt, le recomandați:
a. Menţinerea încă în grădiniţă?
 Da
 Nu
b. Orientarea către comisia de diagnostic?
 Da
 Nu

Data …………………………………………………

197
Nume/Prenume educatoare, Semnătura,

1. ……………………………………………………… 1. .....................................................

2. ……………………………………………………… 2. .....................................................

BIBLIOGRAFIE

 ORBAN, A., Dacă îţi pasă de copilul tă u,Bucureşti - ALL, 2008, 144p.
 OSTERRIETH, P.,Copilul şi familia, Bucureşti - Ed. Didactică şi Pedagogică , 1973, 241p.
 PIAGET, J., Psihologia copilului, Bucureşti - Ed. Didactică şi Pedagogică , 1969, 136p.
 POPESCU - NEVEANU, P., Studii psihopedagogice privind dezvoltarea copiilor între 3 şi 6 ani,
Bucureşti - Editura Didactică şi Pedagogică , 1970,162p.
 POPESCU-NEVEANU, P., Psihologie generală , Bucureşti - Ed. Didactică şi Pedagogică , 1966,300p.
 POPESCU-NEVEANU, P., ZLATE M. (red.), Psihologie şcolară , Bucureşti - Ed. Universită ţii, 1987, 357p.
 POPESCU-NEVEANU, P., Dicţionar de psihologie,Bucureşti - Ed. Albatros, 1978, 784p.
 PREDA, V., Educaţia pentru ştiinţă în gră diniţă, Bucureşti - Editura Compania, 2000,59 p.
 RACU, I., RACU, I., Psihologia dezvoltă rii, Chişină u - UPS „Ion Creangă ”,2007, 257p.
 ROCO, M., Creativitate şi inteligenţă emoţională,Iaşi - Polirom, 2001. 248p.
 ROCO, M., Creativitatea individuală şi de grup, Bucureşti - Editura Academiei R.S.R, 1979, 207p.
 ROȘ CA MARIANA, (1967), Psihologia deficienților mintal, Editura Didactică și Pedagogică , București.
 Rolul climatului din familie în educaţie[on line] 2010, Accesibil pe Internet: http://www.pagini-
scolare.ro
 RUSNAC, S., Consiliere psihologică în grup. Forme şi metode, Chişină u - Ed. ULIM, 2005, 127p.
 STĂ NCIULESCU, E., Sociologia educației familiale, Vol I, Iasi - Editura Polirom, 1998, 280p.
 STĂ NCIULESCU, E., Sociologia educatiei familiale., Vol II, Iași - Editura Polirom, 1998, 432p.
 STEKEL, W., Recomandă ri psihanalitice pentru mame,București - Editura Trei, 1995, 233p.
 STOICA-CONSTANTIN, A., Conflictul interpersonal: prevenire, rezolvare şi diminuarea efectelor, Iaşi -
Polirom, 2004, 304p.

