DINOZAURII

Dinozaurii au fost animale vertebrate care au dominat ecosistemele terestre pe o perioadă de aproximativ 160 de

milioane de ani, prima dată apărând pe planeta noastră cu aproximativ 220 de milioane de ani în urmă, la sfârșitul perioadei
triasice. La sfârșitul perioadei cretacicului, acum circa 65 de milioane de ani, majoritatea dinozaurilor ar fi suferit o extincție
catastrofală cauzată de schimbarea temperaturii globale și de impactul Pământului cu un meteorit uriaș de 10 km diametru în
golful Mexicului care a creat Craterul Chicxulub, și ar fi încheiat nu numai perioada de dominare a uscatului de către aceste
animale, dar chiar și existența lor. 

TYRANNOSAURUS REX (dispărut acum 65 de milioane de ani)

Tyrannosaurus Rex a devenit emblema prădătorului suprem de uscat şi poate cel mai cunoscut şi temut
reprezentant al dinozaurilor. Cu o înălţime de până la 6 metri, o lungime  de 12 metri şi o greutate de 7 tone, T-Rex a
fost cel mai mare carnivor din timpul său. Acesta avea un craniu de 1,2 metri, cu colţi ascuţiţi şi zimţuiţi de 18 cm
lungime, special dezvoltaţi pentru a sfâşia carnea. Fosilele acestuia au fost descoperite în formaţiuni geologice din
America de Nord, datând de acum 68,5 până acum 65,5 de milioane de ani, fiind printre ultimii dinozauri care au
vieţuit înainte de extincţia totală a acestora. Până în prezent au fost descoperite mai mult de 30 de specimene de
Tyrannosaurus Rex, multe dintre ele fiind schelete aproape complete, inclusiv cu urme de ţesut şi de proteine. Acest
lucru a permis o studiere amănunţită a acestuia din punct de vedere biologic. Deşi există o dezbatere veche cu
privire la modul în care îşi procura hrana, majoritatea paleontologilor sunt de acord că acesta era atât un prădător
activ, cât şi un consumator de cadavre, ca şi majoritatea carnivorelor de astăzi.
 

Tyrannosaurus Rex

Calamitatea din cretacic care a dus la dispariţia dinozaurilor şi implicit a lui Tyrannosaurus Rex, reprezintă a doua
extincţie ca mărime din istorie după cea permiană. Cauzele? Sunt multiple şi încă nu pe deplin elucidate. La sfârşitul
Cretacicului s-a manifestat o intensă activitate vulcanică, odată cu despărţirea continentelor Gondwana şi Laurasia.
Gazele de origine vulcanică conţin acid clorhidric care a produs  găuri imense în stratul de ozon al atmosferei. Astfel,
creaturile acoperite doar de piele precum dinozaurii au fost direct expuşi radiaţiilor ultraviolete, spre deosebire de 
mamiferele mici, acoperite de blană, păsările protejate de pene sau  fiinţele marine care trăiau la adâncimi mari şi
care toate au supravieţuit extincţiei.  O altă ipoteză larg acceptată care explică dispariţia subită a unui număr atât de
mare de specii este impactul unor corpuri cereşti (un asteroid de mari dimensiuni sau o ploaie de meteoriţi) cu Terra,
care au dus la formarea de ploi acide  şi nori de praf denşi care au acoperit lumina soarelui. Totul a culminat cu o
iarnă nucleară căreia nu i-a supravieţuit nici o creatură terestră mai mare de 25 de kilograme: doar şerpii mici,
crocodilii, ţestoasele, şopârlele şi mamiferele mici.
 

Fosilă T-Rex

Sfârşitul epocii reptilelor a făcut posibilă evoluţia şi prosperarea mamiferelor, deci implicit a noastră.
 
