Burebista

Burebista (82 î.Hr. - 44 î.Hr.) a fost rege al geto-dacilor și întemeietorul statului dac.

Conform spuselor lui Strabon, Burebista a fost un lider politic și militar impresionant, al
ținuturilor locuite de geto-daci: „Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese,
getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de
porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din
populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.”[1]
Fiind un desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor geto-dacice, iar cu ajutorul
sfatului său de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu, a reușit să introducă o serie de
măsuri administrative care au avut un rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a
recrutat oameni noi pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor
obștești obligatorii, făcând, astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Dacia, a
introdus sistemul de legi beligines, iar pe plan spiritual și-a întărit propriul cult.
Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și
în vest, supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin,
întinzându-și regatul de la Pontul Euxin, în est, până la Danubis în Câmpia Panonică, în vest, și
de la Munții Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial
adversar de temut al puternicei Republici romane.

Intemeierea statului dac

În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății dacice, întărirea aristocrației tribale
militare, transformarea ei în clasă politică, iar pe plan extern invaziile celților și
amenințarea Republicii romane au constituit un mediu prielnic pentru unificarea tuturor triburilor
dacice într-o entitate de tip statal.
Conform istoricului Iordanes, Burebista își începe domnia în jurul anul 82 î.Hr., dată care a fost
calculată în funcție de momentul venirii la putere a lui Sylla la Roma.[2] Burebista a fost stăpânul
unui teritoriu în hinterlandul Histriei, având capitala la Argedava,[3] iar pe măsură ce stăpânirea
sa s-a întins și de-o parte și de alta a Dunării este posibil să-și fi mutat capitala în Câmpia
Munteană, la Argedava de la Popești, pe râul Argeș. Această mutare s-a realizat din rațiuni
politice și strategice deoarece pe măsura măririi teritoriului său spre vest, Argedava Dobrogeană
nu putea controla teritoriul ocupat, iar din punct de vedere militar, fiind amplasată pe malul drept
al Dunării, ar fi îngreunat foarte mult acțiunile de apărare.[4] În acest moment au loc, probabil,
desele treceri ale fluviului, pe care le amintește Strabon, Căci trecând plin de îndrăzneală
Dunărea și jefuind Tracia - până în Macedonia și Iliria...  [5][6], cu scopul de a-și consolida
controlul spațiului de la sud de Dunăre până la Munții Haemus. Astfel limitele de nord, est și sud
ale regatului fiind relativ stabile, cu triburi geto-dace în nord, cu regatul lui Mitridates al VI-
lea în est și crestele Balcanilor în sud, iar pentru a consolida granița vestică a pornit o ofensivă
împotriva scordiscilor[4], stabiliți în jurul anului 278 î.Hr. în vecinătatea muntelui Scordus.[7]
[8]
 Această victorie de prestigiu asupra unui neam celtic se presupune că i-ar fi înlesnit procesul
de uniune cu triburile dacice din arcul intracarpatic, amenințate de triburile celtice ale boiilor și
a tauriscilor din Câmpia Panonică[9].
Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat în jurul perioadei 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista
începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În această
perioadă își mută centrul de putere în munții Orăștiei și capitala la Costești[10].
Regatul lui Burebista a atins întinderea maximă după campania din est, din anul 55 î.Hr.,
împotriva cetăților de la Pontul Euxin, în urma căreia a cucerit șiragul de orașe grecești de
la Olbia, până la Apollonia Pontica.
Politica internă
Mâna sa dreaptă în timpul domniei a fost marele preot Deceneu[11]. Cu ajutorul lui, Burebista a
realizat transformări politice interne și a convins geto-dacilor că preotul este capabil să
interpreteze voia lui Dumnezeu, ceea ce a ajutat la educarea supușilor săi[12]. Nucleul statului era
situat în sudul Transilvaniei, în regiunea munților Orăștiei (Sarmizegetusa). Barierele naturale
protejau bine această localitate și aici erau stabilite rezerve considerabile de resurse materiale.
Centrul puterii a fost, de asemenea, foarte bine fortificat și spațiul în 150 km pătrați transformat
într-o cetate puternică[13]. Prin intermediul centrului, el controla direct toate ținuturile cucerite.
Sub subordonarea regelui se afla o armată mare, s-au construit temple și creat un întreg sistem de
fortificații în munții Orăștiei și cetăți în alte zone ale Daciei. Acest sistem de cetăți era important
nu numai pentru a respinge amenințările din exterior, ci și pentru a întări stăpânirea regelui în
interiorul țării. Aristocrația a avut o influență semnificativă asupra politicii țării, inclusiv în
forțele armate. Deceneu deținea o poziție înaltă printre consilierii din jurul regelui, și odată cu
numirea acestuia ca vicerege, Burebista a folosit și cancelaria, unde erau publicate „poruncile”.
Preoții erau de obicei aleși dintre membrii aceleiași aristocrații. Autoritățile Daciei, ca și altele,
încasau taxe (într-un fel sau altul) de la triburile locale. Moneda a fost bătută pentru că cea
existentă nu mai era suficientă pentru comerț, fapt pe care arheologia îl confirmă cu certitudine.

