Filogenia calului[modificare | modificare sursă]

Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studiului fosilelor. Strămoșul îndepărtat al
calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la
picioare decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri,
hrănindu-se cu frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine
animalul erbivor, cu forma și mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o
adaptare la fugă. Evoluția calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această
evoluție are loc treptat, fiind documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a
calului începe din perioada eocenă, cu aproximativ 55 de milioane de ani în urmă. Strămoșul
calului din aceea perioadă era Hyracotherium, numit de unii și Eohippus, care se hrănea cu
frunze și fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălțime la umăr. Hyracotherium se
deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea
încovoiată, gâtul, botul și picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu
degete), craniul și creierul erau mici.
În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada de trecere
de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o
modificare a dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47 miloane de
ani) Epihippus.
Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării
climei din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor și apariția stepei,
strămoșul calului adaptându-se la vegetația specifică de iarbă a stepei.

Mesohippus (Heinrich Harder, 1920)

Faza următoare de evoluție a calului Mesohippus a apărut în urmă cu 40 de milioane de ani.
Acest strămoș al calului era mai mare, înălțimea la greabăn fiind de 60 cm, spinarea mai puțin
încovoiată, gâtul, picioarele și botul mai lungi, numărul degetelor de la picior redus la 3 degete.
În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare și cu craniul mai lung
decât forma precedentă.
În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferențiază forme variate, dar unele forme
dispar, incapabile să se adapteze la noile condiții de mediu. Linia care a supraviețuit, adaptată la
hrănire cu frunze și cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicați) a fost Opalphytolith, la care în
evoluția dinților, apar dinți robuști, mai rezistenți la tocire. Aceste animale au picioare mai lungi și
pot să alerge mai repede pe vârfurile degetelor pe zonele întinse de stepă.
Varianta următoare în evoluția cabalinelor este Parahippus, ce apare în urmă cu 23 miloane de
ani: animalul are încă trei degete, posedă însă dinți mai lungi ca predecesorii lui.
 Calul domestic (Equus ferus caballus)
Urmașul său, Merychippus, apare în urmă cu 18 milioane de ani. Cu toate că are tot trei degete,
calcă numai pe vârfurile lor; dinții capătă o formă tot mai rezistentă, apropiindu-se de forma
dentiției actuale a calului.
Din linia Merychippus iau naștere un număr mare de variante, printre care și varianta foarte
asemănătoare calului de azi, cu o dentiție rezistentă.
În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemănător calului
actual, urmat de succesorul său Dinohippus. Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4
milioane de ani.
Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în
procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticește
din nou, apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce
în Australia cu calul și măgarul. Calul de sex masculin este numit armăsar, femela fiind numită
iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada de gestație la iapă având o durată de 11
luni.