198
 STOICA-CONSTANTIN, A., Psihosociologia rezolvă rii conflictului, Iaşi - Ed. Polirom, 1998, 288p.
 ŞCHIOPU, U., Psihologia copilului, Bucureşti - Ed. Didactică şi pedagogică .P, 1967, 348p.
 ŞCHIOPU, U. VERZA, E., Psihologia Vâ rstelor - ciclurile vieţii, Bucureşti - Editura Didactică şi
Pedagogică , R. A., 1995,479p.
 ŢÂ RCOVNICU, V., Pedagogie generală, Timişoara - Editura Facla, 1975, 254p.
 VERZA, E., VERZA, E. F. , Psihologia vâ rstelor, Bucureşti - Ed. Prohumanitate, 2000, 386p.
 VERZA, E., VERZA, F., Psihologia vâ rstelor, Bucureşti - Ed. Pro Humanitate, 2000, 308p.
 ZLATE, M., Eul şi personalitatea,Bucureşti - Ed. Trei, 1999, 256 p.
 ZLATE, M., CREŢU T., Psihologia copilului, Bucureşti - E.D.P, 1991.
 ZLATE, M., Fundamentele psihologiei, Bucureşti - Ed, Universitară , 2006, 461p.
 DRĂ GAN, I., NICOLA, I., Cercetarea psihopedagogică ,Tîrgu–Mureş - Editura Tipomureş, 1993, 256p.
 DUBROVINA, T., BICHIR, N., Determinarea nivelului de pregă tire a copilului pentru şcoală,Chişină u,
1992. 82p.
 DUMITRU, ION AL., Personalitate atitudini şi valori, Timişoarea - Editura de vest, 2001, 255p.
 FREUD, S., Studii despre sexualitate, Bucureşti - Ed. Trei, 2002, 320 p.
 GAVRIL, O., Asertivitatea de la abilitate la competenţă, Iaşi - Performantica, 2002, 214p.
 Ghidul animatorului, Jocuri pentru copii şi cei care se simt veşnic tineri, Chişină u - Unicef,2006, 127p.
 GHIRAN, V., IFTENE, F., Aspecte de psihiatrie clinică şi socială a copilului şi adolescentului, Cluj-
Napoca - Ed. Genesis, 1998, 327p.
 GLAVA, A., GLAVA, C., Introducere în pedagogia preşcolară ,Cluj-Napoca - Dacia, 2002, 268p.
 GOLU, P., ZLATE, M., VERZA, E., Psihologia copilului, Bucureşti - Ed. Didactică şi Pedagogică , 1988,287
p.
 IANOSI, I., Vâ rstele omului, București - Editura Trei, 1998, 269p.
 Importanța familiei în educație,[on line] 2008. Accesibil pe Internet: -
http://www.roportal.ro/articole/importanta-familiei-in-educatie-67.htm
 IONESCU, A.,Psihologia familiei. Normalitatea şi psihopatologia familială,Bucureşti - Ed. Didactică şi
Pedagogică , 1985, 342p.
 LAUDAU, E.,Psihologiacreativită ţii, Bucureşti - Ed.Didactică şiPedagogică , 1979,276p.
 LINTON, R., Fundamentul cultural al personalită ţii, Bucureşti - Ed. Ştiinţifică , 1968, 154p.
 MARGINEANU, N.,Condiția umană , București - Editura Ș tiințifică , 2003
 Maxime şi cugetă ri: Gâ nduri care vră jesc, Ed. a 2-a – Chişină u - Epigraf, 2003,287p.
 MIROIU, A. (coord.), Învă ţă mâ ntulromâ nescazi. Studiu de diagnoză , Iaşi - Ed. Polirom, 1998, 230p.
 MITROFAN, I., Cursa cu obstacole a dezvoltă rii umane,Iași - Polirom, 2003, 475p.
 MITROFAN IOLANDA, BUZDUCEA DORU, (2002) – Terapii de familie – Editura Sper, București.
 MOSCOVICI, S. (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celă lalt, Iaşi – Polirom, 1998, 256p.
 MUNTEANU, A., Psihologia copilului şi a adolescentului, Timişoara - Ed. Augusta, 1998, 196 p.
 NEACŞU, I.,Instruire şi învă ţare,Bucureşti - Editura Ştiinţifică , 1990, 265p.
 NICOLA, I., Tratat de pedagogie şcolară , Bucureşti - Ed. ARAMIS, 2003, 576p.
 NICULAU, A., Psihologie socială : aspecte contemporane,Iaşi - Polirom, 1996, 478p.
 Noi tendinţe în psihologia personalită ţii. Modele teoretice, Cluj Napoca - Ed. ASCR, 1995. 483 p.
 OPRESCU, V., Psihologie generală şi a educaţiei,Craiova - Ed. Reprografia Universită ţii Craiova, 1999.
 HARTWELL, ELIZABETH A.(2001). Body image. http://blueprint.bluecrossm.com: BlueCross and Blue
Shield of Minnesota,Inc
 HOPKINS G. (1998). Fourteen MORE Activities for the First Days of School! www.education-world.com
 www.6seconds.org (1998). Emotional Intelligence Toolbox: Expression Journals
 www.eric.ed.gov (2000). Examinating Ideas about Body Image. AskERIC Lesson Plan
 www.exploratorium.edu. (1998) Playing Game with Memory
 http://www.pbs.org/wgbh/nova/thin/ (2001) NOVA Online -- Dying to be Thin
 www.childdevelopmentinfo.com/.../self_esteem.shtml
 www.parentingme.com/selfest.htm
 www.ldalearning.com/.../EmotionalDevelopmentSelfEsteem.pdf
 aplaceofourown.org/learn_more.php?id=4
 www.eioba.com/.../emotional_development_and_the_self_esteem_in_children
 Dr. P.PENCIU, Dr. AL. GHEORGHIU - „Ce avem de ştiut? Ce avem de fǎ cut? Pentru sǎ nǎ tatea mintalǎ a
copilului nostru.” - E.D.P.- Bucureşti, 1973
 J.LOCK - „Câ teva cugetǎ ri asupra educaţiei” - E.D.P.- Bucureşti, 1971
 „Consideraţii privind jocul şi jucǎ ria“ - E.D.P.- Bucureşti, 1980

