DOMESTICE

Animalele domestice sunt animalele ce traiesc pe langa casa omului. Ele sunt ingrijite de om pentru foloasele pe care acestea le obtine de la ele:
carne, lapte, oua, lana, pene.
Cele mai cunoscute animale de companie sunt cainii și pisicile. O raspandire mai modestă o au pasarile (de
obicei, papagali, canari, porumbei), rozatoarele si pestii. Se considera animale de companie exotice reptilele (broaste testoase terestre, soparle,
serpi), maimutele si unele specii de arahnide.
Unele animale de gospodarie pot fi considerate animale de companie. Printre acestea se numara calul, magarul, camila, elefantul indian si lama.

DESCRIERE
Cocoșul este, de obicei, mai mare decat gaina. Are ciocul ascutit si poate fi recunoscut dupa
penajul colorat, creasta, barbia rosie mai pronuntata sau coada mai mare.

Cocosul este un mascul poligam si are un puternic instinct de aparator al femelelor din grupul
sau, mai ales când acestea clocesc ouale. Exemplare agresive au fost folosite de-a lungul
timpului in lupte de cocosi.

REPRODUCERE
Cocosul si gaina se reproduc prin oua. Gaina este cea care cloceste ouale si are grija de pui.

Dupa aproximativ 21 de zile ies din oua mai multi pui de gaina pufosi.

Pentru mai multe detalii despre reproducere vezi postul despre gaina.

    Câinele

Câinele (Canis lupus familiaris) este una dintre subspeciile lupului cenușiu , fiind un  mamifer
carnivor din familia carnivorelor. Câinele este posibil să fie primul animal domesticit și cel mai
folosit pentru muncă, vânătoare și companie din istoria oamenilor.

Linia prezentă de câini a fost domesticită din lupii cenușii cu aproximativ 15.000 ani în urmă.
Deși au fost găsite în Siberia și Belgia rămășițe de câini domesticiți în urmă cu aproximativ
33.000 de ani, niciuna dintre aceste specii nu pare să fi supraviețuit după ultima glaciațiune.

În diversele cercuri științifice s-a trecut de la considera câinele o specie distinctă, descendentă a

lupului, la o subspecie a lupului.

Câinii, așa cum sunt cunoscuți astăzi au apărut pentru prima oară în Eurasia, acum aproape
13.000 de ani, și cel mai probabil sunt urmașii unui  lup de talie mică. Câinele Dingo nu este
nativ din Australia , ci a fost dus acolo de primii emigranți. Câinii au fost pentru prima oară
domesticiți de oamenii cavernelor în  Paleolitic. Cei mai înalți câini sunt Dog Germanii și Irish
Wolfhound. Cel mai înalt Dog German cunoscut a atins înălțimea de 103 cm, iar cel mai înalt
Irish Wolfhound a atins înălțimea de 100 cm. Cel mai greu și de asemenea ce mai lung câine
cunoscut este un Mastiff Englez. În 1989, măsura 250 cm și 125 de kg. Cei mai mici câini sunt
Chihuahua,Yorkshire Terrier și Toy Terrier; a fost înregistrat un Yorks care cântărea doar 283 g.

Câinii au fost și sunt încă folosiți la cele mai diverse activități: de pază, de vânătoare, de
companie, îndrumători pentru oamenii orbi, etc. În  Roma antică, câinii cei mai des întâlniți erau
cei din rasa Mastiff; ei purtau arumuri și participau alături de războinici în lupte. În cel de-al
doilea război mondial, armata rusă antrena câini „sinucigași” care alergau printre tancurile
germane cu mine care explodau pe spatele lor.

Auzul câinelui este foarte ascuțit. Ei pot înregistra 35.000 de vibrații pe secundă comparativ cu
oamenii care înregistrează 20.000. În mod natural câinii au un simț olfactiv foarte dezvoltat.
Dacă oamenii au 5.000.000 de senzori care miros, câinii ajung până la 220.000.000.

Rasele de câini sunt împărțite în mai multe grupe în funcție de caracteristici și utilitate:

1. standardul AKC (American Kennel Club) le catalogează în 8 grupe (Sportivi, Vânătoare, De

lucru, Terrieri, Agrement, Non-sportivi, Ciobănești, Diverse);
2. standardul UKC (United Kennel Club) le catalogează în 8 grupe (Companie, Pază și apărare,
Vânătoare, Ciobănești, Rase nordice, De urmă, Ogari, Terrieri);
3. standardul FCI (Fédération Cynologique Internationale) le cataloghează în 10 grupe.
Calul

Calul (Equus caballus) este un  mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una
dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus. Face parte din ordinulPerissodactyla,
familia Ecvidee. Originar din Europa și Asia, este răspândit în prezent pe toate continentele;
provine din trei strămoși: cal diluvial , cal mongol și cal tarpanic . Există mai multe rase de cai:
pentru călărie, tracțiune și samar.

