RADIOCOMUNICAŢII

 ÎN TEHN
TEHNOLOG
OLOGIE
IE DE ÎNAL
ÎNALTĂ
TĂ FRECV
FRECVENŢĂ
ENŢĂ

- SUPORT DE CURS – 

Bucureşti, 2005

1
 CUPRINS

INTRODUCERE ......
.........
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
... 3

CAPITOLUL
CAPITOLUL 1 PRINCIPIILE
PRINCIPIILE COMUNICAŢI
COMUNICAŢIILOR
ILOR RADIO.....
RADIO..........
..........
.........
.... 5

CAPITOLUL
CAPITOLUL 2 IONOSF
SFE
ERA ŞI
ŞI PR
PROPAGAREA UN
UNDEL
DELOR H.
H.F.... 12

CAPITOLUL
CAPITOLUL 3 ELEMENTELE SISTEMELOR DE COMUNICAŢII
RADI
RADIO
O DE ÎNAL
ÎNALTĂ
TĂ FRE
FRECV
CVEN
ENŢĂ
ŢĂ ....
.................................................... 18

CAPITOLUL
CAPITOLUL 4 ZGOM
ZGOMOT
OTUL
UL ŞI INTE
INTERF
RFER
EREN
ENŢE
ŢELE
LE.................................................. 25

CAPITOLUL
CAPITOLUL 5 TRANSMISII DE DATE PRIN LEGĂTURI RADIO
DE ÎNAL
ÎNALTĂ
TĂ FREC
FRECVE
VENŢ
NŢĂĂ ...
................................................................................. 28

CAPITOLUL
CAPITOLUL 6 TEHN
TEHNOL
OLOG
OGIA
IA RAD
RADIO
IO ADA
ADAPT
PTAT
ATIV
IVĂ
Ă .....
..................................... 33

CAPITOLUL
CAPITOLUL 7 PROT
PROTEC
ECŢI
ŢIA
A COMU
COMUNI
NICA
CAŢI
ŢIIL
ILOR
OR .....
................................................... 36

CAPITOLUL
CAPITOLUL 8 SISTEME DE ÎNALTĂ FRECVENŢĂ ŞI
APLICA
APLICAŢII
ŢII ......
.........
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
... 40

CAPITOLUL
CAPITOLUL 9 DIRE
DIRECŢ
CŢII
II DE DEZV
DEZVOL
OLTA
TARE
RE.......................................................................... 50

ANEXA A STANDA
STANDARDE
RDE ......
.........
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
... 52

ANEXA B GLOSAR
GLOSAR ......
.........
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
....... 53

2
 CUPRINS

INTRODUCERE ......
.........
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
... 3

CAPITOLUL
CAPITOLUL 1 PRINCIPIILE
PRINCIPIILE COMUNICAŢI
COMUNICAŢIILOR
ILOR RADIO.....
RADIO..........
..........
.........
.... 5

CAPITOLUL
CAPITOLUL 2 IONOSF
SFE
ERA ŞI
ŞI PR
PROPAGAREA UN
UNDEL
DELOR H.
H.F.... 12

CAPITOLUL
CAPITOLUL 3 ELEMENTELE SISTEMELOR DE COMUNICAŢII
RADI
RADIO
O DE ÎNAL
ÎNALTĂ
TĂ FRE
FRECV
CVEN
ENŢĂ
ŢĂ ....
.................................................... 18

CAPITOLUL
CAPITOLUL 4 ZGOM
ZGOMOT
OTUL
UL ŞI INTE
INTERF
RFER
EREN
ENŢE
ŢELE
LE.................................................. 25

CAPITOLUL
CAPITOLUL 5 TRANSMISII DE DATE PRIN LEGĂTURI RADIO
DE ÎNAL
ÎNALTĂ
TĂ FREC
FRECVE
VENŢ
NŢĂĂ ...
................................................................................. 28

CAPITOLUL
CAPITOLUL 6 TEHN
TEHNOL
OLOG
OGIA
IA RAD
RADIO
IO ADA
ADAPT
PTAT
ATIV
IVĂ
Ă .....
..................................... 33

CAPITOLUL
CAPITOLUL 7 PROT
PROTEC
ECŢI
ŢIA
A COMU
COMUNI
NICA
CAŢI
ŢIIL
ILOR
OR .....
................................................... 36

CAPITOLUL
CAPITOLUL 8 SISTEME DE ÎNALTĂ FRECVENŢĂ ŞI
APLICA
APLICAŢII
ŢII ......
.........
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
... 40

CAPITOLUL
CAPITOLUL 9 DIRE
DIRECŢ
CŢII
II DE DEZV
DEZVOL
OLTA
TARE
RE.......................................................................... 50

ANEXA A STANDA
STANDARDE
RDE ......
.........
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
... 52

ANEXA B GLOSAR
GLOSAR ......
.........
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
......
....... 53

2
 INTRODUCERE 
 Au fost timpuri în care, comunicaţiile
comunicaţiile radio au reprezentat una dintre puţinele metode
pentru realizarea comunicării instantanee. Toţi am văzut filmele alb-negru de război, în care
operatorii radio trimiteau mesaje în codul Morse, utilizând echipamente radio. După cel de-al
II-lea Război Mondial, industria comunicaţiilor s-a dezvoltat pe alte tehnologii, înregistrându-
se primele succese în perioada 1960-1970. În prezent, domeniul undelor radio de înaltă
frecvenţă (high frequency
frequency - HF), cunoscute şi sub denumirea de unde scurte, înregistrează o
creştere importantă, datorită unor noi tehnologii.
tehnologii.

GENEZA
Tehnologia radio a apărut odată cu publicarea în 1873 a Tratatului asupra Electricităţii
Electricităţii
şi Magnetismului de către James Clerk Maxwell, care a pus bazele teoriei propagării undelor 
electromagnetice.
Dar, primele unde radio au fost detectate abia 15 ani mai târziu. În 1888, Heinrich
Rudo
Rudolplphh Hert
Hertzz (cel
(cel de la care
care prov
provin
inee nume
numelele unit
unităţ
ăţiiii frec
frecve
venţ
nţei
ei)) demo
demons
nstr
trea
ează
ză că
perturbaţiile generate de scânteia unei bobine de inducţie, prezintă caracteristicile undelor 
radio, aşa cum sunt ele descrise de către Maxwell. Munca acestuia este continuată de către
Guglielmo Marconi în experimentele telegrafului fără fir, care utiliza codul Morse. Până în
1896, Marconi transmitea mesaje pe o distanţă de câţiva kilometri.
 În aceasta perioadă, se considera că undele radio circulă prin atmosferă în linie
dreaptă şi prin urmare, nu sunt folositoare
folositoare pentru comunicaţiile dincolo de orizont (over – the
- horizon - OTH). Aceasta părere nu l-a descurajat pe Marconi, care a devenit primul om ce a
demonstrat transmiterea undelor radio pe distanţe mari. În 1901 în Newfoundland, Canada,
el a detectat un semnal telegrafic transmis din Cornwall, Anglia, de la 3000 kilometri
depărtare. Pentru antenă el a utilizat fire de 120 metri lungime ţinute ridicate de un simplu
zmeu.
Succesul lui Marconi a generat un efort intens pentru explicarea şi exploatarea
descoperirii sale. La întrebarea cum pot fi recepţionate undele radio pe suprafaţa pământului,
a răspuns Edward Appelton. Acesta a fost un fizician englez, care a descoperit că un strat
 încărcat
 încărcat electric sau particulele ionizate din atmosfera pământului (ionosfera), sunt capabile
să reflecte undele radio. Până în anul 1920, oamenii de ştiinţă au testat această teorie şi au
găsit metode de măsurare a proprietăţilor
proprietăţilor reflective a ionosferei.
ionosferei.

DEZVOLTAREA
 În timp, caracteristicile
caracteristicile propagării undelor radio de înaltă frecvenţă (HF) au fost mai
bine înţelese. Operatorii au aflat de exemplu, că frecvenţele utilizabile variau considerabil
odată cu trecerea timpului sau cu schimbarea anotimpului.
Tehnologia HF s-a dezvoltat repede. Până după al II-lea Război Mondial, radioul
radioul HF a
fost principalul mijloc de comunicaţie pe distanţe lungi în domeniul militar deoarece permitea
comunicarea cu “pământul”, “marea” sau “aviaţia”.
 În mâinile unui operator
operator talentat, cu ani de experienţă şi înţelegând
înţelegând efectele propagării
propagării
 în ionosferă, radioul HF a permis legături pe mii de kilometrii. Astăzi, radioul HF joacă un rol
important în comunicaţiile la scară naţională printr-un sistem necostisitor şi rapid.

3
 RECULUL
Comunicaţiile pe distanţe mari, utilizând sateliţii lansaţi în anii 1960, au generat o
perioadă de scădere a interesului faţă de radioul HF. Sateliţii permiteau utilizarea mai multor 
canale şi transmiterea mai rapidă a datelor. În plus, legăturile prin satelit elimină necesitatea
unor operatori foarte bine instruiţi.
Pe măsură ce s-au dezvoltat comunicaţiile pe distanţe lungi utilizând sateliţi, radioul
HF a trecut pe o poziţie secundară.
Cu timpul, a devenit evident faptul că sateliţii (cu toate avantajele lor) au limitări
importante. Utilizatorii militari au devenit ingrijoraţi de vulnerabilitatea sateliţilor în ceea ce
priveşte pagubele generate de blocarea acestora. Mai mult, sateliţii şi infrastructura acestora
sunt foarte scump de construit şi întreţinut.

REVIRIMENTUL
 În deceniul ‘90, s-a observat o creştere a interesului faţă de radioul HF. Cercetarea şi
dezvoltarea în acest domeniu s-au intensificat şi au apărut noi generaţii de echipamente HF
automatizate. Aceste sisteme au adus îmbunătăţiri spectaculoase în ceea ce priveşte
stabilitatea legăturilor, eliminând în acelaşi timp procedurile greoaie de operare,
caracteristice echipamentelor din generaţiile mai vechi. Astăzi, staţiile HF adaptive, sunt la fel
de uşor de utilizat ca şi telefoanele mobile.
Totuşi, ideea conform căreia radioul HF este o tehnologie complexă, continuă să
persiste. Această idee persistă deoarece unii operatori îşi amintesc cum era tehnologia HF
tradiţională.
 Aşa cum arată şi acest capitol, HF este considerat un mijloc competitiv şi robust
pentru comunicarea pe distanţe lungi, oferind posibilităţi multiple. În aceasta introducere
asupra comunicaţiilor HF vom prezenta informaţii care vor ajuta la înţelegerea tehnologiei
moderne HF. Vom explica principiile radioului HF, vom discuta despre aplicaţiile specifice şi
apoi vom analiza viitorul comunicaţiilor HF.

4
 Capitolul 1
PRINCIPIILE COMUNICAŢIILOR RADIO
Dezvoltarea şi înţelegerea comunicaţiilor radio începe cu înţelegerea radiaţiilor 
electromagnetice.
Undele radio ţin de familia radiaţiilor electromagnetice care includ razele X, ultraviolete
şi lumina vizibilă – forme ale energiei care sunt utilizate foarte frecvent. Asemănător cu
situaţia în care o piatră este aruncată într-un lac, semnalele radio sunt propagate de la o
antenă. Totuşi, spre deosebire de aceste unde, semnalele radio se propagă cu viteza lumini.
O undă radio se caracterizează prin amplitudine, frecvenţă şi lungime de undă, fiind
reprezentată în Figura 1-1.

 Amplitudinea undei radio sau intensitatea, poate fi vizualizată ca fiind înălţimea sa, de
la vârf, la punctul minim. Amplitudinea, care este măsurată în volţi, este exprimată de către
ingineri ca o valoare medie, denumită rădăcină medie pătratică (root-mean square – RMS).
Frecvenţa undelor radio reprezintă numărul de repetiţii sau cicluri într-o anumită
perioadă de timp. Această frecvenţă este măsurată în hertz (Hz); un hertz este egal cu un
ciclu pe secundă. O mie de hertzi este egală cu un kilohertz (kHz) iar 1 milion de hertzi este
egal cu 1 megahertz (MHz). O frecvenţa egală cu 2.182.000 hertzi este egală, de exemplu,
cu 2182 kHz sau 2,182 MHz .
Lungimea undelor radio este distanţa dintre “crestele” succesive de aceeaşi polaritate
ale undei. Produsul dintre lungimea de undă şi frecvenţă este o constantă egală cu viteza de
propagare. Deci, dacă frecvenţa creşte, lungimea de undă descreşte şi invers.
 Având în vedere că undele radio se propagă cu viteza luminii (300 milioane metri pe
secundă) se poate determina uşor lungimea de undă în metri pentru orice frecvenţă,
 împărţind pe 300, la frecvenţa în Mhz. Deci, lungimea unei unde de 10 Mhz este de 30 metri,
determinată prin împărţirea lui 300 la 10.

5
 SPECTRUL FRECVENŢELOR RADIO 
 În cadrul spectrului frecvenţelor radiaţiei electromagnetice (Figura1-2.),
frecvenţele corespunzătoare undelor radio, variază de la 20 kHz la 30.000 MHz. Lungimea
de undă la frecvenţa de 20 kHz este de 15 kilometri. La 30.000 MHz, lungimea de undă este
de doar 1 centimetru.
Banda HF este definită ca fiind intervalul dintre 3 şi 30 MHz. În practică, majoritatea
radiourilor HF utilizează un spectru cuprins între 1,6 şi 30 MHz. Majoritatea comunicaţiilor din
aceasta bandă sunt în intervalul 4 şi 18 MHz. O frecvenţă mai mare (18 la 30 MHz) poate fi
utlizată din când în când, acest lucru depinzând de condiţiile ionosferice şi de ora din zi (vezi
capitolul 2) .
La început, banda de frecvenţă HF mai era cunoscută sub numele de „unde scurte”
deoarece lungimea de undă (10 la 100 metri) era mai mică decât la posturile radio
comerciale. Acest termen mai este folosit în comunicaţiile pe distanţe lungi.

 ALOCAREA FRECVENŢELOR ŞI MODULAŢIA

 În spectrul HF, anumite grupuri de frecvenţe sunt alocate unor servicii radio specifice
 – aviaţie, marină, armată, guvern, amatori (Figura 1-3). Frecvenţele sunt destinate în funcţie
de tipul emisiei: urgenţă, radio, voce, codul Morse, facsimil sau date. Alocările frecvenţelor 
sunt stabilite pe baza licenţelor naţionale.
 Alocarea frecvenţelor stă la baza comunicaţiilor radio. De una singură, unda radio nu
oferă nici o informaţie. Este doar un şir curgător de unde continue (continuos wave - CW).

6
  Atunci când modulăm undele radio pentru a transmite informaţia, ne referim la ele ca
la nişte purtătoare. Pentru a transmite informaţia, o purtătoare trebuie să fie modificată în
sensul că, proprietăţile sale de amplitudine, frecvenţă sau fază, sunt schimbate sau modulate
de semnalul corespunzător informaţiei.
Cea mai simplă metodă de a modula o purtătoare este deschizând-o sau închizând-o
cu un comutator telegrafic. În trecut, deschiderea şi închiderea, folosind codul Morse, a fost
singura metodă de a transmite mesaje prin fir.
 În prezent, cea mai răspândită metodă de transmitere a mesajelor radio, este
modulaţia în amplitudine (MA), care variază intensitatea purtătoarei, direct proporţional cu
schimbările de intensitate ale unei surse, cum ar fi vocea umană (Figura 1-4a). Cu alte
cuvinte, informaţia constă în variaţii ale amplitudinii undei purtătoare.

7
 Procesul AM creează o purtătoare şi două benzi laterale faţă de frecvenţa purtătoarei:
una superioară şi cealaltă inferioară acesteia (Figura 1-4b). AM este o formă de modulaţie
relativ ineficientă, deoarece semnalul purtătoarei trebuie să fie produs în continuu.
Majoritatea puterii în semnalul AM este consumată de purtătoarea care nu transportă
informaţie, iar cealaltă parte se duce la informaţiile transportate în benzile laterale.

 Într-o tehnică mai eficientă, comunicaţia cu bandă laterală unică (single side-band -
SSB), purtătoarea împreună cu una din benzile laterale sunt atenuate (Figura 1-4c). Doar 
cealaltă bandă, care poate fi cea de sus (upper side-band - USB) sau cea de jos (lower side-
band - LSB), este emisă. Unui semnal SSB îi trebuie doar jumătate din lărgimea benzii
semnalului AM şi acesta se produce numai atunci când semnalul modulator este prezent.
 Astfel, sistemele SSB folosite în mod obişnuit de mulţi utilizatori, sunt mult mai eficiente din
punctul de vedere al utilizării spectrului. Toate puterile de emisie se duc în benzile cu
purtătoare de informaţie.

