Calul (Equus ferus caballus) este un mamifer erbivor copitat de mărime

considerabilă, fiind una dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus. Face
parte din ordinul Perissodactyla, familia Ecvide. Originar din Europa și Asia, este
răspândit în prezent pe toate continentele; provine din trei strămoși: cal diluvial
(Equus robustus), cal mongol (Equus ferus przewalski) și tarpan (Equus ferus
ferus). Există mai multe rase de cai: pentru călărie, tracțiune și samar.

Anatomia cailor le permite să se folosească de viteză pentru a scăpa de prădători.

Caii au un bine dezvoltat simț al echilibrului și instinctul de a lupta sau a fugi
în caz de pericol. Legată de această necesitate de a scăpa de prădători în
sălbăticie este o trăsătură neobișnuită: caii sunt capabili de a dormi în picioare.
Caii de sex feminin, numite iepe, au o perioadă de gestație de aproximativ 11 luni
(340 de zile), iar puiul, numit mânz, poate sta în picioare și alerga la scurt timp
după naștere. Cei mai mulți cai domestici încep pregătirea cu șa sau ham la vârste
cuprinse între doi și patru ani. Ei devin adulți la vârsta de cinci ani, și au o
durată de viață medie între 25 și 30 de ani.

Corpul calului este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu
piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu
câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece
se tocesc, pe suprafața incisivilor apar urme în relief, după care se apreciază
vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se află bara
cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț.

Este folosit pentru călărie, tracțiunea unor diverse tipuri de atelaje, dresaj și
pentru carnea lui, care poate fi consumată.

Conform ultimelor cercetări, se pare că domesticirea cailor s-a petrecut în urmă cu

circa 6.000 ani, într-un vast perimetru care cuprinde astăzi stepele ierboase din
Ucraina, sud-estul Rusiei și vestul Kazahstanului.[3]

Rasele de cai sunt împărțite în trei categorii în funcție de temperament: cai cu

„sânge fierbinte” cu viteză și rezistență la oboseală; cu „sânge rece”, cai
folosiți pentru munca grea și anevoioasă; și cu „sânge cald”, care au ieșit din
încrucișări între cai cu sânge fierbinte și sânge rece, având ca scop crearea unor
anumite rase pentru călărit, în special în Europa. În prezent, sunt mai mult de 300
de rase de cai în lume, utilizați pentru diferite activități.
Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studiului fosilelor.
Strămoșul îndepărtat al calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui
câine, având mai multe degete la picioare decât calul actual (care are numai unul,
celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu frunze. Într-o
perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul
erbivor, cu forma și mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la
picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluția calului s-a putut urmări în mod
deosebit în America de Nord. Această evoluție are loc treptat, fiind documentată de
fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din perioada
eocenă, cu aproximativ 55 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului din aceea
perioadă era Hyracotherium, numit de unii și Eohippus, care se hrănea cu frunze și
fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălțime la umăr. Hyracotherium se
deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea
spinarea încovoiată, gâtul, botul și picioarele erau scurte, piciorul era
asemănător labei de câine (cu degete), craniul și creierul erau mici.

În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada

de trecere de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai
variată, ce determină o modificare a dentiției. Din Orohippus ia naștere forma
următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus.

Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei
datorită schimbării climei din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei
pădurilor și apariția stepei, strămoșul calului adaptându-se la vegetația specifică
de iarbă a stepei.Depinzând de rasă, îngrijire și mediu, calul modern domestic are
speranță de viață cuprinsă între 25 și 30 de ani.[6] Sunt și care trăiesc peste 40
de ani și mai mult, dar aceștia sunt rarități.[7] Cel mai bătrân cal cunoscut a
fost „Old Billy”, din secolul al XIX-lea, care a trăit până la 62 de ani.[6] În era
modernă, Sugar Puff, care a intrat în Guinness Book of World Records ca cel mai
bătrân ponei în viață, a murit în 2007 la vârsta de 56 de ani.[8]

Indiferent de data nașterii a unui cal sau ponei, în multe concursuri vârsta crește
pe data de 1 ianuarie în emisfera nordică[6][9] și pe 1 august în emisfera sudică.
[10] Excepții se fac în cursele maraton, unde vârsta minimă pentru a concura este
bazată pe vârsta reală și precisă a animalului.[1