Familia românească – un reper de stabilitate

Familia a reprezentat, de-a lungul timpului, instituţia fundamentală pentru supravieţuirea

individului şi reproducerea societăţii, păstrătoarea tradiţiilor şi a valorilor naţionale, un reper de
stabilitate. Ritmul accelerat al schimbărilor din societatea contemporană şi-a pus amprenta şi asupra
familiei, aducînd transformări importante. Aceasta şi-a diversificat formele, structura şi funcţiile, a
evoluat către o pluralitate de modele. Dezinstituţionalizarea, individualizarea şi democratizarea vieţii de
familie sînt procesele cele mai importante pe care le-a traversat.

Triada cuplu – căsătorie – familie

Definirea conceptelor

Definirea celor trei concepte era, până nu demult, mai uşoară, pentru că cele trei definiţii
surprindeau aceleaşi elemente, chiar dacă ele erau privite din perspective diferite. 

Realitatea socială contemporană modifică în permanenţă cadrul conceptual, din ce în ce mai

diversificat. Viitorul în ceea ce le priveşte este în aceste condiţii şi mai greu de anticipat.

„Cuplul poate fi definit ca o structură bipolară, de tip bio-psihosocial, bazată pe interdeterminism

mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi
biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt)”

Din perspectiva definiţiei mai sus prezentate, cuplul poate fi armonic, satisfăcător şi stabilizator sau
dizarmonic, nesatisfăcător şi distorsionat, tinzând spre disociere. Drept urmare, cuplurile tind să oscileze,
fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie către instabilitate, disensiune şi, eventual, dizolvare.

Căsătoria implică însă şi o multitudine de consecinţe sociale, afective, morale şi juridice, care o
diferenţiază cât se poate de clar de simpla viaţă de cuplu. Dacă din punct de vedere juridic, căsătoria
reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor
legale, din punct de vedere psihologic, a defini căsătoria înseamnă a vorbi despre o relaţie între doi
oameni conştienţi, ea fiind “o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective
şi obiective, având, indiscutabil o natură foarte eterogenă “(C.G. Jung,1994). Căsătoria deschide, deci,
calea unor prefaceri psihologice ale personalităţii care aduc, aşa cum arăta acelaşi C.G. Jung
“metamorfozarea dintr-o stare în care omul e doar unealta naturii sale instinctuale, într-o altă stare, în
care nu mai e unealtă, ci el însuşi, rezultat al prefacerii naturii în cultură şi a instinctului în spirit.” 

Familia reprezintă în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi
indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau prin legături paterne, realizând, mai mult sau mai puţin,
latura biologică şi /sau cea psihosocială. 

Viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţional al familiei cuprinde două elemente esenţiale: o
latură biologică, constantă, aproape neschimbată de-a lungul timpului şi o latură socială, în permanentă
schimbare. Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă exemplul tipic de grup primar, caracterizat
prin puternice relaţii de tipul „face to face”, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei.
De aici putem trece în revistă câteva tipologii ale familiei. Una dintre ele ar fi legată de familia de
origine (consangvină) şi familia de procreare (conjugală). Cea dintâi ar fi familia în care te naşti şi
creşti, iar cea de a doua, cea constituită prin propria căsătorie. Familia mai poate fi caracterizată după
gradul de cuprindere a grupului familial în familie nucleară (formată din soţ, soţie şi copiii acestora) sau
extinsă (care include şi celelalte rude). Un alt criteriu pe care îl putem lua în considerare în studiul
familiei ar fi modul de exercitare al autorităţii. Distingem sisteme familiale: patriarhale, matriarhale
sau egalitare. În sistemul patriarhal autoritatea în cadrul familiei este deţinută de bărbatul cel mai în
vârstă,în cadrul familiei extinse, sau de soţ, în cadrul familiei nucleare.În sistemele matriarhale,
autoritatea în cadrul familiei este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de soţie. Evident, prezentul
confirmă faptul că cel mai răspândit model este reprezentat de sistemul egalitar, puterea şi autoritatea
fiind relativ egal răspândite între soţ şi soţie.