8
 O variaţie a acestei scheme, utilizată adeseori în atât comunicaţiile militare cât şi
comerciale, este reprezentată de echivalentul modulaţiei de amplitudine (amplitude
modulation equivalent - AME) în care se transmite pe bandă, un mesaj la un nivel redus.
 AME permite să se folosească un receptor relativ simplu pentru detecţia semnalului. O altă
variaţie importantă, este banda laterală independentă (independent side-band - ISB), în care
sunt transmise atât o bandă superioară, cât şi una inferioară, fiecare purtând mesaje diferite.
 În acest fel, de exemplu, o bandă poate purta un semnal de date, iar cealaltă un semnal
vocal.
Modulaţia de frecvenţă (FM) - este o tehnică în care frecvenţa de transmitere variază
ca urmare a schimbărilor în semnalul de modulaţie. Din mai multe motive tehnice, undele FM
convenţionale generează un semnal cu puritate mai mare decât cele AM, dar foloseşte o
lărgime de bandă mai mare decât undele AM. Modulaţia FM de bandă îngustă, care este
uneori folosită în comunicaţiile radio HF asigură o îmbunătăţire a utilizării lărgimii benzii, dar 
numai în defavoarea calităţii semnalului recepţionat.
 Alte scheme prevăd transmiterea de date prin canale HF, inclusiv schimbarea
frecvenţei sau a fazei semnalului. Ne vom ocupa de aceste tehnici, în Capitolul 5.
Propagarea undelor radio
Propagarea - arată modul în care semnalele radio sunt emise de la o sursa de emisie.
 Acţiunea este simplu de vizualizat în ceea ce priveşte undele radio transmise în linie dreaptă
(exact ca o piatră aruncată pe suprafaţa unui lac). Oricum, adevarata cale pe care o urmează
undele radio, este adesea mai complexă.
Există două modalităţi principale de propagare: unde terestre şi unde spaţiale. După
cum arată şi numele lor, undele terestre se transmit de-a lungul suprafeţei pământului, în
timp ce undele spaţiale „oscilează” între cer şi pământ. Figura 1-5 arată diferitele căi de
propagare pentru undele radio HF.

9
 Undele terestre au trei componente: unde de suprafaţă, unde directe şi unde reflectate
de pământ.
Undele de suprafaţă se transmit de-a lungul suprafeţei pământului, ajungând dincolo
de orizont. În cele din urmă, energia undelor de suprafaţă este absorbită de pământ. Raza
efectivă de acţiune a undei de suprafaţă este determinată în mare parte de frecvenţa de
lucru şi conductivitatea suprafeţei peste care se transmite unda. Gradul de absorbţie creşte
odată cu frecvenţa.
Semnalele radio transmise, care utilizează o purtătoare ce se propagă ca o undă de
suprafaţă, depind de puterea de emisie, sensibilitatea receptorului, de caracteristicile antenei
şi de tipul de cale de propagare. Pentru un echipament dat, raza de acţiune poate fi extinsă
de la 200, la 250 mile, peste o suprafaţă conductoare continuă, formată de apa mării. Peste
un teren uscat, stâncos, neconductor, raza de acţiune poate scădea la mai puţin de 20 de
mile, folosind chiar acelaşi echipament.
Undele directe se transmit în linie dreaptă, devenind din ce în ce mai slabe, pe
măsură ce distanţa creşte. Ele pot fi curbate sau refractate de atmosferă, care le extinde
raza utilizabilă, sensibil peste orizont. Antenele de emisie-recepţie trebuie să se poată
„vedea” una pe cealaltă pentru ca să poată avea loc comunicarea, deci înălţimea antenei
este foarte importantă în determinarea razei. Din această cauză, undele directe mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de unde „în linie” (LOS).
Undele reflectate de pământ reprezintă traseul undei propagate, care este reflectată
de la suprafaţa pământului între emiţător şi receptor.
Undele spaţiale fac posibilă comunicarea dincolo de limita vizibilităţii directe
(BEYOND LINE-OF-SIGHT - BLOS). La anumite frecvenţe, undele radio sunt refractate (sau
curbate), întorcându-se pe pământ la sute sau mii de mile distanţă, faţă de punctul de emisie.
 În funcţie de frecvenţă, momentul zilei şi condiţiile atmosferice, un semnal poate suporta mai
multe reflexii succesive înainte de a ajunge la receptor.
Folosirea undelor spaţiale poate prezenta şi neajunsuri, deoarece ionosfera este în
continuă schimbare. În capitolul urmator, vom discuta mai pe larg despre undele spaţiale.

SUMAR
 Semnalele radio se transmit de la antena de emisie, ca unde care se propagă prin spaţiu
cu viteza luminii.
 Frecvenţa radio este exprimată în hertzi (cicli pe secundă), kilohertzi (mii de hertzi) sau
megahertzi (milioane de hertzi).
 Comunicaţiile radio pe distanţe lungi, se fac pe frecvenţe înalte (HF) de la 1,6 la 30 MHz.
Poziţiile diferite în cadrul acestei benzi, sunt alocate serviciilor radio specifice, în baza
unor acorduri internaţionale.
 Modulaţia este procesul prin care, faza, amplitudinea sau frecvenţa unui semnal de
emisie, este modificată pentru a exprima nişte informaţii.
 Undele radio HF se pot propagă ca unde spaţiale ce se refractă din ionosfera pământului,
permiţând comunicaţiile pe distanţe lungi.

10
11
 Capitolul 2

IONOSFERA ŞI PROPAGAREA UNDELOR RADIO HF

Pentru a înţelege propagarea undelor spaţiale, trebuie să luăm în considerare efectele
ionosferei şi ale activităţii solare asupra propagării undelor radio HF. De asemenea, trebuie
să ne familiarizăm cu tehnicile folosite pentru programarea propagării şi alegerea celei mai
bune frecvenţe pentru o legatură particulară, la un moment dat. Să începem cu câteva
definiţii.

Ionosfera, satelit de comunicaţii natural

Ionosfera este o zonă din atmosfera pământului, care conţine concentraţii relativ mari
de particule sau gaze încărcate electric, întinzându-se de la aproximativ 50, la 600 km (de la
30 la 375 mile) înălţime. Ionizarea, procesul prin care electronii sunt desprinşi din atomi şi
prin care se produc particule cu sarcină electrică, rezultă în urma radiaţiilor solare. Când
ionosfera devine foarte ionizată, gazele pot chiar să strălucească şi să fie vizibile. Acest
fenomen este cunoscut ca „Lumina Nordului” sau „Lumina Sudului”.
De ce este ionosfera importantă pentru undele radio HF? Acest strat de gaze este ca
un satelit de comunicaţii natural, făcând posibilă majoritatea comunicaţiilor radio BLOS.
Când undele radio lovesc aceste straturi ionizate, în funcţie de frecvenţă, unele sunt complet
absorbite, altele sunt refractate astfel încât se întorc pe pământ, iar altele trec prin ionosferă
şi se pierd în spaţiu. Absobirea tinde să fie mai mare la frecvenţe mai joase şi creşte pe
măsura ce gradul de ionizare creşte.
Unghiul la care undele spaţiale intră în ionosferă, este cunoscut ca unghi incident 
(Figura 2-1). Acesta este determinat de lungimea de undă şi de tipul de antenă de emisie. Ca
o bilă de biliard ce ricoşează, o undă radio se reflectă din ionosferă, la acelaşi unghi cu cel
de incidenţă. Astfel, unghiul incident este un factor important în determinarea razei de
acţiune a legăturii radio. Dacă avem nevoie să luăm legătura cu o staţie care este relativ
departe de noi, este necesar ca unghiul de incidenţă să fie relativ mare. Pentru a comunica
cu o staţie din apropiere, unghiul de incidenţă trebuie să fie relativ mic.
Unghiul de incidenţă al unei unde radio este critic, deoarece, dacă este prea aproape
de verticală, atunci unda va trece prin ionosferă fără a mai fi refractată înapoi spre pământ.
Dacă unghiul e prea mare, undele vor fi absorbite de straturile ionosferei de la o înălţime mai
mică, înainte de a ajunge la cele superioare cu un grad de ionizare mai mare. Astfel, unghiul
de incidenţă trebuie să aibă o deschidere suficientă pentru a aduce unda radio înapoi pe
pământ, dar nu prea mare, pentru că atunci unda va fi absorbită.
Straturile ionosferei
 În cadrul ionosferei există patru straturi cu grade de ionizare diferite (Figura 2-2).
Deoarece ionizarea este cauzată de radiaţiile solare, straturile superioare ale ionosferei au
tendinţa să fie mai dense, în timp ce straturile inferioare, protejate de straturile superioare
sunt mai puţin ionizate. Dintre aceste straturi, primul, descoperit la începutul anilor 1920 de
 Appleton, a fost desemnat cu litera E de la „unde electrice”. Mai apoi, au fost descoperite
straturile D şi F, fiind notate cu aceste litere. Fenomene adiţionale legate de ionosferă, au
fost descoperite prin anii 1930 şi 1940, precum stratul E sporadic sau „Aurora”. Despre
straturile A, B şi C, mai sunt încă multe de descoperit.

12
  În ionosferă, stratul D este zona cea mai de jos, care afectează undele radio HF.
Ionizat doar în timpul zilei, stratul D atinge gradul maxim de ionizare, atunci când soarele
este la zenit şi dispare repede spre seară.

Stratul E  atinge gradul maxim de ionizare la amiază. Începe să dispară spre seară şi
atinge gradul minim de ionizare la miezul nopţii. În stratul E, pot apărea formaţiuni neregulate
de tipul unor nori, care sunt compuse din gaze ionizate. Aceste zone, cunoscute ca „E
sporadic”, pot susţine propagarea undelor spaţiale în partea superioară a benzii HF şi mai
sus. Zona cea mai puternic ionizată a ionosferei, şi ca atare, cea mai importantă pentru
comunicaţiile pe distanţe mari, este stratul F . La aceasta altitudine, aerul este destul rarefiat
astfel că ionii şi electronii se recombină foarte încet, motiv pentru care, stratul îşi menţine
proprietăţile de ionizare chiar şi după apusul soarelui.
13
  În timpul zilei, stratul F se compune din două straturi distincte, F 1 şi F2. Dacă stratul F 1,
care există doar în timpul zilei şi este neglijabil iarna, nu este important pentru comunicarea
HF, în schimb, stratul F 2 atinge gradul maxim de ionizare la amiază şi rămâne încărcat până
noaptea, scăzând treptat până la minim, exact înainte de răsărit.
 În timpul zilei, reflectarea undelor spaţiale din stratul F 2 necesită lungimi de undă
destul de scurte pentru a penetra straturile ionizate D şi E, dar nu atât de scurte încât să
treacă prin stratul F. În general, frecvenţele cuprinse între 10 şi 20 MHz vor realiza acest
lucru, dar aceleaşi frecvenţe folosite pe timp de noapte, vor penetra stratul F şi vor ieşi în
spaţiu. Cele mai eficiente frecvenţe pentru comunicarea pe distanţe mari în timpul nopţii, se
află în mod normal între 3 şi 8 MHz.
Factori care afectează ionizarea atmosferei
Intensitatea radiaţiilor solare şi ca atare, ionizarea, variază în mod periodic. Deci,
putem prezice gradul de iradiere solară, în baza momentului zilei şi a anotimpului, de
exemplu şi să facem ajustări la echipamente, pentru a limita sau optimiza efectele ionizării.
Gradul de ionizare este mai mare primăvara şi vara, deoarece ziua este mai lungă.
Unele spaţiale sunt absorbite sau atenuate, pe măsură ce trec prin straturile D şi E, puternic
ionizate, reducând raza de comunicaţie a majorităţii benzilor HF.
Deoarece toamna şi iarna zilele sunt mai scurte, în straturile D şi E ajung mai puţine
radiaţii solare. Frecvenţele mai joase trec uşor prin aceste straturi slab ionizate. Ca atare,
semnalele ce ajung la stratul F, sunt mai puternice şi sunt reflectate pe distanţe mai mari.
O altă variaţie periodică pe termen lung, apare în ciclul petelor solare o dată la 11 ani
(Figura 2-3). Petele solare generează explozii de radiaţii, care cauzează niveluri de ionizare
mai ridicate. Cu cât sunt mai multe pete solare, cu atât este mai mare şi ionizarea. În timpul
perioadelor cu activitate scăzută a petelor solare, frecvenţele peste 20 MHz au tendinţa de
nu putea fi folosite, din cauză că, straturile E şi F sunt prea slab ionizate pentru a reflecta
semnalele înapoi spre pământ. În momentul cel mai intens al ciclului petelor solare, nu este
ceva neobişnuit să apară o propagare în toată lumea pe frecvenţe de peste 30 MHz.

14
 Pe lângă aceste variaţii regulate, există şi o categorie de fenomene neprevăzute,
cunoscute ca deranjamente ionosferice bruşte (sudden ionospheric derangements - SID),
care, de asemenea afectează comunicarea HF. Aceste deranjamente (SID) sunt evenimente
izolate şi datorate activităţilor solare, dar pot obstrucţiona comunicaţiile prin unde spaţiale,
pentru mai multe ore sau chiar zile. Activităţile solare produc o ionizare intensă a stratului D,
cauzând absorbţia majorităţii semnalelor HF de pe acea porţiune a suprafaţei pământului,
care este îndreptată către soare.
Furtunile magnetice se produc adesea în termen de 20 până la 40 de ore după
izbucnirea unor activităţi solare. Particulele încărcate din furtună, au un efect de disipare
asupra stratului F, neutralizând temporar proprietăţile sale reflexive.

Optimizarea frecvenţei şi a căilor de propagare

Deoarece condiţiile ionosferice afectează propagarea undelor radio, comunicatorii
trebuie să determine cel mai bun mod de optimizare a frecvenţelor radio la un moment dat.
Cea mai înaltă frecvenţă posibilă, care poate fi folosită pentru a transmite pe o cale anume,
 în anumite condiţii ionosferice, se numeşte Frecvenţa Maximă Utilizabilă (maximum usable
frequency - MUF). Frecvenţele mai înalte decât MUF, străbat ionosfera şi se pierd în spaţiu.
Frecvenţele mai joase decât MUF, tind să fie refractate înapoi la pământ.
Pe măsura ce frecvenţa este redusă, partea din semnal care este absorbită de către
stratul D, creşte. În cele din urmă, semnalul este complet absorbit de ionosferă. Frecvenţa la
care acest lucru se întâmplă, se numeşte Cea Mai Joasă Frecvenţă Utilizabilă (lowest usable
frequency - LUF). „Fereastra” frecvenţelor folosibile se află, aşadar, între MUF şi LUF.
Frecvenţa de Transmitere Optimă (frequency of optimum transmission - FOT) reprezintă
nominal 85% din MUF. În general, FOT este mai scăzut noaptea şi mai ridicat ziua. Aceste
frecvenţe sunt ilustrate în Figura 2-4.

15
 Pentru optimizarea comunicaţiei, pe lângă frecvenţă, trebuie de asemenea luată în
considerare, calea pe care călătoreşte semnalul radio. Un semnal recepţionat poate fi format
din componente care ajung pe mai multe căi, incluzând una sau mai multe căi de unde
spaţiale şi o undă terestră. Timpii de sosire ai acestor componente, diferă din cauza
diferenţelor dintre lungimile căilor. Domeniul diferenţelor de timp se numeşte răspândirea pe
mai multe căi . Efectele unei răspândiri pe mai multe căi, pot fi reduse prin selectarea unei
frecvenţe cât mai apropriate de MUF.

Tehnici de prognozare a propagării

Deoarece multe din variabilele care afectează propagarea urmează cicluri repetitive şi
pot fi prognozate, au fost dezvoltate tehnici pentru determinarea eficientă a FTO.
Un număr de programe computerizate de prognozare a propagării, se află pe piaţă.
Un program foarte folosit şi eficient este „Analiza şi Prognoza Comunicaţiei
Ionosferice” (IONCAP), care prevede realizările de sistem la un moment dat al zilei, ca
funcţie de frecvenţă, pentru o cale de transmisie HF dată şi pentru o categorie specificată de
echipament.
Desigur, deoarece metodele de prognozare computerizată se bazează pe date
istorice, ele nu pot fi luate în considerare pentru condiţiile reale care afectează comunicaţia,
cum ar fi schimbările ionosferice cauzate de fenomene izolate cum sunt interferenţele şi
zgomotul (mai multe date despre acest subiect, în capitolele următoare).
O metodă de prevedere automată şi mai la îndemână, este măsurarea ecourilor 
provenite de la ionosferă. Un sistem Chirpsounder utilizează staţiile îndepărtate, pentru a
transmite semnale de testare (chirp – impulsuri modulate în frecvenţă), care baleiază toate
frecvenţele de la 2, la 30 MHz. Receptorul urmăreşte semnalul, analizează modul în care
acesta este recepţionat pe frecvenţele de funcţionare desemnate şi afişează domeniile de
frecvenţe pentru propagarea optimă.
 În plus, sistemele moderne de comunicare HF, utilizează din ce în ce mai mult
tehnicile de Analiză a Calităţii Legăturii (link quality assessment - LQA). În aceste sisteme,
staţiile de emisie şi recepţie cooperează pentru a evalua automat calitatea canalelor 
disponibile. Atunci când apare necesitatea stabilirii legăturii de comunicaţie, datele LQA sunt
utilizate pentru a alege cea mai bună frecvenţă. Vom studia mai amănunţit această tehnică
 în Capitolul 6.