MEGALODONUL  (dispărut acum 1,5 milioane de ani)
Rechinul preistoric (Carcharodon Megalodon) a fost unul dintre cei mai mari şi puternici peşti de pradă din istoria
vertebratelor. Dovezile fosile indică faptul că a fost cel mai mare rechin care a trăit vreodată, ajungând până la o
lungime de 20 de metri şi o greutate de 70 de tone. Aceste date au fost calculate pe baza mărimii dinţilor, singurii
care au rezistat trecerii timpului, deoarece cartilajul rechinului se descompune aproape la fel de uşor ca şi ţesuturile
moi. Datorită taliei mari este puţin probabil ca acesta să se fi hrănit cu peşti mici, mult prea iuţi şi agili pentru el.
Dovezile sugerează că megalodonul prefera mai degrabă balenele, pe care le ataca rapid, provocându-le răni care
făceau fuga imposibilă.
 

Megalodon

Cauzele care au dus la dispariţia lor nu sunt nici astăzi pe deplin lămurite. Rechinul, care prefera exclusiv apele calde
ale Oceanului Planetar, este posibil să fi căzut victimă a răcirii oceanelor, cauzată de închiderea istmului Panama
acum 5 milioane de ani şi de schimbarea curenţilor marini globali. Aceste schimbări climatice împreună cu
glaciaţiunile repetate au schimbat rutele de migraţie a balenelor către apele polare, astfel încât prădătorul a rămas
fără pradă,  lucru care i-a expus pe puii de megalodon atacurilor adulţilor înfometaţi. O altă ipoteză este legată de
prădătorul marin suprem de astăzi: orca. Strămoşii  balenei ucigaşe au evoluat tocmai în perioada în care
megalodonul începea să dispară. Atacul în grup, inteligenţa, dorinţa de a-şi proteja puii precum şi agresivitatea fără
măsură a acestor mamifere fac plauzibilă posibilitatea ca ele să fi contribuit la sfârşitul supremaţiei marelui rechin. Am
rămas totuşi cu ruda lui deloc mică, şi anume rechinul alb.
 
URSUL DE CAVERNĂ (dispărut acum 27.800 de ani)
Ursul de cavernă şi-a primit numele datorită numeroaselor fosile descoperite în interiorul formaţiunilor carstice, unde,
din cauza condiţiilor climatice aspre, îşi petrecea cea mai mare parte a vieţii. Acesta a populat munţii şi pădurile
europene din Rusia până în Spania de astăzi, de-a lungul perioadei pleistocene. Munţii Carpaţi au fost căminul unei
importante populaţii de urşi de cavernă.  Peştera Urşilor din munţii Apuseni conţine cele mai multe schelete de astfel
de specimene din lume: nu mai puţin de 140. Datorită unui eveniment natural care a blocat intrarea în peşteră,
aceştia au rămas captivi, fiind forţaţi să se mănânce unii pe alţii. Ca şi dimensiuni, aceştia se pot compara cu
specimenele mai mari din zilele noastre, masculii cântărind undeva la 400-500 de kg, iar femelele ajungând până la
250 kg.
 

Ursul de cavernă

Urşii de cavernă au dispărut complet acum 27.800 de ani. Deşi animalele mai dădeau uneori nas în nas cu oamenii
aflaţi în căutarea de adăposturi naturale precum peşterile, aceştia din urmă nu au reprezentat o ameninţare serioasă
pentru urşi, deoarece erau prea puţin răspândiţi la acea vreme. Din picturile păstrate în peşteri se pare că
Neanderthalienii chiar îi evitau, având un soi de adoraţie religioasă şi respect faţă de aceste animale.
În mai 2005, oamenii de ştiinţă din California au reuşit să recupereze şi să decodeze ADN-ul unui specimen care a
trăit cu 42.000-44.000 de ani în urmă. Asta duce la posibilitatea uimitoare de a se încerca în viitor clonarea lor.
 