Modelul familial românesc

Comparativ cu ceilalţi europeni, ataşamentul românilor faţă de familie rămîne foarte ridicat,
aceasta ocupînd primul loc în ierarhia de valori şi fiind domeniul care continuă să le ofere cea mai mare
satisfacţie.

România are una dintre cele mai ridicate rate ale căsătoriilor din Europa, fiind în creştere în ultimii
ani, şi ale vîrstelor tinere la încheierea căsătoriei şi la naşterea copiilor. Divorţialitatea are un nivel mediu,
comparativ cu celelalte ţări europene, şi o mare stabilitate în timp: 1 divorţ la 5 căsătorii.

Atitudinile generale ale românilor cu privire la familie sînt preponderent de tip conservator
Modelul familial cel mai răspîndit este cel al cuplurilor căsătorite cu un copil. Scăderea nivelului
de trai a făcut ca părinţii să-şi concentreze resursele pentru a îngriji un singur copil. Natalitatea este una
dintre cele mai scăzute din Europa, iar tendinţele de redresare sînt slabe. Declinul dramatic al fertilităţii e
o consecinţă directă a transformărilor socio-economice de după 1990, dar şi rezultatul unei tendinţe pe
termen lung, instalată încă din perioada socialistă, şi care are la bază schimbări valorice. Deşi sînt
invocate preponderent motivaţii economice precum lipsa banilor, a locuinţei, a facilităţilor pentru
îngrijirea copilului, motivaţiile culturale, chiar dacă mai puţin declarate, sînt la fel de importante.
Modelul românesc larg împărtăşit este cel al familiei restrînse.
Comparativ cu celelalte ţări europene, România prezintă o proporţie destul de mare a familiilor extinse,
multigeneraţionale, atît din cauza unor presiuni economice, cît şi a persistenţei modelului tradiţional. Cu
excepţia Lituaniei, Slovaciei şi Bulgariei, care înregistrează valori mai ridicate, România are de cel puţin
două ori mai multe familii extinse, comparativ cu majoritatea ţărilor Uniunii Europene: 8,7% din totalul
gospodăriilor familiale, în creştere faţă de 1992, cînd reprezentau 7,3%. Standardul de viaţă al familiei
româneşti este unul mai degrabă scăzut.

Valori şi atitudini privind familia

Atitudinile generale ale românilor cu privire la familie sînt preponderent de tip conservator.
Ataşamentul faţă de viaţa de cuplu rămîne foarte ridicat, comparativ cu alte ţări europene. De exemplu, o
relaţie stabilă este considerată importantă pentru a fi fericit de către 90% dintre români, comparativ cu
numai 20% dintre olandezi (EVS/WVS). Oamenii căsătoriţi sînt consideraţi mai fericiţi de peste două
treimi din populaţie. Modelul relaţiilor de cuplu şi al căsătoriei fericite este cel romantic, în care iubirea
rămîne, aproape pentru toţi românii, cea mai importantă. Iubirea trebuie dublată însă de solidaritate între
parteneri (încredere şi sprijin reciproc, respect şi înţelegere reciprocă, fidelitate), dar şi de suport material
– în principal, condiţii bune de locuit şi, în secundar, bani. Norma fidelităţii rămîne deosebit de
importantă în familia românească.
Orientarea de tip conservator din punct de vedere familial caracteristică românilor este vizibilă şi prin
atitudinea faţă de divorţialitate. Deşi, la nivel declarativ, toleranţa generală faţă de divorţ este ridicată,
analizînd motivele de divorţ, acesta este acceptat mai degrabă în situaţii extreme, excepţionale: în cazul în
care există violenţă şi alcoolism şi, în secundar, infidelitate. Situaţiile mai puţin grave caracterizate prin
neînţelegeri, incompatibilitatea partenerilor sau chiar prin încetarea iubirii nu reprezintă motive la fel de
importante pentru despărţire.