SUMAR 
 Ionosfera este o zona de particule sau gaze încărcate electrostatic din atmosfera
pământului, întinzându-se de la 50 la 600 km (aproximativ de la 30 la 375 mile) deasupra
suprafeţei pământului.
 Exista straturi cu diferite densităţi în ceea ce priveşte numărul electronilor din ionosferă,
care absorb, transmit sau reflectă undele radio, în funcţie de densitatea stratului, de unghiul
sub care undele radio îl lovesc şi de frecvenţa semnalului.
 Ionizarea, cauzată de radiaţiile solare, îndepărtează electronii din atomi, producând
particule cu sarcina electrică.

16
  Densitatea straturilor din ionosferă variază odată cu intensitatea radiaţiilor solare, care se
schimbă în funcţie de momentul zilei, de anotimp şi de ciclul petelor solare.

 Unghiul radiaţiei este determinat de lungimea undei unui semnal şi de tipul de antenă
folosit.

 Undele radio sunt absorbite pe măsura ce trec prin ionosferă. Viteza de absorbţie creşte
pe măsura ce frecvenţa scade.

 Comunicarea se realizează mai bine la frecvenţa de emisie optimă (FTO), care reprezintă
 în mod normal 85% din frecvenţa maximă utilizabilă (MUF).

 Petele solare cresc şi descresc într-un ciclu de 11 ani. Un număr mare de pete solare
sporeşte gradul de ionizare, iar un număr mai mic duce la o ionizare scazută.

 Exploziile solare cauzează deranjamente ionosferice bruşte (SID) care pot obstrucţiona
comunicaţiile HF.

 Tehnicile de prognozare a propagării, cum ar fi IONOCAP, determină frecvenţele MUF,

LUF şi FTO, pentru o cale de emisie anume şi pentru un moment dat al zilei. Alte metode
includ analiza ecourilor provenite de la ionosferă şi Analiza Calităţii Legăturii (LQA).

17
 Capitolul 3

ELEMENTELE DIN COMPUNEREA UNUI SISTEM RADIO HF

 Acum, că avem o imagine de ansamblu asupra propagării undelor radio, să aruncăm
o privire la modul în care sunt ele generate. Componentele primare dintr-un sistem radio HF,
se împart în trei categorii: emiţătoare, receptoare şi antene. La multe posturi de radio
moderne, emiţătorul şi receptorul sunt încorporate într-o singură unitate numită
TRANSCEIVER. În mare, sistemele fixe, staţiile de emisie şi staţiile de recepţie, se află de
obicei în locaţii separate, controlate adesea dintr-un al treilea loc îndepărtat.

Grupul de emisie
Deşi emiţătoarele pot varia mult în ceea ce priveşte configuraţia, toate sunt compuse
dintr-un excitator şi un amplificator. O schemă simplificată a unui emiţător HF tipic, este
prezentată în Figura 3-1.
Excitatorul sintetizează o purtătoare, care are una din proprietăţile acestuia –
amplitudinea, frecvenţa sau faza – modificată (modulată) de un semnal de frecvenţă joasă,
provenit de la o sursă de informaţie, cum ar fi un microfon. Semnalul care rezultă este
convertit la frecvenţa care se va emite. Amplificatorul creşte puterea semnalului la numărul
de watti dorit pentru emisie, înainte de a trimite semnalul printr-un cablu, la antena de emisie.

Emiţătorul poate conţine şi filtre, care se folosesc pentru a „curăţa” semnalul. Un filtru
trece-bandă îndepărtează zgomotele, semnalele parazite şi armonicele generate de excitator 
sau armonicele de frecvenţă, care provin de la amplificatorul de putere. Acest proces reduce
interferenţele cu alte canale de comunicaţii adiacente.

18
 Grupul de recepţie
Toate sistemele moderne de recepţie HF conţin un filtru de radiofrecvenţă (RF) de
intrare, un amplificator de radiofrecvenţă, o serie de convertoare de frecvenţă şi
amplificatoare de frecvenţă intermediară (IF), un demodulator şi un sintetizator de frecvenţe,
care îndeplineşte rolul de oscilator local (vezi figura 3-2). Pentru a funcţiona, receptorul
selectează un semnal dorit, îl amplifică la un nivel adecvat şi recuperează informaţia prin
procesul de demodulare, în care semnalul de modulare original este recuperat din
purtătoare. În echipamentele radio produse în prezent, multe din aceste funcţii se realizează
digital.

Pentru a filtra zgomotele şi semnalele nedorite, etajul de intrare RF are încorporat

uneori un preselector acordabil (un filtru trece-bandă). Semnalul filtrat este apoi amplificat şi
transferat la o altă frecvenţă, pentru continuarea prelucrării.
Dar procesul de filtrare nu se termină aici. În mod obişnuit, semnalul recepţionat este
filtrat şi amplificat din nou, la câteva frecvenţe intermediare diferite. Amplificarea asigurată în
aceste etaje, este o variabilă care depinde de puterea semnalului recepţionat.
Pentru a reproduce o voce sau informaţii, de exemplu, demodulatorul produce un
semnal pe frecvenţa audio (semnal în banda de bază) care formează o interfaţă cu
echipamentul de redare. De asemenea, din cauză că puterea semnalului în impuls poate să
nu fie constantă, etajul de demodulare produce un voltaj proporţional cu nivelul semnalului
de impuls RF. Pentru a compensa conversiile semnalului, voltajul este trimis înapoi la
amplificatorii RF şi IF, pentru reglarea automată a amplificării (automatic gain control - AGC)
pentru a menţine un impuls de nivel constant în demodulator.

Grupul de antenă
19
  Antena este unul din cele mai importante elemente într-un circuit radio. Vom analiza în
continuare modele tipice de antene şi aplicaţiile lor.

Caracteristici şi parametri ai antenei

Unii din cei mai folosiţi termeni în descrierea unei antene sunt impedanţa de intrare,
câştigul, caracteristica de directivitate, unghiul de deschidere şi polarizarea.
Orice antenă are o impedanţă de intrare care reprezintă sarcina pe care va debita
emiţătorul. Această impedanţă depinde de mulţi factori, cum ar fi design-ul antenei, frecvenţa
de funcţionare şi poziţia antenei în raport cu obiectele din jur.
Provocarea fundamentală în comunicaţiile radio, este găsirea căilor de a obţine cât
mai multă putere este posibil, unde şi când este nevoie, pentru a genera şi transmite
semnale. Majoritatea emiţătoarelor sunt proiectate să debiteze putere maximă, cu randament
maxim pe o sarcină de 50 ohmi (OHM este unitatea de măsură a rezistenţei; simbolul său
este omega). Unele antene, cum ar fi cele logperiodice, pot asigura o sarcină de 50 de OHM
la ieşirea emiţătorului, într-o bandă largă de frecvenţe. Alte antene, cum ar fi cele dipol,
antena nesimetrică şi cele cu fire lungi, prezintă nişte impedanţe de intrare care variază
foarte mult în funcţie de frecvenţă şi de mediul înconjurător. În aceste cazuri, se foloseşte un
dispozitiv de adaptare al antenei sau un cuplor. Acest dispozitiv este dispus între emiţător şi
antenă pentru a schimba caracteristicile sarcinii pe care debitează emiţătorul, astfel încât de
la emiţător la antenă să fie transferată puterea maximă.
Câştigul antenei este o măsură a directivităţii – a abilităţii acesteia de a concentra
energia pe care o radiază într-o anume direcţie. Câştigul poate fi determinat prin compararea
nivelurilor semnalelor primite de la ea cu cel care ar fi recepţionat de la o antenă izotropă
care emite egal în toate direcţiile. Câştigul poate fi exprimat în dBi; cu cât valoarea lui este
mai mare, cu atât va fi mai mare directivitatea antenei. Câştigul antenei de emisie afectează
direct cerinţele pentru puterea care trebuie furnizată de emiţător. Dacă, de exemplu, o
antenă omnidirecţională ar fi înlocuită cu o antenă directivă cu un căştig de 10dB, atunci un
emiţător de 100 watt ar produce aceeaşi putere efectivă radiată ca un emiţător de 1kW şi o
antenă omni-direcţională.
Pe lângă câştig, utilizatorii radio trebuie să înţeleagă care este caracteristica de
radiaţie a unei antene, pentru o comunicaţie optimă. Caracteristica de radiaţie este
determinată de design-ul antenei şi este puternic influenţată de dispunerea sa faţă de
suprafaţa pământului. De asemenea, poate fi afectată de apropierea de obiectele din jur,
cum ar fi clădirile şi copacii. La majoritatea antenelor, caracteristica nu este uniformă şi este
caracterizată de lobi (zone de radiaţie puternică) şi de nuluri (zone de radiaţie slabă). Aceste
caracteristici sunt în general reprezentate grafic în plan vertical şi orizontal ca secţiuni (figura
3-3) care arată acoperirea antenei în funcţie de unghiul de înălţare (secţiune plan vertical) şi
de unghiul azimutal (secţiune în plan orizontal).

20
 Caracteristicile de radiaţie depind de frecvenţă, astfel că graficele trasate la frecvenţe
diferite trebuie să caracterizeze complet caracteristica de directivitate a antenei.
 În determinarea razei de comunicaţie, este important factorul unghiului de plecare,
care este unghiul dintre lobul principal al antenei şi planul orizontal al antenei de emisie.
Unghiurile de plecare mici sunt folosite în general pentru comunicaţii pe raze mici.
Orientarea antenei faţă de pământ determină polarizarea acesteia. Majoritatea
antenelor HF sunt polarizate fie vertical, fie orizontal. O antenă polarizată vertical produce
unghiuri de plecare mici şi, ca atare, este potrivită pentru undele terestre şi pentru legături la
distanţe mari ale undelor spaţiale. Principalul neajuns al antenelor verticale, este
sensibilitatea lor la conductivitatea pământului şi la zgomotul generat local. Este necesară
folosirea unui ecran la pământ, pentru a obţine cele mai bune rezultate.
O antenă polarizată orizontal, radiază sub un unghi de plecare mai mare şi este
potrivită pentru comunicaţii pe distanţe scurte, până la 400 mile. Ajustând înălţimea antenei
faţă de suprafaţa pământului, este posibil să crească acoperirea la un unghi de plecare mai
mic, pentru realizarea transmiterii undelor spaţiale pe distanţe mari. Antenele polarizate
orizontal, sunt în mare parte independente de conductivitatea pământului şi sunt mai puţin
afectate de zgomotul local, decât antenele verticale.
Pentru propagarea undelor terestre, antenele de emisie şi de recepţie ar trebui să aibă
aceeaşi polarizare, pentru obţinerea celor mai bune rezultate. Pentru propagarea undelor 
spaţiale, polarizarea antenelor nu trebuie să fie aceeaşi, deoarece polarizarea semnalului se
va schimba în timpul refracţiei ionosferice.
21
 Tipuri de antene
Există o varietate imensă de tipuri de antene utilizate în comunicarea HF. Ne vom
ocupa doar de câteva din cele mai întâlnite tipuri.
 Antena verticală nesimetrică este potrivită de obicei pentru legături radio prin unde
terestre, deoarece este omnidirecţională în plan orizontal, are un unghi de lansare mic şi
este polarizată vertical. O caracteristică de radiaţie în plan vertical, tipică, este prezentată în
figura 3-4. Un reflector, constând dintr-o a doua vergea verticală, poate aduce un plus de
directivitate caracteristicii de radiaţie a unei antene nesimetrice.

Unul din cele mai întâlnite tipuri de antenă HF este dipolul în semi-undă, care, în
principiu este o lungime de conductor egală cu o jumătate din lungimea de undă de emisie.
 Antena dipol (alimentată la centru) poate fi orientată pentru a asigura fie polarizarea
orizontală, fie cea verticală. Figura 3-5 arată o antenă dipol orizontal, alimentată la centru.
Caracteristica de radiaţie se poate schimba drastic în funcţie de înălţimea faţă de suprafaţa
pământului.

22
 Figura 3-6 prezintă caracteristica de directivitate în plan vertical, a unei antene dipol
care este dispusă orizontal, pentru câteva valori ale înălţimii (exprimată în unităţi de lungime
de undă) faţă de suprafaţa pământului.

O antenă dipol dispusă vertical poate fi adesea folosită pe ambarcaţiuni sau vehicule.
Un V întors (uneori numit „dipol înclinat”) produce o combinaţie între radiaţia cu polarizare
orizontală şi cea verticală, cu acoperire omni-direcţională. Vezi figura 3-7.
 Antenele direcţionale pot fi de la cele cu configuraţie simplă, cu un singur conductor,
ca V-ul întors, până la cele elaborate, cu multe conductoare, inclusiv sistemele logperiodice
orizontale şi verticale; vezi figura 3-8. Antenele directive sunt adeseori utilizate în legăturile
de radiocomunicaţii de la punct la punct. În sistemele care necesită comunicaţii de la punct la
punct, cu staţii dispersate în teren, pot fi folosite antenele direcţionale rotative.
Comunicaţiile prin unde ionosferice, între staţii amplasate relativ aproape unele de
altele, pot necesita antene special proiectate în acest scop. Aceste antene pentru unde cu
incidenţă aproape verticală (near vertical incidence sky wave - NVIS) au un unghi foarte
mare de lansare (take-off angle), care radiază energie RF aproape drept în sus (vertical).
Undele radio se refractă spre pământ acoperind o suprafaţă de forma unei coroane circulare.
 Antenele NVIS asigură o acoperire omnidirecţională până la aproximativ 600 km.

23
 SUMAR 

 Un sistem radio constă din emiţător, receptor şi antenă.

 Grupul de emisie constă dintr-un oscilator/excitator şi un amplificator de putere.

Excitatorul include un modulator, un generator al purtătoarei şi un convertor de frecvenţă.

 Grupul receptor constă dintr-un filtru/amplificator RF de intrare, convertori de frecvenţă,

amplificatori de IF, demodulator şi oscilator local.

 Selectarea antenei este esentială pentu a obţine o comunicaţie HF reuşită. Tipurile de

antene includ antena nesimetrică, dipolul şi tipuri de antene directive.
 Un circuit de adaptare (cuplor) de antenă adaptează impedanţa antenei cu cea a
emiţătorului, asigurând transferul puterii maxime către antenă.

 Câştigul unei antene este o măsură a directivităţii acesteia, a abilităţii acesteia de a

focaliza radiaţia energiei într-o anumită direcţie.

 Caracteristicile de radiaţie ale antenelor sunt formate din nuluri (zone de radiaţie slabă) şi
lobi (zone de radiaţie puternică).

 Unghiurile de lansare mici ale antenei, sunt în general utilizate pentru o gamă largă de
comunicaţii; unghiurile de lansare mari, sunt folosite pentru o categorie mai redusă de
comunicaţii.
24
 Capitolul 4

ZGOMOTUL ŞI INTERFERENŢELE
 Atunci când aţi ascultat radioul pe timp de furtună, aţi observat, cu siguranţă,
 întreruperi sau paraziţi care apar din când în când. Poate că aţi auzit vocea unui pilot
transmiţând date către un turn de control, în timp ce dumneavoastră ascultaţi postul FM
preferat. Acesta este un exemplu de interferenţă care afectează ascultarea unui receptor.
Oricât de supărător ar putea fi pentru dvs, care încercaţi să ascultaţi muzică, zgomotul şi
interferenţa pot fi periculoase în lumea comunicaţiilor HF, în care, succesul sau eşecul unei
misiuni, depind de modul în care a fost auzit şi înţeles mesajul transmis.
Zgomotul şi interferenţa provin atât din surse externe cât şi din surse interne.
Nivelurile de zgomot extern depăşesc cu mult zgomotul intern pe o mare parte a benzii HF.
Calitatea semnalului este indicată de raportul semnal/zgomot (signal to noise ratio - SNR)
măsurat în decibeli (dB). Cu cât SNR este mai ridicat, cu atât mai bună este calitatea
semnalului. Interferenţa poate fi inadvertentă, ca în cazul pilotului care apelează turnul de
control. Sau, dimpotrivă, poate fi o încercare deliberată din partea unui adversar, de a
 întrerupe comunicaţia unui operator.
Inginerii utilizează diverse tehnici pentru a lupta împotriva zgomotului şi a interferenţei,
printre care: (1) mărirea energiei efective transmise; (2) găsirea unui mijloc de
ameliorare/optimizare a frecvenţei de operare; (3) alegerea unei scheme de modulaţie
adecvate; (4) selectarea sistemului de antene adecvat; şi (5) alegerea unor receptori care să
rejecteze/anuleze semnalele de interferenţă.
Să aruncăm o privire asupra cauzelor mai obişnuite ale zgomotului şi interferenţei.