Anatomia cailor le permite să se folosească de viteză pentru a scăpa de prădători. Caii au un

bine dezvoltat simț al echilibrului și instinctul de a lupta sau a fugi în caz de pericol. Legată de
această necesitate de a scăpa de prădători în sălbăticie este o trăsătură neobișnuită: caii sunt
capabili de a dormi în picioare. Caii de sex feminin, numite iepe, au o perioadă de gestație de
aproximativ 11 luni, iar puiul, numit mânz, poate sta în picioare și alerga la scurt timp după
naștere. .

Corpul calului este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se
sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în
copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar
urme în relief, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și
premolari se află bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț.
Este folosit pentru călărie, tracțiunea unor diverse tipuri de atelaje, dresaj și pentru carnea lui,
care poate fi consumată.

Conform ultimelor cercetări, se pare că domesticirea cailor s-a petrecut în urmă cu circa 6.000
ani, într-un vast perimetru care cuprinde astăzi stepele ierboase din Ucraina , sud-estul Rusiei și
vestul Kazahstanului.

Rasele de cai sunt împărțite în trei categorii în funcție de temperament: cai cu „sânge fierbinte”
cu viteză și rezistență la oboseală; cu „sânge rece”, cai folosiți pentru munca grea și
anevoioasă; și cu „sânge cald”, care au ieșit din încrucișări între cai cu sânge fierbinte și sânge
rece, având ca scop creearea unor anumite rase pentru călărit, în special în Europa.

Depinzând de rasă, îngrijire și mediu, calul modern domestic are speranță de viață cuprinsă
între 25 și 30 de ani. Sunt și care trăiesc peste 40 de ani și mai mult, dar aceștia sunt rarități.

Indiferent de data nașterii a unui cal sau ponei, în multe concursuri vârsta crește pe data de 1
ianuarie în emisfera nordică și pe 1 august în emisfera sudică. Excepții se fac în cursele
maraton, unde vârsta minimă pentru a concura este bazată pe vârsta reală și precisă a
animalului.

Capra

Capra domestică (Capra aegagrus hircus) este o subspecie domesticită a caprei sălbatice din

Asia de sud-vest și Europa de est. Este un membru al familiei bovinelor. Masculul caprei
domestice, al caprei negre și al căprioareise numește țap.

Caprele sunt printre primele animale domesticite de către om. Analiza genetică cea mai recentă
confirmă dovezile arheologice și anume că Munții Zagros din Iran sunt originea tuturor caprinele
domestice astăzi. O altă sursă genetică majoră de caprine moderne este capra Bezoar, din
regiunile muntoase din Asia Mică și Orientul Mijlociu. Păstorii neolitici au început să păstreze
caprinele pentru lapte și carne, dar au fost folosite și drept combustibil, pentru îmbrăcăminte,
construcții și instrumente.Cele mai timpurii resturi de capre domesticite datând de acum 10,000
ani se găsesc în Gani Dareh în  Iran. Rămășițe de capră au fost găsite la siturile arheologice din
Ierihon,Choga,Mami,Djeitun și Cayonu, datând de acum 8000 și 9000 de ani în urmă.
Există peste 300 de rase distincte de capră.Speranța de viață pentru caprine este cuprinsă între
15 și 18 ani.Un exemplar a avut chiar 24 ani.
Caprele sunt extrem de curioase și inteligente. Cele mai multe capre, în mod natural, au două
coarne, de diferite forme și mărimi în funcție de rasă. Caprele sunt rumegătoare.

Curcanul
Curcanul e o pasare originara din nordul Statelor Unite ale Americii, fiind domesticita de catre
locuitorii continentului american. Exista dovezi clare care atesta ca aztecii foloseau foarte mult
carnea de curcan pentru ca e bogata in proteine (atat carnea cat si ouale produse), penele fiind
utilizate in scopuri decorative.

Primii curcani au ajuns in Europa datorita spaniolilor care au imprumutat obiceiul cresterii
acestor pasari. Odata adusi pe batranul continent, spaniolii au inceput sa perpetueze specia,
astfel ca azi avem Curcanul Spaniol sau Royal Palm.

