Foarte puțini dintre noi au avut privilegiul să vadă vreodată un rechin viu.

Cei mai multi dintre noi i-

am observat pe ferocii prădători la televizor,în condiții de deplină siguranță,în sutele de filme
documentare în care cercetătorii curajoși încearcă să descifreze misterele
acestor vietăți fascinante.Totuși,niciunul dintre experții care și-au închinat viața
studierii prădătorilor marini,studiindu-i de aproape,nu ar fi fost capabil să-
și păstreze sângele rece în fața unui monstru care depășea 20 de metri în lungime.Charcharodon
megalodon a fost întruparea fiarei primordiale,depășind în proporții și manifestare
orice alt Leviathan al apelor.Să-l cunoaștem mai bine!
Saga rechinului suprem
Primele mărturii despre existența unui rechin
ale cărui dimensiuni depășeau chiar și imaginația celui mai înflăcărat paleontolog,vin din epoca Renaș
terii.Oamenii de știință ai vremii observaseră deja dinții fosilizați ai Megalodonului.Doar că, pe
atunci,învățații credeau că aceștia sunt limbile pietrificate ale
dragonilor și balaurilor care împrăștiau groază într-o Europă cufundată în timpurile întunecate,care
nu era convinsă pe deplin că Pământul este rotund sau că femeile au suflet!Confuzia
referitoare la dinții mega-rechinului a durat până în anul 1667,dată la care naturalistul danez
Nicolaus Steno i-a repus pe piedestalul binemeritat,decretând în lucrările sale că Știința s-
a întâlnit cu cei mai mari dinți fosili ai vreunui rechin.De abia în anul 1835, naturalistul elvețian Luius
Agassiz a înlăturat complet valul de ignoranță care acoperea originea stăpânului absolut al mărilor.
Atunci,rechinul străvechi și-a primit denumirea științifică de Charcharodon
megalodon (Megalodon,însemnând literalmente«Dinte Mare »în greaca veche).Puține fosile
au rămas de pe urma sa–cea mai veche având 18 milioane de ani–dar cele descoperite spun
o poveste înfricoșătoare despre un prădător cu adevărat imens,cât o balenă mare, care cutreiera
nestingherit apele calde ale Oceanului Planetar. Megalodon,ca orice altă specie de rechin, avea un
schelet alcătuit din cartilaje,nu din oase.Cum cartilajele se descompun aproape la fel
de ușor precum țesuturile moi,organele interne,mușchii și pielea,nu este de mirare
că singurele fosile care au rezistat trecerii ireversibile a timpului și consumatorilor de cadavre,au fost
doar câțiva dinți.Cumplitele instrumente ale morții erau extrem de asemănători ca
formă,funcție și design cu dinții marelui rechin alb.Cu o singură-mare- excepție,dacă dinții celei
mai marei femele de rechin alb,măsoară maximum 5-6 cm,dinții fosili ai Megalodonului aveau o
lungime de 16-20 cm.
Estimarea adevăratei dimensiuni a celui mai mare rechin care a trăit vreodată a iscat o serie de
controverse în rândul paleontologilor care și-au
dedicat cariera descifrării misterelor din spatele stăpânului mărilor.Bazându-
se pe reconstrucția fălcilor Megalodonului și calculând de aici o talie
direct proporțională cu dinții săi enormi, profesorul Bashford Dean a avansat,încă din anul
1909,teoria conform căreia gigantul mărilor atingea în medie o lungime de 25 de
metri.Asta în condițiile în care un rechin alb de talie mare depășește arareori 6 metri.În anul
1973,paleo-ihtiologul John E. Randall a considerat că dacă măsoară înălțimea emailului de pe cel mai
mare dinte de pe maxilarul superior,poate estima lungimea colosului la doar 13 metri.Cum cel mai
mare dinte deținut de profesorul Randall măsură 15 cm,metoda sa a fost intens combătută.Michael
D. Gottfried,Leonard J.V. Compagnos și S. Curtis Bowman,trei mari experți în studiul rechinilor,au
atacat îndelung ipoteza anterioară.Dacă presupunerile entuziate anterioare îl creditau pe Megalodon
cu o lungime incredibilă de 30 metri pentru un exemplar adult,noile metode moderne de cercetare
demonstrează că Megalodonul măsura "numai" 18-20 metri lungime și atingea uluitoarea greutate
de 70 de tone!