SURSE NATURALE DE ZGOMOT

Principala sursă atmosferică (naturală) de zgomot este fulgerul. Zgomotul atmosferic
este mai puternic pe perioada verii, mai ales pe timpul nopţii, în special în gama 5 Mhz. Au
fost determinate valori medii ale zgomotului atmosferic, în funcţie de perioada zilei şi de
anotimp, în toată lumea şi sunt utilizate în previzionarea performanţelor sistemelor radio HF.
O altă sursă naturală de zgomot, este zgomotul galactic sau cosmic, generat în spaţiu.
 Acesta este uniform distribuit în spaţiu, în spectrul HF, dar nu afectează performanţele mai
 jos de 20 MHz.

Zgomotul artificial (produs de om)

Liniile electrificate de înaltă tensiune, echipamentele computerizate, industriale şi
maşinile de birou produc zgomot artificial, care poate fi detectat de receptor prin radiaţiile
emise sau prin intermediul cablurilor de curent electric de alimentare.
 Acest tip de zgomot artificial, produs prin acţiune umană, este numit interferenţă
electromagnetică (electromagnetic interference - EMI) şi atinge cele mai mari valori în zonele
urbane. Legarea la pământ şi ecranarea echipamentului radio, precum şi filtrarea alimentării
 în curent alternativ, sunt tehnici utilizate de ingineri, pentru suprimarea interferenţelor 
electromagnetice.

25
 INTERFERENŢA NEINTENŢIONATĂ
La orice moment dat, mii de emiţători HF sunt în competiţie pentru spaţiul din spectrul
radio în clase de frecvenţă relativ apropiate, cauzând interferenţe unii altora. Interferenţa
este mai pronunţată pe timpul nopţii, în benzile de frecvenţă joasă - apropiate de MUF.
Spectrul radio HF este aglomerat, în special în Europa, din cauza densităţii populaţiei.
O sursă majoră de interferenţă neintenţionată este colocaţia emiţătorilor, receptorilor 
şi antenelor. Este o problemă pe nave, de exemplu, unde spaţiul limitat dictează să se
dispună împreună mai multe sisteme radio. De peste 30 de ani, Harris RF Communications a
proiectat şi implementat sisteme de comunicaţii integrate la bordul navelor, de mare
performanţă, care să elimine problemele cauzate de colocaţie.
Printre modalităţile de reducere a interferenţei de colocaţie, se numără şi orientarea
corectă a antenelor, utilizarea de receptoare care nu se supraîncarcă în condiţiile unor 
semnale nedorite puternice şi utilizarea emiţătorilor care sunt proiectaţi pentru minimizarea
intermodulaţiei.
INTERFERENŢA INTENŢIONATĂ
Interferenţa intenţionată sau bruiajul, rezultă din transmiterea unor frecvenţe
operaţionale cu intenţia de a întrerupe comunicaţiile. Bruiajul poate fi dirijat (condus) pe un
singur canal sau pe o bandă largă. El poate fi continuu (emisie constantă) sau intermitent
(emisie numai atunci când este prezent semnalul care trebuie bruiat).

Sistemele militare moderne de emisie radio, folosesc tehnici cu spectru împrăştiat

pentru a suprima bruiajul şi pentru a reduce probabilitatea detectării sau interceptării.
Tehnicile cu spectru împrăştiat sunt tehnici în care informaţiile modulate sunt transmise pe o
bandă de frecvenţă mai mare decât banda de frecvenţă corespunzătoare informaţiei
originale. Vom analiza aceste tehnici în capitolul 7.
Semnalele de la emiţător, ajung la receptor pe căi multiple (figura 4-1). Acest lucru
cauzează suprapunerea şi interferenţa lor, fenomen cunoscut sub numele de fading, care se
traduce printr-o variaţie a nivelului mediu al semnalului recepţionat, deoarece aceste
semnale se pot aduna sau scădea în mod aleator.
26
SUMAR
• Sursele naturale (atmosferice) şi cele create de om, generează zgomot şi
interferenţă.

• Fulgerele reprezintă cauza primară a zgomotului atmosferic; cablurile de curent,

terminalele şi instalaţiile industriale reprezintă cauza primară a zgomotului creat de
om.

•  Aglomerarea emiţătoarelor HF cu un spectru radio limitat, la o gama relativ redusă

de frecvenţe generează interferenţe. În general, este cel mai rău este în timpul
nopţii pe undele de frecvenţă joasă.

• Emiţătorii de distribuţie interferează unul cu celalalt, precum şi cu receptorii

apropiaţi.

• Bruiajul sau interferenţa voită rezultă din transmiterea frecvenţelor operaţionale cu

intenţia de a întrerupe comunicaţiile.

• Interferenţa pe mai multe căi generează suprapunerea semnalului.

27
 Capitolul 5
TRANSMISII DE DATE PRIN LEGĂTURI RADIO HF
 Încă de la bun început, aparatele de radio HF au folosit codul Morse pentru
transmiterea datelor. În timp, s-au dezvoltat tehnici îmbunătăţite pentru transmisia de date,
care iau în considerare variabilitatea mediului HF şi sporesc în mare măsură, viteza de
transmitere a datelor, printr-o legatură radio. În plus, aplicarea codurilor de corectare a
erorilor şi tehnicile automate de repetare a solicitărilor, care oferă un transfer de date fără
erori, permit utilizarea aparatelor radio HF la sistemele de comunicaţii electronice (pentru
computere).
Pentru a înţelege principiile de transmisie a datelor prin legături radio HF, vom defini
terminologia câtorva date comune şi vom explica semnificaţia modem-ului. Vom sublinia de
asemenea câteva din aspectele şi soluţiile legate de transmisia datelor prin intermediul
legăturilor radio HF.

Date binare
Transmisia de date privită ca o activitate, implică transferul informaţiilor de la emiţător 
la receptor printr-un canal corespunzător. De exemplu, luaţi în considerare această carte.
 Aceasta foloseşte simboluri (alfabetul) pentru decodarea informaţiilor într-un set de grupuri
de coduri (cuvinte) pentru transmisia printr-un canal (pagina tipărită) către un receptor 
(cititorul). Aplicând acest principiu în cazul datelor (informaţii), începem prin utilizarea unui tip
de stenografie pentru a transforma datele în cuvinte de cod (cifre binare sau biţi), pentru
transmisia printr-un canal (radio HF), către un receptor (cititorul).
Biţii sunt componentele unui sistem de numere având baza doi, care foloseşte numai
simbolurile 0 şi 1. Astfel, un bit este orice variabilă care presupune două stări distincte. De
exemplu, un întrerupător deschis ori închis, voltajul care poate fi pozitiv sau negativ, şi aşa
mai departe.
O modalitate simplă de a transmite date binare, este să se întrerupă sau să se
pornească un circuit, după anumite tipare care sunt interpretate la celălalt capăt al legăturii;
aşa s-a procedat la începuturile telegrafului. Schemele ulterioare folosesc un bit, ca să
selecteze una din două posibile stări, ale proprietăţii ce caracterizează o purtătoare (unda
radio modulată) – frecvenţa sau amplitudinea. Mai multe abordări mai sofisticate, permit
purtătorului să aibă mai mult de două stări, deci să reprezinte mai mulţi biţi.

Rata de transmisie (Baud Rate)

Viteza de transmisie a datelor, este în mod obişnuit măsurată în biţi pe secundă (bps).
Uneori cuvântul “baud” este folosit ca sinonim la bps, chiar dacă cei doi termeni au
semnificaţii diferite. “Baud” este unitatea de măsură a vitezei de transmisie a semnalului şi
este o măsură a numărului de simboluri care sunt transmise pe secundă. Reprezentarea
unui simbol poate necesita mai mult de un bit.
Rata maximă de transmisie care poate fi suportată de canalul radio, depinde de
lungimea de undă – cu cât mai mare este lungimea de undă, cu atât mai mare este rata de
emisie. Frecvenţa cu care este transmisă informaţia, rata biţilor, depinde de câţi biţi sunt
alocaţi fiecărui simbol.
28
 Transmisii de Date Asincrone şi Sincrone
Transmisiile de date pot să fie într-un mod asincron sau sincron, aşa cum sunt definite
 în continuare.
 În transmisia de date asincronă, fiecare caracter are un bit de start şi unul de stop
(Figura 5-1). Bitul de start pregăteşte receptorul să accepte caracterul. Bitul de stop aduce
receptorul înapoi la starea de inactivitate.

Transmisia sincronă de date, elimină biţii de pornire şi de oprire. În mod obişnuit,

acest sistem foloseşte o introducere (o secvenţă cunoscută de biţi, transmişi la începutul
mesajului, pentru ca receptorul să se sincronizeze cu ceasul său intern) ca să anunţe
receptorul de date că primeşte un mesaj.
Sistemul asincron elimină necesitatea unor circuite complexe de sincronizare, dar in
condiţiile unei plafonări mai ridicate decât la sistemele sincrone. Biţii de start şi stop, cresc
lungimea caracterului cu 25%, de la 8 la 10 biţi.
Modemurile HF
Un radio vocal convenţional, nu poate transmite datele direct. Nivelele voltajului digital
al datelor trebuiesc convertite în format audio, folosind un dispozitiv numit modulator , care
aplică formatul audio emiţătorului. Reciproc, la receptor, un demodulator  converteşte înapoi
forma audio în niveluri de voltaj digital. Radiourile Harris RF-5000 sunt echipate cu
modemuri  (MOdulatorul şi DEModulatorul, împreună) de înaltă viteză, încorporate, care
permit radioului să opereze fie cu intrare vocală, fie cu intrare de date.
Modemurile HF se împart în trei categorii de bază: (1) modemuri cu comutarea la
viteză redusă a alunecării de frecvenţă (FSK - Frequency Shift Keying); (2) modemuri de
 înaltă viteză cu ton paralel; şi (3) modemuri de mare viteză cu ton serial (cu un singur ton).

29
 Cele mai simple modemuri, folosesc FSK pentru a codifica date binare (zero şi unu)
(vezi Figura 5-2). Intrarea în modulator este un semnal digital, care alege unul din două
niveluri posibile de voltaj. Ieşirea din modulator este un semnal audio, care reprezintă unul
din două sunete posibile. Sistemele HF FSK sunt limitate la transferuri de date la mai puţin
de 75 bps, datorită efectului de propagare multiplă. Viteze mai performante sunt posibile prin
sistemul FSK, cu mai multe tonalităţi (MFSK), care foloseşte un mare număr de frecvenţe.

Tehnologia modemului HF de înaltă viteză, folosind formele de undă atât pentru

tonalitatea paralelă cât şi pentru cea serială, care permit transmisii de până la 4800 bps, a
fost iniţiată de Harris la începutul anilor 1980. Modemurile de tonalitate serială, propagă
informaţia pe un singur nivel audio. Aceasta permite comunicaţii mult mai bune pe canalele
HF, incluzînd o putere mare, sensibilitate redusă la interferenţe, şi o rată mai mare de
transfer a datelor, împreună cu o puternică corecţie premergătoare a erorii ( FEC  – Forward
error correction). Sistemele Harris actuale au ajuns la a patra generaţie de modemuri de
 înaltă viteză disponibile pe piaţă.
Controlul Erorii
Inginerii care proiectează sistemele de Comunicaţie RF Harris folosesc câteva
abordări diferite, pentru a evita problemele la transmisiile de date.
FEC adaugă date redundante la şirul de date original, pentru a permite receptorului de
date să detecteze şi corecteze erorile. Un aspect important al acestui concept, este că nu
necesită un canal de întoarcere pentru confirmare. Dacă un receptor de date detectează o
eroare, o corectează şi reproduce cu acurateţe datele originale, fără a anunţa emiţătorul de
date că a avut loc o problemă.
Tehnica de codare FEC este cea mai eficientă atunci când erorile apar aleatoriu în
şirul de date. Totuşi, în mod caracteristic, legăturile de comunicaţii HF introduc erori, care
apar sub forma unor serii scurte – asta înseamnă, pe canalul de comunicaţie, intervale de
timp cu o rată înaltă de eroare a biţilor ( BER  - bit error ratio - rată de eroare a biţilor) sunt
despărţite de intervale cu BER redusă. Pentru a exploata la maxim tehnica de codare FEC,
cel mai bine este să distribuim mai uniform erorile care apar pe canal, printr-un proces numit
intercalare (interleaving), Figura 5-3.
30
 De exemplu, la modulator, şirul de date introduce o matrice de 9 rânduri, pe zece
coloane. Blocurile sunt introduse pe rânduri şi descărcate pe coloane. Când şirul de date
părăseşte matricea pentru emisie, secvenţa de ieşire va fi 1, 11, 21 şi aşa mai departe.
La demodulator, procesul este inversat prin de-intercalare. Datele sunt introduse pe
coloane, într-o matrice identică cu cea de la emiţător, care este parcursă pe rânduri,
restaurând secvenţa de date la starea originală. Astfel, dacă apar în cascadă 9 biţi
consecutivi eronaţi, nu mai mult de 3 din ei, vor cădea într-una din secvenţele de 30 de biţi
după de-intercalare. În acest caz, dacă s-ar folosi o tehnică de codare FEC, erorile ar fi
corectate.
Decodarea prin utilizarea softului de decizie  îmbunătăţeşte şi mai mult codarea
specifică în corecţia erorilor. În acest proces, un grup de simboluri detectate, care îşi
păstrează caracterul analog, este comparat cu setul cuvintelor de cod care pot fi transmise
prin canalul de comunicaţie. Sistemul „îşi aminteşte” voltajul de la detector şi aplică un factor 
de ponderare fiecărui simbol din codul de cuvinte, înainte de a lua decizia asupra cărui
cuvânt de cod a fost transmis.
Tehnicile de transmisii de date, sunt folosite de asemenea pentru criptarea
comunicaţiilor vocale prin intermediul unui dispozitiv denumit vocoder  (pe scurt, de la
codificator–decodificator de voce). Vocoderul converteşte sunetul într-un şir de date pentru
transmisia pe un canal HF. Un vocoder la capătul de la receptor al legăturii reconstituie
datele în sunet specific telefonului.
 În completarea tehnicilor de corecţie a erorii, modemurile seriale de înaltă viteză, pot
include două scheme de procesare a semnalului, care îmbunătăţesc transmisia de date. Un
egalizator automat de canal  compensează variaţiile din caracteristicile canalului în timpul
primirii datelor. Un filtru adaptiv de tăiere caută şi suprimă interferenţele de bandă îngustă,
la intrarea în demodulator, diminuând efectele de interferenţă asupra aceluiaşi canal, adică,
interferenţa pe acelaşi canal care este folosit. Harris a patentat mai multe tehnici pentru a
efectua aceste funcţii.

31
 SUMAR
 Transmisia de date necesită utilizarea modemurilor pentru a converti datele digitale în
formă analogă pentru transmitere, şi pentru a converti datele din forma analogă în forma
digitală la recepţie.
 Modemurile HF sunt clasificate ca FSK de viteză joasă, modulaţie paralelă de înaltă
viteză, sau modulaţie serială de înaltă viteză.

 Modemurile cu modulaţie serială furnizează comunicaţii de date mult îmbunătăţite pe

canalele HF, incluzînd şi o rată de transfer înaltă, împreună cu o puternică corecţie
premergătoare a erorii (FEC), o putere mai mare şi sensibilitate redusă la interferenţă.

 Sistemele FEC asigură o corecţie a erorii, fără necesitatea unei confirmări.

 Intercalarea este o tehnică care întreţese apariţia erorilor, permiţînd sistemelor FEC să
lucreze mai eficient.

 Decodarea prin decizie de program, reduce şi mai mult rata erorii la nivel de bit, prin
compararea grupului de simboluri care memorează caracterul lor analog, cu un set de
posibile cuvinte cod, care pot fi transmise.