De asemenea, se presupune ca locuitorii coloniilor americane vanau curcani salbatici pentru a-i
gati de celebra sarbatoare americana Thanksgiving. Odata cu inceputul secolului 20,
popularitatea acestor pasari a atins cote impresionante, ajungandu-se chiar la obtinerea unor
specii noi precum Beltsville Small White.

Inaintea celui de-al doilea razboi mondial, carnea de curcan era un lux, cel putin in Marea
Britanie, folosindu-se mai mult carne de gasca sau de vita. Cele mai intalnite specii de curcani
din Anglia zilelor noastre sunt Norfolk Black si Norfolk Bronze.

In timpul imperecherii culoarea pielii capului si gatului devin un albastru si rosu aprins, masculul
desfasurand coada in forma de evantai.

In prezent, conform statisticilor, israelienii consuma mai multa carne de curcan pe cap de
locuitor decat americanii! Dupa aceste doua natii, urmeaza, in ordine, francezii, italienii, britanicii
si canadienii.

Furajele granulate sunt consumate cu placere de catre curcani. Curcanii salbatici isi petrec
zilele cautand hrana cum ar fi ghinde, seminte mici, insecte si fructe de padure.

Carnea de curcan este una dintre cele mai sanatoase alegeri atunci cand vine vorba de spectrul
larg al produselor din carne, acesta e principalul lucru cu care trebuie sa ramanem.

Daca avem grija si ca modul de preparare sa fie cat mai echilibrat si dietetic, fara prajeli, atunci
putem extrage si mai multe beneficii.

Nu va speriati daca gustul carnii de curcan nu este spectaculos, aveti la indemana o serie
intreaga de condimente usoare sau de legume care sa insoteasca bucata de carne alba din
farfurie.

Găina
Găina (Gallus gallus domesticus) este o subspecie de păsări din genul Gallus, familia
Phasianidae. Găina este o pasăre domestică, iar sub formă sălbatică mai trăiește în prezent în
Asia de Sud-Est,India, Indonezia și Europa. Este crescută pentru  carne și ouă. Găinațul produs
de o găină pe parcursul vieții poate genera suficientă energie  pentru ca un bec de 100 W să
lumineze timp de 5 ore.

Masculul găinii se numește cocoș. El este mai mare decât femela, are un penaj multicolor, o
creastă și bărbie roșie, și pinteni puternici la picioare.

În anul 2013, la nivel mondial existau aproximativ 52 de miliarde de găini, fiind cea mai des
întâlnită pasăre din lume.

Conform lui Dionisie Linția, renumitul ornitolog bănățean, ar exista următoarele tipuri de găini:

1. tipul european, cu capul neted și cu creastă mare sau mică, cu un smoc de pene posterioare;
2. tipul coșinchina, originară din China, de talie înaltă, cu pieptul lat și spatele larg, picioare lungi,
coada scurtă și coaja oului cafenie-gălbuie;
3. tipul malaiez, cu corpul zvelt, gâtul și picioarele lungi și golașe, cap puternic și cresta scurtă și
groasă;
4. tipul bantam, de talie mică;
5. tipul cuprinzând:
 găinile golașe cu gâtul fără pene (bune outoare) și
 găinile cu penaj mătăsos (bune clocitoare).
Gâsca

Gâsca este răspândită mai ales în Europa Centrală unde este reprezentată de „gâsca cenușie”
(Anser anser) din care provine „gâsca domestică”. Între timp a apărut în Europa „gâsca
canadiană” (Branta canadensis) care acum cuibărește aici ca și lebăda (Cygnus olor). În Asia
de Est a fost domesticită specia „Anser cygnoides” din care va provine specia de gâște
domestice „Anser cygnoides f. domestica”. După afirmația oamenilor de știință locul de baștină
inițial al gâștei este regiunea arctică, unde de fapt este locul de cuibărire a celor mai multe
specii de gâște sălbatice, iarna migrează în regiunile cu climă temperată sau tropicală.

În comparație cu rațele unde există un dimorfism sexual evident, la gâște masculul se poate
deosebi numai prin mărime de femelă care este mai mică. Gâștele sunt păsări monogame ca și
lebedele, și masculul ajută femela la construcția cuibului.

Măgarul

Măgarul (Equus africanus asinus) este un animal din familia calului, mai mic decât acesta, cu
părul de obicei sur, cu capul mare și cu urechile lungi, folosit ca animal de povară și de
tracțiune.