SMILODONUL (dispărut acum 10.000 de ani)
Tigrul cu colţi sabie şi-a câştigat repede celebritatea după ce a fost descoperit primul schelet, prin aspectul impunător
şi prin colţii lungi de aproape 30 de cm. Cea mai mare specie era Smilodon Populator care cântărea între 360 şi 470
de kg, fiind printre cele mai mari feline care au trăit vreodată. Cu toate acestea, s-a constat că forţa muşcăturii unui
Smilodon era doar o treime din cea a unui leu adult. De asemenea, structura colţilor era mai slabă,  ceea ce făcea ca
aceştia să se rupă relativ uşor în cazul în care nimereau un os mai mare sau dacă prada se zbătea prea mult.   De
aceea, cercetătorii au concluzionat că mai degrabă ataca prada la gât şi cu o singură muşcătură îi secţiona jugulara.
Arealul de răspândire al acestuia era limitat cu precădere la continentul nord american.
 

Smilodon

La fel ca şi în cazul celorlalte mamifere mari şi Smilodonii au dispărut la sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Schimbările
climatice, combinate cu dispariţia erbivorelor vânate de către oameni, i-au adus repede în pragul extincţiei.
 
LENEŞUL URIAŞ (dispărut acum 8.000 de ani)
Megatherium americanum a trăit fără duşmani naturali în câmpiile şi pădurile Americii de Sud, încă din  perioada
când aceasta era separată prin ape de continentul nord-american. Există şi o concepţie greşită cum că acesta ar fi
fost vânat de Smilodon, dar adulţii sănătoşi erau pur şi simplu prea mari pentru a cădea pradă felinei. Aceştia
cântăreau în jur de trei tone şi stând în două picioare măsurau chiar şi opt metri în înălţime! Hrana preponderentă a
leneşilor era formată din plante terestre, dar şi din frunzele copacilor, la care se ridicau pe picioarele din spate. Toate
dovezile sugerează că, după milioane de ani în care au trăit nestingheriţi, aceştia au dispărut subit acum 8000 de ani.
Necunoscându-i pe oameni ca duşmani naturali, au devenit pur şi simplu o ţintă facilă pentru suliţele acestora.
 

Leneşul uriaş
 
CERBUL GIGANT (dispărut acum 7.700 de ani)
Megaloceros giganteus, după denumirea ştiinţifică latină, a fost unul dintre cei mai mari cerbi care a trăit vreodată.
Mai este cunoscut şi sub denumirea de elanul irlandez, datorită numeroaselor fosile descoperite în mlaştinile de turbă
care se găsesc în Irlanda. Cu o înălţime de aproximativ 2 metri, o greutate de 400-500 kg şi o deschidere de 3 metri
a coarnelor, acesta avea o înfăţişare cu adevărat impozantă. Specia era răspândită pe teritoriul Eurasiei, din Irlanda
până la Lacul Baikal. Colecţii de schelete fosile de cerb gigantic există peste tot în Europa, ba chiar şi la noi în ţară.
Ultimul specimen cunoscut a fost datat cu carbon ca având aproximativ 7700 de ani. Motivele dispariţiei nu s-au
elucidat nici în zilele noastre.
 

Cerbul gigant
 
MAMUTUL LÂNOS (dispărut acum cca 3.000 de ani)
Mamutul lânos, vărul mai îndepărtat al elefantului de astăzi, a fost ultima specie de mamut care a dispărut. Extrem de
bine adaptat condiţiilor aspre de climă, acesta a prosperat timp de milioane de ani, rezistând cu succes în faţa
intemperiilor vremii. Însă ultimele glaciaţiuni au făcut ca gheţarii să se extindă mult spre sud acoperind o mare parte a
continentului eurasiatic şi reducând drastic sursele de hrană.