 Un vocoder converteşte semnalele vocale în date digitale, pentru transmisii codate pe

canale HF.

 Egalizatorul automat de canal şi filtrul adaptiv de tăiere, sunt tehnici de procesare a

semnalului care îmbunătăţesc performanţa comunicaţiilor de date.

32
 Capitolul 6

TEHNOLOGIA RADIO ADAPTIVĂ

Schimbarea continuă a proprietăţilor ionosferei, precum şi zgomotul aleatoriu şi
interferenţa, produc întreruperi în comunicaţiile HF. În trecut, un operator radio priceput
trebuia să stabilească legătura radio şi să rectifice continuu parametrii de operare. Astăzi,
această funcţie este complet automatizată. Harris Communications RF asigură sisteme radio
adaptive, iniţiate la începutul anilor ’80, care pot reacţiona rapid la schimbarea condiţiilor de
propagare şi care folosesc conexiune inversă prin intermediul Evaluării Canalului în Timp
Real  (RTCE  – Real Time Channel Evaluation), pentru selectarea frecvenţei, adjustarea ratei
de transfer a datelor, sau pentru schimbarea schemei de modulaţie. Două din mai multe
procese adaptive sunt Stabilirea Legăturii Automate ( ALE – Automatic Link Establishment) şi
 Analiza Calitativă a Legăturii  (LQA – Link Quality Analysis). Datorită experienţei anterioare a
firmei Harris cu tehnologia radio adaptivă, companiei i s-a cerut să devină membru al
Comitetului Militar de Standarde a Statelor Unite ale Americii, pentru a dezvolta standardul
 ALE.

Stabilirea Automată a Legăturii

Stabilirea Automată a Legăturii (automatic link establishment - ALE) este o tehnică
care permite staţiilor radio HF să ceară şi să se conecteze la cel mai bun canal HF automat,
fără asistenţa unui operator. Harris a iniţiat construcţia de echipamente de comunicaţii
 împreună cu AUTOLINK. În completare, Harris este un lider în de tehnici avansate ALE, care
respectă MIL-STD-188-141A şi FED-STD-1045A. (Vezi Apendix A, Standarde.)
 Într-un mod propriu, sistemele ALE folosesc caracteristicile de canal măsurate recent
(datele LQA), care sunt stocate într-o “matrice” memorie. Sistemul funcţionează asemenea
unui telefon, prin faptul că fiecărui radio din reţea, i se alocă o adresă (ID). Când nu este
folosit, fiecare receptor radio scanează continuu peste frecvenţele atribuite, ascultînd apeluri
care îi sunt adresate.
Pentru a stabili legătura cu o staţie anume, apelantul îi introduce identitatea precum ar 
forma un număr de telefon. Radioul consultă matricea proprie LQA şi selectează cea mai
bună frecvenţă atribuită şi disponibilă. (Mai multe explicaţii asupra matricii LQA sunt
prezentate în continuare.) Apoi, trimite un mesaj scurt conţinînd identificarea destinatarului.
Când staţia receptoare îşi “aude” adresa, îşi opreşte scanarea şi rămâne pe acea frecvenţă.
Cele două staţii fac un schimb automat de mesaje (shake-hands) pentru a confirma că s-a
stabilit o legătură şi că sunt dispuse să comunice (Figura 6-1). Staţia receptoare, care era
complet tăcută, în mod tipic va emite un semnal de apelare, pentru a alerta operatorul
receptorului asupra unui apel care soseşte. La terminarea apelului, una din staţii “închide
legătura”, transmiţând un semnal de deconectare către cealaltă staţie şi care are ca rezultat,
că fiecare staţie se întoarce la starea iniţială, de scanare.

33
 Analiza Calităţii Legăturii
Un sistem de comunicaţii HF are atribuit, un număr de canale. Un sistem care
 încorporează capacitatea LQA, selectează cel mai bun canal. Iată cum funcţionează un
sistem adaptiv.
La intervale prescrise, o staţie dintr-o reţea va încerca să se conecteze pe fiecare din
frecvenţele atribuite, pentru a măsura calitatea pe fiecare frecvenţă de legătură. Aceste
scoruri sunt stocate într-o matrice. Când este iniţiat un apel, radioul caută în “memorie”,
pentru a determina calitativ, cea mai bună frecvenţă pentru apelul la staţia dorită. Apoi,
 încearcă o legătură pe acea frecvenţă. Dacă legătura nu poate fi stabilită, va încerca din nou
pe următoarea frecvenţă, bună din punct de vedere calitativ şi în continuare, până la
stabilirea unei conexiuni.
Figura 6-2 prezintă o matrice LQA simplificată, pentru staţia BASE01. Numerele de
canal reprezintă frecvenţe programate şi numerele din matrice sunt cele mai recente scoruri
de calitate pentru canale. Astfel, dacă un operator şi-a propus să stabilească un apel de la
BASE01 către MOBILE03, radioul va încerca o conexiune pe canalul 18, care are cel mai
 înalt scor LQA.

34
 Când se fac apeluri către mai multe staţii, radioul selectează canalul cu cel mai bun
scor mediu. Astfel, pentru un apel către mai multe staţii spre toate adresele din matrice, va fi
selectat canalul 14.

Imbunătăţiri ale adaptabilităţii

Tehnologia radio adaptivă este îmbunătăţită suplimentar prin utilizarea de calculatoare
regulatoare, care permit selecţia ratei de date a modemului printr-o condiţie de canal,
alegerea antenei optime, rectificarea automată a nivelului de putere transmisă, anularea şi
eliminarea automată a semnalelor de interferenţă şi selectarea modulaţiei şi schemei de
codare a modemului. Beneficiul este că aceste scheme adaptive sunt mult automatizate şi
 îmbunătăţesc comunicaţiile fără intervenţia operatorului. Astfel, cererea de operatori cu înaltă
pregătire tehnică a fost redusă semnificativ.

SUMAR 

Tehnologia radio adaptivă, permite sistemelor radio HF moderne să se adapteze

automat, la modificarea condiţiilor de propagare.

Stabilirea Legăturii Automate (ALE – Automatic Link Establishment), face posibil ca

radiourile HF să se conecteze fără asistenţa unui operator.

 Analiza Calitativă a Legăturii (LQA – Link Quality Analysis) este o metodă de evaluare a
calităţii canalului, astfel încât să apară conexiuni doar pe cele mai bune canale / frecvenţe.

 Sunt disponibile şi alte tehnici adaptive automate.

35
 Capitolul 7

PROTECŢIA COMUNICAŢIILOR
 Am ajuns într-o etapă în care descoperirile în tehnologia radio, fac comunicaţiile mai
uşoare, larg răspândite şi sigure. Astăzi, securitatea comunicaţiei devine la fel de importantă
ca şi comunicaţia însăşi. În acest capitol, vom analiza protecţia comunicaţiilor (COMSEC –
Communications Security), adică, metode care păstrează protejate, comunicaţiile importante.
De asemenea, vom analiza protecţia transmisiilor (TRANSEC – Transmission Security) –
scheme care fac dificil ca cineva să intercepteze sau să interfereze cu comunicaţiile
dumneavoastră.
COMSEC
COMSEC foloseşte tehnici criptografice sau de amestecare, pentru a face informaţia
de neînţeles pentru persoanele cărora nu li se adresează sau care nu ar trebui să ştie ce se
comunică. Vom face diferenţa aici, între tehnicile de criptare sau de cifrare, aplicate
semnalelor digitale şi tehnicile de amestecare aplicate semnalelor analogice.
Criptografia este procesul de criptare a informaţiei într-un mesaj aparent aleatoriu la
transmiţător. Apoi, mesajul aparent aleator este descifrat prin decriptare la receptor.
Istoric, informaţiile importante au fost protejate prin utilizarea codurilor. Emiţătorul
codifica manual mesajele, înainte de transmitere, iar adresantul trebuia să decodifice manual
mesajele, după primire. Astăzi, tehnologia electronică permite ca procesele de codificare/
decodificare să se facă automat.
Procesul implică utilizarea unui algoritm matematic, împreună cu o cheie, pentru a
traduce informaţia din starea normală în cea criptată. Dacă informaţii importante sunt
transmise fără protecţie criptografică, iar informaţia este interceptată, va necesita puţin efort
sau resurse pentru a înţelege mesajul. Guvernul S.U.A. a stabilit standarde pentru gradele
de protecţie necesare pentru diferite niveluri de clasificare (secrete) şi informaţii importante.
 În sistemele de comunicaţie vocală care nu necesită o securitate extrem de mare,
informaţia se protejează împotriva ascultării prin amestecare. Amestecarea, o tehnică
COMSEC analogică, implică separarea semnalului vocal într-un număr de sub-benzi audio,
mutând mai apoi fiecare sub-bandă pe o altă serie de frecvenţe audio şi combinînd sub-
benzile rezultante, într-o ieşire audio compusă, care modulează emiţătorul. Un tipar aleatoriu
controlează schimbarea de frecvenţe. Tehnica de amestecare a tiparului, este similară cu
trimiterea unui mesaj împreună cu un segment de decodare, precum acelea care se găsesc
uneori în cutiile de cereale ale copiilor. Poţi, de exemplu, să desemnezi ca litera c  să fie
cifrată drept g , a să fie n şi t  să fie w , astfel încât când primeşti mesajul gnw , pe care îl
decodifici drept cat . Asamblarea se face la receptor prin inversarea procesului. Protecţia
 Analogică a Semnalului Vocal (AVS – Analog Voice Security) a aparatului Harris, asigură
intrări facile în reţelele de comunicaţii, pentru că nu necesită sincronizarea cu alte staţii.
 În criptarea digitală datele, care ar putea fi de tipul voce digital (după cum este descris
 în Capitolul 5), sunt reduse la un şir de date binare. Motorul criptografic creează un foarte
lung şir de numere binare, care nu se repetă, bazat pe o cheie de criptare a traficului ( TEK –
traffic encryption key). Şirul de date este adăugat la şirul de criptare, creând datele criptate,
sau textul cifrat . Un şir binar creat în acest fel, este în mod inerent impredictibil; de
asemenea, furnizează o metodă foarte sigură de protecţie a informaţiei. Pe de altă parte,
toate semnalele analogice sunt mai predictibile şi astfel mai puţin sigure.

36
 Puterea criptării datelor, care reprezintă gradul de dificultate în determinarea
conţinutului mesajului, este o funcţie de complexitatea algoritmului matematic ataşat la o
cheie. Cheia este o variabilă care schimbă resincronizarea algoritmului matematic.
Protejarea cheii este vitală. Chiar dacă o organizaţie nedorită obţine accesul la informaţia
criptată, tot este imposibil să decripteze informaţia fără acea cheie. Guvernul S.U.A. a
dezvoltat o procedură riguroasă de administrare a cheilor pentru a proteja, distribui, stoca şi
dispune de chei.
 În trecut, cheile erau încărcate manual într-un dispozitiv criptografic folosind o bandă
de hârtie, un mediu magnetic, sau un dispozitiv de transfer conectat. Crearea şi transmiterea
sigură a cheilor către fiecare utilizator, au fost probleme semnificative din punct de vedere al
logisticii, cât şi a păstrării de înregistrări.
Un tip de sistem de administrare a cheilor folosit în sectorul comercial, este
criptografia publică a cheilor . Sub acest standard, fiecare generator creează două chei. Una
este cheia publică, “Y”, iar cealaltă este cheia privată, “X”. Valoarea lui Y provine din
valoarea lui X. Puterea unui astfel de sistem, constă în dificultatea de a deriva X din Y; ce
este criptat cu cheia Y, nu poate fi decriptat decât cu cheia X. Prin distribuirea liberă a cheii
publice a utilizatorului şi păstrarea accesului unic către cheia privată X, oricine poate trimite
mesaje protejate către tine, prin criptarea lui cu cheia ta publică, Y. Totuşi, tu eşti singurul
care poate decripta mesajul, de vreme ce eşti singurul cu cheia privată X.
 Într-o reţea folosind sistemul de chei publice, sunt posibile comunicaţii sigure în
ambele sensuri, între toţi utilizatorii reţelei. Acesta este numit sistemul asimetric de chei.
 Alternativa este sistemul simetric de chei , în care aceeaşi cheie criptează şi decriptează
datele. Pentru că şi transmiţătorul cât şi toţi destinatarii trebuie să aibă aceleaşi chei,
sistemul oferă cel mai înalt nivel de protecţie.
Harris ne-a condus pe drumul către dezvoltarea mijloacelor electronice moderne,
pentru protecţia şi distribuţia principalului material pentru sisteme de comunicaţii bazate pe
principii simetrice. O dezvoltare recentă, aplicabilă reţelelor radio, implică Reclasificarea-
 Aeriană (OTAR – Over-The-Air-Rekeying).
 Această tehnică aproape elimină nevoia de încărcare manuală a cheilor şi asigură un
management al cheilor securizat.
OTAR se bazează pe un sistem de distribuţie cu cheie benignă. El include o cheie de
criptare a cheii (KEK), utilizată să codifice TEK şi alte chei operaţionale COMSEC sau
TRANSEC. Acest proces este cunoscut sub numele de “wrapp-are”, astfel încât să se
diferenţieze de codificarea de trafic. KEK este singura cheie care trebuie încărcată iniţial în
ambele unităţi de transmitere şi primire. De obicei, un set iniţial de chei operaţionale este
 încărcat în acelaşi timp.
După wrapp-are, distribuirea care urmează, poate folosi orice mijloace fizice sau
electronice. Într-un sistem OTAR, cheile wrapp sunt introduse într-un mesaj şi sunt transmise
printr-o legătură radio către staţiile de destinaţie, utilizând protocoale de emisie fără erori (o
eroare ar face cheile inutile). Legătura utilizată pentru emisie, este de obicei securizată de
TEK-ul care se află în funcţiune.
 Astfel, materialul cheie este protejat de două ori când este transmis în eter,
eliminându-se practic orice posibilitate de compromis.
Pentru un grad mai crescut de securitate, este o practică curentă să se digitalizeze
semnalul cu ajutorul unui codificator vocal, aşa cum a fost menţionat în capitolul 5. Semnalul
digital rezultat, este tratat apoi la fel ca orice alt curent de date.

37
 TRANSEC
TRANSEC foloseşte un număr de tehnici pentru a preveni detectarea semnalului sau
bruiajul legăturii radio. Aceste tehnici includ ascunderea canalului sau transformarea lui într-o
ţintă mobilă.
“Sistemele cu probabilitate redusă de detectare” (LPD) transmit, utilizând o putere
foarte scăzută sau răspândirea semnalului pe un interval de bandă larg, în aşa fel încât
zgomotul natural al mediului înconjurător ascunde semnalul.
O strategie înrudită, cunoscută sub numele de “Probabilitate redusă de interceptare”
(LPI), presupune transmiterea semnalelor în serii scurte sau peste un interval de bandă larg,
pentru a reduce timpul de emisie în direct.
Cea mai comună tehnică TRANSEC folosită, este schimbarea frecvenţelor. În acest
sistem, frecvenţa postului de emisie se schimbă aşa de repede, încât este dificil pentru
cineva neautorizat să asculte sau să bruieze semnalul. Postul de recepţie este sincronizat
astfel încât, el sare de pe o frecvenţă pe altă frecvenţă, pe baza unui model predeterminat şi
 în concordanţă cu postul de emisie. Schimbarea frecvenţelor împrăştie informaţia pe mai
multe sute de frecvenţe distincte. Un operator radio, ascultând una din aceste frecvenţe,
poate auzi o scurtă “descărcare” de paraziţi atmosferici. Un receptor cu bandă largă poate să
captureze toate aceste scurte zgomote, totuşi sarcina de a distinge aceste zgomote, de cele
din mediu natural şi de zgomotele făcute de om, ar fi descurajantă, necesitând ca o echipă
de experţi să lucreze câteva ore, numai pentru a reasambla o conversaţie scurtă. Bruierea
unui canal nu poate avea decât un efect minim asupra staţiei cu emisie în salt de frecvenţă.
Pentru a bruia în mod eficace un radio cu salt de frecvenţă, ar trebui să fie bruiate cele mai
multe sau toate frecvenţele pe care aparatul de emisie le foloseşte, astfel prevenindu-se
utilizarea acelor frecvenţe, aşa cum sunt. Seriile de transmiţătoare AN/PRC-117, AN/PRC-
138 şi RF-5000 Falcon, produse de firma Harris, sunt foarte apreciate pentru capacităţile lor 
de salt în frecvenţă.
Firma Harris – mai exact linia de produse securizate pentru comunicaţii RF – este un
furnizor preferat în ceea ce priveşte siguranţa informaţiilor, pentru guvernul SUA. Ea este un
lider în dezvoltarea şi producţia de produse de securitate destinate guvernului SUA, precum
şi exportului. Agenţia Naţională Spaţială (NSA) a aprobat Modulul de generare a cheilor 
WINDSTER şi linia de produse SKMM (Modulul de management al cheii standard), care are
toate capacităţile OTAR şi îndeplineşte cerinţele riguroase ale Programului de aprobare
comercială COMSEC al NSA.
Circuitul integrat COMSEC/TRANSEC (CTIC) şi circuitul integrat / DS – 101 Hybrid
COMSEC / TRANSEC, produse de firma Harris, furnizează sistemul integrat şi protecţia
informaţiilor strict secrete ale clienţilor guvernului SUA, utilizând tehnicile
TRANSEC/COMSEC de ultimă generaţie. De asemenea, firma furnizează o gamă largă de
produse sigure pentru piaţa externă.

