Burebista

Burebista (82 î.Hr. - 44 î.Hr.) a fost rege al geto-dacilor și întemeietorul statului dac.

Conform spuselor lui Strabon, Burebista a fost un lider politic și militar impresionant, al ținuturilor locuite
de geto-daci:
„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a
înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât
în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din
populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani.[1]”

Fiind un desăvârșit lider și strateg militar a reușit unirea triburilor geto-dacice, iar cu ajutorul sfatului său
de tarabostes și cu ajutorul marelui preot, Deceneu, a reușit să introducă o serie de măsuri
administrative care au avut un rol important în consolidarea și stabilitatea statului, a recrutat oameni noi
pentru administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obștești obligatorii, făcând,
astfel, posibilă realizarea sistemului de fortificații în Dacia, a introdus sistemul de legi beligines, iar pe
plan spiritual și-a întărit propriul cult.
Prin acțiunile sale ofensive a reușit îndepărtarea pericolului reprezentat de celții situați în sud și în vest,
supunerea bastarnilor în est și cucerirea cetăților grecești de la malul Pontului Euxin, întinzându-și
regatul de la Pontul Euxin, în est, până la Danubis în Câmpia Panonică, în vest, și de la Munții
Haemus, în sud, până la mlaștinile Pripetului, în nord, devenind un potențial adversar de temut al
puternicei Republici romane.

Întemeierea statului dac

Dacia în timpul lui Burebista

În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății dacice, întărirea aristocrației tribale militare,
transformarea ei în clasă politică, iar pe plan extern invaziile celților și amenințarea Republicii
romane au constituit un mediu prielnic pentru unificarea tuturor triburilor dacice într-o entitate de tip
statal.
Conform istoricului Iordanes, Burebista își începe domnia în jurul anul 82 î.Hr., dată care a fost
calculată în funcție de momentul venirii la putere a lui Sylla la Roma.[2] Burebista a fost stăpânul unui
teritoriu în hinterlandul Histriei, având capitala la Argedava,[3] iar pe măsură ce stăpânirea sa s-a întins
și de-o parte și de alta a Dunării este posibil să-și fi mutat capitala în Câmpia Munteană, la Argedava
de la Popești, pe râul Argeș. Această mutare s-a realizat din rațiuni politice și strategice deoarece pe
măsura măririi teritoriului său spre vest, Argedava Dobrogeană nu putea controla teritoriul ocupat, iar
din punct de vedere militar, fiind amplasată pe malul drept al Dunării, ar fi îngreunat foarte mult acțiunile
de apărare.[4] În acest moment au loc, probabil, desele treceri ale fluviului, pe care le amintește
Strabon, Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia - până în Macedonia și Iliria...  [5]
[6], cu scopul de a-și consolida controlul spațiului de la sud de Dunăre până la Munții Haemus. Astfel
limitele de nord, est și sud ale regatului fiind relativ stabile, cu triburi geto-dace în nord, cu regatul
lui Mitridates al VI-lea în est și crestele Balcanilor în sud, iar pentru a consolida granița vestică a pornit
o ofensivă împotriva scordiscilor[4], stabiliți în jurul anului 278 î.Hr. în vecinătatea muntelui Scordus.
[7][8] Această victorie de prestigiu asupra unui neam celtic se presupune că i-ar fi înlesnit procesul de
uniune cu triburile dacice din arcul intracarpatic, amenințate de triburile celtice ale boiilor și
a tauriscilor din Câmpia Panonică[9].
Unificarea triburilor geto-dacice s-a terminat în jurul perioadei 60 î.Hr.-59 î.Hr, când Burebista începe
campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În această perioadă își mută
centrul de putere în munții Orăștiei și capitala la Costești[10].
Regatul lui Burebista a atins întinderea maximă după campania din est, din anul 55 î.Hr., împotriva
cetăților de la Pontul Euxin, în urma căreia a cucerit șiragul de orașe grecești de la Olbia, până
la Apollonia Pontica.