Strămoșii măgarului modern sunt subspecii ale măgarului sălbatic african care trăia în Nubia și
Somalia. Măgarii au fost mai întâi domesticiți în jurul anului 3000 î.Hr.,sau 4000 î.Hr., probabil,
în Egipt sau Mesopotamia, și s-au răspândit în întreaga lume.

Măgarii variază considerabil în dimensiuni, în funcție de rasă. Înălțimea la greabăn variază de la

80–160 cm, iar greutatea de la 80–480 kg. Măgarii au o durată de viață de 30 până la 50 de ani.

Aproximativ 41 de milioane de măgari au fost raportați la nivel mondial în 2006.China are cele
mai multe exemplare (11 milioane), ea este urmată de Pakistan, Etiopia și Mexic. Unii
cercetători cred că numărul real este ceva mai mare, deoarece mulți măgari nu sunt
numărați. Numărul de rase și procentajul din populația lumii, pentru fiecare dintre regiunile FAO
ale lumii, în 2006:

Oaia
Oaia domestică (Ovis aries) este o specie de mamifere rumegătoare, copitate, domesticite,
crescute pentru 2, având cea mai largă distribuire în lume dintre animalele domestice, putând fi
găsite în aproape toate țările lumii.

Oaia domestică, cea mai comună specie a genului Ovis, descinde foarte probabil din specia de
muflon sălbatic din sudul central și sud-vestul Asiei.

1. Oile sunt animale copitate, având copita despicată în două.

2. Ele sunt animale rumegătoare, cu dinții incisivi superiori lipsă și cu un stomac cu patru
compartimente-vezi artiodactile.
3. Oile și berbecii au coarne scobite, neramificate, care nu le cad. Coarnele berbecului sunt masive
și curbate spiralat. Coarnele femelei adult sunt scurte și foarte puțin curbate.
4. Oile au un bot lung, destul de îngust și urechi ascuțite. Lungimea oii este, în medie, 1,5 m, având
o coadă scurtă și un adult poate cântări de la 75–200 kg. În sălbăticie animalele sunt alergători
sprinteni și cățărători.
5. Femelele ating maturitatea sexuală la un an și jumătate.
6. Oile oferă:
7. lână, blană și piele, pentru îmbrăcăminte și covoare;
8. carne de miel, de oaie și de berbec;
9. lapte pentru băut, pentru brânză și alte produse lactate.
Oaia fiind un animal domestic polivalent, în decursul timpului au fost create peste 200 de rase
pentru a satisface diverse scopuri.Există astfel rase specializate pentru lână, altele pentru laptele
utilizat la prepararea brânzeturilor și altele pentru carne, după cum există și multe rase mixte.
Rasele de oi sunt adaptate pentru condiții climatice foarte diferite, de la deșert la condițiile
tropicale.
În 2003 populația de oi era estimată la 1,03 miliarde de capete. Țările crescătoare de oi, în
ordine descrescătoare, sunt: China (157 330 000), Australia (94 500 000), India (62 500 000),
Iran (54 000 000), Sudan (47 000 000), Noua Zeelandă (40 065 000), Regatul Unit al Marii
Britanii (35 500 000), Africa de Sud (29 100 000), Turcia (25 000 000), și Pakistan (24 700 000).

Pisica

Pisica de casă, pisica domestică sau mâța (Felis catus sau Felis silvestris catus) este un
mamifer din ordinulcarnivorelor, familia Felidae, subfamilia Felinae. Este alături de oameni de
peste 9500 ani și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea. Pisica
domestică este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și
de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o specie unică: Felis
silvestris.

Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosită de către
egipteni pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a
trăi în sălbăticie, unde formează colonii. Conform unui studiu din mai 2012, pisicile au fost
domesticite în anul 2200 î.Hr.Potrivit studiului publicat în Journal of Archaeological Science,
egiptenii au fost cei care au transformat pisicile în animale domestice.
Mai nou, se pare că pisica a fost domesticită mult mai devreme, fiind alături de om de la sfârșitul
Neoliticului.

Un studiu genetic din 2007 a arătat însă că pisicile provin din pisica sălbatică africană (Felis
silvestris lybica), divergența producându-se în jurul anului 8000 î.Hr., în Asia de Sud-Est.

Sociabilitate
Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest
concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii ’70 de către David MacDonald, cercetător la
Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă
să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că
acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a
acestora.

Luptele între pisici

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de
demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul
stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o
regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au
despărțit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendința de a se
lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau
mușcat serios.