Modelul relaţiilor intime este de asemenea unul romantic, în care sexualitatea este legată de iubire
şi are loc mai ales în interiorul familiei. Relaţiile sexuale liberale, bazate doar pe atracţia reciprocă, sînt
susţinute de o minoritate. Atitudinile indivizilor faţă de sexualitate sînt concordante cu comportamentele
lor declarate: mulţi (în special femeile) nu au avut relaţii sexuale înaintea căsătoriei, cele mai multe dintre
femei au avut un singur partener sexual.
Familia egalitară, în care nu contează cine conduce în familie, iar deciziile sînt luate în comun, este
preferată de majoritatea indivizilor. În privinţa sarcinilor domestice însă, deşi în proces de modificare,
tradiţionala diviziune a muncii este menţinută. Femeia este mult mai implicată în treburile casnice –
petrece în gospodărie, în medie, o dată şi jumătate din timpul petrecut de partenerii lor. În acelaşi timp
însă, femeia are şi o putere de decizie uşor mai ridicată în administrarea acestor sarcini, ca „stăpînă a
casei“: nu numai că face mai multe în casă şi în privinţa copiilor, dar ea şi decide într-o mai mare măsură
ce trebuie făcut.
Tipuri de familie

Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă şi dorinţă de a ocroti. Fiecare
în felul său crede în anumite valori ale familiei şi luptă pentru acestea.

Institutul pentru familie Vanier a descris în 1994 următoarele tipuri de familie:

 Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț, soție împreună cu
copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună. Acesta combinație este considerată unitatea
minimală de organizare socială, ea reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale.

Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial
și alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și părinții acestora, bunicii copiilor
(părinții celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (adică fratii și surorile părinților împreună cu soții
și soțiile lor), verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori chiar și străbunicii
copiilor (părinții bunicilor). De regula, într-o familie extinsă traiesc și se gospodaresc împreună trei
generații: copiii, parintii, și bunicii.

Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul dintre părinți.
Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divortului, a separării părinților, a decesului unuia dintre
părinți, a înfierii de către un adult a unui minor sau ca urmare a deciziei unei femei de a da naștere unui
copil fără a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat.

Familia “amestecata” sau “recombinata” sau “reconstituita”, compuse din părinţi care au
divorţat, s-au căsătorit cu altcineva şi au format o nouă familie, care include copii din prima căsătorie a
unuia sau a ambilor parteneri şi/sau din această căsătorie;

Familia “fără copii”, care constau într-un cuplu;

Familia “cu un singur părinte”, compuse dintr-un părinte, de obicei o mamă cu un copil sau mai
mulţi;

“Cupluri care coabitează” şi “căsătorii convenţionale” - aranjamente familiale, care se aseamănă

altor forme, dar nu legalizează mariajul.

Din 1972 acest institut recunoaşte cuplurile cu parteneri de acelaşi sex, ca familii.

O cercetare a literaturii despre familie din 1990 indică faptul că mai trebuie adăugat un alt grup de
familii, şi anume părinţii homosexuali şi lesbiene.

Concubinajul
Convieţuirea cuplului în afara căsătoriei reprezintă în timpurile noastre o formulă frecventă a vieţii
moderne şi este foarte probabil să rămână în forma aceasta multă vreme.
Forţele demografice, economice şi culturale ale vieţii moderne au generat o stare de fapt pe care nu
putem să nu o luăm ca atare. Uniunea consensuală, departe de a fi “prietena” mariajului, pare din ce în ce
mai mult un duşman al acesteia.
 Căsătoria deschisă

Reprezintă un model de convieţuire aflat între concubinaj şi familia nucleară.

Modelul se suprapune peste valorile şi stilul de viaţă al concubinajului dar, în acelaşi timp, se
aseamănă cu familia nucleară prin oficializare şi structură.

Scopul declarat al acestei legături este acela de se realiza împlinirea şi satisfacţia personală,, aspecte
evident, greu de măsurat, dar, în mod sigur, o miză demnă de luat în considerare. Noua formulă încearcă
să înlocuiască o configuraţie depăşită sub aspectul stilului de viaţă, model reprezentat de familia nucleară,
şi să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării, adică calitatea relaţiei şi fericirea partenerilor, nu
stabilitatea, cu orice preţ, a unei relaţii lipsite de satisfacţii.

Această flexibilitate a relaţiei este, desigur, dezirabilă, dar nu întotdeauna posibilă, dacă luăm în
considerare forţa modelelor şi a obişnuinţelor socio-culturale, filtrate moral şi religios. Ea ar depinde, fără
doar şi poate, de capacitatea soţilor de a înţelege ce semnificaţie are “trăieşte-ţi clipa “, de a-şi asuma
responsabilitatea propriei vieţi şi de a discuta matur despre neînţelegeri, nemulţumiri şi conflicte. 