Armata și campaniile militare

Burebista a reușit unificarea triburilor geto-dace bazându-se pe o puternică forță armată care-i era
fidelă.[11] La apogeu, armata lui Burebista a fost estimată la 200.000 de oameni[12], număr pe
care Vasile Pârvan îl socotește mai degrabă modest decât exagerat[13], dar acest număr nu a fost
unanim acceptat de către comunitatea istoricilor secolului XX.[11][14][15][16]
Armata lui Burebista era formată din două categorii principale de forțe: oastea regelui, cu caracter mai
mult sau mai puțin permanent[17] și o oaste alcătuită din contingente conduse de fostele mari căpetenii
de formațiuni politice devenite acum generali ai lui Burebista.[18] Izvoare antice pentru stabilirea exactă
a componenței pe arme a forțelor militare nu există, dar istoricii și istoricii militari sunt de părere, prin
analogie cu componența armatelor inamice a celților și romanilor, că armata lui Burebista a fost formată
din trupe pedestre, trupe călare, trupe destinate mașinilor de asediu, specialiști în construcția
fortificațiilor, flotilă de Dunăre și o flotă a Mării Negre, după cucerirea cetăților pontice.[19][20]
Cavaleria a fost mai redusă ca efective în armata dacică și se recruta din zonele de câmpie și de deal,
unde se creșteau caii. Cavaleria avea rol de cercetare, asigurarea legăturilor de comunicații și hărțuirea
prin surprindere a inamicului. Deseori, calul era folosit ca mijloc de transport până la locul bătăliei, unde
luptătorii descălecau și luptau ca trupe pedestre.[21] Aprecierile asupra flotilei de Dunăre și asupra
flotei Mării Negre a istoricilor înainte de 1989, în lipsa izvoarelor antice, sunt apreciate drept
tendențioase și, pe alocuri, exagerate.[22]
Referitor la structura organizatorică a armatei, Ion Horațiu Crișan a formulat ipoteza că unitățiile erau
conduse de tarabostes, iar subunitățile de către comati.[23]
Campaniile militare întreprinse de Burebista nu au avut caracterul expedițiilor de pradă, ci acestea au
avut rațiuni politice și au vizat ca obiectiv fundamental cuprinderea teritoriilor ce aparținuseră geto-
dacilor și securizarea hotarelor. De asemenea, Burebista nu a urmărit crearea unui stat mare care să
fie alcătuit dintr-un conglomerat de populații, asemeni despoțiilor orientale, ci a urmărit întemeierea unui
stat cu structuri omogene din punct de vedere etnic.[24][25]

Campaniile împotriva celților

Campaniile regelui Burebista
Amenințarea celtică era cea mai apropiată de leagănul statului dac, considerând că boiii și tauriscii
ajunseseră încă de prin secolul al III-lea î.Hr. până la Tisa, extinzându-se tot mai mult peste teritoriile
locuite în vechime de geto-daci. Astfel, eliminarea pericolului celtic a fost cel dintâi obiectiv vizat de
Burebista, iar în acest sens a întreprins o serie de acțiuni ofensive împotriva acestora, în jurul anului 60
î.Hr.[26]
Informația sumară oferită de Strabon nu a permis stabilirea exactă a cronologiei acestor campanii:
„... Ba încă a ajuns să fie temut și de romani, deoarece trecea neînfricat Istrul și
prăda Thracia până în Macedonia și Illyria. A pustiit astfel pe celții care se amestecau
cu tracii și illyrii, iar pe boiii, care se aflau sub ascultarea lui Critasiros, precum si pe
taurisci, i-a șters de pe fața pământului.[5]”