Poneiul

Ponei (în franceză poney) este o rasă de cai caracterizată printr-o greutate mică a corpului și o
talie redusă, originară din regiunile cu climat rece și cu vegetație săracă ale Angliei și ale
Peninsulei Scandinave. Cal cu greutate corporală mică și talie redusă (înălțimea la greabăn în
general sub 1,48 m), cu aspect caracteristic (picioare scurte, abdomen relativ voluminos), este
folosit pentru munci ușoare și pentru agrement. Există numeroase rase de ponei, cele mai
cunoscute fiind rasa englezească Shetland (originară din insulele omonime) și poneiul islandez.

Porcul
Porcul domestic (Sus scrofa domesticus sau Sus domesticus) este, alături de câine, cel mai
vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s-a produs acum 9000 de ani.
În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne.
Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 de milioane capete, din care 190 de
milioane în Europa și 489 de milioane în China. Porcul este omnivor, putând fi hrănit atât cu
furaje de origine animală, cât și vegetală. Gestația la scroafe durează intre 112-114 de zile.
Durata naturală de viață a porcului este de aproximativ 12 ani.

Unele religii (islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea) interzic consumul cărnii de
porc.

Porcul  are botul alungit, pielea groasa poarta numele de sorici si este acoperita de peri aspri si
rari.

Pentru a usura clasificarea lor, rasele de porci au fost impartite in 4 mari grupe:

1. rase mixte unde regasim Marele Alb, Landrace, Duroc.

2. rase de carne unde sunt incluse Pietrain, Landrace Belgian, Hampshire.

3. rase de reproductie grupa din care fac parte Meishan, Jianxing (rase chinezesti).

4. rase locale care se intalnesc predominant in zonele defavorabile, unde conditiile de crestere
a animalelor sunt precare.

Porcii din rasele mixte sunt buni atat pentru reproductie cat si pentru ingrasare si carcasa, porcii
de carne sunt crescuti aproape exclusiv pentru carcasa iar porcii chinezesti din rasele de
reproductie ofera cele mai mari recolte: intre 14 si 17 purcei la o singura fatare.

Aproape orice mic fermier stie ca o cocina cu porci trebuie sa fie lipsita de rozatoare. Sa nu
uitam ca micutele mamifere sunt responsabile de transmiterea multor boli, multe dintre ele
mortale. Asadar, cele mai periculoare boli ce pot afecta porcii sunt: ascaridioza, trichineloza,
scabia sau paduchii.

In functie de capacitatea productiva porcii se clasifica in:

1. rase primitive, apropiate de primii porci rezultati in urma domesticirii (Stocli, Baltaretu)
2. rase ameliorate, ce poseda insusiri productive medii (Bazna)
 3. rase perfectionate care grupeza rasele cu insusiri productive superioare (Landrace, Marele Alb)
Alte rase de porci: Rasa Marele Alb, Rasa Landrace, Rasa Duroc, Rasa Pietrain, Linia sintetica
345-Peris.

Rața

Rața este numele atribuit unei varietăți de specii din familia Anatidae. Sunt păsări de apă, mai
mici decât rudele lor, lebedele și gâștele și pot fi găsite atât în apa dulce cât și în cea sărată.
Majoritatea rațelor au un cioc lung și lat, folosit la săpat. Rațele au un meniu divers; pot
consuma ierburi, plante acvatice, pești, insecte, amfibieni mici, viermi și moluște mici.

Multe rațe nu pot zbura în timpul năpârlirii. În timpul năpârlirii, se retrag în medii protejate, unde
există destulă hrană pentru ele. De obicei, năpârlirea are loc înaintea începerii migrației.

Rațele scufundătoare (Aythyinae) și rațele marine se hrănesc sub apă. Pentru a se scufunda
mai ușor, ele sunt mai grele decât celelalte rase de rațe, chiar dacă le este mai dificil să zboare.

Rațele din subfamilia Anatinae (rasă care cuprinde și rața de curte) se hrănesc la suprafața deși
pot prinde și alte vietăți subacvatice, atâta timp cât pot ajunge cu gâtul la ele, fără să se
scufunde complet.

Chiar dacă au ciocul mic, unele rațe mai specializate pot înghiți și pești mari.

La speciile nordice de rață, masculii de rață (rățoii) au un penaj mai extravagant, pentru a
atrage femelele. Totuși, ei năpârlesc de acest penaj în vară, căpătând o înfățișare mai apropiată
de cea a femelelor. Speciile sudice arată de obicei mai puțin dimorfism sexual.