Surprizele cercetătorilor nu s-au oprit aici.Atât analiza comparativă ADN,cât și asemănarea uluitoare
a formei și mecanismului dinților,demonstrează că Meagalodonul
nu era decât fratele uriaș al actualului mare rechin alb,cei
doi făcând parte din aceeași familie,Lamnidae.Putem,deci,să ni-l imaginăm pe Megalodon ca
fiind copia gigantică a rechinului alb.Așadar,mările străvechi erau brăzdate de un rechin de 5-6
ori mai mare decât rechinul alb de astăzi.Parcă pentru a crește suspansul,
doi cercetători niponi avansează o teorie seducătoare și foarte probabilă,în același timp.Conform lui
Tadashi Uyeno și Hiroshi Sekine,uriașul Megalodon nu a dispărut deloc,ci doar s-a micșorat! Actualul
rechin alb nefiind decât Megalodonul
de odinioară care,forțat să se adapteze condițiilor de trai în conformitate
cu shimbările geoclimatice prin care a trecut Terra în ultimele 15 milioane de ani, a adoptat
o micșorare treptată a dimensiunilor.Teoria nu este atât de exaltată pe cât pare la o prima vedere,
istoria naturală cunoscând multe alte astfel de cazuri.
În mod oficial,se consideră însă că Megalodonul a apărut undeva acum 18-20 milioane ani,pentru a
se stinge cândva în epoca Pleistocenului, acum circa 1,5 milioane ani-moment la
care toți paleontologii cred că a dispărut cel mai mare pește carnivor care a trăit vreodată.Totuși,o
descoperire de ultimă oră clatină din temelii această presupunere. Un dinte de Megalodon,
descoperit în primăvara anului curent,a fost analizat în laborator și datele arată că are o vechime de
"doar" 10-15 mii de ani…
De ce atât de mare?
Pe baza descoperirilor fosilifere, escavate în bentosul din apele care scaldă Europa,cele două Americi,
Auastralia și Nouă Zeeland, Japonia,Africa sau India,cercetătorii trag concluzia că marele
rechin trăia exclusiv în apele calde ale Oceanului Planetar,orice avansare în apele reci provocându-i
bestiei probleme serioase.Vorbim despre un animal cu sânge rece
de dimensiuni colosale,care riscă să-și piardă foarte ușor energia în apele înghețate.De altfel,nici
rechinul alb,mult mai mic ca talie,nu urcă în apele reci
din același motiv.Se cunoaște,astăzi,că Oceanul Planetar din perioada Miocenului târziu și a
Pliocenului timpuriu,avea ape mai calde decât cele din prezent,situație care a
favorizat răspândirea rechinului suprem de-a lungul tropicelor și chiar mai sus,în ape
care astăzi sunt considerate temperate.Prin urmare,cercetătorii au tras
concluzia justă că megalodonul era un pește pelagic care prefera apele
calde abundente în prăzi.În plus,singurul prădător care l-ar fi putut vâna chiar pe el, marele
rechin,dispăruse de mult.Cumplitul Predator X,o specie de pliozaur(dinozaur carnivor acvatic)
care depășea 15 metri lungime și era înarmat cu o mușcătura de patru ori mai puternică decât cea a
unui T.rex,ar fi fost singurul monstru marin capabil să-l răpuna pe Megalodon.Dar cum pliozaurul
de coșmar a dispărut cu mult timp înainte de apariția Megalodonului,regele
rechin putea domni liniștit peste apele Terrei.
Apariția sa pe scena vieții a coincis cu aceea a primelor
balene,care începeau să cucerească mările.Astfel se explică motivul pentru care Megalodonul a
crescut atât de mare.De fapt,la talia să uriașă,Megalodonul
nu putea vâna decât prăzi foarte mari și relativ lente, cum sunt balenele.Există în acest sens
foarte puține dovezi referitoare la posibilitatea că regele
rechinilor să fi încercat să se hrănească cu pești.Talia sa era un impediment major în încercările de a
sparge și urmări un banc de pești,probabil mult prea iuți și agili încât să nimerească în gura imensă a
Megalodonului.Gură care era într-atât de mare încât putea înghiți un rechin alb întreg…
Abundă,în schimb,dovezile fosile care-l încriminează pe Megalodon în rolul unui perfect ucigaș de
balene.Multe fosile de balene primitive care poartă urme de mușcături au fost
descoperite în depozite fosilifere alături de dinții tiranului acvatic. Megalodonul prefera
să vâneze cașaloți, balene din genurile Cetotherium și Odobentocerus,sirenieni gigantici,delfini,foci
primitive și țestoase marine.Pe cât era de mare și înfricoșător,Megalodonul era un rechin cumva
laș.Evita lupta directă, atacând în ambuscade și lovindu-și prăzile venind de dedesubt,astfel încât să
fie plasat în unghiul mort al balenelor. Tăind apa pe neobservate,Megalogonul nu se înfigea direct în
trupul balenei căutând să smulgă o cantitate cat mai mare de carne.O astfel de manevra s-ar fi putut
dovedi periculoasă pentru regele rechinilor,deoarece balena s-ar fi zbătut violent,manevră ce i-ar fi
provocat rechinului fracturi ale maxilarelor.