Instabilitatea puterii de stat

După moartea lui Burebista, regatul său s-a destrămat în patru apoi în cinci regate mai mici. Așa
dar, triburile străine au ieșit de sub stăpânirea dacilor, coloniile grecești de pe litoralul Mării
Negre nu mai recunoșteau stăpânirea Daciei asupra lor. Prima problemă decurge din faptul că
triburile străine cucerite nu au primit atenția cuvenită în coeziunea economică sau culturală, și
chiar au existat dificultăți cu unitatea socială și economică. Regiunile nordice și lunca Dunării nu
erau la fel de bine dezvoltate din punct de vedere economic ca regiunea centrală a Orăștiei.
Burebista nu a acordat prea multă atenție pieței și s-a concentrat îndeosebi pe geo-politică și
armată[14]

Capitala Daciei în timpul lui Burebista

Potrivit istoricului got Iordanes, Burebista și-a început domnia în anul 82 î.Hr. El controla
hinterlandul în Istria, având capitala la Argedava. Odata cu creșterea dominației sale pe Dunăre,
și-a mutat capitala la Popești, pe râul Argeș. Acest lucru a fost făcut din motive strategice și
politice. Decizia de a muta mai târziu capitala la Costești in anul 60 i.Hr., a fost o soluție
temporară, iar regele se mișca din necesitate fără oprire, așa ca formal capitala era cea în care se
afla Burebista. În timp ce Sarmizegetusa a fost de fapt capitala ideologică, politică, militară și
religioasă a Daciei, fiind reședința regilor daci până la ultimul rege, Decebal. Chiar în anul 60
î.Hr. Burebista mută centrul de putere în munții Orăștiei (Sarmizegetusa).

Armata și campaniile militare

Burebista a reușit unificarea triburilor geto-dace bazându-se pe o puternică forță armată care-i
era fidelă.[15] La apogeu, armata lui Burebista a fost estimată la 200.000 de oameni[16], număr pe
care Vasile Pârvan îl socotește mai degrabă modest decât exagerat[17], dar acest număr nu a fost
unanim acceptat de către comunitatea istoricilor secolului XX.[15][18][19][20]
Armata lui Burebista era formată din două categorii principale de forțe: oastea regelui, cu
caracter mai mult sau mai puțin permanent[21] și o oaste alcătuită din contingente conduse de
fostele mari căpetenii de formațiuni politice devenite acum generali ai lui Burebista.[22] Izvoare
antice pentru stabilirea exactă a componenței pe arme a forțelor militare nu există, dar istoricii și
istoricii militari sunt de părere, prin analogie cu componența armatelor inamice a celților și
romanilor, că armata lui Burebista a fost formată din trupe pedestre, trupe călare, trupe destinate
mașinilor de asediu, specialiști în construcția fortificațiilor, flotilă de Dunăre și o flotă a Mării
Negre, după cucerirea cetăților pontice.[23][24]
Cavaleria a fost mai redusă ca efective în armata dacică și se recruta din zonele de câmpie și de
deal, unde se creșteau caii. Cavaleria avea rol de cercetare, asigurarea legăturilor de comunicații
și hărțuirea prin surprindere a inamicului. Deseori, calul era folosit ca mijloc de transport până la
locul bătăliei, unde luptătorii descălecau și luptau ca trupe pedestre.[25] Aprecierile asupra flotilei
de Dunăre și asupra flotei Mării Negre a istoricilor înainte de 1989, în lipsa izvoarelor antice,
sunt apreciate drept tendențioase și, pe alocuri, exagerate.[26]
Referitor la structura organizatorică a armatei, Ion Horațiu Crișan a formulat ipoteza că unitățiile
erau conduse de tarabostes, iar subunitățile de către comati.[27]
Campaniile militare întreprinse de Burebista nu au avut caracterul expedițiilor de pradă, ci
acestea au avut rațiuni politice și au vizat ca obiectiv fundamental cuprinderea teritoriilor ce
aparținuseră geto-dacilor și securizarea hotarelor. De asemenea, Burebista nu a urmărit crearea
unui stat mare care să fie alcătuit dintr-un conglomerat de populații, asemeni despoțiilor
orientale, ci a urmărit întemeierea unui stat cu structuri omogene din punct de vedere etnic.[28][29]