Mamut lânos
 
Cu toate acestea, mamuţii ar fi supravieţuit, dacă nu ar fi apărut oamenii, un duşman nou care nu le-a lăsat nici o
şansă. Aceştia  au început să vâneze mamuţii pentru carne şi blană acum 40.000 de ani.  În unele zone ale Americii
de Nord, au ieşit la iveală printre scheletele fosilizate ale mamuţilor şi a altor animale, cuţite şi vârfuri de suliţe din
silex. Hrana nu a fost singurul motiv pentru care animalele au fost decimate. Din toate informaţiile existente despre
popoarele primitive, se ştie că vânătoarea, ca şi sport, era o probă fundamentală de verificare şi reafirmare a
bărbăţiei. La sfârşitul erei glaciare, în condiţiile în care hrana se găsea din belşug, clima se încălzea, iar bolile erau
rare, populaţia a crescut semnificativ, răspândindu-se în toate direcţiile. Până de curând se credea că ultimul mamut
lânos a dispărut din Europa şi Siberia de sud acum 12.000 de ani, dar fosile nou descoperite dovedesc că mai
existau mamuţi în viaţă acum 10.000 de ani. O populaţie mai mică a supravieţuit în Alaska până în 3750 î.Hr, iar
câţiva mamuţi de dimensiuni mai reduse până în 1650 î.Hr.
Datorită specimenelor găsite perfect conservate în gheaţă şi pornind de la firele de păr din blana acestora,
cercetătorii au reuşit să decodeze genomul mamuţilor lânoşi în proporţie de 50%.

ANIMALE DISPARUTE DIN ROMANIA

BOURUL

Cel mai mare reprezentant al bovidelor salbatice a fost un animal extrem de puternic, impunator si
agresiv. Pe baza acestor atribute apreciate in vechime, precum si a intamplarii de la vanatoarea lui Dragos-
Voda, bourul a ajuns stema si simbolul peren al Moldovei. Istoria bourului, inseparabila de a zimbrului pana la un
punct, a fost studiata cu deosebita competenta de preofesorul Eugen Botezat, inca din anul 1913. Specia sa a aparut
undeva la inceputul Pleistocenului undeva in zona Himalayei, definindu-se la final trei rase geografice: bourul asiatic,
african si european. Bourul european, cel care a trait si la noi in tara era un animal formidabil, mai mare decat
bizonul, zimbrul sau gaurul indian si mai agresiv decat bivolul african. Stramosul direct al tuturor raselor de vite
domestice era un colos masiv, masculii de bour depasind frecvent greutatea de o tona. Vizionarea in muzee a unui
craniu de bour asezat langa unul de taur este de-a dreptul revelatoare.
Ca infatisare semana cu un taur de corida supradimensionat. Spre deosebire de vitele moderne, taurii de bour erau
intoteauna de culoare negra, iar vacile si viteii, erau roscati. De-a lungul spinarii aveau o linie de culoare alba, iar
coarnele bourilor aveau o forma usoara de lira. Temperamentul lor era atat de violent, incat in cadrul unor culturi
razboinice precum a dacilor, germanilor, celtilor, sarmatilor, uciderea unui taur de bour era considerat testul
suprem de barbatie. Vanat abuziv, fara nicio opreliste, bourul a inceput sa se stinga pe neasteptate de-a lungul
veacurilor. A disparut prima oara in Transilvania la inceputul secolului al XVI-lea. Au urmat bourii din Moldova, pentru
ca la inceputul secolului XVII sa dispara si ultimii bouri din Valahia. Specia a supravietuit cel mai bine in Polonia.
Acolo, in codrii Mazurieni mai existau in anul 1601 numai 4 exemplare pentru ca in anul 1627 ultima femela de
bour sa fie ucisa intr-o vanatoare a pan-ilor polonezi. Asa s-a sfarsit ultimul bour din lume.

Zaganul sau Vulturul Barbos (Gypaetus barbatus)