199
 „Rolul şi responsabilitǎ ţile personalului didactic în protecţia şi promovarea drepturilor
copilului” /Autoritatea Naţionalǎ pentru protecţia drepturilor copilului- Bucureşti, 2006
 Revista „ Învǎ ţǎ mâ ntul preşcolar” - Nr.1/ 1991, 1-2/ 1995, 1-2/ 1998, 1-2/2000
 „Jocuri şi alternative alese” – Bucureşti, 1976
 A.S.MAKARENCO - „Opere pedagogice alese” – vol.I , E.D.P.- Bucureşti, 1980
 „Pedagogia preşcolarǎ ” – E.D.P.-București, 1976
 „Psihologia copilului preşcolar” – E.D.P. – București, 1972
 AL.ROŞ CA, A.CHIRA - „Psihologia copilului preşcolar”,E.D.P.- Bucureşti, 1963
 ROXANA TUDORICĂ - „Managementul educaţiei în context european”, Editura Meronia, Bucureşti,
2007.
 DEUTSCH, MORTON, „Educaţia pentru o lume paşnică ”, pp. 225-241, în: Stoica-Constantin, Ana &
Neculau, A. (coord.), „Psihosociologia rezolvă rii conflictului” , Iaşi, Polirom, 1998.
 BĂ BAN, ADRIANA (coord.), „Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi
consiliere” , Cluj-Napoca, Cap. 7 „Comunicare şi conflict”, 2001.
 www.desprecopii.com › VIAŢ A DE FAMILIE
 www.ele.ro
 www.perfecte.ro
 www.sfatulmedicului.ro
 www.goodreads.com
 OLWEUS, D. (1978). Aggression in the schools: Bullies and whipping boys. Washington, D.C.:
Hemisphere (Wiley).
 OLWEUS, D. (1993). Bullying at School: What we know and what we can do. Oxford: Blackwell
Publishers.
 OLWEUS, D. (2001). Olweus' core program against bullying and antisocial behavior: A teacher
handbook. HEMIL-senteret, Universitetet i Bergen, N-5015 Bergen, Norway.
 OLWEUS, D. (2002) A profile of bullying at school. Educational Leadership, Vol.60, pp. 12-17.
 OLWEUS, D. (2004). Bullying at school: Prevalence estimation, a useful evaluation design, and a new
national initiative in Norway. Association for Child Psychology and Psychiatry Occasional Papers. No.
23, pp. 5-17.
 OLWEUS, D., & LIMBER, S. (1999). Blueprints for violence prevention: Bullying Prevention Program.
Institute of Behavioral Science, University of Colorado, Boulder.
 SOLBERG, M. & OLWEUS, D. (2003) Prevalence estimation of school bullying with the Olweus
Bully/Victim Questionnaire. Aggressive Behavior. Vol 29. pp. 239-268.
 JUVONEN, J. & GRAHAM, S. (Eds.) (2001). Peer harassment in school. New York: Guilford Publications.

„Eu sunt copilul,

200
Tu ţii în mâinile tale destinul meu,
Tu determini în cea mai mare mǎsurǎ, dacǎ
Voi reuşi sau voi eşua în viaţǎ.
Dǎ-mi te rog acele lucruri care
Sǎ mǎ îndrepte spre fericire,
Educă-mǎ, te rog, ca sǎ pot fi
O binecuvântare pentru lume!”
(din CHILD’S APPEAL, MAMIE GENE COLE)

201