Dar se presupune că prima acțiune a avut loc pentru a elimina incursiunile de pradă ale scordiscilor,
stabiliți în jurul anului 278 î.d.Hr. în vecinătatea muntelui Scordus, în teritoriile locuite de către daci la
sud de Dunăre[27]. Acest atac împotriva scordiscilor a pornit de la Argedava de la Popești și fost
realizat prin surprindere considerând că mișcarea de trupe s-a desfășurat pe malul stâng al Istrului, iar
trecerea fluviului s-a făcut undeva în zona actualului județ Mehedinți și, probabil, i-a împins pe scordisci
până la Singidunum, astfel că aceștia au fost înfrânți, dar nu nimiciți total, deoarece pe aceștia din
urmă și i-a făcut aliați.[27][28] Dar în urma acestei înfrângeri severe scordiscii nu au mai fost
consemnați în niciun izvor al lumii antice în cursul secolului I î.Hr.[7]

După unirea cu triburile geto-dacice din zona intracarpatică, dispunând de o forță militară de apreciat,
depășită doar de cea a Republicii romane, Burebista întreprinde o campanie fulgerătoare împotriva
tribului celtic al boiilor conduși de către Critasiros, precum și împotriva aliaților acestora, taurisci[11] și i-
a înfrânt, undeva în zona Bratislavei de astăzi, probabil la Zemplin[29]. Se presupune că itinerariul
urmat de oastea lui Burebista a fost marcat de îngroparea unor tezaure monetare la Tótfalu, Stupova,
Bratislava, Simmering etc.[30]
Efectul acestei campanii a fost nimicirea totală a tauriscilor și boiilor:
„Strămutându-se atunci în împrejurimile Istrului, boiii locuiră acolo împreună cu
tauriscii ducând lupte împotriva dacilor, până ce fură nimiciți cu întreaga seminție;
pământul lor, care aparținea Illyriei, îl lăsară pustiu pe seama vecinilor ca să-l
pășuneze.[31]”

Rezultatul a fost o masivă migrație a celților spre vestul Europei, resturile tauriscilor s-au împrăștiat
până la Noricum, iar ale boiilor până în Galia[30], iar hotarele Daciei s-au extins astfel până la
confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie, iar stăpânirea lui Burebista ajungând să se învecineze cu
cea a suebului Ariovistus.[32]

Campania împotriva coloniilor grecești de la Pontul Euxin

Campania lui Burebista din anul 55 î.Hr. împotriva cetăților de la Pontul Euxin nu poate fi înțeleasă
decât pe fondul vacuumului de putere cauzat de căderea lui Mitridates al VI-lea Eupator și de
retragerea lui Pompei din Orient, precum și ca o consecință a revoltei reușite din anii 62-61 î.Hr.
împotriva lui Caius Antonius Hybrida.[33]
În anii 73 î.Hr.-72 î.Hr. cetățile grecești pontice, aflate sub protecția lui Mitridates al VI-lea Eupator, sunt
cucerite de generalul roman Marcus Terentius Varro Lucullus, eliminându-l pe Mitridates de pe
eșichierul politic vest-pontic.[34] Un deceniu mai târziu cetățile se răscoală împotriva guvernatorului
Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, deoarece nu mai puteau suporta abuzurile acestuia. Hybrida a
organizat o expediție împotriva răsculaților, dar a fost înfrânt de greci, aliați cu bastarnii,
lângă Histria[35].
În acest context, al creării unui vid de autoritate, Burebista hotărăște să supună cetățile de pe litoralul
Pontului Euxin. Considerând că sursele antice se referă, fără echivoc, la faptul că prima cetate cucerită
a fost Olbia[36] de la gurile Bugului, se presupune că prima campanie a lui Burebista a pornit din zona
extracarpatică a Moldovei, din zona davelor de pe Siret, Zargidava, Tamasidava și Piroboridava. După
cucerirea Olbiei, trupele lui Burebista s-au deplasat de-a lungul țărmului Pontului Euxin și a
cucerit Tyrasul. Este posibil ca flota olbiopolitană să fi urmat ostea lui Burebista pe un itinerar paralel
de-a lungul coastei.[37]
Cea de-a doua etapă a campaniei asupra cetăților pontice a pornit din zona Dobrogei și s-a finalizat
prin cucerirea cetăților Histria, Tomis, Mesembria, Dionysopolis, până la Apollonia Pontica[37][38]
[39]. Devenind astfel cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia, cum îl numește o inscripție
greacă dedicată lui Acornion din Dionysios[38][40].