Probabil cea mai maiestuoasa specie de vultur, zaganul a stapanit timp de mii de ani inaltimile si stancariile Carpatilor,
insa in cele din urma rautatea si lacomia oamenilor l-au doborat definitiv. Astazi, silueta sa maiestuoasa nu mai
brazdeaza cerul tarii noastre. Zaganii mai traiesc in Muntii Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet,
Himalaya si in cateva locuri din Africa. Este o pasare imensa, ale carei aripi acopera o anvergura de 280 cm, si are
greutate cuprinsa intre 5-9 kilograme. Este singura specie de pasare care se hraneste cu oase si maduva, oase carora le
da drumul de la inaltime sa se sparga in bucati la contactul dur cu stancile. Romanii l-au cunoscut sub denumirile
neaose de zagan, rarau si ceahlau. Conform unor lingvisti de prestigiu, acestea sunt singurele denumiri de pasari
ramase nealterate din stravechea limba a dacilor. Muntii Ceahlau si Rarau si-a luat numele de la ceahlaii si raraii
inaripati care isi cresteau puii intre stancile lor.
Muntii Carpati reprezentau limita arealului nordic al acestei specii in Europa, acest aspect accentuand oarecum
vulnerabilitatea zaganilor, fiind cunoscut ca atunci cand o specie este in regres, populatiile de limita dispar primele. Un alt
argument cu privire la disparita lor din muntii nostri este legat de disparitia hoiturilor proaspete cu care se hraneau, precum
si campaniile de impuscare si distrugere a zaganilor din anii 1930, respectiv 1934, cand zaganii au fost invinovatiti ca ar duce la
disparitia caprelor negre din Carpati. Zaganii cuibareau din Muntii Rodnei pana in Bucegi, Ciucas, Capatanii, Fagaras, Parang
si Retezat. Traiau exclusiv in zona stancariilor alpine, necoborand nici iarna sub zona padurilor de conifere. Ultimul zagan a
fost impuscat in anul 1938 la Pasul Turnu Rosu, langa versantul de vest al Muntilor Cozia.
2. Dropia (Otis tarda)
Dropia este cu adevarat o pasare de legenda a unor vremuri cand Campia Baraganului, Campia de Vest si stepele dobrogene
erau inca insule de pustie salbatica nestricata de mana omului. Dropia este de fapt cea mai mare pasare zburatoare din lume,
mai grea chiar decat lebedele si pelicanii. In cazul dropiilor se observa cel mai mare dimorfism sexual din lumea pasarilor. Cu
alte cuvinte daca o femela de dropie cantarea intre 3,5-5 kilograme, masculii atingeau in mod obisnuit 8-16 kilograme, existand
dovezi ca unii masculi depaseau chiar 18 kilograme. Celebrul vanator si ornitolog roman C. Rosetti Balanescu a inpuscat in
Baragan un mascul care cantarea nu mai putin de 22 kilograme. Evident o astfel de pasare nu putea scapa neobservata de
saracimea rurala din Romania interbelica. Din nefericire, dropia este o pasare care nu are glanda uropigiana, cu alte cuvinte, nu
beneficiaza de glanda secretoare de grasime cu care majoritatea pasarilor isi imbiba penajul pentru a-l face imun la umezeala
si ploaie. Pin urmare cel mai periculos dusman al dropiilor este poleiul. Iarna cand ploua si urmeaza inghetul, apa prelinsa pe
penajul dropiilor ingheata, iar pasarile nu mai pot zbura. Zeci de mii de dropii au cazut victime intre anii 1920-1950, unor
adevarate bande de braconieri care colindau campiile ucigandu-le barbar cu lovituri de bata.

