Cand primul

ornitorinc impaiat a
ajuns in
Europa,oamanii de
stiinta au fost atat de
uimitii incat au crezut
ca este vorba de o
pacaleala.Si asta
deoarece ornitorincul
arata ca o incrucisare
intr-o pasare si un
mamifer.
ARE:-blana moale,maronie
-patru labe palmate
-cioc ca de cauciuc.
-coada turtita.
• Ornitorincul are o lungime de 65 cm şi o masă de aproximativ
2-3 kg, în dependenţă de sex. Are o blană cafenie(deasă şi
moale, însă pe abdomen mai lânoşi şi mai duri pe spate), din 2
straturi, care îl ajută să menţină o temperatură constantă a
corpului. Coada este turtită dorso-ventral, capul prezintă
prelungirea cunoscută sub numele de "cioc de raţă". Ciocul
ornitorincului este unul flexibil şi lat de aproximativ 10-15cm.
Acesta are peste 700 000 de receptori tactili şi electrici, care îl
ajută la orientare în apă în timpul scufundărilor. Ornitorincul nu
are ureche externă, însă are un auz foarte fin. Prezintă nişte
pliuri tegumentare care îi protejază ochii şi urechile în apă.
Detectează prada cu botul lui sensibil. De asemenea are o
acuitate vizuală foarte ridicată. Înoată la suprafaţă, stând pe
jumătate scufundat sau plonjând spre fund în căutarea hranei, în
acest ultim caz ochii şi urechile se închid, folosind pentru
orientare doar "ciocul".
• Modul său de nutriţie indică faptul
că este omnivor, scormonind mâlul
sau nisipul de pe fundul apei cu
"ciocul" în căutarea crustaceelor,
viermilor, a insectelor şi plantelor
acvatice. Se deplasează cu uşurinţă
în apă, folosind membrele anterioare
pentru înaintare, cele posterioare
pentru echilibrare, iar coada drept
cârmă.
• Reproducerea are loc după o scurtă perioadă de hibernare, în
lunile septembrie-noiembrie. După împerechere, partenerii se mai
joacă un timp împreună, apoi se despart, masculul revenind la
viaţa solitară din vizuină. Când ouăle trebuie depuse, femela sapă
o groapă de 60-90 cm adâncime. Se începe cu o galerie în pantă,
cu o lungime între 6 şi 12 m. Materialele necesare construirii
cuibului sunt transportate de femelă pe burtă cu ajutorul cozii. Ea
blochează calea de acces cu unul sau mai multe "dopuri" de
pământ, groase de 15-20 de cm, pe care le bătătoreşte cu coada. În
această izolare are loc depunerea a 2-3 ouă, cu diametrul de 1,5
cm. Incubaţia durează 7-10 zile, femela păstrând ouăle lângă
abdomenul ei. Ieşirea puilor din ouă este asigurată de un "dinte"
aflat la vârful botului, care apoi dispare. Prezenţa acestui "dinte"
este tot un caracter arhaic, nefiind prezent la nici un alt mamifer.
La naştere puii nu măsoară mai mult de 13 mm lungime, sunt orbi
timp de 11 săptămâni şi se hrănesc prin lingerea laptelui de pe
abdomenul mamei.
• Nu este întâlnit pe tot cuprinsul Australiei, ci numai în
Queensland, Noua Galie de Sud, Victoria şi în câteva zone
ale sudului continentului. Este prezent şi în Tasmania în
număr destul de mare. Astăzi este cunoscută o singură specie
de ornitorinc, cea descrisă de către zoologii englezi Shaw şi
Nodder, Ornithorhynchus anatinus. S-a constatat, în timp,
existenţa a patru subspecii care se deosebeau de specia tip
(Ornithorhynchus anatinus anatinus)din Noua Galie de Sud
şi Victoria prin dimensiuni şi locul unde
trăiesc:Ornithorhynchus anatinus triton în bazinele fluviilor
Darling şi Murray.Ornithorynchus anatinus phoxinus la
altitudini mai ridicate .
Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Subîncrengătură: Vertebrata

Clasă: Mamifer

Subclasă: Prototheria

Ordin: Monotremata

Familie: Ornithorhynchidae

Gen: Ornithorhynchus
• Masculii se apără cu spinii
otrăvitori de pe picioarele
posterioare.
• Acest lucru insemnand ca
ornitorincul este singurul
animal veninos.
• Isi inchide ochii sub apa si
isi gaseste hrana doar prin
pipait!
Înainte de sosirea coloniştilor europeni, acesta nu avea decât puţini
duşmani naturali, iar supravieţuirea sa nu era în pericol. Însă acest
lucru s-a schimbat după 1788 şi 1851, când descoperirea aurului a
sporit considerabil imigraţia. Vânat intens pentru blana sa, ornitorincul
avea de suferit şi datorită înmulţirii necontrolate a iepurilor, care le
distrugeau cuiburile prin săparea galeriilor proprii. Abia după cel de-al
doilea război mondial zoologii australieni au sesizat interesul imens pe
care-l prezintă fauna lor. Astăzi, prinderea şi exportul unui ornitorinc
sunt interzise. În ţara noastră, la Muzeul Naţional de Istorie Naturală
"Grigore Antipa" din Bucureşti, în prima sală a mamiferelor, de la
parter, poate fi admirat un exemplar de ornitorinc, obţinut cu mulţi ani
în urmă de către fondatorul instituţiei.
• Aceasta prezntare power point a fost
realizata de elevul Truican
Angel,elev in clasa a-VII-a la scoala
cu clasele I-VIII Berzovia.

Bibliografie
Revista Terra Magazin,Nr.9 septembrie
2004