Compromisurile sunt astfel înţelese ca necesare pentru a salva calitatea relaţiei, nu statutul de
persoană căsătorită. Căsătoria deschisă nu reprezintă o soluţie definitivă, ci o speranţă, aceea a
redimensionării pozitive a relaţiilor de cuplu. Prin acest tip de relaţie cuplul conjugal – atât de otrăvit de
stereotipuri şi prejudecăţi – redevine cuplu, iar legalitatea şi instituţionalitatea îl apără de stigmate şi
etichetări. În acest fel se reduce stresul cotidian, căruia îi suntem supuşi cu toţii.

Cauzele modificării structurii tradiţionale de rol conjugal

Structura tradiţională de rol- sex a fost modificată prin acţiunea mai multor factori. Dintre aceştia
cei mai importanţi ar fi:

1. Emanciparea femeii

Emanciparea femeii a reprezentat motorul schimbării structurii de rol conjugal. Femeia supusă, fără
ambiţii, asociată familiei tradiţionale, este azi din ce în ce mai puţin prezentă în statistici. Foarte puţine
femei mai acceptă subordonarea totală faţă de bărbat, toleranţa excesivă şi dependenţa material-afectivă.
Conştientizarea ideii potrivit căreia femeile pot decide singure cum îşi direcţionează viaţa, cariera şi
relaţia de parteneriat au generat eliminarea discriminării în cariera profesională şi au permis accesul
femeii la ocuparea unor funcţii publice.

2. Independenţa economică a femeii

A devenit din ce în ce mai evidentă. Femeile sunt mai bine educate decât în trecut şi au şanse mai
mari de a obţine o slujbă, astfel încât ele nu mai sunt dependente de căsătoria- parteneriat economic.
Astfel, e mai puţin probabil ca ele să se „cantoneze” întrun mariaj dificil, menţinut doar de o necesitate
pur economică şi e mult mai sigur că vor pleca atunci când trăiesc experienţe nefericite în căsnicie.
Posibilitatea realizării unui venit propriu în momentul în care implicarea femeii în sfera publică a devenit
concretă a adus acesteia un sentiment de siguranţă, linişte şi confort.

Diminuarea considerabilă, până la dispariţie, a dependenţei economice faţă de bărbat a

redimensionat radical raporturile dintre sexe, dar independenţa economică a femeii a generat şi modificări
profunde în structura de roluri familiale. Bărbatul ajunge să preia o serie de activităţi, pe care le
îndeplinea doar femeia altădată.

3. Implicarea femeii în viaţa socială

Necesitatea de afiliere a femeii contemporane a fost generată de relativa izolare de alţi adulţi,
caracteristică familiei nucleare de azi, izolare care se cere compensată de activităţi sociale. În familia
tradiţională, casnicele făceau parte dintr-o reţea suportivă de rude. În plus, lipsa de recunoaştere pentru
munca făcută în gospodărie amplifică sentimentul actual de izolare. Femeia începe să caute satisfacţii în
exterior, societatea oferind recunoaşterea pe care familia nucleară nu mai putea să i-o ofere.

4. Cariera profesională a femeii

Impulsionate de mişcarea feministă, femeile au început să conştientizeze că pot fi mai mult decât
mame, soţii sau gospodine. Munca profesională a femeilor a devenit un instrument de împlinire personală,
transformându-se din necesitate în activitate revendicată. Conceptul de carieră a început să fie
popularizat odată cu dezvoltarea feminismului. Specialiştii arată că femeile au ajuns să trăiască în zilele
noastre experienţa şomajului cu acelaşi sentiment de ruşine şi neîmplinire personală, ca şi bărbaţii.