Ultimul nucleu de dropii din Romania, care continea intre 100-150 de exemplare a fost ucis in Teleorman in anul 1981. Satenii
localnici le-au manat ca pe gaste pana in satele din zona unde toate au fost ucise cu bolovani, bice si bate. Evident in
Republica Socialista Romania de atunci dropiile erau declarate pe hartie monumente ale naturii, uciderea lor find interzisa de
lege, lege care nu era luata in serios de nimeni, tinand cont ca insusi Nicolae Ceausescu, intaiul vanator al tari, avea obiceiul
sa impuste dropii din elicopter. Pe langa aspectul vanatoarii dezlantuite, trebuie amintit factorul agriculturii agresive practicata
in regimul comunist. Agricultura “moderna” unde predomina monoculturile alaturi de ingrasaminte chimice, erbicidele si
pesticidele folosite din belsug, nu a facut decat sa distruga sistematic atat conditiile de viata ale dropiei, cat si sa otraveasca la
propriu sursele sale de hrana. In atari conditii, nu trebuie sa mire pe nimeni ca din zecile de mii de dropii care populau
Baraganul acum 50-70 ani, nu a mai ramas macar o pereche clocitoare la nivelul anilor ’90. In prezent, ultimele observatii de
teren care certificau prezenta dropiei in Campia de Vest la nivelul anilor 2005-2007, se refera doar la cateva exemplare izolate
apartinand populatiilor de dropii din Ungaria, care traversau granita in cautare de hrana. Din nefericire, nici-o pereche de
dropie nu mai cuibareste in Romania. Cea mai mare pasare zburatoare s-a stins.
1. Foca de Marea Neagra sau Foca Calugarita (Monachus monachus
albiventer)
Oricat de greu ar parea de crezut, litoralul romanesc a fost pana nu demult loc de popas si crestere a puilor pentru o specie aparte
de foca. Foca de Marea Neagra sau Foca Calugarita cum mai era numita datorita coloritului sau inchis pe spate si deschis pe
abdomen. Era o specie cunoscuta din cele mai vechi timpuri de cate romani. Inca din Antichitate numarul focilor de la Marea
Neagra era destul de mare, odata ce Pliniu cel Batran afirma ca “ In Pontul Euxin nu patrunde niciun animal vatamator pentru
pesti in afara de foci si delfini mici”. Moldovenii au cunoscut bine focile, in parte datorita iesirii lor la mare, coroborata cu
dezvoltarea navigatiei maritime din timpul lui Stefan cel Mare. Mamiferul acvatic a continuat sa fie destul de raspandit in Marea
Neagra, existand in acesta directie o serie de documente care certifica aparitiile sale pe litoralul romanesc. In anul 1877 s-a
prins o foca la Sfantul Gheorghe in Delta Dunarii, agatata in carmacele pentru moruni, iar in 1913, s-a prins alta in carmacele
dintre Sfantul Gheorghe si Portita Razelmului. Aceeasi soarta trista a avut-o o alta foca prinsa la Gura Zatonului. Cele mai
mari lovituri primite de specia focilor, au fost date de pescarii din Capul Caliacra, care le inchideau drumul cu plase si le
prindeau cu un lat aruncat de gat. Urmau sa fie ucise cu ciomegele de pescarii superstitiosi si cu un IQ nu foarte ridicat, care
credeau ca focile prind toti pestii din mare. Focile au ajuns astfel in pragul disparitiei.

In anul 1937 abia se mai gaseau 3 familii a cate 6-7 exemplare fiecare: una la Stanca, alta la Balcic, si ultima la Capul
Caliacra. In total, doar 18-21 foci pentru intreaga Mare Neagra. La data de 10 iulie 1960, s-a prins in mod accidental pe bratul
Sfantul Gheorghe al Dunarii, o femele tanara care cantarea 62,5 kg. si avea o lungime corporala de 154 cm., fiind a 9-a foca
prinsa in ultimii 60 de ani pe litoralul romanesc. Anul 1972 aduce noi date concretizate in urmele de foca descoperite pe
nisipul insulei Sacalin, la extremitatea sudica de la Roh. La data de 26 martie 1983, aproape de orasul Tulcea,in dreptul milei 35,
pe mal, a fost gasita o foca moarta. Autoritatile portuare si militia au descoperit o rana adanca intre coastele animalului, probabil
rana unui cutit pescaresc. Acesta este ultima relatare despre aparitia unei foci in Romania. De atunci, au disparut toate focile
din Marea Neagra. Specia este in pericol de extinctie totala. Ultimele 150 de exemplare mai traiesc pe cateva insule din Grecia si
Turcia. 

  Floarea de colt

  Floarea de colţ,numită şi Floarea reginei este una din plantele aflate pe cale de dispariţie.Planta este lânat-
tomentoasă, înaltă de 5 – 20 cm, cu inflorescențe compuse din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb
– argintii, lânos – păroase.Dacă în Romania planta ajunge doar până la înălțimea de maximum 20 cm, ea poate
crește în alte țări până la 50 – 80 cm.