În schimb,Megalodonul era adeptul tacticii“Loveste și Fugi”.Se apropia de dedesubt,fără să se faca
văzut,după care tâșnea într-o explozie de forță și viteză pentru a mușca din coada sau înnotătoarele
balenei.Mutilată grav, marea cetacee era incapabila să fugă sau să se apere.Hemoragia și șocul care
urmau atacului,duceau la moartea sa în scurt timp.Moment în care Megalodonul se aproia să se
hrănească.Alte depozite fosilifere descoperite în Chesapeake Bay, adaugă date prețioase din care
deducem că Megalodonul era mult mai agresiv în atac decât rechinii de azi,preferând să muște și din
zonele osoase,precum craniul,care sunt evitate de rechinii albi, adaptați să sfâșie țesuturile moi ale
prăzii.De asemenea,unele resturi fosile de balene prezintă cușca toracică zdrobită de urmele violente
ale atacului de Megalodon.O echipă de cercetatori condusă de expertul Stephen Wroe a efectuat în
anul 2008 un experiment destinat calculării exacte a forței mușcăturii unui Megalodon.Rezultatele au
venit cu o serie de cifre impresionante, cercetatorii fiind de parere că mega-rechinul avea o
mușcătură mai devastatoare chiar decat cea de T.rex.
Orca,posibilul ucigaș al regelui rechinilor
Iată că roata necruțătoare a timpului nu l-a iertat nici pe regele rechinilor, paleontologii
stabilind mai multe ipoteze în privința motivului care a dus la extincția Megalodonului.

Se pare că,odată cu închiderea istmului Panama,petrecută cu 5 milioane de ani în urmă,s-a

alterat și clima planetei,schimbându-se dramatic circulația curenților marini globali.Inițial,
a început o glaciațiune în Emisfera Nordică,fapt ce a dus la răcirea întregii planete.Răcirea apelor
calde a fost o lovitură grea pentru Megalodon. Glaciațiunile următoare din Pliocen și Pleistocen au
determinat o scădere a nivelului mărilor cu peste 100 de
metri. Situația în sine a făcut ca Megalodonul să nu mai beneficieze de apele calde
costiere care serveau drept loc de împerechere și creștere a puilor.Pierderea locurilor de creștere a
puilor a periclitat situația speciei,puii de Megalodon fiind nevoiți să se aventureze în apele adânci,
unde cădeau victimă adulților sau atacului primelor balene ucigașe.
În plus,glaciațiunile repetate au schimbat rapid rutele de migrație a balenelor,care erau
capabile să se refugieze în apele reci, polare,unde Megalodonii riscau hipotermia și moartea.Pe
de altă parte, stratul de grăsime și sângele cald de mamifer al balenelor le-a permis
acestora din urmă să prospere în apele reci,astfel încât Megalodonul și-a
pierdut principala sursă de hrană.O altă teorie interesantă indică faptul că Megalodonul și-
a găsit sfârșitul în fălcile balenelor ucigașe sau orcilor.
În mod paradoxal,odată cu apariția orcilor ca specie se înregistrează și dispariția Megalodonilor.
Unii specialiști consideră că între cele două evenimente există o strânsă legătură. Orcile,balene
carnivore,trăiesc în grupuri și dau dovadă de
o inteligență incredibilă pentru niște animale,inteligență dublată de o agresivitate și o
cruzime fără măsură.De asemenea, orcile sunt niște părinți excelenți,distrugând orice
rechin care se aventurează în preajma grupurilor de
pui.Orca este și astăzi prădătorul marin suprem.Deși aparent e greu de crezut,pentru un grup de
orci,uciderea unui Megalodon era o faptă mai ușoară decât prinderea unei balene sau a unui rechin
mai mic.Extrem de inteligente și mobile, orcile puteau înconjura Megalodonul, mușcându-l de
înnotătoare și coadă,înainte ca greoiul prădător să poată riposta.Incapabil să se apere,regele
rechin cădea pradă unor ucigași mai mici, dar mult mai inteligenți.Adăugați aici și calitatea orcilor de
a nu se teme de niciun dușman,coroborată cu o inteligență considerată de specialiști drept
“diabolică”.
Astfel s-a sfârșit, probabil, saga rechinului suprem