Calul

Calul (Equus ferus caballus) este

un mamifer erbivor copitat de
mărime considerabilă, fiind una
dintre cele șapte specii moderne
ale genului Equus. Face parte din
ordinul Perissodactyla, familia
Ecvide. Originar din Europa și
Asia, este răspândit în prezent pe
toate continentele; provine din trei
strămoși: cal diluvial (Equus
robustus), cal mongol (Equus
ferus przewalski) și tarpan (Equus ferus ferus). Există mai multe rase de
cai: pentru călărie, tracțiune și samar.

Anatomia cailor le permite să se folosească de viteză pentru a scăpa de

prădători. Caii au un bine dezvoltat simț al echilibrului și instinctul de a
lupta sau a fugi în caz de pericol. Legată de această necesitate de a
scăpa de prădători în sălbăticie este o trăsătură neobișnuită: caii sunt
capabili de a dormi în picioare. Caii de sex feminin, numite iepe, au o
perioadă de gestație de aproximativ 11 luni (340 de zile), iar puiul, numit
mânz, poate sta în picioare și alerga la scurt timp după naștere. Cei mai
mulți cai domestici încep pregătirea cu șa sau ham la vârste cuprinse
între doi și patru ani. Ei devin adulți la vârsta de cinci ani, și au o durată
de viață medie între 25 și 30 de ani.

Corpul calului este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă.
Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase,
puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt
îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar
urme în relief, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt
mici. Între canini și premolari se află bara cornoasă. Măselele sunt late,
cu creste de smalț.
Este folosit pentru călărie, tracțiunea unor diverse tipuri de atelaje, dresaj
și pentru carnea lui, care poate fi consumată.

Conform ultimelor cercetări, se pare că domesticirea cailor s-a petrecut

în urmă cu circa 6.000 ani, într-un vast perimetru care cuprinde astăzi
stepele ierboase din Ucraina, sud-estul Rusiei și vestul Kazahstanului.[3]

Rasele de cai sunt împărțite în trei categorii în funcție de temperament:

cai cu „sânge fierbinte” cu viteză și rezistență la oboseală; cu „sânge
rece”, cai folosiți pentru munca grea și anevoioasă; și cu „sânge cald”,
care au ieșit din încrucișări între cai cu sânge fierbinte și sânge rece,
având ca scop crearea unor anumite rase pentru călărit, în special în
Europa. În prezent, sunt mai mult de 300 de rase de cai în lume, utilizați
pentru diferite activități.
Filogenia calului
Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studiului fosilelor.
Strămoșul îndepărtat al calului, Propalaeotherium, era un animal de
mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare decât calul
actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri,
hrănindu-se cu frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de
milioane de ani, calul devine animalul erbivor, cu forma și mărimea din
zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă.
Evoluția calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord.
Această evoluție are loc treptat, fiind documentată de fosilele
descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din perioada
eocenă, cu aproximativ 55 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului
din aceea perioadă era Hyracotherium, numit de unii și Eohippus, care
se hrănea cu frunze și fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm
înălțime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de
mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul
și picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu
degete), craniul și creierul erau mici.

În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de

evoluție, perioada de trecere de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta
se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare a
dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47
miloane de ani) Epihippus.

Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei
datorită schimbării climei din America de Nord (climă uscată), prin
reducerea zonei pădurilor și apariția stepei, strămoșul calului adaptându-
se la vegetația specifică de iarbă a stepei.

Mesohippus (Heinrich Harder, 1920)

Faza următoare de evoluție a calului Mesohippus a apărut în urmă cu 40
de milioane de ani. Acest strămoș al calului era mai mare, înălțimea la
greabăn fiind de 60 cm, spinarea mai puțin încovoiată, gâtul, picioarele și
botul mai lungi, numărul degetelor de la picior redus la 3 degete.

În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare
și cu craniul mai lung decât forma precedentă.

În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferențiază forme

variate, dar unele forme dispar, incapabile să se adapteze la noile
condiții de mediu. Linia care a supraviețuit, adaptată la hrănire cu frunze
și cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicați) a fost Opalphytolith, la
care în evoluția dinților, apar dinți robuști, mai rezistenți la tocire. Aceste
animale au picioare mai lungi și pot să alerge mai repede pe vârfurile
degetelor pe zonele întinse de stepă.

Varianta următoare în evoluția cabalinelor este Parahippus, ce apare în

urmă cu 23 miloane de ani: animalul are încă trei degete, posedă însă
dinți mai lungi ca predecesorii lui.

Calul domestic (Equus ferus caballus)

Urmașul său, Merychippus, apare în urmă cu 18 milioane de ani. Cu
toate că are tot trei degete, calcă numai pe vârfurile lor; dinții capătă o
formă tot mai rezistentă, apropiindu-se de forma dentiției actuale a
calului.

Din linia Merychippus iau naștere un număr mare de variante, printre

care și varianta foarte asemănătoare calului de azi, cu o dentiție
rezistentă.

În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la

picior, asemănător calului actual, urmat de succesorul său Dinohippus.
Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4 milioane de ani.

Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus
de către europeni, în procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-
lea. Calul readus în America se sălbăticește din nou, apărând mustangul,
calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în
Australia cu calul și măgarul. Calul de sex masculin este numit armăsar,
femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada
de gestație la iapă având o durată de 11 luni.