Implicaţiile carierei profesionale a femeilor în viaţa de familie nu au întârziat să apară :

a) cariera profesională a femeilor reprezintă o sursă de conflict pentru majoritatea bărbaţilor.

b) modificarea raportului de autoritate şi de putere dintre cele două sexe, prin demolarea imaginii
bărbatului ca fiind capul familiei şi singurul aducător de venituri. Adică singurul capabil să organizeze şi
să conducă familia.

c) implicarea partenerilor în viaţa de familie în cazul familiilor cu dublă carieră presupune

preluarea alternativă a sarcinilor domestice.

d) creşterea sentimentului de competenţă a femeii revalorizează sentimentul de competenţă al

bărbatului

e) scăderea natalităţii.

f) apariţia relaţiilor extraconjugale.

 Modele alternative: uniunile consensuale
Datele de la ultimul Recensămînt din 2002 (de altfel şi prima oară cînd au fost înregistrate oficial)
indică o pondere scăzută a acestora în România: 3,9% din totalul populaţiei. Datele de anchetă estimează
ponderi mai ridicate, între 5 şi 7% din populaţie. În prima anchetă reprezentativă la nivel naţional pe
populaţia care trăieşte în astfel de uniuni (Viaţa de familie, Soros, 2008) ponderea era de 5,7%.
Răspîndirea lor este destul de scăzută, comparativ cu Europa Occidentală – în Danemarca, una din cinci
familii este de acest tip. Totuşi, ponderea lor este mai ridicată decît în unele ţări estice (Polonia, Cehia,
Slovacia, Lituania) sau mediteraneene (Italia, Spania, Grecia, Portugalia). Persoanele care trăiesc în
uniune consensuală sînt, în general, persoane mai tinere, cu un profil social mai dezavantajat, comparativ
cu populaţia căsătorită. Au mai puţină educaţie şi sînt mai sărace. Totuşi, coabitanţii din România nu
reprezintă o populaţie omogenă, tinzînd să se polarizeze în două categorii diferite: una pentru care
coabitarea reprezintă mai mult o opţiune contextuală, rezultatul adaptării la o situaţie problematică (lipsa
veniturilor, a locuinţei, probleme familiale) şi alta pentru care uniunea consensuală reprezintă o opţiune
de viaţă, expresia unei orientări valorice postmoderne. Cei care trăiesc în uniuni consensuale din motive
pragmatice reprezintă majoritatea coabitanţilor, aproximativ două treimi. Au un nivel de educaţie şi un
standard de viaţă scăzut, trăiesc în gospodării mai numeroase şi mai prost dotate, romii sînt mai răspîndiţi
în rîndul lor, provin mai degrabă din mediul rural. Ceilalţi coabitanţi, cei pentru care uniunea consensuală
reprezintă o alegere de ordin valoric, au un nivel de educaţie ridicat, o poziţie mai bună pe piaţa muncii, o
situaţie materială prosperă şi provin mai degrabă din oraşele mari. Valorile şi atitudinile familiale ale
primilor sînt conservatoare şi materialiste, iar ale celorlalţi flexibile, egalitariste, postmaterialiste.

Pe ansamblul uniunilor consensuale însă, persoanele care coabitează nu sînt foarte diferite de cele
căsătorite. Coabitarea reprezintă o opţiune tranzitorie (peste trei sferturi intenţionează să se
căsătorească în viitor), o modalitate de adaptare la o situaţie problematică şi mai puţin o opţiune
care să conserve caracteristicile unei orientări postmoderne de viaţă, fondată pe nevoi ale libertăţii
şi autorealizării. Modelul clasic de familie este valorizat chiar şi de majoritatea celor care trăiesc în
uniune consensuală în România.

Fără a fi o instituţie în criză, continuă să reprezinte, ca şi în trecut, reperul cel mai important în
viaţa românilor. Cele mai importante probleme cu care s-a confruntat familia au fost mai degrabă cele de
ordin economic, principalii perdanţi fiind copiii, cu prea puţine resurse pentru dezvoltare, şi societatea în
ansamblul ei, cu tot mai puţini copii. Valorile familiale ale românilor, deşi în schimbare, rămîn mai
degrabă de tip conservator. Modelul familiei clasice este puternic valorizat, chiar de către cei care trăiesc
în modele alternative de familie. 
Familia contemporana, intre ideal si criza - Tesu Ioan, Editura: DOXOLOGIA, 2012
Introducere in sociologia familiei, Raluca Popescu Editura Polirom