Crește în munți calcaroși în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.In Romania, crește în Muntii Carpati,
fiind declarată monument al naturii din 1933 și ocrotită. Floarea reginei poate fi întâlnită în Muntii Maramuresului și
Muntii Rodnei,Muntii Bucegi,Fagaras, Cozia și Retezat. În afara spațiului românesc, floarea reginei înfrumusețează
zone din  Alpi, Balcani, Carpați, Pirinei, dar și din Asia Centrală și de Est.

  Bujorul de munte

Smârdarul sau Bujorul de munte este o planta originară din Balcani. În România se găsește în Carpați.

         Bujorul de munte crește spontan în tufe pitice în zona alpină. Fiind o plantă care crește în condiții climaterice și
de relief foarte specifice, el nu tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea acestuia în grădini.
Frumusețea florilor  sale   care emană un miros și o aromă asemănatoare visinelor  și care apar de obicei pe la
sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie, și raritatea sa, face ca bujorul de munte să fie o plantă ocrotită și protejată
ca atare în perimetrul Parcului Național Bucegi.Bujorul de munte este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul
anului.
  

  

Sangele voinicului

Sângele voinicului (Nigritella rubra) este o plantă din familia Orchidaceae. Are tulpina dreaptă, înaltă de 8-14 cm.
Frunzele sunt numeroase și înguste, alungite, îndreptate spre cer. Florile sunt mici și numeroase, strânse la vârful
tulpinii într-un ghem oval. Florile au culoarea roșie-purpurie întunecată, cu miros plăcut de vanilie. Rădăcina este
formată din tubercule spintecate. Înflorește în luna iunie și august. În România se găsește foarte rar, în munții Carpați
în nord-est și la Sud.

ZIMBRUL

Zimbrul este o specie de bizon care se intalneste in Europa si reprezinta cel mai greu animal erbivor de pe uscat din

acest continent. In Romania, zimbrii pot fi admirati in: 

• Rezervatia Dragos-Voda de la Vanatori Neamt,

• in Rezervatia Neagra de la Bucsani, Dambovita (cea mai mare rezervatie din Romania ca numar de exemplare),

• in rezervatia Valea zimbrilor din Vama Buzaului, Brasov, la Hateg - Slivut,

• la Gradina Zoologica din Targoviste

• un singur exemplar, la Gradina Zoologica din Bucuresti.

Zimbrii au fost re-introdusi in Romania in anul 1958, cand primele doua exemplare de animale au fost aduse din

Polonia si tinute intr-o rezervatie din Hateg.

In data de 21 martie 2012 au fost eliberati 5 zimbri din Parcul National Dragos Voda, ei sunt monitorizati in

permanenta

VULTURUL EGIPTEAN

Vulturul Egiptean  este o specie de vultur plesuv de culoare alb-galbuie, ce se hraneste cu insecte, oua,

hoituri. "Puiul faraonului"cum mai este numit are o semnificatie deosebita in mitologia egipteana. In Romania apar

periodic 1-2 exemplare de hoitar in zona Dobrogei, iar cat despre cei din Europa, numarul acestora a ajuns undeva

sub 5000 de exemplare.

 GASCA CU GAT ROSU

Gasca cu gat rosu migreaza in Romania si in zona litorala nordica a Bulgariei si este una dintre cele mai rare specii

de gasca din lume. In prezent, mai traiesc doar 55.000 de exemplare la nivel mondial. Aproximativ 90% din acestea

ierneaza la noi de la sfarsitul lunii octombrie pana in luna martie in zona lacurilor Techirghiol, Razelm, Sinoe, Golovita

etc

SOIMUL DUNAREAN

In incercarea de a salva aceasta specie, SOR a amplasat 14 cuiburi artificiale in zone impadurite din Podisul

Babadag, invecinate cu ariile de stepa. Daca unele cuiburi au fost deteriorate, altele au fost furate, astfel ca

rezultatele proiectului au fost sub asteptari.

RASUL

Rasul este vanat anual deoarece un numar foarte mare al acestora reprezinta un pericol pentru comunitatea

locala. Dintre toate tarile europene, aici se intalnesc cele mai multe exemplare, aproximativ 1.300