38
 SUMAR 

COMSEC foloseşte criptografia sau amestecarea, pentru a face informaţia de neînţeles,

pentru acele persoane care nu au nevoie să o ştie sau care nu ar trebui să o ştie.
- Nive
Nivelu
lull de secu
securi
rita
tate
te al unui
unui sist
sistem
em COCOMS
MSECEC,, depi
depind
ndee de fund
fundam
amen
entatare
reaa
matematică a algoritmilor şi de numărul de variabile existente în cheie.
- Protecţia cheii este vitală pentru securitatea informaţiei transmise.
- Criptografia cu chei publice, este folosită pe scară largă în sectorul comercial.

 Recod
Recodifi
ifica
carea
rea în direct
direct (OTAR)
(OTAR) elimin
eliminăă necesi
necesitat
tatea
ea încăr
încărcăr
căriiii manual
manualee a cheilo
cheilorr şi
furnizează o metodă de securitate mai mare a managementului cheii.

TRANSEC protejază semnalul transmis, pentru a preveni detectarea semnalului sau

blocarea căii de emisie.
- Sistemele cu probabilitate
probabilitate redusă de detectare (LPD), folosesc spectrul împrăştiat
şi alte tehnici, pentru
pentru “a ascunde semnalul
semnalul sub nivelul zgomotului
zgomotului natural”.
natural”.
- Sistemele radio cu probabilitate
probabilitate redusă de interceptare (LPI), transmit date digitale
comprimate în serii scurte sau peste un interval larg de bandă.
- Sistemele radio cu salt de frecvenţă, tranzitează rapid, la unison de la o frecvenţă
la alta, după un model aparent aleator, utilizând referinţe de timp comune.

39
 Capitolul 8
SISTEME „HF” ŞI APLICAŢII
Radiou
Radioull HF oferă
oferă o combi
combina naţie
ţie unică
unică de eficie
eficienţ
nţăă a costu
costuril
rilor
or şi supleţ
supleţe,
e, pentru
pentru
comunicaţiile pe distanţe mari. În perioada actuală, tehnologia calculatoarelor şi procesarea
de mare viteză a sistemului digital, au îmbunătăţit performanţele şi fiabilitatea sistemelor de
comunicaţie HF, conducând la reducerea implicării operatorului în stabilirea legăturilor de
radiocomunicaţii
radiocomunicaţii HF.
 În acelaşi timp, noua tehnologie
tehnologie a redus dramatic, mărimea şi greutatea
echipamentelor radio HF. Diferitele capacităţi, care înainte solicitau piese de echipament
separate, sunt acum combinate şi încluse în emiţătorul radio.
Exemple de sisteme de comunicaţii HF
Harris Corporation, prin Divizia de comunicaţii RF, proiectează, produce şi instalează
sisteme de comunicaţii radio cu cheie, pentru pieţele guvernamentale, militare şi comerciale
din lumea întreagă. Iată câteva exemple despre modul în care aceste sisteme HF, se
combină într-o reţea modernă de comunicaţii, capabilă să satisfacă necesităţi complexe de
comunicaţii.
Sistemul de date securizat
Figura 8-1 arată un sistem securizat tipic, de transmitere HF a datelor, care poate fi
folosit oricând este necesar să se transfere în siguranţă date între două puncte. Modemul
serial, care utilizează codarea FEC, asigură de asemenea o egalizare a canalelor în timp
real şi intercalarea datelor pentru a asigura protecţia împotriva fadingului, iar filtrele de
rejectare automată, îndepărtează interferenţele de la maxim patru surse. Cantitatea de date
a modemului transmiţător, se ajustează în funcţie de cantitatea de date a terminalului şi este
aleasă pe baza unei LQA (estimare a calităţii canalului). Suma de coduri (redundanţa)
utilizată în FEC, variază ca o funcţie a cantităţii de date, a modemului selectat. Astfel, dacă
calitatea canalului inferior este prognozată, se va desemna o cantitate de date relativ
scăzută şi un cod FEC mai puternic.

40
 Sistemul naţional de comunicaţii de date HF
Un sistem
sistem de comun
comunica
icaţii
ţii HF extins
extins în întrea
întreaga
ga ţară
ţară,, care
care asigu
asigură
ră comun
comunicaicaţii
ţii
economice şi pe distanţe mari, este prezentat în Figura 8–2. Sistemul de comunicaţii
comunicaţii de date
HF, leagă un centru de comunicaţii central, fixat, cu 12 staţii subordonate, localizate în toată
ţara. Sistemul încorporează o capacitate ALE, care oferă un procedeu complet automatizat
cu procesarea neasistată de operator, a mesajelor sosite.

Fiecare staţie subordonată, dispune de radiouri HF şi VHF adiţionale, care furnizează

transmisii de date şi de voce, pentru staţiile mobile situate în vecinătatea ei. În modulul
comunicaţiilor de date, un protocol de mesaj ARQ este utilizat pentru detectarea erorilor şi
corectarea lor. Staţia centrală este o instalaţie fixată, cu zone distincte de control a emisiilor 
şi recepţiilor. Comunicaţiile interzonale şi controlul, sunt realizate prin microunde sau printr-o
legătură terestră.

Sistemul de telefonie HF
O legătură radio HF poate extinde raza de acţiune a reţelei de telefonie, aşa cum este
arătat în Figura 8–3. Sistemul acţionează mai mult ca telefoanele fără fir, utilizate în prezent
frecvent în locuinţe, dar care acoperă sute de mii de mile, utilizând radioul HF. Sistemul de
telefonie HF permite utilizatorilor să realizeze convorbiri către şi de la receptoarele radio
mobile, către reţeaua de telefonie comercială şi liniile de telefonie cu abonaţi particulari.

41
  Apelurile telefonice din teren, pot fi transmise cu ajutorul undelor radio HF, VHF şi
UHF, oriunde în lume, cu ajutorul întrerupătorului sau comutatorului telefonic al staţiei de
bază. Pentru a iniţia o convorbire, utilizatorul introduce numărul de telefon ca şi cum Unitatea
de Acces la Distanţă ( RAU – Remote Acces Unit) ar fi un aparat telefonic conectat direct la
centrala telefonică din staţia de bază.
 În acest moment, numărul format este transmis prin RAU către Unitatea de Interfaţă a
Telefonului (TIU – Telephone Interface Unit). După ce TIU formează cifrele iar telefonul sună,
operatorul mobil aude tonurile telefonice. Pentru a contacta pe cineva din teren, utilizatorul
telefonului formează numărul de telefon (sau interiorul) la care este conectată TIU – din orice
parte a lumii. TIU răspunde automat la apel, iar utilizatorul este conectat direct la radioul din
teren.
Sistem de comunicaţii sol-aer 
Figura 8-4 prezintă un sistem de comunicaţii sol-aer, format dintr-o staţie la sol cu
puncte multiple de dispunere, capabilă de comunicaţii simultane de date, facsimil sau
comunicaţii telefonice cu cel mult patru platforme aeriene. Acest sistem foloseşte o pereche
receptor – emiţător la sol, şi un aparat de telecomandă conectat la ALE. De îndată ce se
stabileşte o conexiune sol-aer, aparatul de comandă din staţie predă canalul de trafic unei
alte perechi receptor – emiţător.

42
  Acest sistem posedă de asemenea capacitatea de telefon fără fir descrisă mai sus.
 Astfel, o platformă aeriană are acces la reţeaua telefonică. Fiecare avion conţine un emiţător 
de înaltă frecvenţă, cu un aparat de comandă ALE încorporat şi un modem de date, plus un
amplificator de putere de 400 de watt semiconductor, şi un dispozitiv de cuplare pentru
antene. Comunicaţiile între poziţiile de dispunere ale receptorului şi emiţătorului se
realizează prin radio sau linie telefonică terestră.

Sistem de comunicaţii digital de înaltă frecvenţă (HF), prin imagini

 Acest sistem captează, codifică şi transmite imagini video într-un timp aproape real,
de la o unitate mobilă către o staţie de referinţă, printr-o legătură de date HF. În figura 8-5
este prezentat un scenariu, în care, o cameră automată de imagini statice transmite imagini
către un terminal de formare a imaginilor, printr-o legătură cu fibră optică. Terminalul
captează şi codifică imaginea, transmiţând datele către un modem din emiţător, care la
rândul lui transmite datele prin releu, către bază. Comunicaţiile se pot realiza printr-o
conexiune bidirecţionată, care foloseşte un protocol ARQ, pentru a obţine o emisie fără
eroare a imaginii, sau printr-o conexiune unidirecţională, în care, codificarea FEC reduce
probabilitatea de eroare a mesajului primit.

43
 Sistem de emisie cu bandă largă
Cea mai mare problemă de comunicaţie care trebuie rezolvată la bordul navelor 
maritime mari, este acţionarea simultană a circuitelor HF de emisie şi recepţie, fără a
interfera unele cu altele, precum şi funcţionarea tuturor circuitelor printr-un număr foarte mic
de antene (din cauza constrângerilor legate de mărime şi spaţiu). Harris a elaborat cea mai
bună soluţie pentru aceste probleme, folosind sistemul de emisie cu bandă largă ultralinear.
Sistemul Harris rezistă la schimbări rapide de frecvenţă, datorită folosirii aparatelor ALE şi
salturilor de frecvenţă. Figura 8-6 prezintă o schemă sinoptică simplificată, a unui sistem de
emisie cu semiconductori, care poate debita către o antenă, cel mult 4 KW, la frecvenţe
cuprinse între 2 şi 30 MHz. Semnalele provenite de la cel mult opt surse audio independente
modulează emiţătoarele HF. Ieşirile excitatorului se deplasează printr-o unitate de distribuţie
a semnalului, într-o serie de amplificatori de putere, fiecare putând debita 500 de watt.
Unitatea de distribuţie a semnalului, permite aplicarea diferitor combinaţii de semnale ale
excitatorului, unor amplificatoare de putere, în aşa fel încât semnalul dintr-un singur excitator,
de exemplu, să poată fi aplicat la opt amplificatoare. Ieşirile amplificatorului sunt adăugate
 într-un combinator de putere pasiv şi sunt debitate către o antenă.

44
 Reţea de comunicaţii tactice de înaltă frecvenţă
 În figura 8-7 este prezentată o porţiune dintr-o reţea de comunicaţii tactice, care
asigură acoperirea unor distanţe ce variază între mai puţin de 50 de mile şi peste 1.500 de
mile. Într-o reţea de acest tip, elementele individuale cuprind salturi de frecvenţă, codificări şi
capacităţi ALE. Cerinţele reţelei impun asigurarea unor legături între locaţia
comandamentului militar central şi instalaţiile fixe pentru regiuni şi zone militare
cvasipermanente. Există dispoziţii cu privire la comunicaţiile între comandamentele militare şi
grupurile operative cu instalaţii fixe, provizorii. Comunicaţiile mai joase, în trepte au o
combinaţie de echipamente fixe, mobile şi portabile. Administrarea frecvenţei reţelei este
responsabilitatea comandamentului militar general.

45
 Poşta electronică de înaltă frecvenţă şi interconectarea în reţea
Poşta electronică şi alte tehnologii de interconectare în reţea, devin din ce în ce mai
importante pentru comunicaţiile interdepartamentale. Totuşi, mulţi utilizatori consideră dificile
comunicaţiile între staţiile îndepărtate şi/sau costisitoare din cauza taxelor ridicate de
telefonie sau satelit. Radiourile şi sistemele HF de tip HARRIS, sunt o alternativă excelentă
pentru furnizarea acestor servicii utilizatorilor şi staţiilor îndepărtate. Printre aplicaţiile tipice
se numără:
 Comunicaţii navă maritimă – coastă şi navă – navă
 Comunicaţii Ambasadă – Ministerul Afacerilor Externe
 Exploatări miniere/petroliere/de gaz
 În alineatele următoare ne vom concentra atenţia asupra aplicaţiilor navale şi
configuraţiilor similare, care răspund şi altor cerinţe de sistem, referitoare la comunicaţiile
prin poştă electronică HF şi interconectarea în reţea.
 În figura 8-8 este prezentat un sistem HF de poştă electronică pentru nave maritime şi
personalul care lucrează în comunicaţiile maritime, inclusiv cel administrativ, logistic sau
tehnic din domeniul traficului liniilor de serviciu.

Un sistem tipic de poştă electronică HF de la bordul unei nave, conţine o poartă de

acces radio RF-6750, un aparat de telecomandă RF-7210 ALE, un modem HF ultrarapid RF-
5710, şi o conexiune la un sistem radio HF Harris (receptor RF-590 A şi emiţător RF-1140).
Modemul şi sistemul radio sunt reglate şi coordonate de la distanţă, prin computerul Poartă
de Acces Radio.
Poarta de Acces Radio RF-6750 asigură transferuri directe de date între aplicaţiile
comune din reţea, cum ar fi transferul de fişiere FTP sau de e-mail, care funcţionează în
reţele locale (LAN) separate geografic. Acest sistem susţine şi aplicaţia de trimitere a
46
mesajelor de date HF mobile prin Internet. Transferurile de date se realizează automat prin
radio HF. Spre deosebire de dispozitivele convenţionale care interconectează mai multe
reţele locale şi porturi de acces, RF-6750 este proiectată special pentru a funcţiona prin
circuite radio HF.
Consideraţii referitoare la proiectarea sistemelor de radiocomunicaţii radio
Divizia de Comunicaţii RF Harris dispune de un departament tehnic în domeniul
sistemelor de comunicaţii, al căror personal este format din ingineri specialişti în proiectarea
echipamentelor speciale, pentru un tip de aplicaţie – “unice, dedicate pentru o anumită
aplicaţie”. În continuare, sunt prezentaţi unii dintre factorii pe care îi luăm în considerare
atunci când proiectăm un sistem de radiocomunicaţii HF.
Definirea sistemului
 Cine sunt utilizatorii?
 Care este locaţia lor?
 Comunicaţiile sunt unidirecţionale sau bidirecţionale?
 Care sunt interfeţele cu alte medii de comunicaţie?
 Cum este mediul de operare (ostil sau prietenos, rural sau urban)?

Transferul de informaţii
 Despre ce tip de trafic este vorba (voce, date, imagini)?
 Nivelurile de prioritate diferă în funcţie de sursa mesajului şi/sau de conţinut?
 Care sunt nivelurile de securitate pentru protecţia informaţiilor?

Protecţia mesajelor şi securitatea

 Care este tipul corect de detectare a erorii şi de corectare a acesteia, pentru
transmisiile de date?
 Ce tip de COMSEC este necesar?
 Pentru a evita interceptarea sau bruiajul, se vor folosi tehnici de tipul spectrului
 împrăştiat sau saltul de frecvenţă?
 Este necesară filtrarea prin rejecţie pentru îndepărtarea semnalelor de
interferenţă?
Disponibilitatea sistemului
 Care este probabilitatea de transfer al mesajelor în timp real?
 Poate fi folosită dirijarea alternativă pentru creşterea disponibilităţii mesajelor?
 Traficul cu prioritate scăzută poate folosi tehnici de înregistrare şi comunicare?
 Există restricţii operaţionale determinate de propagare, puterea de emisie, sau
alte tipuri de constrângeri?

47
Analiza traficului
 Care sunt lungimile tipice ale mesajului ?
 Care este media numerelor de mesaje per unitate de timp ?
 Care sunt priorităţile de mesaj ?
 Când este momentul de vârf al traficului ?
 Care sunt tipurile de trafic ?

Creşterea anticipată pentru fiecare categorie de trafic

 Ce impact au nivelurile superioare de trafic asupra implementării sistemului ?
 Sunt necesare noduri şi /sau schimburi /relee suplimentare?

Impactul asupra structuri mesajului

 Formatul pentru datele mesajului este compatibil cu cererile traficului ?