Campaniile împotriva ceților

Campaniile militare ale lui Burebista nu au avut caracter de pradă. Motivele acestor campanii
proveneau din motive politice pentru securitatea granițelor statului și includerea în componența
teritorială a regatului Dac teritoriilor native geto-dacice. În general, Burebista nu dorea un stat
mare cu un conglomerat de multe popoare, ci un stat cu structuri omogene din punct de vedere
etnic.
Amenințarea celtică era cea mai apropiată de leagănul statului dac, considerând că boiii și
tauriscii ajunseseră încă de prin secolul al III-lea î.Hr. până la Tisa, extinzându-se tot mai mult
peste teritoriile locuite în vechime de geto-daci. Astfel, eliminarea pericolului celtic a fost cel
dintâi obiectiv vizat de Burebista, iar în acest sens a întreprins o serie de acțiuni ofensive
împotriva acestora, în jurul anului 60 î.Hr.[30]
Informația sumară oferită de Strabon nu a permis stabilirea exactă a cronologiei acestor
campanii:

Relațiile cu Roma
Creșterea statului dac până la hotarele stăpânirii suebului Ariovistus a fost privită de Roma cu
teamă, deoarece o unire a dacilor cu suebii putea crea o alianță greu de învins,
astfel Cezar făcuse să-i fie atribuite provinciile Galiei Cisalpine și Illyriei, de unde putea ține sub
observație și contracara mai ușor eventualele acțiuni ofensive ale suebilor și dacilor.[45] Burebista
și Ariovistus nu s-au aliat, dar căpetenia suebă a intrat în Galia, unde armata sa a fost zdrobită în
anul 58 î.Hr. de către armata lui Cezar. Burebista, însă, și-a îndreptat atenția spre sud-est, unde
pericolul roman se contura tot mai clar prin ocuparea cetăților pontice.[46][47]
După moartea lui Crassus într-o luptă din anul 53 î.Hr. împotriva parților, triumviratul a încetat
să mai existe, iar Cezar și Pompei au început să-și dispute tot mai accentuat puterea. Prima luptă
dintre cei doi a avut loc la 7 iunie 48 î.Hr. la Dyrrhachium și s-a încheiat cu victoria lui Pompei.
Considerând că teatrul confruntării dintre cei doi rivali a fost Peninsula Balcanică, în imediata
vecinătate a Dunării de jos, Burebista nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă. Apoi,
după cucerirea orașelor grecești de la Pontul Euxin, Burebista trebuia să obțină de la Roma
recunoașterea hotarelor sale. Astfel a fost obligat să ia partea unuia dintre cei doi.[48]
O alianță cu Cezar era de neconceput, deoarece acesta fiind un promotor al politicii de
expansiune, nu putea tolera existența unei structuri puternice în apropierea hotarelor Republicii
romane, în schimb Pompei dovedise în Orient că prefera o politică de organizare a unui sistem de
state aliate sau clientelare. Astfel, Burebista a decis să-l sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar.
[48]
 Condițiile alianței cu Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9 august 48 î.Hr. la Heraclea
Lyncesis, în Macedonia, între solii lui Burebista conduși de Acornion și Pompei.[49][50] Bătălia de
la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la Pharsalus, care a dus la înfrângerea definitivă a lui Pompei, a
făcut ca alianța dintre Pompei și Burebista să nu mai poată fi dusă la îndeplinire.
După înfrângerea lui Pompei, supunerea Daciei și a Partiei a devenit un obiectiv principal în
politica externă a lui Cezar,[51] iar în acest sens a concentrat în Illyria 16 legiuni și 10.000 de
călăreți, dar asasinarea lui Cezar la mijlocul lunii martie 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de
plecarea sa peste Marea Adriatică a dus la anularea acestui atac.[52]
Burebista a fost, de asemenea, înlăturat și probabil asasinat, de un grup de complotiști cam în
aceași perioadă.[53]

Moartea lui Burebista și destrămarea statului dac

Data exactă a morții marelui rege nu este cunoscută, dar, сu ce-a mai mare probabilitate, decesul
a avut loc cam în aceeași perioadă când Cezar a fost ucis. Pot evidenția 44-42 î.Hr. Este posibil
ca Burebista să fi pierit ca urmare a unei revolte a aristocrației, care a fost nemulțumită de
politica de centralizare a regelui, văzând-o ca o amenințare la adresa propriilor privilegii. După
asasinarea sa, regatul său s-a destrămat în 4 regate mai mici, iar pe vremea lui Augustus, deja în
5. Doar centrul din jurul munților Orăștiei, care era sub controlul lui Deceneu, a rămas intactă.