Calul este un animal domestic,ierbivor, cu o ţinută suplă, frumoasă cu un

mers graţios şi coloraţie variată. Este mai mare ca măgarul, are urechi mai scurte,
prezintă o coamă mai bogată. El este folosit prin tracţiuni şi călărie fiind un animal
puternic. De-a lungul timpului şi-a păstrat forţa şi frumuseţea în funcţie de nevoile
stăpânului său.
Strămoşul îndepărtat al lui este un animal de mărimea unui câine, având mai
multe degete la picioare. El a fost printre primele animale domesticite de om.
Domesticirea s-a realizat prin mai multe etape:
Etapa 1: A fost prins viu şi ţinut în captivitate o vreme.
Etapa 2: Se încearcă îmblânzirea lui, şi abia în final domesticirea.
Etapa 3: Calul acceptă să trăiască în preajma omului supunându-se voinţei sale.
Astfel, calul a devenit un animal extrem de folositor fiind chiar şi venerat.
Reconstituirea evoluţiei lui s-a realizat pe baza studiului de fosile.
Calul prezintă o frecvenţă relativ mică în cadrul descoperirilor osteologice,
dar spre deosebire de celelalte specii are un statut aparte. Doar o anumită cantitate a
materialului osos care-i aparţine este alcătuit din resturi menajere, cealaltă parte
provenind de la indivizi depuşi în mormintele princiare sau înhumaţi în aşezări şi
necropole; prin aceste caracteristici el trece din sfera problematicilor cu caracter pur
economic, către cele de natură mitico-religioasă. Dacă resturile menajere ce-i aparţin
apar tot atât de fragmentare ca a celorlalte specii, exemplarele înhumate sunt relativ
bine păstrate şi de aceea, pe baza acestui material osos, a fost posibilă o circumscriere
oarecum precisă a caracterelor cailor geto-dacilor. De la început trebuie precizat că ei
fac parte din gruparea estică a cailor epocii fierului din Europa, cai care sunt în medie
de talie mijlocie (adică mai înalţi decît cei din gruparea vestică) şi totodată cu craniul
facial relativ mai scurt decît acela al cailor vestic.
             În cadrul acestor cai ai geto-dacilor se pot distinge destul de uşor două grupe.
Pe de o parte caii ordinari, de duzină, cu un aspect oarecum primitiv, avînd
capul relativ mare şi grosier, însă cu un craniu facial şi un bot de lungime moderată.
Corpul lor apare relativ masiv, dar membrele erau proporţionate, cu metadoalele nu
prea subţiri; talia lor trebuie socotită relativ mică. Aceşti cai ordinari folosiţi probabil
la munci de toate felurile şi chiar la călărie erau cei mai numeroşi, ei alcătuind, în
general, resturile menajere din aşezări. Totuşi în mormintele princiare de la Agighiol
unul dintre cai aparţine acestui tip avînd o înălţime la greabăn de 132,4 cm, iar calul
din mormântul de la Peretu are şi el o talie de doar 131,6 cm. De asemenea o bună
parte a celor înhumaţi în necropola de la Zimnicea sunt tot de acelaşi tip, cât şi cu
probabilitate unul din cei doi cai de la Cătunu. Pe de altă parte se găseau cai de elită
sau de paradă, ce erau folosiţi în mod exclusiv pentru călărie, probabil de către
aristocraţia tribală, ei avînd o înălţime de circa 140 cm sau chiar mai mare. Aceştia
prezentau un cap proporţional mai mic decît cel al cailor ordinari, aveau gâtul lung şi
membrele foarte lungi şi totodată relativ grecile; trebuie remarcat că alungirea
membrelor şi deci înălţarea taliei se datora faptului că porţiunea proximală a acestora
— mai ales zeugopodul — era prelungă (la rasele actuale ale cailor de călărie este
mult alungită porţiunea distală a membrelor, adică metapodalele). Asemenea cai erau
mult mai rari, totuşi unele dintre segmentele lor osoase ale membrelor ajungeau şi în
cadrul resturilor menajere din aşezări. Ei figurează însă printre exemplarele înhumate
în necropola de la Zimnicea (unde tocmai s-a putut stabili cel mai bine caracteristica
lor), unul din caii de la Cătunu este tot de acest tip, iar un exemplar de elită apare în
mormîntul princiar de la Agighiol.