 Include clasificarea securităţii, priorităţii, sursa şi adresa de destinaţie

Locaţia
 Locaţia este fixă sau mobilă?
Locaţia fixă
 Funcţiile de primire, transmitere şi control sunt grupate (colocate) sau
separate?
 Instalarea este permanentă sau fixă?
 Există restrângeri ale frecvenţei în ceea ce îi priveşte pe cei care privesc şi
emiţătorii grupaţi?
 Care sunt cerinţele de personal?
 Care sunt considerentele de mediu?
 Ce tip de putere este disponibilă?
 Puterea neîntreruptă este o cerinţă obligatorie?
Locaţia mobilă
 Echipamentul este proiectat pentru un vehicul, vapor, adăpost sau avion ?
 Este necesară asistenţa umană?
 Care sunt limitările şi constrângerile antenei?
 Care sunt constrîngerile determinate de dimensiunile fizice?
 Care sunt cerinţele pentru lăţimea benzii şi energia primară?
 Care sunt considerentele de mediu?
Protocolul de comunicare

48
  Există un canal de intoarcere pentru ARQ ?
  ALE este folosit ?
 Care este protocolul de date ?

Selecţia echipamentului
 Cerinţele emiţătorului: producerea energiei, dispozitive semiconductoare versus
tuburi, bandă largă sau bandă ingustă, deformarea permisă, raza frecvenţei, viteza de
găsire a frecvenţei, controlul de la distanţă?
 Cerinţele receptorului: selectivitate, gamă dinamică, distorsiuni, telecomandă?
 Cerinţele antenei: câştig, unghiuri de deschidere, polarizare, modul de radiere,
terenul disponibil, telecomandă?

Sisteme de transmisie a datelor 

 Care este viteza de transmitere a datelor?
 Cum sunt protejate datele?
 Care este schema de modulare?
 Modemul este cu ton serial sau paralel

Interfaţa pentru alte echipamente şi sisteme

 Ce alt echipament este necesar (fax, terminal de date, sistem de imagini)?
 Ce alte tipuri de sisteme sunt implicate?
 Există o interfaţă cu sisteme radio VHF /UHF, satelit, sau cu reţelele de
telefonie comutate?

Comandă şi control
 Funcţionarea va fi asistată de operator sau nu ?
 Este necesar un auto-test ?
 Poziţiile emiţătorului, receptorului şi al controlului sunt în locuri diferite ?

SUMAR 

Modemul radio HF este mic şi uşor. Trăsăturile şi abilităţile, care înainte necesitau
echipament suplimentar, acum sunt introduse în transmiţătorul radio.

 Radioul HF joacă un rol important în sistemele de telecomunicaţii moderne cu rază lungă

de acţiune, deseori în legătură cu alte mijloace, cum ar fi sateliţii, reţelele de telefonie mobilă
şi liniile terestre de telefonie.

Este necesară o strategie de abordare a sistemelor pentru a obţine cele mai bune
rezultate în proiectarea unei reţele de comunicaţii radio HF modernă.
49
 Capitolul 9

DIRECŢII DE DEZVOLTARE
 În capitolele anterioare am prezentat principiile radocomunicaţiilor HF şi am arătat
unde era la început tehnologia de comunicaţii HF şi unde este acum.
 Azi, şi în viitor, radioul HF îndeplineşte două roluri. În primul rând, este mijlocul
principal de realizare a comunicaţiilor pe distanţe mari, atunci când este nevoie de un sistem
mobil sau uşor de desfăşurat, pentru a sprijini urgenţe sau operaţiuni militare. În al doilea
rând, este o alternativă şi un sprijin pentru alte mijloace de comunicaţii, cum ar fi sistemele
de telefonie şi sateliţii. În oricare din aceste calităţi, radioul HF trebuie să susţină o mare
diversitate de trafic, incluzând transmisii de voce, date şi imagini.
Inovaţiile în privinţa procesării semnalului digital, vor duce la îmbunătăţiri permanente
ale echipamentelor şi sistemelor HF. Mai ales, ne aşteptăm să vedem inovaţii în următoarele
domenii:
Performanţe ALE
Dispozitivele de viteză mare permit analize mai precise şi calitatea legăturii mai bună,
cât şi o selecţie a frecvenţei mai bună şi mai rapidă. De asemenea, ratele datelor unui sistem
 ALE superior, permit transmisia mai rapidă şi calitativ superioară a informaţiei, pe canalul de
comunicaţie.
Proiectarea modemului
 Îmbunătăţirile egalizării adaptive a canalelor, va permite creşteri ale ratelor de
transmisie a biţilor pe canal, de până la 9600 bps pentru un canal de 3 KHz, furnizând
comunicaţii HF avantajoase din punct de vedere economic, în raport cu alte medii de
realizare a comunicaţiilor pe distanţe mari. De asemanea, pentru anumite aplicaţii cu restricţii
mai puţin severe care permit lărgimi de bandă de peste 3 KHz, pot fi atinse rate de
transmisie de 64 kbps pe canale HF.
Inovaţiile în domeniul dispozitivelor DSP îmbunătăţesc filtrarea adaptivă, care la
rândul ei combate interferenţele şi bruiajul neintenţionat. Capacităţile modemului se vor 
extinde astfel încât formele undelor vor fi optimizate pentru folosire, nu numai cu HF, dar şi
pentru alte frecvenţe, în urmatoarea generaţie de radiouri, cu multi-bandă.
Reţele
 Îmbunătăţirile realizate în performanţele sistemelor HF şi în tehnologia bazată pe
computer, furnizează reţele care ating niveluri de comunicaţii fiabile, prin redirecţionarea
automată a mesajului şi tehnici adaptive de semnalizare. Proiectarea reţelei include moduri
de determinare periodică a calităţii legăturii, în fiecare pereche a staţiilor sale, pentru fiecare
dintre frecvenţele destinate lor, şi transmit această informaţie către toate nodurile, astfel încât
să redirecţioneze mesajele automat. Astfel, dacă staţia A transmite un mesaj către B , un
50
algoritm de rutare determină dacă, comunicaţia punct-spre-punct este posibilă sau dacă
mesajul de la A către B trebuie să fie redirecţionat prin alte staţii.

Capacitatea de a transfera informaţia în cadrul unei reţele, permite transferul simultan

al mai multor mesaje sau grăbeşte transferul mesajelor lungi. De exemplu, mai multe
modemuri radio dintr-o staţie, transmit simultan mesaje către diferite destinaţii, pe diferite
canale. De asemenea, un mesaj lung poate fi împărţit astfel încât, porţiuni din el pot fi
transmise în paralel. Dacă lărgimea de bandă a canalului creşte peste restricţia normală de
3KHz (care necesită un acord internaţional) , îmbunătăţirea tehnicilor de egalizare a
canalului în timp real, vor permite rate de transfer ale datelor considerabil mai mari decât rata
curenta de 9600 bps.
Modemul radio HF devine un element din ce în ce mai important în reţelele multimedia
care includ linii de transmisie terestre, VHF şi UHF. Îmbunătăţirile recente şi proiectate ale
tehnologiei comunicaţiilor HF, reduc semnificativ constrângerile asupra trecerii informaţiei
prin reţele care includ legături radio HF.
Proiectarea emisiei radio
Echipamentele radio vor continua să se orienteze către proiectări multi-bandă, pornind
de la MF spre UHF, într-un singur echipament radio.
Circuitele digitale vor continua să înlocuiască circuitele analogice, reflectându-se în
costuri mai mici şi proiectări mai adaptabile şi stabile. Circuitele de procesare digitale vor 
folosi frecvenţe din ce în ce mai mari şi convertoare analogice-digitale de viteza mai mare,
pe măsura ce alte circuite DSP vor deveni disponibile.
 Adaptivitatea, care a devenit posibilă datorită „treceri la digital”, permite modemurilor 
radio să fie reprogramate repede pentru operaţii în moduri bandă largă, rezultând noi niveluri
de performanţă, cum ar fi rate de transfer ale datelor mai mari şi capacităţi îmbunătăţite de
salt în frecvenţă.

51
 ANEXA A – Standarde
Standardele de comunicare HF create de guvernul SUA, NATO şi alte organizaţii,
influenţează puternic proiectarea echipamentelor şi sistemelor HF. Aceste standarde se
regăsesc în instrucţiunile echipamentelor, crearea formei semnalelor, protocoale de
comunicaţii şi de control prin computer. Ele sunt utilizate în:

•  Asigurarea interoperabilităţii între sistemele folosite de diferite organizaţii.

• Reduce ambiguitatea descrierii echipamentelor şi sistemelor, asigurând un

limbaj comun pentru instructiunile echipamentelor şi pentru definirea mediului de
operare.

• Permite o comparare mai exactă între diferitele echipamente, stabilind condiţii

de testare.
Câteva dintre cele mai importante standarde de comunicaţii radio HF sunt:
• Standardul Federal 1045A, Stabilirea Automată a Legăturilor Radio HF. Descrie
caracteristicile staţiilor radio automate, incluzând scanarea frecvenţei, apelarea
selectivă, ALE, LQA şi sondarea, care asigură interoperabilitatea dintre sistemele
radio.
• Standardul Federal 1052, Modemurile Radio HF. Stabileşte obiectivele de
proiectare pentru modemurile de date şi performanţele cerute pentru un protocol
compatibil cu standardele ALE stabilite de FED-STD 1045A.
•  Aliniatul 1 din MIL-STD-188-100, Cantitatea Comună de Transfer (CLH –
Common Long Haul) şi Standardele Tehnice ale Sistemelor de Comunicare
Logistică. Defineşte cerinţele pentru interconectarea lungimii de transfer şi a
sistemelor logistice pentru serviciul de voce şi de date.
• MIL-STD-188-110A, Standardele de Performanţă şi Interoperabilitate pentru
Modemurile de Date. Stabileşte cerinţe şi obiective de proiectare care servesc
niveluri specifice de performanţă a modemurilor de date pe frecvenţe vocale
utilizate în sistemele de comunicaţii.
• MIL-STD-188-141A, Standarde de Performanţă şi Interoperabilitate pentru
Echipamente Radio de Medie şi Înaltă Frecvenţă. Defineşte cerinţele şi obiectivele
de proiectare care asigură interoperabilitatea şi niveluri specifice de performanţă
pentru echipamente radio HF. Include detalii cu privire la implementarea sistemelor 
 ALE, forma undei, structuri ale semnalului, protocoale şi LQA.
• NATO STANG 4285, Caracteristici ale Modulării/ Demodulării în Ton Simplu,
pentru Legături Radio HF de 1200/2400/3600 bps. Defineşte parametrii care
asigură interoperabilitatea între modemurile de ton simplu, create pentru

52
 comunicaţii prin legături radio HF, la rate de transfer a biţilor de 1200, 2400 sau
3600 bps.
• NATO STANAG 4529, Modificări ale NATO STANAG 4285 pentru transfer de
date şi voce, în lăţimea de bandă de 1240 Hz.

ANEXA B – VOCABULAR 
 FILTRU ADAPTIV DE REJECŢIE – O tehnică de procesare a semnalului, care
 îmbunătăţeşte transmisia de date. El caută şi suprimă interferenţele canalelor adiacente
de la intrarea demodulatorului şi reduce efectele interferenţelor din acelaşi canal
(interferenţe care aparţin aceluiaşi canal folosit).
 SISTEMUL ADAPTIV – Un sistem care îşi ajustează automat parametrii, pentru a-şi
 îmbunătăţi performanţele, ca răspuns la modificarea condiţiilor.
 AGC (Automatic Gain Control – Reglajul Automat al Amplificării) – Circuit folosit
pentru a modifica câştigul sau amplificarea în raport cu puterea semnalului de intrare,
pentru a păstra un nivel constant la semnalul de ieşire.
 ALE (Automatic Link Establishment – Stabilirea Automată a Legăturii) – Tehnică
ce permite staţiilor radio să realizeze automat o legătură între staţii.
 AM (Modulaţie în Amplitudine) – Tehnică utilizată pentru transmiterea informaţiilor în
care amplitudinea frecvenţei radio purtătoare este modulată de intrarea audio, unde
 întreaga purtătoare şi ambele benzi laterale, sunt transmise.
 AME (Echivalentul Modulaţiei în Amplitudine) – O metodă de transmitere a unei
singure benzi laterale, unde purtătoarea este reintrodusă pentru a permite recepţia de
către receptoarele AM convenţionale.
 AMPLITUDINE – Dimensiunea undelor radio, luate vârf la vârf.
 ADAPTOR / CUPLOR DE ANTENĂ – Un dispozitiv aflat între emiţător şi antenă, ce
modifică oarecum caracteristicile sarcinii care se prezintă la emiţător, astfel încât, în
antenă să se transfere puterea maximă.
 CÂŞTIGUL ANTENEI DIRECTIVE – Nivelul intensităţii radiaţiei, pe o anumită direcţie
faţă de intensitatea medie a radiaţiei.
 CÂŞTIGUL DE PUTERE AL ANTENEI – Partea de putere radiată pe o direcţie dată
faţă de puterea de la intrarea antenei.
 ARQ (Automatic Repeated Request – Cererea Repetată Automată) – Tehnică de
transmisie a datelor pentru transferul datelor, fără erori.

53
 ASCII (Codul American Standard pentru Schimbul de Informaţii) – Standard pentru
schimbul digital de date. ASCII foloseşte un cod de caractere format dintr-un cod
caracter de 7 biţi (8 biţi cu verificarea parităţii).
 SISTEMUL DE CODIFICARE ASIMETRICĂ – Un sistem de gestionare a cheilor, care
permite comunicaţii sigure în ambele sensuri, între toţi utilizatorii care au o cheie
publică şi o cheie privată.
 ASINCRON – Sistem de comunicaţii de date care adaugă datelor, elemente de semnal
de start-si-stop, pentru a realiza sincronizarea individuală a grupelor de date sau
caracterelor singulare de date.
 ZGOMOT ATMOSFERIC – Zgomot de radio de fond, produs de procese atmosferice
naturale (în principal descărcări electrice în timpul furtunilor).
 EGALIZATOR AUTOMAT DE CANAL – O tehnică de prelucrare a semnalului, care
 îmbunătăţeşte transmisia de date prin compensarea modificărilor caracteristicilor 
canalului, când se recepţionează date.
 FILTRU DE BANDĂ – Un filtru care lasă să treacă o gamă limitată de frecvenţe. Este
utilizat pentru îndepărtarea semnalelor şi zgomotelor parazite, generate de armonicele
frecvenţelor din amplificatorul de putere.
 LĂŢIMEA DE BANDĂ – Gama de frecvenţe ocupată de un semnal dat.
 BANDA DE BAZĂ - Banda de frecvenţă ocupată de un semnal primar unei modulări a
purtătoarei de frecvenţă radio sau posterior demodulării.
 BAUD – O unitate a vitezei de transmisie a semnalului, egală cu numărul de simboluri,
de exemplu, niveluri distincte de semnal pe secundă.
 BER (Raportul Biţilor Eronaţi) – Numărul de biţi eronaţi, raportat la numărul total de
biţi transferaţi.
 BINAR – Sistem de numere având baza 2, folosind doar simbolurile 0 şi 1.
 BIT – Un simbol binar (0 sau 1).
 BLOS – BEYOND LINE-OF-SIGHT VISIBILITY - DINCOLO DE LINIA VIZIBILITĂŢII
DIRECTE – Comunicaţii care au loc la distanţe mari.
 BANDĂ LARGĂ – Un termen care indică spectrul relativ, ocupat de un semnal separat
de semnalele adiacente. Lăţimea de bandă a unui semnal obişnuit, este de două ori
mai mare ca frecvenţa maximă de modulaţie.
 PURTĂTOARE – Semnal de radiofrecvenţă care poate fi modulat cu semnale ce
cuprind informaţii.
 CCIR (Comitetul Internaţional Consultativ de Radio) – O organizaţie a Uniunii
Internaţionale a Telecomunicaţiilor (ITU), care studiază problemele tehnice legate de
comunicaţiile radio.
54
  CANAL – Cale unidirecţională sau bidirecţională de emisie şi/sau recepţie a semnalelor 
radio.
 TEXT CRIPTAT – Date criptate.
 COLOCAŢIE – Rezultatul sau procesul de amplasare sau aranjare a staţiilor radio,
unele lângă altele.
 COMSEC (Securitatea Comunicaţiilor) – Tehnică criptografică sau de amestecare, ce
face informaţia neinteligibilă pentru persoanele neautorizate.
 ZGOMOT COSMIC – Zgomot aleator având sursa în afara atmosferei terestre.
 CRIPTOGRAFIE – Tehnica COMSEC care modifică (criptează) informaţia într-un
mesaj aparent aleator şi interpretează (decrifrează) mesajul aleator, prin decriptare.
 CW – CONTINOUS WAVE - UNDĂ CONTINUĂ – Semnal radio de amplitudine şi
frecvenţă constantă. De asemenea, codul Morse.
 STRATUL D – Primul strat din ionosferă. Ajunge la ionizarea maximă, când soarele
răsare şi dispare rapid, când soarele apune.
 dB (Decibel) – Unitate standard pentru a exprima câştigul sau pierderile transmisiei şi
exprimă niveluri relative ale puterii.
 DE-INTERCALARE – Proces utilizat de demodulator pentru a inversa intercalarea şi
astfel să corecteze erorile de emisie a datelor folosite în codarea FEC.
 DEMODULARE  – Procesul prin care semnalul modulator original este recuperat de pe
o purtătoare modulată.
 ANTENA DIPOL – O antenă mobilă care este de obicei formată dintr-un fir conectat la
mijlocul lungimii sale. Orientarea sa (dispunere orizontală sau verticală) asigură fie o
polarizare orizontală fie o polarizare verticală.
 UNDE DIRECTE – Transfer în linie dreaptă, care slăbeşte o dată cu creşterea distanţei.
 ANTENA DIRECTIVĂ – O antenă care are un câştig mai ridicat pe una sau mai multe
direcţii.
 DSP – DIGITAL SIGNAL PROCESSING - PRELUCRAREA NUMERICĂ (DIGITALĂ)
A SEMNALULUI – O tehnologie recent dezvoltată, care permite programelor de
calculator să controleze circuite electronice digitale.
 DTMF – DUAL TONE MULTIPLE FREQUENCY - Frecvenţă Multiplă cu Ton Dual – Se
referă la semnalizarea DTMF, care este folosită de obicei în sistemele telefonice.
 STRATUL E – Nivelul mediu al ionosferei, care atinge maximul de ionizare la amiază.
 Începe să se disipe spre apusul soarelui şi atinge ionizarea minimă, la miezul nopţii. În