Relațiile cu Roma
Creșterea statului dac până la hotarele stăpânirii suebului Ariovistus a fost privită de Roma cu teamă,
deoarece o unire a dacilor cu suebii putea crea o alianță greu de învins, astfel Cezar făcuse să-i fie
atribuite provinciile Galiei Cisalpine și Illyriei, de unde putea ține sub observație și contracara mai ușor
eventualele acțiuni ofensive ale suebilor și dacilor.[41] Burebista și Ariovistus nu s-au aliat, dar
căpetenia suebă a intrat în Galia, unde armata sa a fost zdrobită în anul 58 î.Hr. de către armata lui
Cezar. Burebista, însă, și-a îndreptat atenția spre sud-est, unde pericolul roman se contura tot mai clar
prin ocuparea cetăților pontice.[42][43]
După moartea lui Crassus într-o luptă din anul 53 î.Hr. împotriva parților, triumviratul a încetat să mai
existe, iar Cezar și Pompei au început să-și dispute tot mai accentuat puterea. Prima luptă dintre cei doi
a avut loc la 7 iunie 48 î.Hr. la Dyrrhachium și s-a încheiat cu victoria lui Pompei. Considerând că teatrul
confruntării dintre cei doi rivali a fost Peninsula Balcanică, în imediata vecinătate a Dunării de jos,
Burebista nu putea rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă. Apoi, după cucerirea orașelor grecești de
la Pontul Euxin, Burebista trebuia să obțină de la Roma recunoașterea hotarelor sale. Astfel a fost
obligat să ia partea unuia dintre cei doi.[44]
O alianță cu Cezar era de neconceput, deoarece acesta fiind un promotor al politicii de expansiune, nu
putea tolera existența unei structuri puternice în apropierea hotarelor Republicii romane, în schimb
Pompei dovedise în Orient că prefera o politică de organizare a unui sistem de state aliate sau
clientelare. Astfel, Burebista a decis să-l sprijine pe Pompei împotriva lui Cezar.[44] Condițiile alianței cu
Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9 august 48 î.Hr. la Heraclea Lyncesis, în Macedonia, între solii
lui Burebista conduși de Acornion și Pompei.[45][46] Bătălia de la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la
Pharsalus, care a dus la înfrângerea definitivă a lui Pompei, a făcut ca alianța dintre Pompei și
Burebista să nu mai poată fi dusă la îndeplinire.
După înfrângerea lui Pompei, supunerea Daciei și a Partiei a devenit un obiectiv principal în politica
externă a lui Cezar,[47] iar în acest sens a concentrat în Illyria 16 legiuni și 10.000 de călăreți, dar
asasinarea lui Cezar la mijlocul lunii martie 44 î.Hr., cu doar patru zile înainte de plecarea sa
peste Marea Adriatică a dus la anularea acestui atac.[48]
Burebista a fost, de asemenea, înlăturat și probabil asasinat, de un grup de complotiști cam în aceași
perioadă.[49]

Moartea lui Burebista și destrămarea statului dac

Burebista a fost înlăturat și ucis în urma unei revolte, în anul 44 î.Hr., iar regatul dac s-a destramăt în
patru și mai apoi în cinci părți. Centrul din jurul Munților Orăștiei, după moartea lui Burebista, a rămas
sub stăpânirea lui Deceneu.
„Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mână
de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediție. Urmașii lui s-au
dezbinat, dezmembrând țara în mai multe regiuni. Chiar și acum, când Caesar
Augustus a trimis oștire împotriva lor, ei se aflau împărțiți în cinci regiuni, mai înainte
erau în patru. Negreșit aceste diviziuni teritoriale se fac după împrejurări și apar când
într-un fel, când într-altul.[5]”