Unii oameni folosesc termenul de „rață” specific pentru femela adultă și „rățoi” pentru mascul.
Termenul de „rățușcă” se folosește pentru o rață mică, un pui de rață (un boboc), indiferent de
sexul ei.[2]
De obicei împerecherea se face în apă. Rața merge în fața rățoiului și se lasă relaxată, în timp
ce rățoiul se urcă pe ea. Apoi, când rățoiul a reușit să găsească cloaca femelei, își introduce
penisul. Peste un timp, rața merge în cuib, unde va cloci timp de o lună.

Organele de împerechere
Rațele, ca și toate păsările, au un singur orificiu dorsal numit cloacă. Cloaca este pe post de
anus, vagin, penis etc. Penisul rățoiului este în formă de spirală, răsucită contrar acelor de
ceasornic, pentru a intra în vaginul femelei spre stânga.

Vaca
Vaca este un animal domestic membru a subordinului Ruminantia (rumegătoarele), familia
Bovidae și, care face parte din grupul vitelor cornute mari. Vacile sunt crescute pentru carne
piele și lapte, precum și ca animale de tracțiune.

În urma utilizării frecvente în zootehnie agricultură gospodărie și alimentație, animalele din

această specie au primit denumiri specifice în funcție de sex vârstă și utilizare. Astfel, masculul
adult necastrat se numește taur, iar dacă este castrat se numește bou și e folosit ca animal de
tracțiune și pentru carne. Femela adultă se numește vacă; femela tânără de 2–3 ani care nu a
născut încă se numește juncă. Vițelul înțărcat, până la doi ani, se numește mânzat. Puiul de
până la un an se numește vițel, indiferent de sex; cel femel se mai numește și vițea.

Vaca are corpul acoperit cu păr scurt, culoarea variind după rasă. Capul are un bot lung cu
buze umede, pe ele găsindu-se nările. Animalul are urechi mobile și ochii mari. De gât atarna o
cută de piele numita salbă. Coarnele nu sunt goale pe dinăuntru, ci au un „cep” osos bine
vascularizat.

Trunchiul voluminos se termină cu o coadă lungă, cu peri în vârf. Pe partea ventrală se găsește
o mamelă cu patru mameloane. Fiecare picior se termină cu două degete învelite în formațiuni
cornoase numite ongloane, care le protejează. Vaca are pe maxilarul inferior 6 dinți: 2 incisivi 2
mijlocași și 2 laturași lați – tăioși, îndreptați oblic înainte; pe maxilarul superior ei lipsesc, partea
anterioară a acestuia fiind acoperită cu o lamă cornoasă. Urmează un loc gol numit bară (caninii
lipsesc). Măselele au pe suprafața lor creste de smalț în formă de semilună.

Hrănirea
Stomacul vacii are 4 compartimente: burduf, ciur, foios și cheag. Această alcătuire specifică
reprezintă o adaptare la hrana cu un procent ridicat de celuloză, din masa vegetală păscută și
înghițită repede.Burduful, voluminos, are o capacitate de până la 90 de litri; în el se depozitează
iarba. Ciurul are pereții cu aspect de faguri asemănător cu o rețea, de unde și denumirea.
Foiosul are pereții cu pliuri, iar în cheag care ar fi omologul stomacului cunoscut de noi, se
produce sucul digestiv.

Când paște vaca apucă iarba cu buzele, o strânge cu limba într-un mănunchi și, o retează cu
incisivii care se sprijină pe lama cornoasă. Iarba se adună în burduf. Când acesta se umple,
vaca își găsește un loc de odihnă și începe să rumege; ea este un ierbivor rumegător. Iarba
revine sub formă de bol din ciur în gură, unde este bine mestecată și rumegată, prin mișcările
mandibulei la stânga și la dreapta. Iarba mestecată și îmbibată cu salivă trece de data aceasta
în rețea, foios și de aici în cheag, unde se continuă digestia care se termină în rectum (unde se
formează balega, aceasta folosind ca îngrășământ natural, iar în țările tropicale ca tencuială
sau combustibil).

O dată pe an vaca dă naștere unui vițel, pe care îl hrănește cu lapte produs de mamele.
Rase de vaci
Autohtone

Vițel din Maramureș.

Vacă brună, România

1. Bălțata românească
2. Roșia dobrogeană
3. Sura de stepă
4. Bruna de Maramureș
5. Mocănița (rasă de vacă)
6. Bruna
7. Gertrude
8. Siementhal