55
 stratul E, apar ocazional formaţiuni neregulate de gaze ionizate, asemănătoare cu nişte
nori.
 EMI – ELECTROMAGNETIC INTERFERENCE - INTERFERENŢA
ELECTROMAGNETICĂ – Perturbaţii electromagnetice care degradează performanţele
legăturilor de comunicaţii (radio). Sinonim: Interferenta de Radiofrecvenţă
(Radiofrequency Interference - RFI).
 CRIPTAREA – Proces de traducere a informaţiei într-un mesaj aparent aleatoriu.
 ERP – EFFECTIVE RADIATED POWER – PUTEREA EFECTIV RADIATĂ –
Echivalentul puterii emise în atmosferă, care este produsul puterii transmise la ieşire,
 înmulţită cu câştigul antenei.
 DETECTAREA ERORII – O tehnică de corectare a erorii, care foloseşte cuvinte cod
binare, pentru a modifica datele mesajelor prin adăugarea sistematică a unor biţi de
verificare, pentru a detecta erorile din cuvintele recepţionate.
 EXCITATORUL – Partea dintr-un emiţător care generează semnalul modulat pentru un
emiţător radio.
 STRATUL F – Cea mai înaltă şi mai ionizată regiune din ionosferă. Este importantă
pentru comunicaţiile la distanţe mari, pentru că acest strat rămâne ionizat şi după
apusul soarelui.
 SUPRAPUNERE – Variaţia amplitudinii şi/sau a fazei semnalului recepţionat, potrivit cu
variaţia în timp a căii de propagare.
 FEC – FORWARD ERROR CORRECTION - CORECTIA SPRE ÎNAINTE A ERORII –
Un sistem de control al erorii pentru transmisia de date, unde receptorul poate corecta
orice grup de coduri care conţine mai putini biţi eronaţi, decât numărul fixat.
 FREQUENCY MODULATION - FM - MODULAŢIE ÎN FRECVENŢĂ – O formă de
modulaţie, în care frecvenţa purtătoarei variază în acelaşi ritm cu un semnal audio
modulator.
 FOT – FREQUENCY OF OPTIMUM TRANSMISSION – Frecvenţa Optimă de
Transmisie – Cea mai înaltă frecvenţă anticipată a fi disponibilă pentru transmisia
semnalului prin reflexie ionosferică pentru o cale dată şi într-un timp dat, pentru 85%
din frecvenţa maximă utilă (MUF).
 FRECVENŢA  – Numărul de cicluri complete pe secundă ale unui semnal, măsurate în
hertz (Hz).
 FREQUENCY HOPPING - SALT DE FRECVENŢĂ – Schimbarea rapidă (saltul) a
frecvenţei de lucru a sistemelor de comunicaţii radio care se produce simultan atât la
receptor cât şi la emiţător conform unui tipar aparent aleator, prin folosirea unei
sincronizări care se bazează pe o referinţă comună de timp.

56
 FSK – FREQUENCY SHIFT KEYING - CODIFICAREA PRIN ALUNECAREA
FRECVENŢEI – O formă de modulare în care, un semnal digital determină modificarea
frecvenţei de ieşire între valori distincte.
 GAIN - CAŞTIGUL - Nivelul valorii unui parametru de ieşire precum puterea, raportat la
nivelul acestuia de la intrare. Exprimat de obicei în decibeli.
 UNDA REFLECTATĂ DE PĂMÂNT – Porţiunea undei propagate, care este reflectată
de acea porţiune a suprafeţei pământului, care se află între emiţător şi receptor.

 UNDA TERESTRĂ – O undă radio care se propagă pe suprafaţa pământului şi de

obicei este afectată de formele de relief.
 HF - HIGH FREQUENCY - ÎNALTĂ FRECVENŢĂ – Nominal, reprezintă banda între 3
şi 30 MHz. În practică, limita inferioară a benzii de înaltă frecvenţă se întinde până la
1.6 MHz.
 Hz – Hertz – Unitate de măsură fundamentală pentru frecvenţă.
 IF – INTERMEDIATE FREQUENCY – FRECVENŢĂ INTERMEDIARĂ - Frecvenţă
folosită în echipamentele de comunicaţii, ca un pas intermediar atât în cazul emisiei, cât
şi în cel al recepţiei.
 IMPEDANCE - IMPEDANŢĂ – Opozitia la trecerea unui flux de curent, care se prezintă
ca o combinaţie de rezistenţe reale şi reactanţe complexe. Reactanţa este opoziţia la
circulaţia curentului alternativ sinusoidal, determinată de un condensator sau o bobină.
Un cuplor de antenă ideal, se va comporta în aşa fel, încât să anuleze componenta
reactivă a impedanţei antenei, adică prin asigurarea unei reactanţe inductive de
aceeaşi valoare, dacă antena are reactanţă capacitivă sau a unei reactanţe capacitive
egale, dacă antena prezintă o reactanţă inductivă.
 UNGHI DE INCIDENŢĂ – unghiul sub care undele spaţiale intră în ionosferă.
  ÎNTREŢESERE – tehnică prin care se măreşte eficacitatea codurilor FEC, prin
imprimarea unui caracter aleatoriu, distribuţiei erorilor din canalele de comunicaţii,
caracterizate prin erori sub formă de pachete scurte.
 IONCAP (Ionospheric Communications Analysis and Prediction) – Un program
eficace şi frecvent folosit pentru predicţia proprietăţilor de propagare, care prezice
performanţele sistemului la momente date ale zilei, ca o funcţie de frecvenţă pentru o
cale de propagare HF dată şi un echipament dat.
 IONOSFERA – O regiune cu particule sau gaze încărcate din atmosfera pământului,
care se întinde între 50 şi 600 de kilometri deasupra suprafeţei pământului.
 IONOSPHERIC SOUNDING – SONDARE IONOSFERICĂ – o tehnică automată de
predicţie.

57
 BANDĂ LATERALĂ INDEPENDENTĂ (Independent Sideband - ISB) – Transmisie
cu bandă laterală dublă, în care informaţia transportată de către fiecare dintre
purtătoare, este diferită.
 BRUIAJ – Interferenţă intenţionată care rezultă în urma emisiei pe frecvenţele de lucru
cu intenţia de a împiedica comunicaţiile.
 CHEIE DE CRIPTARE A CHEII - (KEK – Key encription key) – Se foloseşte în
criptarea digitală.
 CHEIE – O variabilă care modifică algoritmul matematic în criptografie.
 GENERATOR DE CHEI – Un dispozitiv sau proces care generează variabila pentru un
sistem de codificare criptografic.
 LINIA VIZIBILITĂŢII DIRECTE – (Line of Sight) – Un termen care se referă la
propagarea semnalului radio în linie dreaptă, de la emiţător la receptor, fără refracţie; în
general, se extinde până la orizontul vizibil.
 PROBABILITATE SCĂZUTĂ DE DETECŢIE (LPD - Low Probability of Detection)
-Tehnici pentru minimizarea posibilităţii ca informaţii cu privire la semnalul emis, să fie
recuperate de către cineva neautorizat.
 ANALIZA CALITĂŢII LEGĂTURII (Link Quality Analysis) – o tehnică pentru
evaluarea în timp real a canalului de comunicaţie, în care staţiile radio măsoară şi
memorează valori, ce reflectă calitatea relativă a unei legături radio, la diferite frecvenţe
alocate.
 CEA MAI JOASĂ FRECVENŢĂ UTILIZABILĂ – Cea mai joasă frecvenţă din banda
HF, pentru care intensitatea câmpului este suficientă pentru a furniza raportul dorit
semnal/zgomot.
 LOB PRINCIPAL – În caracteristica de radiaţie a unei antene, lobul care conţine
direcţia cu intensitate maximă de radiaţie.
 MFSK – Comandă cu decalarea multitonală a frecvenţei.
 MODEM (MOdulator - DEModulator) – Un dispozitiv care modulează şi demodulează
semnalele. Modemul converteşte semnalele digitale în formă analogică pentru
transmitere şi converteşte semnalele analogice recepţionate, în formă digitală.
 MODULAŢIE – Procesul sau rezultatul procesului de variaţie a caracteristicilor unei
purtătoare, în conformitate cu un semnal provenind de la o sursă de informaţie.

 MUF – MAXIMUM USABLE FREQUENCY – FRECVENŢA MAXIMĂ UTILIZABILĂ -

Limita superioară pentru frecvenţele care pot fi folosite pentru stabilirea unei
comunicaţii radio între două puncte, prin propagare ionosferică.

 MULTIPATH - CALE MULTIPLĂ - Fenomen de propagare pe două sau mai multe căi,
a semnalului radio care ajunge să fie recepţionat de antenă.

58
 MULTIPATH SPREAD – ÎMPRĂŞTIEREA LA PROPAGAREA PE CĂI MULTIPLE -
Plaja de variaţie a timpului necesar semnalului radio să ajungă la antena de recepţie,
când propagarea se face pe mai multe căi, care pot include una sau mai multe căi
aeriene şi/sau o cale terestră. Acest efect este minimalizat, selectând o frecvenţă pe cât
mai apropiată de MUF.
 NVIS – EAR VERTICAL INCIDENCE SKY WAVE- INCIDENŢĂ APROAPE
VERTICALĂ A UNDEI LA IONOSFEREI - Tehnică de comunicaţii destinată
comunicaţiilor la distanţe relativ reduse, prin refracţie ionosferică, folosind unghiuri
foarte mari de incidenţă (apropiate de 90 de grade).

 OHM-Unitate de măsură a rezistenţei, simbolizată prin Ω.

 OMNIDIRECTIONAL ANTENA – ANTENĂ OMNIDIRECŢIONALĂ - O antenă a cărei
caracteristică de radiaţie nu este directivă în azimut (în plan orizontal).
 ON-OFF KEYING - A trece comutatorul pe deschis sau închis cu cheia telegraf (codul
Morse). Identic cu CW.
 OTAR (Mai presus de Air - Rekeying) - Această tehnică dezvoltată de Harris,
determină o metodă mai sigură de gestionare a datelor cheie ce ţin de management.
 PARALLEL TONE MODEM - MODEM CU TON PARALEL - Transportă informaţiile
tonurilor audio simultane, acolo unde fiecare ton este modulat la un nivel scăzut.
 PHASE - FAZĂ - Într-un proces periodic ca o undă radio, orice stare diferită a undei.
 POLARIZATION- POLARIZARE - Orientarea unei unde relativ cu un plan de referinţă.
De obicei, exprimată ca orizontală sau verticală în terminologia undelor radio.
 POWER AMPLIFIER- AMPLIFICATOR DE PUTERE - Parte dintr-un emiţător care
măreşte puterea de ieşire a semnalului radio la wattajul dorit, înainte de a-l trimite la
antena de emisie.
 PREAMBLE - PREAMBUL - O secvenţă cunoscută de biţi, pe care receptorul o
foloseşte pentru a sincroniza mesajul primit, cu ceasul interior.
 PROPAGATION - PROPAGARE - Transferul energiei undei radio prin atmosferă.
 PUBLIC KEY CRYPTOGRAPHY- CRIPTOGRAFIE CU CHEIE PUBLICĂ - Un sistem
de management al cheilor, folosit în sectorul comercial. Sub acest standard, fiecare
utilizator foloseşte două chei - una publică şi una privată. Puterea unui astfel de sistem
constă în dificultatea deducerii cheii private, din cheia publică.
 RADIATION PATTERN- CARACTERISTICA DE RADIAŢIE – caracteristica de radiaţie
este determină de structura antenei şi este puternic influenţată de poziţionarea
acesteia, faţă de suprafaţa pământului. Caracteristicile de radiaţie sunt dependente de
frecvenţă.
 RAU- REMOVABLE ACCESS UNIT - UNITATE DE ACCES DETAŞABILĂ.
 REFRACTION - Curbarea undelor radio la trecerea oblică, dintr-un mediu în altul.
59
 RTCE – REAL TIME CHANNEL EVALUATION – EVALUAREA CANALULUI ÎN TIMP
REAL - Tehnică folosită la selectarea frecvenţei, ajustarea datelor, sau schimbarea
schemei de modulare într-un sistem radio adaptiv.
 SATCOM - Comunicare prin satelit.
 SCRAMBLING - AMESTECARE - Tehnică COMSEC ce constă în separarea
semnalelor vocale pe un număr de benzi, deplasarea fiecărei benzi într-o altă plajă de
frecvenţe audio şi combinând benzile rezultate într-un semnal audio de ieşire compozit,
care modulează emiţătorul.
 SERIAL TONE MODEM - Transportul informaţiei digitale într-un singur ton audio.
 SHORT WAVE- (UNDĂ SCURTĂ) – Unde radio cu frecvenţe mai mari de 3MHz.
 SID - (PERTURBAŢIE IONOSFERICĂ BRUSCĂ) - Densitate ionosferică anormal de
ridicată cauzată de radiaţiile solare, rezultând o creştere bruscă a absorbţiei undelor 
radio.
 SIDEBAND – BANDĂ LATERALĂ - Energie spectrală distribuită deasupra sau
dedesubtul purtătoarei, rezultată dintr-un proces de modulare.
 SKY WAVE - Undă radio reflectată de ionosferă.
 SNR - (RAPORTUL SEMNAL-ZGOMOT) - Raportul dintre puterea semnalului şi cea a
zgomotului, în lăţimea de bandă specificată.
 SOFT-DECISION DECODING – DECODAREA CU DECIZIE SLABĂ - Tehnica de
corectare a erorilor, în care grupul simbolurilor detectate, ce au reţinut caractere
analogice, sunt comparate cu seturi posibile de coduri, de cuvinte ce pot fi transmise.
Factorul de decizie este aplicat fiecărui simbol din codul de cuvinte, înainte de a se lua
o decizie având în vedere codul de cuvinte ce va fi transmis.
 SPORADIC E - Strat ce se găseşte în stratul E ale ionosferei. Ajută la propagarea
undelor aeriene, de la limita superioară a benzii HF şi mai mari.
 SPREAD SPECTRUM- SPECTRU ÎMPRĂŞTIAT - O tehnică utilizată pentru evitarea
interferenţelor intenţionate, în care informaţia modulată este transmisă peste o bandă
mult mai mare decât frecvenţa informaţiei originale.
 SSB - SINGLE SIDEBAND – BANDĂ LATERALĂ UNICĂ - Tehnică de modulaţie în
care purtătoarea şi una dintre benzi (superioară sau inferioară) sunt suprimate, deci
toată puterea este concentrată în cealaltă banda laterală.
 STORE AND FORWARD – STOCHEAZĂ ŞI TRANSMITE MAI DEPARTE - Tehnică în
care informaţia este stocată până ce legăturile de comunicaţie sunt stabilite şi apoi
transmisă.
 SUNSPOT CYCLE – CICLUL PETELOR SOLARE - Ciclu de unsprezece ani al petelor 
solare, generate de exploziile solare, ceea ce determină o creştere a ionizării.
60